Gonartroza Bilaterala

Cuprins

Introducere……………………………………………………………………………………………………………… 4

Capitolul I. Gonartroza bilaterală………………………………………………………………………5

I.1. Generalități. Definiție……………………………………………………………………..5

I.2. Etiopatogrnie…………………………………………………………………………………9

I.3. Simptomatologie…………………………………………………………………………..11

I.4. Criterii de susținere a diagnosticului………………………………………………. 11

I.5. Evoluție și prognostic……………………………………………………………………13

I.6. Tratament …………………………………………………………………………………. 13

Capitolul II. Tratament BFT……………………………………………………………………………15

II.1. Principii și obiective……………………………………………………………………..15

II.2. Hidrotermoterapia………………………………………………………………………..17

II.3. Electroterapia………………………………………………………………………………19

II.4. Masajul terapeutic………………………………………………………………………..22

II.5. Kinetoterapia………………………………………………………………………………. 24

II.6. Gimnastica medicală……………………………………………………………………..25

II.7. Terapia ocupațională……………………………………………………………………..27

II.8. Tratamentul balnear………………………………………………………………………27

Concluzii………………………………………………………………………………………………………..29

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………….33

Introducere

Reumatismul, este o boală cu răspândire largă, mai ales în țările unde predomină frigul și umezeala, această afecțiune incluzând indivizi de vârstă și profesiuni diferite.

Reumatismul se cunoaște din cele mai vechi timpuri, ca o afecțiune periculoasă, boala având o deosebită importanță din cauza faptului că este întâlnită frecvent în bazele noa de tratament, iar pentru tratarea ei se investesc eforturi foarte serioase.

Este demonstrată gravitatea acestei afecțiuni: prin implicațiile sociale pe care le produce, datorită faptului că generează invalidități deosebite, care adesea sunt irecuperabile.

Denumirea termenului de reumatism, vine din cuvântul grecesc „Rheuma” ce înseamnă „a curge.”

Termenul acesta prezintă caracterul curgător și migrator al îmbolnăvirii articulației. Boala va evolua în timp spre anularea parțială sau totală a mișcărilor articulare, în acest fel producând anchiloza sau imobilizarea .

Am structurat această lucrare în două capitole și anume:

Capitolul I: Gonartroza bilaterală care cuprinde noțiuni generale despre articulația genunchiului, etiopatogenie, simptomatologie, criterii de susținere a diagnosticului, evoluția, prognosticul și tratamentul.

Capitolul II: Tratamentul BFT care cuprinde metodele folosite în tratarea gonartrozei bilaterale și anume: principii și obiective, hidrotermoterapia, electroterapia, masajul terapeutic, kinetoterapia, terapia ocupațională și tratamentul balnear.

În final am scris concluziile ce s-au desprins din această lucrare și bibliografia folosită.

Capitolul I

Gonartroza bilaterală

I.1. Generalități. Definiție

Gonartroza reprezintă o localizare a reumatismului degenerativ la nivelul articulației genunchiului.

Artrozele sunt artropatiile ce afectează articulațiile periferice sau cele vertebrale, care sunt caracterizate din punct de vedere morfopatologic printr-o serie de leziuni degenerative și regresive ale cartilajului articular hialin, interesând osul subcondral, sinoviala și țesuturile moi periarticulare fiind caracterizate din punct de vedere clinic prin apariția durerilor, a deformărilor și printr-o limitare a mișcărilor în articulațiile respective.

Constituie una din cele mai frecvente forme ale reumatismului degenerativ. Deși nu este la fel de severă cum este coxartroza, aceasta rămâne totuși o afecțiune supărătoare, în anumite cazuri chiar invalidantă.

La nivelul genunchiului există două articulații și anume:

articulație femurorotuliană;

articulație femuro-tibială.

Procesul de uzură afectează de obicei ambele articulații, dar pot fi afectate și separat.

Anatomia genunchiului

Genunchiul reprezintă partea membrului inferior în care gamba se unește cu coapsa. Articulația genunchiului trebuie să fie mobilă și suplă pentru a permite flexia și extensia membrului inferior. Ea trebuie, de asemenea, să fie stabilă, având în vedere că se susține toată greutatea corpului. Situat între extremitatea inferioară a femurului și extremitatea superioară a tibiei, genunchiul are roluri complexe:

a) susține greutatea corpului;

b) trebuie să permită membrului inferior efetuarea mișcărilor de flexie, extensie, rotație;

c) trebuie să rămână o articulație stabilă;

d)mersul, alergarea și accelerarea bruscă, sărire, răsucire pe călcâie, frânare, oprire,mai mult su mai puțin bruscă determină o solicitare crescută a articulației.

Articulația genunchiului este alcătuită din:

femur este singurul os al coapsei ce prezintă în partea inferioară doi condili femurali ce se sprijină pe porțiunea superioară a tibiei;

meniscurile ce au rol de pernițe amortizoare între femur și tibie. Aceste meniscuri susțin circa 40% din sarcinile mecanice care sunt exercitate asupra genunchiului. Acestea asigură, împreună cu ligamentele o stabilitate articulară fără să împiedice mobilitatea;

ligamente încrucișate sunt localizate la mijlocul genunchiului. Aceste ligamente mențin contactul între femur și tibie;

platou tibial reprezintă partea superioară a tibiei, pe acesta sprijinindu-se femurul;

tibia, situată în partea internă a gambei, fiind cel mai voluminos os al acesteia;

peroneu (fibula), osul lung situat în partea externă a gambei și având un rol minim în articulație;

cartilaj articular reprezintă o suprafață de frecare și transmitere a presiunilor, acoperind extremitățile osoase ale articulațiilor mobile;

capsula articulară contribuie la o menținere a structurilor articulației în contact asigurând stabilitatea acesteia. Ea îmbracă și delimitează articulațiile mobile;

membrana sinovială ce acoperă interiorul capsulei articulare. Datorită lichidului sinovial pe care-l secretă are rolul de a facilita alunecarea suprafețelor articulare unele pe altele;

lichidul sinovial;

rotula are rolul de transmitere a forțelor exercitate de tendon către tibie, permițând mișcarea de întindere a genunchiului. Este osul situat în profunzimea tendonului de la nivelul mușchiului quadriceps;

ligament patelar unește partea superioară a tibiei cu partea inferioară a rotulei;

tendonul mușchiului quadriceps situat în partea superioară a rotulei, partea ventrală a genunchiului, intervenind în mișcările de întindere ale gambei;

ligamente interne și externe ce asigură o stabilitate a articulației, având rol de limitare a mișcărilor spre interior și exterior.

Fig. 1. Articulația genunchiului

Biomecanica articulației genunchiului

Biomecanica articulației femuro-tibiale

În această articulație principala mișcare este aceea de flexie-extensie, la aceasta adăugându-se mișcările de rotație internă și rotație externă, putând apare și o mișcare de înclinare laterală foarte redusă.

Mișcările active de flexie și de extensie au o amplitudine medie de 1350, iar mișcările pasive au o amplitudine de 1500, mișcările exercitându-se în planul sagital, în jurul axei transversale ce trece prin condilii femurali.

Această articulație acționează prin:

deplasarea femurului pe tibia fixată;

deplasarea tibiei pe femurul fixat;

deplasarea simultană a celor două oase.

Mișcarea de flexie reprezintă acea mișcare în care fața posterioară a gambei se va apropia de fața posterioară a coapsei, executându-se în jurul mai multor axe. Mișcarea de flexie începe mai mult printr-o rostogolire, iar sfârșitul are loc prin rotația în jurul unei axe fixe.Când va ajunge flexia la 700, se va asocia mișcarea de rotație internă ce poate ajunge până la o amplitudine de 200.

Mușchii motori ai flexiei sunt următorii:

ca mușchi principali: bicepsul femural și semimembranosul;

în mod accesoriu vor interveni: mușchiul semitendinos, mușchii gemeni, mușchiul popliteu, plantar subțire, drept intern și mușchiul croitor.

Mișcarea de flexie va fi limitată de întâlnirea dintre fața posterioară a gambei și cu fața posterioară a coapsei.

Fig.2. Genunchi în flexie

Mișcarea de extensie este acea mișcare prin care se va depărta fața posterioră a gambei de cea a coapsei. Mișcarea începe printr-o rotire a extremității femurului, pe urmă are loc rostogolirea acestuia pe platoul tibial până când va ajunge axa lungă a gambei să continue axa lungă a coapsei.

La mișcarea de extensie se va asocia mișcarea de rotație în afară a gambei pe coapsă.

Mușchii motori ai extensiei sunt următorii: cvadricepsul și tensorul fasciei lata (în primul rând). Aceștia vor realiza împreună cu tendonul cvadricipital, cu rotula, cu aripioarele rotuliene și cu tendonul rotulian, aparatul complex de extensie a genunchiului. Extensorii vor acționa cu toată forța în momentul când se va face o extensie forțată a genunchiului flectat sau atunci când se va efectua mișcarea forțată prin care se blochează genunchiul în flexie ușoară, cum ar fi în activitate fizică. În aceste cazuri poate avea loc ruperea aparatului extensor la nivele diferite, putând ajunge la: o ruptură de tendon cvadricipital, o fractură de rotulă, o ruptură de ligament rotulian sau la smulgerea apofizei tibiale anterioare.

Limitarea mișcării de extensie are loc la nivelul ligamentului posterior al articulației de către ligamentul încrucișat anterior și în mod accesoriu de către ligamentul încrucișat posterior, de către mușchii ischio-gambieri și de către ligamentele anterioare ce se vor extinde în momentul extensiei.

