Globalizareadoc

=== Globalizarea ===

Globalizarea

„Globalizarea nu este împlinirea unui plan american“

Cu o ironie care nu poate scãpa, Annabelle Sreberny spunea: „dacã aș primi un cent pentru fiecare carte publicatã în ultimii zece ani cu termenul globalizare în titlu, aș fi deja o femeie bogatã“. Rãspândirea „globalã“ a termenului este de datã recentã. În anii ’80 nu era folosit aproape deloc nici în literatura de specialitate, cu atât mai puțin în vorbirea de zi cu zi. Pentru ca, dupã aceea, sã fie prezent pretutindeni. Înțelesul pe care ni-l transmite noțiunea este acela de tendințã care cuprinde tot globul, își face loc la nivelul lumii de azi. Globalã fiind, o asemenea tendințã ar întruchipa interese de ansamblu, desprinse de cele particulare ale statelor. Ceea ce ar reprezenta un îndemn de a respecta fenomenul sau mãcar de a ne raporta cu încredere la el, dacã nu cu speranțã.

Dupã atâtea tentative de a impune interese particulare, abordãri specifice, care au generat de-a lungul istoriei numeroase conflicte, nedreptãți sau umilințe, în sfârșit a venit vremea unor fenomene și preocupãri care transcend interesele locale și regionale, care prefigureazã o epocã de o anumitã armonie sau cel puțin caracterizatã prin efortul de a pune de acord interese diverse și de a face acest lucru pornind de la tendințe și abordãri „globale“ sau mãcar cu o anumitã arie de cuprindere.

De îndatã ce cãutãm sã cãpãtãm o înțelegere mai concretã a noțiunii de globalizare, încep sã aparã întrebãrile și nedumeririle. În primul rând, care este raportul dintre globalizare și regionalizare? Vrem, nu vrem, regiunile economice existã. Ele sunt îndeobște constituite și pe principii geografice. Ce este pânã la urmã globalizarea, o tendințã situatã complet deasupra intereselor zonale, regionale, particulare? Atunci, de unde își trage ea substanța? Cum poate exista o tendințã globalã (generalã, deci) fãrã sã topeascã în ea interese, opțiuni comune la nivelul regiunilor și statelor? Avem aici de-a face cu o abordare ideologicã a globalizãrii, transformatã într-un mit, într-o tendințã care nu ar purta în sine interese, opțiuni, valori etc.

Atunci când se analizeazã mai îndeaproape procesul globalizãrii și se descoperã faptul cã el exprimã și promoveazã interese și opțiuni ale statelor dezvoltate și cu deosebire ale celui mai avansat în acest moment în lume – SUA –, se concluzioneazã la fel de pripit: globalizare egal americanizare. Autorul american Joseph Nye recunoaște: „ideea cã globalizarea înseamnã americanizare este frecventã, dar simplistã“.

Și dupã opinia noastrã echivalarea este simplistã – ceea ce nu înseamnã cã este lipsitã de temei, cum vom încerca sã arãtãm –, dar, în domeniul social și politic, importantã nu este realitatea propriu-zisã, ci cum percepem noi aceastã realitate, ce reprezentãri se formeazã în mintea noastrã în legãturã cu un fenomen sau altul. În ultimã instanțã, noi operãm cu propriile percepții, cu propriile înțelegeri ale fenomenelor și proceselor. Iatã un exemplu edificator al forței acestor reprezentãri, independent de

fenomenul, faptul, declarația care le-a pus în mișcare. Fostul ministru de externe francez, Hubert Vedrine, promoveazã o abordare nuanțatã a raportului globalizare–americanizare, precizând deschis: „globalizarea nu este împlinirea unui plan american“. Numai cã el este citat adesea ca un susținãtor al echivalãrii globalizare–americanizare. Oferim citatul în întregime, spre a-i da cititorului posibilitatea sã-și facã o idee: „Statele Unite – subliniazã Vedrine – sunt ca un pește mare care înoatã cu ușurințã în apele globalizãrii și le dominã.

Încã o datã, globalizarea nu este împlinirea unui plan american, chiar dacã marile firme americane au sprijinit-o și au profitat cel mai mult de pe urma acesteia. Este adevãrat cã SUA au promovat politica comercialã a ușilor deschise, care a fost și politica britanicã în secolul al XIX-lea. Americanii obțin cele mai multe avantaje din acest proces [de globalizare] din mai multe motive: datoritã faptului cã globalizarea are loc în limba englezã, cã globalizarea este conceputã în lumina principiilor economice neoliberale, cã americanii impun abordarea lor legislativã, financiarã și tehnicã și cã promoveazã individualismul.“

O altã problemã asupra cãreia ar trebui sã meditãm mai mult este aceea a factorilor care declanșeazã și alimenteazã tendința spre globalizare. Și aici intervin interpretãri confuze, care duc la percepții deformate; mai devreme sau mai târziu, acestea vor influența evoluția propriu-zisã a globalizãrii. De ce anume este declanșat acest proces? Dupã opinia noastrã, de masive și radicale transformãri tehnologice și economice, care instituie, accentueazã și consacrã interdependența între fenomene, între state, între popoare. Datoritã unor evoluții tehnologice, economice, politice, mediatice, raportul dintre parte și întreg se schimbã radical; partea nu numai cã nu mai poate fi analizatã și tratatã separat de întreg, care, în cazul nostru, reprezintã economia mondialã, lumea de azi în

ansamblul ei; ea nu poate fi înțeleasã separat de întreg pentru cã trãiește din ce în ce mai mult sub influența, sub presiunea întregului. Dacã vom înțelege astfel lucrurile, avem șanse sã identificãm dimensiunea obiectivã a procesului de globalizare, generatã de fenomene tehnologice, economice, mediatice care afecteazã pe toatã lumea. Din aceastã perspectivã, Anthony Giddens avea dreptate sã sublinieze cã globalizarea „afecteazã SUA așa cum afecteazã și alte țãri“. Cã SUA au o poziție particularã în acest proces, iarãși nu încape îndoialã. Dar aceastã poziție nu decurge din faptul cã globalizarea este strict o proiecție americanã, ci pentru cã aceastã țarã, ca și Anglia în secolul al XIX-lea, se aflã în prim-planul proceselor desemnate prin termenul de globalizare. Prin poziția pe care o ocupã în domeniul cercetãrii, tehnologiei, economiei, mass media, SUA valorificã mai bine noua tendințã și îi conferã, în același timp, un conținut „american“ mai pregnant. Dar nu este nici o îndoialã cã, dacã Franța ar fi avut poziția SUA, globalizarea ar fi cãpãtat o mai pregnantã coloratura francezã; așa cum, dacã ne-am imagina cã India ar fi astãzi singura superputere a lumii, atunci globalizarea ar fi împrumutat, cu siguranțã, un mai pregnant specific indian.

Ni se pare extrem de important sã descifrãm aceste lucruri, spre a ne putea reprezenta un adevãr fundamental pentru tema de fațã. Globalizarea nu este un proces pus la cale de cineva; el prezintã legãturi de substanțã cu fenomene definitorii pentru lumea de azi, cum ar fi modernizarea, extinderea formei democratice de conducere și a economiei de piațã, afirmarea unei noi vârste a revoluției tehnologice etc. Globalizarea este cea mai recentã formã pe care procesul modernizãrii o cunoaște în zilele noastre.

Înțeleasã ca ipostazã a modernizãrii, globalizarea ne atrage atenția asupra unui fapt precis: astãzi, dezvoltarea nu poate avea loc decât ținând cont de tendinșele și procesele implicate de globalizare. Strategiile de dezvoltare, prin urmare, vor diferi mult de cele elaborate cu un deceniu sau douã în urmã. Astãzi, dezvoltarea înseamnã în primul rând asimilarea noilor tendințe, plierea pe noile procese care alcãtuiesc conținutul globalizãrii, cadrul modernizãrii.

Sunt câteva semnale extrem de dure, evidențiate de evoluțiile din ultima vreme.

A fost criza financiarã asiaticã; a fost mai ales criza din ultimul deceniu a economiei nipone. Dupã ce a înregistrat aproape patruzeci de ani de creștere spectaculoasã, economia japonezã a cunoscut în 1997 și 1998 o creștere negativã. Potrivit anumitor estimãri, Japonia a pierdut în acest deceniu 800 de trilioane de yeni; dupã alte evaluãri, pierderile s-ar ridica la peste 11 procente din avuția naționalã, cea mai mare pierdere de pânã acum în timp de pace. Ceea ce ne pune în gardã asupra faptului cã pânã și cei

mai puternici sunt confruntați cu riscuri imense și sunt nevoiți sã opereze schimbãri în organizarea internã.

Un proces nou sau un fenomen ciclic?

Globalizarea este tratatã uneori ca un fel de politicã a „ușilor deschise“. Ea înseamnã, precizeazã Brian Blouet, „deschiderea spațiului național cãtre fluxul liber de bunuri, capital și idei. Globalizarea înlãturã piedicile în calea liberei circulații și creeazã condiții pentru expansiunea comerțului internațional.“ În acest sens, globalizarea a fost experimentatã și în secolele anterioare. Ea este, ca sã folosim termenii autorului, un concept anglo-olandez și, mai recent, american, este un produs al puterilor maritime care au avut nevoie în momentele lor de apogeu sã promoveze ideea comerțului liber.

Astãzi, însã, doar fluxul comercial liber, inspirat de practici neoliberale, nu mai este suficient. De aceea, Brian Blouet precizeazã: „comerțul liber este numai una dintre libertãți, care mai cuprind libertatea cuvântului, libertatea credinței, o presã liberã, dreptul de asociere liberã și dreptul la contestare“.

Elementele semnalate mai sus fac parte, neîndoielnic, din substanța procesului de globalizare. Extinderea democrației ca model de organizare socialã este un proces benefic. La fel, introducerea, în unele locuri, sau extinderea, în altele, a mecanismelor economiei de piațã. Rezervele noastre se referã la altceva. Se poate, în felul acesta, ajunge ușor la concluzia cã globalizarea este un fel de export de valori și sisteme.

Democrația nu poate fi exportatã, cum pare sã sugereze autorul citat mai sus. Ea nu este opera unui proces de convertire peste noapte, ci produsul unei evoluții. Ea trebuie construitã în lumina unor parametri, pornind de la anumite valori. Se pot prelua mecanisme și experiențe, dar substanța democrației provine dintr-un anumit standard de viațã, dintr-un anumit nivel de instruire, dintr-un atașament real fațã de opțiuni și practici democratice.

Concomitent, o asemenea tratare simplificã lucrurile, poate inaugura o abordare oarecum retoricã a problemei și, mai presus de toate, prezintã riscul de a transforma globalizarea într-un panaceu: promovãm globalizarea și rezolvãm problemele lumii. Or globalizarea implicã o sumedenie de interogații a cãror gravitate nu poate scãpa analizei. Globalizarea autenticã implicã un subiect, care nu poate fi decât comunitatea internaționalã. Care este identitatea acestei comunitãți și care sunt instituțiile în mãsurã sã o reprezinte și sã o exprime? Întrucât promoveazã ideea libertãții sub diferitele

ei forme, globalizarea trebuie ea însãși sã se supunã acestei cerințe: sã fie acceptatã, asumatã, și nu impusã.

Existã o adevãratã disputã în literatura de specialitate: globalizarea este un fenomen nou sau, dimpotrivã, el poate fi întâlnit sub diferite forme de-a lungul timpului?

Discuția ar putea fi consideratã „de cabinet“. Nu este așa, pentru cã din cele douã pozții decurg concluzii diferite, orientãri practice deosebite.

Louis Uchitelle precizeazã: când ajungem la globalizare, secolul XX se încheie pe o notã de déjà vu: economiile lumii sunt tot atât de interdependente astãzi ca și în 1913. Joseph Nye considerã cã întâlnim manifestãri ale globalizãrii pe tot parcursul istoriei. De pildã, el considerã cã rãspândirea diferitelor epidemii este o formã de interdependențã și exprimã „cea mai veche formã de globalizare“. Martin Wolf apreciazã cã cea mai semnificativã migrație demograficã din epoca modernã a avut loc în secolul al XIX-lea și ea poate fi privitã ca o formã de „globalizare socialã“. În secolul al XIX-lea, circa 60 de milioane de europeni s-au îndreptat spre cele douã Americi, spre Oceania și Africa. Statisticile vorbesc și de migrația voluntarã a 10 milioane de ruși spre Asia Centralã și Siberia. De asemenea, circa 12 milioane de chinezi și 6 milioane de japonezi au migrat cãtre Asia de Sud-Est și America. Vârful acestui proces a fost atins în ultimul deceniu al secolului respectiv, când populația SUA a crescut numai pe seama imigranților cu 9%, populația Argentinei cu 26%, a Australiei cu 17%. Prin contrast, peste un secol, SUA erau singura țarã spre care se îndreptau valuri semnificative de populație, imigranții contribuind în anii ’90 la creșterea cu 4 procente a populației acestui stat.

Autorii care considerã cã globalizarea nu este un fenomen în întregime nou, cã el s-a manifestat și în secolul al XIX-lea, când Anglia reprezenta prima putere a lumii, aduc un argument care nu poate fi trecut cu vederea. Globalizarea este adesea exprimatã printr-o cifrã precisã: ponderea comerțului internațional în cadrul PIB-ului mondial.

Adepții acestei interpretãri subliniazã cã în 1913, ultimul vârf al globalizãrii comerțului internațional din perioada istoricã dominatã de Anglia, ponderea acestuia în PIB-ul mondial era de 14%. Dupã aceea, au venit Primul Rãzboi Mondial, marea depresiune economicã, cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, când volumul comerțului international și ponderea sa în cadrul PIB mondial au fost modeste. De-abia din 1953 a început procesul de revenire. În 1953, ponderea comerțului global în PIB-ul mondial era de 6%, în 1971 de 9%, pentru ca la mijlocul anilor ’90 aceasta sã se cifreze la 15%.

