Gradini ța și familia, parteneri în educaț ie [629768]

1
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
Facultatea de psihologie și științ e ale Educației
Departamentul de Științe ale E ducației

Gradini ța și familia, parteneri în educaț ie

Profesor c oordonator:
Absolvent: [anonimizat]
2019

2

Cuprins

Capitolul I.Familia ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 3
1.Mediul familial și valoarea lui educati vă/Rolul familiei in educarea copilului ………………………….. ….. 3
2.Funcțiile familiei (educativă) ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 6
3.Comunicarea părinte – copil ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 9

3
Capitolul I. Familia

1.Mediul familial și valoare a lui educativă/Rolul familiei î n educarea copilului

Educația este necesară pentru fiecare ființă umană de la naștere, pentru a -și crește
propria calitate individuală și socială. Chiar dacă oamenii pot fi auto -învățați, ei au nevoie cu
siguranță de altcineva pentru a îi educa . Astfel, c ea mai importantă educație vine cu familia,
deoarece aceasta este fundamentul educație i. Prin urmare, este important să vorbim despre rolul
familiei în educație, împreună cu importanța acesteia .
Într-un sens larg, educația a fost definită ca fiind „activitatea specializată, specific
umană, ce mijlocește și diversifică relația dintre om și mediul acestuia (societate), favorizând
dezvoltarea individului prin intermediul societății și a societății prin intermediul individului1.
Cu alte cuvinte, educația reprezintă puntea de legătură dintre potențialitate, ori
posibilitatea de dezvoltare („înscrisă” în ereditatea fi ecărui om) și „oferta” posibilităților
mediului2.
Ca modalitate de acțiune preponderent conștientă și deliberată în cadrul procesului de
dezvoltare, educația își efectuează premise interne (susținerea dezvoltării bio -psiho -socio –
culturale), însă și condiți i externe de care are nevoie (conținuturile, mijloacele, formele).
Forța educației nu este una nelimitată, aceasta depinzând atât de ereditate cât și de
mediu. De pildă, chiar dacă acțiunea ei în dezvoltarea omului este conștientă, nu poate totuși să
reech ilibreze o ereditate foarte afectată și nici nu poate să compenseze un mediu deconcertat total
(foame, violență, durere, mizerie). În ciuda a cestui fapt, prin esența sa de activitate um ană
specializată în dezvoltare și comparativ cu plusul și minusul ofe rite în mod aleator de ereditate și
de mediu, educația se consideră a fi, de specialiști în psihopedagogie un „factor conducă tor al
dezvoltării ontogenetice3 .

1 Pantelimon Golu, Psih ologia învățării și dezvoltării , Editura Fundației Humanitas, București , 2009, p.
72.
2 Ibidem, p. 73.
3 Haye s, N., Orrell, S., Introducere în psihologie, Ed itura ALL, București, 2003, p. 59.

4
Familia reprezintă grupul de persoane legate între ele prin căsă torie ori rudenie. Aceasta
este formată din soți i și copiii acestora , părinții soț ilor, la fel și din alte persoane cu care se află
în legătură de rudenie4.
Definirea conceptului de familie poate să fie abordat sub trei aspecte, din punct de
vedere sociologic, din punct de vedere juridic ș i din punct de vedere moral -creștin.
Așadar, din punct de vedere sociologic , familia poate să fie definită ca fiind o formă
specifică de comunitate umană , alcătuită dintr -un grup de persoane unite prin căsătorie, filiaț ie
ori rudenie, care conviețuiesc împreună , au aceleași interese ș i se ajută reciproc. În cadrul
raporturilor de familie, privită prin prisma sociologic ă, apar aspecte morale, fiziologice,
psihologice și economice, care oferă acestor legături un caracter de complexitate care nu poate să
fie întâlnit la alte categorii de comunități sociale5.
Astfel , comunitatea socială familială prezintă trăsături caracteristice diferite în raport cu
alte categorii de comunități umane.
Din punct de vedere juridic , familia reprezintă grupul de persoane între care există
drepturi și obligaț ii care izvorăsc din căsători e, rudenie (inclusiv adopț ie), la fel și din alte
raporturi asimilate legăturilor de familie6.
În sens re strâns, familia privită ca un nucleu social elementar, are în cuprinsul ei soții și
descendenții lor necăsătoriți.
În sens mai larg, din cadrul familie i fac parte soții ș i copiii acestora , părinții soților, la
fel și alte persoane cu care aceștia se află în legături de rudenie. Acest sens rezultă din ansamblul
prevederilor noului Cod civil.
Privită din punct de vedere moral -creștin , familia constituie o instituție de origine divină
fixată de la Creaț ie. Aceasta a fost construită prin căsătorie, ale cărei principale caracteristici sunt
unitatea și indisolubilitatea. Fiind efectuată de Dumnezeu, familia deține caracter sacru, acest
caracter de sacralitate fiind eviden țiat prin caracteristici preucum: iubire desăvârșită, comuniune,
unitatea și egalitatea membrilor acesteia7.