Mișcări de rotație în interior și exterior. Acestea se vor asocia mișcărilor flexiei și extensiei. Vor mai interveni ligamentele încrucișate ce rotează gamba în afară în poziția flexiei finale și înăuntru în poziția de extensie finală. Mișcarea de rotație activă are o amplitudine de 150-200, iar cea de rotație pasivă are o amplitudine de 350- 400. Rotația în afară este asigurată de bicepsul femural, iar cea înăuntru de către: semimembranos, semitendinosul, popliteul, dreptul intern și croitorul.

În rotația externă se extind ligamentele laterale și se relaxează ligamentele încrucișate, iar în rotația internă ligamentele încrucișate se extind iar cele laterale se relaxează.

Mișcările de lateralitate vor fi limitate de către ligamentele laterale, mai ales în timpul mersului când vor fi supuse unei tensiuni maxime în același timp cu extensia genunchiului.

În mișcarea de flexie completă ligamentul lateral se va relaxa, iar cel intern se va menține ușor destins, însă în semiflexie se va obține o relaxare maximă a ligamentelor. Limitarea deplasării platoului tibial pe condilii femurali, înainte și înapoi va fi limitată de ligamentele încrucișate când genunchiul este extins. Deplasarea înainte va fi limitată de ligamentul încrucișat anterior, iar deplasarea înapoi de cel posterior.

Biomecanica meniscurilor

Acestea se vor deplasa în flexie pe platoul tibial dinainte înapoi, dar se vor apropia ușor între ele prin extremitățile posterioare. În mișcarea de extensie meniscurile se vor deplasa în sens invers (dinapoi înainte), vor atinge marginile anterioare de la platoul tibial și se vor depărta ușor unul de celalalt. Meniscurile se mai deplasează și în același timp cu platoul tibial față de condilii femurali, ele se vor situa tot timpul pe partea platoului ce suportă presiunea condiliilor. În acest fel condilii vor aluneca înainte, în extensie și vor împinge meniscurile înaintea lor, iar în mișcarea de flexie condilii vor aluneca înapoi și vor împinge meniscurile înapoia lor.

În mișcarea de rotație a gambei înafară partea anterioară de la meniscul intern va urma capsula la care va adera deplasându-se dinapoi înainte și dinăuntru înafară, iar partea posterioară va fi împinsă înapoi de către condilul femural, aceasta având ca rezultat puternica distensie a meniscului.

În timpul rotației externe meniscul extern va putea suferi o deplasare asemănătoare dar în sens invers.

Rolul meniscurilor

1. Va completa spațiul liber care se află între suprafața curbă a femurului cu suprafața plană a tibiei, împiedicând în acest fel, în timpul mișcărilor, protruzia sinovialei și a capsulei în cavitatea articulară.

2. Va centra sprijinirea femurului pe tibie în timpul mișcărilor.

3. Va participa la lubrefierea suprafețelor articulare, astfel asigurând o repartizare uniformă a sinovialei pe suprafața cartilajelor.

4. Are rol de amortizor al șocului între extremitățile osoase, în special în mișcările de hiperextensie și cele de hiperflexie.

5. Vor reduce frecarea dintre extremitățile osoase.

Cele mai multe rupturi de menisc au loc în mișcările rapide și puternice, ori în mișcările ce își modifică direcția pe timpul executării lor, atunci când meniscurile vor fi supuse la anumite presiuni foarte mari.

Biomecanica articulației femuro-rotuliene

Un sistem complicat de frâuri având origine musculară, ligamentară și tendinoasă va menține rotula la locul ei. Aceasta este fixată de către tendonul rotulian și tendonul cvadricipital în sens vertical, trăgând-o înafară și o va aplica în șanțul trohlear. Tendoanele acestea vor face între ele un unghi deschis înafară, închiderea acestuia favorizând luxația rotulei. Menținerea în sens transversal a rotulei este realizată de către aripioarele rotuliene:

Aripioara internă este foarte solicitată, întinzându-se de la marginea internă a rotulei și până la fața internă a condilului intern, fiind întărită de către inserția vastului intern și de către ligamentul menisco-rotulian;

Aripioara externă este mai slab dezvoltată, întinzându-se de la marginea externă a rotulei și până la fața externă a condilului extern fiind întărită de vastul extern, de fasci lata și de către ligamentul menisco-rotulian extern.

Peste rotulă se întinde o rețea, o serie de elemente fibroase ce se încrucișează peste aceasta. Acestea sunt expasiuni atât directe cât și încrucișate ale vaștilor, croitorului, al fasciei lata, al aponevrozei gambiere și ale dreptului anterior.

Rolurile rotulei:

Va menține la distanță tendonul de trohleea femurală, în extensie;

Va mări brațul de pârghie al cvadricepsului prin deplasarea tendonului cvadricipital, față de axa de rotație a genunchiului, în acest fel ușurează activitatea mușchiului cvadriceps;

În flexie, rotula va lua contact progresiv cu suprafața articulară de la nivelul trohleei, înscriindu-se în șanțul trohlean; va porni de sus și din afară, coborând spre linia mediană, trecând peste linia verticală a trohleei, pe urmă după ce a intrat în șanțul dintre condilii femurali se va îndrepta din nou în afară, urmând ca la finalul mișcării flexiei să acopere în totalitate condilul extern

I.2. Etiopatogenia

Clasificare:

Gonartroze primitive- care debutează la vârsta de 40-50 ani, mai ales la femeile ce suferă de obezitate, care prezintă varice ale membrelor inferioare, neavând o cauză ce poate fi identificată;

Gonartroze secundare de cauze cunoscute și anume:

Traumatisme (sechelele fracturilor, luxațiile, entorsele, leziunile meniscului) ce lasă în urma lor leziunile și dezechilibrele atât osteoarticulare cât și capsulo-ligamentare, ceea ce favorizează apariția unui proces degeneratv de tip artrozic.

Tulburările statice: dezaxare a axei femuro- tibiale cu solicitări în varum sau valgus consecutive constituind un stres mecanic ce poate duce la artroză, gonartrozele fiind de patru ori mai frecvente la cei care prezintă genu varum sau valgum decât la cei care au o axă femuro-tibială normală.

În urma unei dezaxări a aparatului rotulian (displaziile rotuliene, luxațiile și subluxațiile rotuliene).

Din factorii generali ce favorizează apariția leziunilor artrozice fac parte: tulburări endocrine (cum ar fi insuficiența ovariană și menopauza), tulburările metabolice (mai ales obezitatea ce acționează printr-o alterare a cartilajului articular sau prin supraîncărcare ponderală și hiperlaxitate ligamentară și o serie de factori genetici cum ar fi fragilitatea genetică a cartilajelor articulare, la acestea adaugându-se displaziile rotuliene și femuro-tibiale.

Cauze

Principalele cauze în apariția leziunilor artrozice sunt:

O scădere a rezistenței mecanice a cartilajului articular;

O creștere a presiunii în articulație datorită suferințelor capsulo-ligamentare sau ale elementelor interarticulare, datorită disfuncțiilor musculare, și a modificărilor axelor femurului și axelor tibiei.

Mecanismele producerii artrozelor:

Mecanic: se produce un exces de presiune cu o scădere a rezistenței la presiunile mecanice normale.

Proces degenerativ care are loc prin interacțiunea factorilor extrinseci și intrinseci:

Factorii extrinseci sunt:

Traumatismele (fracturile, microtraumatismele profesionale, luxațiile);

Inflamațiile (poliartrita reumatoidă, infecțiile articulare);

Factorii mecanici (suprasolicitare a articulației);

Factorii de mediu (profesiunea, modul de viață);

Bolile metabolice (diabetul, hemocromatoza);

Depunerile de cristale;

Bolile de sînge (hemofilia);

Factorii endocrini (acromegalia, mixedemul, menopauza).

Factorii intrinseci sunt:

Ereditate are un rol important în apariția artrozelor din cauza defectelor calității cartilajului articular, de regulă fiind vorba de artroză generalizată ce se caracterizează printr-o degenerare prematură a cartilajului în mai multe articulații;

Vârsta are influență prin îmbătrânirea fiziologică (cartilajul deshidratat, cu o rezistență scăzută, fiind vulnerabil la agresiuni mecanice). Odată cu creșterea vârstei artrozele devin mai frecvente, ele reprezentând un proces degenerativ activ.

Anatomia patologică.

Sunt constant descoperite leziuni cartilaginoase, stadii obișnuite caracteristice ale fibrilației, eroziunii, și ulcerațiilor.

Meniscurile vor prezenta fisuri, fiind tipice leziuni osoase de tipul osteofitozeei și osteoporozei printr-o proliferare sclerozată cu mărire a lichidului sinovial.

Teoria mecanică – excesul de presiune pe cartilajul normal, de exemplu:

În genu valgum o hipertensiune în compartimentul femuro-tibial extern;

În genu varum: o hiperpresiune în compartimentul femuro-tibial intern.

Cauza cea mai frecventă a gonartrozelor ce sunt condiționate biomecanic o reprezintă dezaxările cu o hiperpresiune asimetrică în compartimentele articulare.

Teoria tisulară este chimioenzimatică ce însemnează alterări biochimice ale cartilajului articular, cu o scădere a rezistenței sale, în raport cu presiunile normale.

La început procesul artrozic va apare în mod predominant biomecanic apoi iau conducerea componentele patobiochimice, iar în final apar deformațiile artrozice.

