”Grădini modulare de legume biologice ornamentale” Coordonator științific, Șef lucrări dr. Stan Teodor Absolvent, Filimon (căs. Grigoraș)… [305941]

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ ”ION IONESCU DE LA BRAD” IAȘI

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ

SPECIALIZAREA PEISAGISTICĂ

”Grădini modulare de legume biologice ornamentale”

[anonimizat]. Stan Teodor

Absolvent: [anonimizat]

2016

CUPRINS

Lista figurilor

INTRODUCERE

PARTEA I

CAP. 1 Consideratii generale

Istoricul si importanța cultivării legumelor biologice

Istoricul cultivării legumelor bilogice

Importanța cultivării legumelor biologice ornamentale

1.2 Particularitățile decorative ale speciilor legumicole

1.3 Noțiunea de ”edible landscaping”

CAP. 2 Detaliere tehnică generală

2.1 Circulație- alei

2.2 Bordări

2.2.1 Elemente de borduri

2.2.2 Borduri vegetale

PARTEA A II-A Contribuții proprii

CAP. 3 Scopuri și obiective

CAP. 4 Studii de caz contemporane de grădini ornamentale

4.1 Gradina castelului Villandry- ”Le Potager”

4.2 [anonimizat]

4.3 Gradini verticale

4.4 Gradini suspendate

CAP. 5 Propuneri de grădini modulare aplicabile generalizat adaptabile

5.1 Tema de proiectare

5.2 Proiectarea modulilor și detalii de execuție

5.3 Propunere de aplicare a modulilor într-o grădină rezidențială

5.4. Deviz estimativ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

LISTA FIGURILOR

Fig. 1.1 Reprezentare a grădinilor egiptenilor antici

Fig. 1.2 ”Persian Garden Carpet” datând din anul 1632, [anonimizat], India

Fig. 1.3 Reprezentare a unei grădini romane din sec.

Fig. 1.4 Fructul castravetelui amar Momordica charantia

Fig. 1.5 Phaseolus coccineus în perioada decorativă

Fig. 1.6 Soiul de muștar oriental Brassica juncea var. ” Ruby Streaks”

Fig. 1.7 Varza de frunze kale Brassica oleracea ”Nero di Toscana”

Fig. 2.1 Alee realizată din lemn compozit

Fig. 2.2 Alee din pietriș

Fig. 2.3 Alee din cărămidă

Fig. 2.4 Bordură din lemn

Fig. 2.5 Bordură din calupuri

Fig. 2.6 Bordură împletită

Fig. 2.7 Bordură vegetală realizată din Buxus sp.

Fig. 2.8 Bordură din Satureja sp.

[anonimizat] o [anonimizat]. ……

PARTEA I

CAP. 1 CONSIDETAȚII GENERALE

Istoricul și importanța cultivării legumelor biologice

Istoricul cultivării legumelor bilogice

Existența primelor grădini din lume a fost motivată de supraviețuire și nu de estetică. [anonimizat]-au dezvoltat simțul aprecierii față de frumusețea împrejurimilor. Momentul exact când a avut loc mariajul dintre cultivarea legumelor și planificarea din punct de vedere estetic al grădinilor poate fi incert de la o [anonimizat] (grădinilor) pot fi urmărite înapoi în timp la un număr de civilizații antice.

În timpurile antice

Egiptenii din vremea regelui Tut au fost printre primii care au proiectat grădini. Picturile fascinante de pe morminte din anul 1400 în.Hr. arată grădini a [anonimizat], [anonimizat]. Ei au amenajat zone dreptunghiulare înconjurate de garduri verzi înalte care oferea atât protecție cât și intimitate. Frumoasele grădini rezultate ofereau umbră răcoroasă, o [anonimizat], adevărate oaze ale deșertului.

În grădinile antice persiene și egiptene, speciile de plante legumicole erau cultivate împreună cu cele ornamentale. O dovadă în acest sens, o aduce una din vechile scrieri egiptene care relatează despre o grădină, în care brazde plantate cu legume de înățime mică erau intercalate cu specii floricole, prevăzute cu alei de circulație între ele.

Perșii au perfecționat arta înfrumusețării grădinilor prin construirea bazinelor cu apă, aranjarea geometrică a plantelor, gardurilor verzi și a pomilor fructiferi, asigurarea umbrei împotiva arșiței soarelui deșertic și prin amenajarea florilor în grădini proiectate care au scos în afara locuinței activități precum petrecerile, mesele festive și familiale și alte acțiuni recreative. Începând cu anul 400 în.Hr. până în anii 1700 d.Hr. aceste ”grădini paradisiace” au devenit tot mai elaborate, incorporând un design mai sofisticat, combinând plantele ornamentale cu cele comestibile. Țesătorii au copiat modelele acestor grădini magnifice și le-au transpus pe covoarele persane, aducând frumusețea paradisului înăuntrul caselor.

La fel ca egiptenii și perșii, și mai târziu indienii și maurii, romanii antici au contribuit în mod complex la designul grădinilor lumii occidentale. Romanii înstăriți au creat lângă casele lor grădini extinse cu fântâni elaborate care utilizau apă adusă de la kilometri depărtare prin apeducte. Grădinile romane au fost decorate cu plante indigene și exotice din toate părțile imperiului. Cu toate că scrierile acelor vremi despre primele grădini romane menționează existența fructelor și a ierburilor, și multe au fost scrise despre agricultură, utilizarea legumelor comestibile în grădinile ornamentale au scăzut odată cu trecerea timpului. Grădinile romane mai timpurii au fost consacrate ornamentării. Pliniu cel Târnăr avea 500 de sclavi pe proprietatea sa de lângă lacul Como pentru îngrijirea grădinii sale, tăierea arbuștilor ornamentali și lucrarea terenului cultivat.

Grădinile caselor, fântânile sofisticate și arta topiară au devenit interese majore ale romanilor. Grădinile fastuoase erau prelungiri ale caselor romane create mai degrabă pentru plăcere decât pentru utilitate sau hrană. Unele dintre grădinile lor topiare ilustrau scene complete de vânătoare sau flote de corăbii. Scriitorul și agronomistul roman Lucius Junius Moderatus Columella ( n. 4 d.Hr. – d. 70 d.Hr.) menționează în scrierile sale îngrijorarea pe care o avea cu privire la faptul că grădinile ornamentale ale romanilor luau tot mai mult din terenurile agricole destinate cultivării legumelor. Chiar în perioadele mai timpurii, alți sriitori și gânditori ca Horațiu (Quintus Horatius Flaccus n. 65 în.Hr. – d. 8 în.Hr.) și Cato cel Tânăr (Marcus Porcius Cato Uticensis n. 95 în.Hr. – d. 46 în.Hr.) condamnau proprietățile întinse și exesele modului de viață al romanilor. În volumul I al lucrării ”Istoria Artei Grădinilor”, Marie-Luise Gothein comenta: ”Sentimentul era adânc înrădăcinat între romani că aversiunea față de viața agricolă era începutul sfârșitului pentru poporul roman”.

