Globalizarea Un Proces Complex Si Multicauzal
INTRODUCERE
Globalizarea este un proces care se află în plină evoluție și de aceea este greu de presupus care va fi rezultatul final al acestui fenomen. Efectele pe care le-a avut procesul globalizării ne determină să declaram cu certitudine că acest fenomen are atât un impact pozitiv, cât și unul negativ. Partea pozitivă a acestui fenomen este că sistemul economic mondial, compus dintr-un spectru de state interdependente, se transformă într-o piață unică, unde activitatea mecanismelor de piață asigură o mai bună și mai dinamică funcționare a acesteia. Intensificarea schimburilor comerciale, investiționale și tehnologice între diferite regiuni ale planetei sunt benefice pentru omenire. Totodată, globalizarea comportă și multe pericole. Mulți adversari ai globalizării sunt de părere că acest proces este în dauna statelor în curs de dezvoltare. Din cauza distribuirii neuniforme aIe avantajelor globalizării, aspectele negative ale acestui proces s-ar putea rasfrânge mai ales asupra țărilor mai puțin dezvoltate, astfel încât acestea ar putea ramâne departe de progresul generaI sau chiar în afara lui. În condițiile globalizării crește instabilitatea globală a economiei mondiale. Încetarea creșterii economice a USA se rasfrânge negativ asupra întregului sistem economic mondial. În ultimul timp se vorbește foarte mult de criminalitatea și terorismul transnațional. Globalizarea comporta și o expansiune a unor modele culturale de o calitate suspectă, aducând un prejudiciu tradițiilor naționale. Trebuie de remarcat că acest proces este supus unei influențe enorme a anumitor factori subiectivi. Este vorba de anumite state, companii transnaționale, institutii internaționale. Este larg raspândită accepțiunea de globalizare ca un proces convenabil statelor dezvoltate. De aceea, globalizarea este privită și ca "americanizarea" sau "vesternizarea" economiei mondiale. Globalizarea este un proces obiectiv. A te opune fenomenului globalizării este ridicol. Chiar dacă suntem toți conștienți de dezavantajele pe care le comportă acest fenomen, umanitatea nu este în stare să se izoleze de el. Toate îndrumările îndreptate împotriva fenomenului globalizării își pierd din start orice însemnatate. Globalizarea este un fenomen al evoluției umane. La fel de ridicole se prezintă și manifestațiile de stradă îndreptate împotriva globalizării. Procesul globalizării poate fi privit ca o provocare adusă statelor naționale și, totodată, ca noi posibilități de dezvoltare aIe acestora.
Fiecare stat în curs de dezvoltare riscă să se afle la periferia dezvoltării economice, stabilității sociale și politice în cazul în care nu vor fi în stare să facă față acestor tendințe ale schimbării.
Succesul obținut de Uniunea Europeană servește ca exemplu și pentru alte regiuni ale lumii. Totodată, marea parte a statelor europene care au fost parte a sistemului socialist, își văd viitorul doar în cadrul acestei organizații. Trebuie de remarcat și faptul că, deși UE se prezintă ca o organizație cu un caracter supranațional, una din condițiile de aprofundare a integrării europene este păstrarea identității naționale a statelor membre.
Dupa manifestațiile violente care au marcat ultimul summit al G8 de la Genova (Italia, 2001), manifestanții antiglobalizare s-au declarat hotărâți să protesteze în mod pașnic, fiind speriați că poliția ar putea reacționa destul de dur la acțiunile lor. Summit-ul G8 (cele mai industrializate state plus Rusia) a avut loc în localitatea Kananaskis, protejată de un dispozitiv impresionant de forte polițienești și armate, protestatarii aflându-se însă la Calgary (circa 90 de km de locul summitul-ui) și acuzând autoritățile canadiene că nu le-au permis să organizeze un "sat al solidarității", unde ar fi avut loc concerte, seminarii și mitinguri. Pentru a evita ca protestele să afecteze lucrările summit-ului, autoritățile canadiene au interzis manifestanților să protesteze sau să se deplaseze la Kananaskis.
Este evident că lumea întreagă a traversat în perioada de după cel de-al doilea razboi mondial un amplu proces de transformări, sub influența coordonată a numeroși factori de natura politică, demografică, economică etc. Starea actuala a lumii este acum complet diferită, incompatibilă cu situația planetei din urmă cu ceva mai mult timp. Pe acest fond de prefaceri continue s-a ajuns la un niveI de cunoaștere tehnico-științifică uluitor, iar procesul este abia în fază incipientă, numeroase necunoscute ramânând de explicat de generațiile ce vor urma. Civilizația a progresat enorm, iar binefacerile ei se regăsesc la tot pasul. Prin mijloace de telecomunicații din cele mai sofisticate (ca Internetul) sa ajuns ca un eveniment petrecut într-o anumită zonă să fie cunoscut aproape instantaneu pe aproape tot globul, oare efectele pozitive sau negative ale unui eveniment major să se repercuteze pe o suprafață imensă, de la un capat la altul al lumii, fie sub acțiunea omului, fie natural (spre exemplu descoperirea unui medicament într-o anumită țară poate asana întreg globul de urmările nefaste performante ale unei maladii, tot așa cum poluarea efectele schimbărilor climatice etc. ne privesc pe noi toți, indiferent de graduI de dezvoltare culturală, economică sau intelectuală).
Totuși, nu toată realitatea economică, politică sau socială este de lăudat. Există imense zone care se zbat și se scufundă tot mai mult în sărăcie și foamete, se constată o degradare constantă, în opoziție cu progresul economic general, a moralei, a spiritului de întrajutorare și o tendință spre individualism determinată poate de acutizarea, în unele țări a problemelor sociale, a raporturilor de inegalitate socială.
În același timp este de precizat că explozia de reglementari la niveI internațional în multiplele domenii ale vieții sociale din ultimele decenii a dus treptat, pe lângă o disciplinare a relațiilor din aceste domenii (de cele mai multe ori prin compromisuri echitabile între diferite tendințe și orientari dictate de interese contrare) la o oarecare încarcerare a subiecților în hațișul acestora.
Ce perspective se pot întrevedea, în viitorul apropiat în relațiile economice și sociale? Este evident că megatendința acestui sfârșit de mileniu și care cu siguranță se va accentua în viitor este globalizarea, integrarea tuturor țărilor într-un singur sistem coerent, armonizat. Demersul este foarte îndrăzneț, dar în același timp roadele lui se pot întrevedea ușor. Se dorește să se ajungă, cu timpul la o ,,ștergere" a granițelor artificial întreținute între bogați și săraci prin ridicarea acestora din urmă la un nivel economic, social și cultural decent, în acord cu prevederile Cartei ONU cu privire la dreptul fiecarui cetățean la o viață demnă. Nu este exclusă cu timpul chiar o integrare totală a întregii economii într-un singur sistem prin desființarea granițelor naționale, iar semnele acestui demers sunt evidente cel puțin la niveI european.
Chiar dacă globalizarea este privită de adversarii ei ca un mijloc de limitare a libertății individuale și de dominare a națiunilor prin pârghii supranaționale, globalizarea va continua, iar dacă nu va fi deturnată de la scopurile ei, rezultatele nu se vor lasa așteptate. Expansiunea economica, știintifică a omenirii este evidentă. Desigur, o întrebare legitimă se pune în legatură cu punctul până la care se va întinde. Daca la vremea respectivă, marile descoperiri geografice au dat un impuls unanim dezvoltarii omenirii, s-ar putea, și e de dorit, ca explorarile extraplanetare să producă aceleași rezultate, dar într-un timp îndelungat, însă acest lucru va putea fi analizat doar de generațiile urmatoare.
A considera globalizarea un proces ce erodează statul-națiune a devenit un lucru comun. Cu toate acestea, nu există încă o definiție larg acceptată a globalizării. Fără a cadea în capcana unei ideologii, fie globaliste, fie anti-globaliste, trebuie să constatăm că până și autorii care consideră globalizarea (în sensul de schimbare calitativa, și nu doar cantitativă a regulilor economiei și ale politicii în lume) ca fiind doar un mit acceptă că statul contemporan este supus unor presiuni fără precedent din partea mediului economic global, presiuni la care acesta este obligat să reacționeze, de cele mai multe ori prin adaptare.
Să stabilim, teoretic, un stat generic, de mărime medie, precum majoritatea statelor europene, stat de tip european, dar care nu face parte dintr-o structură integraționistă. Asupra acestui stat, piața internațională exercită două mari tipuri de presiuni. Primul tip de presiune constă în imposibilitatea de a pastra beneficiile generoase ale unui sistem de statscut, fără a risca penalizarea din partea mediului de afaceri internațional.
Al doilea tip de presiune externă la care este supus statul generic amintit este cel făcut posibil de tendința și nevoia de liberalizare a comerțului: în cazul extrem în care o mare putere comercială dorește ca statul respectiv să îi acorde acces pe propria piață, acesta riscă măsuri de proporții dacă nu se "supune". Chiar dacă cetățenii săi ar vota pentru dezvoltarea unei industrii care, după credința lor, are nevoie de protecție o perioadă de timp, votul nu ar avea nici un efect sau ar produce dezavantaje mai mari decât avantajele obținute prin protecție.
Cele doua tipuri de presiune externă micșorează șansele de manifestare satisfăcătoare a suveranității asupra propriei economi și pentru un popor de mărimea, să spunem, celui olandez. Eficiența economică este în lupta cu democrația, aceasta din urmă având toate șansele de a-și pierde legitimitatea, dacă exercitarea ei nu produce satisfacția politică pe care alegătorii o așteaptă.
Care este ieșirea din acest impas? Urmând exemplul statelor europene care, în anii '50, au ales să își integreze treptat economiile pentru a-și putea administra în comun șocurile restructurării, beneficiind, acolo unde se putea, de avantajele comerțului liber, răspunsul este în integrare: integrarea economică și politică. Dacă motivele strict economice (spre deosebire de cele politice) ale înființării CECO în 1951, respectiv a Euratom și CEE în 1957, erau preponderent intra-europene, acestora li se adauga acum, în epoca globalizării, presiuni economice externe extrem de puternice, despre care în 1951 sau 1957 nu se putea vorbi. Așa cum democrația și capitalismul au fost salvate din punct de vedere politic după ultimul razboi mondial (și) cu ajutorul substanțial al integrării economice, aceeași integrare economica își asumă încă o dată, contrar înțelepciunii comune, misiunea de a salva democrația europeană, de asta dată nu de la pieire, ci de la lipsa de substanță. Un grup de state integrate din punct de vedere economic, dacă reprezintă o putere comercială de anvergura, are toate șansele de a rezista cu succes în fața celor două tipuri de presiuni pe care le-am descris; mai mult, are șansa de a participa el însuși la stabilirea regulilor jocului în economia mondială.
Din punctul de vedere al practicii politice, aceasta înseamnă că alegătorii din fiecare stat au mult mai multe șanse de a controla natura propriilor structuri economice și sociale dacă acceptă să devină parte a unei uniuni economice, decât dacă preferă să rămână izolați. O Olandă ipotetică, ce ar fi refuzat să devină membră a Comunității Europene, ar fi trebuit să aibă nivelul de taxare (deci calitatea politicilor sociale), rata dobâînzii (deci puterea monedei), legile economice (deci confortul conservării propriilor tradiții), respectiv nivelul protecției tarifare și netarifare (deci preferințele industriale) impuse de nevoia de a supraviețui economic pe o piață internațională a capitalului și a bunurilor extrem de interdependentă. Arhitectura sociala și instituțională de bază a Olandei ar fi fost, în consecință, puternic dependentă de influențele exercitate din exterior. Privit în izolare, fiecare dintre statele europene ar avea aceeași soartă. Să observam că o țară care acceptă toate aceste "input-uri" din afarăi, presiuni economice externe extrem de puternice, despre care în 1951 sau 1957 nu se putea vorbi. Așa cum democrația și capitalismul au fost salvate din punct de vedere politic după ultimul razboi mondial (și) cu ajutorul substanțial al integrării economice, aceeași integrare economica își asumă încă o dată, contrar înțelepciunii comune, misiunea de a salva democrația europeană, de asta dată nu de la pieire, ci de la lipsa de substanță. Un grup de state integrate din punct de vedere economic, dacă reprezintă o putere comercială de anvergura, are toate șansele de a rezista cu succes în fața celor două tipuri de presiuni pe care le-am descris; mai mult, are șansa de a participa el însuși la stabilirea regulilor jocului în economia mondială.
Din punctul de vedere al practicii politice, aceasta înseamnă că alegătorii din fiecare stat au mult mai multe șanse de a controla natura propriilor structuri economice și sociale dacă acceptă să devină parte a unei uniuni economice, decât dacă preferă să rămână izolați. O Olandă ipotetică, ce ar fi refuzat să devină membră a Comunității Europene, ar fi trebuit să aibă nivelul de taxare (deci calitatea politicilor sociale), rata dobâînzii (deci puterea monedei), legile economice (deci confortul conservării propriilor tradiții), respectiv nivelul protecției tarifare și netarifare (deci preferințele industriale) impuse de nevoia de a supraviețui economic pe o piață internațională a capitalului și a bunurilor extrem de interdependentă. Arhitectura sociala și instituțională de bază a Olandei ar fi fost, în consecință, puternic dependentă de influențele exercitate din exterior. Privit în izolare, fiecare dintre statele europene ar avea aceeași soartă. Să observam că o țară care acceptă toate aceste "input-uri" din afară are toate șansele să obțină o creștere economică foarte mare. A accepta toate semnalele pieței înseamnă prosperitate, este idealul liberal.
Problema este că acest ideaI economic liberal poate să vină în contradicție cu libertatea politică a cetățenilor unui anumit stat de a-și defini propriul mediu instituțional, cultural și chiar fizic. A susține, de dragul eficienței economice, impunerea unui proiect economic de liberalizare deplină, de standardizare deplină a politicilor economice și sociale din lume ar fi, în esență, un proiect totalitar, un proiect ce ar neglija diversitatea umană internă a țărilor lumii, diversitate care este, de altfel, mândria moștenirii istorice europene.
Nu trebuie să fii de acord cu protecția socială extinsă a statului-providență pentru a accepta existența lui politică democratică. O țară are arhitectura pe care i-o stabilesc în mod liber proprii ei cetățeni, adică majoritatea lor, iar aceasta trebuie acceptată, chiar dacă ea contravine unor criterii economice altfel valide. Soluția optimă pentru statul generic șì pentru celelalte state europene este deci o integrare economică, integrare care să ofere produselor fiecareia dintre aceste țări o piață destul de mare în interiorul Uniunii, pentru ca ele să se poată dezvolta și, pe de alta parte, să doteze statul ipotetic, ca pe toți ceilalți membri, cu posibilitatea de a sancționa orice alta putere economică a lumii, în cazul unui conflict de interese. Orice țară din lume este sensibilă la sancțiunea cu neacceptarea pe piața europeană, o piată extrem de bogată, de 370 de milioane de consumatori în prezent, cu perspectiva sigură a unei creșteri spectaculoase. În felul acesta, un elector național, prin votul sau, prin intermediul instituțiilor Uniunii Europene, are o mult mai mare influență asupra propriului viitor și asupra devenirii propriei țări, decât dacî votul sau s-ar fi manifestat într-o țară mica și izolată, care nu ar avea altă șansă decât să se supună forțelor pieței mondiale în general, fără a risca în același timp izolarea economica și sărăcirea sa. O țară "topită" într-o organizație integraționistă bine structurată este, în concluzie, mult mai puternică decât aceeași țară izolată. Aceasta pentru că integrarea produce modificări calitative în substanța economică, politică și instituțională a țărilor care se integrează, rezultatul fiind o forță superioară sumei forțelor statelor ce întreprind integrarea. Voința politică a cetățenilor unei țări integrate are o mult mai mare influență asupra arhitecturii sociale a țării respective, decât dacă ea ar fi fost izolată. Integrarea salvează democrația, și nu o alterează, dupa cum atât de des se spune în cazul Uniunii Europene.
Apar totuși o serie de probleme. Țara generică la care ne-am referit anterior va trebui să accepte o apropiere marcată de politicile economice și sociale, și deci de arhitectura sociala și (parțial) instituțională a țărilor împreună cu care formează uniunea economică. Principalele dificultăți în negocierea Tratatului de la Roma privind Comunitatea Economică Europeană au fost generate, printre altele, de dorința Franței ca Germania să accepte creșterea salariului pentru orele suplimentare și egalitatea salariala între barbați și femei, ca o asigurare că produsele franceze nu vor deveni necompetitive față de cele germane, după dezarmarea vamală. Dacă mentalitatea germană presupune conștiinciozitate, fără numărarea zgârcita a orelor suplimentare lucrate, de ce ar trebui ca Germania să accepte modelul francez, unde timpul liber este mai puternic valorizat? La astfel de obiecții putem da două tipuri de răspunsuri.
În primul rând, integrarea înseamnă, ìntr-adevar, armonizarea multor politici publice. Diferențele de civilizație existente între statele europene sunt însă mult mai mici decât diferențele de civilizație între Europa și Asia sau Europa și America; costul psihologic și cultural al acceptării unei practici europene în procesul de negociere pentru găsirea unor căi de mijloc, a unor "standarde europene", este mult mai mic decât acela al acceptării unor practici de tip american sau asiatic ori al combinației acestora; în cadrul negocierilor pentru CEE, toate statele au acceptat egalizarea salariului femeii cu salariul bărbatului; dacă s-ar fi negociat integrarea cu o țară asiatică, statele europene ar fi trebuit fie să prelungească o nedreptate pe care o percepeau tot mai acut, fie să impună plata egală între sexe în Asia, lucru imposibil, fie să accepte că propriile produse la care participă forța de muncă feminină să fie necompetitive față de cele asiatice; integrarea intra-europeană, dimpotrivă, permite nu numai ajungerea la compromis, dar și apărarea comună față de dumpingul social practicat de Asia, prin tarife sau cote de import administrate în comun.
În al doilea rând, integrarea între state prietene permite administrarea schimbării în așa fel încât șocurile produse de aceasta să nu fie foarte mari, ceea ce nu se poate realiza în "negocierea" cu "forțele impersonale" ale pieței mondiale.
Pentru evitarea oricărei confuzii, ar trebui să facem precizarea extrem de importantă că integrarea economică europeană nu a fost și nu este un proiect anti-liberal, anti-liber schimb sau anti-globalist, chiar dacă înseamnă și instituirea unor discriminări comune împotriva terților. Dimpotrivă, în substanța ei, ea constă în liberalizarea deplină a mișcării capitalului, mărfurilor, serviciilor și persoanelor în spațiul european. Diferența față de idealul liberal este că integrarea europeană a însemnat o liberalizare acceptabilă din punct de vedere politic pentru populațiile unor state democratice. Integrarea înseamnă liberalizare controlată în concordanță cu caracteristicile specifice unui spațiu de civilizație. Liberalizarea economică nu numai că nu este opusă, dar este de fapt însuși motorul creșterii economice într-un spațiu economic integrat. Integrarea economică în Europa a stat la baza unor negocieri globale de dezarmare vamală sub egida GATT care, la rândul lor, au stimulat creșterea economică globală. Puterea statelor europene a constat în aceea că s-au prezentat ca prima putere comercială a lumii la aceste negocieri. Doar astfel au putut susține interesul fiecăruia în parte, beneficiind de puterea ansamblului. Concesiile tarifare de care beneficiază neângrădit fiecare țară din VE ar fi fost imposibil de obținut în izolare.
Concluzia economică de esență este că integrarea economică a fost sursa principală a stabilității și prosperității economice europene postbelice, că ea este calea cea mai eficientă de prezervare a eficienței sistemului democratic într-o lume dacă nu globalizată, cel puțin foarte interdependentă și că, aceste adevăruri fundamentale sunt practic neglijate de majoritatea europenilor, care își consideră deja prosperitatea ca fiind un dat natural. Referendumul din Danemarca în privința intrării în sistemul euro a fost o dovadă serioasă în acest sens.