În patogenia gonartrozei se disting cinci etape ce încep sub acțiunea unor factori etiologici (devierile axilare, instabilitatea, incongruență a suprafețelor articulare):

Etapa biomecanică – constă într-o perturbare de transmitere corectă a greutății;

Etapa cartilaginoasă –va consta în: fricțiunea, erodarea și distrucția în regiunile cu hipersensibilitate anormală, în care dispare cartilajul;

Etapa sinovială – constă în iritație și inflamație;

Etapa osoasă – constă într-o eroziune a osului descoperit, cu pierderea substanței;

Deformare artrozică – devierea axilară, instabilitatea, statică vicioasă analogă factorilor etiologici inițiali, care închid un cerc vicios ce continuă progresia procesului artrozic.

La aceasta se vor adăuga modificările legate de tensiune și de structură ale componentelor extraarticulare (ligamentele, tendoanele, mușchii), ce generează la rândul lor tulburări ligamentare, tendomiozele dureroase, mialgiile, contracțiile musculare.

I.3. Simptomatologia

Durerile

În artroză durerile au proveniență diferită fiind de două feluri:

Durerile intraarticulare, de tip inflamator care sunt provocate de către mediatori cu inflamațiile sinoviale.

Durerile extraarticulare, de tip neinflamatorii care sunt determinate de o stimulare a receptorilor din ligamente, din tendoane și din mușchi.

Semne subiective – Mersul se va face cu pas scurtat atât ca lungime cât și ca durată de sprijin și legănat în afară. Câteodată se va merge cu piciorul întins din genunchi printr-o contracție a cvadricepsului pentru evitarea durerii.

Semne obiective reprezentate de crepitații și impotență funcțională la mobilizarea articulației, iar în cazul artrozei femuro-rotuliene la mobilizarea rotulei. În gonartrozele avansate este evidentă deformarea genunchiului. Artroza genunchiului va fi însoțită de o atrofiere musculară, iar dacă la aceasta se adaugă obezitate, microtraumatisme și starea venoasă va crește suferința articulației, apărând durerea care la rândul ei va contribui la accentuarea hipotoniei musculare.

I.4. Criterii de stabilire a diagnosticului

A. Examen clinic:

Din punct de vedere clinic artoza genunchului prezintă trei stadii în recuperare:

Stadiul inițial apar durerile în ortostatismul prelungit și mersul pe teren accidentat (în special coborârea unei pante), o ușoară hipotrofie și o hipotonie a mușchiului cvadriceps și crepitațiile moderate.

Stadiul evolutiv apar durerile intense în ortostatism și la mers, o limitare a mobilității la maxim 900, o creștere în volum a genunchiului, crepitațiile interne, un ușor flexum, hipotrofia și hipotonia cvadricepsului, o instabilitate activă, de regulă existând și deviațiile laterale, radiografia arată o reducere a spațiului articular în regiunea devierii.

Stadiul final – durerile apar și în repaus, sunt frecvente, reîncălziri inflamatorii, o mobilitate sub 900, o deformare a articulației, o severă insuficiență musculară, un deficit motor important, mers cu bastonul, deviațiile în plan sagital sau în plan frontal, la examenul radiologic se evidențiază un spațiu articular îngustat mult.

Principalul sindrom al gonartrozei îl reprezintă durerea care nu are o localizare precisă, ea putând apare în regiunea submedială în spațiul popliteu sau în regiunea subrotuliană. Durerea va iradia adesea fie la coapsă sau la gambă, fiind suprimată de repaus.

Durerea este provocată de mers (în special mersul prelungit) este exagerată de statul în picioare, de mersul pe teren accidentat, de schimbare a poziției (din poziție verticală în cea șezând sau pe vine), de coborârea sau urcatul scărilor.

Palparea genunchiului va pune în evidență punctele dureroase, platoul tibial medial și de asemenea spațiul popliteu, cu presiuni exercitate pe trohleea femurală prin îndepărtare a rotulei, va produce dureri și crepitații.

Articulația genunchiului va avea în mod obișnuit un aspect mărit de volum bilateral.

În general limitarea mișcărilor poate fi: extensie limitată și dureroasă, în special extensie completă. Flexia va fi parțială iar în limita exterioară a acesteia putând apare durerea. Câteodată apare o blocare a mișcărilor, urmată hidroartrozic. Hidroartroza poate apare pe fond artrozic ca și consecință a unor traumatisme sau micro-traumatisme, ea fiind puțin dureroasă.

B. Investigațiile paraclinice

Examenul radiologic.

O radiografie de profil a articulației femuro – patelare va evidenția o îngustare a interliniei și o osteofitoză la nivelul condililor femurali și marginea rotulei.

Se vor pune în evidență prin acest „defileu standar”, modificări ale interliniei osoase iar prin „defileu opac” (ce se obține după o injectare latero-rotuliană a 6-8 ml substanță de contrast, apoi se va efectua radiografia femuro-patelară din incidența axială), vizualizându-se și interlinia cartilaginoasă, ceea ce va permite diagnosticul precoce al leziunilor artrozice.

În plus radiografiile vor descoperi o luxație sau o subluxație rotuliană sau displazie, pe defileul standard femuropatelar, iar axul sagital al rotulei fiind pe aceeași linie verticală cu axul trohleei femurale, iar cele două fațete rotuliene formând între ele un unghi de 1200-1400, astfel se va încadra între cele două versante de la nivelul trohleei femurale.

Câteodată se vor constata displazii rotuliene sau displaziile de la nivelul trohleei.

Articulația femurotibală va prezenta leziuni artrozice ce se evidențiază pe o radiografie standard. În cazurile de gonartroză secundară ale unui genu varum sau ale unui genu valgus, leziunile artrozice vor predomina în compartimentul femurotibial intern în cel extern.

Se va efectua o radiografie de față și de profil a ambilor genunchi, calculându-se pe de o parte unghiul dintre axele longitudinale ale femurului și cu axele tibiei, iar pe de altă parte unghiul axelor transversale bicondiliene.

Se va efectua un examen radiologic al regiunilor care prezintă afecțiuni ce pot avea un răsunet maxim la nivelul genunchiului (ale șoldului , ale articulațiilor sacroiliace, ale coloanei vertebrale lombosacrată sau ale gleznei).

Probele de laborator: evidențierea semnelor radiologice.

Îngustare a spațiului articular;

Osteofitele rotuliene sau care se află pe platourile tibiei;

Modificările formei spinelor tibiale;

Osteocondensări subcondrale, în special la tibie.

I.5 Evoluție și prognostic

Evoluție

Gonartroza este o afecțiune care evoluează lent, dar progresiv cu degradare din ce în ce mai accentuată a articulației, cu permanetizare a durerilor, cu agravare a instabilității, cu deformare a genunchiului și o reducere a perimetrului de mers. De obicei o ameliorare radiografică este rară.

Simptomele au o evoluție foarte variabilă, acestea se pot ameliora în mod tranzitoriu într-un procent destul de mare de cazuri.

1. Durerile, spațiul articular pensat în compartimentul afectat, o condensare osoasă, subcondrală.

2. Durerile, o limitare a mișcărilor subiectivă, prezența atitudinilor vicioase, antalgice (cum ar fi genu flexum), apariția tumefacției, căldură locală și impotență funcțională.

3. Durerile mari la fiecare mișcare, atitudinile vicioase, tumefierea cu dezaxare a genunchiului, fiind urmată de o laxitate a ligamentelor anormală și de instabilitate.

Prognostic.

Poate fi condiționat de anumiți factori și anume:

Bilateralitate ce crește progresia bolii;

afectare artrozică multiplă (poliartroza) va mări deteriorarea articulației;

coexistența nodulilor Heberden care va crește riscul deteriorării articulației;

Vârsta reprezintă și ea un important factor de risc în progresia bolii, precum și obezitatea.

Până și gonartrozele care au cea mai gravă și mai rapidă evoluție (genu varum), vor putea evolua favorabil dacă vor fi „interceptate” la timp și vor fi tratate în mod corespunzător.

Prognosticul este prost în gonartroza netratată, deși este mai bun decât cel al coxartrozei.

I.6 Tratament

1. Tratamentul profilactic.

Prevenirea artrozei se bazează pe cunoașterea factorilor de risc și a celor favorizanți. Este necesar să se instituie cât mai precoce măsurile de educație, și de modificare a modului de viață.

Ameliorarea mobilității articulare se realizează prin exerciții fizice care vor preveni și atrofia musculaturii periarticulare, datorată inactivității.

2. Tratamentul igieno-dietetic va impune:

Repaus articular pentru prevenirea solicitării prea mari a articulației care deja prezintă modificările degenerative;

Regim alimentar hiposodat în perioada în care bolnavul folosește medicația antiinflamatoare nesteroidiană ( pentru prevenirea retenției hidro-sodate care se va manifesta clinic prin hipertensiunea arterială și prin edeme).

3.Tratamentul medicamentos.

Are în vedere următoarele obiective:

Combaterea durerii;

Creștere a mobilității în articulația afectată;

De împiedicare a progresiei bolii (atrofiile musculare, deformările articulare).

Combaterea durerii se realizează cu analgezice sau cu antiinflamatoarele nesteroidiene ce se administrează pe cale generală sau prin aplicații locale.

Cele mai folosite medicamente de acest fel sunt: aspirina, fenilbutazona, indometacinul, diclofanec. Aceste medicamente se administrează cu precauție din cauza efectelor secundare pe care le au (retenție hidrosodată, iritabilitate gastrică,). De asemenea, mai trebuie evitată o administrare timp îndelungat medicamentelor de acest fel .

Corticosteroizii sunt rar folosiți, mai mult în aplicații locale, dar pe calea sistemică sau pe cea intraarticulară sunt folosiți rar (din cauza reacțiilor adverse pe care le au). Ei sunt recomandați în momentul în care există un important proces inflamator, cu lichid sinovial abundent. Prin administrări repetate se pot produce deteriorările cartilajului.