În plus față de aceste provocatoare grădini topiare, vilele romane se distingeau prin grădini de curte, unde aveau loc multe din activitățile zilnice. Gradina de curte a fost cel mai deosebit concept de design care va fi împrumutat de către grădinile mănăstirești, următorul pas important în dezvoltarea istoriei grădinii în Occident.

Perioada medievală

După căderea Romei în secolul al V-lea, grădinile elaborate ale vilelor au dispărut din multe regiuni, însă, odată cu răspândirea mănăstirilor creștine, stilul grădinilor a renăscut. Grădinile de ierburi închise intercalate cu fructe și legume, câteodată în stil geometric, erau tipice pentru mănăstirile medievale. Practicile comune de grădinărit includeau altoirea pomilor fructiferi pentru producerea unor fructe mai bune și plantarea lor pe straturi bordate cu placaje de lemn. Lacurile de pești și stupii de albine produceau de asemeni hrană. Doar unele flori erau cultivate pentru decor, iar peluza a fost instituționalizată.

În grădinile medievale mănăstirești, speciile de plante floricole erau cultivate împreună cu cele legumicole, plante aromatice și pomi fructiferi. Pentru simbolistica hărniciei sale, fiecare călugăr, după rânduiala acelor vremuri, planta un trandafir, în stratul învecinat de legume condimentare de care era răspunzător.

Perioada Renașterii

În timpul perioadei renascentiste europene, plăcerea nobilimii și a chiaburilor de a avea o grădină era pe primul plan. Foarte multe eforturi se făceau pentru copierea și elaborarea faimoaselor vile din Roma antică. Grădinile renascentiste se caracterizau prin prezența gardurilor vii, a labirinturilor și a plantelor exotice din toată lumea.

Faima grădinilor ornamentale a luat amploare, iar plantele legumicole au fost treptat substituite cu cele decorative. Influentul arhitect și filizof al secolului al XV-lea, Leon Battista Alberti, spunea: ”Toate aleile trebuie să fie mărginite cu plante sempervirescente. Sclipitoarele fluxuri de apă trebuie să curgă în interiorul grădinii, mai mult decât toate, trebuie sa pornescă în mod neașteptat, dintr-o anumită stuctură, învelită colorat. Chiparoșii falnici trebuie să fie în grădinile decorative, dar pomii și alte specii de stejari erau decăzuți în grădina de zarzavaturi”. În acest mod erau create grădinile.

Multe dintre însușirile grădinilor renascentiste, din care și cele ale renumitului castel Villandry își au proveniența în cutuma monahală, cu precădere în cele ale ordinului Benedictin din secolul al-XIV-lea până la cele deținute colectivităților asociate în apropierea bisericilor din secolele X și XI. Există probabilitatea ca trăsătura unică a castelului Villandry să fi fost întipărită, fără știință de către filosoful eclectic hispanic Sfântul Ignatius. Sintetizând ideea potrivit căreia Dumnezeu a creat totul în favoarea omului, acesta a concluzionat: ”Nu este suficient să cultivi legumele cu grijă. Ai datoria să le combini potrivit culorilor lor și să le încadrezi cu flori astfel încât totul să apară ca o masă bine pusă.” De asemenea, în Franța, sub tutela regelui Ludovic al XIV-lea, rafinamentul grădinilor Versailles-ului integra grădinile de legume ornamentale ce erau părți distincte.

Grădinile de legume europene

Din secolul al șaptesprezecelea până în secolul al nouăsprezecela, grădinarii francezi și scoțieni, erau în curs de dezvoltare a grădinilor de legume, care au fost decorative și funcționale. În general formali în designul grădinilor, ei foloseau gardurii vii din Buxus sp. fasonate și tipare rectililinii. Legumele erau plantate intercalat cu florile pe starturi umplute, în timp ce pomii fructiferi erau aliniați pe un cadru, lângă perete sau alei. Atât clasa superioară înstărită, cât și clasa mediocră cultivau asfel de grădini.

Grădinile americane timpurii

În Nordul Americii, primii coloniști au avut o îngrijorare deosebită a supraviețuirii, de aceea plantele legumicole au fost prioritarre. Coloniștii au cultivat specii de legume cum ar fi: varza, salata verde și plante medicinale aduse din Lumea Veche, precum și, fasolea, porumbul introduse de către americanii nativi. Grădinile caselor erau împrejmuite, includeau plante floricole care adăugau acesteia puritate și încântare. Femeile se ocupau de îngrijirea grădinii, în timp ce bărbații se preocupau de creșterea animalelor și cultivarea grâului, porumbului și secarei.

Astfel, în jurnalele despre grădinărit ale lui Thomas Jefferson (n. 1743-d. 1826), se evidențiază o bună analiză referitoare la diversitate, care a adus un plus grădinilor de legume americane. Acest om de știință, notează faptul că el a cultivat mai mult de 250 de varietăți din 89 de specii diferite de plante. În secolele ce au urmat, imigranții au adus cu ei legumele lor preferate, plante aromatice și în limitele posibilităților pomi fructiferi.

Perioada victoriană

În secolul al XIX-lea, peisajele ideale au fost schimbate din nou, asemănându-se cu cele din stilul secolului trecut, imitând priveliști naturale care erau considerate plictisitoare. Astefel, s-a înființat o nouă școală, cu un nou concept care se numește eclectism, ce are la bază un mod de gândire neunitar.

Plantele legumicole erau în vogă, ele puteau fi cultivate în afara sezonului în sere. Legumele albe i-au fascinat pe victorieni și ca să le facă pe plac, producătorii de semințe din vremea aceea au creat specii interesante de dovleci albi, tomate și castraveți.

Ca urmare a excentrității acestor grădini victoriene, în Anglia s-a înrădăcinat un nou trend: aprecierea plantelor pentru textura și forma foliajului, coloristica gingașă a florilor, ca elemente folosite într-un piesiaj impresionant.

1.1.2 Importanța cultivării legumelor biologice

Legumicultura biologică reprezină un mod de producție alternativ, care se sprijină pe ideea de exploatare rațională a naturii, având la bază un demers global, bazat pe un ansamlu de principii: prezervarea fertilității solului -a hrăni solul pentru a hrăni planta-, prevenirea poluării naturii și a risipei de resurse, producerea de legume sănătoase, protejarea florei, faunei solului și atmosferei, garantarea creșterii echilibrate a plantelor.

Legumicultura reprezintă sectorul cel mai afectat de poluare, datorită sistemului de cultură intensiv, reprezentat prin: multitudinea de specii, soiuri, hibrizi, efectuarea de culturi succesive și asociate, precum și obținerea producțiilor ridicate la unitatea de suprafață.

