Globalizarea Si Criza Contemporana .manifestari Specifice In Romania

Globalizarea și criza contemporană. Manifestări specifice în România.

Studiu de caz – Criza economică în mass-media românească

CUPRINS

Capitolul 1. Cauzele crizelor în sistemele economice moderne ……………………………………………. 5

Subcapitolul 1.1. Ce este o criză ……………………………………………………………………………..5

Subcapitolul 1.2. Tipologia crizelor ………………………………………………………………………10

Subcapitolul 1.3. Cauzele crizelor (diferitele școli de gândire: monetaristă, keynesistă, austriacă) ……………………………………………………………………………………………………………14

Subcapitolul 1.4. Efectele economice ale crizelor ……………………………………………………23

Subcapitolul 1.5. Propagarea crizelor în plan internațional (efectul de contagiune) ……..26

Capitolul 2. Globalizarea și criza contemporană. Impactul asupra economiei mondiale …………33

Subcapitolul 2.1. Istoricul crizei actuale …………………………………………………………………34

Subcapitolul 2.2. Efectele crizei actuale în SUA ……………………………………………………..37

Subcapitolul 2.3. Efectele crizei actuale asupra altor țări ………………………………………….41

Capitolul 3. Efectul de domino și zona EURO……………………………………………………………………45

Subcapitolul 3.1 Reacțiile din ZONA EURO la criza economică ………………………………46

3.1.1. European Financial Stability Facility – EFSF ……………………………………………….49

Subcapitolul 3.2. Soluții anti-criză – Banca Centrală Europeană (BCE) ……………………..51

Studiu de caz – Manifestări specifice în România. Criza economică în mass-media românească …………………………………………………………………………………………………………………………………….52

Concluzii ………………………………………………………………………………………………………………………61

Bibliografie …………………………………………………………………………………………………………………..66

Globalizarea și criza contemporană

Este bine știut faptul că, din perspectiva economică, globalizarea reprezintă în principal integrarea la nivelul mondial a comerțului, producțiilor diverse și a sistemului bancar și financiar, de pe urma cărora statele mai puțin dezvoltate ar putea beneficia din plin. Realitatea ultimilor ani a dovedit însă, din păcate, faptul că globalizarea actuală a generat nu dezvoltarea statelor sărace, ci dimpotrivă, marginalizarea acestora, gradul de participare la comerțul mondial, ca și accesul la puternica piața financiară internațională fiind unul destul de redus.

În plus, globalizarea reduce destul de mult și gradul de autonomie și de decizie aflat la latitudinea guvernelor naționale, acestea fiind deseori puse în situația de a nu putea interveni suficient pentru a-și susține propriile economii. În ciuda faptului că nu toate economiile sunt incluse în sistemul global actual, se impune o stabilizare macroeconomică la nivel mondial, fără de care piața economică mondială ar avea destul de mult de suferit.

În anul 2014, în situația în care un stat considerat sărac și care nu este administrat ideal din punct de vedere financiar, are nevoie de ajutor, el nu poate apela la propriul guvern, ci la cunoscutul Fond Monetar Internațional (FMI), care își impune propriile condiții și reguli, cu efecte de multe ori dramatice pentru marea majoritate a populației țării respective.

În ciuda faptului că deseori se susține că fenomenul globalizării sistemului financiar are efecte benefice la nivelul statelor lumii, crizele financiare produse în Asia, Rusia sau Mexic au demonstrat contrariul, mulți fiind specialiștii care au încercat să demonstreze că toate crizele economice din ultimii ani ar fi rezultatul liberalizării financiare la nivel global, ca și al posibilităților multiple de operare oferite numeroaselor instituții bancare din lume.

La toate acestea trebuie menționat și fenomenul de contagiune care se manifestă puternic în cazul crizelor financiare de amploare, economia globală fiind cel mai prielnic mediu de dezvoltare exponențială a acestuia.

Fenomenul globalizării a generat și o dificultate reclamată tot mai des de unele instituții bancare de renume, care nu mai au posibilitatea de a aduna informații prețioase, ori de a le actualiza în timp real, pentru a putea fi ulterior folosite cu eficiență.

Mulți au fost specialiștii care au propus diverse soluții de ieșire din criză printr-un control generalizat la nivelul economiei globale, fie prin intermediul unei bănci unice sau a unei monede unice, fie printr-o autoritate unică la nivelul controlului monetar.

Globalizarea are efecte negative la nivelul tuturor statelor lumii, ea accentuând polarizarea formată deja între statele considerate puternice din punct de vedere economic și cele sărace.

În vreme ce marile state ale lumii, considerate privilegiate, au posibilitatea să treacă mai ușor peste diverse șocuri economice, statele sărace sunt permanent defavorizate.

Globalizarea a impus statelor lumii mărirea eficienței financiare la nivel național și nu numai, în paralel cu reducerea factorulu politic în economie.

În același timp însă s-a ajuns la o creștere a interdependențelor dintre statele lumii, ce are efecte imediate la nivelul riscului de propagare a problemelor financiare în anumite zone ale mapamondului.

Globalizarea le-a impus statelor cu o economie mai săracă criterii de dezvoltare ferme, cu efecte negative diverse însă la nivelul populației.

Printre efectele negative ale globalizării poate fi menționat cu ușurință fenomenul de concentrarea puterii de decizie la nivelul unor mari grupuri de interese politice sau financiare.

În dorința de a-și impune propriile valori, acestea pot promova diverse politici ce au efecte negative asupra restului statelor lumii, existând și riscul concentrării bogației mondiale în anumiți poli, cu sărăcie de tip generalizat în restul lumii.

CAPITOLUL 1. CAUZELE CRIZELOR ÎN SISTEMELE ECONOMICE MODERNE

Subcapitolul 1.1. Ce este o criză

Anul 2007 va rămâne în istoria economiei ca fiind momentul zero al declanșării unei crize fără precedent, considerată în acest moment ca fiind cea mai gravă din ultimii 100 de ani. Denumită inițial ca fiind o „criză a creditelor”, criza economică actuală s-a declanșat pe fondul pierderii încrederii investitorilor în valoarea ipotecilor securizate („asset backed securities”) de Statele Unite ale Americii.

În ciuda măsurilor luate de oficiali, care au infuzat masiv lichidități prin Rezerva Federală și Banca Centrală Europeană, piețele bursiere din întreaga lume au început să se prăbușească, urmând reacții în lanț cu efecte devastatoare pentru numeroase bănci, instituții și companii.

Astfel, cea de-a patra bancă la nivel mondial (conform estimărilor Forbes), HSBC Holdings plc a anunțat rezultate mult sub așteptări, în februarie 2008 fiind naționalizată prima bancă britanică, Northern Rock.

Conform unui raport recent dat publicității de Rezerva Federală (Fed) din Dallas, criza financiară declanșată în SUA în 2007 a cauzat economiei americane pierderi evaluate între 6.000 de miliarde de dolari și 14.000 de miliarde de dolari, pagubele putând fi de câteva ori mai mari în situația în care economia va continua să se refacă într-un ritm mult prea lent. Oficialii americani susțin că, pe lângă sumele uriașe pierdute de economie, printre pagubele pe termen lung se pot enumera atât nivelul șomajului (care a atins cote alarmante) cât și numeroasele oportunități ratate, datorate alocării sectorului financiar a peste 13.000 de miliarde de dolari.

O analiză a băncii centrale americane susține că pagubele economice înregistrate până la finele anului 2013 au fost echivalente cu 40-90% din PIB al SUA, ceea ce echivalează cu pierderi între 80.000-100.000 de dolari/per familie. Același raport al Fed Dallas apreciază că intervenția statului american în economie a împiedicat prabușirea acesteia, dar toate ajutoarele acordate numeroaselor companii nu au făcut altceva decât să arunce povara financiară pe umerii contribuabililor.

Criza financiară mondială a afectat pe rând toate piețele și diferitele categorii de agenți economici, efectele pe termen lung fiind nebănuite. Una dintre explicațiile oficiale ale crizei, ce a fost furnizată de instituții publice, vizează comportamentul inadecvat al diferiților agenți economici, ca și imposibilitatea pieței financiare de a funcționa monoton, alocând resursele ce erau necesare. În realitate criza economică este rezultatul unor factori de o complexitate ridicată, printre aceștia enumerând doar politicile de reglementare financiar-bancare, erori de politică monetară și distorsionarea stimulentelor oferite unor agenti economici considerați privilegiați.

Sistemul financiar internațional intrase într-o etapă de dezvoltare fără precedent în ultimii 40 de ani, un număr foarte mare de țări fiind implicate în derularea diferitelor tranzacții financiare de anvergură, ceea ce a condus și la o mobilitate remarcabilă a diverselor capitaluri. Fluxurile de capital au fost liberalizate rând pe rând, piețele financiare din diversele țări ale lumii au reușit treptat să se integreze în sistemul financiar mondial, creându-se astfel relații strânse de interdependență între economiile statelor foarte dezvoltate și cele ale țărilor în curs de dezvoltare.

Conceptul de criză

Cuvântul “criză” își are originile din grecescul “krisis”, ce semnifică o situație/stare ce impune luarea unei decizii.

Criza poate fi definită ca fiind o “situație caracterizată de o instabilitate pronunțată, fiind însoțită de o volatilitate și de o incertitudine în creștere pe majoritatea piețelor (piețelor de capital, piața petrolului, piețele monetare și monetare, piața muncii, etc)”.

În opinia economistului american Nouriel Roubini, specialistul care a prezis criza economică mondială încă din anul 2005, “în istoria capitalismului modern, crizele sunt regula, nu excepția. Ceea ce nu înseamnă totuși că toate ar fi la fel. Nici pe departe: caracteristicile pot fi diferite, de la un dezastru la altul, și originile crizelor se pot găsi în probleme diferite, din sectoare diferite ale economiei”.

Crizele financiare își fac apariția în momentul în care se constată că prețurile unor active (indiferent de natura acestora) au crescut mult și în mod artificial, iar piețele economice realizează toate supraevaluările și reacționează.

În opinia economistului Frederic Stanley "Rick" Mishkin, membru al Consiliului Guvernatorilor Sistemului Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii (Board of Governors of the Federal Reserve System) în perioada 2006-2008, criza reprezintă "situația în care selecția adversă și hazardul moral se acutizează, iar piețele nu mai sunt capabile să își canalizeze resursele către cele mai productive oportunități de investiții".

Opinia economistului este împărtășită și de colegul său de breaslă, Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie (1976), care crede că în orice criză se află și o putere psihologică uriașă. În opinia economistului, deponenții se panichează vizavi de perspectivele economice ale pieței și își accesează depozitele bancare, ceea ce duce la colapsul general al sistemul bancar. Milton Friedman a rămas în istorie prin discursul său impecabil la adresa creșterii economice: “Dacă analizezi istoria vezi că oriunde există creștere economică și unde capitalismul înflorește oamenii trăiesc mai mult și mai bine”.

Sociologul  francez Edgar Morin a ajuns la concluzia că de cele mai multe ori o criză poate fi lor în curs de dezvoltare.

Conceptul de criză

Cuvântul “criză” își are originile din grecescul “krisis”, ce semnifică o situație/stare ce impune luarea unei decizii.

Criza poate fi definită ca fiind o “situație caracterizată de o instabilitate pronunțată, fiind însoțită de o volatilitate și de o incertitudine în creștere pe majoritatea piețelor (piețelor de capital, piața petrolului, piețele monetare și monetare, piața muncii, etc)”.

În opinia economistului american Nouriel Roubini, specialistul care a prezis criza economică mondială încă din anul 2005, “în istoria capitalismului modern, crizele sunt regula, nu excepția. Ceea ce nu înseamnă totuși că toate ar fi la fel. Nici pe departe: caracteristicile pot fi diferite, de la un dezastru la altul, și originile crizelor se pot găsi în probleme diferite, din sectoare diferite ale economiei”.

Crizele financiare își fac apariția în momentul în care se constată că prețurile unor active (indiferent de natura acestora) au crescut mult și în mod artificial, iar piețele economice realizează toate supraevaluările și reacționează.

În opinia economistului Frederic Stanley "Rick" Mishkin, membru al Consiliului Guvernatorilor Sistemului Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii (Board of Governors of the Federal Reserve System) în perioada 2006-2008, criza reprezintă "situația în care selecția adversă și hazardul moral se acutizează, iar piețele nu mai sunt capabile să își canalizeze resursele către cele mai productive oportunități de investiții".

Opinia economistului este împărtășită și de colegul său de breaslă, Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie (1976), care crede că în orice criză se află și o putere psihologică uriașă. În opinia economistului, deponenții se panichează vizavi de perspectivele economice ale pieței și își accesează depozitele bancare, ceea ce duce la colapsul general al sistemul bancar. Milton Friedman a rămas în istorie prin discursul său impecabil la adresa creșterii economice: “Dacă analizezi istoria vezi că oriunde există creștere economică și unde capitalismul înflorește oamenii trăiesc mai mult și mai bine”.

Sociologul  francez Edgar Morin a ajuns la concluzia că de cele mai multe ori o criză poate fi asociată cu “ lipsa de condiții care să permită adoptarea unei decizii”.