Omenirii i-au trebuit 70 de ani ca sã ajungã la o pondere a comerțului internațional în PIB-ul mondial pe care o atinsese deja înainte de Primul Rãzboi Mondial.

Chiar dacã prezintã cifre ușor diferite, Paul Hirst și Grahame Thompson descriu un proces similar, cu momentul sãu de maxim în anii dinaintea Primului Rãzboi Mondial, moment egalat abia cãtre sfârșitul secolului.

Creșterea ponderii comerțului în cadrul PIB nu este un fenomen structural, ci unul instituțional;

cu alte cuvinte, un proces reglementat, sprijinit de anumite instituții, bazat pe anumite standarde. În perioada 1870-1913, acest cadru instituțional era asigurat de sistemul monetar bazat pe aur (care presupunea convertibilitatea lirei sterline și a altor monede internaționale importante în aur) și de diferite tratate internaționale privitoare la tarife. Atât sistemul monetar, cât și regimul comerțului erau sprijinite de puterea numãrul unu a momentului, Marea Britanie – Banca Angliei fiind instituția-cheie în reglementarea activitãții comerciale internaționale.

Prãbușirea nu a intervenit întâmplãtor. În 1914, sistemul monetar bazat pe aur a intrat în colaps. Dupã aceea, a izbucnit Primul Rãzboi Mondial, cele douã evenimente punând capãt, cum spunea John Keynes, unui „episod extraordinar în progresul economic al lumii“.

Revenirea de dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial este asociatã tot cu o conjuncture instituționalã: stabilirea sistemului Bretton Woods și a GATT. În centrul sistemului Bretton Woods se situa prevederea potrivit cãreia țãrile membre ale Fondului Monetar Internațional urmau sã stabileascã și sã menținã paritatea monedelor lor naționale; întreaga activitate GATT pornea de la clauza națiunii

celei mai favorizate, potrivit cãreia fiecare negociere tarifarã realizatã la întâlnirile GATT se extindea

automat asupra tuturor membrilor organizației. Din 1995, GATT s-a transformat în Organizaþia Mondialã a Comerțului (WTO).

Ni se pare mai corect din punct de vedere teoretic, dar și oportun din punct de vedere practic sã ne concentrãm pe fenomenele noi ale globalizãrii, sã avem în vedere cu deosebire consecințele diferite produse de întâlnirea dintre diferitele tendințe și procese care caracterizeazã globalizarea. Anthony Giddens avea dreptate sã constate: „globalizarea, așa cum am cunoscut-o pânã acum, este în anumite privințe nu numai nouã, ci și revoluționarã“.

Rezultat al unor transformãri tehnologice de tip seismic

Noutatea fenomenului este datã în primul rând de apariția unor fenomene noi. Care ar fi acestea? Dupã pãrerea lui Giddens, „diferența cea mai semnificativã constã în volumul fluxurilor financiare și de capital“. O economie mondialã care gestioneazã electronic banii nu-și gãsește corespondent în perioadele anterioare. Apoi, cu totul nouã este rapiditatea cu care se transmit informațiile astãzi; comunicarea instantanee nu înseamnã doar faptul cã știrile și informațiile sunt transmise imediat, ci chiar modificarea texturii vieții noastre, transformarea mediului în care ne formãm, a sistemelor referențiale în care judecãm.

Sunt, într-adevãr, douã domenii de mare importanțã. Vom reveni asupra lor. Considerãm însã cã nu vom înțelege pe deplin impactul acestor domenii dacã nu ne vom referi mai întâi la prefacerile seismice din domeniul tehnologic, cele care au fãcut posibile transformãrile din domeniul financiar și comunicațional.

Ascensiunea globalizãrii se asociazã în multe abordãri cu evoluția tehnicã spectaculoasã din ultimele decenii. Tipicã în acest sens ni s-a pãrut a fi perspectiva conturatã de cãtre Jay R. Mandle și Louis Ferleger în prefața la lucrarea Dimensions of Globalization, un volum de sine stãtãtor dedicat de Analele Academiei Americane de Științe Politice și Sociale acestei teme. Este important sã subliniem o asemenea perspectivã, întrucât ea este abordatã uneori în treacãt sau tratatã superficial, majoritatea autorilor preferând sã se concentreze asupra dimensiunilor politice ale globalizãrii – subiect fãrã îndoialã mai tentant și de mai mare impact.

Și, totuși, fãrã înțelegerea suportului tehnic al globalizãrii ne scad șansele de a descifra componenta obiectivã a acestui proces și, mai ales, faptul cã el afecteazã toate țãrile, și toate statele lumii sunt nevoite sã elaboreze strategii specifice de adaptare la noua tendințã și de valorificare a potențialului sãu.

Globalizarea ne trimite prin natura termenului la o dimensiune fizicã, geograficã, ea desemnând un proces sau o suitã de procese care sunt nu numai prezente la nivelul întregului glob, ci care dominã sau încep sã domine activitatea la scarã planetarã. Fãrã îndoialã, nu putem vorbi de globalizare, ca tendințã, ca rezultat, fãrã a lua în considerație prefacerile tehnologice care ne-au eliberat de tirania distanțelor, ne-au permis sã dispunem în momentul de fațã de o „rețea geograficã a interacțiunii umane“ și sã comunicãm aproape instantaneu orice operație sau orice informație în orice parte a globului. „Comprimarea timpului și spațiului“, „suspendarea distanțelor“ pe care le implicã globalizarea sunt rezultatul unor prefaceri generate de afirmarea complexului de tehnologii microelectronice și informatice, a biotehnologiilor și a noii științe a materialelor. Rãspândirea acestor tehnologii, extinderea și generalizarea noilor rețele informatice au creat nu numai instrumentele de comunicare rapidã, ci au și consacrat interdependența dintre țãrile, regiunile și puterile globului. Numai pe aceastã bazã a devenit posibilã globalizarea.

Pornind de la infrastructura nouã și cu totul diferitã, autorii studiului citat considerã cã globalizarea este un fenomen „istoricește unic“, cã a vorbi despre tendințe de globalizare în secolul al XIX-lea înseamnã a estompa caracterul unic generat de noua bazã tehnologicã. Concluzia subliniatã de Jay Mandle și Louis Ferleger apare limpede: globalizarea reprezintã ultima etapã în evoluția economiei moderne. Declanșat în urmã cu peste douã sute de ani, procesul de modernizare s-a asociat strâns cu diferite stadii ale revoluției tehnologice. Noutatea etapei pe care o parcurgem este conferitã de „noua revoluþie tehnologicã“ și de potențialul ei de progres, pe care, de multe ori, nici nu îl aproximãm.

Lester Thurrow distinge douã etape, douã valuri în evoluþia globalizãrii, considerate un fenomen specific ultimelor decenii ale secolului XX. Prima etapã a avut loc în anii ’50, ’60 ºi ’70. Caracteristica ei principalã ar fi aceea cã a fost condusã de guverne, ghidatã de decizii politice. Substanța procesului era asiguratã de aranjamente comerciale menite sã diminueze taxele și, deci, și costurile produselor

respective.

Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT) urmãrea de fapt sã asigure un regim comercial liber și global pentru statele capitaliste. În toatã aceastã perioadã s-au adoptat mãsuri importante pentru liberalizarea comerțului, care au reprezentat tot atâția pași în realizarea unui „capitalism integrat“.

Multinaționalele – actorii noului val al globalizãrii

Al doilea val al globalizãrii, afirmat cu putere în anii ’90, se deosebește prin câteva caracteristici. El are la bazã afirmarea unor tehnologii (microelectronica, computerele, robotica, telecomunicațiile, noile materiale și biotehnologia). Este rezultatul „unei transformãri tehnologice de tip seismic“, care a și generat un nou tip de economie, economia bazatã pe cunoaștere (knowledge-based economy). Actorii noului val nu mai sunt guvernele, ci corporațiile, marile companii care acționeazã la nivel global. Ele au realizat forța noilor tehnologii, ele le-au promovat, ele sunt noii vectori de progres. Deja procesul este scãpat de sub controlul guvernelor. Iatã cum îl descrie L. Thurrow: „Al doilea val al globalizãrii nu este un proces pe care guvernele sã-l poatã porni sau opri, accelera sau încetini; ele nu pot nici mãcar sã aleagã dacã vor sau nu sã participe la el. Țãrile subdezvoltate pot opta – pot refuza sã furnizeze forța de muncã și infrastructura necesare pentru participare –, dar aceasta înseamnã implicit abandonarea propriului proces de dezvoltare. Nu exisã altã cale de a atinge prosperitatea. Țãrile dezvoltate nu pot nici mãcar opta. Ele au trecut deja de punctul de la care se mai pot întoarce. Corporațiile lor s-au angajat într-o economie globalã, s-au restructurat

deja pentru a se adapta acestei economii globale și nu se pot întoarce sã serveascã doar economiile naționale, chiar dacã ar dori acest lucru.“

Oricât de importante ar fi salturile tehnologice, ele nu se pot rãspândi, ele nu pot fi mai ales valorificate dacã nu sunt însoțite de un salt în educație, în nivelul de pregãtire al populației. Acest salt s-a fãcut sau este pe cale sã se facã în cele mai multe dintre țãrile în curs de dezvoltare. Ceea ce explicã și rolul tot mai important pe care acestea îl joacã pe piața internaționalã. De la China la Egipt, de la India la Etiopia, de la Pakistan la Filipine, statele în curs de dezvoltare au ridicat mult nivelul de alfabetizare și instruire a populației, au dezvoltat strategii de pãtrundere pe piața internaționalã, și-au sporit considerabil puterea în comerțul internațional și folosesc adesea cu inteligențã piața internaționalã pentru propria industrializare.

Ceea ce atrage atenția în acest al doilea val este schimbarea raportului dintre corporații și stat. Statul de unde provin și statul în care încearcã sã-și plaseze activitãțile.

De unde vine forța ieșitã din comun a corporațiilor multinaționale? Din faptul cã ele dețin un fel de monopol al cercetãrii și al tehnologiilor de vârf. În felul acesta, ele sunt dorite de cãtre oricine vrea sã progreseze, sã se apropie cel puțin de un anumit stadiu de prosperitate. De aceea, corporațiile multinaționale dețin un avantaj extrem de important în negocierile cu diverse state. Știu cã ele aduc tehnologia de ultimã orã, purtãtoare de progres, aducãtoare de prosperitate și își impun propriile condiții. „Pentru cã statele au mai mare nevoie de corporații decât corporațiile de state, raportul de forte dintre guverne și corporațiile multinaționale s-a schimbat în favoarea corporațiilor.“

Companiile aduc cu ele câteva atuuri cardinale: tehnologie, piețe, furnizând, totodatã, rețelele de distribuție. Conștiente de atuurile de care dispun, nu numai cã nu plãtesc taxe guvernelor, dar pretind ele taxe de la guverne în schimbul facilitãților asigurate. Israelul a plãtit firmei Intel 600 de milioane de dolari pentru a dezvolta pe teritoriul sãu activitãți de profil iar Brazilia a oferit firmei Ford 700 de milioane de dolari pentru a crea o sucursalã în aceastã țarã. Statele pot refuza sã facã asemenea oferte financiare avantajoase. Numai cã, în acest caz, corporațiile multinaționale își pot muta sucursalele în altã parte.

Schimbarea despre care este vorba nu se limiteazã doar la statele în curs de dezvoltare.

Existã o adevãratã competiție pentru curtarea firmelor de prestigiu, competitive în care sunt antrenate și statele dezvoltate. Potrivit aceluiași autor american, populația din Alabama și Carolina de Sud a trebuit sã suporte sume mari acordate firmelor BMW și Mercedes pentru a dezvolta sucursale pe teritoriul lor, așa cum Marea Britanie, Germania, Norvegia au scãzut considerabil taxele pentru companiile care cãutau deja locații în țãri cu condiții mai avantajoase.

O privire mai aplicatã asupra volumului de vânzãri al corporațiilor și mãrimea PIB-urilor diverselor țãri aratã cã 51 dintre cele mai mari o sutã de entitãți economice sunt de fapt corporații și numai 49 sunt țãri. Atunci globalizarea servește interesele cui, ale țãrilor sau ale marilor corporații?

Dacã avem în vedere faptul cã marile corporații aparțin tot marilor țãri, o sã ajungem la concluzia cã, de fapt, globalizarea servește primei treimi a lumii dezvoltate, care își impune regula. De aceea, în ultimul timp se vorbește despre globalizarea de sus, aceea promovatã de marile corporații.

Deținând 70% din comerțul mondial, companiile multinaționale au sporit investițiile directe în strãinãtate cu aproximativ 15% anual în anii ’90. Capacitatea lor de a dispersa procesele productive și fazele elaborãrii unui produs prezintã mai multe avantaje. Sã luãm un exemplu: firma Nike subcontracteazã toatã producția sa la 75.000 de muncitori din China, Coreea de Sud, Malayezia, Thailanda și Taiwan. În felul acesta, ea trece mai ușor peste condițiile puse de sindicate și alte organisme din fiecare țarã; controleazã procesul de asamblare și de distribuție, în timp ce diferitele țãri se specializeazã pe anumite operații, dar nu au imaginea ansamblului; beneficiind de forțã de muncã ieftinã, companiile multinaționale devin puterile financiare și comerciale dominante ale momentului.

Corporațiile multinaționale versus țãri: o comparație

Actorii economici internaționali au devenit, indiscutabil, firmele multinaționale.

Este tot atât de adevãrat cã acestea nu lucreazã total independent de statul pe teritoriul cãrora au luat naștere și unde au locaþiile principale. Statele respective au cedat cãtre firmele lor majoritatea activitãþii comerciale pe care, altãdatã, o desfãșurau ele înseși.