Globalizarea în context cultural însă reprezintă în fapt direcția în care actionează pe de o parte procesul de globalizare, văzut atât ca proces natural cât și ca proces dirijat, iar pe de altă parte reacția de răspuns a universului cultural, mai bine spus a patrimoniului identitar al fiecarei națiuni. Într-o lume în care comunicarea între indivizi se produce cvasio instantaneu, o lume în care spațiul și timpul nu mai reprezintă bariere reale, căci ne putem mișca liber, spunem noi, în virtual, ne vedem supuși în permanență la extraordinara presiune a vitezei. Comprimarea timpului și spațiului atrage după sine minunata realitate a comunicării fără limite, a posibilității de a intra în dialog cu oricine, de oriunde, de pe mapamond. Aceasta este latura mirifică, benefică și pasionantă a ieșirii din spațiul și timpul real și a intrării în virtual. Dar libertatea extraordinară pe care o câștigam astfel are prețul ei. Dincolo de spațiu și timp se poate ascunde și anonimatul, depersonalizarea, neantizarea identității. Anonimatul sub care se ascund adesea cei ce comunică sau doar vor să comunice în virtual atrage după sine nu numai un efect de decorporalizare ci mai ales de dezidentizare. Ieșit din timp și spațiu, devenit anonim și temerar prin neasumarea identității, individuI uman își eludează adesea istoria personală, își pierde conștiința. Căci pierderea istoriei individuale, ca și a istoriei naționale, înseamnă în fapt pierderea conștiinței de sine și deci pierderea identității. Identitatea este susținută de patrimoniul identitar al fiecaruia dintre noi, când e vorba de indivizi, și de patrimoniul identitar național, când e vorba de națiuni. Patrimoniul identitar reprezintă suma valorilor istorice, spirituale, morale, creatoare, tradiționale. El este coloana vertebrală a personalității individuale ca și a identității naționale. Valorile identitare naționale sunt cele pe care le-am creat în mersul nostru prin istorie din cele mai vechi timpuri și care ne reprezintă în prezent și până în posteritate. Acestea sunt valori perene, alcătuind codul nostru genetic identitar. Ansamblul acestor valori reprezintă ceea ce numim cultură.
Procesul de globalizare are, dincolo de aspectul benefic al reducerii decalajelor dintre țările avansate și țările aflate în întârziere, și un efect unificator la nivelul valorilor. Acest efect unificator, pentru a nu fi pernicios, trebuie limitat la acele aspecte ale realității care au o dinamică acută, adică la acele elemente ce compun prezentul superficial, factice și supus dinamicii schimbării, fie ea de natură tehnologica, fie de natura unei direcții impuse pe o perioadă limitată. Globalizarea nu trebuie să însemne uniformizare la nivelul valorilor fundamentale. Ea nu are dreptul să atenteze la patrimoniul identitar, la zestrea noastra culturală.Ea are un caracter de permanență și de valabilitate probată de-a lungul timpului. Uniformizarea ar atrage după sine pierderea memoriei la nivel individual ca și la nivel național, ceea ce ar duce în final la distrugerea memoriei culturale a omenirii. Desigur că acest scenariu e unul absurd dar unul care arată că, dincolo de elementele benefice reale ale globalizării, se ascund pericolele cumplite ale dispariției noastre ca indivizi și ca națiuni, prin pierderea patrimoniului cultural identitar.
Într-o lume în care locuim la fel, ne îmbracam la fel, mâncam la fel, vizionăm aceleași filme, consumăm aceleași site-uri pe Internet, vom ajunge să posedăm același set de idei prefabricate. Este un pericol devastator ce amenință omenirea. Căci dezidentizarea atrage după sine o dezexpresivitate și o carență de valori ce poate duce la ruinarea creativității umane și, în final, la subminarea progresului umanității. Diferențele identitare culturale stimulează creativitatea și competiția, perpetuează memoria realizărilor excepționale și trezesc apetența ascensiunii spre mai înalte țeluri. Păstrarea identității culturale, a patrimoniului de valori identitare, este singura modalitate prin care omenirea își va putea păstra idealurile adică acele repere supreme ce au făcut-o dintotdeauna să progreseze și o vor face perpetuu. Poate că trăim cu toții la fel, ca elemente exterioare, dar în mod cert nu prelucrăm la fel realitatea, ci în funcție de zestrea identitară. De aceea, în paralel cu procesul deja obiectiv de globalizare și de uniformizare a lumii, avem datoria de a ne focaliza atenția și acțiunea asupra consolidării elementelor perene, a valorilor identitare ale națiunilor ce alcătuiesc umanitatea și îi dau expresivitate și bogăție. Păstrarea capacității de a crea, de a gândi, de a fi expresivi, înseamnă a ne asuma păstrarea valorilor identitare, printr-un demers educațional, activ și susținut, care să ofere fiecarui individ, ca și națiunii din care face parte, dreptul de a-și conserva memoria culturală și patrimoniul identitar, fără de care existența noastra ar fi anonimă, irelevanta și, în final, inutilă.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND GLOBALIZAREA
1.1. SCURT ISTORIC
Secolul al-XX-lea a fost, fără nici o îndoială, perioada cea mai dinamică și densă în derularea faptelor istorice, contradictorie și complexă, fericită, dar și dramatică prin consecințele proceselor și fenomenelor istorice desfășurate în plan spiritual, politico-militar, economic și social, care au codus la propagarea globalizării. Este ,,secolul extremelor” în care omenirea a experimentat cele mai spectaculoase evoluții, reușind atât să comprime timpul și să scurteze distanțele, cât și să cunoasca cel mai ridicat nivel al dezvoltării.
Globalizarea este de mai mult timp un fenomen generat de realitați inconfundabile. De la începuturi și până astazi, ea a îmbracat forme deosebit de complexe, uneori greu de descifrat. De-a lungul ultimelor două decenii, o serie de transformări radicale intervenite în economia mondiala au generat largi comentarii, purtate îndeosebi pe marginea creșterii explozive a șomajului, a ritmurilor necontrolate ale inflației dobânzilor sufocante, crizei datoriei externe, evoluției contradictorii a procesului integrării economice, deficitelor bugetare, modificarilor tehnologice , problemelor comerțului internațional, intensificarii concurenței, degradarii mediului înconjurator etc., toate acestea la un loc alcatuind un pachet masiv de probleme a caror rezolvare n-a fost considerată, întotdeauna, mulțumitoare. Drept pentru care, teoria economică a simțit nevoia folosirii unor concepte noi, capabile să explice enormele transformari intervenite în ultimul timp în economia mondiala. Unul dintre aceste concepte care au contribuit efectiv la înțelegerea naturii și consecințelor tuturor acestor schimbari, a fost tocmai cel de globalizare economică.
Nici o definiție a fenomenului globalizarii nu este mai acoperitoare decăt cea indusa de cunoscuta sintagmă a ,,statului planetar”. Deși prezentă ca un fenomen specific sfârșitului de secol și de mileniu, globalizarea, sau cel puțin unele dintre dimensiunile sale, nu este lipsită de o lungă istorie. Sub acest din urma aspect, globalizarea reprezintă consecința aproape naturală a cursului tot mai accelerat imprimat istoriei, daca nu de Renaștere, atunci cel puțin de prima revoluție industrială .
Ceea ce deosebește fenomenul contemporan al globalizării de precedentele procese integraționiste sunt:
– scara (anterior regională, actual mondială);
ritmul schimbărilor (sub impactul universalizarii Internetului);
– sprijinirea într-o mai mare măsura pe progresul tehnologic decât înainte, cu impact imediat asupra condițiilor vieții cotidiene.
Legat de apariția globalizarii au fost delimitate trei accepțiuni ale specialiștilor:
– Unii istorici (un reprezentant de seama fiind Wiliam H. McNeill, 1999) asociază bang-ul globalizarii momentelor 1492, cand Christopher Colombus a atins Americile, si 1498 cănd Vasco da Gama face ocolul Africii, acestea fiind considerate cele mai importante evenimente ale istoriei umanitații.
Alți istorici (printre care Andre Gunder Frank, 1998) susțin că procesul de globalizare a aparut mult mai timpuriu, fiind asociat unei pax mongolica. Primii Homo Sapiens erau nomazi, călătorind dintr-un loc în altul; triburile de indieni au călătorit cu multe secole în urmă din Mongolia spre America de Nord. Roma antică stabilise legături comerciale cu negustorii asiatici care se stangeau la o data fixă în marea insulă Ceylon, în așteptarea marii flote romane care venea dintr-un port de la Marea Roșie; marile descoperirii geografice din evul mediu au fost rezultatul unor călătorii intercontinentale. Prin urmare ,,fluxurile’’ umane, de produse și simboluri există de foarte mult timp. Dar aceste accepțiuni nu sunt suficiente pentru a judeca procesul globalizării prin prisma aspirației generale a omenirii de a poseda instrumente sau tehnici de cunoaștere și de stăpânire a lumii.
O a treia opinie considera că economia lumii a fost extrem de fragmentată și ,,deglobalizată” înaintea secolului al XX-lea. Epoca victoriana a secolului XIX a fost una de mare avânt al globalizării, manifestându-se prin accentuarea circulației libere a factorilor de producție, inclusiv a forței de muncă, ceea ce nu a împiedicat, la un moment dat, escaladarea protecționismului comercial și, în final, apariția Primului Razboi Mondial. Argumentul pe care l-ar putea aduce unii ar fi însa că pe atunci nu existau democrații puternice care să înlature sursele de conflict putenic. Realitatea arată că aceste altercații comerciale puternice apar și între țarile cu democrații puternice, că se asista la apariția unor blocuri comerciale și valutare, precum cel al Uniunii Europene.
Nici una dintre aceste trei perspective nu a demonstrat în mod explicit diferența dintre expansiunea comerțului mondial pe fondul creșterii cererii și ofertei în cadrul partenerilor comerciali naționali (ex. creșterea populației) și expansinea comerțului indusa de integrarea piețelor (forma de manifestare centrală a globalizarii, care conduce la convergența prețurilor). S-a demonstrat empiric că cele doua momente, 1492 si 1498, nu au avut impactul economic presupus de către istorici, cu toate că nu se minimizează importanța istorica a acestora când a aparut transferul de tehnologie, de produse agricole, de boli etc. la scara globală. De asemenea a căzut și teoria apariției precedente a globalizarii. ceea ce a evidențiat că secolul al XIX-lea a fost leagănul globalizarii, iar în a doua jumătate a secolului XX acest fenomen a erupt, cu toate ca termenul de globalizare s-a încetatenit abia in anii 90, au fost reducerea costurilor de transport făra precedent, corelații între prețurile factorilor de producție, prețurile mărfurilor etc.
O altă teorie privind apariția și evoluția globalizării a fost adoptată și împarțita în patru etape distincte de evoluție și anume:
faza geminala (Europa, 1400-1750), când apar primele harți ale planetei, ca urmare a noilor descoperiri geografice, omenirea începând să devină conștientă că locuiește pe o planetă (glob) care nu este situată în centrul sistemului nostru solar (revoluționarea astronomiei de către Copernic), este adoptat calendarul universal, în fine, încep să se contureze hotarele viitoarei puteri coloniale;
faza incipientă (Europa, 1751-1875), în cadrul căreia apar statele-națiune, începe să se dezvolte diplomația formală dintre ele, apar primele convenții legale internaționale, precum și primele idei despre internaționalism și universalism;
faza decolarii (take off), 1875-1925, când are loc un proces de conceptuailzare a lumii în termenii existenței unei singure societați internaționale și a unei singure umanitați, proces favorizat de amplificarea legăturilor comerciale dintre națiuni independente, extiderea comunicațiilor, apariția unor migrații de masă (îndeosebi dinspre Europa spre America);
faza disputelor pentru hegemomia mondiala (1925-1969), când declansată de primul razboi mondial și apoi reafirmată de cel de-al doilea razboi mondial, temperate, într-o oarecare masură, de înfințarea Ligii Națiunilor și, după aceea, a Organizației Națiunilor Unite care a implementat conceptele de crime de razboi si crime împotriva umanitații și a atras atenția, prin intermediul unor organisme specializate ale sale, asupra pericolelor ce decurg din ingnorarea unor probleme cu caracter global (poluarea, explozia demografica, epuizarea resurselor naturale, malnutriția, subdezvoltarea economică, s.a. );
– ultimele decenii ale secolului XX începutul secolului XXI când s-au facut progrese uriașe în exploatarea spațiului cosmic și în telecomunicații, am asistata la apariția diferitelor forme de integrare regionala, pe fondul adâncirii făra precedent a diviziunii internaționale a muncii.
1.2. ELEMENTELE DEFINITORII ALE PROCESULUI DE
GLOBALIZARE
Termenul de globalizare a dobândit o forță emoțională destul de mare. Unii identifică globalizarea cu americanizarea, alții asociază termenul cu creșterea importanței pieței mondiale, în timp ce o a treia categorie utilizează conceptul pentru descrierea unei realitați ideologice – globalizarea ca victorie a economiei de piață. Pentru cea mai mare parte a oamenilor de știintă care au studiat fenomenul, globalizarea induce complexitate datorită rațiunilor subdiacente atât de natură politică, cât și economică și socioculturală, fiind vazută nu ca un proces ireversibil, ci mai curand în perspectiva sa dinamică.
Una dintre cele mai uzitate definiții ale conceptului de globalizare este urmatoarea:
,,Globalizarea reprezintă procesul prin care distanța geografică devine un factor tot mai puțin important în stabilirea și dezvoltarea relațiilor transfrontaliere de natura economică, politică si socioculturală. Rețelele de relații și dependențele dobandesc un potențial tot mai mare de a deveni internationale și mondiale’’.
Aceasta definiție cuprinde atât aspectele obiective cât și pe cele subiective pe care le implică conceptul, în sensul că:
– geografia pierde din relevanță datorită noilor tehnologii, noilor strategii ale actorilor economici, precum și politicilor acestora, atât de ordin național, cât și internațional;
globalizarea devine din ce în ce mai puternică datorita faptului că oamenii au inceput să simtă tot mai clar noile oportunitați deschise de utilizarea tehnologiilor noi, precum și de punerea în practica a noilor strategii și politici;
– distanțele se reduc, dar nu dispar. La nivel internațional, relațiile sunt mai usor de stabilit și oamenii, mărfurile și simbolurile sunt eliberate de contextul geografic. Într-un sistem global acestea se mișca liber la nivel planetar, devenind din ce în ce mai clara ideea că indivizii și societațile sunt tot mai puțin protejați de granițe;
– crește posibilitatea de extindere a rețelelor la nivel global.
Emanuel Richter considera că – ,,Globalizarea este rețeaua globală care a adunat laolaltă comunități de pe aceasta planetă, altădata dispersate și izolate,într-o dependență mutuală și o unitate ale unei singure lumii’’.
În opinia lui Schimitov, ,,Dincolo de milioane de cuvinte folosite pentru a descrie globalizarea, avem datoria să recunoaștem că ne aflam în fața unui colonialism modern….”. Acest fenomen, prin care interacțiunea umana globală crește într-o asemenea măsură, face ca efectele sale primare, cât și reacțiile pe care le provoacă să dea naștere la numeroase alte fenomene.
,,Globalizarea se refera la toate acele procese prin care popoarele lumii sunt încorporate într-o singură societate mondială, societatea globală’’.
,,Globalizarea poate fi definită ca intensificarea relațiilor sociale în lumea întreaga, care leagă într-o asemenea măsură localitați îndepartate, încât evenimente care au loc pe plan local sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la multe mile departare, și invers’’(Anthony Gidees,1990).
Globalizarea are trei cauze principale: tehnologică, politică și economică. Ele au declanșat un proces în care distanța geografică a devenit un factor neesențial în stabilirea și susținerea legăturilor transfrontaliere, a relațiilor economice, politice și socioculturale internaționale pe care le numim globalizare.
Oameni au devenit conștienți de acest lucru. De aici, toate rețelele, relațiile și dependențele interumane și statale au devenit virtual mondiale. Această internaționalizare potențială a relațiilor și dependențelor cauzează deficite pe plan democratic, ecologic, social și al securitații și produce efecte cum ar fi schimbarea atitidinilor și deficiențe administrative. Globalizarea poate fi considerată, un factor de integrare a omului în comunitatea mondială și oferă spațiu de desfașurare noilor sisteme de guvernabilitate globală și unei societați civile globale.
Caracteristicile curentului globalizării cuprind internaționalizarea producției, noua diviziune a muncii, noile mișcari migratoare dinspre Sud spre Nord, noul mediu competitiv care generează aceste procese, precum și internaționalizarea statului, făcând din state agenții ale lumii globalizate.
Lumea devin tot mai mult un supermarket global, în care ideile și podusele pot fi gasite peste tot în același timp. Globalizarea nu se referă pur și simplu, la procesul obiectiv de creștere a intercomunițatii, ci se refer la conștientul și subiectivitatea individului, adică la scopul și intensificarea conștientizării lumii ca spațiu unic.
Globalizarea se refera la procesul prin care relațiile sociale devin relativ lipsite de factorii distanță și granițe, în așa fel încat viața umană se desfașoara din ce in ce mai mult în largul unei lumi văzute ca loc unic.
Termenul ,,globalizare’’ a intrat pentru prima oara într-un dicționar (Webster) în 1961. De la mijlocul anilor 1980 câștigă o circulație considerabilă: el se alatură ca adjectiv altor termeni ca piețe, instituții, ecologie, finanțe, stiluri de viață, comunicații, migrație, legi , fabrici, război, conferințe, societate civilă, evenimente, riscuri, iar diferența între globalizare ca proces de expansiune a comerțului și investițiilor și globalitate, care este o stare sau o condiție, o realitate dincolo de globalizare, este facută de Daniel Yering.
Globalizarea ofera oportunițati extinse pentru o dezvoltare reală la nivel global, dar se manifestă printr-un proces inegal pe regiuni. În timp ce unele țari devin din ce în ce mai integrate în economia mondială, considerând globalizarea un proces cu efecte benefice, o adevarată soluție pentru viitoarea dezvoltare economică mondială, alte țari privesc cu ostilitate , chiar teamă, considerând că el determină creșterea inegala între națiuni, provoacă somajul și amenință standardele de viața și procesul social. Totuși, țarile care au reușit să devină parte a sistemului unic global pe cale să se contureze se bucură de creșteri economice mult mai însemnate și de o reducere importantă a săraciei. Politicile de orientare spre integrarea globală au indus un dinamism ridicat și chiar prosperitate pentru multe dintre țarile din Asia de Est, convertind regiunea de la una dintre cele mai sarace cu 40 de ani în urma spre una din acele zone cu cel mai ridicat potențial de dezvoltare.
Pe de alta parte, trebuie precizat și faptul că în anii 1970 și 1980, când multe țari din America Latină și Africa au urmat politici de orientare spre interior, dezvoltarea economică a acestora a stagnat sau s-a canalizat pe un trend descrescator și s-au înregistrat creșteri impresionante ale săraciei cu valori ridicate ale inflației. În multe cazuri, mai ales în Africa, dezvoltările înregistrate la nivelul țarilor celor mai bogate au determinat agravarea problemelor celor mai sărace. Pe masură ce aceste regiuni și-au schimbat politicile, veniturile au început să crească. În momentul de față au loc mari transformari pe această direcție. Încurajarea trendului este cel mai bun curs pentru promovarea creșterii economice, dezvoltare și reducerea săraciei.
Așadar, globalizarea este o realitate, probabil ireversibilă și orice țară care-și pregătește temeinic viitorul se vede nevoită să se interfereze cu ea. Neadaptarea la noul mediu al globalizarii înseamnă nu numai o șansă pierdută, ci și riscul de a pierde poziții și segmente de piață deja dobandite.