În cazul cultivării legumelor în sistem intensiv, unde se produc mari cantități de legume în scopul comercializării, metodele naturale în vederea cultivării plantelor sunt mai puțin folosite, excepție făcând produsele biologice controlate, profitul obținut este direct proporțional cu producția realizată. În acest caz, scopul este obținerea mare a producției într-un timp cât mai scurt. Metodele utilizate se bazează pe folosirea substanțelor chimice: solul trebuie să producă mult și repede, combaterea bolilor și dăunătorilor se face cu substanțe chimice, astfel se recurge la utilizarea de insecto-fungicide, stimulatori, erbicide și îngrășăminte chimice. Indiferent dacă dozele aplicate și perioada de repaus între tratamente este respectată sau nu, plantele nu se dezvoltă în mod natural, iar producția rezultată este toxică pentru om. Drept urmare, aplicarea principiilor de bază a legumiculturii ecologice în grădinile private sunt demne de urmat, având siguranța unei alimentații sănătoase.

În condițiile societății moderne, echilibrul alimentației nu poate fi conceput fără participarea legumelor într-o gamă mare, în cantitate ridicată, cu precădere în stare proaspătă, și în tot cursul anului. Ultimele studii realizate în deceniile trecute , au accentuat importanța cultivării și consumului de legume, referindu-se la: rolul fiziologic, prin aportul compușilor minerali în moduri asimilabile; contribuția energetică, prin conținutul lor în sustanțe cu capacitate energetică mare (zaharuri, grăsimi, proteine); importanța terapeutică a legumelor, care este dată de totalitatea componentelor chimice și de prezența unor compuși cu valoare însemnată în prevenirea și tratarea anumitor afecțiuni sau dereglări fiziologice ale organismului uman.

Prin realizarea analizei chimice a legumelor, s-a constatat faptul că ele includ circa 78-93% apă și 7-22% substanță uscată. Proteinele provenite din legume aduc în hrana omului aproximativ 5-10 % din totalul necesar. Astfel, se constată printr-un conținut însemnat de proteine, între 2% și 8%, ciupercile, usturoiul, fasolea, mazărea, bobul, conipida, spanacul. Cantitatea lipidelor în legume este neseminificativă 0,1%-0,9%, găsindu-se în cantități mai ridicate în semințele de dovleac, pepeni. Digestia hranei este realizată cu ajutorul acizilor organici, care îmbunătățesc gustul legumelor, fiind mai ridicat în frunzele de revent, măcriș, ștevie, spanac, loboda.

Vitaminele, alături de sărurile minerale, sunt substanțele imperios necesare spre o bună evoluție a proceselor metabolice din organism, având o importanță alimentară deosebită. Lipsa vitaminelor din necesarul zilnic, duce spre dereglarea metabolosmului și îmbolnăvire prin lipsa lor. Vitaminele sunt prezente mai ales în legumele proaspăt recoltate la momentul optim, condiționate corespunzător. În cantități însemnate se găsește vitamina C în părțile comestibile la: gulie, ardei, conopidă, spanac, mărar, pătrunjel pentru frunze etc., degradându-se prin sterilizare, fierbere și păstrare pe o perioadă mare de timp.

De asemenea, vitamina A, numită și vitamina antiinfecțioasă, se află în consistența ridicată în varza roșie, morcov, dovleac, varza creață, ardei, spanac etc. O funcție foarte importantă în procesul biologic de evoluție a omului îl dețin vitaminele din complexul B: thiamina, riboflavina, acidul pantoenic, iar carența acestora provoacă: astenie, leziuni oculare, dermice și ale nervilor. Legumele bogate în aceste vitamine sunt: sfecla roșie, conopida, mazărea, sparanghelul etc.

În legume se află și alte vitamine precum: E, K, P, PP, D, ce au o atribuție seminificativă în prevenirea unor maladii. Porția de zi cu zi a unui adult trebuie să cupindă: 50-75 mg vitamina C, 1-2 Mg vitamina A, 2-3 mg vitamina B1, 2 mg vitamina B2 și 15-25 mg vitamina PP (Bălașa, M, 1973).

Acțiunea alcalinizantă al multor produse legumicole, care au ca efect netralizarea acidității provocată de consumul alimentelor bogate în proteine (carne, ouă,pâine), este datorat predominării elementelor bazice (K, Na, Mg, Fe) în legume, și nu acide (Cl, P, S), demonstrându-se astfel rolul substanțelor minerale, care se găsește în cantități mai ridicate în fasolea de grădină, mazărea de grădină, spanac, țelină etc.

Uleiurile eterice, care se găsesc sub forma unor compuși cu sulf, numite și ”fitoncide”, se găsesc în hrean, ceapă, usturoi, ridichi și au acțiune bacericidă. Substanțe antibiotice se găsesc în legume ca: varza, ceapa, usturoi.

Asigurarea organismului uman al unui adult cu necesarul zilnic de vitamine, săruri minerale și restul componentelor semnificative ale legumelor, se realizează prin consumul anual a circa 200 kg legume.

Particularități decorative ale speciilor legumicole

Soiuri de plante legumicole decorative prin talie

În decorarea grădinilor de legume ornamentale sunt existente plante cu calități deosebite ale portului ce pot fi încadrate perfect într-o astfel de grădină. Dezavantajul acestor plante îl poate constitui mărimea acestora pe verticală și orizontală, ocupând un spațiu considerabil. De pildă, soiul tardiv de rubarbă, (Rheum rhabarbarum ”Mammouth”), cu pețioluri de până la 1 kg, de culoarea verde cu roșu, atinge înălțimea de aproximativ 2 m cu tot cu inflorescență, iar diametrul de circa 1,2 m, fiind foarte decorativ.

În general, legumele înalte au capacitate ornamentală ridicată mai ales daca nu sunt sprijinite. Putem menționa și plante ce pot susține alte plante. Spre exemplu, soiul de porumb ornamental (Zea mays) var. ”Purple corn”, ce are știuleții și boabe violet cu aspect estetic deosebit, poate suține fără probleme specii legumicole agățătoare precum mazărea mov (Pisum sativum), ce are inflorescențe de culoare roz-violet, fasolea urcătoare (Phaseolus vulgaris) și altele. Din categoria legumelor cu talie înaltă putem exemplifica: amarantul decorativ (Amaranthus tricolor ”Red Army”), cu frunze comestibile roșii, cardonul (Cynaria cardunculus), cu frunze de aproximativ 1-1,5 m, de nuanțe verde-cenușiu pe partea superioară și capitule roșie-violacee, varza de Jersey (Brassica oleracea var. palmifolia),ce atinge înălțimea de 1.5 m, specii ce pot fi utilizate pentru ecranarea unor pereți sau a unor zone inestetice sau în scopul efectuării unor perdele de protecție. De asemenea, se pot cultiva în grădina de legume exemplare solitare sau grupuri de legume cu talie înaltă ce au efect ornamental deosebit, iar la baza acestora se pot planta alte specii cu talie mai joasă, cu scopul de a acoperi baza tulpinilor desfrunzite.

Speciile de legume cu înălțimi mici se pot cultiva și amplasa mult mai ușor într-o grădină de legume ornamentală. De exemplu, specii din familia Cucurbitaceae, cum este dovlecelul fără vrej, soiul Italian Light Green, poate fi amplasat ca plantă solitară în grădina de legume datorită aspectului său compact și poate fi considerat ca punct focal într-o amenajare.

