. Globalizarea Si Orasul. Avantajul Competitiv de Localizare a Isd In Servicii

INTRODUCERE

GLOBALIZAREA ȘI ORAȘUL

Propulsat de sfârșitul Războiului Rece, conceptul de globalizare a trecut din sfera analizelor politologice în cea a conferințelor diplomatice, menite să elaboreze noi strategii mondiale. Luându-și ca punct referențial globul, acest termen își stabilește prima sa limită : cea spațială. Mult mai evidentă apare însă limita politico-socială : reprezintă globalizarea o tendință definitorie a epocii, sau e doar un simplu deziderat ? Acolo unde domnesc confuziile se aprind de la sine și disputele. Ca atare, promotorii globalizării se confruntă cu criticii ei. Dincolo de disputele având ca scenă virtuală Internetul și mijloacele mass-media, confruntările se materializează pe scene urbane : Seattle, Washington, Davos, Praga.

Globalizarea pare să suscite mai multe discuții decât conceptul de Oraș, aflat practic în inima problemelor de azi : evoluția demografică, economică, socială se combină pentru a aduce în discuție echilibrul urban esențial pentru coeziunea societății.

Ambele concepte așează în opoziție aparența și esența :

Globalizarea înseamnă suprimarea frontierelor, Orașul înseamnă păstrarea lor. Globalizarea scoate însă la iveală nu uniformizare ci discrepanțe și mai mari, în timp ce Orașul tinde să se dizolve în mari spații urbanizate, în megalopolisuri însoțite de orașele-satelit, încât ecuația oraș=regiune=glob tinde să devină din ce în ce mai posibil de rezolvat.

Ambele concepte ridică probleme legate de mărime: există o suprimare a frontierelor, dar aceasta nu se traduce prin unicitatea spațiului, ci prin polarizare: un Glob cu mai multe "lumi globale" numite UE, Asia de SE, NAFTA, grupul țărilor emergente …

Orașul este un fenomen global, dar niciodată nu vom putea pune egal între Paris, Tokyo, New York și Rio de Janeiro. Și cu atât mai puțin cu cât introducem în discuție și orașe mai mici. Daca globalizarea este sinteză, Orașul este analiză și exemplificare.

Ambele concepte presupun contribuția mai multor domenii. Despre globalizare se vorbește în politică, economie și sociologie. Orașul a fost studiat și de arhitecți, și de istorici, dar și de geografi și economiști. Azi frontierele se suprapun dând naștere geopoliticii, filozofiei sociale și economiei urbane.

Ambele concepte presupun:

aglomerări de populație, de infrastructuri tehnico-economice și social-umane

un dinamism accentuat

diferențe locale

mecanisme de administrare mai mult sau mai puțin eficiente: OMC, FMI, sau alte organizații din interiorul statelor

Dar dacă se analizează aceste particularități și se neglijează dimensiunile, ecuației globalizare=oraș i se poate alătura un sistem: întreprinderea. Cele trei sisteme se influențează reciproc iar analiza nu se poate realiza decât utilizând o reciprocitate a perspectivelor. Firma a dus la dezvoltarea orașului. Orașele au reprezentat, la rândul lor, poli de creștere în economiile naționale. Economiile naționale s-au dezvoltat până când au recurs la schimbul internațional, care s-a intensificat ducând la globalizare. Firmele transnaționale au depășit domeniul național, prin strategia de implantare accelerând globalizarea. Globalizarea telecomunicațiilor și finanțelor le-a servit, favorizând comunicarea mai mare între filiale.

Economia națională pompează fonduri către administrațiile locale. Bine administrate, orașele ajung să "spargă" frontierele naționale, creându-și legături cu alte orașe sau încercând să atragă societățile transnaționale să investească pe domeniul lor.

Firma, orașul și globul reprezintă concentrări de resurse umane, materiale și finanțe prinse în rețele administrate prin mecanisme ce implică utilizarea dimensiunii ideatico-decizionale pentru optimizarea funcționării lor.

Prin ce se diferențiază cele 3 concepte ?

Mărime. Paradoxal, 2 firme diferă mai mult între ele decât o firmă de un oraș. Actual există firme care implică fluxuri mai mari de resurse decât cele vehiculate de oraș. La rândul lor, și orașele implică un grad foarte mare de diversificare. De la 2000 de locuitori, limita în Franța ( și în țările europene ) la 20000 sau sute de mii pentru SUA sau Japonia.

Sediu și amplasare. Dacă firmele și globalizarea prezintă ubicuitate, un oraș va exista întotdeauna într-un anumit spațiu. El devine global prin alte metode, delocalizându-și renumele în cel mai bun caz. Firma poate face mai mult, în ceea ce privește activitățile de "producție"(în zone bogate în resurse materiale) "asamblare" (resurse de muncă ieftină) sau "concepție-cercetare" (resurse de muncă superior ]calificată). Orașul rămâne atașat de sediul unic, este singurul din cele 3 care nu prezintă "filiale" sau "birouri de reprezentare".

Apartenență. O logică socială elementară ne îndeamnă să facem observația că întotdeauna omul se va simți mai atașat de "oraș" decât de "planetă". Comunicarea e mai ușoară la nivelul local, sau cel puțin mai diversă. Globalizarea va implica întotdeauna o sinteză de elemente: astăzi, configurația acesteia presupune limba engleză, Internetul, serviciile sofisticate care comprimă distanța și timpul. Orașul este ceva dat pentru individ, pe când globalizarea trebuie recunoscută și învățată.

Posibilitate de mișcare. Flexibilitatea profesională de pe piața întreprinderilor și cea socială, de pe "piața orașelor" implică posibilitatea de schimbare a mediului, alte culturi organizaționale. Globalizarea presupune o formalitate mai mare dictată de dimensiunea și complexitatea fenomenului.

De ce am alăturat aceste 3 concepte? Din dorința de a face o legătură între un domeniu deschis polemicilor – geopolitica – și domeniul mult mai pragmatic al finanțelor internaționale și al deciziilor de implantare pe care firmele doresc să le ia în legătură cu activitatea lor la un moment dat. De ce investiții străine directe ? Pentru că acestea ar putea ajuta la ștergerea disputelor prin ștergerea inegalității dintre zonele lumii. De ce domeniul serviciilor ? Pentru că terțiarul pare să fie soluția optimă pentru "arderea" etapelor de dezvoltare. De ce să nu se transforme țările din Europa Centrală și de Est și din Africa într-o altă "Lume Nouă" ? Acolo unde nu reușesc resursele naturale și bunurile de echipament, mari și greoaie, poate că vor reuși ideile și capitalul uman.

CAPITOLUL 1

ORAȘUL MODERN CA PROVOCARE ECONOMICĂ

Spațiul în teoria economică

Spațiul – ca suport al schimburilor

Spațiul – ca localizare a unei activități

Spațiul – caracteristică a bunurilor economice

Spațiul – ca sursă a efectelor de proximitate

Spațiul – ca resursă rară

Cum să înțelegi și să stăpânești spațiul

Elemente care influențează peisajul urban

Teorii care influențează peisajul urban

Firma, Orașul, Globul sau jocul cercurilor concentrice

Spațiul în teoria economică

Analiza economică nu a acordat decât o importanță marginală dimensiunii spațiale datorită dificultăților metodologice. Câteva modele mai vechi au fost însă îmbogățite pentru a integra dimensiunea spațială. Cum s-a realizat aceasta și pe ce considerente ?

Dintotdeauna, știința economică a căutat să se articuleze cât mai coerent în ansamblul celorlalte științe sociale : psihologia, sociologia sau istoria. Astfel au început să fie luate în calcul dimensiuni noi ale fenomenelor economice cum ar fi credințele oamenilor, instituțiile (nu doar economice) sau chiar timpul, cu o dublă motivație:

În primul rând, a crescut numărul factorilor extraeconomici ce au influență asupra sferei economice și care trebuie luați în calcul, cel puțin cu titlu de parametri exogeni, deși s-ar putea ajunge la o simplificare prea mare.

În al doilea rând, metoda economică de explicare a fenomenelor ar putea fi împrumutată și altor științe sociale, astfel încât să se realizeze un cadru analitic unificat. Dar astfel s-ar ajunge la un adevărat "imperialism exercitat de știința economică" ( J F Thisse, B Walliser, 1998 )1.

Știința socială cea mai apropiată se pare că a fost geografia umană, care a condus la luarea în considerare a dimensiunii spațiale a fenomenelor economice. Spațiul prezintă caracteristici eterogene și atipice, fiind mai ușor de perceput dar din ce în ce mai greu de valorificat.

Dacă în trecut spațiul reprezenta o resursă la îndemână, creșterea populației și diversificarea activităților l-au transformat într-o resursă rară, spre deosebire de timp care "câștigă teren" mai ales prin mărirea vitezelor cu care se desfășoară procesele ca urmare a progreselor înregistrate în domeniul serviciilor de telecomunicații.

Spațiul este un substrat incontestabil și structurat al oricărei activități economice, find necesară introducerea lui în calcul.

Emergența structurilor geografice specifice, a orașelor, poate fi explicată prin metodologia economică dincolo de comportamentele individuale ale agenților economici.

Dacă spațiul a reținut atenția părinților fondatori ai teoriei economice (Ponsard, 1983)², contribuțiile ulterioare legate de acest subiect sunt modeste și dispersate în gândirea economică. Cele mai multe modele economice sugerează că spațiul, distanța, localizarea nu au decât o influență marginală asupra funcționării economiei.

Modelele economice existente au fost modificate sau completate în scopul integrării dimensiunii spațiale mai întâi în ceea ce privește alegerea individuală și apoi și cu privire la interacțiunile colective.

Astfel au fost reținute cinci filiere de reflexie deși în contribuțiile recente există tendința combinării lor.

Să presupunem că există un cadru geografic dat. Dacă intervin mai întâi alegeri de ordin economic, alegerea de localizare se studiază în umbra condițiilor economice prestabilite. Cele două tipuri de alegere sunt simultane când bunurile sunt deja localizate. Activitățile economice se află la originea externalităților pozitive datorate proximității, dar ele sunt constrânse totuși de cantitatea limitată de teren disponibil.

Cele 5 filiere analizate în continuare sunt :

spațiul – ca suport al schimburilor

spațiul – ca localizare a unei activități

spațiul – caracteristică a bunurilor economice

spațiul – ca sursă a efectelor de proximitate

spațiul – ca resursă rară

1.1.1 Spațiul ca suport al schimburilor

Într-o viziune simplificată, spațiul este considerat un receptacul fizic natural în care se instalează agenții economici și în care se derulează activitățile economice. Acest lucru presupune existența unei structuri geografice exogene preexistente care constrânge fenomenele economice, dezvoltate din punct de vedere endogen. Această structură amintește de un graf în care agenții economici ocupă nodurile și în care schimburile urmează rețelele. Cu alte cuvinte, deși agenții economici efectuează activități locale ( de producție și consum ) care nu necesită nici o dimensiune spațială, schimburile se fac totuși la o anumită distanță care dă naștere unui cost.

O astfel de abordare poate fi întâlnită în modelul Heckscher-Ohlin ( Ohlin, 1933)3. Agenții de bază sunt țări care admit existența activităților interne de producție și de schimb dar și a activităților externe de schimb, constrânse însă de mobilitatea mai mare sau mai mică a bunurilor și persoanelor. O primă variantă ia în considerare schimbul de produse între țări care posedă factori de producție specifici și ficși ( capitalul și munca ).

O a două variantă presupune schimburile de factori între țări dar consideră că produsele, deși oferite în cantități variabile, sunt consumate în țările de origine.

Se poate face observația că entitatea politico – spațială de referință este aici națiunea, concept fără prea multă pertinență la nivel economic pentru că acoperă realități locale diverse, chiar și în condițiile în care națiunea este dotată cu un sistem monetar și fiscal specific. Singura dimensiune spațială astfel reținută este frontiera națională, concepută ca unica sursă de eterogenitate în țesutul economic. Acceptat de Adam Smith, acest postulat a fost probabil reținut de economiștii britanici diost.

O astfel de abordare poate fi întâlnită în modelul Heckscher-Ohlin ( Ohlin, 1933)3. Agenții de bază sunt țări care admit existența activităților interne de producție și de schimb dar și a activităților externe de schimb, constrânse însă de mobilitatea mai mare sau mai mică a bunurilor și persoanelor. O primă variantă ia în considerare schimbul de produse între țări care posedă factori de producție specifici și ficși ( capitalul și munca ).

O a două variantă presupune schimburile de factori între țări dar consideră că produsele, deși oferite în cantități variabile, sunt consumate în țările de origine.

Se poate face observația că entitatea politico – spațială de referință este aici națiunea, concept fără prea multă pertinență la nivel economic pentru că acoperă realități locale diverse, chiar și în condițiile în care națiunea este dotată cu un sistem monetar și fiscal specific. Singura dimensiune spațială astfel reținută este frontiera națională, concepută ca unica sursă de eterogenitate în țesutul economic. Acceptat de Adam Smith, acest postulat a fost probabil reținut de economiștii britanici din cauza integrării mai mari a piețelor interne din Anglia secolelor trecute față de restul continentului.

Schimburile de bunuri dintre țări se fac însă și prin modalități mai surprinzătoare fără a fi integrate în mod explicit costurile de transport, cel puțin în modelele fundamentale. Costurile de transport sunt implicit nule pentru bunurile schimbabile și infinite pentru bunurile non-schimbabile. Economiștii englezi au considerat probabil exemplul comerțului maritim, care era atât de important( pentru economia și sistemul lor colonial ) și atât de ieftin .

Tradiția a fost urmată în economia internațională, costurile de transport scăzând considerabil datorită impactului revoluției industriale. Au fost lansate ipoteze mai dure în legătură cu acele caracteristici ale economiilor naționale care au consecințe majore și puțin verificate asupra echilibrelor care rezultă din ele ( Helpman-Krugman, 1985 )4. Astfel, când posibilitățile tehnologice sunt identice și factorii sunt omogeni între țări, dar mai ales în condițiile unor randamente de scară constante și a unor piețe naționale care funcționează în condiții de concurență perfectă, acestea se vor specializa în producerea acelor bunuri în care dispun de avantaje comparative mai ridicate ținând cont de dotările cu factori.

O altă varintă a acestei teorii subliniază că factorii se vor deplasa spre țările în care ei sunt mai rari, ajungându-se pe termen lung la egalizarea remunerării lor. De aici rezultă posibilitatea de unificare a alegerilor de localizare a întreprinderilor și a menajelor în măsura în care se bazează pe simultaneitatea bunurilor și a capitalului. Dar luând în considerare ipoteze restrictive, teoria nu a dat rezultate pertinente privind repartiția spațială a activităților economice.

Din cauza randamentelor constante, procesul de egalizare a prețurilor factorilor nu implică și egalitatea cantităților corespondente. În condiții de echilibru talia unei economii naționale rămâne nedeterminată și poate varia de la o țară la alta.

1.1.2. Spațiul ca localizare a unei activități

Spațiul este creuzetul activităților economice și rămâne dat printr-o structură exogenă de localizări potențiale care devine metrică prin definirea unei distanțe în spațiu. Alegerile de localizare ale agenților economici sunt explicite și rezultă dintr-o optimizare, localizările intrând direct în constrângerile și preferințele pe care le are firma. Funcția-obiectiv a agenților economici este redusă la costul de transport total ( datorat distanței între agenți ) sau la o utilitate mai largă ce include acest cost. În schimb, variabilele economice cum ar fi prețul sau cantitatea se presupune că sunt determinate ex-ante, independent de alegerea spațiului.

Sub această formă, problema de localizare a fost formulată de Fermat, care asimilează costul și distanța : trebuie găsit punctul unui triunghi care minimizează suma distanțelor dintre vârfuri. Launhardt (1882)5 și Weber (1909)6 au studiat localizarea întreprinderii utilizând o funcție de cost care ponderează distanțele până la piețe cu cantitățile de bunuri și tarifele de transport.

Această problemă a fost reluată în diverse variante, stabilindu-se că localizarea care minimizează costurile de transport se află într-un vârf al grafului topologic reprezentând o rețea de transport (Hakimi, 1964)7 .

Alegerea de localizare nu se reduce decât arareori la o decizie luată individual de un agent economic; ea dobândește o dimensiune colectivă când localizarea acestui agent depinde de a celorlalți. Modelul canonic de poziționare strategică ( Hotelling 1929)8 și Lerner-Singer (1937)9 poate fi rezumat în cele ce urmează.

Consumatorii care ocupă un spațiu cu densitate continuă de-a lungul unui segment linear și care cumpără câte o unitate dintr-un bun anume, oferit de mai multe întreprinderi, vor cumpăra din locul cel mai apropiat. Fiecare firmă își alege localizarea pe acest segment și încearcă să maximizeze numărul cumpărătorilor, toate localizările fiind considerate echivalente după acest criteriu.

Modelul urmărește determinarea echilibrului dintre aceste firme în situația în care nici una din ele nu are interesul să devieze unilateral de la acest comportament. În cazul a două întreprinderi, echilibrul e dat de aglomerarea lor în același punct, știind mediana distribuției consumatorilor.

În cazul a trei întreprinderi nu mai există situație de echilibru, într-un triplet de localizări cel puțin una din firme având interes să-și schimbe poziția. Modelul poate fi lărgit în alte direcții, considerând alte structuri spațiale monodimensionale (cerc).

Modelele precedente au inspirat cea mai mare parte a dezvoltărilor recente cu privire la teoria localizării firmei. Se iau în considerare structuri metrice mai bogate, planul euclidian (Huriot-Perreur, 1990)10 sau se adaugă mai multe variabile economice (Hurter-Martinich, 1989)11.

Din aceste modele rezultă caracterul preponderent geometric. Pe parcurs abordările au integrat o dimensiune economică veritabilă problemelor de localizare, fiind transpusă cu succes și în alte domenii, cum ar fi organizarea industrială (Tirole1988)12.

Totuși, această abordare presupune implicit că deciziile economice și spațiale pot fi separate în măsura în care sunt tratabile secvențial, desfășurându-se la scară temporală diferită. Cele două tipuri de alegeri interferează de fapt, natura, prețul și cantitatea bunurilor oferite influențând localizarea producției și consumului dar și invers.

1.1.3. Spațiul-caracteristică a bunurilor economice

La nivel individual, alegerile economice și cele spațiale sunt cuplate, considerându-se simultan bunurile economice și locurile preferate sau constrângerile pentru agenții economici. Această cuplare se sprijină pe bunurile fabricate și pe schimburile care formează cu locurile obiecte compozite tratate în bloc. După Allais (1943, p809)13 produsele se caracterizează nu doar prin natura fizică dar și prin locul și data la care sunt disponibile. Alegerea unei localizări intră în alegerea produsului și localizarea se tratează în aceeași măsură ca celelalte decizii. Nu e introdusă însă nici o structură spațială în mod explicit, localizările fiind arbitrare într-un spațiu care nu este nici el precis identificat.

Dacă decizia de achiziționare a produsului depinde de locul în care se află, de disponibilitatea lui, cu cât el acoperă o nevoie care apare mai rar, cu atât el va fi distribuit în mai puține locuri, alegerea amplasării câștigând în importanță.

În modelul lui Arrow și Debreu (1954)14 spațiul este implicit în măsura în care face parte din însăși definiția produsului, care e singurul obiect explicit. Alegerea spațială a agenților economici se reduce la alegerea bunurilor localizate, care apar ca atare în preferințele lor și care determină și reședința consumatorilor, și sediile producătorilor.

Astfel, produsele sunt socotite ca reflectând nu doar localizarea activităților economice dar și a agenților, care se situează unde se găsesc “echipamentele lor grele” (întreprindere, locuință ).

Un alt aspect se referă la dorința consumatorului de a avea mai puțin spațiu în mai multe locuri decât spațiu concentrat într-un singur loc. Această proprietate de ubicuitate nu se aplică în alegerea locuinței sau a locului de producție. Producătorul își fracționează activitățile de producție în mai multe sedii. În ipoteza unei distribuții uniforme a resurselor, fiecare loc are caracteristicile unei economii autarhice care adună agenții economici în aceleași proporții și în care există aceeași combinație de activități, fără a necesita și transportul. Altfel spus, fiecare loc recapitulează în miniatură funcționarea ansamblului economiei descrise ca o “lume fără oraș” (Mills, 1972)15 sau categorisită ca fiind “backyard capitalism”(Eaton-Lipsey, 1977)16.