1. 3. FACTORII DETERMINANȚI AI GLOBALIZĂRII
Primul factor determinant al globalizării este inovația tehnologică. El cuprinde mai ales tehnologia de informare și comunicare. Aceasta are un asemenea impact asupra mobilitații și comunicării, încât ,,revoluția tehnologică’’ implică și o ,,revoluție socială’’ și o avansare clară de la capitalismul industrial către o concepție (și o realitate) post industrială a relațiilor economice. Alvin Toffler la numit ,,al treilea val’’.
Evoluțiile spectaculoase în planul dezvoltării tehnologice în sfera informaticii și telecomunicațiilor din ultimul deceniu au contribuit, printr-o adevarată ,,revoluție a informațiilor’’ pe care au declanșat-o, într-o măsură covârșitoare la globalizarea vieții economice internaționale contemporane. Prin însași natura lor, noile tehnologii din sfera largă a comunicațiilor au o dimensiune globală, ele nu recunosc și nu respecta granițele naționale. Creșterea fără precedent a vitezei de transmitere a informațiilor,diversificarea mijloacelor de transmitere a informațiilor și sporirea fiabilitații acestora sub impactul noilor tehnologii conduc necontenit la sporirea ,, vizibilității transfrontaliere’’ a evenimentelor naționale. Acestea determină ca un eveniment dintr-o țara să exercite, instantaneu, un impact asupra altei țări. Evenimente, subiecte și probleme nu mai pot fi menținute în interiorul granițelor unei țari sau regiuni; daca sunt importante, ele se transformă în evenimente globale, subiecte globale și probleme globale. Astfel, de exemplu, dezastrul nuclear de la Cernobîl a devenit o problemă globală, așa cum distrugerea pădurilor din America Latină constituie o preocupare globală, sau cum deteriorarea mediului înconjurator , în general a devenit un subiect global. Razboiul din Golf, din 1991, sau razboiul din Afganistan, din 2001-2002, au constituit un alt indiciu plin de semnificații pentru relevanța noilor tehnologii din sfera informaticii și telecomunicațiilor pentru procesul de globalizare a vieții internaționale, sub aspectul potențialului, vizibilității, flexibilitații și mobilității sporite pe care le prefigurează aceste tehnologii.
Noul context digital, rezultat în urma fuzionării tehnologiilor din sfera informaticii și a telecomunicațiilor, dispune de două caracteristici remarcabile:
convergență a serviciilor, ceea ce înseamnă că orice serviciu și respectiv toate serviciile pot fi furnizate prin același mijloc de înmagazinare și transmisie;
conectabilitate și interoperabilitate, ceea ce înseamna că utilizatori multipli – fie persoane reale, fie dispozitive – pot prelucra și utiliza resursele prin intermediul rețelelor.
Practic, toate informațiile sunt transmise pe căi de înalta definiție și standardizare, alcătuind ceea ce, în literatura de specialitate, au fost desemnate drept ,,primele autostrăzi ale lumii’’.
Fenomenul creșterii explozive a telecomunicațiilor și al globalizarii rețelelor de telecomunicații s-a impus tot mai mult atenția analiștilor scenei vieții economice internaționale a zilelor noastre, atât în virtutea efectelor de mare anvergură pe care le antrenează asupra diferitelor sfere ale vieții economice, și care se conturează deja cu pregnanță, fiind astfel relatii ușor comensurabile, cât și, mai ales, asupra implicațiilor pe termen lung, a căror amploare reală la ora actuală nu poate fi înca pe deplin sesizată, poate cel mult intuită.
Procesele tehnologice deosebit de rapide înregistrate în anii ’80 în sfera informaticii și a telecomunicațiilor, asociate cu mutațiile petrecute în configurația piețelor internaționale, cu globalizarea vieții de afaceri sub incidența activitaților marilor corporații transnaționale , ca și cu tendințele de privatizare și de reglementare a pieței telecomunicațiilor (în mod tradițional, sever reglementată prin politici guvernamentale) au determinat modificări radicale în configurația telecomunicațiilor. Aplicarea noilor tehnologii în acest domeniu – tehnica de calcul, rețelele de cabluri din fire optice etc. – au contribuit în mod substanțial la creșterea vitezei și fiabilitații telecomunicațiilor, concomitent cu expansiunea globală a rețelelor.
Al doilea factor determinant al globalizării este hegemonia ideologiei neoliberale. Ea este în legatură cu triumful ideologiei economiei de piață, a societații de consum și de distracție etc. Este un curent ideologic global în care democrația este considerată soră cu economia de piață, împreună formand o echipă câștigătoare. Bineînteles că a existat și mai este înca o intensă interacțiune între globalizarea tehnologică și cea ideolgică. Această interacțiune a dus la globalizarea prin economie și a economiei înseși.
Realitatea globalizării poate fi înțeleasă ca fiind o concentrare a celor doua motoare: ,, noua tehnolgie’’ și ,,hegemonia valorilor neoliberale’’. Se înțelege că hegemonia neoliberalismului a devenit mai vizibilă și a căpătat o dimensiune superioară după sfârșitul războiului rece. Modelul pieței libere și al democrației a devenit și mai convingător datorită colapsului comunismului. Căderea Zidului Berlinului a părut multora ultima victorie așteptată a echipei occidentale.
Ideologia neoliberală invită politicienii să liberalizeze piețele, să descentralizeze economiile și să privatizeze companiile de stat. Inovațiile tehnologice, mai ales informatizarea și telecomunicațiile, au permis actorilor economici să profite deplin de posibilitațile deschise de piețele libere. Tot tehnologia informatică a permis mișcările de capital spre toate colțurile lumii într-o fracțiune de secundă. Tot ea, împreună cu procesul de miniaturizare și revoluționare a transporturilor au permis producerea unor părți componente ale unui produs în diferite continente, pentru ca apoi să fie asamblate și distribuite pe piețele din toată lumea. Producția, vânzarea și cumpararea au început să fie din ce în ce mai puțin legate de factorul geografic ca niciodată. Acordarea de credite, de împrumuturi, speculațiile de orice fel au devenit activitați ,,mondiale’’. Acest lucru s-a întamplat pentru că ideologia neoliberală a convins politicienii să înlăture ,, barierele de piață ’’, dar și pentru ca tehnologia avansată a permis circulația bunurilor, banilor, simbolurilor și oamenilor dincolo de frontiere repede și ieftin.
Deși hegemonia neoliberalismului poate fi considerată forța motoare a globalizării, nu se poate spune că toate consecințele globlizării au fost dorite sau măcar prevăzute de protagoniștii acestei ideologii. Ideologia neoliberală, se bazează pe conceptul de democrație (cu națiunea ca entitate politică, statul ca autoritate exclusivă în cadrul unor granițe stabilite, cu legimitate și autoritate organizate în interiorul granițelor naționale, bazate pe o constituție și pe separația puteririlor în stat). În acest model spațiul internațional este organizat în cadrul unui sistem interstatal. Neoliberalismul a crezut că binefacerile sistemului vor rămane definitive: în cadrul statelor democratice securitatea internă și externă va fi garantată, piața națională și globală va fi organizată. Cu toate acestea, din cauza globalizării, democrațiile din statele naționale teritoriale au început să decadă.
Ideologia neoliberală invită decidenții la liberalizarea piețelor, dereglementarea economiilor și privatizarea firmelor de stat. Atunci, inovațiile tehnologice au permis actorilor economiei să obtina un avantaj net de pe urma posibilităților deschise pe noile piețe libere. S-a permis, astfel, deplasarea liberă a capitalului. Tot inovațiile de ordin tehnologic, prin dezvoltarea procesului de miniaturizare și prin revoluția transporturilor, au indus atractivitate pentru producerea parților componente ale noilor produse pe mai multe continente, pentru a fi aduse ulterior pentru amplasare și apoi trimise pe piețe din întreaga lume. Producția și comercializarea s-au desprins de piețele și zonele de producție locale mai mult ca niciodată. Împrumuturile, investițiile și speculațiile au devenit tot mai ,, globale’’. Toate acestea datorită ideologiei neoliberale care a indus ideea de eliminare a granițelor de orice fel din calea schimburilor și datorită faptului că inovațiile tehnologice au permis circulația tot mai liberă și ieftină a mărfurilor, banilor și persoanelor.
Există mulți susținatori ai ideii că nu economia a fost cea care a determinat dezvoltarea procesului de globalizare, ci tehnologia și ideologia conform căreia o colectivitate se poate lansa în acțiuni de natură internațională sau, mai curand, care promovează ideea creației unei lumi fără limite, caracterizată tot mai puțin de ideea definirii teritoriilor, promovând o noua ,, geografie a puterii’’. Acest proces pare să fi capătat un caracter de sine stătător, ca forță incontrolabilă. În termeni sociologici, aceasta situație se poate defini prin teorema lui Thomas- ,, Dacă oamenii definesc o anumita situație ca fiind reală prin consecințele acestei definiții”. Astfel, acceptarea ideologiei neoliberale a determinat acțiuni care validează aceasta acceptare în masura în care lumea a dobândit, întradevăr, regulile de existență ale acestei ideologii.
Chiar daca hegemonia neoliberalismului poate fi considerată forța cea mai importantă a dezvoltării globalizării nu se poate afirma că toate consecințele globalizării au fost dorite sau chiar anticipate de către protagoniștii acestei ideologii. Ea are la bază conceptul de democrație (unde națiunea- este entitatea politică, statul – este autoritatea exclusivă în anumite granițe; în acest model spațial internațional este organizat în cadrul unui sistem interstatal). Neoliberalismul preia binecuvântarile sistemului: într-un sistem fondat pe statele democrate este asigurată o securitate clară atât la intern, cât și la extern, piața va fi organizată atât la nivel național, cât și internațional. Trebuie precizat însă și faptul că, având la bază ideea de state democrate care se bazează pe diferențierea națiunilor, există factori care influențează mișcarea inversă a procesului.
Pentru a concluziona, se poate preciza că neoliberalismul poate fi considerat unul din factorii cei mai importanți ai globalizării, dar nu exhaustiv – nu toate consecințele globalizării au la bază rațiuni de ordin neoliberal.
1. 4. ETAPE ÎN PROCESUL DE GLOBALIZARE
Studiul ,, Globalizare și săracie’’, elaborat de Banca Mondială și republicat în 2002, împreună cu Oxford University Press apreciază că au existat mai multe valuri ale globalizării.
Primul val al globalizării a avut loc între anii 1870-1914 și s-a concretizat prin creșterea sensibilă a fluxurilor de mărfuri, capital și forță de munca, ca urmare a dezvoltarii transporturilor și reducerii obstcolelor din cale circulației factorilor de producție – ponderea exporturilor în exportul mondial aproape s-a dublat, capitalul străin s-a triplat comprativ cu venitul în țari în curs de dezvoltare din Africa, Asia și America Latina, 60 milioane de cetațeni au migrat din Europa către America de Nord și alte zone; mișcarile din țarile foarte populate, precum China și India către țari mai puțin populate cum erau Sri Lanka, Birmania, Thailanda, Filipine și Vietnam au avut aceeași intensitate; 10% din populația mondială s-a aflat în mișcare pe plan mondial.
Primul război mondial, criza economică din anii 1929-1933, ca și al doilea război mondial nu au fost de natură să susțină tendințele anterioare. Dimpotrivă politici economice incoerente, somajul, naționalismul, etc. au condus guvernele către protecționism accentuat, care a avut ca rezultat încetinirea creșterii economice, extinderea săraciei și adâncirea inegalitaților pe plan mondial.
Al doilea val al globalizării, s-a desfașurat între anii 1950-1980, caracterizat prin concentrarea atenției țarilor dezvoltate asupra revigorării relațiilor comerciale printr-o serie de liberalizări multilaterale sub auspiciile GATT, precum și prin orientari către integrarea economică.Țarile în curs de dezvoltare, în majoritatea lor, s-au limitat la exportul produselor de bază, fiind izolate în fața fluxurilor de capital, ceea ce a contribuit la adâncirea inegalitaților.
Al treilea val al globalizării, a început din anii 1980 și continuă și astăzi. A fost grăbit de procesul tehnologic în transporturi și tehnologia comunicațiilor ca și de alegerea făcută de țari mari în dezvoltare de a-și îmbunatați climatul de investiții și de a adopta o poziție deschisă către comerțul exterior. Pentru prima dată s-a dovedit că țarile sărace sunt capabile să utilizeze potențialul forței de munca pentru a pătrunde pe piețele globale ale produselor și serviciilor. Ponderea produselor finite în exportul țarilor în dezvoltare a crescut de la circa un sfert în anii 1980 la mai mult de 80% la sfarșitul anilor 1990, deși numarul țărilor care fac parte din această categorie este restrans (printre ele sunt amintite Brazilia, China, Ungaria, India Mexic); 24 de țari în curs de dezvoltare și-au dublat ponderea comerțului în venitul global, în ultimele doua decenii. Restul țărilor în curs de dezvoltare fac astăzi mai puțin comerț decât în urma cu 20 de ani. Țarile care s-au implicat pe calea integrării globale au înregistrat ritmuri de creștere economică de 1% în anii 1960, 3% în anii 1970, 4% în 1980 și 5% în anii 1990, în timp ce majoritatea țărilor dezvoltate, cu o populație de peste 2 miliarde, devine marginalizată, rata creșterii agregate fiind negativa în anii 1990 (-2%), ceea ce a dus în continuare la decalajul inegalitații.
Noul val al globalizării este generat de evoluții complexe și se distinge de cele precedente prin mutații rapide și ireversibile în domenii fundamentale ale vieții economice și sociale, ca urmare a conjugarii mai multor factori, respectiv:
– explozia tehnologica și informațională, cu reverberații la scară planetară. Competiția pentru cucerirea piețelor globale ale tehnologiilor de vârf cunoaște o intensificare fără precedent. Principalele domenii purtatoare ale acestei tehnologii sunt: tehnica informațională (cu sectoarele intercorelate; semiconductori, calculatoare, electronica de consum, telecomunicațiile, automatizarea industrială, electronica – auto și medicală, biotehnica avand ca nucleu tehnica genetică); industria noilor materiale de construcții; energia regenerabilă (eoliană, solară, geotermală) și nepoluantă; tehnologia spațială; tehnologia mediului. ,,Triunghiul’’ SUA-Japonia-Uniunea Europeană atinge stadiul economiei informaționale, putând, astfel, capăt erei industriale, începute cu mai bine de 200 de ani în urma (o dată cu descoperirea mașinii cu abur de către James Watt);
– intensificarea procesului de liberalizare a circulației mărfurilor, serviciilor și persoanelor;
– mondializarea piețelor financiare;
– internaționlizarea producției, în contextul proceselor de reformă și privatizare, care a condus la o nouă dinamică a concurenței între întreprinderi;
– rolul deosebit de important al societăților transnaționale (STN) și al investițiilor străine directe (ISD) în evoluția economiei mondiale;
– amplificarea componentei ecologice a dezvoltării, ce se reflectă în realizarea unui mai bun echilibru între rata de creștere a populației planetei și valorificarea rațională a resurselor materiale disponibile, în condițiile protejării mediului. Economia ecologică evoluează de la stadiul de simplă alternativă spre acela de componentă de bază a dezvoltării durabile, în condițiile în care, la începutul de mileniu III, lumea este confruntată cu imperativul major al împlinirii așteptărilor și exigențelor generației actuale, fără a compromite însa șansele generațiilor viitoare.
Se poate afirma că , în cazul globalizarii este vorba despre tendinte de adancire a interdependențelor pe linie verticală, prin internaționalizarea producției, prin creșterea rolului investițiilor în străinătate și a relațiilor financiar-valutare, liberalizărilor în domeniul schimburilor, inovațiilor în știința și tehnologia comunicațiilor.
1.5. GEOMETRIA GLOBALIZĂRII
În ultima perioadă întreaga atenție a marelui public, a instituțiilor și a comunitații științifice internaționale a fost captată de apariția și dezvoltarea unui proces: globalizarea. Ca orice fenomen inedit, ale cărui mecanisme și ,,intimități’’ sunt insuficient cunoscute și nu pot fi explicate în totalitate cu instrumentarul tradițional al știintei economice, globalizarea a născut numeroase controverse, și dezbateri asupra modului de transmitere a acestui proces la nivelul economiilor naționale și agenților economici, asupra efectelor și elementelor sale definitorii. Toate procesele economice sunt analizate acum la contact sau prin prisma globalizării. Lumea se pregatește cu teamă sau sperantă pentru globalizare. Vechile tendințe sunt date uitării sau cad în desuetudine . Regionalismul și uneori chiar statul națiune sunt trecute într-un plan secundar, fiind analizate prin prisma manierei în care se încadrează sau sunt compatibile cu fenomenul de globalizare sau se opun acestuia.
Pentru a putea identifica relațiile dintre regionalizare și globalizare, trebuie pornit de la elementele definitorii ale globalizării și trebuie determinat în ce masură acestea sunt incompatibile cu elementele definitorii ale regionalismului.
Sunt numeroase dispute cu privire la faptul dacă ideea de stat națiune sau de grupare regională mai sunt de actualitate în condițiile în care toate componentele economiei mondiale se globalizează. Astfel de controverse sunt normale în acest moment tocmai datorită faptului că unul din procesele implicate în analiza, și anume globalizarea, nu este un proces încheiat, ci unul în desfașurare care a apărut la un moment în care nici evoluția celorlalte două procese nu poate fi considerată a fi complet încheiată, globalizarea interferându-se în evoluția normală a acestora.
Globalizarea este o stare intermediară de trecere către o economie globală și poate fi definită prin prisma urmatoarelor aspecte: liberalizare; rolul statului națiune și a autoritaților naționale; integrare; factori determinanți și forme de propagare.
Globalizarea presupune în primul rând liberalizare,eliminarea restricțiilor de ordin național, între economiile naționale. Într-o economie globală termenul național nu mai are relevanță și nu mai generează diferențe între firme; localizarea într-un anumit spațiu național nu mai influențează rezultatele unei anumite activități deoarece respectiva activitate are o localizare geografică într-o piață/economie liberă globală la nivel național. Globalizarea presupune liberalizarea, eliminarea barierelor legislative și economice naționale ca proces care se manifestă la scară întregii economii mondiale și la nivelul tuturor formelor de manifestare și componentelor activitațiilor economice. Globalizarea presupune nu numai eliminarea barierelor dintre economiile și piețele naționale, ci și pe a celor interne deoarece ,, fară liberalizare internă, eliminarea barierelor dintre națiuni este imposibilă’’. Astfel spus, globalizarea nu poate fi concepută în condițiile menținerii intervenționalismului statal la un nivel ridicat (acesta fiind principalul creator de restricții de ordin național).
La rândul sau, regionalizarea nu poate fi concepută în absența liberalizării economice. Diferența, din această perspectivă între regionalizare și globalizare constă în faptul că, în cazul regionalismului, liberalizarea se produce la o scara mai mică, limitată geografic la spațiul statelor participante la grupare. Regionalizarea presupune eliminarea restricțiilor de ordin național dar numai între economiile naționale participante la grupare nu și în relațiile cu economiile naționale din afara grupării. Spre deosebire de globalizare care presupune eliminarea restricțiilor naționale ca fenomen care afectează toate componentele și formele de manifestare a activității economice ca o condiție sine qua non pentru o economie globală în forma sa absolută, grupările regionale pot limita procesul de eliminare a restricțiilor naționale numai la anumite aspecte ale vieții economice și a relațiilor reciproce. Astfel, AELS este o grupare regională a cărei sferă de cuprindere este limitată numai la aspecte legate de schimburile comerciale reciproce cu produse industriale, iar în cadrul NAFTA eliminarea restricțiilor naționale vizează numai libera circulație a bunurilor și serviciilor, precum și a investițiilor în relațiile reciproce.