De pildã, 80% din comerțul SUA este derulat de cãtre companiile multinaționale. Și aceastã proporție nu este deloc o excepție. Majoritatea statelor dezvoltate lucreazã prin intermediul acestor „brațe“ specializate, performante și care obțin cote enorme de profit. Ele nu sunt responsabile doar cu activitatea comercialã propriu-zisã, deși rolul lor în aceastã privințã este covârșitor: la mijlocul deceniului trecut, volumul vânzãrilor interne și internaționale prin intermediul acestor firme era de peste 7 trilioane de dolari, în condițiile în care totalul comerțului mondial nu depãșea 5,2 trilioane. Ele

controleazã, deopotrivã, fluxul investițiilor directe și procese productive caracterizate, îndeobște, prin modernitate și eficiențã. Circa 60% din activitatea multinaționalelor se asociazã cu producția, 37% cu serviciile și doar 3% cu sectorul primar.

Un proces care trebuie tratat și înțeles prin consecințe

Noi cu adevãrat în procesul globalizãrii de astãzi sunt consecințele intersectate pe care le induce întâlnirea dintre fenomene noi, sau dintre fenomene clasice, dar care cunosc faze calitative distincte de evoluție. Deci avem de-a face cu o realitate nouã, configuratã de confluența unor procese. Este foarte important sã înțelegem caracterul complex al globalizãrii, fãrã de care nu putem sã ne reprezentãm cât de cât exact fenomenul și evoluția sa. Autorii care susțin cã putem gãsi suficiente precedente istoriceale procesului de astãzi procedeazã la o reducție care, pânã la urmã, deformeazã

lucrurile; ei privesc globalizarea printr-o singurã dimensiune. Atunci este mult mai ușor și mult mai simplu sã aflãm precedente. Dacã avem în vedere migrația ca dimensiune a globalizãrii, atunci descoperim cu ușurințã faptul cã, în secolul al XIX-lea, migrația europenilor cãtre alte continente a avut o amploare mult mai mare decât în secolul XX. Imediat am descoperit un precedent.

Dacã avem în vedere globalizarea în dimensiunea sa comercialã, vom gãsi cã ponderea comerțului mondial în 1913 era egalã cu cea din 1995. Alt precedent. Lãsãm la o parte faptul cã de atunci comerțul mondial a cunoscut o evoluție rapidã. În 1995, GATT a fost conceput sub o altã formã, menitã sã stimuleze mai puternic schimburile comerciale. De când ființeazã noul organism al comerþului mondial – OMC –, ponderea acestei activitãți în PIB-ul mondial a crescut de la 15% la 25%. Analiza evoluțiilor diferitelor state în aceastã privințã iarãși ne spune lucruri semnificative. În general, statele avansate au dezvoltat mai mult comerþul și au fãcut din activitatea de import-export

o sursã de creștere a PIB. De pildã, importurile și exporturile au adãugat în 1995 în cazul Marii Britanii 55% la PIB, fațã de 44% în 1912. În cazul Franței, 43% fațã de 33% în 1912. În cazul Germaniei, 46% fațã de 38% în 1912. Singurul stat care nu urmeazã aceastã evoluție este Japonia, unde ponderea comerțului în PIB chiar a scãzut fațã de 1912. Printre cele cinci cele mai dezvoltate economii ale lumii, țara care a consemnat într-adevãr un salt în aceastã privințã este SUA, care în 1910 înregistra o contribuție de 11% a activitãții de import-export în ponderea PIB, iar în 1995 de 24%. Ceea ce, așa cum remarca și Martin Wolf, ar putea explica de ce activitatea de import-export este o temã mult mai dezbãtutã în America decât în alte țãri.

Important este sã ne reprezentãm globalizarea în complexitatea sa. Din aceastã perspectivã, Giddens respingea raportãrile stereotipe la procesul globalizãrii doar în termeni economici. „Aceasta este o greșealã. Globalizarea este politicã, tehnologicã și culturalã, la fel cum este economicã.“

O altã noutate care marcheazã astãzi procesul de care ne ocupãm este conștiința globalizãrii, construitã, în principal, prin intermediul media, dar alimentatã în mare mãsurã de faptul cã astãzi simțim interdependența. Ne preocupã ceea ce se întâmplã în lume nu numai din dorința de a cunoaște, dintr-o curiozitate în sine: ne preocupã și pentru cã știm cã ceea ce se întâmplã într-o parte sau alta a lumii ne afecteazã într-un fel sau altul. Este pe cale sã se formeze un humus psihologic al globalizãrii – și nu neapãrat doar la elite –, produs de experiențele trãite ale interdependențelor. Media au accelerat acest proces, l-au înfãțișat în diferite feluri, dar nu s-au substituit interdependenței propriu-zise; ele doar au luminat-o, au reflectat-o, au consacrat-o.

Braudel remarcã în legãturã cu capitalismul un fapt extrem de instructiv pentru ceea ce ne preocupã acum: capitalismul prinde viațã într-un loc atunci când un numãr suficient de mare de oameni sunt afectați de piața capitalismului. Lucrurile nu stau diferit în cazul globalizãrii. Astãzi, un numãr din ce în ce mai mare de oameni simt presiunile, constrângerile și oportunitãțile globalizãrii pe diferite cãi: participând la creșterea în importanțã a comerțului mondial, beneficiind de democratizarea tehnologiilor în domeniul finanțelor, informațiilor etc., resimțind faptul cã economia lucreazã din în ce în ce mai mult sub influențe planetare. Fie cã aparținem unei țãri mai bogate sau mai sãrace, fie cã suntem pe un continent sau altul, trãim din ce în ce mai vizibil în lumina acestei interdependențe. Conexiunile nu mai reprezintã doar o temã de dezbatere academicã, ci se convertesc într-un sentiment aproape dominant. Indiferent cum ne raportãm la el, dacã îl acceptãm sau îl respingem, el reprezintã un element de constructive a ființei noastre sociale, politice și culturale.

În sfârșit, de aici decurge o altã trãsãturã a globalizãrii: ea nu mai este abordatã ca un subiect academic, ci tratatã prin consecințe. Aceastã schimbare în procesul de receptare are o explicație precisã: riscurile care decurg din extinderea procesului de globalizare nu sunt teoretice. Ceea ce ne trimite la cel puțin douã seturi de probleme, ambele cu încãrcãturã politicã: cum este perceputã globalizarea și care sunt consecințele sale practice pentru viața oamenilor.

Noul proces nu mai este asociat cu „marile sisteme“, ci cu viața de zi cu zi; nu mai este undeva departe, ci ne însoțește propria existențã și o influențeazã.

Globalizarea inaugureazã o epocã de severã inegalitate

Cei mai mulți dintre autorii care se ocupã de globalizare semnaleazã faptul cã beneficiile acesteia rãmân inegal distribuite. Cum o sã arãtãm pe parcursul analizei, globalizarea genereazã inegalitate. Atunci, studiul globalizãrii este o datorie, în primul rând din partea celor amenințați sã culeagã „roadele“ inegalitãții. Nu poți diminua și cu atât mai mult înlãtura consecința negativã dacã nu cunoști din vreme procesul și nu adopți din timp mãsuri adecvate. A continua sã tratãm globalizarea, simplu, ca „americanizare“ este contraproductiv. Transnaționalizarea piețelor implicatã de globalizare

nu este un lucru cu care se poate glumi. Afirmarea a ceea ce Lester Thurrow numește „brain-power industries“ (industriile bazate pe inteligențã) ridicã întrebarea capitalã: cum pot țãrile în curs de dezvoltare sã participe la acest nou tip de putere industrialã?

Deci globalizarea reprezintã nu numai un proces extrem de important, ci și o adevãratã provocare pentru țãrile dezvoltate și în curs de dezvoltare. Ea va inversa ierarhiile, va transforma cu rapiditate modelele de dezvoltare și-i va impune drept beneficiari pe cei care au știut sã o studieze mai din vreme și sã se replieze cu promptitudine și inteligențã.

Globalizarea ca proces din ce în ce mai important al lumii contemporane suscitã discuții vii, alimenteazã interpretãri și poziții uneori chiar antitetice. Existã, pe de altã parte, o sumedenie de reproșuri, obiecții, abordãri critice ale acestui proces, bazate pe cifre și date reale, care nu pot fi puse la îndoialã. Ele ridicã semne de întrebare majore privind direcția procesului, valorile pe care le servește acesta, conotația lui politicã și socialã. Primul și cel mai important în aceastã privințã se referã la „sâmburele inegalitar“ al globalizãrii, la distribuirea inegalã a beneficiilor.

„Economia bazatã pe cunoaștere“ rãspândește și accentueazã, dupã opinia lui Lester Thurrow, inegalitãțile. Inegalitãțile între veniturile salariale, inegalitãțile între firme și chiar inegalitãțile între țãri. Noul tip de economie inverseazã tendințele în direcția apropierii veniturilor, caracteristice perioadei anterioare, și inaugureazã o epocã dominate de inegalitate.

Inegalitãți mai întâi la nivelul salariilor. Statisticile aratã cã veniturile capitalului cresc, pe când cele ale forței de muncã scad. Explicația ar putea fi gãsitã în faptul cã forța de muncã este mai abundentã comparativ cu capitalul la nivel global decât în interiorul statelor dezvoltate. În mod similar se prezintã lucrurile când ne raportãm la calificarea salariaților. Salariații cu înaltã calificare vor

câștiga mai mult, cei cu calificare mai modestã, mai puțin. Iarãși, nu este surprinzãtor, întrucât la nivel global oferta de muncitori necalificați o depãșește cu mult pe cea de muncitori calificați, solicitați

de tehnologia modernã.

Crizele financiare (Mexic – 1992, Asia de Est – 1998) au arãtat la rândul lor cã nivelul de armonizare dintre salarii din perioadele anterioare nu a mai fost atins. Crizele au trecut, dar ele au lãsat ca moștenire o discrepanțã mai mare între nivelurile de salarizare.

O asemenea tendințã caracterizeazã toate statele, indiferent de nivelul lor de devoltare.

Nivelul salariilor nu a scãzut în termeni absoluți, dar s-au accentuat diferențele dintre salariile de top și cele modeste. Concomitent, fondurile bugetare la nivel federal s-au redus drastic. La nivel european, situația în domeniul salariilor este asemãnãtoare. Inegalitãþile se accentueazã și la nivelul firmelor. Cele mai puternice devin și mai puternice, iar cele slabe dețin o parte din ce în ce mai redusã din piațã

sau chiar dispar. Corporațiile multinaționale au douã opțiuni: sã devinã actori dominant la nivel global ori sã devinã foarte specializate, sã ocupe o niºã importantã pentru evoluția tehnologicã. „Firmele naționale de mãrime medie sunt condamnate la dispariție.“

În industria de automobile, de pildã, se considerã cã în momentul în care valul actual de globalizare se va consolida, doar șase firme mari se vor menține și își vor consolida pozițiile. Patru sunt deja cunoscute: Volkswagen, Toyota, Ford și General Motors. Pentru a rãmâne în cursã, Daimler-Benz a cumpãrat Chrysler, iar Renault – Nissan. Volvo sau Saab, de exemplu, au puține șanse sã rãmânã ca firme de sine stãtãtoare. Și continuã Lester Thurrow: „cum sã supraviețuiascã Fiat, Hyundai și Peugeot?“ Aceeași tendințã o regãsim, dupã aprecierea autorului american, și la nivelul statelor.

Țãrile care țin cont de procesul globalizãrii își construiesc strategii adecvate și valorificã în propriul beneficiu noile tendințe (cazul Chinei). Cele care trateazã în mod tradițional evoluția economicã a lumii rãmân în urmã (Africa). În interiorul aceluiași continent – Asia, America de Sud – se accentueazã decalajele dintre cele mai dinamice state și cele care îmbrãțișeazã abordãrile clasice. A crescut cu aproximativ o treime decalajul în domeniul veniturilor dintre SUA și Canada.

Dacã urmãrim raționamentul lui Lester Thurrow, se creeazã, de fapt, douã tipuri de raporturi problematice. Primul se referã la relația dintre companii și guverne. Este adevãrat cã marile companii multinaționale au devenit atât de bogate, de influente, încât dispun de un potențial de cercetare puternic și independența lor fațã de guverne s-a accentuat. Totuși, autorul american supraliciteazã atunci când considerã cã raportul pur și simplu s-a inversat în favoarea companiilor. Pãtrunderea pe piețele lumii nu este lucrul cel mai ușor. Iar companiile folosesc influența guvernelor în aceastã direcție. Altminteri, nu ne explicãm de ce Kohl a mers în vizitã în China însoțit de un foarte numeros grup de oameni de afaceri. Nici faptul cã guvernul SUA sprijinã de câte ori poate – și este normal sã fie așa – marile firme americane. Pânã la urmã, consecința acestui proces este în plan politic. Mai curând credem cã avem de-a face cu un process invocat, menit sã absolve statele de rãspunderea pe care o poartã în aceastã privințã.

Nu negãm faptul cã marile firme au un rol mai important astãzi. Dar nici nu se poate trece cu vederea existența tandemului strategic dintre marile companii multinaționale și stat.

Al doilea registru este alcãtuit din raporturile dintre instituțiile globale care ar putea reglementa tendințe și procese la nivel global și guvernele naționale. „Un guvern global ar putea reglementa instituții financiare globale, dar nimeni, și cu atât mai puțin SUA, nu ar fi dispus sã confere unei autoritãți globale puterea de a reglementa direct și de a controla propriile sale instituții financiare.“ Atunci din ce se constituie substanța globalizãrii? Doar din independența – realã, între anumite limite – a corporațiilor multinaționale?