Soiuri de plante legumicole agățătoare

În cazul cultivării speciilor de legume cățărătoare în grădina de legume ornamentală, se ține cont de relația acestora cu factorii de mediu pentru o bună dezvoltare a acestora. Astfel, din familia Cucurbitaceelor, distingem castravetele (Cucumis sativus), care este o plantă de zi scurtă, din familia Fabaceae, mazărea (Pisum sativum), fiind plantă de zi lungă și fasolea (Phaseolus vulgaris), care este o plantă de zi scurtă.

Speciile legumicole cu port agățător sunt deosebit de apreciate în amenajarea grădinilor, împodobind umbrare, spaliere, arcade, putând fi dirijate pe stâlpi, garduri din diferite materiale și pot contribui la structurarea grădinii în mai multe sectoare. Acest tip de plante sunt sensibile la vânturile puternice, astfel încât plantele au nevoie de protecție până ce înrădăcinarea este corespunzătoare. Este necesară menționarea faptului că plantele agățătoare se divid în plante care se autosusțin și care prezină tulpini volubile sau cârcei și specii de plante care necesită dirijare pe suporturi speciale, având port târâtor. La montarea suporturilor se ține cont de faptul că plantele la maturitate se îngreunează datorită fructificării, de aceea ancorarea în sol trebuie să fie făcută în concordanță cu greutatea acestora.

Din categoria familiei Cucurbitaceelor, ca plante agățătoare se disting: castravetele amar Momordica charantia, numit și insulina vegetală, cunoscut pentru proprietățile sale medicinale, castravetele ornamental Scabra melothria ”Cucamelon”, cu fructe ce se aseamănă cu coaja pepenului verde, fiind peren (se protejează rădăcina de îngheț). De asemenea, foarte decorativ se evidențiază a fi varietatea de pepene galben Sicana odorifera ”Cassabanana”, cu tulpina ce depășește 15 m, flori parfumate albe, melifere și fructe de circa 60 cm.

Printre cele mai cultivate legume cățărătoare se numără fasolea. Una din cele mai decorative specii de fasole o reprezintă Phaseolus coccineus, care are flori aspectuase roșii, iar fructele sunt verzi, lungi. Un efect ornamental aparte poate fi creat cu ajutorul fasolei urcătoare mov, dacă se urcă pe o pergolă de lemn, iar din partea opusă o alta specie de Lonicera caprifolium se extinde spre fasole intersectându-se.

Dintre plantele agățătoare moderate, se numără mazărea mov (Pisum Sativum ”Shiraz”), care poate da cu succes o pată de culoare în grădină, datorită florilor sale roz-violet, succedând cu minunatele păstăi mov.

Tot din categoria fabaceelor, merită a fi menționată specia de legumă orientală Pueraria lobata, numită și kudzu, plantă cățărătoare ce provine din regiunile tropicale din Asia, având inflorescențe tip racem purpurii-violet, fiind bine cunoscută pentru calitățile sale medicinale și culinare, ce poate fi cultivată cu succes ca plantă ornamentală.

Soiuri de plante legumicole ornamentale prin frunziș

Speciile decorative de legume cu frunze fine, au un impact vizual deosebit, mai ales atunci când sunt grupate cu alte specii de plante. Din această categorie face parte soiul de muștar oriental  Brassica juncea, var. ”Ruby Streaks”, care este foarte atractiv prin frunzele ce sunt delicat dantelate, de nuanță verde cu mov și inflorescențe galbene, apreciată pentru proprietățile sale culinare. Dintre plantele cu frunziș deosebit, se evidențiază feniculul de Florența (Foeniculul vulgare), cu frunze mari și fin segmentate, ce au aspectul unei pânze de păianjen din care își fac apariția florile foarte decorative în nuanța de galben. Pentru crearea unor contraste speciale de culoare și textură, se folosește feniculul auriu care poate fi grupat cu alte plante de diferite nuanțe sau frunziș. Mărarul și morcovul se enumeră printre plantele cu frunze fine, cu talie mai joasă, putându-se semăna singure în pete sau în benzi mici, dar și asociate cu praz, sau Allium cepa. Sparanghelul (Asparagus officinalis) este o altă specie cu frunziș fin, ce poate fi cultivat cu succes în grădina ornamentală de legume, putând fi amplasat pe un singur rând, sau în alte moduri astfel încât calitățile decorative să nu fie neglijate.

Din categoria speciilor legumicole cu frunze gofrate, se menționează soiul italian de varză Kale ”Nero di Toscana”, ce au limbul îngust și formă de panglică, foarte grofate și de nuanță albastru spre negru și soiul de varză chinezească ” Pak Choi”, cu frunze închise la culoare, cu nervura frunzelor late, albicioase și cărnoase, ce alcătuiesc rozete simetrice.

Speciile legumicole cu frunze crețe sunt extrem de apreciate mai ales în contrast cu speciile care au frunze netede. Spre exemplu, salata creață roșie sau verde (Lactuca sativa var. crispa) soiul ”Lolo Bionda” se potrivește bine când este plantată pentru borduri sau când înconjură grupuri de plante mai înalte cum sunt cele de loboda roșie (Atriplex hortensis var. suber). Frunzele crețe sunt prezente și la patrunjelul pentru frunze Petroselinum crispum var.  Moss curled, cu frunziș verde închis, la țelina pentru pețiol și frunze var. ”Parcel”, la cicoarea de grădină, precum și varietățile de varză pentru frunze  (Brassica oleracea) hibridul F1 ”Melissa” și ”Reflex F1”, ce pot fi încadrate armonios în grădina de legume, fiind specii deosebit de ornamentale.

Soiuri de plante legumicole ornamentale prin inflorescență

Speciile legmicole ajunse în stadiul de înflorire și fructificare sunt cu siguranță unele dintre cele mai speciale efecte în grădina de legume ornamentală. Plantele legumicole anuale sau perene produc în mod normal la finalul ciclului de viață al fiecărui an sămânță. Deoarece semințele nu reprezintă produsul finit al numeroseleor specii, există alegerea de a lăsa câteva plante nerecoltate pentru bucuria de a vedea florile și inflorecențele ce continuă să evolueze. Inflorescențele nerecoltate în toamnă pot fi de mare efect în perioada de iarnă, deoarece conturul lor delicat încărcat de zăpadă este de mare efect.

Din categoria familiei botanice Asteraceae, se evidențiază cicoarea de grădină (Cichorum inthybus), ce formează numeroase tulpini florifere abundente în flori albastre, este o plantă erbacee, perenă, ce are o evoluție înceată în faza vegetativă. Foarte atractivă în grădina de legume este și anhinarea (Cynara scolymus), fiind o plantă cu frunze mari, ce se caracterizează prin minunatele inflorescențe albastre, putând fi încadrată armonios în grupuri cu specii de talie mică cum ar fi ceapa de tuns (Allium scoenoprasum), ce decorează prin tufe cu frunze delicate, tubulare și multe inflorescențe mici, dense de nuanță roz. De asemenea, remarcabilă prin inflorescențe este și scorțonera (Scorzonera hispanica), fiind o plantă erbacee-perenă, care se cultivă ca plantă bienală, având rădăcini tuberizate lungi de 20-30 cm, tulpina floriferă apare în cel de-al doilea an de cultură, fiind decorativă prin capitule cu flori galbene.