Iar americanul Ian I. Mitroff, autorul a peste 30 de cărți și 300 de articole în domeniul gestionării crizelor, politicii de afaceri și managementului de criză susține că o criză poate avea probabilitate scăzută de apariție, dar implicații majore pentru organizații, societăți sau persoane.

Teoreticienii nu au definit foarte exact noțiunile care stau la baza stabilirii caracteristicilor unei situații de criză, respectiv valoarea inflației, a șomajului ori a PIB-ului.

În anul 1975, în celebrul New York Times, statisticianul economic Julius Shiskin a publicat un articol în care sugerează ideea că o țară/regiune întră în recesiune dacă PIB-ul acesteia scade pe perioada a două trimestre consecutive. Definiția a fost preluată de marea majoritate a economisților, puțini fiind cei care preferă conceptul recesiunii ca fiind o creștere a șomajului mai mare de 1,5%, pe parcursul a 12 luni.

Definiția dată recesiunii de Shiskin este oarecum acceptată și de National Bureau of Economic Research (NBER), care consideră criza ca fiind “scăderea semnificativă a activității de tip economic pentru câteva luni, ce este reflectată în scăderea PIB-ului, în scăderea veniturilor individuale, în reducerea nivelului ocupării, dar și în diminuarea producției industriale și a consumului”.

O definiție diferită a crizei inflaționiste a fost dată în anul 1998 de către economiștii Băncii Mondiale, Michael Bruno și William Easterly, aceștia apreciind că o țară întră în recesiune timp de cel puțin doi ani rata anuală a inflației depășește 40%.

Chiar dacă mulți sunt cei care consideră criza un factor generator de stres și de disconfort psihologic, există și autori care apreciază că aceasta ne conferă anumite oportunități. Astfel, în versiuna lui André Comte-Sponsville, citat de T. Libaert, criza reprezintă o “schimbare rapidă și involuntară care se poate dovedi favorabilă, dar este întotdeauna dificilă și aproape insuportabil de dureroasă”. 

Iar Gerald Meyers a reușit să identifice și oportunitățile aferente unei crize:

Apariția și evidențierea erorilor

Accelerarea schimbărilor

Descoperirea dificultăților latente

Modificarea ideilor persoanelor, a motivațiilor și comportamentelor acestora

Dezvoltarea de strategii inedite pentru depășirea crizei

În general, previzionarea crizelor poate fi făcută cu ușurință, și asta datorită faptului că acestea au cauze bine definite. Din păcate puțini sunt cei care țin cont de semnalele de alarmă ale specialiștilor, părerile acestora fiind luate în serios doar când se produce inevitabilul.

Un exemplu îl constituie prăbușirea Sistemului de la Bretton Woods (1971), ce s-a produs în contexul emisiunilor suplimentare masive în dolari a SUA, suplimentat de efectul de expansiune monetară al unor bănci comerciale. Robert Triffin a anticipat căderea sistemului de la Bretton Woods cu câțiva ani înainte ca aceasta să aibă loc, dar nimeni nu a ținut cont de previziunile sale.

Și actuală criză economică mondială a fost previzionată de Nouriel Roubini, economistul ce este considerat acum ca fiind profetul sistemului financiar. Roubini a prezis dezintegrarea sistemului financiar cu câțiva ani înainte ca fenomenul să aibă loc, în anul 2008 el anticipând și prăbușirea imobiliară. În condițiile în care economia americană părea sigură și prosperă, profesorul New York University a fost ignorat, mare parte dintre bancherii și specialiștii vremii luând în derâdere avertismentele sale.

Din păcate toate previziunile lui Roubini s-au adeverit, sistemul financiar dezintegrându-se la nivel mondial, Lehman Brothers Holdings Inc dând faliment, giganții Freddie Mac & Fannie Mae întrând în colaps, băncile de investiții fiind îngenuncheate de evenimentele ce s-au derulat cu repeziciune. Astăzi Nouriel Roubini este cel mai căutat economist la nivel mondial, el fiind supranumit “Dr. Doom”, pentru viziunile sumbre privind evoluțiile economiei mondiale.

Perioada de recesiune actuală, generată de criza economică la nivel global, nu este una singulară, în istoria economiei fiind semnalate și alte câteva perioade destul de dificile.

Spre deosebire de Marea criză interbelică (1929) ori de căderea Sistemului de la Bretton Woods (1971), actuala criză mondială este localizată și la nivelul statelor puternic dezvoltate, ea afectând un număr foarte mare de state.

La nivel local, economia contemporană s-a confruntat în ultimii ani cu mai multe crize:

Criza din Mexic (1994) – “Greșeala din Decembrie” – generată de impresia eronată a unui capital ușor disponibil pe piață și de un sistem bancar relaxat ce permitea creditarea în orice condiții. Bula economică a fost stopată de președintele Ernesto Zedillo, care a dispus adoptarea unor politici restrictive în domeniul creditării. “Greșeala din Decembrie” a fost urmată de “Efectul Tequilla”, criza mexicanilor generând alte crize în statele Americii Latine – Chile, Argentina, Uruguay, Brazilia.

Criza din Argentina (1999-2002) – generată de corupția din sistemul de guvernare. Sub pretextul demarării unor proiecte publice importante, sistemul guvernamental a contractat împrumuturi uriașe de pe piețele internaționale (așa-zisele proiecte s-au dovedit a fi doar niște mecanisme complexe de spălare a banilor). Demn de semnalat este faptul că Argentina practicase timp de 10 ani același curs de schimb fix, ceea ce a generat ieftinirea importurilor și implicit creșterea șomajului.

Criza din Camerun (1980-2001) – generată de diverse probleme în domeniul deficitului comercial și guvernamental, dar și al inflației

Criza din Asia (1997-1998) – a izbucnit în Tailanda, ulterior ea generalizându-se la nivelul altor state învecinate, precum Filipine, Malaezia, Coreea de Sud, Indonezia și Hong Kong. Criza a fost generată tot de expansiunea creditării, aceasta facilitând diverse proiecte antreprenoriale ce în condiții reale nu ar fi putut fi realizate.Urmările au fost catastrofale pentru toate țările din zonă, care încă fac eforturi să-și revină complet. În Coreea de Sud, PIB-ul anului 1998 a ajuns la 33% din PIB-ul anului anterior, în vreme ce raportul PIB/locuitor a scăzut cu 42% în Indonezia și cu 21% în Tailanda.

Criza din Rusia (1998) – în contextul crizei din Asia de Sud, exportul de gaze, petrol și alte materii prime s-a diminuat dramatic, în paralel fiind semnalate și restanțe semnificative la plata taxelor și a impozitelor, dar și o criză politică (războiul din Cecenia).

Criza mecanismului de schimb ERM din UE (1992-1993) – “Miercurea Neagră” – Într-o singură zi (16 septembrie 2002), urmare a atacurilor speculative, s-a retras lira sterlină din ERM 1, criza provocând Băncii Angliei o pagubă de 3,4 miliarde de lire sterline.

Subcapitolul 1.2. Tipologia crizelor

Pentru identificarea strategiilor ideale vizând gestionarea situațiilor de criză, o atenție deosebită este acordată, în cadrul managementului crizelor, tipologiei crizelor.

În opinia unor specialiști, crizele financiare se pot clasifica în:

Crize sociale – șomaj, sărăcie, creșterea accentuată a inflație

Crize financiare – căderea și revenirea spectaculoasă a burselor, volatilitate crescută pe piețele de capital

Crize politice

Crize locale internaționale

Crize economice generalizate

Crize generate de dezastre naturale

Crizele sistemelor economice contemporane cunosc diverse tipologii, una dintre acestea fiind cea formulată de economistul sârb Slavica Manic. În opinia lui Manic, crizele pot fi:

Crize de mică amploare (conjuncturale) – se intîlnesc cel mai des și sunt cele mai puțin periculoase. Ele sunt de regulă generate de diverse șocuri externe (de ex. conflicte la frontiere, calamități naturale ori creșterea prețului petrolului pe cotațiile internaționale), generând creșteri ale șomajului și scăderi de PIB. Efectele negative ale acestor tipuri de crize pot fi înlăturate prin diverse măsuri fiscale.

Crize structurale – induc probleme de balanță de plăți externe, pe fondul insuficientei adaptări ale ofertelor la cerințele piețelor aflate într-o continuă dezvoltare. Ele sunt generate de inadaptarea structurii producției interne la trendul internațional, au un impact pe termen lung și sunt mult mai nocive asupra economiei unei națiuni.

Crizele sistemice – (De ex. reformarea Sistemului Financiar Internațional) implică reformarea întregului sistem economic, ele neavând soluții de rezolvare în condițiile inițiale ale economiei

Și Shintaro Ishihara, fostul guvernator al Tokyo, a identificat în anul 2005 câteva tipologii ale crizelor economico-financiare, politicianul remarcându-se prin impozitul pe profiturile brute impus băncilor din țara sa. Astfel, Ishihara face o altă clsificare a crizelo:

Criza de lichiditate în sectorul financiar-bancar – se întîlnește în cazul în care una sau mai multe bănci ce activează într-un stat se află în situația în care nu își mai poate/pot onora obligațiile de plată pe termen scurt ori când pasivele băncii devin mai mici decît activele acesteia, caz în care se ajunge la insolvență. De bază în această situație este indicatorul ce reflectă volumul depozitelor totale din sistemul bancar/totalul activelor băncilor din sistem.

Criza de balanță de plăți externe

Criza valutară

Criza de datorie externă

Criza financiară

Economistul și ziaristul Paul Robin Krugman, laureat al premiului Nobel pentru economie în anul 2008, a fost cel care a definit pentru prima oară criza de balanță de plați externe (conceptul său fiind susținut și de economistul Maurice Obstfeld) ca fiind „acea situație în care rezerva internațională a unei țări se diminuează considerabil, pe fondul unor operațiuni masive de cumpărare de valută pe piața valutară, motivate de diverse așteptări ce privesc o posibilă depreciere legată de cursul de schimb într-o perioadă apropiată”.

Aceeași criză de balanță de plăți externe reprezintă, în opinia Gratielei L. Kaminsky și Carmen M. Reinhart, prăbușirea rapidă a rezervei internaționale, rezervă prin care balanța de plăți externe se echilibrează pe o anumită perioada de timp, bine determinată.

Cei doi economiști ai Federal Reserve Bank din San Francisco, Michael Hutchison și Reuven Glick, au definit în anul 1999 conceptul de criză valutară ca fiind criza caracterizată printr-o depreciere masivă a cursului de schimb, generată de creșterea semnificativă de valută, sub presiunile inflaționiste.

În opinia altor autori, criza valutară reprezintă starea în care cursul de schimb înregistrează o depreciere ce este mai mare de 25%, într-un an calendaristic ori o depreciere mai mare de 10% a cursului real.

Conceptul crizei de datorie externă a fost definit pentru prima oară în anul 1989 de economistul american, de origine germana, Rudiger Dornbusch. Specialistul consideră că această criza de datorie externă apare în situația în care un stat se găsește în incapacitatea de a-și onora datoriile externe și de rambursa ratele aferente. După 12 ani de la elaborarea acestei definiții, economiștii Enrica Detragiache și Antonio Spilimbergo au stabilit că o criză a datoriei externe poate apărea în:

Situația în care o datorie ce nu este rambursată depășește valoarea de 5 % din totalul datoriei externe

Situația în care statul respectiv cere restructurarea datoriei/reeșalonarea plăților în contul datoriei externe creditorilor săi

Crizele de datorie externă pot fi identificate după datoriile externe/PIB, datoriile externe/exporturi totale, datorii externe/rata serviciului datoriei externe. Crowther Ajayi și Yamar Mbodja au identificat criterii diferite de identificare a crizelor de datorie externe:

Datorie externă/exporturi

Datorie externă/PNB

Serviciul datoriei externe/exporturi

Rata dobânzilor/exporturi

Rata dobânzilor/PNB

Crizele financiare pot fi asociate cu o scădere drastică a încrederii învestitorilor în sistemul financiar dintr-un stat, moment în care apar retrageri masive de capital de pe piețele financiare, acestea ajungând în țările de origine. Urmare a acestei miscări se produce o scădere accentuată a lichidităților tranzacțiilor pe bursă, dar și presiuni pe cursul de schimb valutar (crește cererea utilă pentru conversia sumelor retrase de pe piața de capital) și pe rata dobânzii (urmare a reducerii considerabile a cererii de titluri financiare).

Criza financiară reprezintă forma de manifestare a crizei economice, ce constă în neincrederea accentuată în sistemul financiar al statului respectiv, în dereglarea mecanismelor de piață și în diminuarea drastică a volumului de tranzacții la bursă. Sistemul de referință al unei economii este reprezentat de bursă, locul în care sunt tranzacționate afaceri diferite ca dimensiune și domeniu de activitate. Astfel că orice dereglare a unor afaceri de pe diverse piețe ale economiei se va resimți în profitabilitatea pe bursă, efectul fiind resimțit și de prețul activelor financiare, indiferent că acestea sunt obligațiuni ori active.

Subcapitolul 1.3 Cauzele crizelor

Criza, indiferent de tipologia sa (criza datoriei externe, criza balanței de plăți externe, criza valutară ori criza de lichidități) este rezultatul mai multor factori, precum:

Erori de politică monetară

Distorsionarea stimulentelor ce le sunt acordate unor agenți economici

Politica de reglementare financiar-bancară

Politica monetară

Cauza fundamentală a crizelor economice o reprezintă expansiunea monetară, infuzia financiară alocată de un stat pe piețele monetare ducând la alterrarea gravă a capitalului de piață.