La nivel retoric, globalizarea este prezentatã ca o tendințã obiectivã, desprinsã de interese particulare sau regionale. În fond, pãstrând, neîndoielnic, un character obiectiv, globalizarea promoveazã interese și valori ale celor mai puternici din punct de vedere tehnologic și economic, fie cã este vorba despre state sau despre firme.

Poziția lui Thurrow nu este una particularã. Nu existã studiu mai important pe tema globalizãrii care sã nu semnaleze într-un fel sau altul inegalitãțile pe care acest proces le genereazã la nivelul lumii de astãzi. Dacã vom urmãri mai atent dispunerea fluxurilor economice și intensitatea lor, va rezulta un decupaj geografic al globalizãrii extrem de instructiv. Existã ceea ce Hirst și Thompson numesc țãrile care alcãtuiesc Triada, sau triunghiul geo-economic: SUA, Uniunea Europeanã, Japonia. Numai statele

din acest triunghi au asigurat în prima parte a deceniului nouã 60% din fluxurile investițiilor directe,

66% din comerț și 75% din PNB mondial. În jurul fiecãruia dintre cele trei centre de putere se formeazã un ciorchine de state-satelit; beneficiind de poziția lor de vecinãtate geograficã, acestea primesc mai multe investiþii, sunt mai puternic integrate în circuitele globalizãrii și, prin urmare, beneficiazã mai mult de roadele acesteia.

În cele relatate mai sus sunt cuprinse douã aspecte. Cel al inegalitãții, dar și un altul, care proiecteazã o nouã luminã asupra raportului regionalizare-globalizare. Cifrele aratã cã activitatea comercialã este mult mai intensã între statele care alcãtuiesc Triada, apoi între puterile economice din cadrul acesteia și statele-satelit. Ceea ce ilustreazã formarea unor centre, a unor regiuni de intensã activitate comercialã care, prin însãși existența lor, împing într-un plan secund integrarea globalã pe care o presupune globalizarea. Deci Uniunea Europeanã promoveazã legãturi mult mai strânse mai întâi între statele membre ale Uniunii și, apoi, între acestea și statele din estul Europei sau din Africa de Nord. SUA au cele mai intense relații cu statele din NAFTA și, apoi, cu cele din America Latinã și din Asia. Japonia cu statele din Asia de Est, mai ales în ceea ce privește investițiile.

În cadrul statelor din Triadã trãiește 14,5% din populația lumii, dar aceastã populație a atras, cum am mai spus, 60% din investițiile directe din lume. Iar investițiile genereazã, dupã cum se știe, fluxuri productive moderne și prosperitate. Inegalitatea pe care o induce o asemenea repartiție nu mai trebuie subliniatã. Situația apare modificatã, dar nu foarte mult, dacã luãm în considerare și țãrile-satelit de care aminteam.

Deși nu dețin decât 32% din populația lumii, ele primesc, potrivit autorilor citați, 73% din fluxurile investiționale care nu se consumã în cadrul Triadei. Dacã vom cumuli statele din cadrul Triadei cu cele satelit, atunci va rezulta cã 46% din populația lumii primește 84% din investițiile directe. Calculul nu este în întregime fidel, deoarece cuprinde și China, care are o populație de peste un miliard. Este evident cã de fluxurile investiționale atrase de aceastã țarã beneficiazã, în principal, cele

opt provincii de pe coastã și provincia Beijing. Restul populației lumii, cuprinsã între 54% și 70%, nu mai atrage decât 16% din investiții. Evident, situația din domeniul investițiilor perpetueazã aceleași decalaje în domeniul comerțului sau al nivelului de trai. Încât întrebarea care se ridicã este, dupã cum mãrturiseau și autorii citați: cât timp va putea continua o asemenea inegalitate severã?

Inegalitatea de venituri pe care o induce globalizarea este menționatã și de un document al ONU. Raportul dintre veniturile cincimii celei mai bogate a lumii raportate la veniturile cincimii celei mai sãrace a evoluat astfel: de la 30:1 în 1960 la 61:1 în 1991 și la 86:1 la sfârșitul anilor ’90. În același timp, veniturile primilor trei oameni cei mai bogați din lume depãșesc venitul cumulat a 600 de milioane de persoane care trãiesc în cele mai sãrace țãri ale lumii.

Problema inegalitãților între națiuni va trebui sã facã obiectul unor politici special și al unei strategii globale menite mãcar sã previnã adâncirea decalajului dintre țãri, dacã nu sã-l reducã. Avinash Persuad semnaleazã o corelație extrem de instructive pentru problema pe care o discutãm. SUA, Japonia și Germania au, în medie, spune autorul citat, 3.805 cercetãtori și ingineri la un milion de locuitori. De 31 de ori mai mult decât Malayezia, Thailanda și Brazilia, care au 121 de cercetãtori și ingineri la un milion de locuitori. Raportul PIB pe cap de locuitor între aceste douã grupe de țãri este de 3 la 1. Într-o economie care are drept principalã sursã de evoluție cunoașterea, stocul de cunoaștere este fundamental pentru dezvoltare. Sã mai insistãm puțin asupra corelației semnalate de cãtre autorul american. Între state cu diferite niveluri de dezvoltare existã în primul rând un decalaj de cunoaștere. Ca sã ne referim la statele menționate de Avinash Persuad, decalajul de cunoaștere este de zece ori mai mare decât decalajul de venituri. Cu alte cuvinte, ca sã aibã loc un salt din partea statelor aflate în curs de dezvoltare în ceea ce privește veniturile, investiția în cercetare și inginerie tehnicã ar trebui sã fie de zece ori mai mare. Ceea ce este greu de imaginat. Decalajul de cunoaștere, dimpotrivã, se va accentua și datoritã exportului de materie cenușie.

În Silicon Valley lucreazã deja 200.000 de specialiști în înaltã tehnologie din India. Germania, Marea Britanie, Franța, în general statele dezvoltate încurajeazã imigrația persoanelor cu înaltã calificare. Pornind de la asemenea consecințe sociale, James K. Galbraith preciza fãrã echivoc:

„Orice ar putea însemna globalizarea, ea nu trebuie sã se dezvolte pe seama cuceririlor sociale ale secolului trecut. În anii din urmã, elitele guvernamentale au tendința de a vorbi prea mult despre comerțul liber și deloc suficient despre justiție socialã și stabilitate […]. Existã, astãzi, o discuție aprinsã despre inegalitate; aș dori ca ea sã se intensifice.“

Rãspunderea statului primeazã când este vorba despre globalizare

Dacã nu intervine o modificare importantã în acest domeniu, va deveni tot mai limpede cã globalizarea creeazã câștigãtori și perdanți, oameni care beneficiazã de pe urma acestui proces și oameni care plãtesc, deconteazã. Este cea mai directã cale de compromitere a globalizãrii, vãzutã în acest caz ca o „problemã a Nordului“, în care „Nordul“ este foarte puțin angajat și foarte puțin interesat sã se implice. „Injustiția de nedescris a globalizãrii“ poate fi formula care sã compromitã acest proces înainte ca el sã-și arate avantajele.

Respingerea prin consecinþe va fi cel mai greu de contracarat, pentru cã ea, cel puțin pânã acum, s-a dovedit întemeiatã și pentru ca ea va fi relativ ușor de asimilat la nivelul conștiinței individuale. Ca și marile comunitãți, individul judecã prin consecințe.

O asemenea perspectivã devine cu atât mai acutã cu cât agenda internaționalã întârzie sã înscrie pe ordinea de zi consecințele dureroase ale globalizãrii, pentru a gãsi soluții sau mãcar pentru a identifica mãsuri de prevenire a agravãrii acestora. O asemenea problemã globalã prin excelenþã este conservarea mediului ambiant. Ea este importantã, presantã și, în plus, nu existã nici un fel de suspiciune cã ar întruchipa interesele unui grup, ci valori și preocupãri de perspectivã ale omenirii în ansamblul sãu. Deci este departe de a putea fi interpretatã în mod partizan. Nu este greu sã ne dãm seama cã aceastã problemã, care se agraveazã vizibil, este împinsã într-un plan secund și, în orice caz, nu figureazã printre prioritãțile globalizãrii. Gestul SUA de a refuza sã semneze Acordul de la Kyoto a întãrit acest sentiment public și a declanșat o vie dezbatere privitoare la disponibilitatea marilor consumatoare de energie de a diminua drastic emisia de gaze și, deci, de a preveni încãlzirea atmosferei.

Într-o analizã recentã, Clyde Prestowitz încearca sã descifreze atitudinea Statelor Unite, perceputã de cãtre Europa, Japonia și lumea de astãzi în ansamblu ca total inoportunã. De ce este atât de presantã o asemenea problemã? Oamenii de științã au calculat cã dacã emisiile de carbon în atmosferã nu vor fi reduse, atunci atmosfera se va încãlzi cu 0,3 grade Celsius în fiecare deceniu, ceea ce însemnã o creștere a nivelului mãrii cu șase centimetri. În cursul secolului XXI, temperatura ar urma sã se ridice cu 3-4 grade, iar nivelul mãrii cu 60-70 cm, ceea ce implicã înghițirea de cãtre ape a unor insule și a altor suprafeþe de pãmânt de pe țãrmurile lumii (de exemplu, Insulele Maldive, din Oceanul Indian, ar urma sã disparã în câteva decenii).

Dupã lungi dezbateri, Protocolul de la Kyoto îi chema pe semnatari sã reducã pânã în 2010, în propriile țãri, emisiile de carbon, cele care genereazã efectul de serã, cu 7% sub nivelul atins în 1990. Era o reducere mult sub nivelul celei preconizate inițial și sub ceea ce era necesar pentru a salva Maldivele, dar era totuși un pas important.

Cu toate acestea, cu puțin înainte de a fi semnat, președintele George Bush a anunțat cã Protocolul conține „obiective nerealiste, care nu sunt fundamentate științific“, cã adoptarea lui „ar avea un efect economic negativ“, ar „presupune concedierea multor muncitori și creșterea prețurilor pentru consumatori“. Surpriza și șocul au fost cu atât mai mari cu cât SUA își câștigaserã renumele de apãrãtor și promotor al problemelor ecologice. Cã aceastã reducere presupunea diminuarea unor activitãți economice, retehnologizãri etc. iarãși este adevãrat. Poziția adoptatã de cãtre SUA a generat o reacție promptã în multe țãri ale lumii, inclusiv în rândul prietenilor tradiționali ai SUA, cum ar fi Australia, Anglia, Uniunea Europeanã. Parlamentul European de pildã a apreciat cã „interesele pe termen lung ale populației lumii sunt sacrificate pentru interesele pe termen scurt ale unor corporații americane lacome.“

Atitudinea Statelor Unite a readus în discuție consumul mare de energie al țãrii și a reprezentat un prilej de reproș la adresa Americii, care, cu o populație de aproape 5% din populația lumii, consumã 25% din energia ei. Pe de altã parte, SUA nici nu au manifestat preocuparea și insistența Japoniei și Europei de a reduce consumul energetic. „Pentru a produce echivalentul unui dolar din PIB, europenii consumã numai douã treimi din energia pe care o consumã americanii.“ Dar mai presus de toate gestul Americii a proiectat o luminã îndoielnicã asupra poziției și statutului ei de promotor veritabil al procesului de globalizare. Ce mai rãmâne din globalizare, dacã o asemenea cerințã prin excelențã globalã este nesocotitã? Atunci globalizarea nu este oare un nume sub care sunt promovate alte interese? În orice caz, la nivelul conștiinței comune, refuzul de a semna Protocolul de la Kyoto nu a putut sã nu inducã o anumitã rezervã cu privire la procesul de globalizare și chiar o atitudine de respingere a sa prin consecințe.

Globalizarea este adesea privitã ca dușmanul „statului național“, vãzutã doar ca un fel de

„prelevare“ și de „transfer“ al puterii de la nivelul local la cel global. Tendința nu poate fi întru totul neglijatã. La nivel naþional, s-a pierdut ceva în favoarea globalului sau a unor organisme regionale. Dar este fundamental sã înțelegem cã acest transfer de prerogative nu se face pe seama statului, ci în interesul comunitãții pe care statul o întruchipeazã. Dacã acest înțeles nu se pãstreazã, atunci globalizarea devine contrarã interesului și preocupãrilor comunitãților naționale, ceea ce, indiscutabil,

nu-i va conferi viabilitate.

Este momentul sã revenim asupra unei tendințe care a fost, oarecum, exageratã. În multe dintre analizele pe marginea globalizãrii se accentueazã, excesiv dupã opinia noastrã, rolul factorilor neguvernamentali – companii multinaționale, ONG-uri, etc. – în dauna statelor. Nu negãm cã asemenea structuri au rolul lor. Un proces de o asemenea importanțã cum este globalizarea nu poate sã evolueze echilibrat și durabil în afara controlului statelor și a regulilor stabilite de acestea. Altminteri, asistãm și vom asista la fenomene grave, care folosesc tendințele globalizãrii pentru a-și extinde aria

de acțiune.

Astãzi, cele mai mari cinci companii globale au un venit anual egal cu PNB a 132 de state membre ONU. În decembrie 2000, Ted Turner, patronul CNN, a plãtit 35 de milioane de dolari în contul contribuției SUA la ONU. Când vorbim despre globalizare, problema responsabilitãții pentru evoluția globalã nu poate fi evitatã: „Cine controleazã pe cine?“, se întreabã Hubert Vedrine.

În sfârșit, într-o perioadã de eforturi considerabile pentru promovarea globalizãrii au apãrut fenomene de instabilitate, chiar amenințãri extrem de îngrijorãtoare. Terorismul este una dintre ele, ca și proliferarea armelor de distrugere în masã. Crima organizatã cunoaște proporții teribile. Se estimeazã cã sumele de bani provenite din crima organizatã se ridicã la nivel mondial la aproape un trilion de dolari, cam cât valoarea produsului intern brut al statului italian. Numai sumele rezultate din traficul de droguri se ridicã la aproape 500 de miliarde de dolari anual, mai mult decât veniturile realizate din industria petrolului, de douã ori mai mult decât veniturile obținute din industria de automobile.

