Gradele de Intensitate ale Adjectivului

INTRODUCERE

„Într-o limbă toate parțile sunt solidare și,dacă trebuie să le izolezi a le studia cu precizie,în orice caz nu trebuie niciodată să pierzi din vedere rolul pe care îl joacă fiecare în raport cu celelalte.”

(Georges Galichet)

Academicianul Ion Coteanu afirma în introducerea volumului “Gramatică, stilistică, compoziție”: Gramatica este ca o sferă din care pulsează necontenit raze și cercuri luminoase. Unele strălucesc mai puternic decât altele și încântă ca adevărate minunății. Adesea și sunt minunății, căci au în ele artă, arta cuvântului. Altele, mai puțin strălucitoare și mai des întâlnite, trec neluate în seamă, pentru că le știe tot omul și face și el asemenea după puterile sale, sfera care pulsează aflându-se în mintea tuturor celor ce folosesc limba părinților.

Vocabularul constituit din totalitatea cuvintelor existente in limba romana reprezintă o rază mai puțin strălucuitoare, deoarece este inerenta oricărui vorbitor native de limba română. Numărul cuvintelor existente în vocabularul limbii române, depășește 120.000 atunci vorbitorului îi este practice imosibil să le cunoască și să le utilizeze pe toate.

Vocabularul unei limbi nu constitue o masa compact, omogenă sau nediferențiată. Nu toate cuvintele cuprinse în lexic au aceeași valoare, iar frecvența sau circulația lor reprezintă un factor important pentru determinarea fizionomiei lexicale a limbii respective. Astfel, toți vorbitorii cunosc și folosesc des termenii din vocabularul fundamental sau fondul principal lexical la care se adaugă, în proporție variabilă, cuvinte din masa vocabularului (arhaisme, regionalisme, neologisme, termini tehnico-științifici, de argon și de jargon).

Structura gramaticală este receptivă la intentiile expresiv-estetice ale limbajului. Elementele lexical- gramaticale sunt purtătoare de valori stilistice și integrate în context lingvistic și literar- artistic. Pornind de la aceste considerente, stilistica este numită gramatică expresivă sau gramatică afectivă.

Cuvântul este adaptabil, folosindu-se cu ușurință în spațiul comunicării orale sau scrise, lingvistice sau artistice și astfel dezvoltând semnificații contextuale multiple. O clasă lexico-gramaticală își poate realiza propriul univers de imagini artistice. Datorită gradului ridicat de abstractizare si încărcăturii semantice autonome, adjectivul își crează un câmp stilistic.

Câmpul stilistic al adjectivului ilustrează comportamentul si expresivitatea acestei părti de vorbire, reunind valorile sale stilistice, reprezentate de cuvinte si structuri cu valoare expresiv-estetică, figuri de stil care solicită lexemul adjectival calificativ, participând la comunicarea artistică.

Adjectivul reprezintă una dintre părțile de vorbire esențiale în comunicarea lingvistică, un „cuvânt « major »”, cu toate că existența sa este dependentă de substantiv. În cazul substantivelor genul și numărul reflectă aspecte ale realitătii obiective (opozitia naturală de sex sau analogia, distinctiile: animat / inanimat, un exemplar / mai multe exemplare), însă în cazul adjectivelor opozitiile formale de gen, număr si caz apar ca urmare a manifestării relatiei de dependentă a adjectivului fată de regentul său.

Pentru adjectiv genul, numărul și cazul sunt categorii pur formale, adică se înscriu numai în planul expresiei, nu și al conținutului, fapt ce se justifică prin necesitatea acordului. Legătura de dependentă unilaterală – a adjectivului fată de regentul său – este deci marcată prin redundanta mărcilor gramaticale care realizează acordul, vorbindu-se în această situatie despre un „mimetism morfologic”. Singura categorie gramaticală specifică adjectivului, caracterizându-se atât prin formă, cât si prin continut (categorial), este categoria comparatiei si intensitătii.

Sistemul comparației și intensității deține un potențial expresiv remarcabil și o structură mult mai bogată în limba română comparativ cu limba latină. În ceea ce privește categoria gradelor de comparație acestea au dat naștere multor controverse. Legătura de dependentă unilaterală – a adjectivului fată de regentul său – este deci marcată prin redundanta mărcilor gramaticale care realizează acordul, vorbindu-se în această situatie despre un „mimetism morfologic”. Singura categorie gramaticală specifică adjectivului, caracterizându-se atât prin formă, cât si prin continut (categorial), este categoria comparatiei si intensitătii. Categoria comparatiei si intensitătii priveste adjectivele calificative, ilustrând procesul de intensificare graduală a calitătii sau fenomenul comparatiei însusirii / însusirilor obiectului / obiectelor.