Dacă echilibrul concurențial poate fi păstrat în condițiile convexității preferințelor ( ce presupun ubicuitatea produselor ) atâta timp cât există un număr suficient de consumatori, în cazul producătorilor, luarea simultană în calcul a spațiului și a indivizibilității în procesul de producție conduce la imposibilitatea existenței unui echilibru concurențial într-o economie spațială (Koopmans, Beckmann, 1957)17.

Reabilitarea ideii de bun localizat e greu de realizat dacă se dorește păstrarea cadrului concurenței imperfecte.

1.1.4. Spațiul ca sursă a efectelor de proximitate

Pentru a înțelege natura concurenței în spațiu și formarea peisajului economic în cadrul orașului, trebuie pus accentul pe analiza randamentelor crescânde (Koopmans, 1957, p.154)18. Acestea se materializează în echipamente ( sedii, fabrici, reședințe diverse, infrastructuri de transporturi ) și se manifestă prin costuri de producție fixe. Randamentele crescânde presupun un număr mic de producători care dobândesc puteri de control asupra prețurilor de vânzare și care intră în regim de concurență imperfectă.

Puterea în cadrul acestei piețe se accentuează prin separarea geografică, fiecare producător nefiind în contact decât cu un număr restrâns de concurenți vecini (impactul globalizării asupra posibilității de creștere a numărului concurenților vecini ).

Hotelling (1929)19 continuă explicarea procesului de concurență spațială și insistă asupra ecuatiei spațiu=concurență strategică. Totuși, lui Kaldor (1935)20 îi revine meritul de a evidenția specificitatea procesului de concurență în spațiu, numită mai târziu concurență localizată (Eaton-Lipsey, 1977)21 (Gabszewicz-Thisse, 1986)22.

Dixit și Stiglitz (1977)23 propun un model de echilibru general în condiții de concurență monopolistică prin care se integrează cele două ingrediente fundamentale-randamentele crescânde și concurența imperfectă. Modelul presupune un număr mare de firme implantate în aceeași regiune, deci o mai mare varietate de produse disponibile local. Datorită concurenței mai intense, va rezulta scăderea indicelui regional al prețurilor. Varietatea produselor oferite și prețul lor mai scăzut fac ca regiunea să fie mai atractivă din punctul de vedere al consumatorului, care va dori să se stabilească în zonă. Această regrupare de clienți are ca efect atragerea unui număr tot mai mare de vânzători și acest fenomen de “bulgăre de zăpadă” va da naștere unei aglomerări economice.

Totuși, modelul nu explică toate externalitățile de proximitate care stau la baza interacțiunilor multilaterale dintre agenții economici. Există și externalități datorate tehnologiilor, care pun accent pe complementaritatea calitativă și pe economiile de scară permise de regruparea activităților în același loc (Abdel-Rahman-Fujita 1990)24.

Fisher (1982)25 evidențiază și externalități psihologice pe care le resimte individul trăind în colectivități importante și diversificate.

La rândul său, Lucas (1988)26 pune în discuție și externalitățile informaționale și rolul lor de antrenare : circulația mai eficientă a informației, care duce la acumularea de capital uman și la crearea de resurse intelectuale.

Toate aceste externalități economice, psihologice, informaționale, tehnologice explică fenomenul de concentrare a activităților și de specializare a diferitelor zone geografice. Ele explică de ce agenții economici sunt dispuși să plătească chirii mai mari pentru a locui sau pentru a-și stabili sediile în centrul sau cât mai aproape de centrul marilor metropole, în care se valorifică la maximum aceste externalități. Să nu uităm însă nici externalitățile negative, poluarea, șomajul, criminalitatea care duc la dispersarea activităților.

1.1.5. Spațiul ca resursă rară

Spațiul și solul sunt resurse rare în măsura în care nu sunt reproductibile, aceasta dacă nu luăm în considerare a treia dimensiune ca tentativă de a rezolva această problemă.

Spre deosebire de timp, spațiul este privatizabil și dreptul de proprietate este unul dintre principalele drepturi recunoscute în societățile industriale. Piața funciară se caracterizează prin confruntarea unei oferte inelastice cu cererea legată de activitățile susceptibile a fi realizate pe solul sau în locul respectiv. Teritoriul va apărea ca o grupare de sume definite de similaritatea activității agenților economici.

Sfârșitul secolului al XIX-lea a pus accentul în teoriile legate de spațiu pe activitățile agricole. În jurul orașului se formează niște cercuri concentrice corespunzator unor afectări diferite solurilor din zonă.

Alonso (1964)27 a transpus modelele mai vechi în cadrul urban pentru a studia repartizarea reședințelor și a sediilor firmelor. Agenții economici efectuează alegeri economice și de localizare luând în calcul cantitatea de sol pe care o introduc în funcția de utilitate și costurile de transport ca dimensiune a constrângerii bugetare.

Și pentru activitățile agricole, ca și pentru cele industriale, modelul monocentric a cunoscut numeroase abordări și dezvoltări, considerându-se că distanța până la centrul orașului poate juca un rol analog cu cel jucat de timpul din modelele dinamice (Mills-Mac Kinnon, 1971)28.

Contribuții de valoare s-au înregistrat dupa 1960 în domeniul economiei urbane, dar nici în aceste condiții nu s-au înregistrat progrese veritabile. Nu se realizează decât extinderi ale modelului concurențial privind afectarea solului. O extindere se realizează și în cazul depistării de noi externalități.

Un nou curent se dezvoltă pornind de la lucrarile lui Vickrey (1963)29 în scopul căutării unor soluții pentru reglarea fenomenelor de aglomerare în spațiile colective.

Economiștii par să se apropie tot mai serios de geografie. Spațiul a fost neglijat de teoria economică tocmai pentru că s-a considerat că ar fi greu de manipulat. În tentativa de integrare a dimensiunii spațiale a activităților economice, teoria s-a confruntat cu dificultăți conceptuale și tehnice mai numeroase ca în cazul analizei timpului sau al informației.

Iată că intrăm într-o epocă în care materialitatea trădează, virtualul fiind mai ușor de analizat.

1.2. Cum să înțelegi și să stăpânești spațiul

Economia spațială are meritul de a propune o viziune cu grad mai mare de interactivitate în explicarea formării prețurilor și de a aborda alegerea de localizare din perspectivă strategică.

Dezvoltarea terțiară a activităților duce la necesitatea studierii rolului exercitat de oraș ca efect de proximitate în difuzarea ideilor și în geneza inovațiilor. De asemenea, se pot explica structurile urbane ierarhizate pornind de la interacțiunile locale, fie preexistente, fie create de actorii din zonă.

Care este ponderea diverselor avantaje în alegerea unui loc de implantare ? Poate avantajul psihologic să primeze în alegerea unui oraș anume doar (sau mai ales pentru) renumele de care se bucură ? Se poate face observația că factorul geografic contează foarte puțin în activitățile de servicii, dacă ne gândim, bineînțeles, la acele servicii pentru care resursele naturale au o pondere marginală în formarea costurilor. Când spunem activități de servicii spunem mai ales servicii “urbane”, cu grad mai mare de sofisticare, de tipul serviciilor de consultanță și altor activități intensive în muncă superior calificată, care vizează o amplasare în centrul orașului, pe spații mici, având în vedere costul terenului dar și natura activității care implică un minim de active fixe.

Criteriul legislativ și costul forței de muncă locale vor conta și ele în studiul implantarii ISD. Există o cerere de “staruri urbane” pentru ISD în domeniul serviciilor. De aceea fluxurile internaționale cele mai importante se desfășoară între cei trei poli de creștere: Uniunea Europeană-SUA-Japonia, pentru că în aceste regiuni spectaculozitatea metropolelor este pe departe mai evidentă decât în cazul celorlalte zone din Europa de Est, America Latină sau Africa. Europa de Est rămâne o zonă cu geometrie variabilă dar și cu metropole șterse și învechite.

Se vorbește despre sat global și stat planetar. Este orașul marginalizat în analiza geopolitică sau se evită căutarea unei formule care să împace urbanul și globalul tocmai pentru că personalitatea primului este prea mult legată de noțiunea de diversitate ?

Orgoliul orașului a mers atât de departe încat s-au găsit formule de atragere a investitorilor până și în domenii care nu țin de valorificarea potențialului geografic local (munte sau mare, alte amplasări interesante). De exemplu, orașul Lyon își subliniază avantajul în domeniul bancar : “Europe a de l’argent, Lyon a du coffre” sau “Put a Lyon in your company”30.

Din perspectiva administrației locale, ideea de original și subiectivism, de unicitate și de diferențiere de zonele din jur este pe deplin explicabilă în dorința de atragere a investitorilor în scopul dezvoltării economice a respectivului spațiu.

Înainte de a ajunge la analizarea acestor poli, cei care doresc să efectueze ISD se vor orienta mai întâi asupra unor zone mai largi ; ei văd teritoriul ca pe o formă de organizare în "plăci tectonice"31 între care se nasc și se desfac legături în mod succesiv.

Teoria localizării ajunge astfel să fie combinată cu impactul comunicării și al eficacității publicității în atragerea agenților economici valoroși și necesari dezvoltării zonei respective.

Cu cât concurența devine mai globală, cu atât mai importantă, paradoxal, devine baza de primire. Și aceasta, mai ales în cazul activităților de servicii, care caută amplasări în care să aibă o cât mai mare posibilitate de analizare a diversității. Unde altundeva diversitatea își găsește expresia cea mai înaltă decât în cazul marilor metropole și mai ales în centrul lor ?

Orașul ca stare de spirit este una din invențiile sociale cele mai importante. Există o provocare intelectuală în a înțelege funcțiile și mecanismele acestei aglomerari. Jules Michelet32 afirma chiar că “marele oraș este o școală”. Să intre funcția aceasta de învățare a comportamentului urban în contradicție cu ceea ce Engels33 reproșa metropolelor, care îi determină pe locuitori să își “sacrifice cea mai bună parte a calității lor de oameni” ?

Dacă facem o analogie cu firma transnațională, alegerea localizării în condițiile strategiei de implantare implică schimbări de personalitate care să îi ajute pe operatori să răspundă cât mai bine tipului de sofisticare urbană afișat de consumatorii orașelor respective.

Este evident că orice oraș este expresia unui sistem de valori și acest lucru poate fi observat până și din denumirea străzilor, purtătoare de istorie națională dar și locală.

Există astfel o serie de elemente tehnice, arhitectonice, funciare și financiare cu care se confruntă comunitatea în dorința de a înțelege și administra cât mai bine spațiul de desfășurare a acțiunilor.

În elementele tehnice pot fi incluse situl inițial, fixarea masei umane și constrângerile legate de situație.

Pantele abrupte au fost obstacole pentru construcții și axele de transport. Apropierea apelor implică îndiguiri sau alte lucrări specifice care schimbă peisajul orașului (Varșovia, Kiev, Amsterdam, Veneția). Din ce în ce mai importantă este natura geologică a solului și subsolului în condițiile în care se încearcă noi cuceriri de spații în subteran. Kansas-ul, prezentând o bază calcaroasă, favorizează construcția de centre comerciale, de parking-uri și metrouri. Nu același lucru se poate spune despre Amsterdam.

Creșterea și fixarea masei urbane aduc în discuție accesul la o resursă simplă, dar foarte importantă : apa.

Circulația în cadrul orașului s-a complicat enorm și aceasta cu atât mai mult cu cât orașul este mai mare. Deplasările reprezintă o componentă esențială a sistemului urban, metabolismul orașului presupunând fluxuri de persoane și mărfuri care din nou se află într-o relație direct proporțională cu numărul locuitorilor și mărimea orașului. În orașele dezvoltate, zona de reședință se separă tot mai mult de zona profesională. În mod clasic, zona de reședință se află la periferie iar cea profesională în centru. Mutațiile aduse de localizarea terțiarului sunt însă de luat în calcul. Într-adevăr, serviciile foarte sofisticate se plasează în centrul orașului ; dar există o serie întreagă de activități de servicii care împânzesc țesutul urban, mărind relațiile intra-periferii și injectând “forme de centru” și în zonele marginale.

Megalopolisurile determină o creștere a distanței dintre locuință și locul de muncă, fiind necesară îmbunătățirea sistemului de transport atât ca legături spațiale cât și ca viteză. Se dezvoltă o întreagă rețea de tabieturi colective pe care numai marile metropole o poate alimenta : lanțuri de fast-food-uri situate aproape de locul de muncă sau difuzarea presei în mijloacele de transport în comun, devenite o vastă “sală de lectură în mișcare”.

Politicile de amenajare a teritoriului trebuie să aibă în vedere pe de o parte masa urbană și circulația ei, dar și masa actorilor economici și a posibilității lor de a comunica în spațiu, de a stabili legături cât mai eficiente.

1.2.1 Elemente care influențează peisajul urban

Elemente arhitectonice

Cele 2 dimensiuni opuse care au revoluționat aspectul orașelor lasă astăzi loc încercărilor de cucerire de noi spații.

Verticalitatea. Dacă în Europa secolului al XIX-lea orașul avea 5-6 etaje, verticalitatea fiind susținută de catedrale sau alte așezăminte de cult, totul se schimbă odată cu revoluțiile tehnicii, startul fiind dat de SUA. Ascensorul permite construirea de birouri de 10 etaje (in 1880 această dimensiune era obișnuită) iar în 1890 de 20 de etaje.

Nu doar impulsul tehnic dar și constrângerile financiare au împins orașul spre cer. Motivele nu țin întotdeauna de aspectul estetic și fac din ce în ce mai mult elogiul funcționalității, promovat de Le Corbusier.

Despre dimensiunea orizontală se poate spune că a fost o formă a dezvoltării urbane. Construcția rezidențială nu e singura care contează în construirea volumului urban. Construcțiile administrative, serviciile și industria joacă un rol important în modificarea configurației orașului.

Elemente funciare

Prețul terenului este stabilit în funcție de cererea și oferta de sol.

Cererea este formată din masa de indivizi care părăsește satul, din migrația urbei, din puterile publice care doresc achiziționarea de terenuri pentru ministere, biblioteci, parcări și alte construcții publice și nu în ultimul rând de actorii economiei care se extind, se implementează sau se relocalizează, mutându-se dintr-o zonă a orașului în alta.

Oferta prezintă o mare rigiditate pentru că terenul este o resursă rară, de unde rezultă valoarea ridicată a tranzacțiilor. Piețele funciare diferă în funcție de natura terenurilor, de tipul de proprietari sau de conjuctura economică.

Natura terenurilor poate aduce la întârzieri în dezvoltarea urbană. Este cazul zonelor deosebit de fertile: orașul Milano s-a dezvoltat spre nordul mai sărac, în sud existând terenuri mai bogate ce au rezistat urbanizării.

Alteori, terenuri considerate într-un context ca fiind nefavorabile, se pot dovedi de mare valoare comercială sau turistică în alte condiții. Spațiile în pantă cu vedere la mare de pe Coasta de Azur sau pietrișul încărcat de istorie al Greciei pot fi astfel de exemple. Turismul este șansa unor zone sărace în resurse naturale dar care beneficiză de un cadru peisagistic sau istoric bogat.

Natura proprietarilor determină diferențieri pe piața funciară. Dar chiar dacă este vorba despre marii proprietari de stat din țările cu economii planificate, tradițiile, contextul economic și social, reacțiile colectivităților locale introduc un grad de diversitate.

Conjunctura economică poate acționa asupra ofertelor de terenuri în caz de blocări sau deblocări. Blocările pot apărea mai ușor în caz de prosperitate, când speranța obținerii unor rente funciare justifică refuzul de a vinde teren ( Canada ). Deblocările apar în caz de crize agricole ( abandonarea satului în favoarea altor activități) sau abandonări industriale ( piețele din Glasgow).

Piețele funciare din țările industrializate arată clare tendințe de creștere a prețurilor în general. Compararea prețurilor la terenurile din diverse orașe poate ascunde și alte avantaje decât cele economice: avantajele psihologice sau cele de proximitate.

Costul terenului rămâne un criteriu de selecție puternic și pentru indivizi. Centrul înseamnă eficiență și putere mai mare, mondenitate și modern: aici sunt amplasate activitățile cele mai profitabile și reședințele cele mai scumpe. La periferii migrează marile fabrici și se stabilesc muncitorii din zonele mai puțin favorizate ale spectrului socio-profesional. Un oraș este o lume miniaturizată deși planul mondo-economic arată amplasarea centrelor economice la periferiile geografice.

Elemente financiare

Orașul tinde să se administreze tot mai mult ca o întreprindere.Este nevoie de un sector financiar bine pus la punct pentru a asigura alimentarea cu utilități publice a locuitorilor individuali și instituționali. O administrație locală eficientă va ști cât să delege din aceste sarcini către serviciile private.

Există deci o serie de elemente care constrâng sau care modelează urbanul, determinând o dublă împărțire, una de tip extern, între urban și rural și alta de tip intern, între centru și periferie.

Ce anume definește centrul orașului de azi? Trebuie să fie definit ca poziție față de periferie, sau a devenit un concept utilizat impropriu, el având posibilitattea să fie situat efectiv în unul din punctele cardinale și nu neapărat la intersecția segmentelor determinate de acestea?

Centrul ca spațiu vizitat înseamnă o înlănțuire de teatre, cinematografe, galerii comerciale, expoziții și vitrine ale marilor magazine. Pentru turiști, descoperirea centrului unui oraș va presupune arhitectura moștenită din epocile trecute sau, de ce nu, cea modernă.

Centrul ca spațiu funcțional oferă imaginea birourilor care debordează de activitate în timpul zilei și care sunt pustii noaptea. Cartierele de afaceri reprezintă o realitate a peisajelor urbane actuale.

Centrul ca pagină de istorie. Țările europene lasă să se întrevadă în centrul orașului marca vechimii fenomenului urban, cu excepția orașelor născute în perioada revoluției industriale. Tokio sau Pekin mai poartă încă urma imperiilor trecute. Orașul american, tânăr și viguros, reflectă reușite și contradicții ale unui sistem economic care asociază clădiri îndrăznețe cu cartierele degradate. Țările în dezvoltare dezvăluie și ele cartiere moderne dar și tradiționale (bazarul, souk-ul ).

Periferia urbană este un spațiu relativ dependent de centrul funcțional și nu se definește neapărat prin poziția sa în planul orașului, criteriile morfologice și sociale având și ele un rol în această privință. Alături de periferiile rezidențiale și industriale pot apărea și periferii terțiare și chiar specializate (prezența internet-café-urilor sau a agențiilor de valori imobiliare fiind exemple frecvente).

Periferia urbană exprimă cel mai bine, din păcate, și situațiile negative ale globalizării. Șomajul, creșterea criminalității, poluarea atmosferică și acustică îl afectează pe individ. Se poate astfel spune că istoria urbanismului modern este o istorie a tentativelor de remediere a externalităților negative inerente în dezvoltarea economico-socială. Se vehiculează concepte ca ecologie urbană sau economie urbană, care se preocupă de găsirea unor răspunsuri cât mai pertinente la aceste probleme în scopul gândirii orașului ideal. Este adevărat că încercări de optimizare au realizat și Platon, și utopiștii moderni. Cei mai pragmatici au conceput planuri adaptate necesităților vieții urbane: planul ortogonal (tipul de oraș roman), radio-concentric (orașul-redută specific evului mediu) sau planul funcțional ( Le Corbusier ).

1.2.2. Teorii care influențează peisajul urban

În studierea orașelor și a posibilităților lor de dezvoltare prin atragerea investitorilor s-au conturat câteva teorii :

Teoria referitoare la baza locală ( mărimea orașului ) a apărut într-o perioadă în care explozia urbană se explica prin dezvoltarea activitățiilor de export. Ea își are originea în lucrările care făceau referire la balanța comercială într-o Europă Occidentală preocupată de creșterea liberalismului economic.

Activitățile se împart în activități de bază (cele din care orașul obține bunuri pe care exportă ), activități asociate (activități comerciale) și servicii prestate populației din interior.