În fața acestor fenomene, trebuie sã fim mai prudenți atunci când vorbim despre diminuarea rolului statului și creșterea prezenței și importanței factorilor nonguvernamentali. Când apar asemenea pericole, problema rãspunderii pentru prezența și extinderea lor devine vitalã. Și rolul statului în ecuația factorilor care sã asigure un front eficient de luptã nu poate fi nici mãcar diminuat, cu atât mai puțin eliminat.

Globalizarea și redescoperirea identitãții culturale

Hamid Mowlana subliniazã cã, dacã privim mai atent la lumea de astãzi, putem afirma cu îndreptãțire cã suntem martorii unei revoluții în comunicații, dar în nici un caz nu putem vorbi despre o revoluție în comunicare. Revoluția în comunicații este probatã și susținutã de diferite fapte și realizãri greu controlabile, dintre care cea mai importantã este constituirea unei adevãrate rețele de comunicații care acoperã întreg globul. Volumul de informații care pot fi transmise de la un capãt la altul al pãmântului, rapiditatea operațiunilor de transmitere, costul foarte scãzut sunt indiscutabile.

Aici revoluția este realã. Dacã însã analizãm lucrurile din perspectiva informațiilor, a mesajelor, a valorilor transmise prin aceastã rețea, atunci putem spune cã revoluția în comunicare este departe de a se fi împlinit.

Saltul tehnologic ne-a absorbit, dacã nu cumva ne-a indus un tip de comoditate, de așteptare nemotivatã, poate chiar de transfer al rãspunderii oamenilor și societãții asupra tehnologiei, în speranța cã ea va rezolva, pânã la urmã, totul. Sau cã ea – tehnica – are oricum logica ei și noi tot nu putem influenþa prea mult lucrurile.

Dezbaterea despre globalizare este în primul rând o dezbatere culturalã. Dacã acest lucru se omite, globalizarea poate induce procese mai costisitoare decât avantajele sale (certe), poate genera conflicte dureroase, poate conduce la o sãrãcire fundamentalã a noastrã. Hubert Vedrine are dreptate sã devinã foarte critic atunci când vorbește despre o anumitã preponderențã culturalã în cadrul globalizãrii; mai ales cã, în acest caz, de multe ori produsele culturale sunt vãzute și apreciate drept produse și servicii obișnuite: „Statele Unite sunt pe cale de a se transforma într-un imens Microsoft, atunci când este vorba despre produsele culturale de masã.“

Dezbaterile actuale despre globalizare poposesc în dimensiunea tehnologico-economicã și în cea politicã a acestui proces; ele sunt extrem de prudente fațã de dimensiunea culturalã a globalizãrii. Faptul nu este întâmplãtor: globalizarea și cultura sunt douã domenii care nu au multe lucruri în comun. Cultura este și localã. Globalizarea este un proces care vizeazã generalul. Cultura trimite la

tradiție. Globalizarea cautã sã emancipeze tocmai de tradiție. Cultura concentreazã trãirea, viaþa sufleteascã; globalizarea ține mai ales de elemente și procese mãsurabile; cultura este asociatã cu identitatea; globalizarea vrea sã așeze punți între identitãți.

A fost gãsit un subterfugiu care sã depãșeascã aceastã relație tensionatã: cultura este reținutã în latura ei de masã, în dimensiunea ei care poate fi standardizatã și transformatã în bun cultural. Multe dintre rezervele serioase fațã de globalizare provin dintr-o asemenea perspectivã: prețul cultural al globalizãrii este de neacceptat. S-ar pierde astfel identitatea istoricã, s-ar nivela totul și o întreagã evoluție, cu toatã bogãția și diversitatea ei, este amenințatã sã apunã pentru totdeauna. Forța cu care comunitãțile locale revin în prim-plan, împreunã cu tradițiile și cultura lor, este un semnal: „vârsta globalizãrii“ va fi fecundã dacã va respecta și va stimula diversitatea culturalã. Este o temã care, din câte se poate anticipa, va ocupa centrul dezbaterilor în legãturã cu globalizarea. Cu cât globalizarea va înainta, cu atât descoperirea culturii, a identitãții, a particularului va fi mai influentã.

Pentru noi este extrem de semnificativ cã nici aceastã temã, ca atare, nu face încã parte din agenda globalizãrii. Nu este vorba numai de faptul cã, astfel, cultura este plasatã pe o poziție minorã, de subordonare fațã de tehnologie. Ci, mai ales, cã existã puținã disponibilitate pentru examinarea criticã, trãsãturã definitorie a actului cultural.

Bogãția lumii de astãzi stã în multiculturalitatea ei, în diversitatea identitãților sale culturale. Politica globalã nu poate porni decât de la aceastã realitate, pe care este chematã sã o sprijine și sã o consolideze. Conceputã ca proces uniform de înaintare a acelorași norme, reguli, chiar prescripții, globalizarea poate genera un proces de omogenizare, de standardizare a lumii de astãzi. Or, dacã acest lucru poate fi avantajos în planul producției de bunuri, în plan cultural s-ar produce o sãrãcire care nu poate fi acceptatã. „Omogenizarea poate fi utilã în domeniul producției de lapte, dar ea dã naștere unei culturi care nu mai are nici un gust.“

Am ridicat câteva asemenea probleme doar pentru a sublinia cã globalizarea nu trebuie portretizatã ca panaceu al dificultãților lumii de astãzi. Ar fi cel mai ușor mod de a o compromite. Cã este un fenomen mult mai complex și mult mai rapid decât ne dãm seama. Cã modul cel mai potrivit de a sprijini și stimula valorile și obiectivele sale care meritã susținute este analiza nuanțatã, abordarea sa ca proces care va dura, și nu ca o formulã magicã menitã sã transforme lumea peste noapte.

Comunicarea exprimã și organizeazã procesul de globalizare

Comunicarea și fluxurile de comunicare moderne au o importanțã mai mare în procesul globalizãrii decât suntem tentați sã credem la prima vedere. Mai întâi pentru cã sistemul mass media a captat cu o repeziciune ieșitã din comun tehnologia modernã, plasând-o în ceea ce a reprezentat dintotdeauna pentru presã o provocare: lupta cu timpul, transmiterea cât mai rapidã a informației. Tehnologia modernã nu numai cã a prilejuit un salt în aceastã privințã – transmiterea informației și chiar a imaginii în timp real –, dar a sprijinit mass media sã instituie un fel de monopol asupra informației. Reușind o adevãratã performanțã în transmiterea rapidã a informației, media realizeazã, de fapt, gestionarea acesteia.

Aici nu este vorba doar despre viteza de transmitere, ci despre ceva mult mai important, cel puțin din perspectiva temei de fațã. Deschizând televizorul, noi trãim cu realitatea lumii lângã noi, sistemele noastre de referințã, criteriile de judecatã, în fond substanța evaluãrilor se schimbã, chiar fãrã sã ne dãm seama. Un eveniment de la capãtul lumii reflectat stãruitor în media devine mai apropiat chiar și pentru un locuitor al unui sat decât ce s-a întâmplat în satul vecin. Aceasta nu rãmâne și nu poate rãmâne fãrã urme în conștiința noastrã, în felul nostru de a judeca și aprecia.

În sfârșit, a treia problemã foarte importantã este cine organizeazã pentru noi percepția fenomenelor dintr-o parte sau alta a lumii. Ce fenomene ni se prezintã, în ce luminã, din ce perspectivã? Cine reflectã evenimentele lumii și cum le prezintã? Analizând atent procesele de comunicare descoperim aceleași întrebãri, aceleași preocupãri ca și cele legate de globalizare. Nu este de mirare, pentru cã fenomenele de comunicare sunt parte integrantã a globalizãrii.

Pe acest fond se înregistreazã, firesc, o accentuare a interesului de a studia legãtura dintre comunicare, mass media și tendințele spre globalizare. Existã în acest domeniu abordãri diferite, unii autori îmbrãțișând ideea cã evoluțiile din sistemele mass media sunt rodul prefacerilor radicale intervenite în baza tehnologicã a acestei activitãți, alții susținând cã avem de-a face cu tendințe deja existente, care cunosc un nou stadiu de afirmare. Cert este cã existã un mare interes pentru a studia fenomenele de comunicare în mediul internațional, de a surprinde corelațiile și influențele reciproce

dintre aceste procese și globalizare. În acest sens, Michael Hardt și Antonio Negri relevau faptul cã „existã o relație organicã între dezvoltarea rețelelor de comunicații și apariția unei noi ordini mondiale – cu alte cuvinte, dezvoltarea acestor rețele este cauzã și efect, produs și producãtor. Comunicarea nu numai cã exprimã, dar și organizeazã procesul de globalizare. Organizeazã acest proces deoarece multiplicã și structureazã relațiile de interdependențã prin intermediul rețelelor. Dã expresie acestui proces, controleazã direcția și semnificația conținutului imaginar (simbolic) care circulã prin aceste rețele. Cu alte cuvinte, imaginarul este ghidat și canalizat prin intermediul tehnologiei de comunicare.“

Studiul comunicãrii în mediul internațional (international communication) se constituie, din ce în ce mai pregnant, drept o subdisciplinã a studiului comunicãrii, cu un bagaj teoretic, empiric și metodologic consolidat. Noul domeniu a început sã se articuleze începând cu anii ’60 și a cunoscut trei paradigme/orientãri importante:

a) comunicare și dezvoltare (paradigma dezvoltãrii);

b) imperialismul cultural/imperialismul media (paradigma dependenței);

c) pluralismul cultural (orientare mai puțin consolidatã).

Paradigma dezvoltãrii. Dupã cum aratã Sreberny, aceastã orientare s-a nãscut în urma apariției unor state naționale independente precum India, Algeria, Ghana; mai ales în mediile academice occidentale, acest proces a declanșat o vie dezbatere cu privire la natura dezvoltãrii, la obstacolele care ar putea sã o împiedice. Dintre obstacole, cel mai des menționate erau lipsa capitalului de investiții (soluția: împrumuturi de la Banca Mondialã) și lipsa spiritului antreprenorial (soluția: schimburi academice, programe de specializare).

Reprezentanții acestei orientãri – cei mai cunoscuți fiind Daniel Lerner și Wilbur Schramm – porneau de la premisa cã valorile tradiționale ale societãților analizate constituie obstacolul principal în procesul de modernizare, de schimbare a comportamentelor. Prin urmare, soluția era utilizarea surselor media pentru a promova noi atitudini și valori; adoptarea acestora era mãsuratã prin „indicatori media“ (adoptați și de UNESCO): numãr de locuri în sãlile de cinematograf, numãrul de aparate de radio și de televizoare, tirajul ziarelor raportat la numãrul de locuitori. Modelul a fost criticat pe motiv cã suferã de etnocentrism, cã soluțiile propuse mai curând accentueazã dependența decât contribuie la eliminarea sa, cã ar concepe comunicarea drept un proces linear, iar dezvoltarea drept proces simplu de evoluție.

Criticii acestui model ajung la urmãtoarea concluzie: „ceea ce este «global» nu este universal, comunicare globalã nu înseamnã comunicare universalã. Chiar dacã distribuția informației a devenit globalã, actorii care controleazã procesul de distribuție sunt numãrați. Cu alte cuvinte, în timp ce capacitatea de receptare a mesajelor a devenit globalã, cea de distribuire (și, mai întâi, de producere) a lor este sever limitatã și centralizatã. Nu am avea de-a face cu o tendințã înspre o societate globalã, ci, mai curând, înspre una oligarhicã. Dovadã: fuziunile dintre companiile de telefonie și cele de transmisiuni prin cablu (mai ales în SUA), între companiile specializate în produse electronice și companiile care acționeazã în domeniul audiovizualului (mai ales în Japonia); problemele, preocupãrile de naturã politicã au devenit globale, dar cei care stabilesc agenda publicã cu greu se poate spune cã sunt globali, cu atât mai puțin universali.

Paradigma dependenței. Orientarea s-a conturat inițial în țãrile din America Latinã. Punctul de pornire îl constituia ideea cã dezvoltarea nu reprezintã o copie, uneori nereușitã, a structurilor occidentale, ci trebuie conceputã ca o cale autonomã a țãrilor din Lumea a Treia, o cale liber aleasã, aflatã în concordanțã cu tradițiile și culturile existente. Fluxurile internaționale, la nivelul transferului de tehnologie și al instituțiilor mediatice, nu numai cã nu ajutã țãrile din Lumea a Treia; aceste fluxuri, cuplate cu fluxurile „soft“ de produse culturale, accentueazã dependența și împiedicã dezvoltarea autenticã.

Cunoscutã și sub denumirile de „imperialismul cultural“ sau „imperialismul media“, aceastã paradigmã reprezintã o actualizare a unor idei mai vechi cu privire la imperialism, actualizare care ține seama de relația dintre interesele de politicã externã, de expansiunea sistemului capitalist și de infrastructura și mesajele media. Ea a inspirat o serie de studii empirice care sã demonstreze fluxul dezechilibrat în ceea ce privește știrile, filmele, programele de televiziune, structurile organizaționale, valorile profesionale ale jurnalismului. Autorii care îmbrãțișeazã perspectiva imperialismului cultural

considerã cã valorile culturale occidentale – individualismul și consumul –, de multe ori etichetate drept „valori americane“, sunt exportate, prin intermediul mesajului media și al celui publicitar, cãtre

țãrile din Lumea a Treia, alterând, în mod decisiv, mediul lor cultural.