Prin lucrarea prezentă doresc sa întăresc încă o dată importanța adjectivului în comunicarea lingvistică.

Lucrarea Adjectivul în limba română contemporană este structurată pe zece capitole.

Introducerea si argumentarea temei alese face obiectul primul capitol. În cel de-al doilea capitol este tratata Clasificarea adjectivelor. Aici vor fi prezentate adjectivele simple, compuse și locuțiunile adjectivale, clasificarea adjectivelor după conținut și după flexiune. Alternanțele fonetice vor fii tratate în capitolul trei al prezentei lucrari. Pentru o dezbatere completă și complexă nu trebuie omise Gradele de intensitate ale adjectivului, fapt ce va fi tratat în urmatorul capitol. În cel de-al cincelea capitol va fi adusă în atenția noastră Declinarea adjectivelor. Schimbarea valorii gramaticale a adjectivului va fi tratată în capitolul șase. Funcțiile sintactice ale adjectivului și topica sunt repartizate capitolelor șapte și opt. Considerând că nu trebuie omise Valorile stilistice ale adjectivului, acestea sunt tratatea în capitolul nouă. Concluziile finale fac obiectul capitolului zece.

Capitolul 2

CLASIFICAREA ADJECTIVELOR

“Sunt adjectivul ,cuvântul ce are/Mărime,formă, gust și culoare. Sunt ghiocelul argintat/Pe câmpul împrimăvărat/…..Sunt bun și darnic, dragii mei!/ Isteț, dori și inventiv,/ Sunt renumitul ADJECTIV”

Definiție: Definiția obișnuită a adjectivului are în vedere sensul și se referă la faptul că el semnifică însușiri ori calitați ale obiectelor denotate de substantive; aceasta însă nu caracterizează decît parțial clasa adjectiv.

Exprimarea calitații este proprie numai adjectivelor propriu-zise, dar și un număr mai mare de adjective identifică obiectele prin determinare :albastru, frumos, galben, mare, mic, roșu, urît sunt adjective care exprimă calitațile obiectelor, adică le califică prin indicarea acestor calitați: asemenea, acest, care, meu, nostru, aricare sunt adjective de identificare.

Definiția clasică a adjectivului a fost supusă încercărilor anumitor lingviști de a o reviziui, afirmând că acesta nu exprimă însușiri, ci atribuie însușiri obiectelor prin procesul de „epiteză adecvată” (copil inteligent) sau „neadecvată” (zăpadă viorie).

Calitatea poate fi indicată și prin referire la posesor (casa părintească) ,la origine (poet francez), la agent (actvitate scriitoricească), la elementele constitutive ale unei colectivități:casă parasită, carte scrisă, floare mirositoare, lecție inteligibilă

„Adjectivul este partea de vorbire flexibilă care exprimă însușirea(calitatea) obiect, insoteste un substantiv cu care se acordă in gen,număr și caz. Astfel, adjectivele exprimă calități, însușiri, particularități și semne caracteristice ale obiectelor: calități în legatură cu marimea, forma, greutatea unui obiect: mare, gros, rotund; culoarea- violet, maro, cenușiu, negru, roșu-deschis; calități ale caracterului și ale intelectului:curajos, îndrazneț, viteaz, mîndru, politicos ,generos; calități fizice ale oamenilor:batrîn, tînăr, slab, sănătos, înalt, zvelt, chel; însușiri în legatură cu materia din care e făcut un obiect:osis, fibros, lemnos, metalic, aurifer, pietros.

O alta definiție care intrunește unele însușiri noi este: “Partea de vorbire care denumește însușiri ale obiectelor cum ar fi: dimensiunea (mare, mic), forma (drept, strâmb), culoarea (alb, negru), greutatea (ușor, greu), gustul (acru, dulce), temperatura (rece, cald). Adectivul însoțește un substantiv pentu a caracteriza obiectul desemnat de acesta: om bun, carte nouă, colaborare economica.”

Clasa adjectivului se caracterizeaza prin: semantic, prin posibilitatea de a exprima însușirile care deosebesc obiectele unele de altele (are autonomie semantică); morfologic, prin flexiune sintetică (care ține seama de categoriile gramaticale de gen, număr , caz și determinare) și analitică ( pentru realizarea gradelor de comparație); sintactic, prin posibilitatea de a contracta, în cadrul propoziției, anumite funcții sintactice și de a se combina cu câte un singur termen ( are autonomie funcțională și distribuție unidirecțională, accidental bidirecțională; Este definitorie pentru adjectiv poziția sintactică de termen dependent în desfășurarea relațiilor de dependență: „Lacul codrilor albastru/Nuferi galbeni îl încarcă." și a relațiilor de dublă dependență : „El vine trist și gînditor/Și palid e la față."); logic, prin conținut noțional suficient.