Există însă și forme mai evoluate ale grupărilor regionale, Uniunea Europeană fiind un exemplu elocvent în acest sens. În UE procesul de liberalizare aplicat între statele participante a depășit de mult sfera relațiilor comerciale, fiind extins în prezent și asupra relațiilor financiare, militare și politice, avansând spre crearea unor instituții, norme și politici unice ale nivelului grupării. Se poate afirma că UE constituie un prototip, o monstră a globalizării, reproducând trasăturile esențiale ale acesteia dar la scara regională, nu mondială.
Cele mai multe grupări regionale vizează numai sau în primul rând liberalizarea comercială. Aceasta este și motivul pentru care o mare parte din disputele referitoare la relația globalizare-regionalizare s-au limitat la analiza blocurilor regionale comerciale și a multilateralismului comercial. Aceste două fenomene coexistă în prezent.
Deși globalizarea este susținută înainte de toate de progresele rapide înregistrate în plan tehnologic – în special în domeniul informaticii, telecomunicațiilor, al materialelor noi – prin dimensiunile sale și prin implicațiile pe care le are asupra întregii vieți economice și sociale – la nivel național și internațional – depașește cu mult sfera impactului direct al tehnologiilor.
Cauzele accentuării, în special începand de la mijlocul anilor ’80, a procesului de globalizare a economiei mondiale rezidă dintr-un complex de tendințe convergențe, în cadrul cărora se conturează cu pregnanța deosebită : evoluțiile rapide din domeniul tehnologiilor de informatica și telecomunicații și, legat de aceastea, expansiunea susținută a sistemului de operare prin rețele internaționale; internaționalizarea piețelor financiare și extinderea cooperarii la nivel de corporații (cum ar fi fuzionării de companii, societații mixte, alianțe strategice, ș.a.); expansiunea turismului internațional și creșterea contactelor interculturale; tendințele de dereglementare/liberalizare în numeroase domenii, cum ar fi comerțul cu bunuri materiale, transporturi si telecomunicații.
Un portret extrem de nuanțat al tendințelor internaționale în comparație cu o simplă înșiruire de cifre privind creșterea economică, investițiile, inflația, ratele dobânzilor, nivelul de democrație sau vârfurile tehnologice este dat de clasamentul revistei ,,FOREIGN POLICY’’. Acest clasament a fost realizat pe baza Indexului de Globalizare pe 2003 din 62 de țari (reprezentand 85% din populația globului) și relevă în esență o tendință internațională a ultimilor ani: în genere, țarile în curs de dezvoltare au înregistrat un salt mai puternic decât statele-lider, acestea din urma trecând printr-o perioadă de dezvoltare mai lenta, iar, în unele cazuri,, chiar stagnare.
Criteriile ce au stat la baza realizării topului au fost:
implicare politică – participare în organizații internaționale și la misiuni ONU, numarul ambasadelor în strainătate;
tehnologie – numarul de utilizatori de internet și de servere securizate ;
contacte personale – turism internațional, convorbiri telefonice internaționale, transferuri transfrontaliere;
integrare economică – comerț, investiții directe, fluxuri de capital, venit pe cap de locuitor.
Cele mai globalizate țari din lume, sunt Irlanda și Elveția, urmate de Suedia și Singapore. Cel mai puternic stat din lume – SUA nu este și cel mai globalizat, ocupand un 11 în topul internațional. În Europa Centrală și de Est, laurii revin Cehiei (15) care este considerată cea mai globalizată națiune din regiune,dovedindu-se extrem de atractivă pentru investitorii străini,multumită locației sale avantajoase, în Centrul Europei, dar și forței de munca ieftine și bine pregatite de care dispune. Romania – plasată pe 40 – pare desparțită de o uriașă prapastie. Vecinii occidentali nu au înregistrat rezultate la fel de bune, Italia și Grecia trebuind să se mulțumească cu locurile 24, respectiv 26. După cum era de așteptat Africa este pe ultimul loc în rândul continentelor globalizate, numărul total al telefoanelor fiind doar de două ori mai mare ca în capitala Japoniei. Și lumea Arabă stă prost la capitolul globalizare: doar 1,2% din arabi au acces la un computer și mai puțin de jumatate folosesc Internetul. În America Latină, Panama ramâne, grație poziției sale strategice, fruntașa, pentru al doilea an consecutiv. Pe ultimul loc – Venezuela, paradoxal, al cincilea mare exportator de petrol din lume.
Capitolul II
GLOBALIZAREA AFACERILOR
2.1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND GLOBALIZAREA AFACERILOR
Concentrându-și atenția asupra faptelor economice cheie, respectiv procesul industrializării, comerțul mondial, fluxurile majore de capital și migrarea populației, unii cercetatori nu sunt dispuși să coboare prea adanc în negura istoriei pentru a descoperi rădacinile reale ale globalizării. De aceea, ei sunt mult mai tranșanti, afirmând că, în fond, nu pot fi delimitate în istoria omenirii decât doua valuri ale acestui proces; primul acoperind intervalul de timp cuprins între 1820 -1914, iar, cel de-al doilea fiind specific perioadei care a urmat anului 1960 și până în prezent. Aceste două valuri prezintă unele diferențe fundamentale. Asemăriile sunt superficiale, ele reducându-se mai mult la comerț, fluxurile internaționale de capital importanța reducerii obstacolelor din calea tranzacțiilor economice internaționale. În schimb, diferențele considerate de ei majore – vizează impactul pe care aceste fapte economice l-au avut asupra dezvoltării mondiale și evolutiei ideilor cu privire la globalizare.
De ce se insistă pe această periodizare? De ce anul 1820 și nu mai devreme? Pentru că, înainte de a se contura primul val al globalizării, toată lumea era săracă și agrariană. Când a început cel de-al doilea val, adică după 1960, omenirea era deja împărțită în națiuni bogate și sărace.
Globalizarea economică nu trebuie interpretată ca un fenomen ivit peste noapte, ci ca un proces evolutiv. Revoluția industrială care a început în Marea Britanie n-a fost un proces spontan, ci rezultatul a mai bine de o sută de ani de acumulări tehnice, organizaționale și de schimburi instituționale. Aceste modificări graduale, au sfârșit prin a produce transformări masive în economia engleză. Cei mai mulți cercetători plasează începuturile acestor transformări în jurul anului 1720 dar efectele lor s-au făcut resimțite spre sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX. Desigur, a fixa un an anume ca marcând începutul revoluției industriale ar constituii o greșeală. Istoria, inclusiv cea economică, a demonstrat cu prisosință faptul că accelerarea creșterii este fructul unor infinite transformări mici, și nu al unor decizii politice intempestive. Dacă ne menținem în perimetrul aceluiași exemplu adică cel al Angliei, aici, după anul 1720, au început să fie aplicate în producție o serie de descoperiri tehnice, care, în ce1e din urmă, pe aliniamentul anului 1776 (este o simplă coincidență cu aparitia lucrarii lui Adam Smith "Avuția națiunilor") au produs o adevarată ruptură structurală în industria britanică.
Sectorul textilelor și cel al otelului au jucat un rol decisiv în afirmarea revoluției industriale, tocmai datorită invențiilor realizate dupa anul 1730. Un moment de maximă emulație l-a constituit, apoi, apariția motorului cu aburi care a revoluționat întreaga tehnologie. De asemenea, în intervalul 1760 -1780, progrese remarcabile a făcut industria metalurgică-siderurgică, ce a pus la dispoziție industriei constructoare de mașini material de bună calitate în vederea executării unor mașini- unelte de precizie și la costuri acceptabile, necesare tesătoriilor, căilor ferate și altor domenii de activitate. Pe masură ce s-au imbunatățit transporturile, atât pe uscat cât și pe apă, a devenit posibilă extinderea pieței interne pentru mărfurile manufacturate și obținerea materiilor prime. Tocmai datorită rapidei expansiuni a noilor tehnologii de transport și aparitiei rețelelor de căi ferate, susțin autorii citati mai înainte, a fost posibilă declanșarea primului val al globalizării în jurul anului 1820. Alături de acestea, un loc important l-au ocupat, firește, transporturile pe apa, a căror dezvoltare între anii 1840 și 1870 a întrecut toate așteptarile. Astfel, dacă în 1830 unei nave de primă clasă, pentru a acoperi distanța dintre Liverpool și New York, îi trebuia 36 de zile, după 1840 aceeași distantă o putea parcurge în numai 14 zile.Toate aceste performanțe tehnice au reorientat întreaga economie britanică. Ponderea muncitorilor în industrie a crescut progresiv de la 19% în 1700 la 24% în 1760, pentru ca, mai apoi, să ajungă la 30% în 1800, la 47% în 1840, iar, în final, la 49% în 1870. Națiunea însăși a făcut trecerea de la o societate rurală spre o societate a cărei populație locuia în proporție de 2/3 în mediul urban. Datorită acestui fapt, s-au înregistrat creșteri rapide ale productivității muncii în unele industrii. De pildă, între 1830 și 1860, productivitatea orară a muncii a crescut cu 270% în filaturile de bumbac și cu 708% în țesătoriile de bumbac. În aceeași perioadă, Marea Britanie a devenit un mare importator de produse alimentare și principalul exportator de mărfuri industriale. Deși ritmul mediu anual de creștere economică spre mijlocul secolului XIX nu a depașit 2-3%, acesta putea fi considerat ca o performanță deosebită, revolutionară, deoarece a creat premisele necesare îmbunătațirii condițiilor materiale ale omenirii. Însa, ceea ce a fost mai important a fost faptul că industrializarea a influențat profund caracterul relațiilor economice internaționale. Până la revoluția industrială, veniturile proveneau, în principal, din agricultură, de pe urma exploatării unicului factor de producție natural accesibil: pământul. După aceasta, bogăția a început să-și extragă seva din industrie, în ciuda tuturor prezicerilor mercantiliste prezente în doctrinele acelor timpuri.
Experiența britanică a industrializării a fost preluată, apoi, de o serie de state de pe continentul european, precum și de SUA, Canada și Japonia, cu mențiunea că secolul XIX, îndeosebi în a doua parte a sa, a adus cu sine o serie întreaga de metode industriale noi, ceea ce a marcat începutul celei de a doua revoluții industriale.
TabeluI2.1. Începuturile industrializării diferitelor state (așa-numitul take-off industrial)
Marea Britanie 1783-1802
Franța 1830-1860
Belgia 1833-1860
SUA 1843-1860
Germania 1850-1873
Suedia 1868-1890
Japonia 1878-1900
Rusia 1890-1914
Canada 1896-1914
Sursa: dupa Rostow, W.W., The Stages of Economic Growth, Cambridge University Press, 1960.
2.2. FORME ISTORICE ALE GLOBALIZĂRII AFACERILOR
S-a spus uneori că IED au atins doar niveluri comparabile cu epoca clasică a Etalonului-Aur .Pentru un număr redus de economii OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică)și în curs de dezvoltare, această afirmație este oarecum înșelătoare din patru motive:
mai întâi, estimările contemporane în privința stocurilor de IED subestimează probabil valoarea lor reală;
în al doilea rând, la începutul secolului, capacitatea firmelor de a organiza producția la nivel internațional era limitată, astfel încât cea mai mare parte a activității de afaceri transnaționale se desfășura în domeniul produselor primare, comerțului de mărfuri și finanțelor, mai degrabă decât în producție;
în al treilea rând, tehnologiile de producție și tehnicile de management nu erau larg raspândite în această perioadă de început, întrucât economiile imperiale mențineau o evidentă diviziune a muncii între Nord și Sud;
în al patrulea rând, estimările IED ca atare oferă doar date limitate în ceea ce privește amploarea producției internaționale.IED reprezintă doar o fracțiune din investițiile totale în producția în strainatate (25% în 1996, potrivit estimărilor UNCTAD), și nu reușește să surprindă dezvoltarea noilor forme organizaționale de producție și distribuție globală care nu includ proprietatea asupra unor filiale în strainatate.
În comparație cu epocile anterioare de globalizare a afacerilor, etapa contemporană (vezi tabelul 2.2.) este mai extensivă și totodată mai intensivă, masurată în termeni de IED, număr și dimensiuni ale CMN-urilor, filialelor etc. Capacitatea de producție este răspândită într-un număr fără precedent de țări în curs de dezvoltare și industrializate. Deși înainte de 1914 existau fluxuri semnificative de IED raportate la activitatea economică națională, acestea sunt în prezent comparabile, dacă nu chiar mai mari. În timp ce investițiile sunt concentrate în țările dezvoltate din OCDE, anii '90 au fost totuși martorii unui nou val de investiții în economii până atunci închise, precum China și Europa de Est, iar multe țări în curs de dezvoltare au devenit mai deschise, destinații mai atragatoare. Având în vedere formarea rețelelor mondiale de productie și distribuție, impactul globalizării afacerilor se simte, de asemenea, în domenii fundamentale ale bazei industriale din cele mai multe economii, întrucât CMN-urile și rețelele de producție pe care le administrează tind să activeze în sectoarele cel mai avansate din punct de vedere tehnic ale economiei, sectoare vitale pentru formarea bogației și pentru securitatea economica națională.
Fluxuri de investiții considerabile, atât către interior, cât și către exterior, între economiile OCDE se înregistrează în prezent în sectorul serviciilor. Deplasarea IED către servicii este o altă caracteristică distinctivă a epocii contemporane. Prin comparație, în epoca clasica a Etalonului-Aur, afacerile internaționale tindeau să fie concentrate în sectorul primar. Deși încă puternic concentrat în economiile OCDE, pattern-ul spațial al IED și al producției globale se transformă pe masură ce economiile în tranzitie și în curs de dezvoltare devin locații importante pentru producția CMN-urilor și pentru investițiile străine. Mai mult, câteva economii nou-industrializate devin surse semnificative de fluxuri de IED către exterior, iar creșterea CMN-urilor cu sediul în aceste țări constituie o evoluție nouă și importantă. În aceste privințe, stratificarea producției globale este destul de diferită de cea a epocii c1asice a Etalonului-Aur.
Răspandirea globală și accelerarea competiției internaționale ilustrează încă o schimbare în comparație cu epocile anterioare. Existența infrastructurilor de comunicații globale, aproape în timp real, transformă fundamental capacitatea firmelor de a-și organiza activitățile la nivel global, de a-și adapta formele organizaționale și nivelurile de producție la condițiile competitive în schimbare rapidă, precum și de a mari viteza cu care bunurile și serviciile circulă în cadrul rețelelor de producție și distribuție. În această privință, afacerile și producția transnaționale au dobandit o diversitate de forme organizaționale, corporația clasică puternic centralizată și complet integrată fiind doar una dintre ele. Și producția în străinătate pare să devină mai importantă pentru CMN-uri. Potrivit UNCTAD, cele mai vaste CMN-uri devin mai transnaționale decât oricând în trecut(UNCTAD,1997,p.8.).
Dunning estimează că, în 1982, producția în străinatate reprezenta 30% din producția totală a primelor 500 de companii industriale de vârf ale lumii, iar de atunci aceasta cifră a crescut. Vânzările în strainatate ale celor mai mari 350 de companii au crescut de la 30 la 40% din vânzările totale în anii '70, în timp ce în 1980, în jur de o treime din activele lor totale erau amplasate în străinătate .
Pentru principalele CMN-uri, cu baza în state OCDE sau în alte părți, activitatea în strainatate nu mai este (dacă a fost vreodată) marginală în cadrul operațiilor corporatiste, așa cum sugerează adesea scepticii, ci ocupă din ce în ce mai mult un loc central.
În plus, condițiile competitive și infrastructurile globale au încurajat o transnationalizare a productiei și distribuției între companiile mici și mijlocii, astfel încât activitatea internațională de afaceri nu mai este în exclusivitate terenul protejat al unor imperii corporatiste uriașe, cu toate că acestea rămân, fără îndoială, dominante. În această privință, globalizarea contemporană a producției nu este în exclusivitate o poveste despre ascensiunea CMN-urilor sau creșterea lED, așa cum sugerează adeseori multi sceptici și hiperglobaliști, ci este modelată mult mai larg, pentru a include globalizarea rețelelor de afaceri. Totuși, actualele imperii corporatiste g1oba1e (Ford, GM, General Electric, BP etc.) au dobândit o putere și o influență mai mari poate decat oricând.
Tabelul 2.2.Forme istorice ale producției globale
În timp ce s-a înregistrat o importantă expansiune a producției transnaționale în ultimele trei decenii, aceasta a devenit totodată mai institutionalizată, întrucât alianțe!e strategice, subcontractarea, societatile mixte și alte forme de aranjamente contractuale regularizează retelele și aranjamentele între firme. Asemenea aranjamente au fost facilitate de liberalizarea controalelor asupra IED și asupra mișcarilor capitalului, precum și a altor măsuri restrictive. În anumite privințe, aceasta reprezintă o întoarcere la climatul investițional mai deschis de la începutul secolului, deși eliberat de constrângerile priorităților și politicilor imperiale. Faptul se reflectă în pattern-urile schimbatoare ale stratificării pe masură ce mai multe IED circula către economiile nou-industrializate și în curs de dezvoltare, organizarea producției globale încurajează o nouă diviziune globală a muncii, iar transnaționalizarea afacerilor în cadrul țărilor în curs de dezvoltare devine o caracteristică mai evidentă a economiei politice globale.
În ciuda unor continuități evidente în raport cu trecutul, cum ar fi impactul trainic al legăturilor imperiale asupra IED și CMN-urilor europene, globalizarea contemporană a afacerilor și a producției a transformat chestiunea privind "ce bunuri și servicii sunt produse, cum, unde și de către cine". Bineînțeles, producția multinațională reprezinta și acum doar o mică parte din producția mondială totală. Cu toate acestea, importanța sa în creștere are implicații profunde pentru autonomia economică și suveranitatea statelor-națiune, deși impactul său specific este condițonat de pattern-urile de angrenare națională în rețelele globale de producție.
2.3. ETICA AFACERILOR ȘI IMPACTUL GLOBALIZĂRII
Marea majoritate a celor care se opun unei analize etice a globalizării afacerilor susțin că aceasta nu este fezabilă întrucât la niveI global nu sunt întrunite o serie de cerințe esențiale pentru a se putea vorbi de un sistem etic credibiI. În contrast, la nivel local ar fi întrunite urmatoarele condiții care fac posibilă o discuție etică articulată: membri ei au o identitate socio-culturală comună, există un cadru de obiective comune, există o structură instituțională care protejează și reprezintă comunitatea, iar membri săi împărtășesc o structura comună de drepturi și obligații. Held și McGrew consideră că aceste argumente sunt simple neînțelegeri ale globalizării, întrucât s-ar putea argumenta la fel de ușor că aceste dificultăți se regăsesc și la niveI locaI. Ei apreciază că identitatea comună nu este niciodată un dat, ci este rezultatul eforturilor de construcție politică; mai mult, în nici o comunitate nu există un consens cu privire la valorile împărtășite. Mult mai importantă decât identitatea locului nașterii este identitatea pe care fiecare individ intenționează sa și-o creeze. De asemenea, identitatea fiecaruia este constituită dintr-o sumă de identificări cu diversele medii cu care individuI interactionează, inclusiv cu medii exterioare comunității locale.De asemenea, existența unui cadru de obiective comune se bazează pe aderarea superficială la anumite proceduri sociale comune, și este perfect coerent cu acest fapt să observăm ca obiectivele și soarta unor asociații translocale sunt mai importante pentru indivizi decât cele locale. De exemplu, comunitatea medicală împartășește obiective mult mai omogene decât cele împărtășite de membrii unui stat. Mai mult, structura instituțională care protejeaza și reprezintă comunitatea este astazi în mod decisiv influențată de evenimentele și economia din afara ei. Ideea că statul reprezintă cetățenii este eronată de faptul că politica unui stat depinde astăzi de piața globală și de activitatea corporațiilor străine. Un ultim contra-argument la scepticismul în fața analizei etice a fenomenelor globale este sublinierea faptului că măsura în care membrii unei comunități împartășesc o structură comună de drepturi și obligații se datorează, din nou, unui efort de construcție socială. Pentru Held și McGrew, dezvoltarea unei structuri de drepturi și obligații globale nu face altceva decât să continue exact aceeași tradiție care a generat aceste structuri la niveI locaI. În măsura în care aceste e1emente sunt posibile, analiza etică a afacerilor în context global este și ea plauzibilă.