Excesul monetar, reducerea artificială a ratei dobânzii și expansiunea creditelor s-au intâlnit deseori în crizele economice, în istoria economiei fiind consemnate numeroase incidente de tipul boom-bust, în cadrul cărora politica inflaționistă a unui stat a afectat grav a generat profituri iluzorii și a alimentat numeroase speculații. Și tocmai din acest considerent actuala criză economică este aproape similară cu Marea Depresiune, criza de proporții din anii ’30.

Actuala criză economică se datorează politicii inflaționiste practicată de SUA în anii 2000, când Alan Greenspan (fostul președinte al băncii centrale americane) a luat decizia de a reduce rata dobânzii prin emisiunea de monedă, la sfatul actualului guvernator al FED SUA, Ben Bernanke (la acea vreme membru în consiliul guvernatorilor).

Măsura a dus la o relaxare financiară importantă, rata dobânzii scăzând de la 6.25% la începutul anului, la 1,75% la finalul acestuia. Diminuarea ratei dobânzii (rata nominală) a continuat, ea atingînd nivelul record de 1% în anul 2003, valoare care s-a menținut timp de un an calendaristic. Timp de aproape trei ani de zile, în contextul creșterii prețurilor, rata reală a dobânzii a fost negativă, băncile fiind plătite să apeleze la FED pentru bani ce au fost canalizați în economie. O politică similară economiștilor americani au adoptat și japonezii, Banca Japoniei (BoJ) oferindu-le sume de bani importante cu dobândă nominală zero băncilor din subordine. Și Banca Centrală Europeană (ECB) a redus rata dobânzii la 2%, nivel menținut contant timp de aproape 4 ani. În acest fel până în anul 2006 în zona euro, în Japonia, dar și în Marea Britanie rata reală a dobânzii a fost la un nivel apropiat de zero. Mare parte din sumele oferite de băncile centrale au fost investite în economii proprii, un exemplu semnificativ în acest sens constituindu-l boom-ul imobiliar din SUA. Iar restul banilor au fost investiți în diferite oportunități riscante.

În paralel, unele agenții de raiting au acordat unor companii de proiect (ce nu erau garantate decât de activele pe care încercau să le consolideze) ratinguri identice cu cele ale sponsorilor (bănci de investiții de cel mai înalt rang) în condițiile în care riscul asociat era complex (riscul de firmă și riscul de proiect – neglijat de agenții). În plus, marile bănci centrale, cu aprobarea tacită a Fondului Monetar Internațional (FMI) au emis monedă exagerat, gest care i-a dus în eroare atât pe oamenii de afaceri și întreprinzători, cât și pe persoanele fizice. Băncile comerciale, cu acordul băncilor centrale, au continuat această politică, care a tentat populația. Cu acordul statului, leasingul, creditele ipotecare, dar și creditele de consum au căpătat o amploare fără precedent, mulți fiinc cei care au găsit atractivă oferta de creditare a consumului, în defavoarea producției.

Cauza principală a crizei economice a fost reprezentată de emisiunea masivă de monedă a băncilor centrale de anvergură din SUA și marile state ale lumii, moment în care s-a produs un scurt-circuit între sistemul financiar controlat de stat prin băncile centrale și economiile reale. În ciuda faptului că mulți sunt analiștii care consideră că fenomenul crizei actuale a fost generat atât de scăderea fără precedent a prețurilor locuințelor pe piața imobiliară SUA, cât și de prăbușirea sistemului de creditare imobiliară, cauzele crizei economice mondiale sunt de complexe, generate de mai mulți factori de natură macro și micro economică:

Excesul de lichidități, generat de băncile centrale mondiale (FED, BOJ)

Intenția statelor exportatoare de gaze naturale și petrol de limitarea aprecierii monedei

Suprasaturarea cu economisiri, fenomen apărut ca urmare a integrării în economia mondială a unor state asiatice (rate uriașe de acumulare)

Excesul de lichidități de pe piață a generat rate ale dobânzilor foarte mici, dar și o volatilitate redusă, fapt ce a dus la un apetit exacerbat pentru activele cu câștiguri uriașe.În paralel, volatilitatea redusă a generat atât lipsa de vigilență a principalilor investitori, cât și tendința de a subestima riscurile, marjele acestora fiind foarte mici.

La scurt timp de la declanșarea crizei (generată de scurt-circuitele înregistrate în sistemul creditelor imobiliare), piața financiară a reacționat. Neîncrederea investitorilor a dus la plasarea titlurilor VSP în categoria de risc, moment în care refinanțările nu au mai fost posibile. Iar discrepanțele dintre maturitățile active/pasive au făcut ca VSP-urile să depindă de liniile de finanțare ale băncilor sponsor, pierderea încrederii bancare și nevoia de lichidități generând creșterea ratei dobânzii efective. Statele Unite ale Americii și țările europene cu economii puternice au reacționat imediat, îmbunătățind sistemul de lichidități, acordând garanții guvernamentale împrumuturilor, dar și emisiunilor băncilor asigurate, cumpărând acțiuni de la bănci și reducând controlat ratele dobânzilor. În ciuda tuturor măsurilor luate piața financiară nu s-a stabilizat, criza mondială acutizându-se la după un an și jumătate de la declanșarea sa, fapt ce a condus la transferarea în sectorul real al economiei americane, iar ulterior în cele ale statelor puternic dezvoltate.

Criza financiară a fost generată de criza subprime americană, apărută ca urmare a creșterii ratelor la dobânzi de către FED, în scopul protejării inflației. Diverși analiști economici apreciază că lichiditățile excesive au influențat masiv sistemul financiar, politica monetară fiind prinsă într-o situație excepțională. Astfel, lipsa unei reacții ar fi condus la creșterea alarmantă a inflației, în vreme ce acțiunea promptă a generat exacerbarea instabilității financiare.

Prăbușirea sistemului imobiliar american a fost urmat de „Hedge Funds”, criza fondurilor de investiții speculative, a companiilor de asigurări, dar și a instituțiilor bancare comerciale și de investiții. Securizarea riscurilor a dus la un cutremur în mediul financiar mondial, instituții financiare puternice fiind atrase în blocada acordării reciproce de credite.

Laureatul premiului Nobel, Joseph E. Stiglitz, a identificat și principalii vinovați pentru această criză fără precedent: Rezerva Federală, sectorul financiar, Wall Street-ul, dar și modul de reacție al administrației Obama, care a continuat politica de salvare și conceputul „prea mari ca să cadă”, moștenit de la președintele George W. Bush.

Criza mondială a fost generată atât de politica monetară și expansiunea prin credit, cât și de lichiditățile excesive infuzate în economie, la prețuri scăzute. Este știut faptul că accelerarea expansiunii creditului generează o creștere galopantă a prețurilor, previziunile dovedindu-se în această situație eronate. Corectarea duce în mod automat la prăbușirea valorii de piață a activelor inflantate prin oferirea resurselor artificiale, special destinate investitorilor cu resurse limitate, cu scopul de a participa la diverse licitații. Mecanismele amplificării acestei mase monetare generează factorii declanșatori ai crizelor, dar și propagarea lor la nivel global. Economia reală este grav afectată de acest haos monetar, lucru ce conduce la corecția prin criză și contagiune.

Crizele economice moderne sunt cauzate de expansiunea creditelor și infuzarea substitutelor monetare pe piața financiară, ca și capital concurențial cu capitalul autentic. În societatea modernă principala problemă a unei crize este generată chiar de stat, care uneori impune prin lege un mijloc de schimb imperfect, dar pe care il poate controla după bunul plac, deturnându-l în avantajul unor guverne ori bănci comerciale și centrale.

În condițiile în care o bancă centrală ar trebui să fie independentă politică, pentru a se putea limita expansiunea creditului și expansiunea monetară, producția de mijloace de schimb fiat se situează tot mai mult în afara controlului democratic. Atât structura prețurilor cât și structura producției sunt serios afectate de „producția de bani din nimic”, ce generează efectul Cantillon și încalcă cele mai elementare legi ale economiei.

Cauzele asociate crizelor economice moderne au în vedere:

Expansiunea monetară – generată de infuzarea în economia reală, prin mecanisme monetare specifice, a substitutelor monetare tiparite de băncile centrale, de acordarea băncilor comerciale a creditelor de refinanțare, dar și de scontarea titlurilor de stat

Lipsa de capitalizare în cadrul sistemului bancar – ponderea capitalului propriu al băncilor este infimă, comparativ cu al altor afaceri

Contractele bancare – contractele actuale impuse de bănci se dovedesc a fi nerealiste în cadrul unei piețe libere

Expansiunea creditelor – facilitarea operațiilor de creditare la nivelul bancar este realizată prin rezerva fracționară

Nivelul economisirii – prăbușirea economiilor, asociată cu o expansiune monetară a consumului accelerată generează dezechilibre majore economice

Refinanțarea facilă, acordată de băncile centrale – poate afecta dramatic interesul băncilor în refacerea lichidităților prin atragerea de depozite și stimularea la nivelul populației a economiilor ( prin folosirea dobânzilor de intervenție favorabile)

Bail-out-ul facil al instituțiilor financiare – falimentul bancar devine imposibil, soluțiile fiind generate prin mecanisme tip TARP ori TARGET

Datoria publică – generată pe fondul scăderii încasărilor bugetare și de diversele probleme generate de reformele ori ajustările structurale obligatorii în perioade dificile. Deseori datoria publică este exacerbată chiar de programele guvernamentale destinate salvării instituțiilor bancare ori industriilor strategice – TARGET, TARP, EFSF

Deficitele bugetare – statele cu datorii uriașe se trezesc în situația în care obținerea unui împrumut pentru acoperirea diverselor cheltuieli devine o adevărată problemă.

Gradul de libertate economică – în absența unui sector privat puternic, corelată cu contracte acordate prioritar pe criterii politice și dependențe statale, riscul apariției unei crize crește exponențial. Prăbușirea sistemului privat generează evaziunea fiscală ori întârzierea plății datorilor către bugetul de stat. În absența unor restructurări la nivel de stat pot apărea datorii și deficite publice semnificative

Criza mondială a fost generată și de “politica banilor ieftini”, promovată de băncile centrale în perioada 2001-2005, pe fondul lichidităților abundente și al nivelului redus al dobânzilor fiind slăbite standardele de creditare, fapt ce a dus la creșterea semnificativă a riscului de creditare.

Cauzele crizelor în viziunea principalelor curente de gândire economică

Viziunea Școlii Austriece

În viziunea Școlii Austriece, crizele economice sunt anomalii ale piețelor financiare, generate de intervențiile statului în economie. Economiștii austrieci susțin că problema crizelor bancare ar putea fi rezolvată prin renunțarea la monopolul băncilor centrale asupra emiterii de monedă. Ideea concurenței între monedele băncilor de stat ori private a fost ulterior susținută și de Murray Rothbard, David Glasner, Jesus Huerta de Soto, Kevin Dowd, George A. Selgin, Leland B.Yeager, Lawrence White și David Horwitz, aceștia agreând teoria ca guvernele nu mai aibă posibilitatea de a emite monedă peste nevoile semnalate de economie.

Contractul de depozit non-standard – “irregular deposit” (contract de depozitare al banilor fungibili) include, ca regulă tradițională, obligația de custodie (în orice moment trebuie menținută rezerva de 100% din suma de bani fungibili primită spre depozitare). Din păcate regula este încălcată în cazul sistemelor bancare cu rezerve fracționare, motiv pentru care Jesus Huerta de Soto a propus în anul 1997, ca, în situația în care acești bani sunt folosiți în alt uz (cu precădere acordarea de credite) gestul fie considerat un act de însușire frauduloasă, pedepsit ca atare.

Școala neobancară – Neobanking school sau școla de tip free-banking cu rezerve fracționare (Fractional-Reserve Free Banking School), printre adepții căreia îi enumerăm pe David Glasner, David Horwitz, Lawrence White, George Selgin, Kevin Dowd sau Leland B. Yeager, a dezvoltat în ultimii ani un nou curent în domeniul free-banking-ului. Conform acestuia mecanismul spontan generat de casele de compensare are capacitatea să stopeze expansiunea asociată a majorității bancare.

“Echilibrul monetar” propus de George Selgin în anul 1987, ce a avut la bază elementele de analiză preluate de la keynesiști și monetariști, încearcă să inducă ideea sistemului bancar free-banking cu rezerve fracționare, acesta având capacitatea, la cererea pieței, să ajusteze mult mai eficient comparativ cu alte sisteme, emisiunea de monedă fiduciară. Adepții școlii free-banking susțin că orice solicitare de monedă fiduciară a agenților economici va avea drept rezultat scăderea cererii de preschimbare a banilor în resursele rezervelor bancare. În acest fel rezervele vor crește, iar băncile, pentru a obține profituri, vor proceda la mărirea ofertei de creditare și implicit a emisiunilor de bancnote. În situația în care cererea de monedă fiduciară este în scădere, organismele bancare au posibilitatea să remarce riscul apariției incapacității de plată, moment în care pot reduce oferta la credite și implicit de monedă fiduciară (adaptarea ofertei la cerere).