Printre legumele din familia Chenopodiaceae, se face remarcată sfecla de pețiol și frunze sau mangoldul (Beta vulgaris var. cicla ),fiind o specie erbaceebienală, cultivată pentru consumul frunzelor și pețiolului, caracterizată prin frunze roșii, dar și specii cu frunze verde, la care tulpinile florifere și inflorescențele apar în anul al doilea. Deoarece ocupă mult spațiu în faza seminceră, este indicat să fie lăsate doar câteva plante să înflorească.

Din categoria Brassicaceaeelor, se disting inflorescențele ridichilor (Raphanus sativus), de tip racem lax colorate în roz ce rămân înflorite vreme de câteva săptămâni. Se poate menționa în acest sens și valorificarea speciilor de broccoli (Brassica oleracea convar. botrytis, var. italica), de la care se consumă inflorescența. Varietatea de broccoli ”Summer purple”, este foarte ornamentală prin inflorescențele purpurii având un efect decorativ deosebit, mai ales când este plantată în grupuri solitare sau un singur șir de plante.

1.3. Noțiunea de ”edible landscaping”

Secole la rând, personaje remarcabile au venit cu noi idei interesnte de a utiliza în mod eficient și estetic terenurile de lângă case. Acest concept inedit de a crea propria grădină de legume ornamentale comestibile lângă casă reprezintă o nouă mișcare din Statele Unite ale Americii. Noțiunea de ”edible landscaping” aparține ecologistului american Robert Kourik. În statul american, ideea de a avea o grădină de legume lângă casă a decăzut la debutul anilor 80. Printre susținătorii acestui concept californian, se remarcă și renumitul arhitect peisagist Rosalind Creasy, care a ajuns cea mai fidelă practicantă a acestei idei, fiind adoptată în multe regiuni rurale și urbane din America de Nord, predodând în zona rurală.

Actual, conceptul de edible landscaping a marcat o viziune mai amplă asupra peisajului, fiind utilizat îndeosebi în amenajările peisagistice din spațiul public având o țintă dublă – rol estetic și sursă de hrană. Astfel, pentru a se putea realiza acestea, s-au diversificat mult sortimentul de soiuri de plante și îmbinarea acestora. Au luat amploare pe lângă grupurile de plante edible cu specii decorative și combinații de specii de legume și ornamental, amenajări ce pot îngloba numai specii legumicole su care pot include grupaje în orice proporție între pomi fructiferi, specii arborescente fructifere, specii legumicole, plante aromatice și plante floricole edible (White, 2005).

Acest concept poate aduce multe beneficii, astfel încât s-a declanșat curiozitatea multor specialiști și chiar a anumitor unități publice guvernamentale și nonguvernamentale, dar și private. Printre beneficiile aduse unui proprietar al unei amenajări edible landscaping se numără siguranța alimentară, economia de bani, o nutriție bogată, economia de energie și multe altele.

De asemenea, prinre funcțiile binefăcătoare ce sunt conferite amenajărilor de tip edible landscaping, se menționează: funcția educativă prin care se produce continua informare a populației asupra surselor de alimentație și menținere a biodiversității; astfel mulți copii orășeni, dar și adulți pot cunoaște nu numai produsele legumicole finite din rafturile supermarketului, ci și plantele de la care provin într-un mod plăcut. Funcția sanitară se definește prin amenajarea cu plante edible oferă posibilitatea angrenării populației în activități precum înființarea, întreținerea și recoltarea speciilor comestibile, stimulând astfel oamenii în a-și crea propria grădină edible și de a aprecia valoarea nutritivă a acestora. O altă funcție este cea culturală, prin care se aduce la cunoștință prin cultivarea plantelor comestibile specifice altor civilizații, tipuri de amenajări tipice anumitor culturi, plante edible folosite la anumite preparate culinare sau remedii pentru anumite afecțiuni ale organismuui, specii care nu se găsesc ușor în magazine sau în flora spontană a unei țări. Funcția estetico-recreativă prin care se pot obține efecte deosebite prin îmbinarea speciilor de plante edible cu cele convenționale.

CAPITOLUL. 2 DETALIERE TEHNICĂ GENERALĂ

2.1 Circulație-alei

Circulația în orice tip de grădină reprezintă coloana vertebrală a acelui spațiu utilizat de oameni. Proiectarea aleilor în grădina de legume este imperios necesară deoarece contribuie la marcarea formei acesteia, având rolul de a delimita diferite zone din curte, facilitând intrarea printre straturile de flori și legume. Există mai multe tipuri de materiale ce pot fi utilizate în amenajarea unei alei, în funcție de preferințe și posibilități.

În privința aleilor din grădina de legume se ține cont de forma finală care se dorește să o aibă grădina, astfel încât se pot amplasa aleile definitive și cele provizorii. Printre regulile care se țin cont la construirea unei alei se enumeră:

în vederea terenurilor plane este necesar să se asigure o mică pantă de 1% pentru scurgerea apei provenită din precipitații;

lățimea aleii trebuie sa fie de 60 cm pentru o persoană și 120 cm pentru două persoane;

aleea trebuie să aibă continuitate și o anumit scop;

evitarea unghiurilor ascuțite la realizarea aleii;

accesul prin iarba a anumitor spații utilizate rar.

Indiferent de scopul realizării aleilor în grădina, acestea nu trebuie să fie plictisitoare, ele pot fi valorificate de către arhitectul peisagist prin proiectarea acestora într-un mod inventiv, astfel încât impactul vizual să fie puternic. Aleile definitive sunt proiectate pentru a fi utilizate în decursul mai multor ani, dar se pot realiza și provizoriu. Ele sunt realizate din materiale solide, rezistente la intemperii sau alte materiale care au caracter temporar. Dintre materialele din care putem realiza o alee în grădina de legume putem exepmplifica:

Alei din lemn compozit au avantajul că sunt foarte rezistente la mucegai, la umiditate ridicată, radiații ultra violete, temperaturi foarte ridicate sau negative, la insecte ce pot dăuna calitatea materialului. Lemnul compozit nu eliberează gaze toxice sau alte substanțe poluante, având o garanție de minim 15 ani.