Globalizarea aduce complicații suplimentare pentru problemele eticii afacerilor deja discutate, de exemplu prin faptul că părțile interesate într-o firmă sunt mult mai greu de localizat, având în același timp interese mult mai diverse decât cele considerate anterior. Cu toate acestea, Bowie nu considera că etica afacerilor în context global se deosebește de (ceea ce am putea denumi) etica afacerilor în context local din cauza acestei situații noi cu privire la părțile interesate, situație apărută datorită globalizării. Aceasta se întâmplă întrucât argumentele de natura etică rămân neschimbate, iar simpla complexitate tehnică superioară a punerii lor în practică nu le afectează în nici un feI. Bowie susține că etica afacerilor în contextul globalizării economice are ca domeniu de interes numai acele probleme noi, care nu fuseseră abordate anterior datorită simplului fapt că nu aveau cum să apară în context locaI. Un astfel de caz este conduita pe care ar trebui să o adopte firmele atunci când operează în piețe al căror climat etic (și valoric ) este diferit de cel al culturii din care provine.
În funcție de poziția pe care o adoptă în fața diferențelor de ordin etic a piețelor în care sunt prezente, Hirst și Thompson cataloghează companiile implicate în procesul de globalizare economică drept multinaționale, internaționale sau transnaționale. Companiile multinaționale sunt extrem de sensibile la diferențele locale sau naționale în care operează, calibrându-și practicile comerciale în consecință. În general, companiile multinaționale produc bunuri și servicii conform standardelor locale, pentru piața locală (ex.Renault). Companiile internaționale utilizează modelul practicii comerciale al companiei mama, și impun aceleași standarde indiferent de comunitatea în care acționează. Ele produc bunuri și servicii unice indiferent de piață, respectând aceleași standarde pretutindeni, iar transferul de valori și experiența este unidirecțional, numai dinspre piața de origine (ex., McDonald's). Companiile transnaționale sau globale își dispersează activitățile în funcție de oportunitățile oferite de piețele în care activează, producând bunuri care nu sunt în mod necesar destinate pieței în care sunt produse. Standardele comerciale folosite sunt o combinație între standardul companiei mama și cele locale, transferul de valori și experiență fiind în general multidirecțional (ex, Nike).
Problema etică care se pune este care dintre aceste tipuri de companii ar adopta o poziție corectă sau cel puțin sustenabilă. Bowie considera că raspunsul la întrebarea "Când ești în Roma, trebuie să te comporți sau nu precum romanii?" trebuie să porneasca de la constatarea că practicile etice diferă de la o cultură la alta. Relativismul cultural este o stare de fapt, pentru care antropologia a furnizat date empirice suficiente pentru a fi acceptat. Însă acceptarea relativismului cultural nu implică în mod automat acceptarea relativismului moral. La o examinare mai atentă se observă că principiile morale nu variază de la o cultură la alta, ci numai modul (sau practicile morale) în care acestea sunt puse în practică. Dupa Bowie, date fiind situațiile diferite care au creionat culturile, ar fi fost surprinzător ca practicile morale să fie identice, chiar dacă se conduc după aceleași considerații etice.
Cum nu are sens să discutăm despre obligațiile morale specifice firmelor care acționează la niveI global (și care se adaugă obligaților lor 'tradiționale') decât în măsura în care există niște diferențe relevante din punct de vedere etic între contextul tradițional de analiză etică și contextul global, înseamnă că putem vorbi de obligații specifice afacerilor globale atunci când există diferențe între principiile morale. Dacă diferențele sesizate sunt numai diferențe între practicile morale, acest lucru semnifică faptul că nu avem de a face cu obligații morale diferite. Explicația constă în faptul că principiile morale care se aplică în noile contexte rămân aceleași, singurul lucru modificat fiind modul lor de aplicare datorat circumstanțelor factuale diferite. Spre exemplu, obligația morală a unei firme de a lua în considerare interesele tuturor părților interesate atunci când ia decizii comerciale se traduce, în Europa, în permisiunea comercializării laptelui praf pentru copii, pe când aceeași obligație se traduce, în Nigeria, în interzicerea comercializării aceluiași produs. Diferența constă în faptul că în Europa apa este potabilă, pe când în Nigeria nu. Principiul moral și obligația corespunzatoare a unei firme se conservă, deosebită fiind numai forma pe care o iau acestea datorită circumstanțelor diferite. Când principiile morale ale noilor piețe diferă de cele ale piețelor din care provin firmele, atunci întrebarea "Când ești în Roma, trebuie sa te comporți sau nu precum romanii?" este consistentă și poate duce la stabilirea unor obligații noi pentru afaceri. În condițiile în care relativismul etic nu este o poziție teoretică acceptată, faptul că principiile morale diferă se poate datora fie faptului că unul dintre seturile de principii morale nu este justificat, fie că fiecare dintre seturile de principii morale este complementar celorlalte seturi morale, dând naștere urmatoarelor cazuri posibile.
I.În cazul în care principiile sunt diferite deși sunt justificate moral, înseamnă că principiile morale ale noii piete îi sunt complementare celor din piața de proveniență. În acest caz, firmele străine au obligația morala să se comporte în Roma precum romanii, nefăcând rabat nici de la obligațiile morale pe care le aveau deja.
II.În cazul în care principiile morale ale noii piețe nu sunt justificate, atunci firmele străine au obligația morală ca atunci când sunt în Roma, să nu se comporte precum romanii.
III. În cazul în care principiile pieței gazdă sunt singurele justificate, atunci companiile străine au obligația morală de a face numai precum romanii, eventual nu numai în Roma ci și în celelalte piețe în care sunt prezente. .
Există posibilitatea ca atât principiile morale ale pieței din care provin cât și cele cele găsite în spațiul economic gazdă local să nu fie justificate, caz în care răspunsul la întrebarea "cum să te comporți la Roma?" este evident: "nu ca romanii".
Neajunsul acestui tip de non-relativism moral în afaceri este că poate fi acuzat de imperialism etic. Pentru Werhane, a refuza imperialismul etic nu înseamnă a afirma existența unor sisteme etice alternative, ci a sublinia faptul că interpretările unor termeni fundamentali diferă în mod profund de la un context cultural la altul. Dacă Bowie susținea că în timp ce principiile morale sunt fixe, numai forma practică pe care o iau acestea diferă de la o cultura la alta, Werhane spunea că principiile morale însele trebuie să fie interpretate în funcție de diversele contexte culturale. Concret, termenii de "autonomie", "egalitate", sau "proprietate privată" pot fi lipsite de sens în anumite comunități, pot avea un înțeles diferit sau pot provoca probleme grave de natură morală. Cel mai clar exemplu este furnizat de către Taka, care atrage atenția că în Japonia ideea de proprietate are cu totul alte conotații decât cele din cultura de sorginte europeană. Pentru mediul cultural japonez, proprietatea privată este înțeleasă în primul rând ca un mijloc de a promova interese publice, non-egoiste, și numai în ultimul rând ca deservind intereselor egoiste ale posesorilor. În cazul în care o companie se confruntă cu dificultăți financiare, prima măsură luată de manageri este reducerea propriului salariu, urmată de reducerea dividendelor datorate acționarilor, și abia apoi de reducerea veniturilor angajaților. În situația în care nici aceste acțiuni nu-și dovedesc eficiența, se trece la vânzarea activelor firmei, iar concedierea angajaților este resortul ultim la care se apelează. Se observă ca dreptul de proprietate (în înțeles europocentrist) este încalcat de două ori de managerii japonezi, prima dată prin reducerea veniturilor cuvenite acționarilor, iar a doua oară prin vânzarea proprietății acestora în folosul conservării locurilor de muncă ale angajaților.
Etica afacerilor în contextul globalizării se confruntă cu teme noi, care nu intră în sfera de interes al eticii afacerilor tradiționale. Se observă că dincolo de considerațiile metodologice (cum ar fi discuția despre relativism), sunt necesare analizele locale, adaptate particularităților fiecarui caz. În același timp, trebuie luate în calcul și considerații ce țin de dreptatea la nivel global. Spre exemplu, răspunsul la întrebarea "Cànd ești în Roma, trebuie să te comporți sau nu precum romanii?", este determinat și de implicațiile pe care comportamentul din Roma al unei firme îl are asupra ne-romanilor. S-ar putea ca o solutie care pare suficient justificată în termeni relativism/non-relativism, să fie caduca din perspectiva globală.
2.4. GLOBALIZAREA AFACERILOR: EFECTE INTERNE
Globalizarea afacerilor și a producției face ca economiile naționale și destinele comunitățiilor din cadrul lor să fie din ce în ce mai interconectate. În teoria economică traditională, IED pot avea, în principiu, un impact pozitiv sau negativ asupra bunăstării naționale, însă mulți hiperglobaliști susțin că producția și competiția globală sporesc eficiența economiei mondiale, deoarece CMN-urile încurajeajă o diviziune internationala a muncii, astfel încât țările devin mai specializate în producerea bunurilor în care dețin un avantaj comparativ. Competiția reduce profiturile monopoliste și intensifică presiunea pentru inovație. Se spune că CMN-urile îmbunătățesc performanța economică natională, din momement ce aceste firme tind să aibă o productivitate mai mare decât firmele interne și contribuie la răspandirea noilor tehnologii și la ridicarea nivelului de calificare al forței de muncă naționale.
Interpretări mai critice susțin că globalizarea afacerilor implică o divergență în creștere între prioritățile corporatiste și cele ale guvernelor naționale și ale cetățenilor lor. O mare parte din perioada postbelică, aceasta observatie critica era frecventă în multe tări, în special în țările în curs de dezvoltare. Aici, activitatea CMN-urilor era adesea privită ca distorsionând prioritățile de dezvoltare, împietând asupra dezvoltării bazei economice interne și producând profituri în exces care erau repatriate în afara țării. O critică similară a apărut în principalele tări investitoare, inclusiv SUA pretinzând că CMN-urile transfera în străinătate locuri de munca și tehnologie și, prin urmare, afectează baza prosperității naționale. Mai mult, capacitatea corporațiilor de a organiza producția la nivel global este percepută ca oferindu-le o putere structurală uriașa în comparație cu guvernul național și forța de muncă de la nivel national.
Scepticii în privința tezei globalizării adoptă un punct de vedere mai tradițional concepând CMN-uriIe drept companii în esență naționale, cu activități peste hotare ; în consecință, ele sunt expuse controlului național. Aceste puncte de vedere divergente creează contextul pentru analiza efectelor decizionale, institutionale, distributionale și structurale ale globalizări și producției asupra suveranității și autonomie statelor capitaliste avansate.
2.4.1. EFECTE DECIZIONALE:AFACERILE GLOBALE ȘI POLITICA ECONOMICĂ NAȚIONALĂ
Rețelele globale de producție pot periclita eficiența strategiei economice
guvernamentale în mai multe moduri, dar în special prin modificarea costurilor și beneficiilor opțiunilor de politică economică și ale instrumentelor politice. Activitățiile CMN-urilor au efecte asupra eficienței instrumentelor tradiționale de management macroeconomic. Cowling și Sugden (1996) susțin că relația între managementul cererii, utilizarea capacităților și rata șomajului în cazul țărilor dezvoltate s-a modificat. Politicile de management al cererii au un impact mai redus asupra șomajului și a producției decât la începutul perioadei postbelice, partial deoarece veniturile în creștere dintr-o țară pot fi canalizate către exterior, pentru a finanța investiții ale CMN-urilor în alte părți. Mai mult, CMN-urile pot împrumuta din străinatate atunci când ratele interne ale dobânzilor sunt mari; și invers, profită de rate scăzute ale dobânzilor interne, împrumutând spre a finanța proiecte în străinatate. Acest lucru compromite în mod evident eficiența politicii monetare naționale. În calitate de actori financiari globali semnificativi, CMN-urile joacă, de asemenea, un rol important pe piețele valutare. Deși e posibil ca speculanții să inițieze un atac asupra unei valute, presiunea asupra cursului de schimb poate deveni ireversibilă atunci când CMN-urile (și investitorii instituționali) abandonează acea valută, chiar și ca o masură de precauție. Bineințeles, eroziunea evidentă în eficiența instrumentelor politicii macroeconomice naționale din anii '70, constituie un fenomen complex, reflectând și alte aspecte ale globalizării economice, precum și factori interni.
Deși capacitatea percepută a CMN-urilor de a transfera producția ar fi de așteptat să micșoreze capacitatea țărilor de a impozita capitalul, să reducă baza de impozitare și să transfere treptat povara impozitării către factori mai puțin mobili precum forța de muncă, lucrurile nu stau neaparat așa. Există doua aspecte-cheie ale acestei probleme: presiunea exercitată asupra guvernelor de a reduce impozitele asupra capitalului pentru a reține și/sau atrage companiile multinaționale și abilitatea companiilor multinaționale de a-și reduce la minimum obligațiile fiscale prin practica prețurilor de transfer. (Practica prețurilor de transfer implică subfacturarea sau suprafacturarea de către CMN-uri prin tranzacții interne, astfel încât să urce în mod artificial profiturile în țările cu impozite mici și să le reducă în cele cu impozite mari.) Cassou (1997) a conchis că ratele de impozitare a corporațiilor și ratele impozitului pe venit afectează într-adevar fluxurile IED către exterior; alte studii au fost mai puțin tranșante. Aceasta nu constituie o surpriză, întrucât impozitul este doar una dintre cheltuielile pe care le suportă CMN-urile. Cu toate acestea, ratele impozitării corporațiilor în țările dezvoltate au avut tendința de a scadea și totodata de a converge în ultimele două decenii (OCDE, 1991d; Tanzi, 1995, cap. 7). Cât de mult se datorează acest lucru globalizării producției și cât de important este el pentru veniturile naționale din impozite este mai puțin evident. Dovezile sunt mai convingatoare în ceea ce privește stimulentele și concesiile fiscale pentru IED către interior, din moment ce majoritatea statelor concurează pentru IED pe baza unor asemenea stimulente. În această privință, competiția globală pentru atragerea de IED a ajuns să includă în prezent măsuri fiscale. Însă competiția fiscală între state – și între regiunile din cadrul lor – este posibil să fie contraproductivă, ducând la oferirea de stimulente în creștere, în timp ce eficiența lor se diminuează. Cu toate acestea, țările și regiunile continuă să fie atrase într-un "concurs de frumusețe" în ceea ce privește stimulentele fiscale. Însă țările cu impozite mici au avut tendința de a se împotrivi încercărilor internaționale tot mai numeroase de a armoniza ratele de impozitare a corporațiilor.
Importanța macroeconomică a practicii prețurilor de transfer ramâne neclaraă din moment ce o mare parte din această acțiune este ilegală, obținerea unor date credibile este, în mod evident, dificilă (Plasschaert, 1994). Există stimulente clare pentru CMN-uri să exploateze mecanismele prețurilor de transfer, iar nivelurile înalte de comerț intrafirmă oferă ocazii considerabile de a face acest lucru. Cu toate acestea companiile sunt limitate de teama acțiunilor întreprinse de autoritățiile fiscale naționale, care au monitorizat practica (cel puțin din anii '70) și au făcut schimburi de informații. În plus, practica prețurilor de transfer poate veni cu sistemele interne de contabilitate și control. Dovezile existente indică faptul că prcțurile de transfer sunt practicate pe scară largă, însă acest fapt are o importanță secundară pentru profituri și pentru veniturile guvernamentale din impozite. Rousslang (1997) estimează că practica prețurilor de transfer are ca rezultat economisirea la impozite a circa opt miliarde de dolari pentru CMN-uri reprezintă doar circa 4% din venitul impozabil la nivel mondial al CMN-urilor din sectorul prelucrător.
Impactul producției internaționale este poate mai puternic în zona politicii industriale, în special pentru țările Europei continentale. Încercările întreprinse de guverne, precum în Franța, de a aplica o politică industrială coerentă au fost profund modificate de dezvoltarea CMN-urilor și a rețelelor globale de producție. de a transfera producția în străinatate subminează o strategie industrială care se bazează pe crearea de "campioni naționali". Strategii industriale mai eficiente impun crearea de companii la nivel european, așa cum este cazul Airbus, pentru a concura cu CMN-urile americane și japoneze. Aceasta nu înseamnă că politicile naționale industriale și în domeniul tehnologiei sunt redundante. În ciuda internașionalizării întreprinderilor mici și mijlocii, politica industrială poate opera pentru a le încuraja pe acestea din urmă, având în vedere capacitatea lor de a crea locuri de muncă în țară. În acest context, globalizarea producției influentează costurile și beneficiile diferitelor opțiuni din sfera generală a politicii industriale naționale.
2.4.2. EFECTE INSTITUȚIONALE: COMPETIȚIA GLOBALĂ
CMN-urile (corporațiile multinaționale) sunt fundamentale în globalizarea competiției. Comerțul joacă un rol esențial, însă producția multinațională este la fel de importantă. Producția transnațională, a interpus competiția globală în cadrul piețelor naționale, astfel încât multe firme sunt obligate să producă la frontiera mondială a productivității sau să iasă din afaceri (Cantwell, 1989; Baily și Gersbach, 1995). Agendele corporatiste și naționale, precum și alegerile strategice pe termen mai lung cu care se confruntă multe firme naționale sunt astfel influențate considerabil de impactul competiției globale.
Inițial, competiția globală a însemnat pătrunderea CMN-urilor americane din ce în ce mai profund și mai mult pe piețele străine. Din anii '70, firmele europe și japoneze au atins niveluri de productivitate similare celor americane, ceea a dus la o competiție directă între ele. Acest lucru s-a reflectat în fluxurile de IED pe masură ce multe CMN-uri și-au lansat ori și-au consolidat activitățile pe principalele piețe mondiale. Din anii '70, CMN-urile americane –au pierdut cote semnificative de piață în favoarea concurenților lor. Un indicator-cheie al gradului de competiție globală este faptul că ratele randamentului pentru CMN-uri în seetoarele de înaltă tehnologie nu sunt mari nici comparativ cu firmele din același sector, nici cu firmele din alte sectoare. Acolo unde CMN-urile se puteau baza pe propriile avantaje competitive pentru a obține profituri peste medie, intensitatea competiției globale contemporane face ca menținerea unor astfel de profituri să fie din ce în ce mai dificilă.
În timp ce nivelul de competiție globală diferă între sectoare și între țări, creșterea producției transnaționale a făcut-o mai intensă și i-a sporit extinderea geografică. În consecință, în majoritatea statelor OCDE, retorica politică și de afaceri a devenit impregnată cu o ideologie a competiției globale care afectează agendele instituționale ale firmelor, sindicatelor și guvernelor (Hoogvelt, 1997; Thompson, 1998b).
2.4.3. EFECTE DISTRIBUȚIONALE: FORȚA DE MUNCĂ ȘI PRODUCȚIA GLOBALĂ
CMN-urile (corporații multinaționale) sunt adeseori percepute ca fiind dăunătoare forței de muncă. Capacitatea lor de a organiza producția la nive! transnațional sporește, se spune, puterea corporatistă. În comparație cu puterea muncitorilor, exercitând o presiune descendentă asupra salariilor și condițiilor de rnuncă. Dincolo de aceasta, CMN-urile pot transfera tehnologie în strainatate, astfel încât locurile de muncă de calificare superioară sunt pierdute în favoarea țărilor cu salarii mici și, prin urmare, muncitorii din economiile avansate iși însușesc mai puțin din câștigul material al inovației tehnologice.