Mai sunt folosite miorelaxantele (diazepamul, clorzoxazona), pentru combaterea spasmelor și contracturilor musculare.

În scop de protecție și de refacere a cartilajului se vor administra condroprotectoarele care sunt obținute din extractele de cartilaj și de măduvă osoasă. Ele au scop de normalizare și de stimulare a metabolismului perturbat al cartilajului.

4. Tratament ortopedico-chirurgical.

Se va aplica în artroze deformate, cu invalidități. Se pot utiliza tehnici diverse, de la artrodeze și până la osteotomii sau la proteze articulare. Se va putea face rezecție a osteofitelor mari, cînd este cazul.

Capitolul II

Tratament BFT

II.1 Principii și obiective

Obiectivele tratamentului BFT sunt:

Reducere a durerii, ce reprezintă un factor determinant al recuperării; deoarece aceasta va îngreuna sau va face imposibilă o aplicare a programului recuperator;

Obținere a stabilității, ce reprezintă funcția principală a genunchiului;

Obținere a mobilității;

Coordonare a mișcărilor membrului inferior.

Principalul obiectiv în recuperarea sechelelor articulare postoperatorii și postoperatorii îl reprezintă remobilizarea articulară . Mobilizarea articulară se va realiza prin mișcările active și cele pasive.

Principalul rol al mobilizării articulare îl constituie dezvoltarea abilității mișcărilor stabilitatea obținându-se printr-o tonifiere a musculaturii.

În scopul tonifierii musculaturii se vor executa exercițiile izometrice, mișcările de rezistență și se vor aplica diferite metode ortopedice.

Prin stabilitate articulară se înțelege:

Reducerea durerii care se va obține prin:

Administare a unei medicații antiinflamatoare și a celei antialgice generale;

Crioterapie sau termoterapie (după cum este cazul);

Electroterapie;

Röentgenterapie;

Repausul articular;

Intervențiile chirurgicale.

2. Stabilitate a genunchiului care prezintă două aspecte:

Stabilitate pasivă, stabilitate ortostatică;

Stabilitate activă , stabilitate în mers.

Stabilitatea pasivă, în special în cazul genunchiului care a fost operat fără succes, se poate obține, măcar parțial prin:

Tonifiere a musculaturii, stabilizare a genunchiului;

Creștere a rezistenței ligamentare;

Evitare a cauzelor ce afectează genunchiul cum ar fi: obezitate, ortostatismul și mersul prelungit, mersul pe teren accidentat, flexia , extensia liberă, în momentul când se trece de la poziția de repaus la cea de ortostatism.

Aplicare a unor atele care vor prelua stabilitatea posterioară sau laterală a genunchiului.

Stabilitatea activă se va realiza printr-o tonifiere a mușchilor interesați și anume:

Mușchiul cvadriceps, ce va slăbi în mod semnificativ chiar dacă imobilizarea este de doar 48 de ore;

Pentru o tonifiere a cvadricepsului se vor executa contracțiile izometrice și exercițiile cu contrarezistență;

Mușchiul tensor de la nivelul fasciei lata se va tonifica prin flexiile și extensiile șoldului, din poziția de decubit lateral.

3. Mobilitate a genunchiului operat, care este limitată. Pentru recuperarea mobilității genunchiului operat se va urmări:

O reducere a flexumului;

O creștere a amplitudinii flexiei.

În perioada de imobilizare a genunchiului după operație, se vor putea face mobilizările pasive care constau într-un complex de proceduri terapeutice, ce se vor schimba alternativ cum sunt:

Tracțiunile continue sau extensiile continue, folosite în scopul corectării unei poziții vicioase articulare ce vor fi asociate cu căldură, pentru ușurarea durerii rebele articulare pentru a scădea presiunea intertarticulară;

Tracțiunile discontinue, ce se vor aplica pe timpul nopții sau în timpul perioadei de repaus;

Mobilizare pasivă asistată, ce se va executa în relaxarea parțială sau totală de către kinetoterapeut cu mișcări ample articulare în toate sensurile;

Mobilizările autopasive, ce reprezintă o combinație de exerciții pasive folosite foarte des, pentru că pacientul are posibilitatea de a le repeta de mai multe ori pe zi;

Mobilizare activă efectuată de către pacient, ce constituie baza în kinetoterapia recuperatorie pentru redori articulare posttraumatice.

Mobilizarea activă se va face în scopul de a crește treptat amplitudinea mișcării în toate planurile de mobilitate a articulației. Se efectuează mișcările ritmice de flexie și de extensie ale piciorului și exercițiile gestice, uzuale pentru o reducere funcțională a genunchiului. Se mai efectueză mecanoterapie și scripetoterapie.

4. Coordonare.

O recuperare integrală a bolnavilor care au fost operați de gonartroză se va baza pe un program recuperator care este bine condus.

Postoperator genunchiul va fi menținut în extensie timp de 10 zile cu atelă gipsată. Recuperarea va începe în a doua zi după intervenție și va consta în:

Contracțiile izometrice ale cvadricepsului, executate la fiecare oră;

Imobilizările piciorului;

Ridicările pasive ale piciorului și ale genunchiului întins, va începe la 3-4 zile după operație;

Exercițiile de flexie ale genunchiului se execută la marginea patului, după ce au fost scoase bandajele;

Mersul cu baston se face din a 10-a zi după operație.

Recuperarea se va continua cu:

Electroterapia antalgică și antiinflamatoare;

Tonifiere a cvadricepsului;

Masaj coapsă – gambă, evitându-se genunchiul;

Mobilizare a articulației;

Crioterapie.

Din a 3-a săptămână se va începe urcarea și coborârea scărilor.

II.2 Hidrotermoterapia

Hidroterapia reprezintă utilizarea în scop profilactic și curativ a unui număr divers de proceduri ce au la bază folosirea apei la temperaturi diferite și care se află sub diverse stări de agregare precum și unele tehnici care au o strânsă legătură cu acestea.

Termoterapia reprezintă parte a hidroterapiei care cuprinde procedurile la temperaturi între 40 și 80 grade folosite în scop terapeutic. Mediile ce permit utilizarea acestui excitant termic sunt acele medii cu conductibilitate mai redusă: vapori de apă, aer încălzit, nisip și băile de soare.

Termoterapia folosește căldura sub forma băilor parțiale de lumină, a radiațiilor infraroșii, a microundelor sau împachetările parțiale cu parafină la pacienții care nu prezintă fenomene inflamatorii și sunt stabili hemodinamic. Căldura are un efect miorelaxant și de ameliorare a circulației periferice. Se mai poate folosi crioterapia depinzând de toleranța pacientului cu rolul de combatere a contracturii musculare fiind asociat masajul cu gheață.

Dușul cu aburi.

Reprezintă o proiectare a vaporilor supraîncălziți asupra anumitor regiuni limitate.

Tehnicianul va trebui să fie atent să nu stropească bolnavul cu picăturile de apă fierbinte, ce provin dintr-o condensare a vaporilor pe furtun și porțiunea metalică de la duș.

Pentru dușul cu aburi este necesar ca instalația să fie prevăzută cu niște dispozitive de separare a apei de condensare și de asemenea cu supraîncălzitoare pentru aburi.

Înainte de aplicarea jetului de vapori asupra bolnavului, tehnicianul îl va proiecta pe palmalui pentru a fi sigur că lipsesc picăturile de apă fierbinte.

Durata va fi de 3-6 minute. Poate fi procedură de sine stătătoare, poate precede baia generală sau poate fi asociat cu masaj. La sfârșit se va aplica o procedură de răcire, de spălare, sau un duș la o temperatură de 18-200 C.

Modul de acțiune: are o acțiune puternică asupra circulației cu hiperemie și cu resorbție locală.

Baia cu masaj.

Într-o vană cu 3/4 apă la temperatura de 360-390 C se efectuează masajul asupra regiunii indicate prin tehnica cunoscută.

Durata diferă în funcție de regiunea pe care se execută masajul. Acțiunea este datorată factorului termic și mecanic.

Baia kinetoterapeuticǎ

Este o baie caldǎ, la care se asociazǎ mișcǎri în toate articulațiile bolnavului. Se efectueazǎ într-o cadǎ mai mare decât căzile obișnuite, iar aceasta umplându-se ¾ cu apǎ la o temperatură de 36-37 grade C.

Bolnavul este rugat să urce în cadǎ și timp de 5 minute este lǎsat liniștit. Dupǎ aceasta, tehnicianul executǎ (sub apǎ) toate mișcǎrile posibile, la toate articulațiile. Tehnicianul stǎ la dreapta bolnavului și începe exercițiile cu degetele membrului inferior de partea opusǎ, apoi pe rând se imprimǎ mișcǎri și la celelalte articulații; se va trece la membrul inferior de aceeași parte. Manevrele se continuǎ apoi la membrele superioare, întâi cel de partea opusǎ, apoi cel de aceeași parte, pornindu-se tot de la degete. La urmǎ se trece la mobilizarea trunchiului, precum și mișcǎri în articulațiile capului și coloanei cervicale.

Toate mișcǎrile acestea se executǎ timp de 5 minute. Dupǎ aceea bolnavul stǎ în repaus, dupǎ care este invitat sǎ repete singur mișcǎrile imprimate de tehnician.

Durata bǎii este de 20-30 de minute, dupǎ care bolnavul este șters și lǎsat sǎ se odihneascǎ. Se poate executa de asemenea pe segmente limitate în vane mai mici corespunzǎtoare.