În opinia adepților Școlii Austriece, principalele cauze ale crizei economice actuale au fost:

“Politica banilor ieftini”, practicată de băncile centrale, care a indus fenomenul de supracreditare

Punerea băncilor centrale în postura de „împrumutător de ultimă instanță” – ce a generat pe piețele financiare hazardul moral

Creșterea semnificativă a puterii grupurilor financiare cu activitate reflectattă la nivel internațional, folosirea excesivă a instrumentelor derivate, de cele mai multe ori în scopuri speculative

Ineficiența politicilor de reglementare și supraveghere financiară ale autorităților, corporațiile lipsite de moralite în domeniul bancar

Fragilitatea băncilor, cauzată de neadaptarea capitalurilor la riscurile asumate

Comportamentul atipic pe retail al clienților, lipsa de transparență manifestată de numeroase institutții financiare

Curentul mainstream

În versiunea specialiștilor ce agrează curentul mainstream, statul are capacitatea să prevadă și să prevină, prin intermediul calculelor, toate potențialele prăbușiri economice. Ei susțin libertatea piețelor, fără a considera acest aspect va fiind vital în echilibrarea economică. La polul opus se află adepții recunoscuți ai intervenționismului, keynesiștii, aceștia fiind de părere că toate crizele sunt parte integrantă din ciclul economic. În versiunea lor, o criză nu poate fi previzionată.

De regulă, economiile se află în faze accelerate de dezvoltare, înainte de a fi lovite de crizele economice, fenomenul fiind resimțit în special în interiorul piețelor financiare. În aceste cazuri cresc atât apetitul pentru risc, cât și vitezele de tranzaționare, lucru datorat expansiunii prețurilor activelor financiare. Acestea ating maxime istorice,economia își accelerează ritmul de creștere, iar la un moment dat se generează haosul și începe faza de regresie.

Keynesiștii consideră că primele măsuri în corectarea derapajelor pieței trebuie să includă reglementarea legislativă a zonelor generatoare de boom economic. În acest fel problema economică este transferată nu pe domeniul crizei, ci pe cel al creșterii economice, reglementările vizînd blocarea creșterii economice accelerate, susținută doar de creditări și de un control monetar special. Piețele nu se pot auto-regla, după cum susține Joseph Stiglitz: „…piețele sunt centrul vital al oricărei economii de succes dar nu funcționează bine lăsate de capul lor”.

În versiunea adepților școlii keynesiste, actuala criză este rezultatul dereglementării pieței, completate de ratele diminuate ale dobânzilor (ce au fost puse de economiști pe seama fostului guvernator al FED, Allan Greenpan). Keynesismul este de părere că politica banilor ieftini a fost cea care a alimentat speculațiile, ducând ulterior la declinul și prăbușirea economiei. Banii ieftini au generat creșterile semnificative de pe piața imobiliară, iar când cererea a depășit oferta s-a ajuns la explozia prețurilor. Majorarea prețurilor în domeniul imobiliar a dus la ipoteci pe sume din ce în ce mai mari, iar ipotecarea locuințelor a generat reducerea valorii de capital a acestora. „Extragerile de valoare ipotecară” (denumire dată generic supraexpunerilor valorilor de capital) au atins într-un singur an cote alarmante, respectiv 7% din PIB-ul SUA. În acest fel economia americană a început să depindă de creșterile de preț din domeniul imobiliar, piața liberă permițând generarea derivatelor financiare toxice ce proveneau din creditele acordate facil, fără a avea garanții reale.

Folosind aceste derivate financiare toxice, băncile au început să se împrumute în ritm ascendent, iar la un moment dat s-a ajuns în situațua ca sumele pe care le datorau deponenților și deținătorilor de obligațiuni să fie mai mari decât valoarea propriilor active. În acest moment instituțiile bancare nu au mai fost solvabile, situație în care au început să se imprumute între ele ori au acordat credite, dar cu dobânzi uriașe. Acest dezechilibru a fost factorul declanșator al crizei economice și financiare. Trebuie menționat că înaintea declanșării crizei, apetitul de risc atinsese cote alarmante, similiar cu cel din anul 1996, când indicele Dow Jones a trecut pentru prima dată de nivelul 6500.

O situație similară s-a mai întâlnit și în anul 2002, (când investitțiile în domeniul imobiliar au crescut de asemenea execesiv), fapt generat de redirecționarea investițională din sectorul întrat în colaps, Dot.com. În viziunea adepților mainstream, principalele cauze ale declanșări crizei economice au fost:

• Randamentul redus al produselor financiare considerate sigure, reducerea semnificativă a ecartului dintre randamentul produselor financiare sigure și randamentul produselor financiare riscante

• Creșterea într-un ritm exponențial a numărului de credite acordate substandard și securizarea iresponsabilă și într-un volum impresionant a creditelor acordate substandard

• Creșterea exagerată a cererii de imobiliare, în baza creditelor obținute facil

• Tendința exagerată a populației din țările în curs de dezvoltare spre economisire, majorarea artificială a prețurilor din sectorul imobiliar

• Tendințele spre economisire, care au crescut mult peste potențialul de investire

• Politica de finanțare a titlurilor nelichide pe perioade lungi, practicată de instituțiile bancare, cu fonduri pe termen scurt

Viziunea keynesiană asupra crizei

Keynesiști consideră că depresiunile financiare fac parte din ciclul economic, teorie susținută și de Cristina Peicuți:„ciclurile financiare încep cu o fază de progresie, ajung apoi într-o etapă de dezvoltare accelerată, care degenerează într-o etapă de haos și dezordine și, în final, totul se încheie în etapa de consolidare, urmată de redresarea întregii economii”. În opinia keynesiștilor, principalul vinovat al derapajului economic ce a dus la actuala criză economică este „dereglementarea”. Excesul de lichidități, combinat cu ratele foarte scăzute ale dobânzilor au dus la creșteri exponențiale ale creditelor substandard, acestea generând la rândul lor lichidități.

Lichiditățile au fost direcționate spre domeniul imobiliar, achizițiile alimentând speculațiile imobiliare. În paralel s-a inregistrat o creștere semnificativă a prețului țițeiului. Astfel, dacă în anul declanșării războiului din Irak (2003), prețul/baril era de 32$, în 2008 acesta a ajuns la 137$/baril. În acest fel valoarea importurilor de țiței a crescut de la 292 milioane $/zi (2003) la 1,4 miliarde $/zi (2008). Efectele negative au fost resimțite abia când deficitul comercial american al SUA a atins pragul critic, alimentând exagerat rezerva valutară a Chinei. Pentru acoperirea deficitului s-a apelat la excesul de lichidități existent pe piață, măsură care a dus la dinamizarea în plus a tranzacționprilor și la creșterea presiunii impuse încrederii în derivatele financiare ce aveau rate de profit supraevaluate.

În viziunea keynesistă, principalele cauze ale declanșării crizei economice au fost:

Ratele reduse practicate la dobânzim, speculațiile pieței imobiliare

Piața dereglementată, lichiditățile în exces, speculațiile pieței imobiliare

Creșterea exponențială a creditării substandard, ce se baza pe credite de tip NINJA (Non Income Non Job non Assets)

Acumulările uriașe din rezerva valutară chineză, deficitul fiscal și deficitul comercial american

Subcapitolul 1.4 Efectele economice ale crizelor

Crizele economice în domeniile statelor dezvoltate se află în topul ocupă principalelor amenințări la adresa stabilității globale în anul 2014. Conform raportului Global Risks 2014, dat publicității de Forumul Economic German, principalii factori de risc ai omenirii vizează atât factori politici și sociali, cât și factori economici și de mediu. Raportul conține concluziile a peste 700 de experți de pe întreg mapamondul, care au enunțat zece riscuri majore pentru omenire în acest an:

Crizele economice din statele cu economii dezvoltate – economiile sunt în continuare într-o stare de echilibru precar datorat creditării excesive din anii precedenți. O nouă criză fiscală, declanșată într-o economie importantă ar putea avea un efect major asupra umanității, declanțând un efect în lanț

Șomajul ridicat – este o continuă amenințare, cu risc global, milioane de oameni din toate categoriile de economii întâmpinând serioase probleme în găsirea unui loc de muncă

Criza resurselor de apă – accentuată de administrările defectuoase și de competițiile pentru resursele mult prea limitate

Disparități uriașe între venituri – un efect al crizei financiare ce se resimte cu precădere la nivelul claselor de mijloc ale economiilor din statele dezvoltate

Eșecul atenuării și adaptării la schimbările climatice – în ciuda numeroaselor măsuri luate de autorități pentru contracararea efectului de seră, există riscul neadaptării la schimbările climatice, ce afectează în special țările cu economii mai puțin dezvoltate

O frecvență crescută a fenomenelor climatice extreme – generate de schimbările climatice (generează secetă și inundații). Raportul Global Risks 2014 scoate în evidență implicațiile pe care le au aceste fenomene atât în securitatea alimentară cât și în stabilitatea socială și politcă

Eșecul guvernanței globale

Criza alimentară – în relații de interdependență cu riscul schimbărilor climatice

Prăbușirea unei instituții sau a unui mecanism financiar major – risc alimentat de incertitudinile vizând calitatea activelor unor unități bancare

Instabilitatea politică și socială profundă

În continuare specialiștii sunt sceptici cu privire la durata acestei crize al cărui termen de finalitate încă nu se întrevede. Mai mult, există riscul apariției unor noi crize, pe fondul neadaptării unui mecanism sigur de control al emisiunilor monetare la nivel global. În plus, în lipsa adoptării unor decizii radicale privind eliminarea controlului statului asupra emisiunilor monetare la nivel mondial, moneda va continua să rămână pârghia vitală pentru economie, iar cei care o manipulează și o distribuie vor profita de asta. Și asta deoarece nici un stat nu dispune de mecanismul corect prin care să poată aloca resurse monetare pe criterii pur economice.

Efectele crizelor din sistemele economice contemporane pot fi sesizate cu ușurință, principala reacție fiind diminuarea consumului. Astfel, ca urmare a panicii ce se instalează aproape simultan cu știrile negative vizând evoluția cursului de schimb, a dobânzilor ori a inflației, populația reduce drastic consumul. Aceasta scădere provoacă micșorarea producției interne, ceea ce duce în timp la creșterea șomajului.

Pe piețele externe, pe fondul reducerii cererii se înregistrează scăderea accentuată a exporturilor.

În momentul în care riscurile financiare cresc, iar cererea de instrumente financiare, lichiditatea pieței de capital și randamentul producțiilor sunt în scădere se ajunge la creșterea dobânzilor, fapt ce atrage după sine creșterea costului capitalului ce este atras prin instrumente specifice (pe termen lung) de pe piețele financiare. Aceasta poate fi explicația pentru care unele bănci centrale reduc dobânda de intervenție, oferind în acest fel sistemului bancar o lichiditate mărită, ideală pentru susținerea economiei. Printre efectele imediate ale crizei economice se mai numără și deprecierea accentuată a cursului de schimb valutar și creșterea galopantă a inflației.

Criza financiară generează falimente, restructurări de instituții și companii financiare, fuziuni și preluări, diminuarea sau pierderea credibilității financiare, reducerea drastică a volumului de tranzacții bursiere, volatilitatea prețurilor, creșterea riscului pe piața financiară.

Efectele crizei economice de finanțare s-au resimțit în mai multe planuri:

În plan economic și juridic:

Modificarea raporturilor de forțe, dar și a polilor de putere economiă, la nibel global – Structura relațiilor internaționale, dar și pozițiile ierarhice în economie, politică, etc s-a modificat permanent, marile puteri ale lumii luptând pentru supremație (băncile americane au pierdut pozițiile fruntașe deținute în topul mondial, locul acestora fiind luat de băncile chineze – China Citic, China Construction Bank, China Merchants Bank și ICBC)

Creșterea vulnerabilității economiei, la nivel global, creșterea exponențială a numărului societăților comerciale care au intrat în faliment

Menținerea constantă a activității companiilor de leasing, majorarea considerabilă a restanțierilor la credite bancare, dar și la plata obligațiilor fiscale

Majorarea gradului de îndatorare a bugetului , creșterea vulnerabilității în domeniul bancar și financiar

În plan social:

Diminuarea drastică a investițiilor, majorarea exponențială a numărului de șomeri la nivel global

Creșterea alarmantă a incidentelor conjugale și a numărului minorilor supuși abuzurilor

Reducerea semnificativă a prețurilor la locuințe, dar și scăderea prețurilor la închirieri, declinul instituțiilor mass-media

În plan psihologic:

Declanșarea și accentuarea crizei în domeniul medical

Declanșarea diverselor probleme de sănătate mintală în rîndul populației, urmare a șocurilor resimțite, datorate crizei

Propagarea crizelor în plan internațional (efectul de contagiune)

Actuala criză economică, ce a avut și are efecte catastrofale asupra tuturor statelor lumii, a pornit din SUA, ea fiind generată de politica de expansiune monetară practicată aproape permanent. Criza s-a propagat rapid la nivel global, efectul fiind cunoscut sub denumirea de “efect de contagiune”. Termenul este introdus de curând în literatura economică, el fiind împrumutat din domeniul medical.