Aleile din felii de bușteni sunt utilizate pentru grădinile rustice, se realizează prin așezarea acestora în pământ, la o mică adâncime pentru o stabilitate mai bună, tratate în prealabil împotriva umidității;

Alei din lespezile din piatră naturală sunt de nuanță crem sau gri, se găsesc în dimensiuni diferite și forme neregulate, acestea pot fi amplasate astfel încât să se realizeze un jocuri cu lespezi înierbate;

Alei din pavele din beton cel mai des întrebuințate ca urmare a facilității montării lor, găsindu-se în magazine într-o varietate de forme, culori și dimensiuni, fiind foarte rezistente;

Aleile din pietriș sunt cele mai întâlnite în grădina de legume ornamentală, doarece se realizează într-o manieră accesibilă oricui. Este necesară nivelarea pământului unde se dorește amplasarea aleii, după care se așterne stratul de pietriș. De asemenea, realizarea unei borduri este indispensabilă pentru evitarea împrăștierii pietrișului;

Aleile din cărămidă sunt foarte decorative prezentând o serie de avantaje: asamblarea cărămizilor se poate realiza atât pe pat de beton cât și direct pe pământ, există posibilitatea montării astfel încât se pot crea diferite modele cu efect estetic deosebit, cărămida plină oferă aleii o durată îndelungată de timp dacă sunt tratate în prealabil, în momentul deteriorării acestora se pot schimba cu ușurință sau se pot lăsa în continuare, se pot utiliza de asemenea cărămizi vechi, având aspect estetic deosebit. Înainte de asamblarea cărămizilor, pe locul în care urmează a fi realizată cărarea se acoperă cu un strat de nisip. De asemenea pentru fixarea acestora se utilizează tot nisipul, care se împresoară printre golurile rămase.

2.2. Bordări

Deseori, în anumite cărți de specialitate pentru amenajarea spațiilor verzi este neglijată acestă parte tehnică a bordurilor necesare pentru alei, margini, cărări și răsaduri. Aceste elemente de mici mărimi (până în 50 cm) au o atribuție importantă și practică.

Bordurile sunt elemente ce au scopuri practice precum menținerea în siguranță a unei alei împiedicând elementele componente să se risipească în lături. Deoarece materialele ce alcătuiesc cărarea sunt de mici dimensiuni, acestea se pot împrăștia foarte repede pe gazon sau pământ dacă nu sunt mărginite de borduri adecvate. Un alt rol al bordurilor este dat de menținerea stabilă a pămîntului ce alcătuiește un strat de legume sau de alte vegetale, care este necesar a fi montată corespunzător pentru a împiedica împrăștierea solului pe cărare și totodată pentru păstratrea formei marginilor peluzei. În cazul în care bordurile nu sunt montate corect, elementele ce construiesc alea se pot îndepărta între ele datorită spațiului rămas și în consecință pot apărea denivelări sau găuri. Uneori acest fapt este favorizat de umezeala apelor meteorice.

Există diferite forme și tipuri de borduri din materiale variate astfel încît să fie în concordanță cu alea. Din categoria bordurilor îngropate, destinate delimitării unui anumit teren de ziduri, cărări sau margini se pot menționa dalele, cărămizile, profilurile, fâșiile realizate din benzi din lemn și pămîntul. Un rând de cărămizi sau profiluri se montează într-un strat de nisip tasat, iar dalele de pavaj se asamblează cu ajutorul unui strat subțire de mortar moale. Din grupa bordurilor exterioare ce au funcția de a îngrădi pământul sau elementele ce compun alea să se răspândească, se numără calupurile prefabricate, fiind o variantă foarte rapidă și ușor de montat pentru obținerea unei borduri drepte. Acestea au lungimi de 45-90 cm și înălțimi de 15-20 cm. Deasemenea se pot utiliza în vederea obținerii unei borduri exterioare cărămizile și profilurile fiind imperios necesară încastrarea acestora în pămînt. Țiglele pot reprezenta o altă variană de bordură , utilizate mai ales în grădinile în stil victorian. Glazurate sau neglazurate, acestea sunt eficiente în vederea alcătuirii marginilor, încadrându-se armonios într-o grădină cu design elegant.

De asemenea, un alt model de îngrădire a unei grădini utilizat încă din Evul Mediu este bordura împletită. Aceasta este constituită din ramuri flexibile din castan, alun, salcie și din alte specii. Acest tip de bordură poate fi realizată în diferite formă datorită flexibilității materialelor din care este format și oferă spațiului în care este folosită o notă rustică. Rezistența unei borduri împletite poate ajunge până la 4 ani. Diametrul ideal al ramurilor din care se poate realiza bordura este de 3-4 cm.

În vederea realizării unui perimetru accentuat într-o grădină de legume ornamentale în stil clasic sunt de mare efect bordurile vegetale. Acestea necesită o întreținere în plus deoarece este necesară fasonarea pe parcursul întregii perioade de creștere și dezvoltare. În funcție de planta aleasă, se pot obține borduri de înălțimi și grosimi diferite, însă înălțimea cea mai potrivită este de 25-30 cm pentru a permite luminii să pătrundă în perimetrul creat. Adesea, cișmirul (Buxus sempervirens) este utilizat în realizarea îngrădirii unor straturi de legume și poate fi dirijat după dimensiunea dorită, la fel și în cazul tisei (Taxus baccata). Un alt arbust folosit cu succes în realizarea bordurilor, este dracila (Berberis thunbergii), fiind decorativă prin frunze, flori și fructe. Pentru obținerea unei borduri parfumate, se poate cultiva Lavanda (Lavandula angustifolia) sau iarba Domnului (Santolina chamaecyparissus), binecunoscute fiind pentru proprietățile lor medicinale.

Selecționarea speciilor pentru realizarea unei borduri vegetale este mai puțin limitată putându-se opta atât pentru specii cu valoare ornamentală cât și pentru palntele floricole ce au anumite părți vegetale comestibile, plante edible cum sunt legumele aromatizante sau arbuștii fructiferi. Printre criteriile ce sunt luate în vedere la selecția speciilor pentru realizarea unei borduri se evidențiază: habitusul plantelor, cele cu creștere erectă (ceapa chinezească) sunt mai potrivite față de cele cu port repent (cimbrișor); modul de creștere este important pentru a avea posibilitatea menținerii creșterii plantelor în anumite limite. De asemenea este necesară cunoașterea perioadei de vegetație a plantelor utilizate deoarece plantele perene vegetează pe o perioadă mai mare din an față de speciile anuale. În cel din urmă caz, bordura creată din plante anuale poate fi întreținută prin cultivarea succesivă a mai multor specii.

Pentru realizarea unor borduri cu decor de primăvară, se folosesc specii precum salata verde creață ”Lollo bionda” care poate fi intercalată cu varietatea roșie de salată ”Lollo rosa” obținându-se astfel un efect ornamental aparte de contrast și textură. De asemenea, se pot obține borduri decorative prin plantarea unor legume orientale, cum este varza chinezească (Brassica oleracea ssp. chinensis), ce formează rozete de frunze cu aspect compact fiind potrivită pentru borduri de înălțime mică.

În vederea creării unor borduri ornamentale cu decor de vară se pot utiliza specii precum pătrunjelul cu frunze crețe, fiind mai scund decât pătrunjelul cu frunza. Speciile cu port erect și cu înălțimea de peste 30 cm se plantează pentru obținerea unor delimitări ale straturilor de legume. Cicoarea de grădină poate fi o alegere bună pentru obținerea unei borduri verzi, iar pentru crearea unor fâșii cu textură fină a frunzelor se folosește mărarul sau morcovul. De asemenea, specii precum busuiocul sau cimbrișorul (Thymus sp.) pot constitui o bordură aromatică de mare efect ornamental, mai ales dacă sunt utilizate speciile de busuioc cu frunze roșii sau speciile de cimbrișor cu tufe ce au port erect, robuste și flori mici, discrete.