Mod de acțiune: factorii pe care se bazeazǎ efectele bǎii kinetoterapeutice sunt: factorul termic și factorul mecanic.

Mobilizarea în apǎ este mai puțin dureroasǎ din cauza relaxǎrii musculaturii ce are loc sub influența apei calde și a pierderii greutǎții corpului conform legii Arhimede.

Comprese cu aburi.

Se plasează o flanelă uscată pe regiunea interesată, peste aceasta aplicându-se o pânză sau un prosop înmuiat în apă fierbinte și stors bine , apoi se aplică peste aceasta cealaltă flanelă. Totul se va acoperi cu o pânză impermeabilă sau aplicarea unui termofor.

Procedura va dura în total minim 20 minute și maxim 60 minute.

Mod de acțiune – pe lângă efectul analgezic și cel antispasmotic are acțiune vasodilatatoare și resorbtivă.

Împachetarea cu nămol

Nămolul este pregătit prin amestecare cu apă fierbinte până când se realizează o masă vâscoasă. Nămolul se aplică pe cearceaf la temperaturi de 30- 400 C în stat gros de 2-3 cm apoi se aplică pe părțile laterale și anterioare ale corpului evitându-se regiunea precordială. Pentru combaterea congestiei cerebrale se aplică o compresă rece pe frunte.

Această procedură durează 20-40 de minute, iar după terminarea ei bolnavului i se aplică un duș cald.

Nămolul acționează în următoarele moduri:

Acțiune mecanică produce o excitație a pielii datorată micilor particule componente;

Acțiune fizică printr-o temperatură ridicată a corpului cu 2-30 C;

Acțiune chimică prin resorbirea unor substanțe din componența nămolului.

Nămolul mai activează proucerea de histamină în piele apărând o transpirație mai abundentă cu o eliminare crescută a acidului uric din metabolismul proteic, fiind mobilizate depozite sangvine și producându-se o intensificare a circulației în anumite zone.

Împachetările cu parafină

Mod de aplicare: se va topi o anumită cantitate de parafină albă, într-un vas astfel încât să rămână câteva bucăți neîncălzite, pentru a evita supraîncălzirea.

Se realizeazǎ cu ajutorul unor manșoane confecționate din pânzǎ cauciucatǎ și prevǎzute cu un orificiu prin care se toarnǎ,cu ajutorul unei pâlnii, parafinǎ topitǎ și care permite realizarea unui strat mai gros de parafinǎ. Stratul de parafină este acoperit cu o bucată de flanelă peste care se pune o pătură. Ședința durează între 30 și 60 de minute. Se vor rade regiunile păroase sau se vor unge cu ulei înainte de a se aplica parafina. În regiunile nepăroase parafina se poate înlătura ușor din cauza transpirației pe care o produce.

Parafina are o acțiune de supraîncălzire profundǎ și uniformă a țesuturilor, astfel că pielea pacientului se va încălzi la o temperatură de 38-400 C și va provoca o transpirație locală abundentă.

Când se desface parafina se va evidenția producerea unei hiperemii. După acest procedeu se aplică procedură rece.

II.3 Electroterapia

Electroterapia este partea fizioterapiei ce studiază folosirea curentului electric sub diferite forme în scop profilactic și curativ.

Efectele cele mai importante ale acestor forme de curenți în hernia de disc lombară operată sunt următoarele:

Antiinflamator;

Decontracturant;

Antialgic;

Hiperemiant.

Ultrasunetul

Ultrasunetul are o frecvență cuprinsă între 800 și 1000 KHz.Tratamentul cu ultrasunete constă în transmiterea vibrațiilor mecanice pendulare pe o frecvență destul de mare, aceste vibrații sunt produse generatorul de ultrasunete, care penetrează și sunt absorbite de corpul omenesc. Această procedură reprezintă una din cele mai bune proceduri ale fizioterapiei, efectele ei fiind mai deosebite decât a celorlalte forme de curenți electrici cum ar fi: galvanic, faradic.

Ultrasunetul reprezintă curent de frecvență înaltă ce are calități de fibrinolitic și de decontracturant.

Tehnica de lucru:

Se aplică unguent (indometacin, fenilbutazonă, sau alte inflamatoare) pe regiunea cervicalǎ, se face va mișca capul încet, lipit pe suprafața respectivă.

Durata ședinței este de 5-6 min., numărul acestora este de 8-10, zilnic sau la 2 zile

Ultrasunetul are următoarele acțiuni:

mecanică, cum ar fi cea de vibrație;

de difuzie;

Analgezică,

termică;

antiinflamatoare;

Stimulare a sistemului nervos vegetativ;

vasculare.

Curentul galvanic

Curentul electric reprezintă deplasarea sarcinilor electrice în lungul conductorului (un corp ce permite scurgerea de electroni prin trecerea curentului electric continuu). Curentul continuu este acel curent care nu-și schimbă sensul de deplasare al electronilor, rămând la aceeași intensitate.

Efectele fizice și chimice ale curentului galvanic:

efect magnetic ;

efect termic;

electroliza și electroforeza;

efect termoelectric.

Mod de lucru:

În procedurile de electroterapie trebuie să se țină cont de: manevrarea aparatului, aplicarea electrozilor și legătura lor cu sursa și nu în ultimul rând ceea ce este foarte important de bolnav și regiunea ce urmează a fi tratată.

Pacientul așezat în poziție de decubit anterior pe o canapea a de lemn cu saltea de cauciuc ce este îmbrăcată cu un cearșaf curat. Electrozii vor fi plasați tot timpul prin intermediul stratului hidrofil ce este îmbibat cu apă (pânză, tifon, flanelă), sau doar prin intermediul apei cum este cazul băilor electrice (baia galvanică completă sau baia generală Stranger)

Electrozii din metal sau din cărbune nu se vor aplica niciodată în mod direct pe tegument sau pe mucoase.

Intensitate curentului va trebui să ajungă la pragul de toleranță al pacientului. Procedura va dura 30 min., zilnic sau odată la două zile.

Ionizările

Ionizarea reprezintă procedura prin care se introduc în organism anumite substanțe medicamentoase cu acțiuni farmacologice prin intermediul curentului electric.

Modul de lucru:

În procedura de ionizare este nevoie de aceeași aparatură ca și în galvanizare, dar substanțele medicamentoase folosite sunt clorura de Calciu și xilină.

Se recomandă un număr de 10 ședințe, fiecare ședințǎ are o duratǎ de 10-15 min maxim.

Unde scurte

Au o acțiune electrochimică și electrolitică fără a produce fenomenele de polarizare. Undele scurte nu vor provoca excitații neuromusculare.

Undele scurte au efecte calorice de profunzime și nu produc leziuni cutanate.

La undele scurte nu se vor aplica electrozii direct pe piele, spre deosebire de aplicarea curenților de joasă și de medie frecvență,aici fiind nevoie de contactul direct dintre electrozi și tegument.

Undele scurte care sunt curenți de înaltă frecvență vor fi aplicați în câmp inductor, sau în câmp condensator.

Efectele undelor scurte :

efect de activare metabolic;

actiune analgetică;

efect hiperemiant;

efect antispastic și miorelaxant.

Undele scurte produc endotermie nemijlocită cu efect de lungă durată de aproximativ 48-72h.

Curenții diadinamici.

Se fac aplicații de curenți pe punctele dureroase care sunt bine determinate, cu electrozi de plumb, rotunzi mici, și chiar punctiformi, iar aplicațiile transversale de la nivelul articulațiilor se fac cu electrozi polari de diferite mărimi. Electrodul negativ se așază direct pe locul dureros, iar electrodul pozitiv este așezat la o distanță de 2-3 cm.

Aplicația începe cu difazatul fix, fără ca intensitatea să atingă pragul dureros (intensitatea minimă care va produce contracția musculară) și se va crește intensitatea treptat din cauză că se instalează fenomenul de acomodare.

De regulă o procedură durează 4-8 min, dacă se depășește această durată scade eficacitatea analgetică.

Dacă există mai multe regiuni dureroase pe care se va impune o aplicare a procedurii, va trebui ca durata ei să fie scăzută cu 1minut pentru fiecare procedură nouă în timpul aceleiași ședințe.

Pentru acțiunile vasculotrofe și cele neurotrofe se va putea menține un timp mai îndelungat, de 20-30 minute.

Ritmul acestor ședințe va fi determinat de stadiul evolutiv al afecțiunii, iar dacă durerea are o intensitate mare se aplică de 2 ori/zi, dacă este mai mică 1 procedură / zi.

Pentru o acțiune analgetică vor fi necesare 8 – 10 sedințe consecutive, cu pauză de 7-10 zile apoi se reiau. Pentru efect dinamogen se pot folosi peste 10 sedințe.

Monofazatul fix are un efect excitator,care va mări tonusul muscular, acționând ca un masaj electric profund, evidențiind zonele care sunt dureroase în cadrul neuro – mialgiilor reflexe. Acesta acționează vasoconstrictor și va tonifica pereții arteriali la o frecvență de 50 Hz.

Acțiunea cea mai antialgică o are difazatul fix are, ridicând pragul sensibilității dureroase și îmbunătățește circulația arterială inhibând simpaticulu. Se folosesc la frecvențele de 100 Hz.

Forma curentului reprezentată de perioada scurtă are efect excitator de tonificare, acționând asemenea unui masaj profund intens, având acțiune vasoconstrictoare de unde reiese rolul resorbitiv cu acțiune rapidă asupra hematoamelor, edemelor posttraumatice sau cele din stază periferică.