Cu toate acestea, atât din țările OCDE, cât și din țările în curs de dezvoltare indica faptul că CMN-urile plătesc salarii peste medie – deși, dacă alți factori sunt ținuți sub control, nu este evident că acest lucru este semniticativ. CMN-urile sunt adesea criticate pentru ca oferă salarii și condiții proaste în unele industrii, în special în cele de confecții și de încă1țăminte. În unele cazuri, dar nicidecumîin toate, salariile și condițiile sunt comparabile cu cele din firmele interne. În general, cazurile în care s-au. raportat cele mai proaste salarii și condiții nu vizează filiale ale CMN-urilor, ci firme interne din țările în curs de dezvoltare care produc sub contract cu CMN -urile.
Transferarea producției pentru a culege beneficiile salariilor reduse este evidentă în special în sectoare precum confecțiile, încălțămintea ăi articolele sportive; în perioada postbelică, CMN-urile nu numai că au transferat producția în aceste sectoare dinspre țările OCDE înspre economiile în curs de dezvoltare, dar au coborât-o și mai mult pe scara sa1ariilor, dinspre tări cu venit mediu înspre tări cu venit redus. Recent, aceasta presiune a devenit mai răspândită.CMN-urile vest-europene au concediat muncitori în tările de origine, în timp ce-și extindeau forța de muncă și activitățile în tări cu salarii mai reduse; de exemplu, în anii '90, producătorii elvețiano-suedezi ABS au redus 59.000 de locuri de muncă în Europa de Vest și în America de Nord (Financial Times) în timp ce ofereau 56.000 în alte părți, în principal în Asia și Europa de Est (24 octombrie 1997, p. 18). Hatzius a descoperit că fluxurile IED înspre și dinspre Marea Britanie și Germania și dinspre Suedia au devenit mai sensibile la cheltuielile cu forța de muncă, sugerând că este mai ușor
acum pentru multinaționale să organizeze producția în strainatate ca reacție la aceste costuri. Cheltuielile cu forța de muncă nu implică doar salariile, ci și cheltuieli de angajare, inclusiv contribuțiile angajatorilor la asigurările sociale. În țările afectate, presiunea descendentă asupra acestora din urma implică fie prestari sociale în scadere, fie transferul unei părți mai mari din povară asupra forței de muncă prin contribuții mai mari ale angajaților sau prin prestări private mai consistente.
Desigur, CMN-urile nu pot transfera producția în strainatate chiar după bunul-plac. Lawrence (1994) a comparat activitățiile multinaționalelor americane în 1979 și un deceniu mai târziu, descoperind că deși salariile din țările în curs de dezvoltare reprezentau 28,5% din salariile medii pentru aceleași activități în țarile OCDE, productivitatea muncii era de doar 40,3% din cea a țărilor OCDE. Nivelurile inegale de productivitate limitează în mod evident, posibilitățile de a transfera activitățile în țări cu salarii mici. Lawrence a descoperit în cazul CMN-urilor americane, că reamplasarea în țări în curs de dezvoltare outsourcing-ul nu explicau mare parte din reducerea ocupării în sectorul prelucrător din SUA. Însă Sachs și Schatz pun sub semnul întrebării aceasta descoperire.
În plus, CMN-urile tind să se afle în prim-planul inovației tehnologice și reclamă accesul la tehnologie și la personal calificat precum și la piețe principale. Bineînțeles, dacă tehnologia de producție poate fi dezvoltată în așa fel încât să poată fi utilizată de muncitori cu salarii mici din țările în curs de dezvoltare, CMN-urile sunt cel mai bine situate pentru a relocaliza în țări de acest tip. În această privintă, globalizarea producției poate contribui la creșterea inegalităților salariale între muncitorii calificați și cei necalificați, într-o anumită țară sau între țări.
Dacă CMN-urile ar putea transfera producția fără nici nici un cost, atunci salariile ar fi determinate la nivel global. Din moment ce transferarea producției în străinătate atrage unele costuri, nu ar fi de așteptat ca acest lucru să fie în totalitate valabil, însă pe masură ce costurile de reamplasare scad, ne-am putea aștepta ca salriile să fie stabilite tot mai mult de forțele competitive globale. Ca și în cazul comerțului ar putea fi așteptată o convergență globală a salariilor, deși nu anihilarea totală a inegalitaților salariale. Însă mișcările muncitorești din țări precum Suedia, cu un nivel înalt de producție internaționalizată, au reușit să obțină concesii importante din partea capitalului. Prin urmare, este puțin probabil ca nivelurile salariilor să conveargă la nivel global. Cu toate acestea, balanța puterii între forța de muncă și capitalul multinațional, în condițiile globalizării, se înclină, fără îdoială, în favoarea celui din urmă .
Întrucât CMN-urile (corporații multinaționale) sunt esențiale pentru economiile OCDE și inovația tehnologică internă, ele joacă, desigur, un rol fundamental în dezvoltarea acestora. Analizele s-au concentrat, într-o masură copleșitoare, asupra impactului IED în țările receptoare. IED către interior joacă un rol-cheie în a obliga multe firme interne să producă la frontiera mondialî a productivității și stimulează inovația internă, factori ce tind să sporească creșterea productivității: OCDE a descoperit date în sensul că filialele străine din țările OCDE tind să aibă o productivitate mai mare decât firmele interne și au efecte pozitive asupra creșterii și performanței economice naționale. Fluxurile IED către interior pot avea un efect important asupra creșterii, prin ridicarea ratei progresului tehnic, a ratei la care țările ajung din urmă productivitatea mondială și prin efectele asupra restului economiei. Totuși, datele sunt neconcludente.
Analizand studii asupra filialelor din strainatate localizate în țările în curs de dezvoltare, Caves trage concluzia că acestea "par să nu se bucure de nici un avantaj intrinsec de productivitate independent de avantajele relative la costurile tranzacțiilor, care le fac de la bun început să fie întreprinderi multinaționale. Studii anterioare au indicat o serie de efecte ale IED asupra creșterii, unele dintre ele negative. Blomstrom ș.a. au descoperit că IED constituiau un factor pozitiv important în ceea ce privește creșterea economică pentru țările cu venituri medii, dar nu și pentru cele cu venituri mici. Atât datele cantitative, cât și cele calitative indică faptul că instituțiile și infrastructurile economice preexistente sunt fundamentale pentru captarea beneficiilor adiacente generate de lED către interior, dar că aceste beneficii sunt adesea reduse. Faptul sugerează că IED joacă în general un rol pozitiv notabil doar în acele țări care au atins deja un nivel anterior de dezvoltare și posedă infrastructura și baza de calificare pentru a susține creșterea.
Mai mult, unii sceptici susțin că performanța economică națională este corelată direct cu performanța competitivă pe piețele mondiale a CMN-urilor cu baza în țară (și invers). Dacă acestea se comportă bine, situația va fi aceeași și pentru economia națională, întrucât beneficiile cresc pe plan intern. La cealalta extremă, hiperglobaliștii presupun că, întrucât CMN-urile își pot reamplasa cu ușurință producția, nu există în mod obligatoriu o conexiune între performanța economică naâionala și cea a CMN-urilor cu baza în țară. Spre exemplu, Reich susține că, în condițiile globalizării economice, performanța CMN-urilor cu baza în țară nu mai este corelată direct cu performanța economică natională.
Există o serie de dovezi în această privintă. Cantwell a descoperit că asocierea între performanța comercială a țărilor și performanța CMN-urilor cu baza în interior a variat. În 1974 exista o asociere limitată între performanța firmelor americane și britanice în anumite industrii și cea a economiilor lor, însă exista o asociere mult mai puternică în Franța, Germania, Italia și Japonia. În 1982, asocierea era și mai slabă pentru SUA și Marea Britanie și slabise, de asemenea, pentru Franța. În general, performanța CMN-urilor interne nu are în mod obligatoriu un impact direct asupra performanței comerciale naționale. Alte studii au descoperit și ele deosebiri semnificative între performanța CMN-urilor și cea a țării lor de origine. În cazurile Statelor Unite și Suediei, cotele naționale din exporturile mondiale de produse prelucrate s-au diminuat considerabil în ultimii douazeci de ani, în timp ce exporturile efectuate de filialele străine ale CMN-urilor americane și suedeze au crescut și apoi s-au stabilizat .
În timp ce SUA au cunoscut reduceri în cota lor din exporturile de înaltă tehnologie, nu la fel s-a întamplat, intr-un cadru general, cu CMN-urile americane. Cu alte cuvinte, companiile americane și-au mentinut și consolidat poziția competitivă pe plan mondial, în parte producând pentru export în străinatate. Situația în privința Japoniei este mai putin clară, dar chiar și așa, cota Japoniei din exporturile mondiale a scăzut în anii '80, în timp ce cota multinaționalelor japoneze din exporturile mondiale a continuat să crească. De-a lungul timpului globalizarea producției implică o desprindere treptată a performanței economice naționale de cea a CMN-urilor cu bază internă. În plus, procesul pare să se fi accentuat pentru industriile de înaltă tehnologie, în care ar fi de așteptat ca profiturile obținute din inovație să fie cele mai mari. Implicațiile mai vaste ale acestui lucru sunt importante: deși guvernele, au încercat să sprijine CMN-urile cu bază internă și să creeze un climat investițional favorabil pentru IED, aceasta nu sporește în mod obligatoriu performanța economică natională. Totuși, în special în țările OCDE, amploarea și importanța economică a IED și CMN-urilor înceea ce privește activitatea economicaă natională sunt de asemenea natură încât nevoile capitalului multinațional nu pot fi ignorate. Adaptarea politicii economice naționale la aceste nevoi poate avea consecințe importante, nu toate pozitive, pentru structura și performanța economiilor naționale.
CAPITOLUL III
GLOBALIZAREA PRODUCȚIEI
3.1. FIRMA ÎN FAȚA PROVOCĂRILOR GLOBALE
Globalizarea producției poate fi abordată din două puncte de vedere distincte: din perspectiva firmei sau din perspectiva teoriei comerțului internațional. Firma parcurge procesul de internaționalizare pornind de la întrebarea inițială “să ne extindem sau nu în străinătate?”, trecând prin diferiet etape ale procesului respectiv, până la stadiul de organizație globală sau corporație multinațională.
Decizia de pătrundere pe piețele internaționale poate fi generată de motive multiple:
necesitatea de a riposta la creșterea concurenței pe piețele naționale;
identificarea unor oportunități de afaceri foarte profitabile;
clienții societății care se deplasează în străinătate pot solicita servire internațională., etc.
Riscurile ce trebuie luate în considerație pot fi sistematizate astfel:
datoria externă a țării în care se investește;
guvernele instabile;
problemele de schimb valutar;
restricțiille impuse de guvern la accesul pe piață al firmelor străine și birocrația;
tarifele și alte bariere comerciale;
corupția – “oficialitățile din unele țări iau mită în schimbul cooperării, încredințând o afacere mai degrabă celui care dă mai mult decât celui care are motive bine întemeiate să o ceară. Managerilor americani li se interzice, printr-un act aprobat în 1977, să dea mită, în timp ce concurenți din alte țări operează fără o asemenea interdicție”
pirateria tehnologică;
costul de producție ridicat și adaptarea costisitoare a sistemului de comunicație.
După ce avantajele și dezavantajele au fost analizate pentru fiecare piață potențială în parte și firma a ales piața pe care urmează să se extindă, va trebui stabilită modalitatea cea mai eficientă de acces, variantele pentru care poate opta fiind următoarele:
Exportul indirect
Principala modalitate de acces pe o piață externă este exportul. Exportul de circumstanță este o modalitate de implicare pasivă în operațiunile ce se desfășoară pe o anumită piață, firma exportând uneori din proprie inițiativă sau ca răspuns la comenzile spontane venite de pe piețele externe. Exportul activ se desfășoară în momentul în care firma se angajează să-și extindă vânzările pe o anumită piață. Și într-un caz, și în altul, ea produce bunurile în propria țară, adaptându-se sau nu la condițiile existente pe noua piață externă. Exportul necesită efectuarea celor mai mici schimbări în structura liniilor de produse, în organizarea, investițiile sau obiectivele firmei.
În mod obișnuit, firmele încep să desfășoare operațiuni de export indirect prin implicarea intermediarilor independenți. Aceștia pot fi încadrați în patru categorii:
Comerciant intern cu activitate de export: acest intermediar achiziționează mărfuri de la producători interni și le vinde în străinătate, pe cont propriu.
Agent intern cu activitate de export: acesta caută și negociază achiziții de mărfuri în străinătate în schimbul unui comision.
Organizație cooperatistă: o astfel de organizație desfășoară activități de export în folosul câtorva producători, sub al căror control administrativ se găsește în parte. Ea operează în domeniul valorificării pe piețele externe a produselor agricole, materiilor prime ș.a.
Firmă – agent exportator: acest intermediar se ocupă cu activitățile de export ale unei societăți, în schimbul unui comision.
Exportul indirect oferă două avantaje. În primul rând, el implică investiții mai mici, firma nefiind obligată să-și constituie un compartiment de export, să angajeze personal de vânzare în străinătate sau să încheie un număr de contracte cu parteneri străini. În al doilea rând, exportul indirect implică un risc mai scăzut, legăturile stabilite cu intermediarii din străinătate determinându-i pe aceștia să aducă tehnică nouă, cunoștințe și servicii noi, ceea ce duce, în mod normal, la creșterea eficienței activității firmelor vânzătoare.
Exportul direct
În unele situații, societățile decid să se ocupe singure de activitățile de export. Investiția și riscul sunt ceva mai ridicate, dar și profitul potențial este mai mare. Există câteva modalități de realizare a exportului direct:
Departament sau direcție internă de export: un director comercial pe probleme de export se ocupă efectiv de vânzare și de problemele pieței, în funcție de solicitări. Sarcinile sale pot fi preluate, la o scară mai mare, de un departament specializat al firmei care să execute toate operațiunile de export și să aibă ca obiectiv central obținerea profitului.
Sucursală sau filială în străinătate: aceasta permite producătorului să – și facă într-o mai mare măsură simțită prezența pe piața străină și să realizeze o supraveghere mai atentă a acesteia. Filialele se ocupă cu vânzarea și distribuția produselor, putând desfășura și activități de depozitare și promovare. Adeseori, ele joacă rolul unor centre de prezentare, reparație întreținere a produselor societății.
Reprezentanții voiajori: societatea poate trimite în străinătate agenți care să o reprezinte și să îi găsească parteneri de afaceri.
Distribuitori sau agenți autorizați străini: societatea poate acorda unor distribuitori sau agenți străini drepturile de comercializare a produselor sale, în numele și pe contul ei. Distribuitorului i se pot acorda drepturi exclusive de reprezentare a producătorului în țara respectivă sau numai drepturi generale.
Licențierea
Licențierea reprezintă o modalitate simplă de implicare a producătorului pe piața internațională. Licențiarul, respectiv proprietarul unui drept de proprietate industrială, permite unei firme străine folosirea procesului de fabricație, a mărcii de comerț, a brevetului, a secretului comercial sau a oricărui bun de valoare, în schimbul unei taxe sau redevențe. Licențiarul are, astfel, posibilitatea de a penetr pe piața externă, în condiții de risc minime, iar licențiatul beneficiază de experiența de producție, de un produs binecunoscut sau de un nume, fără a fi nevoit să pornească totul de la zero. Coca – Cola se bazează în politica sa de marketing internațional pe încheierea contractelor de licență cu societăți de îmbuteliere din întreaga lume – denumite societăți cesionare – furnizându-le acestora siropul, precum și pregătirea necesară producerii, distribuției și vânzării produsului.
Licențierea are unele avantaje potențiale, în sensul că firma deține un control mai redus asupra licențiatului decât dacă și-ar instala propriile capacități de producție. Mai mult, dacă licențiatul are succes firma nu are nici un drept asupra profiturilor obținute de acesta, putând constata chiar, că la încheierea contractului și-a creat un concurent. Pentru a evita această neplăcere, licențiarul furnizează, de obicei, câteva ingrediente și componente necesare producției, asupra cărora deține dreptul de proprietate. Dar marea speranță a licențiarului se legă de capacitatea sa superioară de inovare, comparativ cu posibilitățile licențiatului, astfel încât acesta să depindă în continuare de el.
Societățile se pot lansa pe piețele externe și pe alte căi, cum ar fi contractul de management. În cadrul acestuia, o firmă încredințează unei alte firme conducerea unui hotel, unui aeroport sau a unei alte instituții din străinătate, în schimbul plății unei taxe. În acest caz, firma nu mai exportă un produs, ci un serviciu. Contractul de management este o metodă de acces pe piața externă care presupune un risc scăzut și un profit imediat. El este cu atât mai atractiv, cu cât firma contractantă își exprimă opțiunea de a deveni acționar la societatea administrată, în decursul unei perioade de timp determinate. Pe de altă parte, relațiile contractuale nu se modifică în cazul în care societatea dă puținelor sale resurse manageriale o întrebuințare mai bună sau dacă preia riscul întregii afaceri în scopul obținerii unor profituri sporite. Contractul de management este cel care împiedică societatea să intre în concurență cu proprii ei clienți.
O altă metodă de acces pe piețele internaționale este contractul de producție, prin care o firmă angajează producători locali care să-i fabrice produsul. Acest tip de contract prezintă dezavantajul exercitării unui control redus asupra procesului de producție și al unei posibile reduceri a profitului pe parcursul acestuia. Pe de altă parte însă, el oferă firmei șansa unui început mai rapid, cu riscuri mai mici și cu posibilitattea unei viitoare asocieri sau achiziționări a producătorului local.
Societățile mixte
Investitorii străini se pot asocia cu investitorii locali pentru a crea o societate mixtă, împărțind între ei dreptul de proprietate și controlul asupra acesteia. Necesitatea sau dorința de a forma o societate mixtă poate avea motivații de ordin economic sau politic: fie că firmei străine îi lipsesc resursele financiare, materiale sau manageriale pentru a suporta singură întregul risc, fie că guvernul străin face din coproprietate o condiție a accesului pe piață.
Coproprietatea are câteva limite. Partenerii pot să nu cadă de acord asupra politicilor de investiții, de marketing, ș.a., unul din ei optând pentru reinvestirea profitului în scopul dezvoltării societății, iar altul pentru retragerea lui. În plus, coproprietatea poate împiedica o societate multinațională în realizarea politicilor de producție și de marketing la scară mondială.
Investiția directă
O ultimă modalitate de intervenție străină pe piața unei țări este proprietatea directă asupra mijloacelor de producție. Societatea străină poate cumpăra toate drepturile asupra unei firme locale sau poate construi propriile capacități “pe loc gol”. În condițiile în care firma capătă experiență în activitatea de export, iar piața externă își mărește capacitatea , instalațiile de producție străine pot oferi avantaje deosebite. În primul rând, firma ar putea obține economii de cost, concretizate în forță de muncă sau materii prime mai ieftine, stimulente acordate de guvernul străin pentru investiții, economii de transport ș.a. În al doilea rând, ea și-ar putea îmbunătăți imaginea în noua țară prin crearea de noi locuri de muncă. În al treilea rând, și-ar putea consolida relațiile întreținute cu guvernul, clienții și distribuitorii locali, fapt care îi va permite să își adapteze mai bine produsele la mediul intern de marketing specific țării respective. În al patrulea rând, firma ar putea exercita un control total asupra investiției, perfecționându-și astfel politica de producție și cea de marketing, în vederea atingerii obiectivelor pe termen lung la nivel internațional. În al cincilea rând, firma și-ar putea asigura accesul pe piață, în cazul în care țara gazdă ar promova ideea ca produsele să se realizeze cu componente fabricate pe plan local.