Când exportă, orașul se transformă într-o bază de primire a fluxurilor financiare care îi permit să importe apoi produse și servicii noi pentru populație. Cu cât baza productivă este mai amplă (cazul marilor metropole) cu atât se creează un număr tot mai mare de locuri de muncă în activitățile asociate. Este adevărat însă că dacă luăm în discuție un oraș industrial (Detroit) locurile de muncă de bază au un impact mai mic asupra activităților asociate dată fiind specializarea mai adâncă a zonei. În cazul orașelor mai mici, baza fiind mai mică, și efectul de propagare se va diminua.

Cu cât orașul este mai mare și cu cât administrația locală reușește să imprime mai bine orașului un caracter de bază cosmopolit, cu atât crește și posibilitatea de a adăposti între zidurile sale activități cu caracter variat. Într-o perioadă de intensificare a schimburilor dintre zone teoria rămâne de actualitate.

Teoria polilor de creștere consideră orașul ca fiind un pol, un"incubator"de creștere economică. Bogăția creată se propagă în regiune, care profită de dinamica urbană. Această teorie se poate aplica polilor industriali din Europa Occidentală dar și în țările mai puțin dezvoltate în care există doar câteva orașe mai dezvoltate ce trag după ele o întreagă economie națională.

O formă mai sofisticată a acestei teorii vede orașul ca pe un tehnopol, centru de atracție și difuzare continuă a unor activități cu vocație de înaltă tehnicitate. Poate fi considerată prezența parcurilor tehnologice și a ramurilor industriale o cheie a dezvoltării urbane? Având în vedere că în prezent aceste parcuri tehnologice implică și dezvoltarea sectorului educațional în zonă, alături de serviciile de cercetare-dezvoltare și a celor informatice și consulting, se poate afirma că efectul de propagare a investițiilor ajută la dezvoltarea orașului, caer va câștiga atât economic cât și psihologic, reușind să-și creeze un renume ce va atrage noi investiții.

Teoria gravitației poate fi folosită atât la explicarea fenomenelor interne cât și la evidențierea alegerii unui anumit oraș în cadrul unei regiuni. Cu cât orașul este mai mare cu atât puterea lui de atracție va fi mai mare. Puterea aceasta va crește și mai mult dacă orașele mici sunt la o distanță mai mică de el. Cu cât orașul este mai mare ( populație, număr de activități de comerț și servicii) cu atât el va avea mai multe orașe în aria de influență. Migrațiile urbane sunt influențate de dimensiunea orașului de destinație iar volumul fluxurilor se va diminua pe măsură ce distanțele dintre sursa de migrație și destinație cresc. Între diversele centre se va forma un lanț specific de interacțiuni, de fluxuri de persoane și mărfuri.

Analogiei newtoniene i se pot adăuga modul de percepere al distanței, gradul de specializare al orașelor din regiune, efectele culturii, ponderile lingvistice și administrative și numărul de centre comerciale. În cadrul lor, grupuri diferite din punct de vedere cultural și economic pot frecventa mai mule centre.

Specializarea orașelor micșorează fluxurile dintre ele. Cu cât fiecare oraș își va dezvolta aceleași preocupări cu ale orașelor mari, cu atât va apărea nevoia de alegere de sateliți din alte zone. Specializarea orașelor și diversitatea activităților desfășurate de fiecare (și oricare) dintre ele va determina și creșterea competiției pentru atragerea de noi activități, mai ales în domeniul serviciilor, din dorința de diferențiere. Acolo unde nu se poate realiza o diferențiere ca gamă a ofertei, se va proceda la o diferențiere calitativă, în sensul creșterii ei, deci la o specializare tot mai adâncită.

Modelul presupune deci 3 elemente:

Masa populației sau numărul de servicii prestate în acel loc

Atractivitatea sau relațiile pe care orașul le întreține cu celelalte orașe

Distanța ce separă orașul de celelalte puncte ale rețelei

Teoria difuziunii se referă la fenomenele de propagare umană, tehnologică și ideologică în spațiu și în timp ce poate fi privită ca fiind complementară teoriei gravitației. Exemplul clasic privind teoria propagării îl constituie moda, care se transmite dinspre metropole spre centrele regionale, orășele și în sfârșit în zonele mai slab dezvotate din jur. Difuziunea se poate realiza fie prin contact fie prin expansiune. În primul caz este vorba despre relația producător-consumator sau de relații profesionale inter-ramuri pe când în cel de-al doilea este vorba de creșterea numărului de utilizatori ai unui procedeu anume, fie în rândul producătorilor, fie în rândul consumatorilor.

Teoria locurilor centrale aduce în prim-plan conceptul de ierarhie în domeniul bunurilor și serviciilor, care corespunde unei ierarhii a orașelor care le distribuie. Cu cât serviciul este mai rar (în sensul că se utilzează cu frecvență mai mică) cu atât va fi mai întâlnit în zonele centrale, mai accesibile și în care există clienți potențiali mai numeroși. Anii '60 ai secolului nostru aduc în discuție problema dezvoltării regionale prin metropolele de echilbru care să limiteze creșterea excesivă a uneia singure. Politica "orașelor medii"34 este de asemenea implementată în scopul limitării migrației spre orașe mai mari. Administrația locală și centrală tebuie să găsească un echilibru între proporțiile și mărimile orașului.

În strategia de dezvoltare geografico-economică trebuie luată în considerare și talia întreprinderilor din cadrul economiei naționale. Problema atragerii investitorilor străini devine mai complicată. Firmele transnaționale vor opta pentru zonele aglomerate din cadrul marilor orașe, efectul de difuziune făcându-și ulterior simțită prezența. O strategie de dezvoltare administrativă care va prefera uniformizarea sau multipolarizarea va putea permite și pătrunderea investitorilor de talie mai mică.

Este totuși destul de dificil de stabilit o lege între talia orașului și talia firmelor ce aleg să se implanteze, diversitatea formelor juridico-economioce având posibilitatea să răspundă complexității cerute de realitățile actuale.

1.3. Firma, Orașul, Globul sau jocul cercurilor concentrice

Realitățile economice, politico-legislative și cultural-organizaționale actuale permit această triplă abordare, relevând noi asemănări între aceste sisteme a căror complexitate structurală și relațională oferă noi peisaje.

Oamenii se organizează în oraș asemănător plantelor în natură. Ecologia urbană relevă lupta pentru existență, dominarea, invazia, succesiunea. Istoria urbană opune dominați și dominatori, bogați și săraci, elite sociale și culturale cu lumea populară care trăiește după alte reguli.

Firma modernă, la rândul ei, se formează ca urmare a identificării unei nevoi care apare pe piață. Orașele au apărut și s-au dezvoltat tot în urma manifestării unei nevoi, cea de conciliere a spațiului tot mai îngust cu populația în continuă creștere. Firma acționează pe o piață care implică și un spațiu fizic, identificat în cadrul orașului. Orașul și piața ca locuri de întâlnire pot fi considerate ca fiind juxtapuse, chiar dacă în timp s-au influențat reciproc. Piețele în sens clasic se formau la întretăierea căilor comerciale. Nu mai este nevoie decât de o funcție de repetabilitate pentru ca respectiva formă de aglomerare să dobândească un caracter stabil. Piețele puteau da naștere în timp orașelor, dar acest lucru nu este obligatoriu, unele piețe păstrându-și caracterul sezonal iar altele dizolvându-se în teritoriul care supraviețuiește prin culturi agricole sau infrastructuri de transport. Piața ca spațiu care adună actorii participanți la jocul economic poate da naștere unui oraș, îl poate menține sau poate determina lărgirea lui.

Pe de altă parte, oraș fără piețe nu există. Dacă firma și piața de azi ființează și în extraurban, orașul ca organism are nevoie de prezența propriu-zisă a omului ca ființă socială și economică. Întreprinderea se poate dizolva deci în spații globale, dar orașul trebuie (cel puțin în accepțiunea actuală) să-și păstreze pe lângă cartierele rezidențiale și zonele de afaceri. În prezent asistăm la o specializare anume a orașelor, dar încă nu s-a pus problema adâncirii acesteia pâna la a putea identifica orașe-ghildă , orașe-bănci sau orașe-reședință. Orașul nu-și poate delocaliza decât renumele și nu își poate deschide filiale în străinătate, așa cum procedează orice firmă care acceptă provocarea globalizării.

Dezvoltarea orașului este locală, el rămâne condamnat la limitare, ca și conceptul de globalizare, care în ciuda eforturilor de cucerire a spațiului și-a fixat obiectivul de uniformizare și așa destul de greu de realizat a unor regiuni cucerite deja, dar neexplorate îndeajuns nici economic, nici cultural. În condițiile unui spațiu limitat, dorința de autonomie a orașului nu mai depinde decât de posibilitățile de valorificare a capacității administrației de a atrage firme cu un domeniu de activitate cât mai diversificat și din cât mai multe sectoare .Cu cât firmele care compun peisajul economic urban au fiecare o autonomie mai mare, cu atât orașul va reuși mai bine să-și conserve interesele , rezistând posibilelor crize de popularitate care pot apărea în timp.

Și care firme decât cele de servicii reușesc mai bine să răspundă nevoilor de dezvoltare a orașului? Sectorul de servicii rămâne recunoscător orașului pentru furnizarea de noi nevoi (legate mai ales de dezvoltarea intelectuală superioară și de personalitatea mai sofisticată a citadinului) iar orașul rămâne curios și deschis adaptărilor, născând categorii de cerere gata să se modeleze produselor care apar cu o frecvență tot mai mare .Arta de a trăi la oraș presupune obligatoriu discernământ și educarea gusturilor.

Progresul ca fenomen care s-a manifestat în fiecare etapă de dezvoltare a avut rol primordial în amplificarea legăturii firmă-oraș.

Transformările societății datorate industrializarii implică adaptări. Fenomenul dublu al migrației (din alte medii urbane sau din medii rurale) presupune din nou adaptări. ”Decizia de implantare“ a unui grup de imigranți poate surveni din motive reactive sau proactive .Declinul sectorului agricol și creșterea gradului de educație împing populațiile spre marile centre urbane. Proactivitatea este dată de imaginea pe care o creează orașul ca grupare de elemente “rare”, în sensul absenței lor în zone mai slab populate.

Resorturile sociale ale orașului și dezvoltării lui implică însă și analize de alt gen decât cele economice, după cum orice decizie serioasă de implantare pe care o ia o firmă se bazează și pe elemente culturale sau legislative . Acestea contează mai ales când este vorba despre migația internațională.

Politica drastică a vizelor sau a reglementărilor în legătură cu fluxurile de forță de muncă vin să acționeaze cel puțin în ultimă instanță – acolo unde elementele culturale și economice fac o zonă prea atractivă. Chiar dacă sunt admise, ele provin în principal din țările europene dezvoltate ne-membre UE sau din Japonia și SUA. Cercetătorii și forța de muncă înalt calificată sunt favorizați din acest punct de vedere, intenția UE de a deveni primul pol de creștere din lume obligând-o să se alimenteze cu aceste măsuri de "purificare" educațională și profesională.

Daniel Bell propunea un inventar istorico – economic al lumii :

Acestui tabel i se mai poate adăuga o dimensiune : cadrul de desfășurare, locul în preindustrial, apoi național și internațional. Bineînțeles, tranziții și excepții de la regulă pot fi găsite în fiecare din aceste etape. La sfârșitul secolului al XIX-lea lumea s-a mutat în noul oraș. Statul își pierde încet-încet poziția de singur organ de putere lăsând libertate orașelor și zonelor subordonate. Pe plan extern, unele funcții statale devin transnaționale iar altele regionale (organizații integraționiste). Statul nu va dispărea dar nici nu va mai fi indispensabil. Cum definim supranaționalul și transnaționalul? Ce ar trebui să rămână separat și local? Trebuie societatea să controleze ființa umană ca entitate individuală? Trebuie statul să controleze firma ca entitate economică? Raportul elite profesionale-administrație și actori economici-actori politici modelează cultura globalizatoare de azi.

Scriitorul japonez Taichi Sakaya prezicea trecerea la evul mediu în sensul respingerii valorilor materiale și a tehnologiei . Răspândirea mondială a informațiilor arată că aceste preziceri au fost eronate (eronată a fost și prezicerea lui Luhlan – nu este vorba despre un sat global ci despre un oraș global ) .Medievalizarea se produce doar din punct de vedere al trăirilor omului doritor de liniște într-o lume în care zgomotele cresc tot mai mult. Medievalizarea organizațională își găsește expresia în alt fenomen întâlnit în Europa de azi: refeudalizarea urbană. Tot mai mult se observă dorința de “ emancipare ex-centrică a noilor responsabili metropolitani”35. Metropolele se unesc pe deasupra legăturilor care le făceau supuse capitalelor naționale. Dar dacă ștergem frontiera, trebuie să ștergem și distanțele. Cum se realizează urbanizarea timpului real pentru a se evita marginalizarea ?

Am amintit de dorința de emancipare a responsabililor metropolitani. Dar nu este oare evoluția urbană asemănătoare dezvoltării firmelor transnaționale ? Astăzi mărimea devine un element care își pierde din intensitate: firme care au cifre de afaceri mai mari decât PIB-ul unor țări dezvoltate, orașe care se constituie în adevărate tehnopole capabile să se administreze și să se hrănească politic, economic, cultural și investițional în mod independent. Globalizarea nu reprezintă decât fenomenul de emancipare ex-centrică a noilor responsabili de filiale ale STN situate în marile metropole.

Globalismul economic este însoțit de localismul metropolitan. Glocalismul, termen inventat de japonezi, vine să exemplifice fenomenul de azi : operațiuni bancare electronice, dorința de expansiune a actorilor economici dar și nevoia unei identități individuale, toate se realizează într-un spațiu căruia i s-au fixat deja limitele. Să fie domeniul spațial și cheltuielile imense din acest sector dorința de a extinde limitele și mai mult ? Viitorul apropiat nu va putea găsi ușor un răspuns pertinent, mai ales că jocul de azi are reguli încă difuze. Globalizarea încă ridică problema identificării a noi modele economice care să cuprindă în discuție domeniul labil al serviciilor.

Datorită acestora, diversitatea devine la fel de ieftină ca uniformitatea. Diversitatea și specializarea, eficiența și succesul reclamă însă independență. Acesta se obține ușor și pentru că impozitele, băncile centrale și planificarea au ajuns să fie instrumente grosolane și vetuste, proiectate pentru o economie a producției de masă, nu pentru una în care economiile multinaționale sau regionale câștigă tot mai mult teren. Totuși, Orașul și Statul rămân inamici din punct de vedere al puterii, suferind de “tragedia monotonă a dușmanilor complementari“.

CAPITOLUL 2

AVANTAJUL DE LOCALIZARE ȘI PROVOCAREA URBANĂ

Avantajele și valorificarea lor

Companiile transnaționale și decizia de implantare

Serviciile: un caz special ?

2.3.1. Prin ce se diferențiază un serviciu de un produs ?

2.3.2. Avantajele și valorificarea lor: aspecte specifice

2.1. Avantajele și valorificarea lor

Peisajul economic este, înainte de toate, un peisaj social .Socialul presupune interacțiuni cu atât mai complexe cu cât dimensiunile se modifică în sensul lărgirii lor. Evoluția în spații largi ridică pentru firmă o problemă de orgoliu care se materializează prin căutarea continuă a unor noi surse de diferențieri concurențiale.

Urbanul aduce cu sine două provocări: pretenția omogenizării practicilor sociale și economice (dirijată de administrațiile locale) dar și încercări de desprindere din peisajul urban, de ruptură față de obișnuit prin găsirea de noi surse de spectaculos care să asigure avantaje actorilor economici. Spectaculozitatea presupune, printre altele, și prezența unei dimensiuni temporale a cărei luare în considerare este vitală.

Clientul dorește rapiditate iar mărirea vitezei de propagare a informației, facilitată și fidel pusă în valoare de globalizare, servește atât satisfacerii cerințelor clienților cât și urmăririi atente a direcțiilor de acțiune ale partenerilor de afaceri sau ale concurenților. Atributul de concurent direct, care presupunea legături la nivel de ramură de activitate și o apropiere spațială tradusă la nivelul zonei urbane, tinde să dobândească alte valențe, efectul de propagare fiind și el global.

În spatele acestei realități există un cadru teoretic, problema prosperității, a progreselor și a dezvoltării inegale a grupului ca subiect de analiză atrăgând atenția economiștilor dar implicând și un aspect provocativ din partea autorităților locale și a oamenilor de afaceri.

Pentru început problema s-a studiat la nivelul națiunii, Adam Smith și David Ricardo fiind cei care au lăsat teoriei economice avantajul absolut și relativ. Mult mai adecvată timpului prezent este însă teoria avantajelor competitive care are și o orientare către firmă, însumându-se rezultatele pentru stabilirea avantajului competitiv de care dispune o națiune.

Referindu-se la competitivitate Michael Porter oferă o definiție care înglobează mai multe perspective.

Din punctul de vedere al firmei, se vorbește despre capacitatea de a concura pe diverse piețe prin folosirea de strategii cât mai eficiente.

La nivelul oamenilor politici aceeași noțiune este privită ca servind obținerii unei balanțe comerciale pozitive.

Competitivitatea dezvăluie și un cost unitar al muncii care, ajustat cu ratele de schimb valutar, oferă posibilitatea efectuării unor comparații inter-firme din țări diferite.

Mai importantă decât competitivitatea ca maximizare a profitului sau ca minimizare a costului este stabilirea elementelor de care să se țină seama la definirea și măsurarea comparativă a avantajelor pentru o valorificare optimă a lor. Răspunsurile s-au complicat în momentul introducerii noțiunilor de cost social și de externalitate, cu diferența tehnică dintre ele: în timp ce prima se referă la o evaluare monetară sau la una bazată pe bunăstare și utilitate, cea de-a doua aduce aspecte antreprenoriale sau legate de afectarea unor elemente calitative, nemăsurabile monetar. Rațiunea introducerii acestor parametri în analiză are o rădăcină în realitățile construite de aglomerarea urbană. Apropierea dictată de noile constrângeri impuse de metropolă fac mai dinamică și mai ușoară comunicarea și ”comunizarea” efectelor acțiunii. “Stop the World, I Want to Get Off !” Acest refren la modă într-o țară astăzi campioană pe piața serviciilor, Marea Britanie, poate fi aplicat fenomenului urban actual căci exprimă cu sugestivitate viteza progreselor dar și lipsa, sperăm remediabilă, de antrenament a actorului social și economic.

Orașul înseamnă promovare și provocare, avantaj de localizare care trebuie valorificat. Conceptul de avantaj aduce o specificitate istorică dar în același timp prefigurează și viitorul: rezultatele prezente se explică prin transformări ale resurselor deținute, prelucrarea lor specifică ținând și de moștenirea culturală (a corporației și a țării). Asigurarea continuității avantajelor obligă pe de o parte firma să verifice cu atenție impactul asupra celor către care se îndreaptă efectele acțiunii ei și pe de altă parte să țină cont de gradul de expunere la acțiunea mediului. Ea trebuie să acționeze și să reacționeze, să evalueze și să autoevalueze pentru a evolua.

Pe aceeași direcție a eficientizării activității se înscriu și constrângerile de care trebuie să se țină cont în luarea deciziei de implantare :

Modalitatea de pătrundere pe o piață

Politica de marketing folosită

Distanța între firmă și piețele ei externe

Naționalismul

Măsurarea afacerilor internaționale

Modalitatea de pătrundere pe o piață dobândește o importanță tot mai mare mai ales când activitatea generatoare de avantaje aparține zonei de activități”la modă” în niște condiții istorice date. Având în vedere că la ora actuală sectoarele hi-tech și cele de servicii dau tonul globalizării, este evident că valorificarea avantajelor include și alegerea modului de pătrundere pe piață. Dacă în trecut exista o ordine logică a creșterii firmei peste granițele naționale, azi se poate sări peste etape dacă sectorul de activitate se pretează la acest lucru.

Politica de marketing folosită servește aceluiași scop al depășirii constrângerilor.

Aceste două provocări cu care se confruntă cei care iau decizia de extindere nu s-au conturat doar din rațiuni externe, ce țin de concurenți și de dorința de depășire a lor, ci și din rațiuni interne – dorința de înțelegere a propriei activități și de satisfacere a clientului. Exemplificarea cea mai edificatoare este oferită de orice domeniu ce aparține sectorului flexibil al serviciilor: necesitatea contactului ofertant-consumator de servicii transformă investiția străină directă într-o modalitate originară de penetrare a scenei mondiale iar în unele cazuri, singura care să permită valorificarea avantajoasă a poziției construite de firmă pe piața de origine. Politica de marketing aduce în discuție alegerea între diferențiere și standardizare, aspect greu de pus în valoare când vorbim despre servicii, unice sub aspectul prestației și al efectului resimțit de client.