Forma perioadă lungă are puternic effect atât analgesic cât și miorelaxant, acesta persistând timp mai îndelungat și având de asemenea efect anticongestiv. Se folosesc la frecvență de 100 Hz.

Curentul faradic

Se va recomanda faradizarea cu periuța sau ruloul, care vor fi plimbate pe regiunea dureroasă care este pudrată cu talc, legate de electrod negativ, fiind un curent tetanizat.

Procedurile acestea sunt bine tolerate de către pacienți pentru starea de bine ce o degajă și pentru modul în care, prin corectarea dezechilibrului, se va îmbunătăți funcționalitatea.

Raze infraroșii

Se vor putea aplica prin cele două metode și anume: lămpi de tip Solux și băi de lumină, în afara luminii solare, ce este foarte bogată în radiațiile infraroșii și care este folosită în terapie sub forma helioterapiei.

Aplicarea radiațiilor infraroșii în terapie are loc în următoarele moduri: într-un spațiu închis, sub forma băilor de lumina care reprezintă proceduri termoterapice intense sau într-un spațiu deschis, în aer liber, sub forma aplicațiilor de sollux.

În aplicarea băilor de lumina se va realiza o încălzire a aerului până se ajunge la temperaturile de 60-70-80°C.

Bolnavul va sta în baia de lumina 5-20 minute, depinzând de scopul urmarit. După ce expiră timpul prescris se va aplica procedura de răcire parțială asupra bolnavului.

Principalul efect al razelor are la bază căldura pe care acestea o produc. Ele vor străbate în profunzime pînă la cîțiva centimetri și vor acționa a asupra țesutului conjunctiv, a glandelor și a metabolismului general. În același timp ele vor provoca vasodialatația de la nivelul plexului venos.

II.4 Masajul terapeutic

Masajul reprezintă totalitatea acțiunilor sistematizate, ce sunt exercitate asupra părților moi ale corpului care vor mobiliza în scop terapeutic un țesut sau segment al corpului cu ajutorul mâinii și cu aparate speciale destinate în acest scop.

Masajul are următoarele efecte:

Acțiuni la nivel local:

de calmare și îndepărtare a durerilor nevralgice din oase, articulații și mușchi;

de a înlǎtura lichidele interstițiale de stază, accelerând procesul de resorbție ce va duce la eliminarea lor din regiunea masată;

hiperemiantǎ localǎ, cu îmbunǎtǎțirea circulației locale ce se va manifesta prin înroșirea și încǎlzirea tegumentului unde se aplică masajul;

Acțiuni generale:

îmbunătățește activitatea aparatului respirat;

activează circulația generală a sângelui;

va genera o acțiune favorabilă asupra stării generale a bolnavului prin îmbunătățirea somnului și îndepărtarea oboselii musculare;

creșterea metabolismului bazal;

Tonifierea musculaturii prin mărirea contractibilității musculare datorită acțiunii mecanice a frământării și tapotamentului;

O acțiune reflexogenă asupra organelor interne.

Acestea se explicǎ prin acțiunea exercitatǎ de masaj asupra pielii mai ales că acesta este un organ bogat vascularizat și inervat, unde există cele mai multe terminații nervoase, reprezentând punctul de plecare a unor serii de reflexe. La acestea sunt adăugate efectele excitante, care sunt exercitate de masaj asupra terminațiilor nervoase din ligamente, tendoane și mușchi.

Mecanismul reflex reprezintă cel mai important mecanism de acțiune a masajului. În urma compresiunilor, baterii, frământărilor și ciupiturilor apar în piele o serie de reacții întinse care se formează în cadrul metabolismului pielii determinând produse metabolice ce trec în circulația generlă.

Efectul mecanic reprezintă un mod de acțiune diferit al masajului care acționează asupra lichidului interstițial. Dacă acest lichid se află în exces, masajul va interveni favorabil, pentru a ajuta la resorbția acestuia în sânge pentru a fi eliminat.

Rezultǎ o îmbunǎtǎțire a circulației și reducerea muncii inimii ce are de mobilizat o masǎ de lichid mai micǎ.

Toate aceste acțiuni ale masajului explicǎ de ce este recomandat masajul într-o serie de afecțiuni, precum și utilizarea acestuia în scopul igienic, precum și în viața sportivǎ.

Descriere anatomică.

Articulația genunchiului

Reprezintă acea articulație care se află între condilii femurali, cu patela și cu condilii tibiali. Condilul medial de la nivelul femurului va coboarî mai jos decât cel lateral, astfel încât femurul va forma un unghi de 1740cu tibia. Dacă unghiul va fi mai mic de 1500, este vorba de o deformație ce poartă numele de genu valgum ( și anume gamba „în formă de X”). Opus la genu valgum este genu varum, atunci când dispare unghiul extern, iar gambele vor descrie un oval între ele.

Nepotrivirea dintre fețele articulare va fi completată de cele două meniscuri în forma literei "C".

Menisc median – care este cel mai rezistent și cel mai mobil.

Menisc lateral.

În interiorul capsulei, între femur și tibie se găsesc ligamente încrucișate anterior și posterior.

Ligamentele încrucișate sunt extrasinoviale și intracapsulare .

Articulația este închisă anterior de către rotulă (articulație femuropatelară).

Anterior capsulei articulare se găsește ligamentul rotulian, ce continuă tendonul de la nivelul mușchiului cvadricepsul femural. Capsula articulară va fi întărită lateral și medial de către reticulele rotulei; și de asemenea de către ligamentele colateral tibial și cele colateral fibular, iar posterior de către ligamentele popliteu oblic și cele popliteu arcuat.

Articulația genunchiului prezintă mișcări de flexie, de extensie și, într-o foarte mică măsură de rotație și de înclinație laterală.

Mușchii ce acoperă și activează articulația sunt următorii:

Mușchii de la nivelul coapsei ce alcătuiesc trei grupuri:

Grup antrior – care va cuprinde mușchii cvadriceps femural și croitor;

Grup medial – care cuprinde mușchiul pectineu și mușchii adductori: mare, mijlociu și mic;

Grup posterior – care cuprinde: mușchiul biceps femural, semitendinos și semimembranos.

Mușchii de la nivelul gambei ce se vor împărți în trei grupe:

Grup ventral – ce cuprinde următorii mușchi: tibial anterior, extensor lung al halucelui, extensor lung al degetelor;

Grup lateral – ce cuprinde: mușchiul lungul peronier și mușchiul scurtul peronier;

Grup posterior – ce cuprinde: mușchiul lungul flexor al halucelui, mușchiul tibial posterior și triceps sural.

Aici sunt prezente două rețele venoase, una este superficială și cealaltă profundă.

Cele mai importante vene superficiale sunt:

Vena safenă mică ce urcă pe gambă și care se va vărsa în vena poplitee.

Vena safenă mare ce urcă pe coapsă și care se va vărsa în vena femurală.

Venele profunde vor însoți arterele, există câte două vene pentru arteră, dar doar câte o venă femurală și una poplitee. Vena cavă inferioară va urca pe partea dreaptă de la coloana vertebrală.

Nervii ce inervează membrul pelvin sunt următorii:

La nivelul coapsei sunt: nerv femural, nerv sciatic, nerv crular;

La nivelul gambei sunt: nerv tibial fibular.

Articulația genunchiului este alcătuită din articulația epifizei distale de la nivelul femurului cu epifizele tibiei și ale peroneului unde sunt articulațiile următoare:

Articulația femuro-tibială;

Articulația femuro-peronieră;

Articulația tibio-peronieră.

Reprezintă o articulație semimobilă. Rotula (patela): este un ax sub formă unui dreptunghi cu vârful în jos ce are rol în susținerea greutății corpului prin ligamentele paralele și încrucișate ce o leagă de articulație și astfel o face cât mai rezistentă.

Tehnica masajului

Bolnavul va fi așezat cu fața în sus, se descoperă membrele inferioare, și se va începe masajul prima dată pe partea opusă maseurului cu manevra de netezire sau eflueraj. Se va porni din treimea superioară de la gambă și până în treimea inferioară de la coapsă cu amândouă mâinile făcându-se o acomodare a mâini maseurului cu tegumentul bolnavului, și în același timp se va face și încălzirea musculaturii, acționând asupra articulației de la genunchi (și anume asupra mușchilor gambei și ai coapsei).

După efectuarea neteziri vor urma frământările ușoare cu o mână, cu două mâini și contratimp respectând aceleași direcții.

Manevra cea mai importantă o reprezintă fricțiunea. Cu aceasta se va insista cel mai mult făcându-se în următorul fel: se va flecta gamba ușor pe coapsă, apoi se va face netezirea așezându-se cele patru degete de la mâini în spațiul popliteu, iar policele va porni din partea superioară de la rotulă, netezindu-se cu partea acestora cubitală și se va aluneca până în partea inferioară de la rotulă, apoi se va întoarce, va ocoli condilii externi femurali spre spațiul popliteu.

După ce se face fricțiunea, urmând aceleași direcții ca netezirea, se va lucra cu partea cealaltă a rotulei ( se face de 5-6 ori).

Se vor face fricțiunile cu vibrațiile. Pe urmă se face vibrația pe întreaga suprafață și se va încheia cu netezirea.

Se va lucra și articulația de la celălalt picior, tot pe aceleași direcții după care se va cere bolnavului să se așeze cu fața în jos și se vor lucra părțile posterioare de la genunchi.

Se va începe prima dată cu genunchiul opus maseurului, cu netezire și frământat, deci se va face încălzirea regiunii din treimea superioară de la gambă și până în treimea inferioară de la coapsă cu toate formele frământării.

Apoi se va face fricțiune în spațiul popliteu ce se va executa mai blând ca la partea anterioară din cauză că aici este un pachet vasculo-nervos.