Au fost exprimate, în acest sens, temeri cu privire la „omogenizarea“, „nivelarea“ și „sincronizarea“ culturalã. Consecințele culturale ale acestui fenomen ar fi o lume omogenizatã, un fel de Disneyland, o lume pe care un oficial francez a numit-o „Cernobâl cultural“. Alți termeni sugestivi pentru a vorbi despre exportul valorilor „americane“ o datã cu exportul mesajelor media și al produselor de consum: coca-colonizare, mcdonaldizare, cultura McWorld, doctrina Marilyn Monroe (tendințã transatlanticã în direcția societãții de consum). În aceastã viziune, globalizare = americanizare = colonizare, singura diferențã notabilã fiind aceea cã procesul care se chema înainte colonizare este numit acum, cu un eufemism, „dezvoltare“.

Mecanismul de rãspândire a modelului cultural este conceput în așa fel încât „izolarea totalã de cultura globalã pretinde izolarea aproape totalã de economia globalã și, din acest motiv, costurile unei astfel de atitudini sunt într-adevãr mari“. Dupã cum se exprima directorul de relații publice al companiei AT&T, „statele încep sã realizeze faptul cã, dacã vor sã fie jucãtori în economia globalã, au nevoie de infrastructura corespunzãtoare; cã au nevoie de piețele care sã le asigure succesul. Ceea ce

înseamnã cã trebuie sã își deschidã piețele, sã intre în competiție și sã elimine unele dintre restricþiile care existã în prezent în ceea ce priveºte transferul de informaþie“; în zilele care vin „nu vor exista decât douã tipuri de companii de telecomunicaþii: cele care au acoperire globalã ºi cele care dau faliment“.

Existã unii autori care au propus inclusiv desprinderea, izolarea de sistemul global – cel mai cunoscut fiind Samir Amin; acesta a pus în circulaþie termenul de „deconectare“ (delinking) –, deconectarea de la sistemul capitalist global ca singurã soluþie pentru o dezvoltare autenticã, fãrã distrugerea culturilor locale.

Punctele slabe ale acestui model pot fi surprinse în urmãtorii termeni: efectele culturale ale imperialismului trebuie studiate într-o perspectivã istoricã mai largã, ele nu pot fi puse doar pe seama mijloacelor moderne de comunicare; este vorba despre un proces mai amplu, de exportul religiei, al sistemelor educaþionale, al valorilor, al sistemelor administrative. Berger subliniazã, în acest sens, cã se poate vorbi, într-adevãr, de o culturã globalã în curs de apariție, cã punctul ei de pornire, conținutul sunt în mãsurã covârșitoare americane. În plus, cultura globalã nu este rãspânditã doar prin intermediul mass media, al produselor de consum, chiar dacã acestea reprezintã aspectele cele mai vizibile și cele mai dezbãtute.

Paradigma pluralismului cultural. În anii ’90, TV Globo – principala rețea de televiziune brazilianã – exporta telenovele în 128 de țãri, volumul acestor producții fiind cel mai mare din lume. În același deceniu, industria de film indianã era cea mai productive din lume (900 de filme pe an). Din punctul de vedere al numãrului de filme, ea se menține și astãzi pe primul loc. Activitatea acestor douã țãri – Brazilia și India – în ceea ce privește exportul de produse media este de multe ori folositã drept argument în favoarea ideii cã modelul „hegemoniei culturale“, al „dependenței“ nu mai este valabil, cã fluxurile mediatice între Occident și restul lumii s-au echilibrat. Susținãtorii acestui nou model remarcã maturizarea, din punct de vedere mediatic, a țãrilor odinioarã dependente și subliniazã cã, din ce în ce mai mult, producția media are un caracter local. „Forțele centrifuge ale globalizãrii“ a devenit fraza cea mai la modã în anii ’90. Pentru a surprinde acest fenomen sunt folosiți termeni precum localizare/„glocalizare“ – cultura globalã este acceptatã, dar cu modificãri semnificative – sau hibridizare/ creolizare – se încearcã o sintezã între cultura strãinã și trãsãturile naționale.

Una dintre marile corporaþii media – Sony – a adoptat un slogan care sã reflecte aceastã preocupare de adaptare la cultural localã: „think globally, act locally“, iar o publicaþie internã a aceleiaºi corporaþii explica, în 1990, care este filosofia Sony: „corporaþiile globale au responsabilitatea de a se implica activ în þãrile în care funcþioneazã – o filosofie a localizãrii globale. Ceea ce înseamnã sã gândeºti global ºi sã acþionezi local, adicã sã dai atenþie cerinþelor, culturilor, tradiþiilor ºi atitudinilor locale.“

Modelul „pluralismului cultural“ poate fi amendat din mai multe puncte de vedere. Criticile au în vedere un oarecare optimism, încrederea supradimensionatã în capacitatea culturilor locale de a rezista valului de produse culturale importate, asimetria dintre țãrile/regiunile exportatoare și cele importatoare, tendințele și mai pronunțate în direcția globalizãrii, apariția și consolidarea conglomeratelor media. Statisticile indicã, în continuare, dominarea pieței informaționale și mediatice de cãtre corporațiile americane și japoneze. Acestea reprezintã 67% din totalul primelor 25 de

companii de profil, 66% în topul primelor 50 și 67% în topul primelor 100; firmele europene nu reprezintã decât 28% (top 25), 26% (top 50), 26% (top 100). Companiile coreene sau braziliene se plaseazã între ultimele zece în topul 100. Cu alte cuvinte, sfera mediaticã (echipament, servicii, produse) este dominatã de corporații americane, japoneze și, într-o mãsurã mai micã, europene.

Globalizarea în sfera mediaticã

Sreberny considerã cã noile realitãți survenite în peisajul media pretind formularea unei a patra perspective, care sã ținã seama de dinamica tensiunii dintre global și local și sã analizeze globalizarea în sfera mediaticã pe patru niveluri:

1. globalizarea formelor mediatice; 2. globalizarea firmelor media;

3. globalizarea fluxurilor media; 4. globalizarea efectelor media.

Globalizarea formelor mediatice. Din acest punct de vedere, se poate vorbi despre un anumit succes în ceea ce privește rãspândirea sistemelor de recepție media. La nivel global, numãrul de televizoare a crescut de la 192 de milioane (1965) la 873 de milioane (1992). Existã o medie „globalã“ de 160 de televizoare la mia de locuitori, dar aceasta variazã de la 800 de televizoare la mia de locuitori în Statele Unite pânã la 23 la mia de locuitori în statele non-arabe din Africa. Concluzia: „global încã nu înseamnã universal“.

Globalizarea firmelor media. Discuția despre globalizare presupune luarea în considerare a piețelor globale și a corporațiilor multinaționale. Începând cu anul 1995 se înregistreazã transformãri semnificative în zona corporațiilor media, în sensul cã existã din ce în ce mai puține corporații media, dar de dimensiuni gigantice. De exemplu, în ultimele decenii, un grup mic de companii a ajuns sã domine piața globalã de entertainment, știri, televiziune și film. În 2000 doar zece asemenea conglomerate – AT&T, Sony, AOL-Time Warner, Bertelsmann, Liberty Media, Vivendi Universal,

Viacom, General Electric, Disney și News Corporation – dețineau douã treimi din veniturile de 250-270 de miliarde de dolari generate de industria comunicãrii la nivel mondial. Este pe cale sã aparã o piațã comercialã globalã a media, care va conduce la un oligopol global similar celui din domeniul petrolului sau din industria automobilului. Consecințe: programele de televiziune vor avea din ce în ce mai mult emisiuni comune, caracteristici comune – știri, dar și bârfe mondiale, relatãri din viața celebritãților lansate de aceleași grupuri de interese etc.

Corporațiile americane sunt preocupate de douã probleme care le restricționeazã accesul pe piețele internaționale: impunerea de cãtre Uniunea Europeanã a unor politici protecționiste în fața produselor americane și pirateria. Chiar dacã astfel de corporații sunt frecvent prezentate ca exemple de „globalizare“, este evident cã tehnicile lor de producție și strategiile de promovare nu atenueazã dezechilibrele globale în ceea ce privește accesul la media, ci mai curând exacerbeazã discrepanțele dintre „media rich“ și „media poor“.

Globalizarea fluxurilor media. Fațã de anii ’70, fluxul liber al mesajelor media a devenit (sau este pe cale de a deveni) liber și echilibrat. Brazilia, India, Iran sunt câteva dintre statele care au impus limite asupra cantitãții de produse media care pot fi importate. Dar regiunea unde acest lucru are cea mai mare relevanțã este Europa: „pentru corporațiile americane, principala problemã nu o reprezintã barierele impuse de țãri din Lumea a Treia, ci Europa; aceasta deoarece Europa deține o piațã mediaticã deja dezvoltatã, volumul populației este considerabil, populația are venituri semnificative și

este dispusã sã cheltuiascã banii în aceastã direcție.“

În ultimii ani, lucrurile tind sã ajungã la un echilibru. Dupã o perioadã de adevãrat „rãzboi rece“ în domeniul media, producțiile americane continuã sã predomine pe piața mediaticã, dar ponderea lor este în scãdere. De pildã, 70% din vânzãrile de bilete la cinematografele europene sunt pentru producțiile Hollywood. A crescut și numãrul de coproducții dintre studiourile europene și cele de la Hollywood. Predominanța producțiilor de televiziune americane este și ea în scãdere. Explicația trebuie asociatã cu o politicã mai activã la nivelul Uniunii Europene de stimulare a producției proprii

și cu creșterea audienței emisiunilor inspirate de realitãți locale. Un lucru se cuvine reținut: producția poate fi de sorginte localã, dar conținutul rãmâne, în mod esențial, „american“ (societatea de consum).

Globalizarea efectelor media. Susținãtorii celei de-a doua paradigme, a „imperialismului cultural“, tind sã îmbrãțișeze modelul atotputerniciei mass media în ceea ce privește efectele media în mediul internațional: valorile americane sunt injectate în mințile receptorilor prin intermediul media la fel cum ar fi introdus în corp un medicament prin intermediul unei seringi. Cercetãri de datã mai recentã, care pornesc de la premisa audienței active, aratã cã efectele comunicãrii în mediul

internațional sunt mediate de predispozițiile culturale și de schemele de interpretare preexistente.

Înțelesul nu este exportat prin intermediul programelor de televiziune americane, ci este creat de diferitele sectoare ale audienței în funcție de atitudinile culturale și percepțiile politice deja existente.

În ceea ce privește efectele „globalizate“ ale mass media, existã autori care subliniazã cã nu este vorba neapãrat de exportul valorilor americane, ci de cele ale societãții de consum (întruchipate, în acest moment, cel mai exact, de societatea americanã) – valori consolidate de mesajul publicitar și de modelele de dezvoltare existente. Se subliniazã, în acest context, ideea cã nu este neapãrat vorba despre efecte directe, la nivelul opiniilor și atitudinilor, ci, mai curând, despre schimbãri mai profunde în ceea ce privește socializarea, modalitãțile de percepere, de procesare a informației, de organizare

în interiorul familiei, despre schimbãri care interacționeazã în mod diferit cu giganți media – venituri totale și procentuale pe regiuni în 1999; cu alte cuvinte, este vorba despre schimbãri produse ca urmare a simplei prezențe a media, nu a conținutului ca atare.

Revoluția informaționalã, globalizare, geopoliticã

Revoluția informaționalã din zilele noastre ne face sã meditãm mai mult asupra unei componente esențiale a geopoliticii, și anume importanța spațiului, a localizãrii geografice a statului. Volumul imens de informații, rapiditatea cu care acestea pot fi transmise astãzi la mari distanțe și prețul incredibil de mic al acestei operații au un impact real asupra distanțelor, asupra modului cum percepeam pânã nu de mult spațiul și relevanța sa. Costul extrem de redus, cuplat cu volumul practic infinit de informație care poate fi transmis în fiecare clipã și la mari distanțe a transformat mediul nostrum într-un mediu informațional prin excelențã. A apãrut chiar termenul de cyberspace – spațiu virtual prin care aceste informații circulã în lume. Noua performanțã a fost interpretatã drept o sfidare la adresa geopoliticii. S-a proclamat imediat „moartea distanțelor“, „sfârșitul geopoliticii“, „sfârșitul geografiei“, „suspendarea spațiului“. Noțiunea de cyberspace a fost opusã celei de spațiu geografic în care activeazã statul. În condițiile unei hipermobilitãți a informației, teritorialitatea și tot ceea ce asociem cu aceastã noțiune trebuie regândite. „Interesele unui stat devin mai globale.“ El poate fi vizat mai mult de un eveniment care nu se desfãșoarã în proximitatea sa fizicã decât de unul din vecinãtatea propriei granițe. În general, modificãrile produse de revoluția informaționalã cultivã și stimuleazã preocupãrile externe ale statelor.

Dupã opinia noastrã, impactul exercitat de revoluția informaționalã asupra geopoliticii în aceastã laturã a sa de teritorialitate este real. Vecinãtatea fizicã nu mai conteazã atât de mult și, în orice caz, nu mai exercitã presiunea de altãdatã. În fața informației, granițele care delimitau teritoriile nu devin irelevante, dar nu mai au relevanța din trecut. Ele sunt în fiecare secundã traversate de valuri neîntrerupte de informații asupra cãrora statul nu poate exercita decât un control minim sau chiar nici un control.

Odatã pãtrunse pe teritoriul unui stat, informațiile nu rãmân fãrã urmãri. Dupã cum am mai spus, unul dintre fondatorii geopoliticii vorbea, referindu-se la informațiile care trec granițele, fãrã a putea fi oprite nici de tancuri, nici de soldați, despre „strãpungeri prietenoase“. Sosite pe un nou teritoriu, informațiile și ideile lucreazã în lumina valorilor pe care le întruchipeazã, în perspectiva interesului celui care le-a transmis.