4 A. Stănoiu, M. V oinea, Sociologia familiei , Editura T.U.B., 2004, p. 5
5 A. Ionașcu, M. M ureșean, M.N. C ostin, V. U rsa, Familia și rolul ei în societate , Ed. Dacia, Cluj -Napoca,
2007, p. 9.
6 T. Bodoașcă, A. D răghici, I. P uie, Dreptul familiei. Curs universitar , Ed. Universul Juridic, București,
2012, p. 11.
7 D. Stăniloaie, Teologia dogmatică ortodoxă , vol. III, București, 1978, p. 180, citată în Familia creștină
azi, Ed. Trinitas, Iași, 1995, p. 27.

5
Din punct de vedere etimologic, noțiunea „familie ” își are proveniența din latinescul
familia, -ae, care semnifică totalitatea membrilor dintr -o casă ori gintă. Conceptul de „familie”,
introdus în Țările Române după anul 1696 prin filieră neogreacă, semnifică grupul social alcătuit
din soți și copiii lor , grup denumit, până atunci, „fămeie” (de la latinescul familia ). Termen ul
acesta se opune acelui a de „casă” , care semnifica, în principiu , grupul de persoane fizice
solidarizate prin legături le de sânge și prin interese clientelare8.
Familia tradițională românească a fost una nucleară (adică era compusă numai din soți
și descendenții acestora), patrilineară și patrilocală și de tip butuc (copiii î și întemeiau, după
căsătorie, gospodării le proprii , cu excepția acelui a mai mic, care era obligat să locuiască în casa
părintească)9.
Literatura de specialitate , pe temeiul legislației în vigoare, a defin it noțiunea de familie
în mod distinct. Așadar , în sens restrâns , familia conține pe soți i și pe copiii lor minori, iar în
sens amplu , noțiunea de familie conține , alături de soți și copiii lor minori, și alte categorii de
persoane.
Din punct de vedere juridic, familia deține anumite caractere specifice. Astfel, l iteratura
de specialitate prezintă următoarele caractere juridice10:
– egalitatea, pe dreptu l și îndatorirea părinților de asigura re a creșterii, educației și
instruirii copiilor;
– din punct de vedere legal, copiii din afara căsătoriei sunt egali cu aceia din căsătorie;
– copiii și tinerii beneficiază de un regim special de protecție și de asistenț ă
în îndeplinirea drepturilor lor;
– persoanele cu handicap beneficiază de protecție specială;
– părinții a u dreptul de a asigura, în conformitate cu propriile convingeri, educația
copiilor minori a căror răspundere le revine.
Fiecare perso ană s -a născut de două ori: ca persoană biologică și socială. În ceea ce
privește biologia, nașterea omului nu este diferită de cea a altor animale. Cercetarea

8 V. B arbu, De bono coniugali. O istorie a familie i din Țara Românească în secolul al XVII -lea, Ed.
Meridiane, București, 200 7, p. 22.
9 I.P. F ilipinescu, Tratat de dreptul familiei , ed. a 8 -a revizuită și completată, Ed. Universul Juridic,
București, 2006, p. 12.
10 E. Florian, Dreptul familiei , ed. a 2 -a, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 15.