Distanța între firmă și piețele ei externe, atât geografică dar și cultural-economică este un alt factor de diferențiere între concurenți. Globalizarea aduce mărirea distanțelor geografice dar și posibilitatea unei mai facile coordonări prin micșorarea distanței economice. Progresul și dorința de îmbunătățire a standardului de viață alături de viteza propagării informațiilor contribuie la aceasta.

Naționalismul influențează decizia de pătrundere pe piață și eficiența afacerilor filialei atunci când apare întrebarea, din partea autorităților statului-gazdă: este prezența străină o amenințare, un potențial vehicul pentru exploatarea economică sau pentru imperialismul cultural? Interesant de menționat că nu doar țările în dezvoltare receptoare de investiții străine se simt amenințate, dar și țări dezvoltate au alimentat vii dispute în legătură cu aceasta.

Atitudinea clasei politice din țara receptoare duce la apariția de consecințe care au ca suport consumatorul, a cărei percepție asupra imaginii unei firme străine investitoare este influențată astfel. Firma aduce o cultură națională peste care s-au sedimentat puternice straturi de originalitate, generând, cu atât mai mult cu cât este vorba despre o societate transnațională matură, o imagine specifică.

Valorificarea acestei imagini a devenit chiar obiect de activitate pentru sectorul serviciilor de publicitate care își urmează îndeaproape clienții peste graniță.

Măsurarea afacerilor internaționale interesează și din punct de vedere statistic dar și funcțional. Comparațiile internaționale sunt dificil de realizat din cauza diferențelor de contabilizare la care se adaugă imposibilitatea surprinderii fluxurilor în cazul serviciilor sau existența unor date incomplete.

Aceeași dorință de analizare a mediului în care firma să-și construiască filiale a dus la apariția unor societăți de evaluare care s-au internaționalizat rapid tocmai pentru că dorința clienților acestora de pătrundere în noi medii le-a obligat să cerceteze acea piață mai îndeaproape și nu prin folosirea de antene, prelungite de progresul tehnologic.

În spatele acestor constrângeri se află o trăsătură comună și anume eterogenitatea. Aceasta permite decuparea de avantaje iar teoria comerțului internațional, eterogenă și ea, abundă în evidențierea, explicarea și sugerarea de modalități adecvate de valorificare sau verificare a eficacității lor.

Abordărilor mai vechi ale lui Adam Smith, David Ricardo și modelului H-O-S li se adaugă modelul ciclului de viață al produsului și teoria lui Linder.

Problema diversității conduce la realitatea piețelor actuale și la imperfecțiunile existente. Teoriile noi cu privire la investițiile străine directe sunt bazate pe această paradigmă a piețelor imperfecte. În această viziune, corporațiile transnaționale reprezintă oligopoliști care obțin avantaje de proprietate specifice din controlul asupra activelor, care nu sunt ușor de adoptat de către firmele concurente. Valorificarea acestor avantaje este facilitată de natura lor intangibilă (de cele mai multe ori fiind vorba despre marcă, nume de firmă, know-how, experiență, un anumit background). Diferențierea față de concurenți prin folosirea avantajelor de proprietate este posibilă și datorită legilor privind protejarea dreptului de proprietate intelectuală, stabilite la nivel mondial.

Modelul eclectic al lui Dunning identifică și alte avantaje: de localizare și de internalizare. Avantajele PLI (proprietate, localizare, internalizare) sunt încorporate în explicația investițiilor străine directe.

Dacă primele lucrări care tratau aceste aspecte au prezentat avantajele de proprietate ca motivație pentru expansiune, pe măsura dezvoltării fenomenului de transnaționalitate acccentul a fost transferat avantajelor de internalizare. La originea evidențierii fenomenului de internalizare se află lucrările lui Oliver Williamson cu privire la piețe și ierarhii. Internalizarea presupune constituirea și dezvoltarea continuă a unei “scene” de evoluție pentru spectacolul regizat la scară globală de corporația transnațională, scenă care trece de frontierele naționale. Această piață internă a transnaționalei explică preferința pentru investiția străină directă ca formă de expansiune. Licențierea ar însemna costuri mai mari cu identificarea și controlul licențiaților atunci când exportul nu mai poate oferi avantaje concludente. Cazul sectorului de servicii, aflat astăzi în cea mai mare expansiune față de celelalte domenii, este relevant în demonstrarea eficienței maxime pe care o asigură implantarea. Mai mult, o utilizare a licenței sau a altei forme de implicare mai redusă în ceea ce privește prezența și controlul ar duce la complicații privind stabilirea prețului cunoștințelor "împrumutate" iar avantajele s-ar dilua inutil.

Internalizarea a fost posibilă tocmai ca urmare a valorificării avantajelor de proprietate deținute și cultivate în timp. Avantajele de proprietate asigură astfel unitatea pieței pe care operează transnaționala, trasându-i forma și conferind specificitate lanțului de active deținut. Cele două aspecte se condiționează astfel reciproc.

Avantajele rezultate din localizare sunt considerate a fi marginale, prezentând o importanță mai mică și subordonându-se celorlalte două aspecte. Decuparea avantajului de localizare este mai dificil de realizat având în vedere creșterea importanței internalizării pe fondul uniformizării aduse de globalizare. Orașul este cadrul de referință general. Mai rămâne problema alegerii lui pe baza unor criterii de care firma este interesată.

Localizarea prezintă mai multe etape:

ETAPA ANALIZEI

În primul rând se urmărește evadarea dintr-un spațiu ( inițial național) prea strâmt, care nu mai permite creșterea dorită. Firma pătrunde în alt spațiu:

fie din motivații proactive, după analizarea cerințelor mediului extern (sau exterior ei)

fie din motivații reactive, ca urmare a semnalelor pe care piața externă le emite

Motivațiile proactive împing firma spre stabilirea altor granițe ale activității, orice mic beneficiu posibil identificat în alte spații fiind captat și integrat. Dacă transnaționala se află într-o etapă avansată de dezvoltare, formele de investigare se diversifică și oferă posibilitatea "educării" clientului. Firma își creează noi adepți, construindu-și spații de evoluție.

Motivațiile reactive vizează acuitatea antenelor firmei, posibilitatea de deschidere comunicațională pe care o prezintă internalizarea. Filiala este localizată într-o zonă anume datorită beneficiilor considerabile care atrag atenția și care invită la implantare.

B) ETAPA NEGOCIERII

În această etapă se stabilește regiunea sau țara în care se va efectua ISD. Aceasta este o etapă intermediară în care sunt solicitate alte abilități ale transnaționalei. Posibilitatea de obținere de facilități speciale din partea autorităților guvernamentale este influențată de gradul în care și spațiul respectiv dorește prezența străină . Aspectele legate de cât de favorabile sunt ISD pentru dezvoltarea economică națională se pot observa din legislația existentă. Mai rămâne de stabilit utilitatea prezenței acelui tip de activitate în peisajul autohton, felul în care servește scopului general.

C) ETAPA STABILIRII

Aceasta presupune deja o analiză de finețe privind identificarea orașului și a locului ocupat în cadrul lui, fiind o repetare la altă scară a etapelor anterioare.

Avantajele competitive descriu modul de evoluție și rafinare a balanței costuri-beneficii. Fiecare modalitate de pătrundere pe o piață aduce această analiză și o supune scheletului nevoilor de dezvoltare a firmei. Expansiunea ariilor metropolitane are ca fundal poate tocmai convingerea transnaționalei în legătură cu eficacitatea folosirii acestor spații pentru obținerea și păstrarea avantajelor.

Mulțimea localizărilor deținute stabilesc o hartă a pieței transnaționalei, avantajul de localizare fiind denumit și avantaj de configurație. Avantajele de proprietate se consideră însă a fi cele care diferențiază cel mai clar firmele, fiind denumit chiar avantaj concurențial. Internalizarea asigură coordonarea valorificării avantajelor competitive.

Avantajele PLI diferă între ele prin mai multe aspecte:

momentul apariției și valorificării lor

mediul care le declanșează

modul de valorificare

orizontul de timp pe care se întind

a) Avantajele de proprietate stau la baza constituirii transnaționalei. Ele au dus la trecerea de granițele naționale ale nucleului de bază de la care s-a pornit, firma-mamă. Căutarea permanentă de direcții cât mai eficiente de valorificare a lor a dus la apariția noilor forme de internaționalizare a afacerilor. Se realizează astfel consacrarea ISD și a sectorului serviciilor ca exemple de valorificare la maximum a avantajelor, dat fiind evoluția spre global și condițiile recente. Internalizarea ca avantaj a fost observată după celelalte două.

b) La originea avantajelor stau rațiuni de ordin intern și extern.

Avantajul de proprietate se constituie în funcție de capacitatea firmei de a concentra material uman de calitate, apt să inoveze permanent; internalizarea depinde de capacitatea de coordonare.

În schimb, alegerea localizării este dictată de mediu și de condițiile oferite de acesta.

Schimburile cu mediul extern suferă mutații continue și determină transnaționala să urmărească semnalele din jur.

c) Modul de punere în valoare se referă la gradul de flexibilitate al fiecărui avantaj. Ce anume oferi? Unde? În ce condiții? Constrângerile diferă în funcție de domeniul de activitate și de poziția firmei față de concurență.

Unele domenii permit o arie largă de avantaje de proprietate dar localizarea este deficitară ca posibilități, sau invers.

d) Orizontul de timp al fiecărui avantaj diferă. Avantajele de proprietate sunt cel mai ușor de variat. Localizarea prezintă un risc mai mare, alegerea greșită a locului de implantare generând neplăceri mai greu de remediat. Obținerea avantajelor de internalizare durează atâta timp cât există transnaționala, coordonarea corectă și abilă a afacerilor asigurând continuitatea existenței firmei.

Avantajele PLI explică atât diferențele dintre transnaționale cât și dintre CTN și ceilalți operatori, aspect care va fi urmărit în subcapitolul următor.

După studierea avantajelor pe care le poate obține, firma se concentrează asupra deciziei de implantare.

Literatura de specialitate abundă de altfel în tratarea celor mai potrivite strategii de pătrundere pe o piață și apoi de dezvoltare a afacerilor.

2.2. Compania transnațională și decizia de implantare.

Lăudată pentru virtuțile ei sau denigrată pentru rolul malefic jucat în economia mondială, controlată în mediul național sau declarată imposibil de subordonat, compania transnațională (CTN) este una dintre puținele instituții ale economiei de azi care să fi fost subiect al unor dezbateri atât de ample și al unor polemici atât de acerbe.

Marea varietate de interpretări din literatura de specialitate face dificilă atât o definire completă cât și o clasificare a motivațiilor care duc la extinderea afacerilor transnaționalei.

Cea mai eficientă încercare de definire a CTN se realizează enumerând principalele ei caracteristici operaționale:

efectuarea de investiții străine directe

alocarea și transferarea unui complex de resurse financiare și reale

amplasarea în alte țări a activelor generatoare de valoare adăugată

Acestea sunt semne care aduc pe scena de afaceri CTN alături de doi operatori tradiționali: firma națională diversificată și firma de comerț exterior. Față de firma națională, CTN se diferențiază prin acțiunea pe mai multe piețe, ceea ce se traduce prin valorificarea avantajului de localizare. Față de firma de comerț exterior, CTN diferă prin gradul de intensitate al acțiunii.

Avantajele PLI oferă o explicație a dualității abordării conceptului de CTN:

pe de o parte aceasta este o întreprindere care prin ISD se emancipează de spațiul național

pe de altă parte este un sector al spațiului economic mondial, proprietatea de internalizare traducându-se prin faptul că o parte tot mai mare din comerțul internațional este o succesiune de schimburi care se desfășoară între filialele aceleiași CTN, amplasate în țări diferite.

Proprietatea ca avantaj concurențial asigură dimensiunea microeconomică a conceptului, în timp ce internalizarea asigură posibilitatea de a privi această realitate ca fiind una macroeconomică.

Compania transnațională este un lanț, o pluri-entitate care se adaptează unui mediu de afaceri tot mai complex. Acestei definiri i se poate adăuga o serie de explicații.

Utilizarea termenului de "pluri-entitate" asigură diferențierea CTN de alte companii cu activitate internațională sau de alte stadii de dezvoltare. Transnaționalitatea aduce suplețe mai mare decât multinaționalitatea, de exemplu.

Adaptarea la mediu nu înseamnă doar modelarea în funcție de piața care este mai puternică, dar acolo unde situația firmei sau a mediului local permite, CTN poate influența mediul, "adaptându-se" acestei situații favorabile. În aceste condiții răspunsul la întrebarea legată de care din cele două, mediul sau firma, este mai puternic nu poate fi dat decât apelând la un cadru cu o axă spațiu-timp bine delimitate.

Indiferent însă de caracterul activ sau pasiv pe care îl conferă teoriile economice rolului CTN în cadrul pieței, motivele expansiunii lor țin de domeniul prospectiv: se caută resurse, consumatori, eficiență, active strategice etc.

Fiecare motivație va fi analizată separat urmând ca ulterior discuția să fie focalizată pe servicii.

RESURSE

Firma se concentrează pe ofertă și pe aspecte legate de producție.

Motivația efectuării ISD pentru a obține noi resurse este dictată de dorința de creștere a profitabilității sau a poziției competitive pe piețe deja cucerite în condițiile în care capacitatea lor de absorbție este mare sau pe piețe pe care intenționează să le utilizeze pe viitor. În primul caz CTN reacționează ,în al doilea acționează.

a) Resurse naturale

Firmele din sectorul primar și secundar sunt evidente căutătoare de resurse naturale. Sectorul terțiar se alătură prin turism, servicii medicale sau educaționale.

CTN urmărește creșterea securității în aprovizionarea cu resurse dar și scăderea costurilor prin eliminarea cheltuielilor de transport

b) Resurse umane

Sectorul secundar și terțiar se remarcă sub acest aspect. Localizările deja existente nu oferă condiții favorabile privind forța de muncă. Stabilirea de filiale în țările în care costul forței de muncă este inferior –Brazilia, Taiwan, Mexic, Portugalia, Maroc – aduce economii deloc de neglijat.

c) Resurse tehnologice, organizaționale, experiență

În această categorie intră firmele din țările în dezvoltare care încearcă alianțe strategice cu Uniunea Europeană și SUA, cu țările dezvoltate în general, pentru a obține cunoștințe în domeniu. La acestea se adaugă firmele din SUA care creează filiale de recrutare a managerilor în Europa sau cele din industria farmaceutică din Marea Britanie care investesc în Japonia.

PIEȚE DE DESFACERE

Cererea și aspectele consumului sunt avute aici în vedere.

CTN caută noi consumatori cărora să le furnizeze bunuri sau servicii. În mod normal maniera cea mai comodă de deservire ar fi exportul. Evoluția legislativă nefavorabilă din anii 1970-1990 privind comerțul internațional ca și creșterea ca importanță și dimensiune a piețelor externe au condus la ISD.

Se urmărește protejarea piețelor existente (viziunea dominantă a pieței) sau promovarea imaginii firmei pe noi piețe (motivația activă, când firma domină piața).

Rațiunile căutării de noi piețe au în vedere:

urmărirea furnizorilor și a clienților pentru a păstra relațiile de afaceri

dorința de diversificare a ofertei

economii de cost în producție și distribuție

urmărirea concurenților

Acțiunea de încurajare a investițiilor străine este importantă pentru STN, stimulentele fiind fiscale, sociale (subvenționarea costului cu forța de muncă) sau comerciale.

C) EFICIENȚĂ

CTN realizează că supraviețuirea într-un mediu global se realizează mai bine dacă activitățile sale vor fi dispersate geografic, pentru că numai astfel va putea accepta provocarea diversității. Firma investește în vederea raționalizării structurii investițiilor destinate căutării de resurse sau de piețe. Obținerea de economii de scară sau diversificarea riscului primează față de dorința de eficientizare a ofertei sau a cererii. Stadiul de dezvoltare al firmei este avansat iar localizarea cea mai potrivită este o piață regională integrată.

D) ACTIVE STRATEGICE

O companie transnațională se angajează în acest caz în efectuarea de ISD atunci când urmărește promovarea obiectivelor pe termen lung. În punerea în aplicare a strategiilor de integrare regională sau globală sunt achiziționate activele unor firme străine.

Scopul urmărit este întărirea poziției competitive globale sau împiedicarea expansiunii concurenților.

Chiar dacă nu se implică în conducerea curentă a companiilor achiziționate, CTN include propriul sistem organizațional și stilul propriu de management în noua achiziție. Investiția strategică urmează să aducă beneficii diverse în restul organizației din care face parte acum. Se așteaptă ca ea să aducă:

deschiderea de noi piețe

crearea de economii în procesul productiv

dobândirea de putere pe piață

scăderea costurilor de tranzacție

dispersarea, deci micșorarea cheltuielilor administrative

obținerea de flexibilitate

diversificarea riscurilor

Prin aceste variabile aceste ISD sunt o sinteză a celor anterioare.

În plus există și considerente pur strategice care stau la baza acțiunilor de acest gen:

pentru a împiedica un concurent să câștige noi piețe o firmă poate achiziționa o alta sau poate încheia un aranjament de colaborare

pentru a-și consolida poziția față de principalii concurenți o firmă poate fuziona cu alta și astfel cei doi se pot lupta mai eficient cu concurentul mai puternic.

achizițiile în amonte sunt realizate pentru monopolizarea pieței unei materii prime

achizițiile în aval, efectuate de firmă cu distribuitorii săi, urmăresc o promovare mai bună a renumelui pe o nouă zonă

două firme care furnizează produse complementare se pot unifica pentru a furniza gama completă de produse

CTN se poate asocia cu o firmă locală pentru a valorifica o piață la care nu ar avea acces ca exportator

Cele câteva exemple amintite anterior schițează de fapt formele de prezență pe o piață străină:

investițiile pe loc gol

societățile mixte

privatizarea

E) MOTIVAȚII DIVERSE

În această categorie pot fi trecute investițiile de evadare, de sprijin și cele pasive.

a) Investițiile de evadare se efectuează pentru evitarea legislației restrictive sau a politicilor macroeconomice aplicate în țara de origine. Se pare că cele mai multe exemple se concentrează în sectorul de servicii, care este mai strict reglementat.

b) Investițiile de sprijin se referă la stabilirea de filiale comerciale sau la reprezentanțele regionale. Acestea din urmă reprezintă centre intermediare de control și administrare între sediul central și unitățile operative localizate în străinătate.

Funcțiile principale îndeplinite de reprezentanțele regionale sunt:

coordonarea activității filialelor

furnizarea informațiilor financiare și de marketing către firma-mamă

recrutarea forței de muncă

căutarea de oportunități investiționale noi pentru firma-mamă

selectarea localizărilor viitoarelor filiale

activități de relații cu publicul

menținerea legăturilor cu guvernul sau autoritățile locale

c) Investițiile pasive se caracterizează printr-un grad mai mic de control. Putem distinge două situații:

efectuarea de investiții de către marile conglomerate specializate în cumpărarea și vânzarea de firme

investiții realizate de firmele mici și investitorii individuali în domeniul serviciilor imobiliare. Acestea anticipează o creștere a prețurilor terenurilor și a imobilelor din străinătate și au mai mult atributele unor investiții de portofoliu.

Strategia unei companii reflectă competențele distinctive pe care aceasta le deține, sau cu alte cuvinte acele puncte forte speciale sau unice, dar mai scoate în evidență și felul în care sunt folosite avantajele competitive, prin poziția pe care CTN o dezvoltă față de competitori. Acest lucru se realizează prin intermediul unui model propriu de distribuire a resurselor și de aplicare a deciziilor legate de produs și de piață.

A) Compania își poate dezvolta competențele distinctive pe baza a două surse:

resursele umane

resursele de celelalte tipuri

Fiecare sector al activității economice este responsabil de proporțiile în care cele două tipuri de resurse contribuie la diferențierea față de concurență. Nu numai sectoarele din servicii, intensive în muncă, valorifică elementul uman dar și celelalte domenii par să fie cucerite de acesta. Cele mai importante competențe distinctive pentru o CTN ar fi:

capacitatea de internaționalizare a ofertei proprii (o politică de produs flexibilă)

capacitatea de a opera în mai multe țări și culturi

Acestea ar putea fi rezumate prin flexibilitate și diversitate.