Dacã modificãrile sunt reale, opoziția care se creeazã între revoluția informaționalã și geopoliticã este falsã. Statele sunt amplasate geografic și ele vor continua sã structureze în bunã mãsurã politica pe teritoriul lor, chiar și într-o epocã a informației. Cã ele se vor baza în acest demers pe un alt volum de informație, cã vor apela la alte mijloace este cu totul altceva. De unde vine, dupã pãrerea noastrã, confuzia?

Nu mai existã, într-adevãr, distanțe din punctul de vedere al informației. Dar aceste distanțe rãmân aceleași dacã vrei sã transporți petrol, de exemplu. Costurile informației au scãzut incredibil, dar aceasta nu înseamnã cã bogãțiile pe care le cuprinde un teritoriu și-au pierdut din importanțã. Și nici cã poziția naturalã a unor state și-a pierdut din relevanțã.

Firește cã informația își amplificã importanța. Este bine sã relevãm lucrul acesta, mai ales pentru cã este un factor nou, a cãrui semnificație trebuie bine înțeleasã. Ar fi cu totul nepotrivit ca, într-o epocã de puternicã afirmare a revoluției informaționale, sã se supraaccentueze importanța teritoriului. Ar fi o mișcare în contratimp cu istoria, care s-ar dovedi, pânã la urmã, costisitoare. Operațiile de înlocuire a unui factor al puterii prin altul nou nu sunt fericite. Nu numai cã aratã o înțelegere mecanicã și simplistã a lucrurilor, dar dovedesc cã nu este înțeleasã cât de cât profund

semnificația adevãratã a factorului nou. Înțelesul adânc al revoluției informaționale nu constã atât în numãrul mult mai mare de informații pe care îl oferã în legãturã cu mai fiecare subiect important, ci în sinteza la care obligã. Iar sinteza nu implicã înlocuiri, ci întotdeauna reponderãri și reașezãri. Dintr-o asemenea perspectivã, substituirile artificiale sunt explicit respinse. „Geoeconomia nu a înlocuit geopolitica, chiar dacã, la începutul secolului XXI, granițele tradiționale dintre cele douã au devenit

indistincte“, spune limpede Nye; pentru ca ulterior sã reia ideea și sã o plaseze în câmpul teritorialitãții, în care statele sunt chemate sã guverneze: „Comunitãțile geografice și statele suverane vor continua sã joace un rol major în politica mondialã pentru mult timp. Dar ele vor fi mai puțin autosuficiente și vor deveni din ce în ce mai poroase.“

În ceea ce privește raportul dintre informație și putere, nu este vorba despre substituirea resurselor tradiționale cu una nouã, ci de schimbarea unui raport; în epoca informaționalã sporește importanța tehnologiei, a educației, a performanței instituționale, a flexibilitãții organizaționale, a mijloacelor de comunicare în masã, pe mãsurã ce geografia, populația, materiile prime nu mai joacã un rol atât de proeminent. Puterea informației este greu de evaluat și de surprins, deoarece se intersecteazã cu celelalte resurse de putere – militare, economice, sociale și politice –, diminuând forța unora sau, dimpotrivã, sporind-o pe a altora. În ecuația puterii, este vorba despre înclinarea balanței înspre avantajul creat prin capacitatea de a produce, de a pune în circulație, de a controla, înmagazina informație, și nu informație de orice fel, ci informație utilã, actualã, exactã, inteligibilã, semnificativã. Creșterea exponențialã a cantitãții de informative și liberalizarea accesului nu trebuie sã ne împiedice sã recunoaștem un lucru: conteazã din ce în ce mai mult informațiile exacte, prompte, cuprinzãtoare, cele care conferã superioritatea în câmpul informațional; atuul într-o epocã de abundențã informaționalã este conferit nu numai de calitatea informației, ci și de capacitatea de a o interpreta și prelucra.

Paradoxul abundenței

Când vorbim despre raportul revoluție informaționalã-putere va trebui sã ne învingem o reticențã provenitã dintr-o experienþã nu neapãrat încurajatoare. În ultimele decenii s-au succedat numeroase „revoluții“, revoluþii de ordin tehnologic, științific, fiecare promițând prefaceri spectaculoase; au venit, au trecut, dar problemele sociale au rãmas, șomajul se extinde, sãrãcia nu pare deloc învinsã, subdezvoltarea menține proporții descurajatoare. Inovațiile tehnologice au pãtruns în mediul social, modificând segmente ale existenței noastre; pe ansamblu, aceastã existențã a rãmas prea mult supusã grijilor și preocupãrilor tradiționale.

Și, totuși, relația revoluție informaționalã–putere politicã este un proces în bunã mãsurã nou. Caracterul sãu inedit este dat de faptul cã informația devine ea însãși sursã de putere, alãturi de sursele tradiționale. Producerea și/sau obținerea ei reprezintã o mizã. Informația este un bun, produs pe cale instituționalã. Societatea își specializeazã instituții și formeazã specialiști, deoarece informația, chiar dacã poate prezenta semnificații diferite, circulã pe trasee multiple, are, întotdeauna, un impact.

O informație publicã poate avea o influențã minimã, dar fluxul neîntrerupt de informații publice ia forma unui „bombardament corpuscular“, al cãrui impact nu poate fi neglijat.

Valoarea revoluției informaționale pentru putere constã și în faptul cã ea transformã sursele clasice ale puterii, le supune unui examen de „modernitate“. Puterea economicã și puterea militarã nu-și mai pot menține competitivitatea și performanța dacã nu asimileazã cuceririle revoluție informaționale. Pilonii clasici ai puterii devin poroși, șubrezi, chiar dacã pãstreazã o aparențã de soliditate. Iar puterea sprijinitã pe surse puțin competitive devine ea însãși puțin competitivã.

Nu numai economia și puterea militarã, dar educația, administrația, organizarea socialã în general intrã sub incidența acestei prefaceri. Aici reacția întârziatã este costisitoare. Amânarea rãspunsului adecvat se poate dovedi devastatoare în plan social.

Afirmarea revoluției informaționale solicitã în primul rând oameni pregãtiți în acest domeniu. Cuplarea întârziatã la aceastã cerințã poate fi echivalatã cu o adevãratã condamnare pentru comunitatea respectivã.

În același timp, revoluția informaționalã are un impact nemijlocit asupra puterii propriu-zise; puterea însãși trebuie sã fie modernã, adicã performantã, coerentã, persuasivã. Ea trebuie sã-și regândeascã atent proporțiile dintre instrumentele de coerciție și cele de convingere. Lumea cere de la guvernele actuale și performanțã – deci eficiențã –, și modernitate. Probabil cel mai important lucru pe care revoluția informaționalã îl solicitã de la putere în zilele noastre este viziunea coerentã asupra

implicațiilor pe care le genereazã aceastã revoluție.

Creșterea volumului de informații pare sã fie o problemã. Suferim de prea multã informație. Avalanșa de date și informații este atât de puternicã, încât riscãm sã scãpãm din vedere contururile mari ale fenomenelor. Calitatea informațiilor și distincțiile între diversele tipuri de informații sunt mult mai importante. Miza nu o mai constituie atât accesul la informație, cât capacitatea de a filtra, de a selecta informația, de a face fațã avalanșei informaționale. Nye numește acest efect „paradoxul abundenței“ („paradox of the plenty“). Bogãția informației duce la o sãrãcire a atenției, poate constitui chiar un handicap; atenția și capacitatea de selecție devin, în felul acesta, o resursã rarã, iar aceia care au capacitatea de a distinge semnalele încãrcate de semnificație de zgomotul de fundal, de informația irelevantã sau chiar perturbatoare își sporesc resursele de putere. Cei care au capacitatea de a filtra, de a sintetiza, de a selecta, de a edita informația sunt din ce în ce mai cãutați, iar aceste abilitãți reprezintã o sursã de putere. De altfel, potrivit unor previziuni ale American Electronics Association, cele mai bune salarii vor fi obținute de cãtre cei care descoperã, analizeazã și pun la dispoziție informație: managerii informației.

Primul care trebuie sã facã dovada acestei capacitãți de selecție, de sintezã, primul chemat sã unifice implicațiile într-un tablou unitar este, evident, chiar statul. Dovada acestei capacitãți este întruchipatã în calitatea și modernitatea strategiei care ghideazã dezvoltarea economiei și vieții sociale a statului respectiv.

Joseph Nye Jr. și William A. Owens vorbesc despre existența a trei tipuri de informații care pot deveni surse de putere:

1. Informația liberã: actorii sunt dispuși sã o producã și sã o împãrtãșeascã în absența beneficiilor financiare. Beneficiul pentru cel care produce o astfel de informație constã în faptul cã ea este crezutã și acceptatã de cel care o primește (acest beneficiu îl și motiveazã sã o producã). Exemple de informație liberã: informațiile care circulã prin mass media, propaganda, marketingul (unul dintre efectele cele mai pronunțate ale revoluției informaționale îl reprezintã explozia înregistratã în câmpul informației libere).

2. Informația folositã în situații competitive; de cele mai multe ori, aceastã informație ia forma informației comerciale: informația care este produsã și pusã în circulație pentru un anumit preț. Producerea informației comerciale înaintea competitorilor poate genera profituri imense. Intensificarea comerțului electronic și a competiției globale este tot un efect al revoluției informaționale.

3. Informația strategicã: prezintã un real avantaj în momentul în care nu este deținutã și de adversar.

Toate aceste tipuri de informație intereseazã puterea. Afirmația poate sã trezeascã nedumeriri. De ce este interesatã puterea de informația care circulã liber pe toate canalele publice? Am spune tocmai pentru cã se întâmplã așa ceva. Circulã liber și influențeazã pe nesimțite. Acesta este și specificul informației – de a influența în timp și treptat.

Din cel puțin douã puncte de vedere puterea este interesatã de acest tip de informație.

Aparent, informația publicã circulã aproape la întâmplare. La o analizã mai atentã, de fapt ea reflectã problemele sociale, preocupãrile, momentele de maxim ale acestor preocupãri. Sau, dimpotrivã, semnalând anumite fenomene, ea induce, declanșeazã inițiative, aprinde dezbateri. Informația publicã nu este asemenea unei magme care curge întâmplãtor, circulația sa este în mare mãsurã un proces orientat, cu prioritãți și constante. Dintr-un anumit punct de vedere, este mai puțin important dacã informația publicã apãrutã în media, de pildã, este adevãratã. Important este cã fluxul de informații mediatice reflectã o realitate socialã – și pentru cei mai mulți nu mai este important ce este în realitatea propriu-zisã, ci ceea ce spun mass media – sau induce anumite preocupãri și interogații și, în timp, chiar un mod de a înțelege și interpreta lucrurile.

Astfel, încet-încet, media – ca principal vehicul al informației publice – modeleazã opinia publicã. Iar opinia publicã hotãrãște soarta puterii. Și acest motiv alarmeazã liderii politici. Se poate spune cã una dintre caracteristicile puterii în ultimul deceniu este aceea cã începe sã lucreze sub o presiune imensã și zilnicã exercitatã de media. Poate face abstracție puterea, în noul context, de circuitul informației publice? Nu numai cã nu poate, dar acest circuit și problemele care se dezbat în spațiul public au devenit una dintre prioritãțile sale. Atât de importante, încât nu sunt puțini autorii

care acuzã puterea cã, prinsã peste mãsurã în acest plan, scapã problemele strategice, evoluțiile cu semnificații de duratã. Ea joacã mizele „la zi“, în timp ce evenimentele de realã semnificație sunt tratate superficial.

Nu mai puțin importantã este, din perspectiva puterii, informația referitoare la situații competitive. Pentru cã ea nu se reduce doar la informație comercialã, ci face trimiteri la situații competitive care au relevanțã pentru puterea statalã. Un asemenea tip de informație este relevant pentru cã aratã cât de important este sã fii primul care intrã în posesia ei, creându-ți avantajul de a avea prima mutare, de a impune regula jocului; dar, în același timp, ea face trimitere și la rapiditatea reacției, la temeinicia rãspunsului. Poți sã nu intri primul în posesia unei informații, dar poți compensa prin citirea mai adâncã a unei situații noi, prin formularea unui rãspuns organizatoric mai bine elaborat, care, între timp, sã-ți creeze un avantaj de duratã în valorificarea unei situații cu mare potențial de evoluție.

Informația strategicã este, potențial vorbind, fãrã preț. Investiția pentru a obține o informație de acest gen este foarte mare. Dupã cum observã Nye, în acest domeniu nimic nu pare a fi nou; statele au dezvoltat din vreme structuri specializate de culegere și prelucrare a informațiilor de o asemenea facturã. Ar fi de semnalat douã dimensiuni particulare: mutarea centrului de greutate al informațiilor de acest gen din sfera politicã în cea comercialã, tehnologicã și științificã. Descoperirile tehnologice și științifice pot crea avantaje comparative imense. De aceea, ele se bucurã de o atenție prioritarã.

Pe de altã parte, costurile enorme au impus o selecție severã a statelor competitive în acest domeniu. Dupã opinia lui Nye, acestea ar fi SUA, Rusia, Marea Britanie și Franța. De pildã, SUA cheltuie anual 30 de miliarde de dolari în acest domeniu.

Infosfera – a cincea dimensiune strategicã a puterii

Este interesant de remarcat cã, dacã, nu cu multã vreme în urmã, revoluțiile tehnologice, indiferent de cum erau numite, generau o stare de reverie și prilejuiau analize desprinse de elementele clasice ale puterii, în ultima vreme aceastã legãturã apare mai frecvent, fiind menționatã explicit; este vizibil efortul de a recurge la o analizã mai adâncã atât din punctul de vedere al consistenței, cât și din cel al corectitudinii metodologice. Nu este o concesie fãcutã geopoliticii, ci un semn de respect fațã de realismul analizei.