Adjectivul nu este însă incompatibil nici cu poziția de regent. Unele adjective pot fi determinate de adverbe: „Dar ochii mari și minunați/Lucesc adînc himeric." , iar altele cer substantive (pronume) în dativ : favorabil, necesar (încă o hotărîre defavorabilă oamenilor), în dativ sau acuzativ: folositor, util (folositor la ceva/cuiva). Aceste adjective pot fi determinate și de adverbe care exprimă sensuri circumstanțiale: totdeauna folositor, necesar oriunde etc.

În desfășurarea relației de interdependență, adjectivul realizează, în complementaritate cu un verb copulativ, funcția de predicat analitic : „E mai vie născocirea/Cînd iubirea o îmbie."

Adjectivul actualizează în mod explicit o anumită însușire a unui obiect și concomitent gradul de realizare a însușirii: o casă mică/mare, un stîlp (nalt/scurt, un om înalt/scund, o potecă lată/tngusiă, o frunză verde/galbenă/ruginie/roșie etc.

Prin apartenența la sintagma nominală, avînd ca regent un substantiv sau pronume, adjectivul se distinge de adverb, care are același conținut semantic: exprimă însușiri (ale unei acțiuni verbale).

In sistemul lexical al limbii, adjectivele se înscriu în serii semantice de diferite dezvoltări, în funcție de reflectarea realităților ontologice în interiorul raportului limbă-gindire. Seriile au ca trăsătură comună o anumită proprietate a obiectelor lumii extralingvistice, iar constituenții seriilor, variante de realizare a acestor proprietăți: formă (rotund, pătrat, oval etc.), greutate (greu, ușor), dimensiuni spațiale (lung, scurt; lat, îngust; larg, strimt; înalt, scund etc.) sau temporale (vechi, nou, bătrîn, tînăr), culoare (verde, alb, albastru, galben etc.) ș.a.m.d.

La nivel morfologic identitatea specifică a adjectivului rezultă din dependența variabilei din structura bipolară a cuvîntului de categoria gramaticală a intensității, categorie gramaticală proprie, și de sensurile de gen, număr și caz ale substantivului (pronumelui) cu care intră în relație de dependență sau de interdependență.

Prin categoria gramaticală a intensității, adjectivul se distinge de substantiv, cu care constituie, în sistemul limbii, clasa numelui și, în structura textului, sintagma nominală. Prin aceasta, se fixează caracterul adjectival al termenilor cu dublă actualizare: substantiv sau adjectiv:

Un bătrîn înțelept vs Un bătrîn foarte înțelept

bătrîn – substantiv înțelept – adjectiv

Un bătrîn înțelept vs Un foarte bătrîn înțelept

bătrîn – adjectiv înțelept – substantiv

Deci „Morfologic,adjectivul se defineste prin compatibilitatea de a se combina cu morfeme de gen ,numar,

Clasificarea adjectivului

După formă adjectivele pot fii: adjective simple, compuse și locuțiuni adjectivale. Adjectivele simple constau dintr-un singur cuvânt cu înțeles lexical deplin, însoțit sau nu de mărcile categoriei intensității: bun, deștept, crud, cel mai frumos, foarte înțelept, tot atât de interesant. La rândul lor adjectivele simple se clasifică în adjective primare: bun, rău, mare, mic, frumos, și derivate ( cu sufixe adjectivale): studențesc, cărnos, auriu, respectabil etc. Adjectivele compuse constau dintr-o îmbinare de două cuvinte legate între ele și formând o singură unitate lexico-gramaticală cu rol de adjectiv: binecrescut, răuvoitor, gri-bleu, cumsecade, cuminte etc.

Locuțiunile adjectivale reprezintă grupări de cuvinte cu sens unitar ce se comportă gramatical ca niște adjective și care dispun de o expresivitate mai mare decât accea a adjectivelor calificative: cu noroc, cu minte, cu scaun la cap, cu capul în nori, de geniu, de nimic, de mai mare dragul, fără minte, fără frică, fără teamă etc.

După sens și comportament morfologic, se disting: adjective propriu-zise ( mare, mic, tânăr, curat etc), pronominale sau determinative: casa noastră, această casă, orice casă, nicio casă și adjective cantitative: doi copii, tustrei nepoți.

Foarte important de precizat este faptul că atât adjectivele pronominale, cât și cele cantitative aparțin clasei adjectivului numai datorită acordului cu substantivul, dar semantic și flexionar acestea fac parte din clasa pronumelui, respectiv a numeralului. Adjectivele pronominale și cantitative nu sunt gradabile și nici nu pot funcționa ca centre de grup sintactic.