B) Avantajele competitive derivă din posibilitatea firmei de a “servi” piața cu acele competențe distincte deja analizate.

Luarea în considerare a mediului de operare și a constrângerilor este importantă înainte de punerea în aplicare a acestei etape. Constrângerile provin din multiple surse: din interiorul companiei, din mediul economic sau politic și social. Pentru o mai bună prezentare a impactului constrângerilor asupra valorificării avantajelor competitive trebuie considerat un domeniu distinct.

Următoarea parte a acestui capitol va urmări o exemplificare pe activitățile de servicii având în vedere dinamica accentuată a sectorului și contribuția sa considerabilă la dezvoltarea actuală.

. Serviciile – un caz special ?

Dincolo de discuțiile privind conformarea sectorului de servicii la regulile care se aplică domeniilor tradiționale rămâne de necontestat influența acestuia asupra fenomenelor de urbanizare și globalizare. Orașul modern constituie o provocare economică pentru firmele de servicii. Mai mult, pentru o înregistrare corectă și reală a interdependențelor, sectorul serviciilor trebuie analizat separat deoarece aduce noi dimensiuni sau dimpotrivă exclude soluții, de altfel viabile pentru alte activități.

Această ultimă parte a capitolului va urmări identificarea pertinenței motivelor pentru care serviciile trebuie separat analizate de activitățile cu conținut mai mare de “materialitate”, va prezenta apoi diferențele care apar în aplicarea avantajelor competitive și se vor trage concluzii privind cel mai indicat tip de strategie pentru expansiunea unei firme de servicii.

Prin ce se diferențiază un serviciu de un produs ?

Posibila actualizare a definiției serviciilor trebuie să se distanțeze de abordarea economică clasică ce subliniază caracterul subsidiar al sectorului terțiar în raport cu activitățile producătoare de bunuri agricole și industriale. În timp, economiștii au conștientizat rolul complex al activităților terțiare, conturându-se un curent de gândire economică de avangardă ce a dat naștere unor concepte, legi și cadre de desfășurare pentru economia serviciilor, asimilată cu economia informațională. Dacă unii autori au insistat pe individualizarea serviciilor, există și voci care critică definițiile ce pun accent pe dihotomia bunuri materiale-servicii, considerându-se mai importantă explorarea convergențelor. De altfel, se consideră pe această linie că în orice marfă există și material și imaterial în proporții diferite.

Palmer(1994) identifică astfel cinci grupe de outputuri din activitatea economică:

bunuri materiale relativ pure

bunuri materiale intensive în servicii

bunuri hibride

servicii intensive în bunuri materiale

servicii relativ pure

Serviciile s-ar putea constitui în “acele activități depuse de o persoană sau unitate economică la solicitarea altei persoane sau unități economice în scopul modificării stării persoanei beneficiare sau a bunului care îi aparține”(T.P.Hill,1977). Asupra acestei definiții se pot face câteva precizări:

solicitarea serviciului nu are caracter de universalitate, serviciile coercitive sau serviciul militar nefiind solicitate expres de client, ele fiind oferite ca urmare a unor necesități de ordin social

discutabilă este și problema modificării stării persoanei sau a bunului deținut. Serviciile medicale sau cele de asigurări urmăresc păstrarea intactă a stării clientului.

Greutatea surprinderii aspectelor sugestive și generale ale serviciilor conduce la desprinderea a două consecințe:

În primul rând reiese faptul că mai utilă ar fi enumerarea câtorva caracteristici ale serviciilor care să arate de ce acestea ar trebui discutate separat de bunurile materiale. Acest demers metodologic este asemănător celui desfășurat în cazul definirii CTN.

În al doilea rând se desprinde o concluzie ce provine din interiorul sectorului, și anume că se impune nu doar analiza separată a serviciilor în ansamblu ci o nouă particularizare pe un serviciu anume. Acest demers va fi concretizat în partea lucrării care va prezenta studiile de caz.

Serviciile se deosebesc de activitățile materiale prin:

relația dintre ofertant și consumator

forma și determinarea calității și cantității efectelor utile obținute

modalitatea de comercializare a efectelor

Diferențele dintre servicii și alte sectoare rezultă din următoarele aspecte:

a) Intangibilitatea serviciilor

Aceasta se referă la imposibilitatea” palpării” ofertei. Exemplificarea cea mai sugestivă este oferită de unul din mesajele publicitare promovate de Ericsson:” This phone has two features, one we can’t show you, the other you can’t see”.

Apelul la serviciile publicitare nu este întâmplător, dezvoltarea impresionantă a acestora datorându-se și creșterii importanței imaginii firmei de servicii în fața clienților. Cultivarea reputației este vitală în condițiile în care serviciile prestate nu pot fi evaluate după o regulă clară și unitară.

b) Relaționalitatea serviciilor

Relația de fiecare dată diferită dintre prestatorul de servicii și beneficiar conferă o importanță mai mare care trebuie acordată resurselor umane de care dispune firma. Posibilitatea prestării de la distanță a serviciilor se poate realiza pentru sectorul audio-vizual sau unele servicii bancare. Prestatorii de servicii încearcă o creștere a supleței în livrare, în timp ce consumatorii conștientizează rolul de co-producători.

c) Variabilitatea

Această caracteristică se referă la greutatea menținerii unui nivel constant al calității ofertei și decurge din caracterul relațional al serviciului. Eterogenitatea psihologică a clientelei face ca de fiecare dată relația cerere-ofertă să fie alta.

d) Perisabilitatea factorilor de producție

Informația și valoarea ei se schimbă în timp și spațiu, de aceea firma trebuie să fie atentă la mesajele din mediu pentru a-și deplasa forțele în timp util în vederea valorificării avantajelor deținute.

Un alt aspect demn de luat în seamă este că serviciul are efecte reale după prestare, problema utilității marginale dobândind alte valențe. Consumul în cazul bunurilor pune capăt mai devreme utilității, în vreme ce serviciile își demonstrează calitatea după efectuarea prestației.

e) Imposibilitatea aproprierii

Imaterialitatea și perisabilitatea conduc la această caracteristică. Dreptul de proprietate intelectuală este o încercare de apărare a avantajelor câștigate de vânzător, constituind procesul de marcare a ambalajului în care serviciul este oferit.

Avantajele și valorificarea lor: aspecte specifice

Factorul uman și componentele legate de acesta (experiență, cunoștințe) nu au caracter de resursă rară iar raritatea acestora nu este una imposibil de depășit. De aici ar rezulta că specializarea în servicii nu poate fi tributară avantajului comparativ în nici o regiune a lumii. Totuși, excepții există. Turismul și transporturile sunt dependente de resursele naturale și de poziția geografică.

Avantajul absolut redobândește importanță în cazul comerțului cu servicii, mai ales în cazul serviciilor în care diferențierea este posibilă, în timp ce avantajul comparativ se poate aplica serviciilor standardizate.

Problema avantajelor se traduce la scară națională în determinarea posibilității pe care o are o țară de a se specializa într-un sector al serviciilor. Acumulările deja realizate sunt importante, țările dezvoltate ajungând să se distanțeze și pe piața serviciilor.

La o analiză mai atentă se va descoperi că pentru a găsi elementele care determină specializarea intra-servicii nu trebuie să ne rezumăm la dotarea cu factori sau la cererea de pe piață, ci trebuie să privim în interiorul sectorului, conectat și la mediul geografic în care se află.

Avantajele comparative ale unei țări, care rezultă din sectorul terțiar, se regăsesc eventual în modul în care țara respectivă combină producția elementelor cuprinse în fiecare bun comercializabil (care are și material, și imaterial înglobate în el). Acest lucru este mai ușor de analizat la nivel de firmă, piața internă a CTN depășind granițele națiunii.

Care va fi situația avantajelor PLI discutate anterior?

1. Proprietate

Avantajul de proprietate se traduce prin dorința firmei de valorificare a capacității concurențiale înmagazinate pe piețele deja cucerite. Efectuarea de ISD creează posibilitatea obținerii unei economii la costuri prin adoptarea unor strategii de masă, foarte utilă în cazul acelor servicii care presupun costuri fixe considerabile: companiile aeriene, vasele de croazieră ,institutele medicale sau educaționale pot valorifica astfel avantajele de proprietate.

Prin ISD, CTN se poate diversifica. Adoptarea strategiei de gamă este recomandată de această dată. Agențiile de voiaj, societățile de asigurări sau serviciile de consultanță de afaceri se pretează cel mai bine acestei direcții de acțiune.

2. Localizare

Dintre elementele care susțin delocalizarea producției de bunuri materiale se desprind două care au relevanță și pentru servicii.

A)Capacitatea redusă a serviciilor de a fi comercializate prin deplasarea peste frontieră a fluxurilor

Imobilitatea serviciilor și raționalitatea lor presupun:

deplasarea producătorului la locul de consum prin ISD, licențiere, franșizare

deplasarea consumatorului la locul producției

Serviciile care pot fi deplasabile pun problema costurilor de transport și distribuție,

problemă mai ușor de depășit în condițiile modernizării rețelelor de telecomunicații și a

celor informatice ca suport al transferului.

B) Reglementările comerciale și de politică economică din mediul local

Acestea explică atitudinea mediului în care firma dorește să pătrundă față de prezența străină.

Localizarea este influențată de potențialul de absorbție al serviciului de către țara-gazdă, de costul forței de muncă, de felul în care puterea publică ajută firmele să aibă acces la rețeaua de telecomunicații, de transport sau audio-vizualul local.

Avantajele oferite de costuri și dotarea factorială din țara de destinație contează mai puțin decât specificul cererii și de concurența de pe piața internă. Firmele din sectorul de servicii se orientează mai mult pe aspectele legate de consum și de competiție decât pe cele care au în vedere ”producția” internă a serviciului. Prin producție internă trebuie să se înțeleagă acele detalii de care firma se ocupă anterior prestării efective a serviciului.

3. Internalizare

Sensibilitatea serviciilor la modificările din mediu este mai mare decât în cazul bunurilor dat fiind că individualizarea este mai accentuată și oferta mai îngustă.

Brian Toyne și Peter Walters,(1993) au identificat avantajele competitive posibile pe care le asigură stabilirea de ISD . Cei doi autori analizează 12 aspecte pozitive aduse de operarea în mai multe țări față de firma națională, fără să insiste pe un domeniu anume de activitate.

Aceste aspecte pot fi grupate în câteva direcții:

dependență-3 factori

potențial-7 factori

acces-1 factor

flexibilitate-1 factor

DEPENDENȚA

1. Reducerea dependenței de cererea locală

Stabilirea de noi ISD micșorează impactul condițiilor locale în generarea de profit. Pe aceeași piață o firmă națională este mai dependentă de cota de piață deținută decât filialele unei CTN, care au capacitatea de a se completa una pe alta, de a se ajuta.

2. Reducerea dependenței de piața de capital locală

Aceasta este probabil rațiunea pentru care s-au dezvoltat atât de mult serviciile financiar-bancare. Tendința CTN este de a-și consolida poziția pe piețele pe care operează prin subordonarea politicilor monetare și financiare locale care înseamnă abilitate în operarea ratei dobânzii locale.

3. Reducerea dependenței de personalul local

Transferurile de personal sunt folosite de CTN pentru a remedia lipsurile din sistemele educaționale locale. Firmele naționale sunt mai puțin competitive pentru că sunt constrânse să execute acele sarcini pe care le poate realiza personalul din țară.

Acești trei factori sunt modificați de CTN în sensul minimizării lor.

POTENȚIALUL se referă la posibilitatea de obținere a economiilor de scară, la acumularea de experiență, la optimizarea avantajului de internalizare și la economii la costul resurselor. Creșterea eficienței administrative, difuzarea costurilor cu cercetarea sau posibile oportunități de câștig informațional se pot include tot în această categorie.

1. Economiile de scară

2.Acumularea mai rapidă de experiență

3.Centralizări și transferuri de experiență funcțională

4.Diferențe favorabile cu costul resurselor

5. Creșterea eficienței administrative

6. Economii de costuri cu cercetarea

7. Oportunități de câștig informațional

Spre deosebire de prima grupă de factori, la cei enumerați mai sus contează maximizarea lor.

ACCESUL la inovare devine esențial ca motivație a implantării mai ales atunci când țara de destinație este una dezvoltată și prezintă infrastructuri care folosesc CTN.

FLEXIBILITATEA se referă la posibilitatea CTN de a beneficia de multiple forme de prezență și control pe diverse piețe, în timp ce firma națională rămâne restricționată.

CAPITOLUL 3

GLOBALIZAREA, ORAȘUL, INVESTIȚIILE STRĂINE DIRECTE ȘI SERVICIILE

3.1. Aspecte privind gradul de internaționalizare a serviciilor

3.1.1. STN și internaționalizarea serviciilor

3.1.2. Diferențe sectoriale

3.2. Serviciile-un nou subiect pentru teoria economică

3.3. Serviciile și aportul lor la globalizare

3.3.1. Raportul servicii-dezvoltare economică

3.3.1.1. Raportul servicii-dezvoltare economică în modelele stadiale

3.3.1.2. Raportul servicii-dezvoltare economică în modelele neoindustriale

3.3.2. Industrie – servicii: de la interacțiune la interfață

3.1. Aspecte privind gradul de internaționalizare a serviciilor

3.1.1. STN și internaționalizarea serviciilor

Controversele notabile din literatura economică privind conceptul de transnaționalitate lasă loc unui consens în legătură cu factorii majori care accentuează procesul de internaționalizare a serviciilor. Într-adevăr, dezvoltarea STN și impactul progresului tehnologic asupra sectorului de servicii sunt recunoscute unanim ca având un cuvânt important de spus în direcția influențării gradului de internaționalizare a serviciilor.

Comerțul internațional, după cum s-a arătat anterior, pierde teren în fața celorlalte modalități de prezență pe o piață externă. Este evident în acest caz că acordurile de licență, societățile mixte sau ISD efectuate de marile transnaționale preiau comanda dezvoltării.

Numeroase segmente de servicii, cum ar fi cele de producție sau cele care sunt implicate în activități de circulație, s-au internaționalizat datorită creșterii rapide a sferei de influență a STN din domeniul industriei prelucrătoare. Marile bănci, agenții de publicitate, firme de consultanță, companii de transport sau lanțuri hoteliere nu au făcut decât să le urmeze. Interactivitatea dintre ramuri a determinat acest comportament.

Serviciile de afaceri au urmat clienții din industria prelucrătoare, dar fenomenul a avut și o incidență inversă, în sensul că existența unei rețele globale de corporații prestatoare de servicii de afaceri a orientat stabilirea în spațiu a companiilor din industrie. Companiile de servicii, prin internaționalizare, pot face chiar mai mult, acționând și asupra sectorului propriu și determinând și internaționalizarea altor categorii de servicii.

Globalizarea clienților este principala cauză a globalizării producătorilor de servicii. Prezența locală pe o piață nu este dictată doar de caracteristicile serviciilor (intangibilitate, eterogenitate, imposibilitatea stocării, necesitatea proximității fizice dintre producător și consumator) dar și de dorința menținerii renumelui, care acționează ca un certificat de garanție pentru client. Serviciile bancare și de asigurări, cele de publicitate și serviciile profesionale (consultanță juridică și financiară, contabilitate și audit, recrutarea personalului înalt calificat, cercetarea pieței, sondarea opiniei publice) sunt nevoite să ofere servicii de reputație mondială pentru clienții anterior plasați pe piață.

STN au înțeles faptul că prezența comercială pe piață sau tranzacțiile cu servicii desfășurate prin intermediul filialelor asigură continuitatea activității și siguranță mai mare, gradul scăzut de standardizare a serviciilor invalidând simplele activități de comerț.

STN din servicii încă de la început se orientează asupra ISD. Fluxurile de ISD iau treptat locul modalităților clasice de comerț, tendințele de liberalizare și importanța tot mai mare care li se acordă în negocierile comerciale ajutând la propagarea fenomenului.

Schimbările tehnologice din sectorul serviciilor au ajutat procesul de internaționalizare prin intermediul STN. Acestea au înlesnit:

separarea procesului de producție în numeroase activități dispersate sub aspect geografic, pentru a se valorifica avantajele legate de costuri

conectarea și controlarea diferitelor stadii ale procesului de producție diversificat sub aspect geografic.

Sporirea eficienței prin realizarea de economii de scară sau de gamă, ca avantaj pentru producător dar și accesul la o paletă mai mare de produse diferențiate și mai ieftine, ca avantaj pentru consumator, sunt motive pentru care unii analiști cred că globalizarea economiei mondiale este o urmare a evoluției din domeniul serviciilor.

Comerțul cu servicii dintre țări, care rezultă din procesul globalizării, poate fi redus în principal la tranzacții intra și interfirmă cu produse intermediare sau cu servicii intermediare: servicii financiare, servicii de management sau alte materii prime informaționale. O parte însemnată a acestor servicii este tranzacționată de STN, ale căror strategii presupun o coordonare cu atât mai eficientă cu cât serviciile de management sunt mai bine puse la punct.

O primă concluzie este că mijlocul principal de internaționalizare a serviciilor nu poate fi comerțul transfrontalier ci extinderea activităților corporațiilor internaționale. Terminologia utilizată este diferită, vorbindu-se despre conglomerate transnaționale de servicii (American Express, Sears, etc.), conglomerate transnaționale integrate (Mitsubishi, Mitsui, etc.), sau firme de servicii nultiunități, după terminologia utilizată de Porter.

STN din sectorul serviciilor acționează, după cum am menționat anterior, și asupra dezvoltării industriale dar și asupra altor sectoare din domeniul terțiar.

Este evident că expansiunea comerțului și a investițiilor, dezvoltarea economică și modernizarea unei zone sunt greu de realizat fără un sector bancar sau de transporturi bine puse la punct.

Pe de altă parte, turismul, publicitatea, serviciile de audit și consultanță sau alte servicii profesionale organizate în cadrul STN ajută la diversificarea mai mare a sectorului însuși.

A doua concluzie importantă care se poate trage este că pe fondul unei internaționalizări rapide și crescânde a sectorului terțiar, dimensiunea și scara de operare a firmelor unei țări contează pentru stabilirea poziției lor pe piața mondială. Această afirmație este verificată în practică prin poziția dominantă a societăților transnaționale pe piața internațională a serviciilor.

În același timp există și nevoia existenței furnizorilor locali de servicii, care se orientează mai ușor în spațiul respectiv, mai mic și cunoscut de mai mult timp.

3.1.2. Diferențe sectoriale

Pentru o analizare corectă a serviciilor și pentru relevarea eterogenității lor se impune sublinierea faptului că intensitatea internaționalizării cunoaște diferențe de la caz la caz, în funcție de particularitățile fiecărui serviciu, dar luând în calcul și amploarea impactului tehnologic și a gradului de reglementare asupra fiecărei activități care ține de terțiar.

Analizele făcute de Uniunea Europeană după intrarea în vigoare a Pieței Unice au stabilit următoarea configurație sectorială:

un grad ridicat de internaționalizare caracterizează două segmente de servicii: lanțurile hoteliere și transporturile aeriene, la ambele fiind utilizată o internaționalizare prin intermediul comerțului;

un grad mediu de internaționalizare se întâlnește la următoarele segmente: servicii bancare și de asigurări, la care internaționalizarea are loc mai ales prin ISD, serviciile de telecomunicații, la care se folosește exclusiv comerțul și serviciile de afaceri, care se internaționalizează prin ambele moduri.

un grad mai mic de internaționalizare se poate înregistra la serviciile de distribuție, transporturile rutiere și de construcții.

Producerea și distribuția serviciilor sunt cele care se internaționalizează mai mult decât comerțul cu servicii, chiar dacă barierele naturale și cele legislative se șterg treptat, prin progresul tehnologic și prin colaborarea instituțională mondială.

3.2. Serviciile-un nou subiect pentru teoria economică

Un fapt inedit în legătură cu atenția acordată serviciilor în teoria economică este că s-a produs o trecere de la o istorie a unei marginalizări îndelungate la un interes tot mai mare începând cu sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor ’80. Nu doar literatura economică tratează diverse aspecte ale terțiarului, dar și dezbaterile din cadrul organizațiilor și organismelor internaționale (GATT, apoi OMC, UNCTAD; OCDE) acordă spații importante pe ordinea de zi acestui fenomen.