Un rãspuns în aceastã privințã vine din în ce mai insistent din partea autorilor cu preocupãri în zona geopoliticii. Este cazul lui David Lonsdale, care examineazã într-o manierã mai echilibratã relația dintre informație, tehnologie și comportamentul statelor în plan internațional. Autorul este de acord cã „evoluțiile tehnologice care faciliteazã exploatarea mai eficientã a unei anumite dimensiuni strategice au o importanțã semnificativã“; în același timp, el subliniazã cã este o „greșealã sã trecem cu vederea importanța geografiei fizice și a forțelor militare care opereazã în mediul fizic tradițional“. Nu numai avantajele infosferei trebuie scoase în evidențã, caracterul de noutate pe care îl aduce, ci și limitãrile sale, care aratã cã elementele fizice ale puterii, geografia fizicã își vor pãstra importanța.

Autorul citat definește puterea informaționalã drept „acea formã a puterii strategice care acționeazã în sau prin intermediul infosferei“. Infosfera – o „entitate polimorfã în care existã și circulã informația“ – constituie, în zilele noastre, a cincea dimensiune strategicã, prezentând relevanțã economicã, socialã, politicã și militarã.

Infosfera are și o existențã fizicã propriu-zisã (sateliți, cabluri, computere), deci nu este vorba despre faptul cã infosfera ar avea o existențã total desprinsã de lumea fizicã; cyberspațiul nu este lipsit de granițe, de delimitãri spațiale, așa cum afirmã, spre exemplu, Martin Libicki; existã o suprapunere între cea de-a cincea dimensiune și lumea fizicã. Infosfera adãpostește mari depozite de informație și, într-o perioadã în care informația se dovedește vitalã pentru funcționarea societãții, asigurarea accesului la aceste resurse are o importanțã crucialã. De exemplu, un actor care deține superioritatea în domeniul informațional are capacitatea de a se insera în lanțul decizional al inamicului și, în felul acesta, de a beneficia de o poziție avantajoasã. Aceasta nu înseamnã cã dimensiunea puterii bazatã pe informație eliminã celelalte component ale puterii. Raportul dintre informație și celelalte resurse ale puterii se aseamãnã, în multe privințe, cu acela dintre puterea hard și puterea soft. Sunt situații în care puterea soft poate pretinde aplicarea puterii hard. O unitate militarã trebuie sã ocupe mai întâi o stație de radio (prin recursul la puterea hard) pentru a putea genera, prin intermediul acesteia, putere soft.

Potrivit lui Lonsdale, cyberspațiul și informația ca atare încep sã fie reîncadrate din ce în ce mai mult unui anumit teritoriu, asupra lor emit pretenții companiile private, statele, indivizii. Din faptul cã sistemele computerizate și sistemele de informații pot fi accesate de utilizatori neautorizați nu trebuie trasã concluzia cã granițele în cyberspațiu reprezintã o iluzie. Din ce în ce în ce mai des sunt emise pretenții asupra informației, a infrastructurii: aceasta este informația „noastrã“, acestea sunt computerele „noastre“. Ceea ce constituie un argument împotriva celor care considerã cã o nouã erã geopoliticã se aflã la orizont deoarece infosfera nu este delimitatã de granițe.

Dupã cum subliniazã Robert Keohane și Joseph Nye, unul dintre motivele pentru care revoluția informaționalã nu a transformat politica mondialã într-o politicã a interdependențelor complexe și totale, așa cum afirmau unii autori, este acela cã „informația nu circulã în vid, ci într-un spațiu politic deja ocupat“. În plus, „lumea nouã“ se întrepãtrunde și se bazeazã pe lumea „tradiționalã“, în care puterea depinde de instituții localizate geografic.

Ce anume diferențiazã infosfera în raport cu alte resurse de putere?

–ea poate fi extinsã și contractatã mult mai ușor decât celelalte dimensiuni strategice (de exemplu, prin lansarea unui satelit, prin conectarea unui calculator la Internet, infosfera se extinde cu o vitezã impresionantã); –este maleabilã, poate fi modelatã mult mai ușor;

–este accesibilã și flexibilã; –are și o existențã fizicã propriu-zisã;

–participarea la acþiuni în interiorul infosferei se poate realiza cu costuri reduse (de aici, multiplicarea în infosferã a actorilor mici); aceastã trãsãturã a fãcut posibilã apariția actorilor non-statali care pot acționa ca actori strategici exclusiv ca urmare a apariției cyberspațiului; în același timp, infosfera a indus urmãtoarea schimbare: un actor care este dezavantajat în ceea ce privește resursele tradiționale de putere poate anula asimetriile prin recursul la informație, prin utilizarea acesteia în avantaj propriu;

–cantitatea de informație deținutã poate fi extrem de micã, dar raza sa de acțiune foarte mare; de aceea, chiar și un actor foarte mic poate acționa la nivel global;

–recursul la informație în timpul unui conflict are uneori valoarea unor trupe propriu-zise: în loc sã trimitã trupe pentru a sprijini un aliat, un actor îl poate ajuta cu informație.

Existã autori care considerã cã, într-o confruntare, una dintre primele operațiuni ar trebui sã fie distrugerea completã a flotei aeriene și, dacã acest lucru este posibil, cât aceasta se aflã încã la sol. În cazul infosferei globale, anihilarea este un obiectiv total nerealist. Pentru a se ajunge la așa ceva, ar trebui ca toate resursele informaționale ale inamicului sã fie distruse, sau accesul la ele sã fie împiedicat. În cazul puterii aeriene, inamicul deține o cantitate limitatã de resurse fizice care ar putea fi distruse, chiar dacã acest lucru este dificil. Resursele informaționale sunt nenumãrate, cvasinelimitate.

În al doilea rând, unele dintre aceste resurse se aflã în proprietate civilã, altele se aflã sub control dublu – militar și civil –, astfel încât eliminarea unui adversar din infosferã reprezintã o operațiune extrem de dificilã. În al treilea rând, informația ca resursã strategicã prezintã o particularitate în raport cu toate celelalte: în cazul conflictului care s-ar derula în infosferã, distrugerea infrastructurii inamicului s-ar dovedi chiar dezavantajoasã.

Activitãțile în infosferã presupun existența acestei infrastructuri. Fãrã aceasta, nu pot fi derulate operațiuni precum rãzboiul cultural, rãzboiul economic, atacurile semantice/simbolice, acțiunile de spionaj, de manipulare, blocadele informaționale.

O campanie derulatã în infosferã nu își poate propune distrugerea acestei infrastructuri, ci controlul asupra acesteia: „controlul infosferei înseamnã capacitatea de a o folosi pentru atingerea obiectivelor strategice și capacitatea de a împiedica adversarul sã facã același lucru“. Controlul infosferei înseamnã capacitatea de a controla fluxul de informație.

Obiectivul nu este acela de a distruge infrastructura informaționalã a inamicului, ci de a controla fluxul de informație, conținutul și direcția acestuia. De aici importanța punctelor prin care curge informația, a noilor gatekeeper-i care au capacitatea de a influența direcția și conținutul fluxului informațional.

Din faptul cã informația existã în cantitãți din ce în ce mai mari, cã accesul la informație este tot mai larg, nu trebuie trasã concluzia cã asimetriile sunt eliminate sau cã superioritatea informaționalã nu mai are nici o importanțã. Dimpotrivã, asimetria în ceea ce privește puterea informaționalã poate fi decisivã, mai ales dacã are drept rezultat controlul asupra infosferei.

Pot fi imaginate douã modalitãți prin care revoluția informaționalã va transforma vechile resurse de putere, fãcându-le sã parã depãșite:

–Informația sã devinã factorul dominant în cazul unui conflict, pânã în punctul în care superioritatea din acest punct de vedere sã fie singura care sã hotãrascã victoria; în cazul în care informația este cea care hotãrãște rezultatul confruntãrii iar unul dintre beligeranți este net superior din acest punct de vedere, victoria devine inevitabilã;

–A doua modalitate: atacuri reușite asupra infrastructurii informaționale a inamicului.

Puterea bazatã pe informație se coreleazã cu celelalte resurse de putere. Nu sepune problema de a subestima aceastã putere, ci de a sublinia faptul cã ea nu este decât unul dintre instrumentele strategice, nu singurul. Adeseori, cele mai bune rezultate se obțin în momentul în care aceste instrumente sunt combinate. Specificul conflictelor moderne îl constituie tocmai necesitatea de a utiliza, în mod concertat, infosfera, aerul și spațiul; controlul asupra lor trebuie pãstrat simultan, din moment ce între ele existã o relație simbioticã.

Din perspectivã geopoliticã, epoca informaționalã creeazã un paradox. Pe de o parte, poate încuraja statele sã se implice mai mult și mai rapid în crize, conflicte, dispute, indiferent de poziția geograficã. Interesele statelor capãtã cuprindere globalã, pe mãsurã ce schimburile culturale, financiare și economice se intensificã. Trimiterea trupelor într-o zonã de conflict poate fi o acțiune controversatã și costisitoare. Puterea bazatã pe informație oferã șansa ca statele sã se implice în conflicte, sã influențeze evenimentele fãrã prezența directã. Pe de altã parte, conștientizând faptul cã sunt vulnerabile în fața operațiunilor de naturã informaționalã, statele ar putea deveni mai reticente în a se implica, ar putea urma o traiectorie izolaționistã.

Revoluþia informaționalã modificã relațiile de interdependențã prin faptul cã are drept rezultat creșterea exponențialã a numãrului de canale de comunicare accesibile indivizilor, grupurilor, statelor; noua revoluție are loc într-o structurã politicã preexistentã, ceea ce va avea drept efect o diferențiere a fluxurilor informaționale de la un stat la altul, de la o regiune la alta sau în funcție de tipul de informație. Procesul de unificare a fluxurilor și de circulație a unei informații identice sau asemãnãtoare este însoțit și de o diferențiere a acestor fluxuri de la o regiune la alta, de la un spațiu la altul.

Globalizarea a trecut de stadiul dezbaterilor teoretice. Ea reprezintã deja un proces major al zilelor noastre care modeleazã din ce în ce mai vizibil evoluția lumii contemporane.

Analiza pe care am întreprins-o aratã cã globalizarea continuã sã fie asociatã cu percepții și înțelegeri depãșite, în timp ce sensuri și conotații noi nu apar cu pregnanța de care ar trebui sã se bucure.

Globalizarea nu reprezintã, simplu, politica ușilor deschise; ea întruchipeazã mai degrabã un proces care deschide ușile multor probleme grave ale societãții contemporane, cum sunt consecințele sociale ale dezvoltãrii, rolul statului în stãpânirea proceselor definitorii ale lumii de contemporane, raportul dintre globalism și regionalism, dintre partea dezvoltatã a lumii de astãzi și cea în curs de dezvoltare. Putem cãpãta o imagine reprezentativã asupra globalizãrii ca fenomen social și economic și din faptul cã ea a început sã fie judecatã și evaluatã – la nivelul guvernelor, dar și a omului obișnuit –

prin consecințe. Fenomenele negative care încep sã fie din ce în ce mai mult asociate cu globalizarea – de la accentuarea dramaticã a inegalitãților la extinderea terorismului, a crimei organizate –, care folosesc interdependențele lumii de astãzi pentru a-și extinde aria de influențã, ridicã în mod acut problema rãspunderii statului și a organismelor statale în controlul și orientatea globalizãrii. Asocierea excesivã a globalizãrii doar cu acțiunea firmelor multinaționale, a altor factori neguvernamentali transformã acest proces într-o entitate mai puțin controlabilã și de evoluția cãreia nu rãspunde nimeni precis.

Cu totul nouã în evoluția procesului de care ne ocupãm este conștiința globalizãrii. Ceea ce ne aratã cã importantã nu este doar evoluția procesului propriu-zis, ci și cum este el înțeles, perceput, judecat și apreciat. Experiențþele trãite ale interdependențelor, judecata din ce în ce mai rãspânditã cã împãrțim același pãmânt fac din conștiința globalizãrii un factor esențial în devenirea procesului propriu-zis de globalizare.

Cã globalizarea este un fenomen atotcuprinzãtor nu se îndoiește nimeni. Întrebarea este ce face ea din globul nostru, din lumea de astãzi. Dacã am judeca prin prisma a ceea ce s-a întâmplat pânã în prezent, rezultã limpede cã globalizarea consolideazã regiunile bogate și dezvoltate ale lumii și accentueazã decalajele dintre acestea și regiunile sãrace. Ca formã recentã a modernizãrii, globalizarea a impus trei centre de putere și de dezvoltare ale lumii de astãzi: SUA, Uniunea Europeanã și Japonia. Datele aratã cã activitatea economicã, tehnologicã, comercialã cea mai intensã are loc în cadrul acestor centre și între ele. Lumea dezvoltatã concentreazã din ce în ce mai multã putere politicã și economicã, iar redistribuirea bogãției reprezintã o problemã de viitor.

Literatura de specialitate consemneazã o abundențã de abordãri critice, de obiecții, chiar de imputații la adresa globalizãrii. Cele mai multe se concentreazã în jurul a ceea ce am numi „sâmburele inegalitar“ al globalizãrii. Nu ar fi corect dacã nu am îndrepta tãișul reproșului și spre noi înșine. Ca orice proces nou, modernizarea prezintã și oportunitãți, șanse care le surâd celor care știu sã le identifice, le sesizeazã mai din vreme, le valorificã mai inteligent. Din acest punct de vedere, globalizarea reprezintã o adevãratã provocare, iar evoluția unor țãri din Asia aratã cã globalizarea deschide noi șanse pentru dezvoltare, cu condiția sã existe o pregãtire temeinicã a acestei dezvoltãri, mai ales din perspectivã umanã. Chiar dacã a debutat ca un proces care a indus o serie de tendințe negative, globalizarea are un potențial de afirmare încã puțin explorat și nu încape nici un fel de îndoialã cã, mai bine orientat, el va cãpãta notele unui process geopolitic fundamental al zilelor noastre.