După conținutul lor adjectivele se împart în: adjective calificative (descriptive) și adjective categoriale. Adjectivele calificative exprimă caracteristici variate ale obiectelor, cum ar fi aspectul, dimensiunea, greutatea, starea, gustul etc: frumos, aspru, nervos, gras, înalt, ușor, dulce. Adjectivele categoriale caracterizează referentul denumit de substantiv încadrându-l într-o anumită clasă: caiet stundețesc, păsări domestice, parfum masculin, ceas deșteptător, aparatură electrocasnică.

Clasificarea adjectivelor după flexiune: adjective variabile (flexibile), invariabile (neflexibile) si cele defective. Adjectivele variabile se împart în variabile cu o terminație (mare, tare, iute, dulce, verde) și variabile cu două terminații(bun-bună, înalt-înaltă).

Având în vedere comportamnetul adjectivului în întreaga sa paradigmă, Maria Manoliu – Manea identifcă trei clase flexionare: adjective variabile cu patru forme flexionare ( alb, frumos, acru: alb-albă-albi-albe), adjective variabile cu trei forme flexionare (adânc, drag, roșu: adânc-adâncă-adânci), adjective variabile cu două forme flexionare (tenace, mare, verde: verde-verzi).

Adjectivele invariabile prezintă aceeași formă în întreaga flexiune (indiferent de gen, număr sau caz), printre acestea numărându-se adjectivele (majoritatea neologice) cu finala –ce: atroce, eficace, perspicace, motrice. Adjectivele invariabile, în special nume de culori, tind să se adapteze, în limba vorbită, la diferite tipuri flexionare: veston kakiu, manta kakie, pantaloni kakii, pe rând bleumarin, mov și roz tind să se adapteze la adjectivele variabile cu patru forme flexionare: roz, roză, rozi, roze. Invariabile sunt și adjectivele formate cu prefixe de la substantive: pastă anticarie, veste antiglonț, program preaderare.

Există un număr, nu foarte mare, de adjective care determina, de regulă, substantive numai de un anumit gen sau număr, și, deci, nu sunt folosite la toate genurile sau numerele (deși, teoretic, pot avea formele respective), ceea ce reduce numărul de forme fără a schimba clasa flexionară. Aceste adjective au capacitate combinatorie limitată (uneori pot determina doar un singur substantiv). Acestea sunt adjectivele defective , de gen și/sau număr. Din această categorie de adjective defective fac parte : adjectivele cu formă de masculin/neutru singular (ele determină, de regulă, substantive singularia tantum): clorhidric (acid), covăsit (lapte), tos (zahăr); adjective cu formă de feminin singular: aerobică (gimnastică), motrice (forță); adjective cu forme de masculin singular și masculin plural: bisect (an), anofel ( țânțar) etc, adjective cu forme de feminin singular și feminin plural:bucălaie (oaie), sterlină (liră) și adjective cu forme de masculin singular și feminin plural (determină substantive neutre): aaneroid (barometru), bengal (foc).

În funcție de capacitatea lor de a avea sau nu grade de comparație , adjectivele se împart în două clase: adjective comparabile și adjective necomparabile. Prima clasă ce a adjectivelor comparabile cuprinde majoritatea adjectivelor calificative. Insușirile ce sunt denumite de acestea pot avea diferite grade de intensitate: scump, mai scump, la fel de scump, mai puțin scump, cel mai scump, cel mai puțin scump.

Cea de-a doua clasă cuprinde adjectivele care semnifică însușiri invariabile, astfel spus, însușiri cu variabilitate zero. Din această categorie fac parte adjectivele categoriale, care denumesc însușiri ce nu se pot manifesta într-o măsură mai mare sau mai mică. Adjectivele păronominale și cele cantitative fac parte din categoria celor necomparabile. Tot în această clasă sunt prezente și unele adjective calificative care denumesc însușiri absolute: bej, brut, chior, crem, etern, fix.

O situație aparte ocupă adjectivele care, prin conținutul lor lexical, denotă o însușire care deja echivalează cu un superlativ: veșnic, uriaș, infinit, gigantic, teribil.

Unele adjective negradabile pot avea grade de intensitate și comparație când sunt întrebuințate cu sensuri figurate: era mai mult mort decât viu de frică.

Acordul adjectivului

Adjectivul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul sau pronumele la care se raportează: Era o dimineață frumoasă de primăvară.

Când un adjectiv se raportează la mai multe substantive nume de ființe de sex diferit, masculinul are prioritate: Prietenii și prietenele lui au fost bucuroși sa-l vadă din nou.

Este foarte important de subliniat faptul ca atât în limba vorbită, și,uneori, și în cea scrisă, există tendința de a nu se mai face acordul adjectivului cu substantivul, mai ales în situația în care acesta nu urmează imediat după substantiv, ci la o oarecare distanță: Apariția lucrării despre tratamentul homeopatic scrisă de celebrul specialist…… Aici greșeala constă în faptul că adjectivul scrisă nu se acordă în caz cu substantivul lucrării; corect este lucrării scrise.