Tonul a fost dat de Allan Fisher, Colin Clark și Jean Fourastie, care arătau în urmă cu o jumătate de secol în cadrul unor modele trisectoriale de dezvoltare că rolul serviciilor va crește.

O serie de autori susțin că la originea interesului teoretic pentru servicii trebuie căutate realități, de genul consecințelor primului șoc petrolier din1973. Constrângerilor impuse de producătorii de țiței nu li se putea face față decât prin progrese rapide în tehnologie, iar acestea presupuneau o intensificare a cercetării și explorări privind posibilitățile de îmbunătățire a managementului, a sistemului financiar, a transporturilor și a serviciilor de distribuție. Cu alte cuvinte, țările afectate de creșterea prețurilor la țiței încearcă să găsească noi surse de avantaj și / sau noi modalități de valorificare a avantajelor existente.

O a doua explicație ar putea fi adusă de o altă realitate a ultimelor decenii: încetinirea creșterii economice și agravarea șomajului în perioada anilor 1970, sub impactul primei crize economice grave postbelice care a apărut în țările dezvoltate.

Se speră astfel că activitățile de servicii, intensive în forță de muncă, ar putea contribui la depășirea acestor probleme.

În al treilea rând, se impune menționarea progreselor tehnologiilor din domeniul informației și al telecomunicațiilor, care aduc schimbări în diviziunea internațională a muncii.

Se poate spune că există o cronologie a conștientizării importanței serviciilor.

Într-o primă etapă conștientizarea s-a produs la nivelul practicienilor care s-au confruntat prima dată cu noua realitate caracterizată prin creșterea numărului activităților de servicii mai întâi din interiorul și apoi și din afara industriei prelucrătoare.

În etapa a doua, situată la sfârșitul anilor ’70, sub impactul crizei economice, teoreticienii au ajuns la concluzia că funcția economică responsabilă pentru crearea avuției suferă modificări fundamentale, serviciile trecând în prim-plan prin dobândirea unei dimensiuni strategice în context național și internațional.

În etapa a treia serviciile au trecut din realitățile teoretice și practice pe masa de negocieri, în cadrul GATT: la început în cadrul grupului de negocieri asupra barierelor comerciale netarifare în contextul Rundei Tokyo iar apoi în 1986, la Runda Uruguay, în cadrul grupului distinct de negocieri privind comerțul cu servicii.

În etapa a patra se înscrie GATS, instrument juridic multilateral care asigură cadrul de reglementare și de liberalizare progresivă a comerțului cu servicii.

Cert este că la nivel teoretic se face simțită nevoia regândirii paradigmei economiei industriale. În timp ce economiile industrializate se transformă tot mai mult în economii de servicii, mentalul uman are dificultăți în perceperea imaterialului și a

subiectivului, care funcționează după alte reguli.

Alături de dificultățile psihologice în înțelegerea importanței serviciilor se înscriu și o serie de stereotipii care întrețin percepțiile negative asupra serviciilor. Jan de Bandt încearcă o sintetizare a acestora, astfel:

evocarea caracterului neproductiv al serviciilor

aparenta expansiune a sectorului

apariția unor servicii care nu ar răspunde nici unei nevoi reale

serviciile ca reflectare a creșterii costurilor cu organizarea

serviciile ca urmare a dezindustrializării (fenomenul terțiarizării privit nu ca o revoluție ci ca o contrarevoluție)

serviciile ca expresie a încetinirii creșterii economice globale

serviciile și paradoxul productivității, etc.

Regândirea și adaptarea bagajului teoretic referitor la servicii trebuie să fie susținute în același timp și de modificări de ordin statistic. Terțiarul nu mai este doar un sector în cadrul economiei, alături de agricultură și industrie; el se transformă într-un liant, pătrunzând în toate domeniile economice și fiind dificil de separat. De aceea provocarea lansată pentru statisticieni este tentantă, necesitând o rezolvare cât mai urgentă.

Pentru ca teoria economică să aibă posibilitatea să analizeze fenomenul și să ofere soluții utile este nevoie de abandonarea vechiului mod de percepere a realității dar și de noi concepte, metodologii și instrumente statistice.

În acest sens, soluția vehiculată cel mai frecvent este abordarea interdisciplinară, care presupune dezvoltarea legăturilor cu sociologia, marketingul, antropologia culturală, hermeneutica, ținând seama de gradul de interacțiune comunicativă: în timp ce știința economică s-ar dovedi mai utilă pentru analizarea serviciilor de piață în care predomină comportamentul economic rațional, celelalte discipline s-ar dovedi mai relevante în studierea tranzacțiilor cu servicii care presupun interacțiuni mai clare.

3.3. Serviciile și aportul lor la globalizare

3.3.1. Raportul servicii-dezvoltare economică

Dacă secolul al VIII-lea a însemnat un început în ceea ce privește abordarea conceptuală a serviciilor, secolul al XIX-lea a adus primele încercări de surprindere a rolului lor la dezvoltarea economică prin școala istorică germană și Friedrich List.

Mai târziu, se lansează modelul dezvoltării trisectoriale, teoria societății postindustriale a lui Daniel Bell din 1973 sau teoria economiei informaționale, care explică expansiunea serviciilor și procentul crescând al forței de muncă din acest sector integrându-le într-un proces pe termen lung de transformare structurală a țărilor industrializate.

Anii ’80 înseamnă o perioadă fertilă sub aspectul contribuțiilor pe tema serviciilor care au fost reconsiderate în scopul studierii raporturilor cu dezvoltarea economică.

Dincolo de dilemele privind posibilitățile reale de concepere a unei teorii unitare și coerente privind raportul servicii-dezvoltare există un acord general privind creșterea ireversibilă a ponderii sectorului în țările dezvoltate. Totuși probleme apar în momentul detectării factorilor care determină această creștere ca și a acelor tipuri de servicii care contribuie cel mai mult la creșterea economică.

Teoreticienii care consideră că expansiunea serviciilor se datorează productivității scăzute văd oferta responsabilă de acest lucru, în timp ce alți autori care cred în forța motrice a serviciilor exagerează, dimpotrivă, rolul cererii.

Cu privire la tipurile de servicii care contribuie cel mai bine la dezvoltare, poate fi realizată o împărțire a lor în servicii stagnante, servicii regresive și progresive.

Serviciile stagnante sunt cele care se caracterizează printr-o creștere slabă a productivității muncii sau prin ritmuri negative. Serviciile medicale, recreative sau hoteliere se înscriu în această categorie.

Serviciile regresive sau “pubelă” atrag forță de muncă slab calificată și se caracterizează prin scăderea costurilor și a prețurilor la respectivele activități: exemplul cel mai concludent îl constituie serviciile de fast-food.

Serviciile progresive sunt acelea la care, deși prețurile au crescut, productivitatea muncii a compensat acest lucru, serviciile informaționale intrând în această categorie.

Raportul servicii-dezvoltare poate fi descompus în două faze:

în prima fază serviciile reprezintă cel de-al treilea stadiu firesc de evoluție a economiei. Originea acestui model se regăsește în lucrările autorilor Fisher-Clark-Fourastie care au fost baza de plecare pentru curentele de gândire postindustriale

în a doua fază teoria privind acest subiect s-a dezvoltat ca reacție la postindustrialism, omogenitatea acestor teorii fiind însă mai scăzută, interpretările cauzelor și implicațiilor expansiunii serviciilor, ca și metodologiile propuse fiind diverse. Totuși se pot desprinde două trăsături care unifică sau apropie aceste lucrări:

sunt respinse conceptele postindustriale care neglijează importanța industriei

se acceptă ideea că industria ar fi baza de expansiune a serviciilor, acestea fiind abordate în interdependență cu sectorul industrial.

Sintetizând, se pot stabili pentru această a doua fază două axe teoretice:

teoria economiei autoservirii – dezvoltată de Gershuny (1978, 1983, 1987) consideră că se va ajunge la o substituire a serviciilor achiziționate anterior de pe piață cu servicii produse în cadrul gospodăriilor, ca urmare a creșterilor în planul productivității și a inovațiilor din domeniul produselor de larg consum.

după alți autori, elementul determinant al noilor economii îl reprezintă serviciile de producție și cele de consum, avansate, care se constituie în motorul ierarhiei urbane moderne.

Dacă prima axă este focalizată pe gospodării, cea de-a doua este bazată pe structura producției industriale.

3.3.1.1. Raportul servicii-dezvoltare economică în modelele stadiale

Trebuie făcută mențiunea că această analiză este efectuată când se urmărește dezvoltarea economiilor naționale. În continuare vor fi amintite trei modele:

modelul celor trei stadii de dezvoltare

teoriile societății postindustriale

modelul societății informaționale

Modelul tristadial elaborat de Fisher-Clark-Fourastie propune următoarele etape: preindustrial, industial și postindustrial, în fiecare din ele ponderea în producție și ocuparea forței de muncă fiind dominate pe rând de agricultură și industria extractivă, de industria prelucrătoare și respectiv de servicii. Mutațiile structurale care însoțesc fiecare din cele trei stadii sunt puse pe seama schimbărilor care se produc în rândul cererii (schimbări psiho-sociologice) dar și a celor de ordin tehnologic vizând oferta.

Limitele acestui model se regăsesc în exagerarea rolului serviciilor de consum tradiționale și neglijarea serviciilor de producție, a celor sociale și publice, a inovației tehnologice. De altfel, și orizontul temporal este destul de redus la acest model.

Pe de altă parte, popularitatea lui se evidențiază în utilizarea ca punct de plecare pentru alte teorii sau studii empirice, ca și în fundamentarea arhitecturii sistemelor statistice, naționale și internaționale.

În continuare se va face o prezentare pe scurt a modelului și se vor evidenția câteva consecințe în plan teoretic și politic.

Variante de interpretare a mutațiilor structurale în contextul teoriei trisectoriale

Sursa: Agnes Ghibuțiu, “Serviciile și dezvoltarea”, ed.Expert, București, 2000, adaptare după Gruhler (1990, pag. 45).

Pe lângă faptul că a deschis noi punți cercetătorilor, numărul de teze ce au rezultat fiind impresionant, acest model a influențat și puterea politică prin propagarea ideii că dezvoltarea sectorului de servicii s-ar produce automat, sub influența liberului joc al pieței.

Creșterea veniturilor pe cap de locuitor în țările dezvoltate s-ar fi presupus că ar sta la baza orientării spre servicii. Lipsa unui antrenament teoretic și experimental a dus probabil la propagarea unei atitudini pasive a puterii politice față de direcționarea dezvoltării serviciilor în așa fel încât să se poată obține avantajele gândite și dorite. Sau poate intuiția eterogenității și a consistenței sectorului să stea la baza acestui comportament?

Teoriile societății postindustriale reprezintă o continuare a modelului anterior, în anii 1960-1970 aceste teze anticipând transformarea economiilor occidentale în economii de servicii, producția materială și legile ei scăzându-și treptat ponderea. Pionierul acestei teorii este Fuchs (1968) dar paternitatea conceptului de “societate postindustrială” aparține lui Bell (1973).

Avantajele punctate sunt de natură sociologică, transformările vizate anulând munca parcelată caracteristică societății industriale, care lasă loc contactului personal dintre producători și consumatori. Acest curent de opinie permite intelectualilor să creadă în forța viitoare a inteligenței, a “gulerelor albe”, în fața producției de dragul producției.

Limitele acestui model, care constau în analizarea globală a terțiarului, fără delimitări specifice, îl alătură modelului anterior. Față de primul model, aceste teorii recunosc însă cunoștințele ca fiind principiul fundamental al unei societăți care dorește maximizarea bunăstării.

Cererea și diversificarea ei sunt considerate determinanți ai evoluției spre servicii, alături de progresul tehnologic. Nu sunt astfel abordate serviciile în contextul relațiilor cu alte sectoare economice și nici posibilitățile țărilor mai puțin dezvoltate să recupereze decalajele față de țările avansate prin elaborarea unor programe de dezvoltare bazate pe sectoare de servicii. De asemenea, nu s-a crezut că țările în dezvoltare ar putea sări peste etape, considerându-se că procesul istoric de ajungere la forme sofisticate bazate pe servicii nu poate fi modificat sau scurtat.

Teoriile societății informaționale propun o abordare în care locul central îl ocupă dezvoltarea produselor din domeniul informației. Porat (1977), Joncher (1983), Rada (1987) sunt câțiva din cei care au considerat că societatea se îndreaptă spre o informatizare susținută, ca urmare a accentuării diviziunii tehnice a muncii și a extinderii specializării. În aceste condiții este vitală nevoia de a schimba informații pentru sudarea și coordonarea activităților.

Elementul de continuitate cu modelele anterioare îl constituie prelungirea lor prin anunțarea unui al patrulea stadiu, cuaternar, legat de producția, prelucrarea, distribuția și consumul de informații.

Chiar dacă serviciile și orice teorie elaborată pe marginea posibilităților de dezvoltare pornind de la punerea accentului pe ele trebuie să țină seama de fluiditatea și inconsistența materială specifice, totuși noțiunea de “informație” este prea vagă și interpretabilă.

Trebuie făcută observația că economia serviciilor și economia informațională nu sunt identice, a doua neluând în calcul celelalte servicii sau evoluția lor în cadrul economiei. Serviciile informaționale ar putea fi considerate “servicii ale serviciilor”, impactul lor asupra societății în general fiind încă insuficient analizat.

3.3.1.2. Raportul servicii-dezvoltare economică în modelele neoindustriale

Aceste modele corespund celei de-a doua faze amintite anterior, aici fiind incluse:

teoria autoservirii

teoria complementarității

Modelele neoindustriale se dezvoltă ca reacție la diferitele ipostaze ale modelelor postindustriale și au la bază observarea realităților cu care se confruntă țările dezvoltate după 1975.

Se pot remarca, pe de o parte, modele bine fundamentate teoretic, închegate, dar pe de altă parte și modele cu caracter eclectic, dar care oferă exemple sugestive și explicații pertinente pentru cauzele dezvoltării serviciilor și urmările acestui fapt.

Teoria autoservirii sau a “substituției bunurilor materiale și serviciilor” este legată de economistul britanic Gershuny.

În opinia acestuia, la originea transformărilor economice care au loc în societățile dezvoltate se află comportamentul gospodăriilor, ca reprezentanți ai cererii finale. Gospodăriile fie achiziționează bunuri materiale pentru a le utiliza (presupunând că sunt dispuse să plătească pentru aceasta un consum de timp) în orice moment, fie apelează la serviciile din afara gospodăriei, numite și “formale”, care nu reclamă timp dar presupune o potrivire cu momentul în care ele sunt disponibile. Jocul costurilor de oportunitate tinde să se deplaseze nu spre o externalizare a serviciilor, spre creșterea oportunităților de oferire a acestora pe piață, ci spre internalizarea lor, spre transformarea lor în autoservicii. Un exemplu ar fi înlocuirea transportului public prin utilizarea autoturismului particular sau substituirea serviciilor de curățătorie din sectorul comercial cu mașinile de spălat din gospodărie.

Cum explică Gershuny această tendință? Creșterea mai rapidă a productivității muncii din sectorul industrial face ca prețul relativ al serviciilor față de bunuri să crească, până când soluția autoservirii devine mai avantajoasă. Cele mai spectaculoase transformări ar avea loc în domeniul educației și al sănătății sub impactul tehnologiei din domeniul informației.

Modelul societății și al comportamentului economic au fost contestate atât la nivel teoretic cât și empiric de unii autori: Delmas și Gadrey, 1987; Gadrey, 1987. Ei au demonstrat că modelul se aplică doar la unele servicii.

Criticile modelului sunt sintetizate în cele ce urmează:

autoservirea nu se mai poate realiza în cazul unor servicii cu grad înalt de specializare

forța de muncă ocupată în servicii continuă să crească relativ și absolut ca răspuns la o cerere crescândă din partea gospodăriilor.

Ceea ce rezultă este că autoservirea trebuie luată în considerare alături de creșterea serviciilor intermediare furnizate de firme pentru alte firme și de creșterea firmelor producătoare de servicii.

Teoria autoservirii deschide drum unor cercetări interdisciplinare, alături de economic fiind luate în calcul socialul, instituționalul și politicul.

Teoria complementarității este a doua orientare în contextul reacțiilor la postindustrialism dar este diferită și de teoria autoservirii. Accentul cade pe modificările în planul structurii și a metodelor de producție, tot mai intensive în servicii, ca și pe schimbările tehnologice.

Stanback s-a impus în cadrul acestui subcurent de gândire.

Denumirea teoriei provine de la faptul că serviciile intermediare sau complementare sunt din ce în ce mai importante în condițiile creșterii gradului de sofisticare în modul de producție și în structura acesteia. O listă a acestor servicii cuprinde:

servicii de producție furnizate direct firmelor

servicii legate de distribuția și finanțarea tranzacțiilor cu bunuri materiale

servicii de pregătire a capitalului uman cerut de noile structuri

servicii necesare coordonării și reglementării dimensiunii spațiale a sistemului de producție în ansamblu.

Punctele comune care pot fi desprinse în cadrul teoriei complementarității sunt următoarele:

complementaritatea materialului și a imaterialului

creșterea dinamică a serviciilor de producție

manifestarea mai multor forme de industrializare în sfera serviciilor, devenind astfel posibilă standardizarea și obținerea avantajelor de scară

rolul strategic al serviciilor de afaceri destinate în special marilor corporații ca trăsătură esențială a noii ierarhii urbane.

Limitele se regăsesc în acordarea unei slabe atenții sectorului public, la care pot fi încadrate serviciile de educație, sănătatea sau administrația generală. De asemenea, se face o exagerare în ceea ce privește includerea complexului financiar, bancar de asigurări și tranzacții imobiliare în categoria de servicii de producție.

Și la acest model scapă unele servicii prin imposibilitatea alinierii la cele amintite: serviciile de agrement sau cele turistice nu pot fi asociate cu structura sau modul de producție, cu pregătirea capitalului uman, vizând noi forme ale consumului și noi piețe țintă.

Trei concluzii se pot formula în acest moment:

La expansiunea serviciilor nu contribuie doar oferta sau doar cererea, mai potrivită fiind poate apelarea la termenul de “actor social”.

Nu poate fi neglijată nici existența unor categorii de servicii care răspund altor criterii, independente de structura industriei sau de producția și consumul de bunuri materiale.

Elementul central al noii economii a serviciilor nu este de ordin tehnic, ci social, anunțând un nou tip de relații dintre activitățile de producție și de consum.

Concluzia finală cuprinsă în modelele neoindustriale este că au în comun două aspecte:

respingerea explicațiilor oferite de postindustrial

reafirmarea importanței industriei și abordarea serviciilor prin prisma complexității crescânde a producției industriale.

3.3.2. Industrie-servicii: de la interacțiune la interfață

Raportul industrie-servicii constituie un alt subiect care a suscitat vii dispute, adepții dezindustrializării opunându-se celor care susțineau postindustrializarea.

Fundamentele teoretice de la care pornesc cei dintâi sunt legate de concepțiile economiștilor clasici, care considerau producția de bunuri materiale ca fiind singura sursă a valorii și creatoare de avuție. Dezvoltarea economică ar ajunge astfel, cu era serviciilor, într-un declin.

Adepții postindustrialismului, dimpotrivă, salută aceste transformări care presupun contribuții la calitatea generală a vieții și forță de muncă înalt calificată.

Doi factori au condus la menținerea controverselor dintre cele două tabere:

deplasarea masivă a forței de muncă dinspre industrie spre servicii

fenomenul de globalizare a piețelor după 1980.

Acum 20 de ani se credea că producția industrială va fi dislocată de servicii, fenomen însoțit de o deteriorare a performanței comerciale, o reducere a veniturilor, fenomene negative în general.

Interdependența industrie-servicii se traduce prin folosirea metodei cauză-efect în explicarea procesului de dezvoltare din istoria economiei. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că sectorul industriei prelucrătoare nu s-ar fi dezvoltat în perioada de început a revoluției industriale fără un fundal discret oferit de o revoluție comercială reprezentată de sistemul bancar, comerț și transportul cu vapoare sau pe calea ferată. Consolidarea și extinderea pieței de capital au făcut posibilă și dezvoltarea fabricilor. Transporturile și comerțul au ajutat la formarea marilor piețe. Pe de altă parte, dezvoltarea industrială a contribuit la evoluția infrastructurii de servicii care cresc în diversitate, complexitate și interdependență.