Efectul de contagiune a intrat în atenția specialiștilor în economie în ultimii ani, când s-au accemtuat efectele de propagare ale crizelor în diferite state de pe glob. Efectul de contagiune a fost remarcat pentru prima oară în iulie 1997, pe piața valutară din Thailanda, guvernul luând decizia “să suspende ancora valutară pe dolar și să adopte flotare liberă pentru moneda națională – baht (respectiv menținerea pe o perioadă îndelungată de timp a unui curs de schimb fix ce a încurajat atât împrumutul din surse externe cât și atragerea investițiilor străine, acestea expunând economia destul de mult la un risc valutar)”.

Criza a fost resimtiță rapid și în țările învecinate (Coreea de Sud, Malaiezia, Singapore, Filipine), ajungând ulterior în Rusia și Brazilia. Efectul de “domino” a afectat mai multe state dezvoltate din America de Nord și Europa, efectele fiind resimțite o perioadă îndelungată de timp. Efectul de domino afectează un număr foarte mare de persoane atât din statul în care criza își are originea, cât și în statele învecinate, efectele fiind devastatoare și manifestate într-o perioada scurtă de timp. Efectul de contagiune este principalul motiv pentru care o criză declanșată la nivelul unui singur sector al unei economii afectează rapid întreag sectorul economic al statului respectiv.

Contagiunea vizează și reacțiile emoționale ale consumatorilor și investitorilor, diferitele probleme semnalate pe piețele financiare internaționale fiind în măsură să genereze boom-uri diverse, de la prăbușirea burselor la atacuri speculative diverse, ce la rândul lor pot duce la dezechilibre majore în balanțele de plăți externe ori la nivelul indicatorilor macroeconomici de bază (șomaj, inflație, curs de schimb, dobândă), La o abordare generală, contagiunea poate fi considerată un mecanism generator al efectului de domino, ce permite transmitea diferitelor șocuri între diverse state. Efectul poate fi resimțit atât în condiții de creștere economică, cât și în crizele propagate la nivel global. Efectul contagiunii vizează și reacțiile emoțiale ale consumatorilor și investitorilor la modificările radicale ale piețelor internaționale. Acestea sunt în măsură să genereze diverse atacuri speculative cu consecințe deosebite, să ducă la prăbușirea burselor, să genereze comportamente atipice, rezultatul final fiind apariția dezechilibrelor majore în balanțele plăților externe ori chiar la nivelul cursurilor de schimb, dobânzilor, șomajului sau inflației unor state ce erau recunoscute ca fiind stabile economic.

Adoptarea și definirea efectului de contagiune a implicat și identificarea unor legături ce se pot crea între diverse state, acestea având și menirea de a explica existența și valoarea contagiunii:

Legăturile financiare – sunt posibille datorită apartenenței diverselor economii la sistemul financiar internațional. Concret, dacă într-un stat apare o criză se remarcă aproape instantaneu retrageri masive de capital, pentru atragerea de lichidități apelându-se la emisiuni de titluri în terțe state, soluție ce duce implicit la propagarea șocului. Similar s-a remarcat că procedează băncile multinaționale, ce își retrag rapid excesul de lichidități infuzat în piețe cu potențial de creștere mare, în momentul în care apar primele semne ale unei crize. Acțiunea duce la dezechilibrul statului debitor, acesta fiind ulterior accentuat de retragerea parțială ori definitivă a băncilor de pe piața financiară a statului respectiv.

Legături economice – sunt datorate relațiilor comerciale dintre state. În cazul în care două state se află în competiție acerbă pe piața internațională sau când raportul de schimb dintre ele se deteriorează, există tentația deprecierii cursului de schimb, aceasta fiind o metoda de a obține un avantaj. Efectul de contagiune este susținut și de investițiile străine directe și de cele de portofoliu.

Legăturile politice – existente pe fondul relațiilor diplomatice și politice dintre diferitele state, se bazează pe așa-zisele cluburi economice comune, ce impun anumite conduite, chiar și în zona economicului (regimul valutar). În aceste situații dacă unul dintre state, ce face parte din entitatea economică respectivă intră în criză, automat și statele – colege de club îî urmează.

În opinia majorității specialiștilor, efectul de contagiune este definit strict ca fiind „creșterea rapidă a legăturilor dintre diferitele piețe financiare, în momentele de criză”. Sunt însă și economiști care consideră că „efectul de contagiune apare în situație în care o informație privind existența unei crize într-un alt stat crește semnificativ și probabilitatea producerii unei crize pe plan local”, . Paul Masson a propus în anul 1998 clasificarea formelor de contagiune ale crizelor financiare, concepțiile sale fiind ulterior împărtășite de Ribobon și Forbes:

Efectul de contagiune de tip „muson”- este generat de existența unui dezechilibru la nivel global, el afectând mai multe state – de exemplu creșterea dobânzii în SUA după criza din Mexic (1994), creșterea dobânzii în Germania (1992), crizele petroliere (1973, 1979)

Efectul de contagiune de tip „spillover” – generat de apariția unei crize într-un anumit stat, aceasta propagându-se rapid în numeroase alte state (efectul „fundamentals based contagion” – definiție dată de economiștii Kaminsky și Reinhart). În această categorie intră criza „subprime” de pe piața creditului din SUA (2007), criza „dot.com” din Europa și SUA (2000), criza din Turcia (2000), criza din Mexic ce s-a propagat în numeroase țări ale Americii Latine (1994), criza din Asia de Sud-Est (1997) – declanșată ca urmare a deprecierii yen-ului japonez (1995) în fața dolarului american, cele mai afectate state fiind cele care avea relații comerciale foarte dezvoltate cu SUA și Japonia

Efectul de contagiune de tip „rezidual” – vizează modificările situațiilor economice din diferite state care depășesc previziunile operatorilor de piață, acestea reflectându-se în valoarea reziduală a modelelor test vizând corelațiile economice dintre state

Efectul de contagiune a volatilității – se manifestă în special pe piețele de capital și vizează propagarea riscului investițional de pe piața de capital pe alte piețe de capital, fenomenul fiind cel mai studiat în economie.

Cele mai multe modele teoretice asociază contagiunea cu conceptul echilibrului, efectul de contagiune fiind considerat o reacție a răspunsurilor raționale venite din partea investitorilor, în contextul fixe, cu realizarea și prelucrarea informațiilor referitoare la un anumit stat. Conform teoriei lui Shiller (anul 2000), comportamentul investitorilor, la nivel global, în condiții de criză economică poate fi definit ca fiind un salt între echilibre distincte. Diferența dintre abordarea echilibrului unic și cea a echilibrelor multiple a dus la scindarea teoriilor vizând efectul de contagiune:

„Fundamentals based models” – prima generație de modelele teoretice, ce se bazează pe variabile fundamentale. Acționează pe considerentul crizelor definite ca fiind fenomene deterministe, fenomenul contagiunii regăsindu-se sporadic – economiștii Krugman (1979), Flood & Garber (1984) ori Obstfeld (1994, 1996) reușind să demonstreze că efectul contagiunii este inexistent în situația crizelor valutare, generate de epuizarea rezervelor internaționale bancare

„Beliefs – based models”- generația a doua de modele, ce se bazează pe aspectele comportamentale. Echilibrele multiple generează atât atacuri speculative, cât și modificări comportamentale în rândul investitorilor, în strânsă dependență cu noile echilibre ale piețelor. În acest caz efectul contagiunii joacă un rol determinant în declanșarea și ulterior extinderea diverselor crize economice

Cauzele aflate la originea efectului contagiunii crizelor la nivel mondial sunt diverse:

Finanțările de investiții neproductive, venite din partea statelor sursă, ce pot genera diverse probleme în sectoarele economice și financiare – Krugman (1998), Summers (1999)

Efectele volatilității capitalurilor speculative, ce se reflectă în sistemul financiar global – Krugman (1999), ca și modificarea portofoliilor financiare la nivel internațional, în încercarea de a reduce riscurile asociate – Calvo (1998)

Globalizarea diverselor piețe financiare, ce a generat o mobilitate inedită a capitalurilor la nivel internațional, ca și integrarea diverselor piețe

Informațiile asimetrice și comportamentul atipic al investitorilor, ce au ca efect prețul activelor (acesta nu mai este determinat de piață)

Vulnerabilitatea unor state la efectul contagiunii poate fi determinată prin intermediul unor indicatori definiți de factorii generatori ai fenomenului de contagiune. Studiul crizei din Asia de Sud-Est le-a permis economiștilor M. Kawai, R. Newfarmer și S. Schmukler să definească, în totalul rezervelor internaționale ponderea masei monetare M2 (depozitele bancare la vedere, numerarul și depozitele bancare la termen), ca și ponderea datoriei pe termen scurt. Atât ponderea masei monetare cât și ponderea datoriei pe termen scurt reflectă modalitatea prin care sunt finanțate (pe termen scurt), deficitele interne și deficitele de cont curent, respectiv fie prin emisiuni monetare, fie prin îndatorări pe termen redus de pe piața internațională sau piața locală, la intrările valutare inițiale (ce sunt acumulate de banca centrală drept rezervă internațională).

Multe state emergente sunt tentate să majoreze deficintul de cont curent, finanțat prin investitții pe termen redus ori credite. Cum piețele internaționale sunt deosebit de volatile, primele semne ale declanșării unor crize regionale sau mondiale generează efectul de contagiune.

În cadrul efectului de contagiune al crizelor financiare o atenție deosebită este acordată și canalelor de transmitere al acestuia:

Comerțul internațional de servicii și bunuri –deschiderea unui stat către piețele internaționale

Transferul de capital prin intermediul piețelor financiare – credite internaționale, investiții străine de portofoliu, investiții străine directe

Piețele monetare, dependeța variabilelor financiare dintre economii – curs de schimb, rata dobânzii, cotațiile acțiunilor la bursă

Contagiunea transmisă prin intermediul fluxuriloe comerciale internaționale

Datorită faptului că economia unui stat depinde în mare măsură atât de importurile de materii prime și de importurile de tehnologie, cât și de exporturile ce le facilitează producătorilor locali obținerea de profituri de pe piața internațională, riscul contagiunii unei crize externe importante este unul destul de ridicat. Economiștii B. Eichengreen, A. Rose și C. Wyyplosz au reușit să realizeze și să dea publicității exemple diverse de crize financiare ce s-au propagat prin intermediul comerțului internațional:

1992, Finlanda – devalorizarea monedei s-a reflectat negativ și asupra economiei din Suedia, economiile ambelor state având exporturi orientate spre țări terțe identice

1992-1993, Spania – atacurile speculative asupra monedei naționale, dar și devalorizarea controlată a acesteia au dus la efecte negative în economia portugheză, Spania fiind principala piață de export pentru Portugalia

1992, Marea Britanie – atacul speculativ al monedei naționale, devalorizată pentru participarea la ERM a generat o criză fără precedent pe teritoriul Irlandei, care importa masiv în Marea Britanie

Efectul de contagiune prin fluxurile comerciale nu este, în opinia unor specialiști, influențat de gradul de dezvoltare al relațiilor comerciale dintre state, el putând apărea chiar și în situația în care schimburile comerciale sunt aproape inexistente.

Chiar dacă nu tranzacționează bunuri direct, statele respective pot concurenția pe piețe de export comune, în acest caz efectul de contagiune fiind cu atât mai puternic cu cât între structurile exporturilor țărilor respective coincid. Fenomenul de contagiune crește exponențial în cazul statelor ce fac exporturi pe aceleași piețe, în aceeași structură.

Economistul K.J. Forbes a analizat efectele pe care cele 12 crize valutare, generate de crizele din Asia și Rusia, le-au avut asupra a peste 13 mii de companii de pe glob. Studiul dat publicității a reliefat faptul că în anul imediat următor al crizei valutare au fost înregistrate creșteri semnificative ale gradului de capitalizare ale companiilor studiate, remarcându-se și o încetinire (manifestată la nivelul monedei locale) a creșterii venitului net.

Companiile, în care ponderea semnificativă a vânzărilor este reflectată prin exporturi sunt mult mai expuse fenomenului de depreciere, performanțele acestora fiind și ele reduse, comparativ cu cele înregistrate de companiile mici.

Studiul lui Forbes, considerat de referință în literatura economică, reflectă în mod ideal influența pe care o au fluxurile comerciale în fenomenul de contagiune al crizelor economice.

CAPITOLUL 2. GLOBALIZAREA ȘI CRIZA ACTUALĂ. IMPACTUL SĂU ASUPRA ECONOMIEI MONDIALE

Globalizarea are efecte negative la nivelul tuturor statelor lumii, ea accentuând polarizarea formată deja între statele considerate puternice din punct de vedere economic și cele sărace. În vreme ce marile state ale lumii, considerate privilegiate, au posibilitatea să treacă mai ușor peste diverse șocuri economice, statele sărace sunt permanent defavorizate.

Criza economică fără precedent ne-a confirmă încă o dată, dacă mai era nevoie, faptul că de pe urma globalizării au de câștigat în primul rând statele dezvoltate ale lumii, de dispun de toate mijloacele necesare pentru a profita din plin de eventualele oportunități ivite, în detrimentul restului statelor lumii.

Din păcate, globalizarea facilitează promovarea și protejarea intereselor unor anumite state, cu precădere Statele Unite ale Americii, care după finalul Războiului Rece, au ajuns prima super-putere la nivel mondial.