CAPITOLUL 3

ALTERNANȚE FONETICE

Litere, litere, sunete, sunete,

Locuitori ai cuvântului.

(Nichita Stănescu)

Fonetica, susține acad. Alexandru Rosetti, este domeniul sunetelor vorbite, al semnelor audibile și vizibile prin scris ale vorbirii noastre, prin care comunicăm cu anturajul nostru.

Fonetica dintotdeauna a ocupat un loc special în sistemul disciplinelor lingvistice, fapt marcat de filologii români Vladimir Zagaevschi și Nicolae Corlăteanu, întrucât obiectul de studiu îl constituie sunetul vorbit, acel element al limbii în care se evidențiază, cu toată claritatea, atât latura fizică și fiziologică, precum și cea psihologică și socială, prezentându-se „ca niște atomi sonori, absolut necesari la formarea diferitelor unități lingvistice (silabe, cuvinte, expresii, propoziții)”, din care cauză „fonetica se găsește într-o foarte strânsă legătură cu toate celelalte compartimente lingvistice”.

Fonetica are ca obiect de studiu unitățile sonore ale limbii, sunetele graiului articulat. Poate fi studiată sub diferite aspecte, în mare măsură interferente:

1. fonetica descriptivă: constată, transcrie, înregistrează, definește și clasează sunetele; este o fonetică statică sau sincronică (atunci când studiază o limbă dată, la o epocă dată), comparată (când privește mai multe limbi sau stadii diferite ale aceleiași limbi); are ca auxiliar fonetica instrumentală sau experimentală (care recurge la instrumente pentru a studia sunetele).

2. fonetica istorică (numită și evolutivă sau diacronică): se bazează pe fonetica descriptivă, studiază transformările fonemelor și sistemelor fonice.

3. fonetica generală: sintetizează precedentele abordări; definește calitățile fonemelor din punct de vedere fizic și psihofiziologic, mișcările articulatorii, efortul organelor implicate în fonație, independent de limbile unde sunt sau au fost folosite; cuprinde fonetica descriptivă (dacă nu se limitează la o anumitălimbă) și fonetica istorică (dacă nu se limitează la constatarea faptelor, ci le abordează din punctul de vedere al legilor generale). Este evident că limbile evoluează continuu, de la formarea lor până în momentul în care dispar. Fonetica istorică, parte a gramaticii istorice, privește evoluția fonemelor într-un segment temporal dat.

În manualele școlare,noțiunile de sunet și fonetică sunt folosite cu sensul de fenomen și fonologie.

Alternanța fonetică reprezintă modificarea a unui sau a mai multor sunete din cadrul rădăcinii unui cuvânt prin care se diferențiează formele lor gramaticale sau cuvinte formate prin derivare de la aceeași rădăcină. Natura suntelelor care se schimbă este cea care determină clasificarea alternanțelor: alternanțe vocalice, care se pot produce între vocale simple (a/ă- țară/țări, a/e- masă/mese), între vocale și diftongi (e/ea – sec/seacă, o/oa – ușor/ușoară) și alternanțe consonatice care au loc între consoane simple (d/z – brad/brazi, s/ș – pas/pași).

Astfel, alternanța sunetelor reprezintă, în esență, un fenomen de natură fonetică, dar cu reprecursiuni asupra sistemului morfologic și derivativ.

La adjective, la fel ca la substantive, modificarea desinenței externe este însoțită uneori și de varierea temei, adică de alternanțe fonetice. La modificarea lor după gen și număr au loc următoarele alternanțe:

„ La adjectivele variabile genul, numărul și cazul se exprimă, de regulă, ca și la substantive, prin desinențe și prin alternanțe fonetice. O situație aparte au adjectivele formate cu sufixul diminutival -el (curățel, fru-mușel), la care se produce, în flexiune, o schimbare a sufixului lexical, femininul N.A. sg. fiind format cu sufixul -ică, iar femininul plural și G.D. sg. în -ele; „anomalia" se explică prin împletirea unor forme din paradigme diferite (pentru feminin există formații concurente în -ea cu același pi. și G.D. sg. -ele); normele limbii literare au optat rareori ferm pentru f. N.A. sg. în -ică (de exemplu, la căldicică, frumușică, tăricică); de obicei se admit ambele forme, în ordinea de preferință -ică/-ea (de exemplu, mititică/mititea, singurică/singurea, tinerică/tinerea, ușurică/ușurea), formele în -ea avînd totuși restricții de ordin stilistic.”