6
antropologiei, sociologiei, lingvisticii a demonstrat că, dacă un copil este separat de societate și
de cultura sa, acesta se va comporta exact ca alte animale11.
Astfel, p rocesul de schimbare a l unui copil de la un organ natural la cel s ocial se
întâmplă prin educație și socializare. Aceasta se referă la a doua naștere. În ciuda faptului că a
fost născut om enesc, copilul nu va deveni niciodată om dacă el este nevadit și complet separat de
societate12.
În cadrul literaturi i de specialitate se consideră că , omul născut nu este încă uman,
acesta devine uman în procesul de educație. De asemenea, într -o altă opinie, se consideră că
„societatea este ca o navă, iar indivizii trebuie să parcurgă nava socială pentru a deveni o
persoană socială. Dacă nu, acești a vor rămâne în p ort "13.
De asemenea, se consideră că datorită educației, oamenii lucrează în piețe în loc de
peșteri, sunt în întreaga lume în loc de o mică bucată de pământ și chiar pot merge în spa țiu.
Mai mult, e ste o responsabilitate, chiar și o obligație, să corespundă proceselor
educaționale care nu se vor încheia niciodată individual sau global. Astfel, t oți părinții doresc ca
copiii lor să devină persoane benefice pentru ei înșiși și pentru mediul lor.
Așadar, familia reprezintă mediul în care c opilu l se naște, trăiește cei dintâi ani ai
existenței personale, se dezvoltă și se formează pentru viață. Aceasta constituie un prim
instrument de reglare al interacțiunilor dintre cel mic și mediul soc ial. Prezintă rolul central de
asigurare a condiți ilor necesare pentru trecerea prin stadiile de dezvol tare ale c opilăriei și care se
află la temeiul structurării personalității individului .
2.Funcțiile familiei (educativă )

Familia îndeplinește o serie de funcții pe care le vom prezenta în cele ce urmează.
Astfel, o primă funcție, este cea demografică . Ținând cont de faptul că familia este
privită și ca o entitate biologi că și social juridică, compusă fiind din două persoane de sex diferit
– soții, uniți între aceș tia pri n căsătorie -, putem afrima că aceasta îndeplinește o funcție de
procreație, de perpetuare a spec iei um ane, în lipsa căreia societatea ar fi de neconceput14.

11 Ana Muntean, Psihologia dezvol tarii umane, Polirom, Iași, 20 11, p. 93.
12 Idem.
13 Cristea Gabriela C. Psihologia educației . Editura București, 20 13, p. 51.
14 Pantelimon Golu, Psihologia învățării ș i dezvoltării , Editura Fundației Humanitas , București , 2014, p.
129.

7
De asemenea, f uncția biologică a familiei poate să fie influențată, într -o oarecare
măsură, de către societate, de politic a acesteia cu privire la natal itate. Unele țări promovează o
politică de stimulare a natalității (statel e nordice), iar altele de frânare a sporului populației
(India , China, etc.).
Mai mult, s prijinirea și stimularea sporirii natalității se efectuea ză, în bun ă măsură, prin
modalități juridice și sociale.
O altă funcție este cea educativă . Încă din cele mai vech i timpuri, familia a deținut un
rol hot ărâtor în cadrul educației copiilor. Așadar, educația în familie prezintă ca scop constituirea
caracterului și per sonalității copilului, deoarece aceasta dăruiește toate calitățile eredit are și
asigură cel mai semnificativ mediu pentru educație. Copilul imită tot ce ea ce îl înconjoară, în
felul acesta preluâ nd comportamentul de la părinți, rude și vecini. Modelul pe care îl oferă
părintele este foarte important15.
Scopul conducător al educ ației rezidă în aceea că, față de mediu, ce prezintă influențe
nesistematice, neorganizate, adesea contradictorii, ea, ca activitate conștientă și sistematică,
selectează influențele educative, le organizează, fixează între acestea continuitate progresivă, le
direcționează către un obiectiv precis conturat. Din alt punct de vedere, educația depistează,
dezvoltă și distinge dispozițiile ereditare, făcând din acestea calități, poate accelera dezvoltarea
acestora, poate să modifice unele din ele și poate să co mpenseze forța unor prevederi ereditare
slabe, așadar, educația are scop conducător în raport cu influențele mediului și în raport cu
dispozițiile native16.
Cu ajutorul educației, cel mic se transformă în individul social, își formează un limbaj
social, o cultură generală, tipul de comportament, etc. Așadar, este necesar ca factorii
educaționali (părinți, profesori, instituții de cultură, grupurile și organizațiile de tineret) să
cunoască personalitatea copilului, nivelul său de educabilitate și în felul acesta să structureze
întregul proiect al demersului educativ17.
Așadar, educația constituie îndrumare și ajutor care provine din partea formatorului,
însă și efort propriu din partea persoanei educate. În cadrul proce sului educativ, uneori, există o
pondere mai mare în partea de îndrumare, activitatea de a conduce pe cel supus educației pe un
drum și către un țel cerut de societate; alteori ponderea cea mai mare este alocată ajutorului pe