Principalul dezavantaj al investiției directe constă în faptul că ea este expusă riscurilor generate de blocaje financiare, devalorizări ale monedei, înrăutățiri ale conjuncturii pieței sau de exproprieri. Reducerea sau stoparea activității firmei ar fi costisitoare, țara gazdă putând solicita firmei să plătească un substanțial ajutor bănesc personalului disponibilizat. Firmei nu – i rămâne astfel, decât să accepte aceste riscuri, în virtutea dorinței exprimate de a opera pe cont propriu în țara respectivă.
3.2. PROCESUL DE INTERNAȚIONALIZARE
Numeroase firme tind să prefere o anumită modalitate de acces pe piața externă. Unele aleg exportul, datorită riscurilor minime pe care le implică acesta, altele pot alege licența, iar altele vor prefera investiția directă. A insista însă în adoptarea unei singure modalități de acces ar fi o optică îngustă, știut fiind că nu toate țările vor accepta importuri de orice fel, nici realizarea de investiții directe. În consecință, este indicat ca firmele să-și însușească toate aceste metode de acces, căci chiar dacă au anumite preferințe, ele trebuie să fie capabile să se adapteze oricărei situații. Majoritatea societăților multinaționale importante utilizează mai multe asemenea metode.
Problema cu care se confruntă majoritatea guvernelor este aceea că prea puține societăți naționale participă la comerțul exterior, împiedicând astfel țările să câștige suficientă valută pentru a plăti importurile de care au nevoie. Prin urmare, guvernele subvenționează programe de promovare a exporturilor, care trebuie să se fundamenteze pe o profundă înțelegere a procesului de internaționalizare a firmelor.
Procesul de internaționalizare presupune parcurgerea a patru etape:
Activități de export neregulate
Export prin reprezentanți (agenți) independenți
Stabilirea uneia sau mai multor filiale în străinătate
Construirea de capacități productive în străinătate.
Firmele își conduc activitățile pe piața internațională în cel puțin trei moduri:
Departamentul de export: de obicei, o firmă debutează în activitățile de comercializare a mărfurilor pe piața internațională prin simpla expediere a acestora către beneficiarul extern. Dacă vânzările în străinătate se extind, firma ăși organizează un departament de export compus dintr-un director comercial și câțiva asistenți. Dacă vânzările cresc și mai mult, în departamentul de export se includ diferite servicii de marketing, astfel încât firma să poată supraveghea mai atent activitatea. Dacă firma participă ca parteneră într-o societate mixtă sau se implică în operațiuni de investiții directe, acest departament nu mai poate conduce corespunzător operațiunile de export.
Divizia internațională: numeroase firme se implică în mai multe afaceri pe piețele internaționale, o firmă putând realiza operațiuni de export într-o țară, acordând licențe unei alte țări, participând cu capital într-o a treia țară și având filială într-o a patra. Mai devreme sau mai târziu, ea își va crea o divizie internațională pentru a face față activității complexe pe care o desfășoară în străinătate. Această divizie va fi condusă de către un președinte, care va stabili obiectivele și planurile financiare, el fiind răspunzător pentru îmbunătățirea poziției firmei pe piața internațională. Diviziile internaționale pot fi organizate sub o mulțime de forme. Personalul unei asemenea divizii este alcătuit din specialiști în marketing, producție, cercetare, finanțe, etc. Aceste unități pot fi organizate în funcție de unul sau mai multe criterii. Astfel, ele pot fi organizații geografice (președintelui diviziei internaționale îi sunt subordonați vicepreședinții regionali pentru Europa, America de Nord, Africa, Orientul Mijlociu, etc.; acestora le sunt subordonați directorii la nivel național, care răspund pentru forțele de vânzare, sucursalele, distribuitorii și deținătorii de licențe din țările respective). Unitățile operative pot fi grupuri internaționale de producție, fiecare grup fiind condus de un vicepreședinte răspunzător pentru vânzările efectuate de acesta pe piața mondială. Vicepreședințeii pot solicita specialiștilor în materie ai companiei să analizeze situația existentă în diferite regiuni geografice. Și, în sfârșit, unitățile operative pot fi sucursale internaționale, fiecare condusă de un președinte care raportează președintelul diviziei internaționale.
Organizația globală: mai multe firme au depășit etapa diviziei internaționale și s-au transformat în adevărate organizații globale. Ele au încetat să mai joace rolul unor comercianți interni care se aventurează peste granițe, îndeplinindu-l în prezent pe cel al comercianților care acționează pretutindeni în lume. Conducerea și personalul corporației își propun să creeze condiții favorabile de producție, politici de marketing, fluxuri financiare și sisteme de distribuție la scară mondială. Unitățile care operează la nivel global sunt direct subordonate directorului executiv sau biroului executiv și nu șefului diviziei internaționale. Conducerea este alcătuită din manageri selecționați din mai multe țări, echipamentele și materialele necesare sunt achiziționate din țările care le furnizează la cel mai mic preț, iar investițiile sunt realizate acolo unde veniturile anticipate sunt cele mai mari.
CAPITOLUL IV
GLOBALIZAREA ȘI SERVICIILE
4.1. ASPECTE PRIVIND GRADUL DE
INTERNAȚIONALIZARE A SERVICIILOR
Controversele notabile din literatura economică privind conceptul de transnaționalitate lasă loc unui consens în legătură cu factorii majori care accentuează procesul de internaționalizare a serviciilor. Într-adevăr, dezvoltarea STN și impactul progresului tehnologic asupra sectorului de servicii sunt recunoscute unanim ca având un cuvânt important de spus în direcția influențării gradului de internaționalizare a serviciilor.
Comerțul internațional, după cum s-a arătat anterior, pierde teren în fața celorlalte modalități de prezență pe o piață externă. Este evident în acest caz că acordurile de licență, societățile mixte sau ISD efectuate de marile transnaționale preiau comanda dezvoltării.Numeroase segmente de servicii, cum ar fi cele de producție sau cele care sunt implicate în activități de circulație, s-au internaționalizat datorită creșterii rapide a sferei de influență a STN din domeniul industriei prelucrătoare. Marile bănci, agenții de publicitate, firme de consultanță, companii de transport sau lanțuri hoteliere nu au făcut decât să le urmeze. Interactivitatea dintre ramuri a determinat acest comportament.Serviciile de afaceri au urmat clienții din industria prelucrătoare, dar fenomenul a avut și o incidență inversă, în sensul că existența unei rețele globale de corporații prestatoare de servicii de afaceri a orientat stabilirea în spațiu a companiilor din industrie.
Companiile de servicii, prin internaționalizare, pot face chiar mai mult, acționând și asupra sectorului propriu și determinând și internaționalizarea altor categorii de servicii.Globalizarea clienților este principala cauză a globalizării producătorilor de servicii. Prezența locală pe o piață nu este dictată doar de caracteristicile serviciilor (intangibilitate, eterogenitate, imposibilitatea stocării, necesitatea proximității fizice dintre producător și consumator) dar și de dorința menținerii renumelui, care acționează ca un certificat de garanție pentru client. Serviciile bancare și de asigurări, cele de publicitate și serviciile profesionale (consultanță juridică și financiară, contabilitate și audit, recrutarea personalului înalt calificat, cercetarea pieței, sondarea opiniei publice) sunt nevoite să ofere servicii de reputație mondială pentru clienții anterior plasați pe piață.
STN au înțeles faptul că prezența comercială pe piață sau tranzacțiile cu servicii desfășurate prin intermediul filialelor asigură continuitatea activității și siguranță mai mare, gradul scăzut de standardizare a serviciilor invalidând simplele activități de comerț.
STN din servicii încă de la început se orientează asupra ISD. Fluxurile de ISD iau treptat locul modalităților clasice de comerț, tendințele de liberalizare și importanța tot mai mare care li se acordă în negocierile comerciale ajutând la propagarea fenomenului.
Schimbările tehnologice din sectorul serviciilor au ajutat procesul de internaționalizare prin intermediul STN. Acestea au înlesnit:
separarea procesului de producție în numeroase activități dispersate sub aspect geografic, pentru a se valorifica avantajele legate de costuri
conectarea și controlarea diferitelor stadii ale procesului de producție diversificat sub aspect geografic.
Sporirea eficienței prin realizarea de economii de scară sau de gamă, ca avantaj pentru producător dar și accesul la o paletă mai mare de produse diferențiate și mai ieftine, ca avantaj pentru consumator, sunt motive pentru care unii analiști cred că globalizarea economiei mondiale este o urmare a evoluției din domeniul serviciilor.
Comerțul cu servicii dintre țări, care rezultă din procesul globalizării, poate fi redus în principal la tranzacții intra și interfirmă cu produse intermediare sau cu servicii intermediare: servicii financiare, servicii de management sau alte materii prime informaționale. O parte însemnată a acestor servicii este tranzacționată de STN, ale căror strategii presupun o coordonare cu atât mai eficientă cu cât serviciile de management sunt mai bine puse la punct.
O primă concluzie este că mijlocul principal de internaționalizare a serviciilor nu poate fi comerțul transfrontalier ci extinderea activităților corporațiilor internaționale. Terminologia utilizată este diferită, vorbindu-se despre conglomerate transnaționale de servicii (American Express, Sears, etc.), conglomerate transnaționale integrate (Mitsubishi, Mitsui, etc.), sau firme de servicii nultiunități, după terminologia utilizată de Porter.
STN din sectorul serviciilor acționează, după cum am menționat anterior, și asupra dezvoltării industriale dar și asupra altor sectoare din domeniul terțiar.
Este evident că expansiunea comerțului și a investițiilor, dezvoltarea economică și modernizarea unei zone sunt greu de realizat fără un sector bancar sau de transporturi bine puse la punct.
Pe de altă parte, turismul, publicitatea, serviciile de audit și consultanță sau alte servicii profesionale organizate în cadrul STN ajută la diversificarea mai mare a sectorului însuși.
A doua concluzie importantă care se poate trage este că pe fondul unei internaționalizări rapide și crescânde a sectorului terțiar, dimensiunea și scara de operare a firmelor unei țări contează pentru stabilirea poziției lor pe piața mondială. Această afirmație este verificată în practică prin poziția dominantă a societăților transnaționale pe piața internațională a serviciilor.
În același timp există și nevoia existenței furnizorilor locali de servicii, care se orientează mai ușor în spațiul respectiv, mai mic și cunoscut de mai mult timp.
Pentru o analizare corectă a serviciilor și pentru relevarea eterogenității lor se impune sublinierea faptului că intensitatea internaționalizării cunoaște diferențe de la caz la caz, în funcție de particularitățile fiecărui serviciu, dar luând în calcul și amploarea impactului tehnologic și a gradului de reglementare asupra fiecărei activități care ține de terțiar.
Analizele făcute de Uniunea Europeană după intrarea în vigoare a Pieței Unice au stabilit următoarea configurație sectorială:
un grad ridicat de internaționalizare caracterizează două segmente de servicii: lanțurile hoteliere și transporturile aeriene, la ambele fiind utilizată o internaționalizare prin intermediul comerțului;
un grad mediu de internaționalizare se întâlnește la următoarele segmente: servicii bancare și de asigurări, la care internaționalizarea are loc mai ales prin ISD, serviciile de telecomunicații, la care se folosește exclusiv comerțul și serviciile de afaceri, care se internaționalizează prin ambele moduri.
un grad mai mic de internaționalizare se poate înregistra la serviciile de distribuție, transporturile rutiere și de construcții.
Producerea și distribuția serviciilor sunt cele care se internaționalizează mai mult decât comerțul cu servicii, chiar dacă barierele naturale și cele legislative se șterg treptat, prin progresul tehnologic și prin colaborarea instituțională mondială.
4.2. SERVICIILE–UN NOU SUBIECT PENTRU TEORIA
ECONOMICĂ
Un fapt inedit în legătură cu atenția acordată serviciilor în teoria economică este că s-a produs o trecere de la o istorie a unei marginalizări îndelungate la un interes tot mai mare începând cu sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor ’80. Nu doar literatura economică tratează diverse aspecte ale terțiarului, dar și dezbaterile din cadrul organizațiilor și organismelor internaționale (GATT, apoi OMC, UNCTAD; OCDE) acordă spații importante pe ordinea de zi acestui fenomen.
Tonul a fost dat de Allan Fisher, Colin Clark și Jean Fourastie, care arătau în urmă cu o jumătate de secol în cadrul unor modele trisectoriale de dezvoltare că rolul serviciilor va crește.
O serie de autori susțin că la originea interesului teoretic pentru servici trebuie căutate realități, de genul consecințelor primului șoc petrolier din1973. Constrângerilor impuse de producătorii de țiței nu li se putea face față decât prin progrese rapide în tehnologie, iar acestea presupuneau o intensificare a cercetării și explorări privind posibilitățile de îmbunătățire a managementului, a sistemului financiar, a transporturilor și a serviciilor de distribuție. Cu alte cuvinte, țările afectate de creșterea prețurilor la țiței încearcă să găsească noi surse de avantaj și / sau noi modalități de valorificare a avantajelor existente.
O a doua explicație ar putea fi adusă de o altă realitate a ultimelor decenii: încetinirea creșterii economice și agravarea șomajului în perioada anilor 1970, sub impactul primei crize economice grave postbelice care a apărut în țările dezvoltate.
Se speră astfel că activitățile de servicii, intensive în forță de muncă, ar putea contribui la depășirea acestor probleme.
În al treilea rând, se impune menționarea progreselor tehnologiilor din domeniul informației și al telecomunicațiilor, care aduc schimbări în diviziunea internațională a muncii.
Se poate spune că există o cronologie a conștientizării importanței serviciilor.
Într-o primă etapă conștientizarea s-a produs la nivelul practicienilor care s-au confruntat prima dată cu noua realitate caracterizată prin creșterea numărului activităților de servicii mai întâi din interiorul și apoi și din afara industriei prelucrătoare.
În etapa a doua, situată la sfârșitul anilor ’70, sub impactul crizei economice, teoreticienii au ajuns la concluzia că funcția economică responsabilă pentru crearea avuției suferă modificări fundamentale, serviciile trecând în prim-plan prin dobândirea unei dimensiuni strategice în context național și internațional.
În etapa a treia serviciile au trecut din realitățile teoretice și practice pe masa de negocieri, în cadrul GATT: la început în cadrul grupului de negocieri asupra barierelor comerciale netarifare în contextul Rundei Tokyo iar apoi în 1986, la Runda Uruguay, în cadrul grupului distinct de negocieri privind comerțul cu servicii.
În etapa a patra se înscrie GATS, instrument juridic multilateral care asigură cadrul de reglementare și de liberalizare progresivă a comerțului cu servicii.
Cert este că la nivel teoretic se face simțită nevoia regândirii paradigmei economiei industriale. În timp ce economiile industrializate se transformă tot mai mult în economii de servicii, mentalul uman are dificultăți în perceperea imaterialului și a
subiectivului, care funcționează după alte reguli.
Alături de dificultățile psihologice în înțelegerea importanței serviciilor se înscriu și o serie de stereotipii care întrețin percepțiile negative asupra serviciilor. Jan de Bandt încearcă o sintetizare a acestora, astfel:
evocarea caracterului neproductiv al serviciilor
aparenta expansiune a sectorului
apariția unor servicii care nu ar răspunde nici unei nevoi reale
serviciile ca reflectare a creșterii costurilor cu organizarea
serviciile ca urmare a dezindustrializării (fenomenul terțiarizării privit nu ca o revoluție ci ca o contrarevoluție)
serviciile ca expresie a încetinirii creșterii economice globale
serviciile și paradoxul productivității, etc.
Regândirea și adaptarea bagajului teoretic referitor la servicii trebuie să fie susținute în același timp și de modificări de ordin statistic. Terțiarul nu mai este doar un sector în cadrul economiei, alături de agricultură și industrie; el se transformă într-un liant, pătrunzând în toate domeniile economice și fiind dificil de separat. De aceea provocarea lansată pentru statisticieni este tentantă, necesitând o rezolvare cât mai urgentă.
Pentru ca teoria economică să aibă posibilitatea să analizeze fenomenul și să ofere soluții utile este nevoie de abandonarea vechiului mod de percepere a realității dar și de noi concepte, metodologii și instrumente statistice.
În acest sens, soluția vehiculată cel mai frecvent este abordarea interdisciplinară, care presupune dezvoltarea legăturilor cu sociologia, marketingul, antropologia culturală, hermeneutica, ținând seama de gradul de interacțiune comunicativă: în timp ce știința economică s-ar dovedi mai utilă pentru analizarea serviciilor de piață în care predomină comportamentul economic rațional, celelalte discipline s-ar dovedi mai relevante în studierea tranzacțiilor cu servicii care presupun interacțiuni mai clare.
4.3. SERVICIILE ȘI APORTUL LOR LA GLOBALIZARE
Dacă secolul al VIII-lea a însemnat un început în ceea ce privește abordarea conceptuală a serviciilor, secolul al XIX-lea a adus primele încercări de surprindere a rolului lor la dezvoltarea economică prin școala istorică germană și Friedrich List.
Mai târziu, se lansează modelul dezvoltării trisectoriale, teoria societății postindustriale a lui Daniel Bell din 1973 sau teoria economiei informaționale, care explică expansiunea serviciilor și procentul crescând al forței de muncă din acest sector integrându-le într-un proces pe termen lung de transformare structurală a țărilor industrializate.
Anii ’80 înseamnă o perioadă fertilă sub aspectul contribuțiilor pe tema serviciilor care au fost reconsiderate în scopul studierii raporturilor cu dezvoltarea economică.
Dincolo de dilemele privind posibilitățile reale de concepere a unei teorii unitare și coerente privind raportul servicii-dezvoltare există un acord general privind creșterea ireversibilă a ponderii sectorului în țările dezvoltate. Totuși probleme apar în momentul detectării factorilor care determină această creștere ca și a acelor tipuri de servicii care contribuie cel mai mult la creșterea economică.
Teoreticienii care consideră că expansiunea serviciilor se datorează productivității scăzute văd oferta responsabilă de acest lucru, în timp ce alți autori care cred în forța motrice a serviciilor exagerează, dimpotrivă, rolul cererii.
Cu privire la tipurile de servicii care contribuie cel mai bine la dezvoltare, poate fi realizată o împărțire a lor în servicii stagnante, servicii regresive și progresive.
Serviciile stagnante sunt cele care se caracterizează printr-o creștere slabă a productivității muncii sau prin ritmuri negative. Serviciile medicale, recreative sau hoteliere se înscriu în această categorie.
Serviciile regresive sau “pubelă” atrag forță de muncă slab calificată și se caracterizează prin scăderea costurilor și a prețurilor la respectivele activități: exemplul cel mai concludent îl constituie serviciile de fast-food.
Serviciile progresive sunt acelea la care, deși prețurile au crescut, productivitatea muncii a compensat acest lucru, serviciile informaționale intrând în această categorie.
Raportul servicii-dezvoltare poate fi descompus în două faze:
în prima fază serviciile reprezintă cel de-al treilea stadiu firesc de evoluție a economiei. Originea acestui model se regăsește în lucrările autorilor Fisher-Clark-Fourastie care au fost baza de plecare pentru curentele de gândire postindustriale
în a doua fază teoria privind acest subiect s-a dezvoltat ca reacție la postindustrialism, omogenitatea acestor teorii fiind însă mai scăzută, interpretările cauzelor și implicațiilor expansiunii serviciilor, ca și metodologiile propuse fiind diverse. Totuși se pot desprinde două trăsături care unifică sau apropie aceste lucrări:
sunt respinse conceptele postindustriale care neglijează importanța industriei
se acceptă ideea că industria ar fi baza de expansiune a serviciilor, acestea fiind abordate în interdependență cu sectorul industrial.