Adjectivele variabile terminate la m. și n. sg. în consoană au -ă la f. N.A. sg. (cu excepția celor formate cu sufixul diminutival -el, care pot avea -ea la f. N.A. sg., și a celor cu sufixul -(t)or, al căror f. N.A. sg. este în -e: -(t)oare); de reținut că și la adjectivele terminate la m. și n. sg. în consoana 5- forma corectă de f. N.A. sg. este în -ă: drăgălașă, jucăușă, leneșă, făcîndu-se deosebire intre această formă și cea in -e de f. și n. pi. și f. G.D. sg. (și m. V. sg.): drăgălaș e, jucăuș e, leneșe.

Cu privire la alternanțele fonetice sînt de făcut mai multe precizări. Unele alternanțe existente în flexiunea adjectivelor din fondul vechi și popular nu se mai aplică – sau nu se mai aplică în mod regulat – la adjectivele neologice. Față de alternanța e – ea din întreg — întreagă, des — deasă, sec – seacă, adjectivele neologice îl mențin pe e neschimbat: integru — integră, dens — densă; derivatele cu sufixul vechi -esc cunosc alternanța (românesc — românească), pe cînd cele cu sufixul neologic omonim nu o aplică (carnavalescă, dantescă, romanescă; face excepție pitoresc, cu femininul pitorească). Tot astfel, față de alternanța o – oa din frumos — frumoasă, adjectivele neologice ii mențin de obicei pe o: ipohondru – ipohondră, major -majoră, baroc – barocă, patriot — patriotă (nu patrioată), dar analog — analoagă (nu analogă), omolog — omoloagă. Alternanța a – e pune probleme la unele adjective, indiferent de vechimea lor: în special după i semivocalic sau vocalic apar variante incorecte cu menținerea lui a în flexiune, în locul transformării în e: austria-ce, italiane (în loc de austriece, italiene). Alternanța z — j este corectă la adjective vechi ca treaz, viteaz, dîrz cu pi. m. treji, viteji, dîrji dar nu la neologicele confuz, obez sau toate cele care indică apartenența etnică și locală (japonez, francez etc.) și nici la mai vechiul ursuz; la mofluz se admit două forme de m. pi. mofluji/mofluzi. Spre deosebire de z -j, alternanța d – j nu e niciodată literară în flexiunea adjectivelor: nu sînt corecte deci formele de m. pi. cruji, scunji, surji în loc de cruzi, scunzi, surzi. Alternanța l-i semivocalic, aproape generală la adjectivele din fondul vechi și popular ( moale — moi, toate cele cu sufixul diminutival -el: frumușel – frumușei, dar cu unele excepții ca domol – domoli, fudul – fuduli; atenție la chel și sătul, ale căror forme corecte de m. pi. sunt chei, sătui, nu cheli, sătuli\), nu intervine niciodată în flexiunea adjectivelor neologice (în -al, -bil, -ui etc., fidel – fideli). Alternanța sk – șt (model: românesc – românești) funcționează însă și la unele adjective neologice (aplicîndu-se și la f. pi. în -e): brusc m. si n. sg., bruscă f. N.A. sg., bruști m. pi., bruște (nu brusce) f. și n. pi., f. G.D. sg. (la fel fantoșe), dar basc – bască – basci — basce (la fel etrusc, flasc). Consoana s alternează cu ș nu numai în poziție finală (tipul des – deși; atenție la grupul consonantic ks scris x: fix -ficși\), ci și în grupurile consonantice st (prost—proști), kst (scris xt: mixt — rnicști) și str (albastru — albaștri, ilustru – iluștri), nu însă și în grupul spr: forma literară de m. pi. a lui aspru este aspri (nu aspri).

O problemă de ortografie legată de alternanțele vocalice este scrierea cu a sau cu ea după consoanele j, s; se scrie corect ea (nu a) în sufixe ca -ească(f. N.A. sg. de la -esc): vitejească, ostășească, -ean: clujean, oșean, dar a (nu ea) în rădăcină, la femininul lui deșert: deșartă N. A. sg., deșarte pl. și G.D. sg.

Forme cazuale diferite de cele de nominativ-acuzativ în cadrul aceluiași număr au toate adjectivele variabile pentru genitiv-dativ singular feminin, unele și pentru vocativul singular masculin antepus și foarte puține pentru genitiv-dativ plural.

În privința formelor de genitiv-dativ singular ale adjectivelor feminine trebuie acordată atenție folosirii lor pentru realizarea acordului în caz, care este obligatoriu în orice topică (antepunere și postpunere) și indiferent dacă adjectivul este juxtapus direct sau însoțit de articolul demonstrativ cel, cea, cei, cele : unei realizări mari (sau remarcabile), unei mari (sau remarcabile) realizări, realizării mari(sau remarcabile), realizării celei mari (sau remarcabile).