15 Cristea, S., Curriculum pedagogic, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 200 9, p. 41.
16 Ibidem, p. 42.
17 Pantelimon Golu, op.cit., p. 131.

8
care formatorul îl oferă elevu lui cu scopul de a învinge dificultățile cu care se confruntă în
formarea sa. Bineînțeles, îndrumarea nu constituie constrângere, dresaj. Se ține cont și de
tendințe, aspirații ale celui educat. Iar ajutorul nu constituie substituire, educatorul nu preia
asupra lui activitatea pe care trebuie s -o realizeze elevul. Cooperarea educatorului își face
apariția în momentul în care forțele celui care trebuie educat nu sunt de ajuns pentru a învinge un
obstacol necesar a fi depășit18.
Educația devine astfel, un fa ctor care determină dezvoltarea umană în relație cu
ereditatea și cu mediul în măsura în care intervine ca o activitate sistematică și specializată de
formare și dezvoltare a personalității umane efectuată potrivit finalităților, pe temeiul corelației
subiect – obiect / educator – educat, efectuată într -un cadru deschis .
Familia, în sânul căreia copiii regăsesc dragostea adevărată, ambianț a sufletească cea
mai armonioasă, reprezintă cadrul cel mai optim pentru dezv oltarea lor fizică, morală și
intelectuală. Astfel, în cad rul familie i, copiii își constituie primele noțiuni referitoare la oameni și
lucruri19.
Astfel, părinții tr ebuie să le ofere prime le îndrumări copiilor despre modalitatea în care
trebuie să se comporte în familie, în societate, ce atitudi ni este necesar să aibă în raport cu
semenii lor, să le cultive bunăvoința față de alte pe rsoane, înțe legerea trăirilor acestora și
acceptarea viziunii celorla lți, atunci când aceasta este just ă20.
Atitudinea părinților în raport cu copii i trebuie să fie una echilibrată, nici prea severă,
nici foarte liberă, astfel că, în familie se deprind disciplina și spiritul de inițiativă și este cultivat
sentimentul demnității, al iubirii, al respectului și ajutorului, sentimentul de sacri ficiu și al
dăruirii pentru ceilalți .
Prin urmare, educarea copiilor în spiritul armoniei cu perso anele înco njurăto are îi va
feri pe viitorii adulți de multe situații c onflictuale, asigurâ ndu-i, în felul acesta , un climat psihic
și moral corespunzător dezvoltării unei personalități sociale armonioase. Deci, constituirea unei
conștiințe sociale încă din perioada copilărie i, educarea pentru înțelege rea a ceea ce i se cuvin e și
ceea ce datorează față de cei lalți cre ează condițiile constituirii unui om integru, care va putea să

18 Cucoș C., Pedagogie , ediția a II -a , Editura Polirom, Iași, 200 7, p. 79.
19 Chipea, Florica, Familia contemporană – tendințe globale și configurații locale. București: Expert, 2016 ,
p. 41.
20 Ibidem, p. 42.