Prin urmare, legătura industrie-servicii nu reprezintă în fapt decât o reactualizare, dacă nu în teoria de profil, atunci măcar în realitatea înconjurătoare. Limitele influenței celor două sunt greu de trasat, sprijinirea fiind reciprocă.

Viziunea modernă se focalizează pe ideea convergenței și a contopirii celor două părți ale activității economice, ale vieții în general.

Sub efectele concertate ale câtorva factori se produc schimbări fundamentale care pun probleme noi. Acești factori sunt:

progresul din telecomunicații și informatică

globalizarea și societățile transnaționale

dereglementarea și liberalizarea

schimbări în planul cererii

Două idei se desprind în legătură cu discuția raportului industrie-servicii:

ideea convergenței, conform căreia cele două se îndepărtează de la formele tradiționale, apropiindu-se una de alta

ideea integrării, aparținând lui Miles, (1989) sau lui Miles și Wyatt, (1991).

Pentru evidențierea convergenței celor două sectoare se poate trece în revistă faptul că pe de o parte industria dobândește caracteristici proprii serviciilor și invers. Astfel, în cadrul industriei prelucrătoare există tendințe din partea unor firme flexibile de a elabora strategii care să-I implice mai mult pe utilizatori în procesul de concepție a produsului, să reducă stocurile și să apropie în timp și spațiu producția și consumul. În același timp se înregistrează o industrializare a serviciilor care constă în creșterea productivității prin aplicarea unor metode asemănătoare celor care au dus la creșterea productivității muncii în ramurile industriale. Produsele sectorului terțiar sunt realizate în cantități mari, calitatea fiind constantă.

Întreprinderile mai apelează la o strategie care vizează introducerea autoservirii clientului ceea ce presupune reducerea elementului de contact personal cu consumatorii. Unele servicii depășesc constrângerile impuse de nevoia suprapunerii în timp și spațiu a producției și consumului prin posibilitatea stocării lor folosind mijloace electronice. Se acumulează dovezi că serviciile pot dobândi un caracter intensiv în capital. Serviciile financiare și serviciile profesionale de producție întrec chiar unele industrii prelucrătoare, fiind domenii de avangardă în utilizarea noilor tehnologii.

Noile forme de organizare au deci rolul de a modifica cu tot mai mult curaj granițele și relațiile tradiționale din economie.

Paralel cu convergența există și tendința de integrare a producției industriale cu producția de servicii. Serviciile s-au dezvoltat ca atare dar și în interiorul industrie. De aici rezultă funcția–cheie jucată în sistemele de producție deci și rolul strategic pentru dezvoltarea industriei și a economiei unei țări. Dimensiunea calitativă a dezvoltării economice ia locul dimensiunii cantitative, lupta dintre formal și informal fiind câștigată de cel din urmă aspect. Se ridică însă probleme legate de analiză și cuantificare pe care statisticienii încearcă să le rezolve.

CAPITOLUL 4

RAPORTAREA ROMÂNIEI LA TENDINȚELE ECONOMIEI MONDIALE ACTUALE

4.1. Locul serviciilor în economia României

4.1.1. Cadrul general al dezvoltării economice

4.1.2. Serviciile și investițiile străine directe

4.2. Serviciile de producție și importanța lor în cadrul economiei românești

4.3. Studiu de caz : Arthur Andersen – aspecte concludente pentru subiectele atinse în cadrul lucrării

4.3.1. Considerații generale

4.3.2. Activitatea firmei în România

4.3.3. Concluziile studiului de caz

La ora actuală România trebuie să facă față unei duble provocări: prima se referă la trecerea de la coșul de fum la era hi-tech și ține de tranziția generală pe care o parcurg toate grupurile de țări, indiferent de situația economică, iar cea de-a doua este o tranziție cu grad de specificitate mai pronunțat, de la vechiul sistem de organizare și vechile forme de proprietate la altul, bazat pe libera inițiativă și concurență.

De data aceasta nu se mai ridică problema alegerii între cosmopolitismul la modă sau orgoliul specificului național, ci a găsirii unui mod de asortare a globalizării cu îmbinarea în regiune fără a trece peste aplicarea unor soluții împotriva curentului general, dar care se potrivesc date fiind condițiile interne.

Raportarea la tendințele economiei mondiale actuale presupune studierea modului în care România se poate alătura din punct de vedere economic și social grupului de țări care înregistrează rezultate pozitive și sigure, aici intrând nu doar țările cele mai dezvoltate dar și țările din Europa Centrală și de Est. Dacă raportarea la tendința generală de dezvoltare a serviciilor are relevanță într-un cadru mai larg, comparația din punct de vedere al modului de atragere a investițiilor directe are mai multă importanță la efectuarea unei analize regionale.

4.1 Locul serviciilor în economia României

.

La o privire generală și sintetizatoare se poate spune că economia mondială se caracterizează prin câteva trăsături:

noi piețe

grad ridicat de inovare

informații inegal valorificate

concentrarea abilităților sau externalizarea sarcinilor periferice

libera circulație a capitalurilor și tendințele tot mai mari de liberalizare

perspective noi sub care se guvernează corporația și o nouă putere a acționarilor

cooperări și parteneriate

o nouă piață a muncii

noi inegalități sociale

În plus, dezvoltarea sectorului serviciilor este una din tendințele cele mai clare din economia mondială. Analizarea locului serviciilor în economia noastră indică astfel posibilitățile reale de aliniere la modele de creștere deja testate, care oferă șansa trecerii peste unele etape pe care alte țări au fost nevoite să le parcurgă în lipsa unor experiențe anterioare de care să beneficieze.

4.1.1. Cadrul general al dezvoltării economice: o realitate și mai multe întrebări

Deși realitățile și evoluțiile din economia românească au condus la cristalizarea unui cadru macroeconomic și legislativ mult mai favorabil comparativ cu perioada anterioară anului 1990, totuși procesul de adaptare structurală dinspre un model predominant industrial spre unul modern, în care să prevaleze activitățile de servicii, a fost sensibil întârziat.

Datele statistice evidențiază, într-adevăr, scăderea ponderii industriei în PIB de la 46%0 în !989 la 32% în 1998, aceeași tendință existând și în ocuparea forței de muncă, dar această compatibilitate statistică ce se înregistrează față de economia mondială ascunde de fapt un declin dramatic al producției industriale care nu a fost însoțit de o revigorare a serviciilor. Din păcate agricultura a fost cea care a absorbit forța de muncă din industrie și nu serviciile.

Dacă diferențele dintre România și țările dezvoltate se explică prin alte rețete aplicate de-a lungul timpului, situația se agravează la constatarea faptului că țări din zonă care au pornit de la condiții socio-politice și economice asemănătoare au reușit să răspundă mai bine sfidărilor tranziției. Există însă și în acest al doilea caz câteva explicații:

absența oricărei încercări de reformare a economiei înainte de 1989

menținerea pe o perioadă mai îndelungată a economiei de comandă

spirit antreprenorial mai scăzut față de celelalte economii din regiune

alte condiții negative care au acționat doar la noi

În continuare se va încerca o trecere în revistă a celor mai importante cauze care au dus la întârzierea dezvoltării sectorului de servicii și care vizează atât accesul cât și derularea acestor activități pe piața românească.

a)Aspecte ce țin de accesul la piața românească:

cadrul general

macrostabilizarea

privatizarea

b)Aspecte ce țin de derularea activității:

facilități oferite

îmbunătățirea climatului de afaceri

reducerea birocrației

c)Aspecte comune celor două:

legislația

sprijinul guvernamental

a)Importanța reformelor și a aplicării unor măsuri eficiente a fost încă o dată verificată prin faptul că insuficienta grijă manifestată față de ele determină întârzieri în procesul tranziției: țări din zonă (Ungaria, Polonia, Cehia) care au avut succes în reforme au reușit să se apropie mai mult de țările dezvoltate , decalajul în domeniul serviciilor scăzând. Macrostabilizarea și privatizarea sunt două dintre cele mai utilizate concepte în politica economică. Din păcate acestea rămân doar sintagme sterile fără o aplicare concretă și continuă.

Astfel, fluctuațiile în termeni de creștere economică, nivel al inflației, al șomajului, al echilibrului bugetar sau financiar extern nu numai că sufocă posibilitatea dezvoltării armonioase a serviciilor, dar împiedică și ramuri care înregistrau succese de tradiție să mai funcționeze corect și să contribuie la bunăstare.

Privatizarea și ajustările structurale care au contribuit în Marea Britanie a începutului anilor ’80 la o explozie a serviciilor-aceasta bineînțeles și cu costuri sociale inerente pe termen scurt nu au fost suficient avute în vedere, unor soluții tranșante preferându-se tergiversări și reveniri la poziții anterioare. Acest aspect s-a agravat și mai mult la luarea în considerare a utilităților publice (cazul Romtelecom) sau a altor servicii cu ponderi mari ale proprietății de stat.

Sectorul întreprinderilor mici și mijlocii ar fi putut cel mai bine să susțină și dezvoltarea proprietății private dar și expansiunea serviciilor. Atenția acordată a fost însă sub așteptări iar urmările nu ne avantajează.

Practic, întreaga gamă de servicii de producție care ar avea capacitatea să susțină dezvoltarea industrială nu a avut o cerere care să derive din existența unor nevoi din partea firmelor mici și mijlocii. Neexistând IMM, nici serviciile de producție nu au avut ce sprijini, declanșându-se astfel o spirală greu de oprit.

b)Îmbunătățirea climatului de afaceri și reducerea birocrației se traduc în ultimă instanță în următoarea întrebare: în ce măsură poate sectorul administrației publice, îndeosebi locale, să asigure un fundal pertinent de desfășurare a activității?

Singura privatizare care s-ar putea face în sectorul serviciilor de administrație publică ar fi în concepții și modul de analizare a realității pentru formarea unui simț al afacerilor de succes care merită să fie sprijinite pe plan local pentru că ajută zona, potrivindu-se cu condițiile deja existente, cu infrastructura tehnică, economică sau istorică.

c)Legislația incoerentă și insuficientul sprijin guvernamental sunt cauze care au dus la o slabă prezență a investitorilor străini în România, sumele fiind simbolice și cu mult în urma regiunii.

Întrebările cele mai firești ce apar la constatarea acestei realități sunt:

Care sunt aspectele naționale de care se ține seama când un investitor străin dorește să pătrundă pe o piață în cadrul unei regiuni cu potențial de creștere?

Care sunt aspectele care determină aceste rezerve din partea investitorilor în cazul României?

Cum ar putea România să evite repetarea greșelilor de până acum și cum ar putea convinge că există posibilități reale de extragere a unor avantaje locaționale specifice și sensibil mai pronunțate decât în țările vecine?

În definitiv, atragerea investitorilor străini se transformă într-o problemă de analizare a avantajelor interne ce pot fi oferite dar și într-o problemă de concurență regională, dacă se are în vedere raportarea la exterior. Prima perspectivă se bazează pe introspecție sau autoanaliză, folosite pentru stabilirea unei liste de avantaje, iar ce-a de-a doua pe comparații regionale pentru restrângerea sau reorientarea acestei liste.

Întârzierea dezvoltării sectorului de servicii are așadar explicații destul de difuze și greu de delimitat cu exactitate. S-a încercat o prezentare pe scurt a acestora pentru a se avansa analiza în scopul găsirii unor răspunsuri pertinente.

4.1.2. Serviciile și ISD

Nu întâmplător au fost lăsate deoparte facilitățile pentru investitori în analiza de mai sus; problema este veche și controversele mereu prezente.

Schimbările intervenite în perioada de tranziție sub aspectul legislației au condus la formarea unor premise favorabile pentru inițierea și desfășurarea activităților de servicii în România de către furnizorii autohtoni și străini.

În acest sens pot fi amintite câteva reforme cu impact asupra pieței serviciilor:

reforma instrumentelor de protecție tarifară și netarifară în direcția eliminării restricțiilor cantitative în favoarea taxelor vamale și a reducerii subsecvente a acestora

instituirea unui regim al ISD incluzând protecția investitorilor privați, discriminarea minimă a investitorilor străini față de cei autohtoni și distorsiuni minime între sectoarele economice

reforma regimului valutar, orientată către liberalizarea graduală a contului curent și a contului de capital

reforma sistemului fiscal, compatibilă cu regimul ISD, care include principiul nediscriminării între firme din considerente sectoriale sau de naționalitate

măsuri suplimentare în domeniul concurenței, al drepturilor de proprietate intelectuală sau reglementări ale unor sectoare de servicii (Legea privind telecomunicațiile, Legea privind statutul avocaților, etc.)

O realitate care nu poate decât să ne facă mai optimiști în legătură cu viitorul este că potențialul în materie de servicii este ridicat, mai ales în:

domenii intensive în forță de muncă dată fiind abundența resurselor umane și costul salarial relativ redus (servicii turistice, construcții)

domenii care necesită forță de muncă de înaltă calificare care ar putea asigura furnizarea unor servicii de afaceri și profesionale, servicii informatice, inginerie, arhitectură, consultanță tehnică.

Reglementări favorabile ar duce la posibilitatea obținerii unor profituri economice și sociale, dacă ne gândim la stoparea exodului în masă către țările occidentale a specialiștilor în domeniile de mai sus.

Dezvoltarea unor avantaje competitive în sfera serviciilor ar trebui să înceapă cu conștientizarea câtorva puncte forte:

nivelul ridicat al educației

performanțele din domeniul artei, al muzicii sau al sportului

localizarea favorabilă din punct de vedere geopolitic

costul vieții relativ scăzut

Alături de acestea trebuie avuți în vedere și factorii inhibitori care determină investitorii străini să efectueze o analiză serioasă în acest sens:

reforma lentă și prelungirea tranziției (cadrul economic general)

tahicardia legislativă sau inconstanța sprijinului guvernamental

infrastructura de telecomunicații (cadrul tehnic)

practici încă imature în domenii de marketing, management, etc.

conturarea încă timidă a unor contacte de afaceri de anvergură

Ce își propune concret România să facă în perioada 2001-2004?

Planul de acțiune al Programului de guvernare pe această perioadă cuprinde 9 aspecte, primul vizând relansarea economiei naționale prin „Politica macroeconomică” și „Îmbunătățirea mediului de afaceri”.

Influențarea pozitivă a mediului de afaceri se va realiza prin:

ajustare structurală

privatizare și stimularea investițiilor mici și mijlocii

atragerea investițiilor străine și creșterea exporturilor

În continuare se va analiza partea a XVI-a, referitoare la atragerea investițiilor străine.

Aici sunt propuse următoarele obiective:

îmbunătățirea cadrului legislativ și instituțional

inițierea de acțiuni de cooperare internațională în domeniu

elaborarea de politici pentru atragerea investițiilor străine în România

asigurarea de servicii pentru investitorii străini

dezvoltarea unor relații de parteneriat între sectorul public și cel privat în activitatea de atragere a investițiilor străine

realizarea de activități promoționale destinate atragerii de IS.

Una dintre cele mai importante și necesare acțiuni întreprinse în domeniu a fost elaborarea, în 3 iulie 2001, a unei Legi privind promovarea investițiilor directe cu impact semnificativ în economie. Prin această denumire se înțelege de fapt îndeplinirea următorului set de condiții:

valoarea investiției să depășească 1 milion dolari SUA sau echivalentul în altă monedă

formele și modalitățile realizării investiției să fie conforme cu această lege

să contribuie la modernizarea infrastructurii economice a României

să determine un efect pozitiv de antrenare în economie

să creeze noi locuri de muncă.

Cu referire la domeniile de aplicare ale acestei legi se arată că investiții directe noi cu impact semnificativ în economie nu pot fi făcute în sectorul financiar, bancar, de asigurări-reasigurări sau în alte domenii reglementate de legi speciale.

Pe termen scurt, efectele pozitive induse ar fi aceleași, indiferent de modalitatea de implicare a investitorilor străini în afaceri autohtone:

privatizări

societăți mixte

investiții directe

Se pare că privatizările și formula societăților mixte sunt preferate în domeniile exceptate de legea în discuție.

Domeniul serviciilor s-ar preta cel mai bine unor “investiții în câmp verde” care presupun construirea sediului și probleme de alegere a localizării viitoarei filiale.

De asemenea, în partea a patra (capitolul XXV) se acordă atenție cercetării științifice și dezvoltării tehnologice, considerați factori strategici ai dezvoltării.

Sectorul IMM este avut în vedere în capitolul XIII iar relevanța prezentării pe scurt a conținutului său rezultă din faptul că acesta presupune posibilitatea revigorării prin ISD în servicii.

Nimic surprinzător în prezentarea lapidară a celor câteva idei –cadru:

simplificarea și îmbunătățirea legislației

susținerea organizațiilor de reprezentare a sectorului

dezvoltarea funcției de evaluare a politicilor și măsurilor de dezvoltare a IMM, care se va efectua de către Ministerul pentru IMM și cooperație

acces mai bun la finanțare pentru aceste întreprinderi

îmbunătățirea ofertei de servicii pentru IMM pentru ca performanțele în afaceri și capacitatea de operare pe piețele externe ca rezultat sau ca dovadă a acestor performanțe să crească.

Acest ultim aspect conduce la o altă concluzie: serviciile de producție sunt recunoscute ca având un rol demn de valorificat și care se impune la condițiile interne existente. Acesta este motivul care determină analizarea lor mai detaliată în cele ce urmează.

4.2. Serviciile de producție și importanța lor în cadrul economiei românești

În investigarea rolului serviciilor în contextul dezvoltării, majoritatea studiilor evidențiază importanța sectorului de servicii ca element de consolidare pentru menținerea și îmbunătățirea, într-o primă etapă, a pozițiilor competitive din comerțul cu bunuri materiale. Este evident faptul că serviciile de producție sunt vizate în acest sens. Acestea sunt furnizate întreprinderilor și înlesnesc integrarea producției de servicii cu producția de bunuri, realizându-se o inoculare cu terțiar care să permită, într-o a doua etapă, și dezvoltarea altor servicii independente de industrial.

În acest segment al serviciilor, rezultatul prestării nu mai este final ci se transformă în resursă, în ingredient pentru obținerea unor pachete de ofertă sau a așa – numitelor „compacks”, în cadrul cărora fizicul și imaterialul devin inseparabile dar diferite ce pondere în favoarea celui de-al doilea.

Serviciile de producție își fac tot mai mult simțită prezența în fiecare stadiu al activității: mobilizarea resurselor, concepția și dezvoltarea produselor și proceselor, organizarea și coordonarea producției, distribuția și desfacerea produselor finale.

Orice autor care se referă la competitivitate și la posibilitățile de îmbunătățire a acesteia face referire la serviciile de producție, amintind rolul lor strategic.

Deși nu există un consens total în legătură cu o clasificare a serviciilor care intră în această categorie, cel mai adesea se consideră servicii de producție:

serviciile profesionale, juridice, contabile, de inginerie, arhitectură

serviciile informaționale: consultanță, software, prelucrarea datelor

servicii de cercetare-dezvoltare

tranzacții imobiliare

servicii de închiriere

alte servicii de afaceri – consultanță de management, publicitate, cercetare de piață, servicii de plasare a forței de muncă, servicii de securitate, servicii de întreținere.

Lista de mai sus se restrânge sau se lărgește în funcție de scopul analizei efectuate de autor. O posibilă definiție prin enumerare lasă astfel loc uneia simple, care păstrează doar un singur aspect esențial: considerarea lor drept inputuri în procesul de producție a bunurilor materiale și a altor servicii. În contextul GATS, denumirea folosită este de “servicii de afaceri” iar necesitatea enumerării lor a apărut doar pentru evitarea neînțelegerilor dintre participanți.

La expansiunea sectorului serviciilor de producție au contribuit:

aplicarea tehnologiilor din domeniul informației și telecomunicațiilor în sistemele de producție

externalizarea producției de servicii prin subcontractarea lor către firme autonome sau către filiale create în acest scop

Serviciile asociate cu operarea unei întreprinderi devin disponibile pe piața liberă, dimensiunea capitalului inițial necesar creării unei firme mici sau mijlocii este redusă iar competitivitatea este solidă încă de la început. Serviciile de producție intră direct în procesul de ajustare structurală facilitând adaptarea firmelor la noile condiții de piață prin aplicarea celor mai noi tehnologii și satisfacerea cât mai bună a clientelei prin adaptarea ofertei.