Formă specială de vocativ singular masculin au numai unele adjective variabile terminate la N.A. sg. în consoană sau w vocalic. La cele mai multe dintre acestea, care aparțin tipului flexionar cu patru forme în total, forma de V. sg. m. (nearticulat) este în -e (la fel cu cea de f. și n. pi. și f. G.D. sg.) și se folosește numai în antepunere: scumpe (iubite, stimate, ilustre, bătrîne, tinere, sărmane) prieten(e). Adjectivul drag, singurul dintre adjectivele cu formă specială de vocativ care aparține tipului cu trei forme în total, are la V. sg. m. forma dragă, egală cu cea de f. N.A.V. sg., care se folosește mai ales în antepunere, dar și în postpunere: dragă frate/frate dragă (dar dragă prietene/prieten drag). Mai multe posibilități de folosire are forma de vocativ egală cu nominativ-acuzativul, care însă nici ea nu se folosește la toate adjectivele, nici cu orice substantiv (chiar dintre cele compatibile cu vocativul) sau în orice topică: se spune, de exemplu, prin tradiție, om bun! și oameni buni!, dar nu și prieten (sau vecin) bun! nici bun prieten!

Formă de genitiv-dativ plural (aceeași pentru toate genurile) au numai adjectivele variabile cu cinci forme în total: mult, puțin, tot și anumit, di-ferit, care folosesc desinența pronominală -or cînd sînt antepuse și neprecedate de alt determinant cu formă cazuală marcată: multor, puținor, tuturor (nu tutulor) sau anumitor, diferitor colegi (dar celor mai mulți, nu celor mai multor; acestor anumiți colegi, nu acestor anumitor colegi). Aceleași adjective, la care se adaugă unele ca destul, divers, felurit, numeros (deci adjective care exprimă o cantitate nedefinită sau diversitatea), apar, ca atribute antepuse, și, respectiv numai, în formele de N.A. pi., în construcții prepoziționale echivalente cu genitivul sau dativul: cu prepoziția a în locul genitivului (părerile a mulți sau a destui colegi) și cu hi în locul dativului (Am spus la,mulți sau la destui colegi). Din contaminarea celor două posibilități de exprimare a genitivului rezultă folosirea greșită a lui a înaintea formei de genitiv în -or după un substantiv articulat: părerile a multor colegi (în loc de părerile multor sau a mulți colegi. Pentru formele neliterare de G.D. sg. anurnitui m. și n., anumitei f., create tot cu desinențe pronominale ca și G.D. în -o.

Cazul la adjectiv îndeplinește o funcție structural-sintactică, realizînd acordul dintre adjectiv și substantivul determinat.

Mijloacele de exprimare a cazului la adjective sînt desinența și alternanța sunetelor. 1. Desinența. Cu ajutorul desinenței se face distincție între forma de N.-A. și cea de G.-D. la feminin singular ale celor mai multe adjective. Desinența de G.-D. coincide (ca și la substantive) cu desinența de plural:

sg. pl.

o floare albastră niște flori albastre

unei flori albastre unor flori albastre

Au desinență specială de G.-D. la feminin singular toate adjectivele cu patru forme flexionare (bun, mîndru), majoritatea adjectivelor cu trei forme flexionare (mic, cenușiu), precum și cele cu două forme flexionare (dulce, amărui). Restul adjectivelor, adică cele cu o singură formă de feminin la singular și plural (ascultător, instantaneu), cele cu o singură formă de masculin și o singură formă de feminin pentru ambele numere (greoi, greoaie}, precum și cele de tipul eficace nu fac distincție între forma de N.-A. și cea de G.-D. la feminin singular.

Cînd se declină cu un substantiv masculin sau neutru, adjectivele au o singură desinență pentru toate cazurile la singular și o desinență pentru plural:

Masculin

sg. pl.

– Ø –i N.-A. un copil vesel niște copii veseli

– Ø –i G.-D. unui copil vesel unor copii veseli

Feminin

sg. pl.

-ă –e N.-A. o fată veselă niște fete vesele

-e –e G.-D. unei fete vesele unor fete vesele

Alternanța sunetelor. Distincția dintre cazurile N.-A. și G.-D. la feminin singular este marcată suplimentar, la unele adjective, și prin intermediul alternanței sunetelor. Alternanțele care diferențiază formele cazuale la feminin singular coincid cu cele prin care se deosebesc formele de număr ale adjectivelor.

CAPITOLUL 4

GRADELE DE INTENSITATE ALE ADJECTIVULUI

Valorile de intensitate se realizează necomparativ sau comparativ, situație din care rezultă două categorii de grade: de intensitate necomparativă sau mai simplu exprimat de intensitate și grade de intensitate comparativă, așa sunt numite, de obicei, gradele de comparație.