9
se bucure de prețuirea celorlalți în cadrul societății , știind să îi prețuiasc ă și el la rândul lui pe cei
din jurul său .
O altă funcție este cea economică . Astfel, importanța funcției economice în cadrul
familiei se diferențiază de la o societate la alta. Actualmente , funcția economică a familiei își
găsește expresia în libertatea alegerii regimului matrimonial de către cei doi soți (art. 312 Noul
Cod Civil), în posibili tatea de a închei a anumite convenții matrimoniale (art. 3 29-338 Noul Cod
Civil), în mod alitatea de reglementare a locuinței familiei, în posibilitatea dezvoltării vieții
economice a familiei prin aportarea de bunuri în cadrul societăți lor comerciale și, de asemenea,
ca o expresie a funcției economice a familiei este și obligația legală de întreținere dintre membrii
familiei, solidaritatea acestora în ajutorul ce este acordat membrilor de familie ce se află în
nevoie din cauza incapacității de a munci ș.a.
3.Comunicarea părinte – copil

Comunicarea constă în trimiterea de informații de la o persoană la alta. Astfel,
comunicarea poate fi verbală, de exemplu, o persoană care vorbește cu o altă persoană sau poate
fi non -verbală, de exemplu, o grimasă pe fața unei persoane, care probabil va sugera altei
persoane faptul că este supărat21.
Comunicarea poate fi pozitivă sau negativă, eficientă sau ineficientă. Este foarte
important ca părinții să poată comunica deschis și eficient cu copiii lor.
Relațiile dintre părinți și copiii lor sunt mult îmbunătățite atunci când are loc o
comunicare eficientă. În general, în cazul în care comunicarea dintre părinți și copiii l or este
bună, atunci și relațiile lor sunt bune. Copiii învață să comunice urmărind părinții lor. Dacă
părinții comunică în mod deschis și eficient, este posibil ca și copiii lor să o facă22.
Abilitățile bune de comunicare vor aduce beneficii copiilor pentru întreaga viață a
acestora . Astfel, c opiii încep să își formeze idei și convingeri despre ei înșiși în funcție de modul
în care părinții lor comunică cu ei.
Când părinții comunică în mod eficient cu copiii lor, le arată respect. Prin urmare, c opiii
încep să simtă că sunt auziți și înțele și de părinți, fapt ce reprezintă o stimulare a stimei de sine.

21 Popescu, Raluca,. Situația familiei și a copilului în societatea românească. București: Expert. 2012 , p.
47.
22 Mireille Rădoi, Evaluarea politicilor familiale, Ed. Tratonic, București, 2011 , p. 182.

10
Pe de altă parte, comunicarea dintre părinți și copii, care este ineficientă sau negativă, îi poate
determina pe copii să creadă că sunt lipsiți de importanță, nu au fost înțeleși sau sunt înțeleși
greșit. Acești copii pot ajunge , de asemenea, să -și vadă părinții ca fiind nefolositori și lipsiți de
încredere.
Părinții care comunică în mod eficient cu copiii lor au mai multe șanse să aibă copii care
sunt dispuși să facă ceea ce li se spune. Astfel de c opii știu la ce să se aștepte de la părinții lor și
este mult mai probabil să se ridice la așteptări le părinților . De asemenea, este mult mai probabil
să se simtă în siguranț ă în poziția lor în familie și prin urmare, sunt mai susceptibili de a fi
cooperanți23.
Este bine să se î nceapă o comunicarea eficientă în timp ce copiii sunt mici. Astfel,
înainte ca părinții și copiii lor să poată comunica, cu toții trebuie să se simtă suficient de
confortabil pentru a face acest lucru.
În timp ce copiii sunt foarte tineri, părinții ar t rebui să înceapă să creeze scena pentru o
comunicare deschisă și eficientă. Așadar, aceștia pot face acest lucru fiind la dispoziția copiilor
lor atunci când au întrebări sa u doar vor să vorbească. În plus, păr inții care oferă copiilor lor
iubire, înțelegere și acceptare contribuie la crearea unui climat pentru o comunicare deschisă24.
De asemenea, c opiii care se simt iubiți și acceptați de părinții lor au mai multe șanse să
se deschidă și să -și împărtășească gândurile, sentimentele și preocupările .
Totodată, p ărinții trebuie să demonstreze copiilor lor că îi iubesc și îi acceptă. Aceștia
pot face acest lucru atât în moduri verbale, cât și nonverbale. Mai mult, este bine să încerce să
trimită mesaje pozitive copiilor lor. De exemplu, atunci când u n copil își strâng jucăriile după ce
au terminat cu ele , părinții îl pot lăsa să știe că apreciază fapta spunând ceva de genul: "Apreciez
când îți strân gi sigur jucăriile25."
Atunci când vorbesc cu copiii lor, părinții ar trebui să fie atenți la ceea ce s pun ei și la
modul în care o spun. Tot ce spun părinții copiilor lor trimite un mesaj despre cum se simt în
legătură cu ei. De exemplu, dacă un părinte spune "nu mă deranja acum, sunt ocupat", copiii lor
s-ar putea încheia gândindu -se că n evoile lor nu sunt importante.