În acest moment, toate marile state capitaliste ale lumii sunt sub impactul direct al globalizării contemporane, acestea fiind obligate permanent să concureze unele cu altele, în special în procesul de atragerea unor noi investiții străine directe, cu efecte imediate resimțite la nivelul economiilor naționale.

De cealaltă parte, statele mai puțin dezvoltate ale lumii sunt obligate să se alinieze regulilor economice instituire de marile puteri mondiale, fapt pentru care permanent ele se află într-un raport de subordonare, de dependență financiară și nu numai.

Din acest motiv mulți sunt specialiștii care susțin că globalizarea nu reprezintă decât un instrument destul de puternic prin intermediul căruia se impun anumite sisteme și valori, cu efecte negative resimțite de marea majoritate a populației lumii.

Urmare a accentuării și generalizării permanente a fenomenului internaționalizării, globalizarea a început să inducă în ultimii ani și o dezvoltare semnificativă a companiilor multinaționale, acestea extinzându-și piețele de desfacere într-un ritm exponențial, în paralel cu ridicarea standardelor concurenței la nivel mondial.

Așa s-a ajuns în situația ca marile firme autohtone să fie obligate să facă față atât concurenței de la nivel național, cât și celei din afara granițelor, cu efecte ce se reflectă nu doar în veniturile pe termen lung, ci și în imaginea conferită populației.

Efectul pe care globalizarea îl are la nivelul statelor lumii poate fi scos puternic în evidență prin urmărirea evoluției economico-financiare la nivel mondial a crizei din SUA, reacțiile autorităților și măsurile adoptate pentru diminuarea efectelor fiind adoptate ulterior de toate marile state la lumii.Astfel se poate observa cu ușurință efectul de domino generat de globalizare, la nivelul tuturor țărilor.

Globalizarea la nivel economic induce o creștere accentuată a interdependențelor la nivelul statelor lumi, creștere datorată în principal extinderii și a dezvoltării legăturilor de tip transnațional în diversele domenii.

Treptat, dar sigur, multe probleme de tip național ajung să se transforme în probleme de tip global, rezolvarea acestora fiind tot una ce implică numeroase state ale lumii.

În acest moment, pe fondul crizei declanșate în anul 2007, economia mondială poate fi cu ușurință catalogată ca fiind permanent sub influența oscilațiilor pe de marile piețe financiare, dependentă de volumul afacerilor derulate la nivel internațional și sub presiunea competițiilor economice dintre marile puteri ale lumii.

Subcapitolul 2.1. Istoricul crizei actuale

Criza economică actuală a fost prezisă în urmă cu câțiva ani de cel care acum este simbolic denumit “Dr. Doom” (pentru viziunile sale sumbre la adresa evoluției economiei mondiale). Nouriel Roubini, economistul considerat a fi un fel de profet al sistemului financiar mondial, a fost primul care a atras atenția întregii lumi cu privire la posibilitatea apariției unei crize fără precedent. Și tot el a prezis și prăbușirea sistemul imobiliar, spre indignarea specialiștilor în economie și a bancherilor, care au preferat să ignore toate semnalele de alarmă, continuând să susțină că economia SUA este mai sigură și mai prosperă ca niciodată.

Oficial, actuala criză economică mondială a debutat la începutul anului 2007, când oficialii americani au sesizat faptul că tot mai multi clienți ai marilor bănci nu-și mai puteau achita ipotecile care aveau grad ridicat de risc.

Totul a început în momentul în care fostul președinte al băncii centrale americane, Alan Greenspan, a luat decizia la începutul anilor 2000 să reducă rata dobânzii, prin emisiunea de monedă. Decizia, luată ca urmare a sfaturilor primite de la actualul guvernator al FED SUA, Ben Bernanke (care la acea vreme era membru în consiliul guvernatorilor), a fost startul dat politicii inflaționiste americane. Ca urmare a măsurii lui Greenspan, a început o relaxare financiară fără precedent, rata dobânzii ajungând de la un nivel de 6.25% la începutul anului, la doar 1,75% la finele acestuia. Scăderea a continuat până în anul 2003, când rata dobânzii (rata nominală) a atins nivelul record de 1%, menținut constant o perioadă de 12 luni. Și pe o perioadă de trei ani, timp în care prețurile au crescut constant, rata reală a dobânzii a fost menținută la un indice negativ, băncile văzându-se obligate să apeleze la împrumuturi la FED pentru a supraviețui.

Până în anul 2006 rata reală a dobânzii s-a apropiat de zero, iar sumele oferite de băncile centrale s-au regăsit în economiile proprii (un efect al acestora regăsindu-se în boom-ul imobiliar american). Mai mult, cu aprobarea tacită a Fondului Monetar Internațional (FMI) marile bănci centrale au început să emită exagerat monedă, astfel fiind înduși în eroare oamenii de afaceri, întreprinzătorii, dar și persoanele fizice, fenomenul fiind preluat de către băncile comerciale, spre satisfacția populației. În această perioadă s-a înregistrat o creștere fără precedent a leasingului, a creditelor ipotecare și a creditelor de consum, oferta de creditarea consumului câștigând teren important în fața producției. Prin emisia masivă de monedă atât la nivelul băncilor centrale americane, cât și a celor din restul puterilor financiare ale lumii, s-a ajuns la producerea unui dezechilibru între sistemul financiar controlat de stat prin băncile centrale și economiile reale.

La acesta s-a adăugat și “politica banilor ieftini”, care a fost promovată de către băncile centrale în perioada 2001-2005, pe fondul lichidităților abundente și al nivelului redus al dobânzilor fiind slăbite standardele de creditare. Astfel s-a ajuns la o creștere semnificativă a riscului de creditare, tot mai mulți fiind cei care nu și-au mai putut plăti obligațiile financiare către bănci. În încercarea de a găsi o soluție, la data de 1 februarie 2007 Statele Unite ale Americii decid să adopte legea creșterii salariului minim pe economie, respectiv Fair Minimum Wage Act. Prin această lege s-a încercat blocarea investițiilor și a creditărilor, cu efecte imediate asupra companiilor americane ce se aflau în strânsă competiție cu cele de peste ocean.

În paralel, pentru a preveni o eventuală catastrofă economică la nivel global, Congresul american a adoptat cu doar câteva luni (13 februarie 2008) înainte de prăbușirea Lehman Brothers Economic Stimulus Act, ce prevedea atât susținerea diverselor investiții în mediul afacerilor, cât și susținerea sectorului creditelor de tip ipotecar. Inițial s-a luat decizia alocării sumei de 152 de miliarde de dolari pentru susținerea și salvarea cunoscutelor Fanny Mae și Freddie Mac (care însă în luna septembrie a aceluiași an vor fi puse sub supraveghere federală).

Iar la mai puțin de două luni de la mărirea salariului minim pe economie importanta banca americană JP Morgan Chase & Co reușește, cu ajutorul băncii centrale a SUA (Federal Reserve) să achiziționeze la un preț derizoriu banca de investiții Bear Stearns. În vara anului 2008 a fost adoptat și Housing and Economic Recovery Act, ce a permis garantarea portofoliilor creditelor ipotecare din instituții financiare diverse, de renumita Federal Housing Administration, pentru suma de 300 de miliarde de dolari. Această lege a creat și mediul legal pentru autorizarea Federal Housing Finance Agency de a prelua sub supraveghere cunoscutele Fanny Mae și pe Freddie Mac, a căror valoare reunită depășește jumătatea numărului de credite ipotecare acordate pe piața americană.

Evenimentele care au generat marea criză mondială au început să se precipite în luna septembrie a anului următor, când în doar câteva zile s-a produs inevitabilul. Luna septembrie a anului 2008 a început prin punerea sub supraveghere federală a două dintre cele mai mari bănci de credite ipotecare americane, respectiv Freddie Mac și Fannie Mac, care în ciuda tuturor măsurilor luate până atunci, nu au reușit să se stabilizeze. Iar în ziua de 9 septembrie 2008 se înregistrează o scădere semnificativă a prețului acțiunilor cunoscutei companii americane.Lehman Brothers. Astfel acestea scad într-o singură zi cu 45 %, în urma unui anunț care dădea ca posibilă retragerea de la masa negocierilor pentru preluarea a 50 % dintre acțiunile Lehman Brothers a Bănci coreene de investiții. A doua zi, pe 10 septembrie 2008, banca coreeană confirmă retragerea de la masa negocierilor, în paralel cu anunțul făcut de Lehman Brothers privind o pierdere oficială de 3,9 miliarde de dolari pentru trimestrul al treilea.

În ziua de 11 septembrie acțiunile Lehman Brothers continuă trendul de prăbușire (încă 41,8%), în vreme ce costul creditului de asigurări ajunge la 805 puncte de bază, iar Bank of America și banca britanică Barclays, încep să ia în discuție o eventuală preluare a corporației financiare. Soarta Lehman Brothers (și implicit a lumii) este decisă în zilele de 12 și 13 septembrie 2008, când mai marii de pe Wall Street își dau întălnire pentru a găsi soluții de îeșire din criză. În urma discuțiilor, atât Guvernul Federal cât și Trezoreria concluzionează că nu se vor folosi bani publici pentru se preluarea Lehman Brothers, în discuție fiind introdusă și posibilitatea salvării celui mai mare grup de asigurări din lume, American Internațional Group (AIG), amenințat și el de faliment.

În ziua de 14 septembrie banca Marii Britanii, Barclays, renunță la ideea de a interveni în favoarea Lehman Brothers, exemplu fiind urmat și de Bank of America care decide să cumpere pentru 50 de miliarde de dolari Merryl Lynch, un alt gigant de pe Wall Street afectat de prabușirea pieței imobiliare americane.În aceste condiții, în ziua de 15 septembrie 2008 Lehman Brothers anunță oficial falimentul, iar acțiunile celui mai mare grup de asigurări din lume, American Internațional Group AIG se prăbușesc. Pentru prevenirea crizei de lichidități și a prăbușirii creditelor, AIG obține permisiunea de a accesa din capitalul său suma de 20 de miliarde de dolari. A doua zi se reușește salvarea prin naționalizare a grupului de asigurări American Internațional Group (AIG), amenințat de faliment, banca centrală americană Federal Reserve acordându-i acestuia un împrumut în valoare de 85 de miliarde de dolari.

La 1 decembrie 2008 SUA anunță oficial împlinirea unui an de la intrarea în recesiune.

Subcapitolul 2.2. Efectele crizei actuale în SUA

Criza financiară a avut efecte catastrofale pentru economia americană, care a înregistrat pierderi de cîteva mii de miliarde de dolari în ultimii ani. Conform raportului anual al Rezervei Federale (Fed) din Dallas, dat publicității la finele anului trecut: “dacă efectele crizei sunt permanente, trendul de consum observat începând din 2007 sugerează că pagubele produse ar putea fi de peste două ori mai mari față de estimarea de  6.000 – 14.000 de miliarde de dolari”.

Punctul zero al declanșării crizei economice în SUA este considerat momentul prăbușirii Lehman Brothers Holdings Inc, corporația fiind ulterior vândută parțial băncii britanice Barclays și holdingului Nomura Holdings. În momentul declarării falimentului, Lehman Brothers Holdings Inc avea datorii în valoare de 613 miliarde de dolari, active de 639 miliarde de dolari și împrumuturi de 155 miliarde de dolari.

Criza economică și piața de capital americană

Criza economică a afectat nu numai instituțiile financiare americane, ci și evoluția pieței de capital. După numeroasele falimente declarate ale unor unități bancare ce erau considerate puternice, după restructurările de răsunet și preluările la prețuri destul de avantajoase, câteva grupuri financiare privilegiate de guvernul SUA au avut serios de câștigat.

În tot acest timp modificările esențiale generate de criza financiară s-au reliefat și la nivelul PIB-ului economiei americane, cu efecte serioase atât la nivelul bursier, cât și la nivelul portofoliilor financiare existente în acel moment pe piața americană. Așa s-a ajuns la apariția unor fluctuații majore la nivelul cotațiilor de la bursă (indicii bursieri suferind mutații serioase) care au înregistrat scăderi fără precedent, în paralel cu creșterea volatilității pieței de capital.

Astfel, dacă la începutul anului 2007 indicele DJ Industrial era cotat la o valoare de 12.474 puncte, la finele anului următor (decembrie 2008) acesta a ajuns la 8.579 puncte, scăderea de 31.22% resimțindu-se destul de puternic. Și National Association of Securities Dealers Automated Quotations (NASDAQ), bursa electronică cu cel mai mare număr de acțiuni zilnice, a înregistrat o scădere de 37.7% în aceeași perioadă. Indicele bursier S&P 500 a înregistrat și el același trend descendent, care a fost de 38.3 % în intervalul ianuarie 2007 – decembrie 2008.

Ca efect al scăderii valorii indicelui bursier s-a remarcat o creștere considerabilă a volatilității acestuia, tranzacțiile bursiere americane prezentând un risc fără precedent. Pe lângă acestea, un alt efect al crizei financiare care a destabilizat nu numai SUA ci și întreaga lume, s-a remarcat scăderea drastică a randamentelor ce erau asociate diverselor plasamente financiare, lucru ce se poate constata și într-un raport dat publicității de cunoscuta Towers Perrin, care scoate în evidență pierderile uriașe ale unor portofolii financiare de pe piața de capital din SUA.