Sintetizând, se pot stabili pentru această a doua fază două axe teoretice:
teoria economiei autoservirii – dezvoltată de Gershuny (1978, 1983, 1987) consideră că se va ajunge la o substituire a serviciilor achiziționate anterior de pe piață cu servicii produse în cadrul gospodăriilor, ca urmare a creșterilor în planul productivității și a inovațiilor din domeniul produselor de larg consum.
după alți autori, elementul determinant al noilor economii îl reprezintă serviciile de producție și cele de consum, avansate, care se constituie în motorul ierarhiei urbane moderne.
Dacă prima axă este focalizată pe gospodării, cea de-a doua este bazată pe structura producției industriale.
Trebuie făcută mențiunea că această analiză este efectuată când se urmărește dezvoltarea economiilor naționale. În continuare vor fi amintite trei modele:
modelul celor trei stadii de dezvoltare
teoriile societății postindustriale
modelul societății informaționale
Modelul tristadial elaborat de Fisher-Clark-Fourastie propune următoarele etape: preindustrial, industial și postindustrial, în fiecare din ele ponderea în producție și ocuparea forței de muncă fiind dominate pe rând de agricultură și industria extractivă, de industria prelucrătoare și respectiv de servicii. Mutațiile structurale care însoțesc fiecare din cele trei stadii sunt puse pe seama schimbărilor care se produc în rândul cererii (schimbări psiho-sociologice) dar și a celor de ordin tehnologic vizând oferta.
Limitele acestui model se regăsesc în exagerarea rolului serviciilor de consum tradiționale și neglijarea serviciilor de producție, a celor sociale și publice, a inovației tehnologice. De altfel, și orizontul temporal este destul de redus la acest model.
Pe de altă parte, popularitatea lui se evidențiază în utilizarea ca punct de plecare pentru alte teorii sau studii empirice, ca și în fundamentarea arhitecturii sistemelor statistice, naționale și internaționale.
În continuare se va face o prezentare pe scurt a modelului și se vor evidenția câteva consecințe în plan teoretic și politic.
Variante de interpretare a mutațiilor structurale în contextul teoriei trisectoriale
Sursa: Agnes Ghibuțiu, “Serviciile și dezvoltarea”, ed.Expert, București, 2000, adaptare după Gruhler (1990, pag. 45).
Pe lângă faptul că a deschis noi punți cercetătorilor, numărul de teze ce au rezultat fiind impresionant, acest model a influențat și puterea politică prin propagarea ideii că dezvoltarea sectorului de servicii s-ar produce automat, sub influența liberului joc al pieței.
4.3.1. RAPORTUL SERVICII-DEZVOLTARE ECONOMICĂ
Creșterea veniturilor pe cap de locuitor în țările dezvoltate s-ar fi presupus că ar sta la baza orientării spre servicii. Lipsa unui antrenament teoretic și experimental a dus probabil la propagarea unei atitudini pasive a puterii politice față de direcționarea dezvoltării serviciilor în așa fel încât să se poată obține avantajele gândite și dorite. Sau poate intuiția eterogenității și a consistenței sectorului să stea la baza acestui comportament?
Teoriile societății postindustriale reprezintă o continuare a modelului anterior, în anii 1960-1970 aceste teze anticipând transformarea economiilor occidentale în economii de servicii, producția materială și legile ei scăzându-și treptat ponderea. Pionierul acestei teorii este Fuchs (1968) dar paternitatea conceptului de “societate postindustrială” aparține lui Bell (1973).
Avantajele punctate sunt de natură sociologică, transformările vizate anulând munca parcelată caracteristică societății industriale, care lasă loc contactului personal dintre producători și consumatori. Acest curent de opinie permite intelectualilor să creadă în forța viitoare a inteligenței, a “gulerelor albe”, în fața producției de dragul producției.
Limitele acestui model, care constau în analizarea globală a terțiarului, fără delimitări specifice, îl alătură modelului anterior. Față de primul model, aceste teorii recunosc însă cunoștințele ca fiind principiul fundamental al unei societăți care dorește maximizarea bunăstării.
Cererea și diversificarea ei sunt considerate determinanți ai evoluției spre servicii, alături de progresul tehnologic. Nu sunt astfel abordate serviciile în contextul relațiilor cu alte sectoare economice și nici posibilitățile țărilor mai puțin dezvoltate să recupereze decalajele față de țările avansate prin elaborarea unor programe de dezvoltare bazate pe sectoare de servicii. De asemenea, nu s-a crezut că țările în dezvoltare ar putea sări peste etape, considerându-se că procesul istoric de ajungere la forme sofisticate bazate pe servicii nu poate fi modificat sau scurtat.
Teoriile societății informaționale propun o abordare în care locul central îl ocupă dezvoltarea produselor din domeniul informației. Porat (1977), Joncher (1983), Rada (1987) sunt câțiva din cei care au considerat că societatea se îndreaptă spre o informatizare susținută, ca urmare a accentuării diviziunii tehnice a muncii și a extinderii specializării. În aceste condiții este vitală nevoia de a schimba informații pentru sudarea și coordonarea activităților.
Elementul de continuitate cu modelele anterioare îl constituie prelungirea lor prin anunțarea unui al patrulea stadiu, cuaternar, legat de producția, prelucrarea, distribuția și consumul de informații.
Chiar dacă serviciile și orice teorie elaborată pe marginea posibilităților de dezvoltare pornind de la punerea accentului pe ele trebuie să țină seama de fluiditatea și inconsistența materială specifice, totuși noțiunea de “informație” este prea vagă și interpretabilă.
Trebuie făcută observația că economia serviciilor și economia informațională nu sunt identice, a doua neluând în calcul celelalte servicii sau evoluția lor în cadrul economiei. Serviciile informaționale ar putea fi considerate “servicii ale serviciilor”, impactul lor asupra societății în general fiind încă insuficient analizat.
Aceste modele corespund celei de-a doua faze amintite anterior, aici fiind incluse:
teoria autoservirii
teoria complementarității
Modelele neoindustriale se dezvoltă ca reacție la diferitele ipostaze ale modelelor postindustriale și au la bază observarea realităților cu care se confruntă țările dezvoltate după 1975.
Se pot remarca, pe de o parte, modele bine fundamentate teoretic, închegate, dar pe de altă parte și modele cu caracter eclectic, dar care oferă exemple sugestive și explicații pertinente pentru cauzele dezvoltării serviciilor și urmările acestui fapt.
Teoria autoservirii sau a “substituției bunurilor materiale și serviciilor” este legată de economistul britanic Gershuny.
În opinia acestuia, la originea transformărilor economice care au loc în societățile dezvoltate se află comportamentul gospodăriilor, ca reprezentanți ai cererii finale. Gospodăriile fie achiziționează bunuri materiale pentru a le utiliza (presupunând că sunt dispuse să plătească pentru aceasta un consum de timp) în orice moment, fie apelează la serviciile din afara gospodăriei, numite și “formale”, care nu reclamă timp dar presupune o potrivire cu momentul în care ele sunt disponibile. Jocul costurilor de oportunitate tinde să se deplaseze nu spre o externalizare a serviciilor, spre creșterea oportunităților de oferire a acestora pe piață, ci spre internalizarea lor, spre transformarea lor în autoservicii. Un exemplu ar fi înlocuirea transportului public prin utilizarea autoturismului particular sau substituirea serviciilor de curățătorie din sectorul comercial cu mașinile de spălat din gospodărie.
Cum explică Gershuny această tendință? Creșterea mai rapidă a productivității muncii din sectorul industrial face ca prețul relativ al serviciilor față de bunuri să crească, până când soluția autoservirii devine mai avantajoasă. Cele mai spectaculoase transformări ar avea loc în domeniul educației și al sănătății sub impactul tehnologiei din domeniul informației.
Modelul societății și al comportamentului economic au fost contestate atât la nivel teoretic cât și empiric de unii autori: Delmas și Gadrey, 1987; Gadrey, 1987. Ei au demonstrat că modelul se aplică doar la unele servicii.
Criticile modelului sunt sintetizate în cele ce urmează:
autoservirea nu se mai poate realiza în cazul unor servicii cu grad înalt de specializare
forța de muncă ocupată în servicii continuă să crească relativ și absolut ca răspuns la o cerere crescândă din partea gospodăriilor.
Ceea ce rezultă este că autoservirea trebuie luată în considerare alături de creșterea serviciilor intermediare furnizate de firme pentru alte firme și de creșterea firmelor producătoare de servicii.
Teoria autoservirii deschide drum unor cercetări interdisciplinare, alături de economic fiind luate în calcul socialul, instituționalul și politicul.
Teoria complementarității este a doua orientare în contextul reacțiilor la postindustrialism dar este diferită și de teoria autoservirii. Accentul cade pe modificările în planul structurii și a metodelor de producție, tot mai intensive în servicii, ca și pe schimbările tehnologice.
Stanback s-a impus în cadrul acestui subcurent de gândire.
Denumirea teoriei provine de la faptul că serviciile intermediare sau complementare sunt din ce în ce mai importante în condițiile creșterii gradului de sofisticare în modul de producție și în structura acesteia. O listă a acestor servicii cuprinde:
servicii de producție furnizate direct firmelor
servicii legate de distribuția și finanțarea tranzacțiilor cu bunuri materiale
servicii de pregătire a capitalului uman cerut de noile structuri
servicii necesare coordonării și reglementării dimensiunii spațiale a sistemului de producție în ansamblu.
Punctele comune care pot fi desprinse în cadrul teoriei complementarității sunt următoarele:
complementaritatea materialului și a imaterialului
creșterea dinamică a serviciilor de producție
manifestarea mai multor forme de industrializare în sfera serviciilor, devenind astfel posibilă standardizarea și obținerea avantajelor de scară
rolul strategic al serviciilor de afaceri destinate în special marilor corporații ca trăsătură esențială a noii ierarhii urbane.
Limitele se regăsesc în acordarea unei slabe atenții sectorului public, la care pot fi încadrate serviciile de educație, sănătatea sau administrația generală. De asemenea, se face o exagerare în ceea ce privește includerea complexului financiar, bancar de asigurări și tranzacții imobiliare în categoria de servicii de producție.
Și la acest model scapă unele servicii prin imposibilitatea alinierii la cele amintite: serviciile de agrement sau cele turistice nu pot fi asociate cu structura sau modul de producție, cu pregătirea capitalului uman, vizând noi forme ale consumului și noi piețe țintă.
Trei concluzii se pot formula în acest moment:
La expansiunea serviciilor nu contribuie doar oferta sau doar cererea, mai potrivită fiind poate apelarea la termenul de “actor social”.
Nu poate fi neglijată nici existența unor categorii de servicii care răspund altor criterii, independente de structura industriei sau de producția și consumul de bunuri materiale.
Elementul central al noii economii a serviciilor nu este de ordin tehnic, ci social, anunțând un nou tip de relații dintre activitățile de producție și de consum.
Concluzia finală cuprinsă în modelele neoindustriale este că au în comun două aspecte:
respingerea explicațiilor oferite de postindustrial
reafirmarea importanței industriei și abordarea serviciilor prin prisma complexității crescânde a producției industriale.
4.3.2. Industrie-servicii: de la interacțiune la interfață
Raportul industrie-servicii constituie un alt subiect care a suscitat vii dispute, adepții dezindustrializării opunându-se celor care susțineau postindustrializarea.
Fundamentele teoretice de la care pornesc cei dintâi sunt legate de concepțiile economiștilor clasici, care considerau producția de bunuri materiale ca fiind singura sursă a valorii și creatoare de avuție. Dezvoltarea economică ar ajunge astfel, cu era serviciilor, într-un declin.
Adepții postindustrialismului, dimpotrivă, salută aceste transformări care presupun contribuții la calitatea generală a vieții și forță de muncă înalt calificată.
Doi factori au condus la menținerea controverselor dintre cele două tabere:
deplasarea masivă a forței de muncă dinspre industrie spre servicii
fenomenul de globalizare a piețelor după 1980.
Acum 20 de ani se credea că producția industrială va fi dislocată de servicii, fenomen însoțit de o deteriorare a performanței comerciale, o reducere a veniturilor, fenomene negative în general.
Interdependența industrie-servicii se traduce prin folosirea metodei cauză-efect în explicarea procesului de dezvoltare din istoria economiei. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că sectorul industriei prelucrătoare nu s-ar fi dezvoltat în perioada de început a revoluției industriale fără un fundal discret oferit de o revoluție comercială reprezentată de sistemul bancar, comerț și transportul cu vapoare sau pe calea ferată. Consolidarea și extinderea pieței de capital au făcut posibilă și dezvoltarea fabricilor. Transporturile și comerțul au ajutat la formarea marilor piețe. Pe de altă parte, dezvoltarea industrială a contribuit la evoluția infrastructurii de servicii care cresc în diversitate, complexitate și interdependență.
Prin urmare, legătura industrie-servicii nu reprezintă în fapt decât o reactualizare, dacă nu în teoria de profil, atunci măcar în realitatea înconjurătoare. Limitele influenței celor două sunt greu de trasat, sprijinirea fiind reciprocă.
Viziunea modernă se focalizează pe ideea convergenței și a contopirii celor două părți ale activității economice, ale vieții în general.
Sub efectele concertate ale câtorva factori se produc schimbări fundamentale care pun probleme noi. Acești factori sunt:
progresul din telecomunicații și informatică
globalizarea și societățile transnaționale
dereglementarea și liberalizarea
schimbări în planul cererii
Două idei se desprind în legătură cu discuția raportului industrie-servicii:
ideea convergenței, conform căreia cele două se îndepărtează de la formele tradiționale, apropiindu-se una de alta
ideea integrării, aparținând lui Miles, (1989) sau lui Miles și Wyatt, (1991).
Pentru evidențierea convergenței celor două sectoare se poate trece în revistă faptul că pe de o parte industria dobândește caracteristici proprii serviciilor și invers. Astfel, în cadrul industriei prelucrătoare există tendințe din partea unor firme flexibile de a elabora strategii care să-I implice mai mult pe utilizatori în procesul de concepție a produsului, să reducă stocurile și să apropie în timp și spațiu producția și consumul. În același timp se înregistrează o industrializare a serviciilor care constă în creșterea productivității prin aplicarea unor metode asemănătoare celor care au dus la creșterea productivității muncii în ramurile industriale. Produsele sectorului terțiar sunt realizate în cantități mari, calitatea fiind constantă.
Întreprinderile mai apelează la o strategie care vizează introducerea autoservirii clientului ceea ce presupune reducerea elementului de contact personal cu consumatorii. Unele servicii depășesc constrângerile impuse de nevoia suprapunerii în timp și spațiu a producției și consumului prin posibilitatea stocării lor folosind mijloace electronice. Se acumulează dovezi că serviciile pot dobândi un caracter intensiv în capital. Serviciile financiare și serviciile profesionale de producție întrec chiar unele industrii prelucrătoare, fiind domenii de avangardă în utilizarea noilor tehnologii.
Noile forme de organizare au deci rolul de a modifica cu tot mai mult curaj granițele și relațiile tradiționale din economie.
Paralel cu convergența există și tendința de integrare a producției industriale cu producția de servicii. Serviciile s-au dezvoltat ca atare dar și în interiorul industrie. De aici rezultă funcția–cheie jucată în sistemele de producție deci și rolul strategic pentru dezvoltarea industriei și a economiei unei țări. Dimensiunea calitativă a dezvoltării economice ia locul dimensiunii cantitative, lupta dintre formal și informal fiind câștigată de cel din urmă aspect. Se ridică însă probleme legate de analiză și cuantificare pe care statisticienii încearcă să le rezolve.
BIBLIOGRAFIE
1. BARDUȘ GHEORGHE – Decalaje în Occident , Ed. Științifica București , 1999
2. BARDUȘ GHEORGHE – Globalitate și management, Ed.All Beck, București,1999
3. BARI IOAN – Economie Mondială, Ed.Didactică și Pedagogică, București 1997
4. BARI IOAN – Globalizare și probleme globale, Ed.Economică,București 2001
5.BARI IOAN – Globalizarea economiei, Ed Economică , 2005
6.BICA GHEORGHE , CONSTANTINESCU MADALINA – Economie Europeană , Ed Sitech Craiova , 2000
7. BROWN LESTER – Starea lumii , Ed Tehnică București 2000
8. CIOCHINĂ IULIANA – Marile puteri și forțe în economia mondială , Ed Independența Economică, 2000
9. COJANU V.- Comerțul internațional și dezvoltarea economică a României, Ed. Irli București, 1997
10. DUMITRESCU STERIAN – Economie Mondială , Ed. Independența Economică, 1998
Hobsbawn E.- Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu , Editura Lider, București, 1998
11. MARIN GEORGE, DUMITRESCU STERIAN., PUIU OVIDIU. – Economie Mondială, Ed. ,,Independența Economică”, 2003
12. MARIN GEORGE – Economia mondială, Trecut, Prezent, Viitor, Ed. Independența Economică, Brăila, 1996
13.POPESCU ION, BONDREA AURELIAN, CONSTANTINESCU MADĂLINA – Globalizarea mit și realitate, Ed. Economică, 2004
14. POPESCU ION – Certitudine și risc în tranziția social-economică , Ed Eficient , București , 2001
15.POPESCU ION – Noua economie și societatea informațională , Ed Mondo Ec , Craiova , 2003
16. POSTELNICU C., POSTELNICU GH. – Globalizarea economiei,
Ed. Economică, 2000
17. SOROS GHEORGHE – Criza capitalismului global: Societatea deschisă în primejdie, Ed Polirom ARC, Iași – Chișinău, 1999
18. COTIDIANUL ,,CURENTUL ” – Nr.956, 17.01.2000
19. *** www.wto.org
www.ABSnews.com
www.worldbank.org
www.bis.org
BIBLIOGRAFIE
1. BARDUȘ GHEORGHE – Decalaje în Occident , Ed. Științifica București , 1999
2. BARDUȘ GHEORGHE – Globalitate și management, Ed.All Beck, București,1999
3. BARI IOAN – Economie Mondială, Ed.Didactică și Pedagogică, București 1997
4. BARI IOAN – Globalizare și probleme globale, Ed.Economică,București 2001
5.BARI IOAN – Globalizarea economiei, Ed Economică , 2005
6.BICA GHEORGHE , CONSTANTINESCU MADALINA – Economie Europeană , Ed Sitech Craiova , 2000
7. BROWN LESTER – Starea lumii , Ed Tehnică București 2000
8. CIOCHINĂ IULIANA – Marile puteri și forțe în economia mondială , Ed Independența Economică, 2000
9. COJANU V.- Comerțul internațional și dezvoltarea economică a României, Ed. Irli București, 1997
10. DUMITRESCU STERIAN – Economie Mondială , Ed. Independența Economică, 1998
Hobsbawn E.- Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu , Editura Lider, București, 1998
11. MARIN GEORGE, DUMITRESCU STERIAN., PUIU OVIDIU. – Economie Mondială, Ed. ,,Independența Economică”, 2003
12. MARIN GEORGE – Economia mondială, Trecut, Prezent, Viitor, Ed. Independența Economică, Brăila, 1996
13.POPESCU ION, BONDREA AURELIAN, CONSTANTINESCU MADĂLINA – Globalizarea mit și realitate, Ed. Economică, 2004
14. POPESCU ION – Certitudine și risc în tranziția social-economică , Ed Eficient , București , 2001
15.POPESCU ION – Noua economie și societatea informațională , Ed Mondo Ec , Craiova , 2003
16. POSTELNICU C., POSTELNICU GH. – Globalizarea economiei,
Ed. Economică, 2000
17. SOROS GHEORGHE – Criza capitalismului global: Societatea deschisă în primejdie, Ed Polirom ARC, Iași – Chișinău, 1999
18. COTIDIANUL ,,CURENTUL ” – Nr.956, 17.01.2000
19. *** www.wto.org
www.ABSnews.com
www.worldbank.org
www.bis.org
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Globalizarea Un Proces Complex Si Multicauzal (ID: 105915)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.