23 Popescu Raluca, Situația familiei și a copilului în societatea românească. Mărginean, Ioan și Balașa,
Ana (coord.). Calitatea vieții în România. București: Expert, 2011 , p. 29.
24 http://www.yourarticlelibrary.com/family/7 -important -functions -of-family -1698 -words/6171
25 Pantelimon Golu, op.cit., p. 136.

11
Nonverbal, părinții pot arăta copiilor că îi acceptă prin gesturi, expresii faciale și alte
comportamente nonverbale. Părinții ar trebui să încerce să elimine comportamentele inadecvatre,
cum este strigătul sau neacordarea de atenție copiilor lor. Astfel de comportamente împiedică
comunicarea eficientă.
De asemenea, atunci când părinții comun ică cu copiii lor, este important ca aceștia să
coboare la nivelul copiilor lor atât verbal cât și fizic. În mod verbal, părinții ar trebui să încerce
să folosească un limbaj corespunzător vârstei pe care copiii lor îl pot înțelege cu ușurință. Cu
copii ma i mici, acest lucru se poate face folosind cuvinte simple. De exemplu, copiii mici au
mult mai multe șanse să înțeleagă o direcție, cum ar fi "Nu -ți lovești sora", spre deosebire de "Nu
este acceptabil să îți lovești sora". Așadar , părinții ar trebui să încer ce să știe ce pot înțelege
copiii lor și ar trebui să încerce să nu comunice în moduri pe care copiii lor nu le pot înțelege26.
Din punct de vedere fizic, părinții nu ar trebui, de exemplu, să -și părăsească copiii
atunci când vorbesc sau comunică cu ei. În s chimb, ei ar trebui să încerce să coboare la nivelul
copiilor, fie prin îngenunchere, așezare, înclinare etc. Acest lucru va face mult mai ușor să se
mențină contactul cu ochii, iar copiii sunt mult mai puțin probabil să se simtă intimida ți de
părinți atunci când sunt la nivelul lor27.
Un alt aspect interesant care prezintă importanță este a scultarea , care reprezintă o
abilitate c e trebuie învățată și practicată. Ascultarea este o parte importantă a comunicării
eficiente. Când părinții își a scultă copiii, le arată că sunt interesați și că le pasă de ceea ce au de
spus copiii lor. Pentru aces t lucru este bine să se efectueze și să se mențină contactul vizual28.
Părinții c are fac acest lucru le arată copiilor că sunt implicați și interesați. Mai mult,
copiii ar pu tea primi doar mesajul opus – că părinții lor nu sunt interesați de ceea ce spun ei –
dacă se realizează un contact minimal cu ochii.
Totodată, este bine să se elimine distragerile. În momentul în care copiii își exprimă
dorința de a vorbi, părinții ar trebui să le acorde atenția lor nedivulg ată. Ei ar trebui să pună
deoparte ceea ce fac, să se confrunte cu co piii lor și să le acorde atenție . Astfel, d acă părinții, de
exemplu, continuă să citească lucrarea sau să urmărească televiziunea, în timp ce copiii încearcă

26 Day, R.D., , Introduction to family processes (5th ed.). Routledge, T aylor & Francis Group, New York ,
2013, p. 51.
27 Ibidem, p. 52.
28 Pantelimon Golu, op.cit., p. 138.