Dinamismul serviciilor de producție contribuie la:

creșterea productivității sectoarelor economice și a celorlalte subsectoare de servicii

stimularea investițiilor în întreprinderile mici și mijlocii

crearea unei tradiții în inovare și creativitate

asigurarea de locuri de muncă și oportunități de afaceri având în vedere cererea crescândă de care se bucură pe piață; atâta timp cât firmele sunt interesate să-și crească productivitatea, cererea pentru servicii de producție va fi constantă sau va crește.

Rolul strategic al serviciilor de producție mai ales pentru țările în tranziție rezultă din îmbinarea a trei componente majore ale transformării sistemice: stabilizarea macroeconomică, ajustarea structurală și procesul de edificare a noilor instituții ale pieței.

Pentru o analizare a situației serviciilor de producție în România și pentru elaborarea unei concluzii privind importanța lor în țările în tranziție din Europa Centrală și de Est sunt stabilite două categorii de servicii:

servicii destinate consumatorilor

servicii de afaceri

Pentru valorificarea avantajelor comparative în furnizarea celei de-a doua categorii de servicii trebuie să se țină seama de:

creșterea ponderii cunoștințelor în producție

posibilitatea tot mai bună de comercializare a serviciilor de producție prin folosirea tot mai largă a tehnologiilor moderne din domeniul telecomunicațiilor în scopul evitării neajunsurilor care se refereau în trecut la necesitatea prezenței fizice a prestatorului sau la imposibilitatea stocării serviciilor

existența în Europa Centrală și de Est a unui personal capabil să furnizeze inputuri intensive în cunoștințe și informații din sfera vieții de afaceri

avantajul necesarului mic de investiții în capital pe care îl presupun serviciile de producție, element esențial pentru regiunea noastră, în contextul penuriei de capital.

Orice rețetă de dezvoltare trebuie să pornească de la analizarea condițiilor actuale prezente într-o țară, vizând apoi care domenii și subdomenii trebuie sprijinite, profiturile obținute folosindu-se pentru recuperarea decalajelor din celelalte activități.

Revenind la problema facilităților pentru IMM și a rolului serviciilor de producție în acest sens, iată câteva acțiuni propuse pentru perioada 2001-2004 de actuala guvernare:

stabilirea criteriilor și a procedurilor de acreditare a centrelor de consultanță

constituirea rețelei naționale de centre de consultanță și managment al informațiilor pentru IMM conform Legii 133/1999

elaborarea unui program de informare pentru intreprinzători

sprijinirea inițiativelor de dezvoltare de incubatoare de afaceri și centre de inovare

sprijin financiar și asigurări de risc pentru operațiuni de comerț exterior

accesul la informații privind piețele interne și externe

4.3. Studiu de caz : Arthur Andersen – aspecte concludente pentru subiectele atinse în cadrul lucrării

4.3.1. Considerații generale

Sloganurile atrăgătoare și reclamele care surprind retina nu înseamnă neapărat și puterea de a face ceea ce pretind. Trăim o perioadă în care ideile sunt aduse la viață pentru a fi împărtășite și schimbate. Noua economie este pe cale de a descoperi cea mai importantă sursă creatoare de valoare: consistența din spatele stilului.

Pentru a elabora o imagine corectă despre clienți firma aruncă mai întâi o privire critică asupra propriului comportament. Încă de la apariție, s-a insistat asupra faptului că orice angajat trebuie să aibă cunoștințele necesare pentru a sonda destul de adânc problemele firmei care le-a solicitat ajutorul dar și curajul de a spune care sunt căile de urmat de către managementul firmei respective în vederea îmbunătățirii performanțelor sale. O organizație în adevăratul sens al cuvântului este doar una bazată pe eficiență.

Integritatea, respectul și concepția unitară sunt câteva dintre valorile definitorii ale firmei. Ceea ce propun cei de la Arthur Andersen este pasiunea pentru excelență în ceea ce privește oamenii, serviciile și inovarea. Pentru a convinge, trebuie să poți fi capabil să faci oricând dovada că ești pregătit ca urmare a muncii și antrenamentului.

Aceeași voce-indiferent unde se află cei de la Andersen, în oricare din cele 390 de birouri aparținând celor 84 de țări, grupate în următoarele regiuni:

Asia și Pacific

Asia Centrală

Europa

America Latină și Caraibe

Orientul Mijlociu și Africa

America de Nord

Zona europeană este foarte dezvoltată, existând 37 de centre localizate în Austria, Germania, Italia, Spania, Franța, dar și în Polonia, Ungaria, Republica Cehă sau alte țări în tranziție.

Care este rațiunea acestei deschideri? Explicația oferită se referă la necesitatea adoptării unui comportament loial față de clienți, firmele multinaționale. Ele cer o echipă care să ofere servicii globale oricând este nevoie.

Respectul diversității, al culturii și al normelor locale îi determină pe cei de la Arthur Andersen să caute soluțiile adecvate și să aplice experiența globală pentru a realiza aspirațiile clientelei.

Eficiența trebuie însă secondată de onestitate, pentru că a spune clientului ceea de dorește să audă fără a exista un fundament real pentru acest comportament nu face decât să aducă prejudicii. Limbajul clar este considerat calea cea mai sigură spre profit.

Profesioniștii români de la Andersen sunt hotărâți să facă față provocărilor descrise de noua economie prin ajutorul oferit clienților care vor să creeze valoare, să o măsoare și administreze eficient. Pentru aceasta se dezvoltă și promovează căi de realizare ”mai altfel” a afacerilor.

Este cât se poate de evident că o transnațională activând în domeniul serviciilor de producție este avizată și conștientă de faptul că mai ales în acest domeniu se face din ce în ce mai greu diferența dintre ofertant și client, ambele reprezentate de persoane angajate pentru filiale ale marilor corporații. Astăzi ambii construiesc soluții viabile, colaborând tot mai mult.

4.3.2. Activitatea firmei în România

Istoria firmei pentru România începe relativ recent, în 1993, când are loc stabilirea unui birou de reprezentanță în București. Acest fapt s-a produs ca urmare a cererilor crescânde ale clienților internaționali ai lui Andersen, ce doreau efectuarea unor studii în vederea stabilirii locale sub diverse forme.

În aprilie 1994 firma este înregistrată ca societate cu răspundere limitată, potrivit legii românești în vigoare.

Luna mai 1995 înseamnă sosirea la firmă a lui Viorel Bitu, proprietarul unei firme locale de servicii contabile, Interfin SRL.

În urmărirea scopului dobândirii unei experiențe complete, Andersen România ia în considerare atât tendințele globale cât și pe cele locale. Deoarece ramurile tradiționale se dezvoltă în continuare, intrând deocamdată în faza de restructurare, prezența firmei este necesară, ramurile vizate fiind:

energie și utilități publice (petrol, furnizarea apei sau servicii de electricitate)

servicii financiare, inclusiv sectorul bancar și de asigurări

servicii guvernamentale, instituții publice, ministere

produse fizice și transporturi, industria de prelucrare, comerț, farmaceutice și industria alimentară

industria hotelieră și construcții

tehnologie, media și telecomunicații, electronică

Clienții reprezentativi ai filialei românești sunt:

SNP Petrom S.A.

SC Electrica S.A .

BRD – Groupe Societe Generale

TAROM

BCR

Banca Transilvania

RGAB

Printre cei mai reprezentativi clienți străini ai filialei românești se numără:

AGIP

Alcatel Business Systems România

British Airways

Central European Media Enterprises (Media Pro International Group)

Colgate Palmolive România

Daewoo Bank

Kraft Jacobs Suchard

Mol RPP

Quadrant-Amroq Bottling (distribuitor al Pepsi Cola)

Reuters

Romanian-Turkish Bank

Santé International

Domeniile acoperite de Andersen pe piața globală sunt: asigurări, business consulting, finanțele corporației, eBusiness, capital uman, servicii juridice, consultanță în materie de risc, consultanță fiscală.

Serviciile profesionale oferite special pentru România sunt:

asigurări – audit financiar, audit organizațional, asistență în sistemele interne de control, de stabilire a costurilor și a surselor de profit

servicii fiscale – calcularea impozitelor pe profit ale corporațiilor, a impozitelor indirecte, taxe vamale, accize. Tot în această categorie intră și calcularea compensațiilor și a profiturilor

servicii contabile – inclusiv rapoarte financiare, asistență în implementarea sistemelor contabile, în organizarea departamentelor financiare, privind procedurile de lichidare sau trainingul angajaților.

consultanță în afaceri – consultanță strategică, studii de fezabilitate, studii alegerea localizării, planuri de afaceri, probleme privind managementul calității, resursele umane sau reabilitarea poziției firmei.

Viziunea conducerii firmei care face subiectul acestui studiu de caz dezvăluie importanța crucială acordată implicării în efortul național de restructurare a economiei românești. Biroul de la București sprijină activ comunitatea locală de afaceri și efortul guvernamental prin vocile profesioniștilor independenți de fiecare dată când se dovedește necesar acest lucru.

În prezent, biroul bucureștean are 152 de angajați, dintre care 130 de specialiști, 3 parteneri și 9 manageri. Un număr de 8 expatriați lucrează în regim full-time și alți câțiva vin la București pentru perioade de la una la cinci luni în funcție de importanța sarcinii pe care o au de îndeplinit.

Cea mai mare parte a personalului este reprezentată de tineri absolvenți cu diplome în economie sau administrație, vârsta medie fiind de 27 de ani.

Cei de la Arthur Andersen își atribuie succesul modului în care angajează, dezvoltă și rețin tinerii.

4.3.3. Concluziile studiului de caz

După cum arată și denumirea acestei ultime părți a capitolului, scopul acestei prezentări exemplificate nu este de a analiza în detaliu firma Arthur Andersen, chiar dacă acest demers ar aduce lucruri interesante în prim plan. Pentru a fi vorba despre un studiu de caz în adevăratul sens al cuvântului, trebuie evidențiate aspectele relevante pe care le oferă firma, conferind în același timp pertinență alegerii făcute.

De ce Andersen, așadar?

Pentru că spațiul poate fi o caracteristică a bunurilor economice. După cum am arătat în capitolul 1, chiar și activitățile de servicii trebuie să țină seama de acest parametru. O firmă de consultanță se confruntă cu provocarea legată de diferențele spațiale care aduc și diferențe în condițiile realizării afacerilor de către firmele-clienți: sistemele contabile, practicile de afaceri, legislația și concepțiile filozofice și sociale din spatele lor se pot schimba într-o măsură care afectează rezultatele.

De asemenea, avantajul de localizare al acestui tip de firmă are relevanță pentru evidențierea altui fenomen prezentat în lucrare: noul peisaj urban și modul în care activitățile de servicii contribuie la îmbunătățirea lui. Prin excelență urbane, serviciile de consultanță conferă Orașului un grad tot mai mare de sofisticare și îl pregătesc pentru un cosmopolitism tot mai pronunțat.

Ca aport la globalizare este de netăgăduit rolul serviciilor în conectarea comunității de afaceri, în ștergerea granițelor comunicaționale și culturale.

În condițiile actuale existente în România se poate spune că Arthur Andersen nu a acționat doar în folos propriu, investind aici doar pentru a-i urma pe clienții săi importanți. Ca în majoritatea cazurilor în care se analizează impactul serviciilor asupra comunității, rezultatele și influențele înregistrate sunt pozitive și cu impact îndelungat, care se repercutează asupra unor arii tot mai largi. Într-adevăr, cei de la Andersen își pot valorifica aici posibilitățile reale de ajutor la crearea de valoare nu doar economică, dar și socială.

Se consideră că transnaționala Andersen servește globalizării iar filiala sa din România servește orașului București. Ramura de activitate în care activează-serviciile de producție, servește evidențierii impactului asupra economiei țărilor în tranziție. Iar sloganul lor ”simple, clear language is the fastest path to profit” demonstrează că modestia mijloacelor folosite pentru a-ți demonstra valoarea este o soluție mereu la modă, indiferent de evoluția tehnologiei.

Cei de la Andersen o spun, și o spun bine. Pentru că aceasta este meseria lor.

CONCLUZII

O LUME A SERVICIILOR

În mai puțin de treizeci de ani, economile țărilor dezvoltate au devenit economii de servicii, contribuind la crearea de valoare și absorbind un procent important din forța de muncă.

Chiar dacă nu cu aceeași amploare, fenomenul se manifestă și în țările în tranziție, demonstrând legătura strânsă dintre nivelul de dezvoltare și importanța serviciilor.

Să nu uităm, de asemenea, că mai există o legătură strânsă, între urbanizare și terțiarizare. Puțin măsurată și studiată, terțiarizarea este un subiect controversat pe marginea căruia se opun teoriile postindustriale care fac din acest fenomen un ultim stadiu al dezvoltării cu teoriile neoindustriale care leagă dinamica terțiarului de cea a industriei.

Prin excelență o caracteristică a urbanului, localizarea serviciilor a dobândit un plus de complexitate. La scară interurbană, în repartiția serviciilor în cadrul regional, național sau global se înregistrează o revenire a polarizărilor la nivelul marilor orașe. La scară intraurbană se observă emergența unor noi poli periferici sau o repoziționare a polarităților mai vechi în funcție de succesul lor relativ.

Rețele urbane, metropolizare, globalizare, exurbanizarea funcțiilor, teritorializare…Toate aceste concepte au la bază schimbările pozitive care au conferit oamenilor noi posibilități de deplasare. Chiar și în condițiile recunoașterii avantajelor răspândirii cât mai rapide a efectelor benefice, serviciile care încorporează inovații de ultimă oră, în general destinate întreprinderilor, sunt rare și mai concentrate în spațiu decât restul serviciilor.

Fără a nega dificultatea abordărilor teoretice privind fenomene în mișcare de genul globalizării sau terțiarizării, trebuie subliniat că pentru a le conferi o adevărată valoare științifică și practică se impune o îmbunătățire a instrumentelor de măsurare ca și a conceptelor care să explice evoluțiile din aceste domenii.

Cum va reuși România să se racordeze la această lume a serviciilor? Prin autoanalizare și recunoaștere a valorilor, prin atragerea actorilor importanți din economia actuală. Dezvoltarea serviciilor nu va însemna doar creșterea bunăstării economice, dar și un anumit confort social, o evoluție în adevăratul sens al cuvântului.

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL 1

J F Thisse, B Walliser, 1998 – Comprendre et maîtriser l'espace, Problemes economiques, nr 2588, 28 oct 1998

Ponsard, 1983 – History of Spatial Economic Theory

Ohlin, 1933 – Iterregional and International Trade, Harvard University Press

Helpman-Krugman, 1985 – Market Structure and Foreign Trade

Launhardt W. 1882 – Die Bestimmung des zwekmassigsten Standorts eiener gewerblichen Anlage

Weber 1909 – Uber den Stadort der Industrien

Hakimi, 1964 – Optimum location of switching centers and the absolute centers and medians of a graph

Hotelling 1929 – Stability in competition ,Economic Journal

Lerner-Singer 1937 – Some notes on duopoly and spatial competition, Journal of Political Economy

Huriot-Perreur, 1990 – Distances, espaces et representations

Hurter-Martinich, 1989 – Facility Location and the Theory of Production

Tirole1988 – The Theory of Industrial Organisation

Allais 1943, p809 – A la recherche d'une discipline economique Paris

Arrow si Debreu 1954 – Existence of an equilibrium for a copemtitive economy

Mills, 1972 – Studies in the structure of the Urban Economic

Eaton-Lipsey, 1977 – The introduction of space in to the neoclassical model of value theory

Koopmans, Beckmann, 1957 – Assignment problems and the location of economy activities

Koopmans, 1957, p.154 – Three Essays on the State of Economic Science

Hotelling 1929 – Stability in Competition

Kaldor 1935 – Market imperfection and excess capacity

Eaton-Lipsey, 1977 op. cit.

Gabszewicz-Thisse, 1986 – Spatial competition and the location of firms

Dixit si Stiglitz 1977 – Monopolistic competition and optimum product diversity

Abdel-Rahman-Fujita 1990 – Product variety Marshallian externalities and city size

Fisher 1982 – To Dwell Among Friends: Personal Networks in Town and City

Lucas 1988 – On the mechanics of economic development

Alonso 1964 – Location and Land Use

Mills-Mac Kinnon, 1971 – Notes on the new urban economics

Vickrey 1963 – Pricind in urban and suburban transports

Sibiende, C. 1992 – Vivre la ville, Hatier

Mariot, Y. 1996 – Amenagement du territoire, Armand Colin

Michelet, J. 1845 – Le Peuple

Engels, F. 1845 – Die Lage der Arbeitenden Klasse in England

Bailly –Guesnier –Comorendre et maîtriser l'espace

*Lettre internationale,vara 1992

CAPITOLUL 2

Bruckner Pascal – Tentația inocenței, Nemira, București, 1999

Buckley P.J., Casson M. – The Economic Theories of the Multinational Enterprise, Macmillan, NY, 1985

Cristureanu Cristiana – Economia imaterialului: tranzacțiile internaționale cu servicii, All Beck, București, 1999

Dunning J.H. – International Production and the Multinational Entreprise, George Allen&Unwin, Londra, 1981

Ethier Wilfred J. – Modern International Economics, Norton&Co, NY, 1988

Hymer S.H. – The Internatinal Operations of National Firms: a Study of DFI, Boston, MIT Press, 1976

Linder S.B. – An Essay on Trade and Transformation, John Wiley, NY, 1961

Lovelock Christopher – Managing Services, Prentice Hall International Inc, 1992

Rue Leslie W., Holland Phyllis G. – Strategic Management – Concepts and Experiences, Mc Graw Hill, 1986

Rugman A.M (ed.) – New Theories of the Multinational Enterprise, Croom Helen London,1982

Toyne Bryan, G.P.Walters Peter – Global Marketing Management, Allyn&Bacon, SUA, 1993

Vernon R. – International Investment and International Trade in the Product Cycle, Quarterly Journal of Economics, mai 1966

Williamson O.E – Markets and Hierarchies: Analysis and Antitrust Implications, Free Press, NY, 1975

CAPITOLUL 3

Aronson, J.D. și Cowhey, P.F. “Trade in Services. A Case for Open Markets”, American Enterprise Institute for Public Policy Research, Washington, Londra, 1984

Bressand, A. “Europe-1992-, GATT, ITU and the OECD. Initiatives for Interconnection”, în International Organisations in the Age of Networks, Project Promethee Perspectives, nr.12, martie, Paris, 1990

Clark, C. – The Conditions of Economic Progress, Macmillan, Londra, 1940.

Coppieters, P. “Development of the Service Sector: A Critical Survey of Macroeconomic Models”, în Akehurst, G.și Gadrey, J. , “The Economics of Services”, Frank Cass & Co. Ltd. , Londra, 1987, pag.89-97

Fisher, A. -The Clash of Progress and Security, Macmillan, Londra, 1935.

Fourastie, J.- Le grand espoir du Xxe siecle, PUF, Paris, 1949.

Gadrey, J.- Services: la productivite en question, Desclee de Brouwer, Paris, 1996

Giarini, O. și Stahel, W.R.- The Limits to Certainty. Facing Risks in the New Service Economy, Kluwer Academic Publishers, Dordrecht, 1993.

Noyelle, T. și Stanback, T.M.- Cities in Transition, Totowa, Allenheld and Osmun, 1982.

Noyelle, T. și Stanback, T.M.- The Economic Transformation of American Cities, Totowa, RowAllenheld and Osmun, 1983.

Porat,M. U. – The Information Economy, Stanford Univerisy, CA, USA, 1976.

Schoumaker, B.M. – La localisation des services, Nathan, Paris 1996

Stanback, T. M. – Understanding the Service Economy, John Hopkins Univerity Press, Baltimore, 1979.

Touraine, A.- The Post-Industrial Society,New York, 1971.

CAPITOLUL 4

www.arthurandersen.com

www_andersen_com – EuropeRomaniaCareers.htm

www_andersen_com – Romania.htm

www_andersen_com – AboutUsOurCulture.htm

www_andersen_com – AboutUsOurScorecard.htm