Gradele de intensitate se exprimă prin sintagme închise, implicate într-o singură relație sintactică. Spre exemplu în enunțul bătea un vânt din ce în ce mai puternic, sintagma din ce în ce mai puternic este compatibilă cu o singură cu o singură relație cu termenul regent (un) vânt . Întreaga cantitate de informație privind valoarea intensității crescânde, progresive, pe care formula adverbială din ce în ce mai … o atribuie adjectivului puternic, se consumă, prin incluziune , în interiorul acestei relații deplin închise din punct de vedere sintactic, adică este explicabilă imediat. O asemenea valoare poartă numele de gradul intensității crescânde (sau progresive).

Paradigma modelelor de forme care opun valori de intensitate formează subsitemul gradelor de intensitate.

Din momentul în care a fost introdus în metalimbaj, termenul de intensitate a fost mereu pus în legătură cu valorile cantitative degajate de formanții adverbiali ai diferitelor grade de intensitate comparată și noncomparată. Cantitatea este strâns legată de calitate, deoarece formanții de marcă nu sunt valori numerice ci aceștia implică o apreciere sau o aproximare.

În ceea ce privește realizarea gradelor de intensitae, dar și cele de comparație, valorile semantice cantitavie degajate de formanții adverbiali ori de altă natură au zone de interferență cu valori semantice calitative, implicând emfaza.

4.1 Gradul pozitiv reprezintă forma adjectivului care atribuie obiectului de referință o însușire neutră față de intensitate, adjectivul fiind nemarcat în sintagma dată, deci neimplicând o modificare a constantei lui semantice. Spre deosebire de celelalte grade, acestea fiind marcate cu formanți care implică și adaosuri de semne ale intensității, gradul pozitiv apare nemarcat, situație care, în mod obișnuit, se consideră că are marca zero în sistemul de opoziție dat.

Gradul pozitiv este etalonul față de care se stabilește comparația propriu-zisă, exprimată de gradul comparativ și de superlativ. În ceea ce privește analiza pozitivului, acesta nu prezintă dificultăți. Excepție fac adjectivele ce sunt marcate în forma de bază cu morfeme de intensitate și, deci, prin însuși conținutul lor, denotă un anumit grad de intensitate, realizat ca atare prin prefixare ori sufixare într-o fază mai veche a limbii române. De aceea aceste adjective nu pot fii supuse variașiilor semantice de intensitate și în concluzie nu pot avea grade. Spre exemplu avem: străvechi, supaaglomerat, arhiplin, etc, care prin prefixare, exprimă intensitatea maximă sau depășită. Pentru unele din aceste adjective se încearcă o reincludere în opoziția de grad, deoarece gradele constituie o categorie gramaticală implicînd, de cele mai multe ori, afectivul. Din acest motiv întâlnim formulări precum: condiții foarte optime, cea mai strălucită confirmare; adjectivele de acest tip, nu au grade, sau nu ar trebui sa aibă, deoarece ele înseși sunt alte grade decât pozitivul. Dacă sunt trecute din nou prin opoziția de grade, înseamnă că semnele de comparație sau de intensitate pe care le conțin au slăbit ori s-au neutralizat prin uzură.

Adjective ce pot avea doar gradul pozitiv: adevărat, întreg, complet, scris, rotund, perfect, principal, unic, zilnic etc.

4.2 Gradul comparativ reprezintă sensul morfologic din structura adjectivului în care se reflectă relatiile ontice de egalitate si de inegalitate dintre două însusiri”. Comparativul eliptic este gradul ce rezultă din interferența copmarativului cu pozitivul: “Iute ca oțelu”.

În limba română există construcții fixe cu accent intensiv, prin intermediul cărora însușirea este ridicată sau coborâtă pe o treaptă nouă, însă nu față de pozitiv, ci față de comparative. Aceste construcții fixe fac parte din gradul hipercomparativ, grad ce are mai multe valențe expresive remarcabile și forme de exprimare:

Hipercomparativul afectiv apare la adjectivele ce determină substantive, nume de stări afective: mai mare rușinea, mai mare dragul.

Alexandru Toșa consideră aceste sintagme expresii cu valoare interjecțională, constituindu-se în propoziții exclamative care dau relief frazei. Noua Gramatică a limbii române le încadrează corect, la “false comparative de superioritate(…), echivalente ale unor superlative absolute”, deoarece structurile respective devin locuțiuni cu nunață intensive.

Potrivit lui Ștefan Găitănaru în lucrarea Studii și articole de gramatică, hipercomparativul ascendant seamănă, sub aspectul formarii, cu comparativul, dar nu are termen de comparație. Este vorba despre o comparație nonmanifestă, dar subînțeleasă, însușirea fiind prezentată în devenire: Buzele au devenit apropae negre…din ce în ce mai negre…. ( Zaharia Stancu, Ce mult te-am iubit).