12
să comunice cu ei, c ei mici pot primi mesajul că părinții lor nu sunt interesați de ceea ce au de
spus.
În cazul în care copiii își exprimă dorința de a vorbi la un moment dat, iar părintele nu
poate, părinții pot programa un timp mai târziu pentru a vor bi cu copiii lor.
De asemenea, p ărinții ar trebui să încerce să mențină întreruperile la un nivel mini m în
timp ce copiii vorbesc. Ei pot oferi încurajare, de exemplu printr -un zâmbet sau o atingere, fără a
întrerupe. Întreruperile frâng adesea gândurile vorbitorului, iar acest lucru poate fi foarte
frustrant.
Un alt aspect care prezintă interes într -o conversație dintre părinte și copil constă în
conversații le scurte. Copiilor , mai ales celor mici, le este destul de dificil să asculte discursuri
lungi. O regulă bună pentru părinți este să vorbească cu copiii mai mici timp de 30 de secunde,
apoi să îi roage să spună ceea ce sa spus. Scopul este ca pă rinții să transmită informații puțin e
câteodată, verificând în același timp dacă, copiii lor acordă atenție și înțeleg ceea ce se spune la
intervale regulate.
Mai mult, este bine să fie puse întrebările corecte. Astfel, u nele întrebări ajută
conversațiile de -a lungul timpului, în timp ce unele pot opri conversațiile care nu duc la niciun
rezultat . Părinții ar trebui să încerce să pună întrebări deschise în conversațiile cu copiii lor.
Astfel de întrebări necesită adesea un răspuns în profunzime, care va menține o conversație29.
Întrebările deschise care încep cu cuvintele "ce", "unde", "cine" sau "cum" sunt adesea
foarte utile pentru a face copiii să se deschidă. Părinții ar trebui să încerce să evite să pună
întrebări care necesită doar un răspuns cu da sau nu. Pe de altă par te, întrebările corecte pot ajuta
la o conversație de -a lungul timpului, iar părinții trebuie să fie atenți să nu pună prea multe
întrebări în timp ce vorbesc cu copiii lor. Când se în tâmplă acest lucru, conversațiile se pot
transforma rapid în interogatori, iar copiii se vor deschide mai greu30.
Totodată, este bine să se exprime propriile sentimente și idei atunci când se realizează
comunicarea cu copiii. Așadar, pentru o comunicare eficientă, „trebuie să fie o stradă cu două
sensuri ”. Nu numai că părinții trebuie să fie disponibili și să -și asculte copiii pentru a avea loc o
comunicare eficientă; ei trebuie, de asemene a, să fie dispuși să -și împărtășească propriile gânduri
și sentimente cu copiii lor.

29 Pantelimon Golu, op.cit., p. 139.
30 Ibidem, p. 140.

13
Părinții își pot învăța copiii multe lucruri, de exemplu, morale și valori, exprimându -și
gândurile și sentimentele. Cu toate acestea, atunci când își exprimă ideile și se ntimentele, părinții
trebuie să fie atenți să facă acest lucru într -o manieră nedeterminată31.
De ase menea, este bine să se organizeze în mod regulat întâlniri de familie sau ore
pentru a vorbi. Un instrument de comunicare foarte util pentru familiile cu copi ii mai mari este
timpul programat în mod regulat pentru a vorbi. Acest lucru se poate face în mai multe moduri.
În primul rând, există întâlnirea familiei. Întâlnirile familiale pot fi programate, de exemplu, o
dată pe săptămână, și / sau ori de câte ori există ceva pe care familia trebuie să o discute32.
Familiile pot folosi timpul de întâlnire al familiei pentru a discuta despre detaliile vieții
cotidiene, cum ar fi treburile de serviciu . Timpul de întâlnire al familiei poate fi folosit și pentru
a înlătura nemulțumirile și pentru a vorbi despre probleme.
Ceea ce este important este ca fiecare membru al familiei să aibă timp să vorbească și să
fie audiat de alți membri ai familiei. Timpurile regulate de a vorbi și de a comunica nu trebuie să
fie la fel de formale ca întâlnirea familie i. De exemplu, părinții pot acorda timp pentru a juca
jocuri de comunicare, cum ar fi alegerea unor subiecte specifice de discuții și oferind tuturor
celor di n familie șansa de a -și exprima opiniile. Ceea ce este important este ca familiile să -și
petreacă timpul la intervale regu late pentru a comunica .

31 Pantelimon Golu, op.cit., p. 142.
32 Lamanna, M.A. & Riedman, A. , Marriages, Families, a nd Relationships: Making Choices in a Diverse
Society (7th ed.). Wadsworth, Cengage Learning , 2014, p. 63.