Pentru a realiza acest lucru se vaflecta gamba ușor pe coapsă sprijinindu-se pe mâna maseurului și se va face o netezire cu cele două police pornindu-se din mijlocul articulției spre condilii externi femurali. Se va face apoi o fricțiune deget peste deget urmând aceleași direcții (de 5-6 ori). Pe urmă se va face vibrația cu întreaga palmă. Se va încheia cu netezirea.

II.5 Kinetoterapia

Se vor efectua din articulația genunchiului mișcările următoare în planul transversal și de asemenea în planul sagital:

Mișcări de flexie;

Mișcări de extensie;

Mișcări de lateralitate.

Pentru mișcările de flexie se va ține contrapriză pe partea posterioară de la gambă, iar pentru extensie se va ține contrapriză pe partea anterioară de la gambă.

Se vor efectua în prima săptămână 6 ședințe.

În prima zi se vor efectua contracțiile izometrice ale mușchiului cvadriceps și ale fesierilor, flexia, extensia și în articulația de la nivelul gleznei.

Flexie din coxo – femural (45%), având genunchiul întins;

Abducția din coxo – femural (20%), având genunchiul întins;

Circumducția având genunchiul întins ( câte 3 serii), timp de 5 săptămâni, mișcarea fiind pasivo-activă.

În a doua zi – se execută aceleași exerciții din poziție culcat, la acestea adaugându-se exercițiile din poziție stând (bolnavul își va asigura stabilitate, ținându-se de un scaun).

Flexia din coxo – femural (CF), abducțiile din CF , extensiile din CF, toate aceste mișcări executându-se având genunchiul întins ( câte 3 serii, 5 repetări), mișcările active.

În a treia zi – se vor executa aceleași exerciții și aceleași poziții, la care se vor adăuga:

Din poziția așezat pe marginea patului, kinetoterapeutul va mobiliza cu foarte multă atenție articulația genunchiului până la un punct în care va apare durerea (se va porni de la flexia de 350);

Mișcare pasivă (câte 3 serii- cu 10 repetări), având pauză de 1 minut între ele;

Din poziția culcat costal pe acea parte sănătoasă, se execută abducțiile din CF, având genunchiul întins;

Din poziția de decubit dorsal se va executa o flexie a genunchiului cu alunecare a călcâiului pe planul patului.

Primele două zile se vor practica și mișcări pasive.

Mersul cu ajutorul bastonului .

În a parta zi – se va duce pacientul la sala de gimnastică.

În săptămâna a patra vor fi 5 ședințe.Toate exercițiile vor deveni active, dar încă nu se va introduce rezistența pentru că musculatura pacientului nu este suficient refăcută .

Din poziția de decubit dorsal: se execută aceleași exerciții, se va pune accentul pe mișcare activă de flexia gambei pe coapsă (câte 5 serii a câte 8 repetări);

Din poziția așezat pe marginea banchetei: se face mișcare activă de flexie a gambei pe coapsă și revenirea prin alunecare , înainte și înapoi;

Din poziția stând la spalier

cu fața: se vor face ridicări ușoare cu vârfurile, cu sprijin mai mult pe piciorul sănătos, ridicare a piciorului pe prima treaptă și flexie a gambei pe coapsă;

cu spatele: flexie CF (câte 3 serii, timp de 6 săptămâni).

II.6 Gimnastica medicală

Din poziția de decubit dorsal se execută:

Contracțiile izometrice ale cvadricepsului și fesierilor (30 de mișcări/oră – contracția va fi de 6 secunde, relaxarea de 3 secunde);

Flexia – extensia din articulația gleznei (câte 4 serii a câte 10 repetări);

Flexia și abducția din CF (câte 4 serii a câte 10 repetări).

Se vor efectua exercițiile cu toate articulațiile de la membrul sănătos.

Din poziția stând sprijinit pe spătarul de la patul: se va face mișcare activo-pasivă de flexie, abducțiile, extensia, circumducțiile din CF (se fac din fiecare câte 2 serii a câte 10 repetări).

Mersul se va executa cu ajutorul a două bastoane, fără a se sprijini pe piciorul afectat.

După ce se îndepărtează gipsul, bolnavul va purta o fașă elastică doar la deplasare și pe timpul nopții, pentru stabilizarea genunchiului și ferirea acestui de mișcările nedorite.

Programul recuperator se va întinde pe durata a 4 săptămâni.

Prima săptămână vor fi 5 ședințe și se vor efetua exercițiile următoare:

Din poziția de decubit dorsal: se vor face contracțiile izometrice ale cvadricepsului și ale fesierilor; flexiile și abducțiile din CF (mișcarea activă); ușoarele flexii ale articulației de la nivelul genunchiului.

Profesorul va introduce amândouă mâinile sub zona poplitee și va executa cu atenție această mișcare la aproximativ 300, va avea grijă ca talpa bolnavului să rămână în permanență pe planul patului.

Din poziția de decubit lateral: se va face mișcare activo-pasivă de abducție din coxo – femural având genunchiul întins ( câte 3 serii a câte 10 repetări).

Din poziția de stând la spalier: mișcările active din coxo – femural având genunchiul întins (câte 3 serii a câte 8 repetări); cu spatele se va face flexia, lateralitatea, abducțiile și cu fața extensiile.

În săptămână a doua planta piciorului operat al pacientuluyi va lua contact cu solul cu un sprijin de 30%.

Din poziția de decubit dorsal: „pompajele” pe mingie, fără a se forța flexia; flexie a gambei pe coapsă (într-un lanț kinetic închis); flexiile și abducțiile din CF (câte 3 serii a câte 12 repetări).

Din poziția așezat pe marginea banchetei: flexie a gambei pe coapsă, mișcarea fiind condusă și controlată de către profesor.

Pe o perioadă de două luni vor fi interzise exercițiile care implică lanțul kinetic deschis.

Din poziția stând la spalieer – se vor mai executa pe lângă exercițiile cunoscute ridicările pe vârfuri, cu sprijinul mai mare pe piciorul sănătos; ridicare a piciorului pe prima treaptă și flexie a gambei pe coapsă cu o ușoară presiune pe talpă ( câte 2 serii a câte 10 repetări), se lucrează fără durere; mersul se va face cu sprijin ușor (aproximativ 30%) pe piciorul operat.

În săptămâna a treia – vor fi cinci ședințe; toate exercițiile vor deveni active, iar pentru mișcările din coxo – femural se va introduce o greutate de 500 g.

Din poziția de decubit dorsal: se fac contracțiile izometrice ale cvadricepsului, fesierilor și ale ischiogambierilor; flexiile, extensiile articulației gleznei și ale degetelor (metatarsienele, falangele și interfalangienele); flexie a gambei pe coapsă prin alunecare (câte 4 serii a câte 15 repetări); flexiile, abducțiile, circumducțiile din CF având genunchiul întins (mișcarea activo-rezistivă cu lest).

Din poziția de decubit lateral: se face mișcare activă liberă de abducție a membrului operat din CF (câte 3 serii a câte 10 repetări).

Dn poziția așezat pe marginea banchetei: flexie și extensie a gambei pe coapsă (câte 3 serii a câte 15 repetări); flexie și extensie a articulației genunchiului cu ajutorul unei patine pe care va fi așezată planta de la membrul operat.

Din poziția stând la spalier: câte 3 serii a câte 10 repetări pentru fiecare mișcare din coxo – femural activă cu o rezistență cu un lest de 500 g; ridicările pe vârfuri, piciorul operat va fi în sprijin 60%; jocul de gleznă cu sprijin aproximativ 60%; ridicare a piciorului pe prima treaptă și flexie a gambei pe coapsă printr-o exercitare a unei presiuni ușoare pe suprafața plantară.

În săptămână a patra – vor fi 5 ședințe în care se continuă exercițiile de mai sus , la care se vor adăuga:

Din poziția de decubit ventral – se va pune un rulou sub treimea inferioară de la fața anterioară a coapsei): mișcare activă de flexie a gambei pe coapsă cu tensiunile finale realizate de profesor.

Mișcări din poziția așezat: ale articulației de la nivelul genunchiului, vor deveni mai rezistive printr-o introducere a lestului.

La finalul săptămânii a patra pacientul se va sprijini aproape în întregime pe piciorul operat.

II.7. Terapia ocupațională

Reprezintă metod de reeducare activă ce vine în completarea kinetoterapiei prin folosirea diferitelor activități care sunt adaptate tipului de deficiențe motorii ale persoanei, având atât scop recreativ cât și terapeutic, va ajuta bolnavul să utilizeze mai eficient mușchii care au rămas integri și ajută la recuperarea funcției celor afectați, astfel contribuind la o readaptare funcțională la gesturile vieții de zi cu zi.

Efectele principale urmărite prin aplicarea terapiei ocupaționale sunt următoarele:

Mobilizare a unor articulații și creștere a amplitudinii acestora;

Dezvoltare a forței musculare;

Restabilire a echilibrului psihic.

Bolnavul va putea efectua anumite exerciții cum sunt:

Pedalatul la mașina de cusut;

Săritul corzii ;

Roata olarului;

Mers pe planul ascendent;

Mersul pe o bandă sau pe o scară rulantă.

Rezultatele vor depinde de gradul stabilizării evoluției bolii , precum și de o încadrare rațională a terapiei ocupaționale în complexele de recuperare și de readaptare funcțională.

II.8 Tratamentul balnear

Tratamentul balnear are în vedere următoarele obiective:

Încetinire a procesului degenerativ;

Combatere a manifestărilor care actualizează sau care reactivează artroza;

Îmbunătățire a circulației locale și a celei generale;

Ameliorare sau menținere a mobilității articulare, precum și forței musculare periarticulare.