Criza economică a lovit puternic piața de capital americană pe care predominau acțiunile, acestea fiind cele mai uzitate în procesul de finanțare al sectorului privat. Urmare a crizei economice americane, s-a remarcat o scădere a volumului de tranzacții, în paralel cu reducerea randamentelor plasamentelor financiare, plasamentele pe piața de capital din SUA devenind tot mai nesigure. Piața de capital americană a reușit să înregistreze evoluții pozitive în ultimii ani, în anul 2013 indicele Dow Jones atingând pragul de 16.000 de puncte. Evoluția pozitivă este pusă de unii analiști pe seama politicilor monetare expansioniste fără precedent practicate de SUA, dar și pe evoluția favorabilă a unor companii internaționale puternice. De asemenea, în primele zece luni ale anului 2013 indicele american S&P 500 a reușit să înregistreze o creștere de 23,2%, el fiind cotat la 1.756,54 puncte, indicele pan-european Dow Jones Stoxx 600 crescând cu doar 15,3% (322,37 puncte).

Pe fondul majorării costurilor de finanțare semnalate în economia americană (ca urmare a semnalelor transmise de Fed legate de momentul de inflexiune a politicii monetare), al volatilizării fluxurilor de capital orientate spre piețele emergente, de creșterea unor riscuri de natură geopolitică, dar și de intensificarea factorilor de risc, piața financiară din SUA a reușit să se stabilizeze, înregistrând creșteri.

2.2.3 Criza economică și populația americană

Statisticile au demonstrat că în anii 2007 și 2008 cetățenii SUA au resimțit cel mai puternic criza financiară, în urma atitudinii adoptate de guvernul federal de-a lungul anilor. Dacă în anul 2006 valoarea estimată a clădirilor și a caselor era de aproximativ 13 trilioane de dolari, în 2009 acestea mai valorau doar 7 trilioane de dolari. Și averile personale ale americanilor au avut de suferit, marea majoritate a acestora scăzând cu peste 30 %. Economiile directe au înregistrat o scădere de 1,2 trilioane de dolari, în timp ce fondurile de pensii au scăzut și ele de la 11 trilioane de dolari, la opt trilioane de dolari. Pentru a atenua efectele devastatoare ale crizei, ce au fost resimțite cel mai puternic de către populație, Federal Reserve (Banca Centrală a SUA) a alocat 540 de miliarde de lei fondurilor diverse de pensii, pe lângă cele 700 de trilioane de dolari puse la dispozitia băncilor și companiilor de asigurări preferate, ce erau amenințate cu falimentul.

La începutul anului 2009 s-a remarcat că valoarea acțiunilor înregistrate la bursele din SUA scăzuseră la jumătate din valoarea avută cu doi ani mai devreme, americanii aflându-se într-o recesiune economică fără precedent. Ultimul raport anual al Rezervei Federale (Fed) din Dallas evidențiază, drept efecte ale crizei financiare asupra SUA, pe lângă pagubele materiale ce ar putea ajunge la 30.000 de miliarde de dolari, și șomajul foarte ridicat în rîndul americanilor, dar și oportunitățile ratate, din cauza infuziei în sectorul financiar a peste 13.000 de miliarde de dolari. Un calcul simplu arată că pagubele economice înregistrate de economia americană au reprezentat între 50 -85 % din PIB-ul SUA, ceea ce înseamnă că fiecare familie de americani a fost împovărată gratuit cu sume cuprinse între 60.000 -130.000 de dolari. Și asta deoarece prin susținerea și ajutoarele acordate marilor companii pentru a scăpa de faliment, statul a aruncat povara pe umerii contribuabililor, prinși fără voia lor într-un joc al hazardului financiar.

Pe lângă acestea, marea majoritate a americanilor a fost direct afectată grav de criza financiară, care a generat un nivel al șomajului fără precedent în SUA. Falimentele pe bandă rulantă, vânzarile și preluările în forță, pe fondul instabilității economice au dus la concedieri masive, cei mai afectați fiind americanii care lucrau în sectoarele inter-dependente de finanțarea din surse externe (credite, obligațiuni, acțiuni). La scurt timp de la declanșarea crizei au început disponibilizările pe bandă rulantă, cei mai afectați fiind cei care lucrau în sectoarele intensive de capital, cu ciclu lung de producție și care produc bunuri de folosință îndelungată.

Astfel, în domeniul construcțiilor în perioada 2006-2008 numărul disponibilizărilor a ajuns la peste 700.000 de angajați, fapt ce s-a răsfrânt cu precădere asupra nivelului șomajului, care în primele 11 luni ale anului 2008 a ajuns la cifra de 50 de milioane. Și asta după ce pe parcursul anului 2007 se înregistrau aproximativ 42 de milioane de americani șomeri. Această rată a șomajului a fost similară cu cea înregistrată de Statele Unite ale Americii în perioada 1992 – 1993. Din fericire, la finele anului 2013, rata șomajului în rândul americanilor era în scădere, ea ajungând la cel mai redus nivel din ultimii cinci ani, conform agenției Reuters. În condițiile în care s-au creat 169.000 de noi locuri de muncă, Departamentul american al Muncii a făcut public anunțul potrivit căruia la finele lunii august 2013 rata șomajului a ajuns la un procent de 7,3%, acesta fiind cel mai mic nivel înregistrat de la finele lunii decembrie 2008. Analiștii sunt de părere că rata șomajului a scăzut ca urmare a numărului mare de americani care au renunțat să-și mai găsească un loc de muncă, ei nemaifiind astfel înregistrați ca șomeri. Pe lângă aceasta, FED a pus presiune pe piețele emergente, anunțând că va diminua valoarea de lichidități de pe piață, ea achiziționând lunar obligațiuni de peste 85 de miliarde de dolari, cu scopul clar definit de stimularea creșterii economice.

În plus, Departamentul Comertului SUA, citat de aceeasi Reuters, a dat publicității un raport în care se menționează că PIB-ul americanilor a crescut în perioada lunilor aprilie – mai 2013, cu peste 2,5%, față 1,7% cât era prognozat. Și creșterea economică depășeste cu mult estimările specialiștilor, pe trimestul al doilea al anului 2013 ea fiind de două ori mai mare decăt cea înregistrată în primul trimestru (1,1% ). În același timp s-a observat și o majorare a cheltuielile de consum (ce reprezintă cam 70% din economia SUA) acestea trecând pragul de 1,8% pentru trimestrul al doilea.

Subcapitolul 2.3. Efectele crizei actuale asupra altor țări

Criza financiară declanșată în SUA a cuprins rând pe rând toate țările dezvoltate ale lumii. Și asta deoarece nu doar americanii au fost adepții unei politicii inflaționiste, ci și alte state. Banca Japoniei (BoJ) le-a oferit băncilor din subordine sume importante doar la dobânda nominală zero, în vreme ce Banca Centrală Europeană (ECB) a redus considerabil rata dobânzii la un nivel de doar 2%, pe care l-a menținut constant vreme de 4 ani. Atât în Japonia, cât și în Marea Britanie și în zona euro, rata rata reală a dobânzii a fost la un nivel apropiat de zero până în anul 2006, sume mari din cele primite de la marile bănci centrale transformându-se în economii proprii.

Mai mult, cu acordul tacit al Fondului Monetar Internațional (FMI), băncile centrale au început emiterea exagerată de monedă, spre deliciul populației, atrasa tot mai mult și de creditele ipotecare, de creditele de consum și de leasing, care erau acordate cu destul de multă ușurință.

Prin emiterea necontrolată de monedă s-a produs un scurt-circuit între economiile reale și sistemul financiar controlat de state prin băncile centrale, în momentul declanșării crizei fiind afectate rând pe rând toate țările implicate în politica financiară inflaționistă, fenomen datorat efectului de contagiune.

Țările cele mai afectate de criza financiară au fost cele care au urmat exemplul SUA și au luat decizia de a crește salariul minim pe economie. Astfel, constatând că mare parte dintre americani nu-și mai pot achit creditele restante, autoritățile americane au emis la jumătatea anului 2007 cunoscutul Fair Minimum Wage Act, care prevedea creșterea salariului minim în trei etape, respectiv din 24 iulie 2007 se ajungea la 5,85 $ pe oră, anul următor acesta urma să fie de 6,55 $ pe oră, iar din 24 iulie 2009 salariul mimin ar fi trebuit să fie de 7,25 $ pe oră.

Cea mai afectată țară din Uniunea Europeană a fost Letonia, care a avut în anii dinaintea crizei cele mai mari creșteri ale salariului minim. Astfel, dacă la 1 ianuarie 2006 salariul minim era de 128 Euro pe lună, în luna septembrie a aceluiași an acesta a ajuns la 170 Euro pe lună, iar la mijlocul lui 2007 valoarea înregistrată a fost de 227 Euro/lună. Pe fondul acestor creșteri s-a înregistrat ulterior o criză fără precedent a șomajului.

Nici în Irlanda lucrurile nu au stat mai bine, aceasta luând decizia să mărească salariul mimin de la 7,65 Euro / oră la 8,30 Euro / oră începând cu 1 ianuarie 2007, iar din iulie 2007 s-a ajuns la valoarea de 8,65 Euro pe oră. Astfel s-a ajuns la situația regretabilă în care rata șomajului a înregistrat o creștere de aproape 13 %. Și în Spania, țară în care se înregistra o rată a șomajului de aproape 21% în aprilie 2010, a practicat majorări ale salariului minim, acesta crescând de la 490 Euro/lună (2004) la 700 Euro pe lună în anul 2008.Singura țară europeană ce se poate lăuda că a fost cel mai puțin afectată de criză este Suedia, țară care nu are salariu minim.

Primele efecte ale crizei financiare declanșate în SUA au fost resimțite de instituțiile financiare din întreaga lume, care fie au fost declarate în stare de faliment (sau la un pas de acesta) fie au fost retrase de la tranzacționarea pe bursă, ulterior fiind preluate parțial sau total de puternice grupuri financiare. Criza financiară a generat o serioasă neîncredere legată de stabilitatea și funcționalitatea instituțiilor financiare, cu consecințe atât asupra economiei diverselor state ale lumii, cât și la nivelul politic, social sau strategic.

În încercarea de a diminua la maxim efectele crizei, mulți au fost guvernanții din Europa care s-au grăbit să preîntâmpine declararea falimentului în masă la nivelul băncilor și al fondurilor de asigurări, luând măsura naționalizării parțiale a sistemului financiar propriu.

Prima care a preluat inițiativa a fost Marea Britanie, Parlamentul britanic adoptând în 21 februarie 2008 legea Banking (Special Provisions) Act, care a deschis calea naționalizării băncilor Northern Rock și Bradford & Bingley. Apoi a venit rândul filialei britanice a cunoscutei Heritable Bank, dar și filialei Kaupthing Edge, ale cărei depozite au fost transferate direct în conturile ING.La finele lunii septembrie a anului 2008 a fost naționalizată parțial și banca Bradford & Bingley, aceasta fiind ulterior vândută parțial băncii Abbey, ce făcea parte din grupul spaniol Grupo Santander.

Tot în aceeași perioadă a fost cumpărată și cunoscuta Glitnir, guvernul islandez plătind pentru ea 600 de milioane de euro, prin intermediul Icelandic Financial Supervisory Authority. În vreme ce Fortis a fost la începutul lui octombrie 2008 de către guvernul belgian, Hypo Real Estate a obținut de la guvernul Germaniei aprobarea pentru o linie de credit de 35 de miliarde de Euro. Suma finală a fost de 30 de miliarde de Euro, banca mai primind alte 20 de miliarde de Euro de la Bundesbank. Și banca Dexia a primit un ajutor substanțial, guvernul belgian, guvernul francez, dar și cel luxemburghez infuzând peste 20 de miliarde de Euro în aceasta.

Băncile Landsbanki și Kaupthing au intrat sub supravegherea guvernului islandez prin intermediul Icelandic Financial Supervisory Authority, în vreme ce guvernul olandez i-a acordat peste 10 miliarde de Euro cunoscutului ING Group. Alte multe institutții financiare nu au avut același noroc, ele fiind achiziționate/preluate în scurt timp de la declanșarea crizei financiare. Astfel, Alliance & Leicester a ajuns să fie preluată în luna octombrie a anului 2008 de către banca spaniolă Banco Santander după ce, anterior (în luna iunie) fusese delistată de pe London Stock Exchange. La începutul lui 2009 HBOS devine parte a grupului bancar Lloyds Banking Group, în timp ce Sovereign Bank este vândută pentru aproape 2 miliarde de dolari cunoscutei Banco Santander.

Numărul instituțiilor financiare intrate în faliment a fost și el unui destul de ridicat, in această categorie putând fi menționate Terra Securities (companie financiară din Norvegia, ce avea ca domeniu de activitate vânzarea unor instrumente financiare), banca de economii a grupului Landsbanki – Icesave, sau banca britanică Kaupthing Singer & Friedlander (o parte din ea ajungând în ING Group).