Pentru obținerea bordurilor cu decor de iarnă se aleg specii sempervirescente cum este ceapa perenă Allium perutile sau varietatea de țelină ”Parcel” care rezistă la temperaturi scăzute și are frunze lucioase. Se poate folosi în acest scop și specia semi-sempervirescentă de cimbrul de iarnă (Satureja hortensis) intercalat cu varietățile sempervirescente ale măghiranului (Origanum majorana) pentru obținerea unor borduri compacte.

PARTEA A II-A

CAPITOLUL 3: SCOPURI ȘI OBIECTIVE

CAP. 4 SUDII DE CAZ CONTEMPORANE DE GRĂDINI ORNAMENTALE

4.1. Grădina castelului Villandry- Le Potager

4.4.1 Istoricul sitului

Castelul Villandry este unul dintre cele mai mărețe edificii renascentiste situat pe Valea Loarei în localitatea franceză Villandry. Construit în perioada Renașterii în anul 1530 de către Jean Le Breton pentru regele Francisc I al Franței (1515-1547), castelul a fost proiectat pe o veche fortăreață aristocrată păstrându-se o mică parte din construcție (turnul). Castelul a aparținut marchizului de Castellane începând cu anul 1574, perioadă în care stilul arhitectural a fost alterat.

Proiectat în forma literei u și alcătuit din trei clădiri impunătoare, castelul are ca perspectivă deschisă valea Loarei. Castelul este caracterizat de galerii cu arcade, turnuri medievale, sculpturi, ferestre înconjurate de piloni, elemente ce aparțin stilului renascentist și marcat de principiul simetriei. În calitate de ambasador, în vederea proiectării grădinii Villandry, Le Breton s-a inspirat din grădinile italiene ale vremii punând un accent deosebit pe aliniamente perfecte și măreția spațiului. În timpul Revoluției Franceze (1789-1799) a fost pus sechestru pe castel până la începutul secolului al XIX-lea, în timpul domniei lui Napoleon Bonaparte când acesta l-a cumpărat pentru fratele său.

În anul 1906, domeniul castelului Villandry a fost cumpărat de către doctorul Joachim Carvallo (1869-1936) și soția sa Anne Colleman. Prin sârguința doctorului Joachim Carvallo și prin iubirea sa față de artă, acesta dorește să păstreze unitatea între grădini și castel și să restaureze edificiul în stilul renascentist construit odinioară, după o perioadă de cercetări istorice. Scopul propus se regăsește într-un articol din anul 1923, atunci când lucrările de reastaurare au luat sfârșit: ”Domeniul este demn de a fi inclus ca și capodoperă din timpul lui Francisc I.” Acesta a reamenajat grădinile edifciului, astfel încât în anul 1934, castelul a trecut în lista patrimoniului UNESCO, fiind proclamat monument istoric.

Grădinile casteluilui Villandry dețin amprenta ideilor peisagere franțuzești fiind alcătuite pe trei trepte. Cota cea mai înaltă a grădinii este reprezentată de o plantație de cedri ce înglobează și o mică livadă. Nivelul mijlociu este plasat la aceiași înălțime cu fereastra parterului, iar la cota inferioară este cultivată grădina de legume.

În figura 3.1 este reprezentat planul domeniului Villandry din anul 1762, realizat de către marchizul de Castellane în care sprijină ideea demolării unor case existente lângă castel, în scopul extinderii grădinii de legume; acesta oferă detalii cu referire la extinderea bazinului, canalelor, executarea șanțurilor și dimensiunea viitoarei grădini de legume. De asemenea, în figura 3.3 este reprezentat un document extras din cadastrul din perioada împăratului Napoleon Bonaparte în care este ilustrată grădina de legume la Vest de castel, o grădină decorativă la Est și un bazin mare la Nord.

În continuare, s-au făcut cercetări ce au implicat o atentă observare a locului, astfel încât a fost realizat planul grădinii Villandry în anul 1910 (fig.3.4), în care au fost remarcate axele principale ale grădinii: axa Nord-Sud care este evidențiată de cursul de apă, axa Est-Vest care este perpendiculară pe deal și se îndreaptă spre sat și axa estică ce este reprezentată de alea terasei ce este situată la extinderea aripii de Est a castelui.

Sursele de inspirație care l-au ajutat pe Joachim Carvallo să ducă la bun sfârșit realizarea proiectării grădinilor se identifică din spusele sale într-o conferință din anul 1923: ”conacul familial, feremele câmpului, casa meșterului din sat sunt conservate datorită modestiei și sărăciei lor (…) caracterul istoric al grădinilor Villandry îl datorez studiului și observației pe care le-am făcut asupra locuințelor pariziene de pe valea Loarei”. Două planuri de colecție de arhitectură au fost de asemenea surse de inspirație asupra alegerii restaurării grădinilor. Acestea sunt reprezentate de Mănăstirea Gallicanum realizată în anul 1694 și cercetările făcute de arhitectul francez Androuet de Cerceau (1510–1584) redate în cartea sa Cele mai frumoase clădiri din Franța, în care sunt reprezentate 30 de planuri și vederi în perspectivă a castelelor din acea vreme.

După o perioadă de studiu, Joachim Carvallo a izbutit în realizarea planului final al grădinii (fig. 3.5), în care a subliniat principiile directoare ale grădinii: primul principiu este dat de continuitatea ce trebuie să o aivă clădirea cu grădinile, iar al doilea este reprezentat de faptul că grădina trebuie să servească și să decoreze casa, respectând câteva reguli: grădina de legume este necesară a fi realizată în centru pentru ușurința lucrărilor ce o presupun, grădina ornamentală trebuie să prelungească saloanele, iar grădina de apă are rolul principal de decor, dar și de a iriga întreaga grădină.

4.4.2 Grădina de legume

Eforturile cele mai mari însă au fost însă concentrate asupra grădinii de legume-Le potager- fiind una dintre cele mai importante grădini ale castelului Villandry. Planul grădinii de legume a fost inspirat din grădinile abaților benedictini din secolul al XV-lea. Călugării benedictini au încadrat diferite specii de legume în forme geometrice. De asemenea, influența elemetelor decorative ale grădinilor italiene se regăsește în compoziția grădinii de legume franceză: prezența pavilioaneleor, fântânilor și a grupurilor geometrice florale. Arhitectul renastentist Jacques Androuet de Cerceau a reunit influența benedictină cu cea italiană, dând naștere unei frumoase compoziții unice de pe Valea Loarei, în care speciile legumicole sunt îmbinate armonios cu plante floricole în stil geometric. Formele proiectate în interiorul careurilor cu aspectul unei cruci amintesc de originea monastică din perioada Evului Mediu.