Tipurile de ape:

Apele termale algominerale (cum ar fi: Geoagiu , Felix, 1 Mai);

Apele sărate concentrate ( cum sunt:Techirghiol, Sovata, Amara,)

Apele sărate iodurate (la Bazna)

Apele sulfuroase sărate (la Govora, Călimănești)

Apele sulfuroase termale (cum ar fi Herculane)

Terapia cu nămol va acționa prin cei trei factori: factorul termic, cel fizic (mecanic) și cel chimic. Stațiunile recomandate sunt:

Techirghiolul (precum și tot litoralul) ce are un nămol sapropelic;

Bazna , Amara, Telega, Sovata, Slănic Prahova (nămolurile lacurilor sărate);

Vatra Dornei, Felix, Borsec,(cu turbă);

Geoagiu (nămolurile feruginoase).

Govora (nămolul silicos și iodat);

Concluzii

Artrozele sunt artropatiile ce afectează articulațiile periferice sau cele vertebrale, care sunt caracterizate din punct de vedere morfopatologic prin leziunile degenerative regresive ale cartilajului hialin articular, interesând osul subcondral, sinoviala și țesuturile moi periarticulare fiind caracterizate clinic prin dureri, prin deformări și prin limitarea mișcărilor articulațiilor respective.

Gonartroza reprezintă o localizare a reumatismului degenerativ la nivelul articulației genunchiului.

Principalele cauze în apariția leziunilor artrozice sunt:

O scădere a rezistenței mecanice a cartilajului articular;

O creștere a presiunii în articulație datorită suferințelor capsulo-ligamentare sau ale elementelor interarticulare, apariției disfuncțiilor musculare,precum și a modificărilor axelor femurului și axelor tibiei.

4. Clasificarea gonartrozelor:

Gonartroze primitive- care debutează la vârsta de 40-50 ani, mai ales la femeile ce suferă de obezitate, care prezintă varice ale membrelor inferioare, neavând o cauză ce poate fi identificată;

Gonartroze secundare de cauze cunoscute și anume: traumatisme (sechelele fracturilor, luxațiile, entorsele, leziunile meniscului), tulburările statice,în urma unei dezaxări a aparatului rotulian (displaziile rotuliene, luxațiile și subluxațiile rotuliene), factorii generali (tulburări endocrine, tulburările metabolice)

5.Mecanismele producerii artrozelor:

Mecanic: se produce un exces de presiune cu o scădere a rezistenței la presiunile mecanice normale.

Proces degenerativ care are loc prin interacțiunea factorilor extrinseci și intrinseci:

Factorii extrinseci sunt: traumatismele (fracturile, microtraumatismele profesionale, luxațiile); inflamațiile (poliartrita reumatoidă, infecțiile articulare); factorii mecanici (suprasolicitare a articulației); factorii de mediu (profesiunea, modul de viață); bolile metabolice (diabetul, hemocromatoza); depunerile de cristale; bolile de sînge (hemofilia); factorii endocrini (acromegalia, mixedemul, menopauza).

Factorii intrinseci sunt: ereditatea și vârsta ( prin îmbătrânirea fiziologică).

În artroză durerile au proveniență diferită fiind de două feluri:

Durerile intraarticulare, de tip inflamator care sunt produse de mediatori cu inflamațiile sinoviale.

Durerile extraarticulare, neinflamatorii care sunt determinate de stimularea receptorilor din ligamente, din tendoane și din mușchi.

Mai sunt prezente semne obiective cum ar fi crepitațiile osoase și impotența funcțională la mobilizarea articulației, iar în cazul artrozei femuro-rotuliene la mobilizarea rotulei. Artroza genunchiului va fi însoțită de o atrofiere musculară, iar dacă la aceasta se adaugă obezitate, microtraumatisme și starea venoasă va crește suferința articulației, apărând durerea care la rândul ei va contribui la accentuarea hipotoniei musculare.

Din punct de vedere clinic artoza genunchului prezintă trei stadii în recuperare:

Stadiul inițial apar durerile în ortostatismul prelungit și mersul pe teren accidentat (în special coborârea unei pante), o ușoară hipotrofie și o hipotonie a mușchiului cvadriceps și crepitațiile moderate.

Stadiul evolutiv apar durerile intense în ortostatism și la mers, o limitare a mobilității la maxim 900, o creștere în volum a genunchiului, crepitațiile interne, un ușor flexum, hipotrofia și hipotonia cvadricepsului, o instabilitate activă, de regulă existând și deviațiile laterale, radiografia arată o reducere a spațiului articular în regiunea devierii.

Stadiul final – durerile apar și în repaus, sunt frecvente, reîncălziri inflamatorii, o mobilitate sub 900, o deformare a articulației, o severă insuficiență musculară, un deficit motor important, mers cu bastonul, deviațiile în plan sagital sau în plan frontal, la examenul radiologic se evidențiază un spațiu articular îngustat mult.

9. Gonartroza evoluează lent, dar progresiv cu o degradare din ce în ce mai accentuată a articulației, permanetizare a durerilor, agravare a instabilității, deformare a genunchiului și reducere a perimetrului de mers. În general onameliorare radiografică este rară.

10.Tratamentul igieno-dietetic va impune:

Repaus articular pentru prevenirea solicitării prea mari a articulației care deja prezintă modificările degenerative;

Regim alimentar hiposodat în perioada în care bolnavul folosește medicația antiinflamatoare nesteroidiană ( pentru prevenirea retenției hidro-sodate care se va manifesta clinic prin hipertensiunea arterială și prin edeme).

11. Tratamentul medicamentos.

Are în vedere următoarele obiective:

Combaterea durerii;

Creștere a mobilității în articulația afectată;

De împiedicare a progresiei bolii (atrofiile musculare, deformările articulare).

12. Obiectivele tratamentului BFT sunt:

Reducere a durerii, ce reprezintă un factor determinant al recuperării; deoarece aceasta va îngreuna sau va face imposibilă o aplicare a programului recuperator;

Obținere a stabilității, ce reprezintă funcția principală a genunchiului;

Obținere a mobilității;

Coordonare a mișcărilor membrului inferior.

Hidroterapia reprezintă utilizarea în scop profilactic și curativ a unui număr divers de proceduri ce au la bază folosirea apei la temperaturi diferite și care se află sub diverse stări de agregare precum și unele tehnici care au o strânsă legătură cu acestea.

14. Termoterapia reprezintă parte a hidroterapiei care cuprinde procedurile la temperaturi între 40 și 80 grade folosite în scop terapeutic. Mediile ce permit utilizarea acestui excitant termic sunt acele medii cu conductibilitate mai redusă: vapori de apă, aer încălzit, nisip și băile de soare.

15.Electroterapia este partea fizioterapiei ce studiază folosirea curentului electric sub diferite forme în scop profilactic și curativ.

16.Masajul reprezintă totalitatea mișcărilor, a manevrelor manuale sau cele mecanice care vor mobiliza în scop terapeutic un țesut sau segment al corpului

17. Masajul are o serie de efecte fiziologice care sunt de două feluri: locale și generale.

a. Efecte locale:

Sedativ asupra durerilor nevralgice muscular articulare;

Hiperemiant de îmbunătățire a circulației locale ce se manifestă prin înroșirea și respectiv încălzirea tegumentului asupra căruia este executat masajul;

Înlăturarea lichidelor interstițiale de stază pein accelerarea proceselor de resorbție în regiunea masată;

Efecte directe, mecanice influențând țesuturile conjunctive și grăsoase prin favorizarea schimburilor nutritive și sporirea aportului de sânge;

De îmbunătățire a proprietăților funcționale ale mușchilor cum ar fi: excitabilitatea, contractibilitatea și conductibilitatea precum și îmbunătățirea proprietăților nervilor motori ducând la creșterea impulsului motor și a capacității de contracție a mușchilor.

b. Efecte generale:

De stimulare a funcțiilor aparatului circulator prin îmbunătățirea circulației venoase, creșter ea cantității de hemoglobină din sânge și sporire a numărului de hematii și de leucocite;

Stimulare a funcțiilor aparatului respirator prin ușurarea schimburilor de gaze;

De creștere a metabolismului bazal.

18. Se vor efectua din articulația genunchiului mișcările următoare în planul transversal și de asemenea în planul sagiatal:

Mișcărișe de flexie;

Mișcările de extensie;

Mișcările de lateralitate.

19. Efectele principale urmărite prin aplicarea terapiei ocupaționale sunt următoarele:

Mobilizare a unor articulații și creștere a amplitudinii acestora;

Dezvoltare a forței musculare;

Restabilire a echilibrului psihic.

20. Tratamentul balnear are în vedere următoarele obiective:

Încetinire a procesului degenerativ;

Combatere a manifestărilor care actualizează sau care reactivează artroza;

Îmbunătățire a circulației locale și a celei generale;

Ameliorare sau menținere a mobilității articulare, precum și forței musculare periarticulare.

Bibliografie

Dumitru, Dumitru, Ghid de reeducare funcțională, Editura Sport-Turism, București, 1981;

Niculescu Cezar Th., Voiculescu Bogdan, Nițǎ Criatian, Cârmaciu Radu, Sǎlǎvǎstru Carmen, Ciorne Cǎtǎlin, Anatomia și fiziologia omului compendiu, Editura Corint București 2001;

Marcu Vasile, Masaj și kinetoterapie, Editura Sport-Turism, 1983

Sbenghe Tudor, Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor, Editura Medicală, 1981