Grădina de legume ocupă aproape 1 ha din teritoriul castelului Villandry, fiind situată în partea de Vest a castelului și este împărțit în nouă careuri omogene ce au aceiași dimensiune, fiecare având în centru un bazin mic de apă. Amestecurile de legume și flori sunt diferite de la un careu la altul. Ele sunt plantate cu specii legumicole ale căror nuanțe alternează între ele: praz albastru, varză roșie, sfeclă roșie, straturi cu frunze verzi de morcov etc., pentru a da impresia unei table de șah multicolore. În secția grădinii de legume sunt plantate aual patruzeci de specii legumicole din opt familii botanice. 50 % din speciile plantate în grădina Villandry, atât legumicole cît și floricole sunt cultivate în serele castelului

4.4.2 Caracterul biologic al grădinii de legume Villandry

În anul 2012 a fost realizat un studiu în cadrul sitului ce a avut drept rezultat existența unui număr mare de specii de păsări pe întreg teritoriul grădinilor Villandry. În urma acestui demers și altora similare, grădina Villandry a primit titlul de ”Grădină ecologică” ca urmare a biodiversității existente pe acest teritoriu, fiind prima grădină de pe Valea Loarei ce a primit acest titlu.

În fiecare an, planul de cultură a speciilor legumicole este schimbat astfel încât rotația culturilor să fie realizată într-un ciclu continuu de 3 ani. Această practică a rotației culturilor specifică grădinii ecologice este imperios necesară să se realizeze după scheme de asolament cunoscute (Stan N și Stan T., 1999). În general, rotația cea mai frecvent folosită în agricultura ecologică este cea trienală care răspunde bine exigențelor nutritive la consumatorii mari, mijlocii și slabi. În cadrul grădinii de legume a luat naștere un motto: ”a observa pentru a preveni, a preveni pentru a evita tratamentele chimice”, astfel în grădina de legume au fost introduse metode ecologice care să asigure echilibrul biologic al sistemului de cultură. Irigația în grădina de legume este asigurată printr-un sistem instalat ce acționează automat.

Astfel utilizarea insecticidelor chimice în cadrul grădinilor Villandry sunt interzise, fiind înlocuite cu introducerea speciilor de prădători, parazitoizi, nematozi. Spre exemplu, în urma recomadărilor date de specialiștii în lupta biologică, au fost introduși prădători nativi pentru combaterea acarienilor teilor ce le decolorau frunzele. Deoarece combaterea cu ajutorul substanțelor chimice a fost interzisă, prădătorii benefici precum Eupeodes coralle, Chrysoperla rufilabris și viespile Proctotrupoidea și Ceraphronoidea, au reapărut în grădina de legume și mulți dușmani naturali ai afidelor și muștei de varză (Delia Brassicae) au fost combătuți prin lupta naturală. Pe de altă parte, lupta împotriva bolilor foliare cauzate de fungi, fără utilizarea substanțelor sintetice ajută la stimularea apărării plantelor prin utilizarea tratamentelor pe bază de minerale, oligoelemente, uleiuri esențiale, decoturi pentru a ajuta planta și a o înări să reziste bolilor. Apariția omidei păroase (Cydalima perspectalis) la Buxus sempervirens, a determinat stropirea de urgență a foliajului speciilor de buxus cu un biopesticid ce conține bacteria Bascilius Thuringiensis var. ”Kurstaki”; omida ingeră această bacterie provocându-i paralizia sistemului digestiv și în aproximativ 3 zile acesta moare.(fig. 3.9)

De asemenea, în cadrul grădinii de legume Villandy fertilizarea organică a fost înlocuită cu fertilizarea chimică. Acestea sunt furnizate sub formă de granule de compost ce conțin azot, fofor și potasiu. Acestea sunt cele mai importante elemente nutritive utilizate în agricultura biologică ce sunt administrate în funcție de necesitățile plantelor. Utilizarea îngrășămintelor biologice a adus o serie de modificări în practicile agricole: trecerea superficială a greblei cu câțiva dinți care ce are rolul de a asigură activitatea microbiană la aproximativ 10-15 cm în sol, de asemenea prășitul des ajută la pătrunderea apei mai eficient în sol. În cadrul grădinii de legume Villandry, semințele și îngrășămintele sunt achiziționate cu certificatul ”Agricultură ecologică”, garantând faptul că plantele legumicole din cultura de primăvară și vară sunt biologice. O altă practică ecologică întâlnită în grădina de legume Villandry este dată de interzicerea utilizării erbicidelor și substanțelor anti germinative. Ca metodă alternativă se realizează plivitul speciilor segetale, iar pentru întreținerea peluzelor se realizează scarificarea, iar surplusul de iarbă ce rezultă din această lucrare revine unei firme de compostare.

4.4.3. Descrierea detaliată a careurilor cu speciile cultivate în anul 2014

4.1.1.1 Stilul grădinii de legume

La realizarea planului de proiectare a grădinii de legume Villandry, terenul plan a constituit un punct forte pentru punerea în practică a soluției în still geometric. În genereal, astfel de grădini geometrice sunt realizate în imediata apropiere a unei clădiri în stil clasic, acestea fiind o prelungire a spațiului castelului, așa cum este cazul grădinii de legume a castelului Villandry.

În cadrul grădinii de legume, formele geometrice sunt prezente și sunt evidențiate de prezența aleilor paralele, a perspectivelor dispuse de-a lungul axelor în același stil, ce transmit sentimente de siguranță, simetrie, ordine și concordanță. Uneori acestea pot transmite și stări de monotenie.

Formele prezente de vegetație unitară și compactă, delimitarea exactă a careurilor în modele regulate, pătrate, bordate fiecare cu specii sempervirescente și fasonate într-un mod ordonat, conferă peisajului grădinii de legume Villandry un caracter de stabilitate și echilibru.

Formată din nouă careuri aproximativ identice ca dimensiune, grădina de legume ocupă circa 1 ha. Conform http://www.starcatalog.ro/harti/area.html, suprafața unui singur careu măsoară 1 150 m pătrați.

4.1.1.2 Elementul apă

Deși se regăsește în proporție mică în sectorul grădinii de legume, apa ca element decorativ reprezintă un punct de interes pentru fiecare careu în parte. În interiorul fiecărui pătrat se află un mic bazin cu apă de formă rectangulară în mijlocul căruia stăjuiește un element ornamental din beton ce poartă în partea superioară un vas decorativ cu diferite specii floricole ce constituie un punct focal al întregii compoziții, fiind în perfectă concordanță cu stilul renascentist al grădinii.

De asemenea, în interiorul grădinii sunt așezate sistematic, alte patru bazine cu apă, în aceiași formă pătrată, ce accenuează stilul geometric în care este creată grădina. Un astfel de bazin ornamental de apă de dimensiune mică prezintă un mic jet de apă în interior, laturile pătratului sunt rotunjite, bordate într-un stil pur renascentist și este circumscris într-un cerc format din dalaj.

Apa ca element decorariv în grădină