În încercarea de a atenua efectele crizei financiare, autoritățile au decis, pe lângă naționalizarea băncilor, și reducerea considerabilă a impozitelor, în acest fel încercându-se o stimulare a economiei. În ciuda acestui aspect statisticile au demonstrat că economia s-a prăbușit în multe state ale lumii, producția industrială în state precum Marea Britanie, Germania, Franța sau Spania scăzând cu mai bine de 25 % în primele luni de la declanșarea crizei. Ca un efect imediat s-a remarcat un val de concedieri și disponibilizări în toate marile țări ale lumii, șomajul atingând cote alarmante. Germania a decis să investească 100 de miliarde de euro în garantarea împrumuturilor acordate de către bănci, alte 60 de miliarde fiind alocate doar pentru stimularea economiei germane.

Marea Britanie a fost și ea grav afectată, PIB-ul său prăbușindu-se în primele șase luni de la declanșarea crizei financiare. Și pentru a salva companiile mici, guvernul londonez a intervenit la începutul anului 2009, alocând peste 20 de miliarde de lire pentru garantarea împrumuturilor făcute de bănci companiilor mici și mijlocii. O picătură într-un ocean, așa ar putea fi catalogată această măsură a britanicilor, dacă ținem cont că datoria internă a firmelor din Marea Britanie era de peste 500 de miliarde de lire sterline.

CAPITOLUL 3. EFECTUL DE DOMINO ȘI ZONA EURO

Criza economică declanșată în urmă cu aproape șapte ani este departe de a se încheia, dacă e să-i dăm crezare celebrului economist Nouriel Roubini, unul dintre puținii specialiști care au și prezis-o, atrăgându-și la vremea respectivă numeroase critici.

În anul 2013 mare parte din atenția generală a fost îndreptată fie spre datoriile SUA, fie spre potențiala prăbușire a zonei euro, dar și spre stagnarea pe care a înregistrat-o economia japoneză. În acest an însă, riscurile la nivel mondial s-au modificat, Nouriel Roubini reușind să le identifice într-un amplu raport. Până recent, printre principalele riscuri economice și financiare ale lumii se numărau ieșirea din zona euro a grecilor, reducerea sau eliminarea accesului la principalele piețe de capital din Spania sau Italia, o nouă criză fiscală americană, criza datoriei publice japoneze, tensiunile acumulate între Israel și Iran (legate de proliferarea nucleară) ori deflația semnalată la nivelul multor economii dezvoltate.

În opinia lui Nouriel Roubini, economia mondială este amenințată de trendul descendent al economiei Chinei, stimulentele guvernamentale contribuind negativ la reechilibrarea economică din investiții fixe spre consumul intern, în paralel cu generarea mediului propice pentru apariția activelor și a creditelor neperformante, a investițiilor excesive în infrastructură și în domeniul imobiliar, dar și a volumului datoriilor publice și private. De asemenea, Roubini consideră că americanii au făcut uriașe greșeli de strategie, relaxarea monetară vizată producându-se în paralel cu volatilitatea creată în piață de Rezerva Federală a SUA (numeroase incertitudini de calendarul și de viteza cu care FED încearcă să normalizeze ratele dobânzilor), mulți fiind cei care se tem că aceasta ar putea crește prea rapid și brusc ratele, generând diverse probleme financiare și economice la nivel global.

Economistul Nouriel Roubini susține și că există riscul ca Rezerva Federală a SUA să iasă din programul de stimulare prea lent și prea târziu (indicele urmând să ajungă la 4% abia în anul 2018), în acest fel putându-se produce un boom al prețurilor la active. Roubini este de părere că datorită politicilor monetare practicate atât de SUA, cât și de alte state ale lumii, s-a ajuns la o creștere a prețurilor la active, existând riscul ca acestea să producă în timp noi bule pe piețele de capital, pe piața de creditare ori în sectorul imobiliar. Un alt risc la adresa economiei mondiale îl reprezintă și agravarea crizelor în unele piețe emergente destul de fragile, afectate atât de probleme de natură externă (schimbările de politică monetară ale FED, diminuarea prețurilor la materiile prime, riscurile asociate cu transformările structurale de la nivelul economiei chineze), cât și cu probleme de natură internă (lipsa sau ineficiența reformelor structurale, politicile macroeconomice neadecvate, diverse alte riscuri politice sau electorale).

Și conflictul ucrainian poate reprezenta, în opinia economistului, un serios risc pentru economia globală, escaladarea acestuia putând genera apariția celui de-al doilea Război Rece, cu consecințe uriașe, ce se vor rasfrânge atât asupra investițiilor și a domeniului energetic, cât și asupra oamenilor.

Subcapitolul 3.1 Reacțiile din ZONA EURO la criza economică

Declanșată în SUA, criza economică americană s-a transformat rapid într-o criză mondială, Europa și marile state ale lumii adoptând măsuri de urgență în urma șocurilor financiare resimțite, printre acestea numărându-se ridicarea preventivă a plafoanelor de garantarea depozitelor și interzicerea ori limitarea vânzărilor în lipsă.

Lumea întreagă a urmărit și resimțit efectul respingerii inițiale a planului lui Henry Paulson privind „salvarea Wall-Street-ului”, presa de pe mapamond vorbind tot mai des despre faimoasele ipoteci „subprime”, dar și de așa numitele „active toxice”, instrumentele financiare ce prezentau un risc major. Inițial, mulți au fost cei care nu au crezut că actuala criză se va resimți și pe plan european, considerând că băncile de pe continent sunt mai solide, că activele toxice sunt inexistente sau că normele bancare europene sunt mai bine reglementate.

Cu toate acestea, foarte repede mari instituții bancare din Marea Britanie, Franța ori Germania au început să se prăbușească, liderii marilor state ale lumii începând să se întâlnească tot mai des pentru a dezbate măsuri de intervenție la nivel de stat, dar și la nivelul Băncii Centrale Europene. Irlanda nu a stat mult pe gânduri și a apelat la măsuri disperate (înființând un fond pentru garantarea depozitelor bancare), la limita concurenței neloiale, în vreme ce guvernul laburist din Anglia a decis să se întoarcă de la curentele „New Labour”, dar și cel denumit „a treia cale” (pe care îl preferase în ultimul deceniu), la programe de keynesian.

Liderii politici europeni, în frunte cu Angela Merkel, Jean Claude Trichet (Banca Centrală Europeană) și Jose Manuel Barroso (Comisia Europeană), cu sprijinul premierului britanic Gordon Brown, au provocat SUA la un summit desfășurat în 20, pe lângă cele șapte state puternic industrializate fiind invitate și țările din grupul BRIC (Rusia, China, Brazilia, India), dar și unele state din zona Golfului, ce avea capacitate de a pune la dispoziție din fondurile suverane (Sovereign Wealth Funds) resurse importante (peste două trilioane de USD).

Președintele Franței (care se afla la cârma europenilor în acea perioadă), Nicholas Sarkozy, susținea că prin cooptarea tuturor acestor state ale lumii se poate asigura stabilitatea financiară, în paralel cu adoptarea unor măsuri de reformare a sistemului financiar. Sarkozy a avut mai multe propuneri pentru prevenirea și contracararea crizei, dintre acestea enumerând doar adoptarea unor reacții la nivel global și desfășurarea unui summit la nivel mondial (cu participarea țărilor emergente – summit-ul G 20), acesta având loc la Washington în perioada 15-16 noiembrie 2008.

Și premierul britanic Gordon Brown a adoptat măsuri radicale de natură keynesiană, în ciuda faptului că ulterior fusese adeptul rețetelor ultraliberale. După intrarea în faliment a băncilor Glitnir, Kaupthing și Landsbank, Gordon Brown a invocat legislația anti-terorism pentru a îngheța activele acestora instituții bancare și a proteja depozitele cetățenilor britanici. Împreună cu guvernul și Parlamentul britanic, Gordon Brown a reușit să deblocheze piața interbancară (prin garantarea împrumuturilor), implementând și varianta infuziilor de capital și de lichidități, statul urmând să primească acțiuni preferențiale în urma participației sale. Ambele propuneri ale britanicilor au fost preluate de marile state ale lumii (printre care si SUA), americanii luând decizia de a renunța la achiziționarea activelor toxice și de a infuza masiv capital în City Group.

În luna octombrie a anului 2008 britanicii au trecut la injectarea de capital în mai multe instituții considerate eligibile (în principal bănci din Marea Britanie și subsidiarele altor bănci din străinătate), cu ajutorul acțiunilor preferențiale, care le ofereau șansa britanicilor să aibă câștiguri, în situația în care băncile asupra cărora se intervenise și-ar fi revenit. Valoarea injecțiilor de capital a fost de peste 50 de miliarde de lire sterline, în paralel instituindu-se o strânsă interdependență între politicile de creditare, cele de dividend și schemele de compensație aparținând executivului. Mai mult, guvernul britanic a făcut investiții de capital de peste 35 de miliarde de lire în cunoscuta bancă RBS și după fuzionările HBOS și Lloyds TBS, iar prin schema de lichiditate a Băncii Angliei aproape 200 de miliarde de lire (bilete de trezorerie) au devenit disponibile bancar, folosindu-se operațiunile de tip swap. În plus, până la stabilizarea pieței, Banca Angliei a continuat procesul de organizarea licitațiilor vizând împrumuturi în lire sterline (pe o perioadă de 3 luni) sau în dolari (pentru o săptămână), Trezoreria garantând (contra unui comision), în limita a 250 de miliarde de lire sterline, fondurile nou obținute de bănci.

Pentru relansarea creditării bancare, s-a lansat pe piața un nou pachet de salvare, prin intermediul cărora creditorii aveau posibilitatea, contra unui comision, să identifice activele proprii considerate cu risc maxim, ce puteau fi asigurate de guvernul britanic. Mai mult, și Trezoreria a luat decizia de a extinde schema privind garantarea creditelor (fiind incluse și datoriile băncilor ce fuseseră capitalizate de guvernul britanic până la finele lui 2009), fiind generată și o nouă schemă de garantare a obligațiunilor ce aveau active colaterale.

În paralel cu Banca Angliei, și Banca Centrală Europeană, FED și Banca chineză au luat măsuri pentru reducerea semnificativă a dobânzii politicii monetare, FED derulând în același timp și diverse acorduri de tip swap valutar cu alte instituții similare. Inițiativa premierului britanic de reducerea TVA-ului de la 17,5% la doar 15% a avut efecte benefice asupra piețelor bursiere din Europa, indicii înregistrați de acestea crescând cu peste 10% într-o singură zi (24 noiembrie 2008).

Și cu toate că președintele Nicholas Sarkozy a propus adoptarea unei măsuri similare la nivel european, cancelarul Germaniei, Angela Merkel, nu a fost de acord, susținând că nu se dorește cheltuirea banilor publici în măsuri ce au ca scop finanțarea unor sectoare din alte state, și nici adoptarea unor măsuri ce ar putea avea influențe asupra stabilității monetare din zona europeană, Președintele Franței a propus propriul plan vizând relansarea economică. ce consta în diverse măsuri pentru salvarea industriei auto franceze (ce asigura peste 10% din numărul total al locurilor de muncă), pentru relansarea construcției de locuințe (credite ipotecare cu dobânda nulă) și dezvoltarea construcțiilor destinate locuințelor sociale, dar și obligativitatea producerii pe teritoriul francez a motoarelor electrice destinate automobilelor nou fabricate.

Planul francez reprezenta 1,3 % din PIB (25 de miliarde de euro), el incluzând și măsuri sociale (alocații de 200 de euro destinate familiilor cu un nivel de trai scăzut), dar nu de relansare a consumului (cum ar fi reducerea TVA-ului), știut fiind faptul că mai mult de jumătate din produsele consumate de francezi proveneau din importuri. Simultan cu anunțul președintelui francez privind relansarea economică, președintele Băncii Centrale Europene, Jean Claude Trichet, a anunțat și el micșorarea ratei dobânzii politicii monetare (cu 75 de puncte procentuale), susținând că diminuarea prețurilor la materii prime și la energie generează diminuarea riscului de inflație.

3.1.1. European Financial Stability Facility – EFSF

Grav afectate de criză, primele care s-au prăbușit au fost guvernele Islandei, Belgiei și Letoniei. În vreme ce Obama dispunea aprobarea unui pachet de stimulare economică (a cărui valoare depășea suma de 750 de miliarde de dolari), statele membre G20 au căzut de acord să susțină o acțiune complexă de stimulare a economiei (peste cinci mii de miliarde de dolari), anunțând și triplarea contribuțiilor alocate Fondului Monetar Internațional.

La jumătatea lunii octombrie a anului 2009, noul premier al Greciei, George Papandreou face publică starea dezastruoasă a țării, bugetul acesteia fiind de două ori mai afectat decât se anunțase inițial (deficitul bugetar reprezenta 12.7% din PIB). Cam în aceeași perioadă și colosul Dubai World solicită o amânare a plății datoriilor (în valoare de 26 de miliarde de dolari) pentru o perioadă de câteva luni. La finele lunii aprilie a anului 2010 criza datoriilor statelor europene a devenit tot mai mare, iar Grecia a fost încadrată în categoria „junk“ de agenția de evaluări financiare Standard & Poor's, ea fiind prima țară retrogradată din zona euro (a doua zi a urmat și Spania). Statele europene au luat decizia să salveze Grecia, în data de 2 mai aceasta primind împrumuturi în valoare totală de 110 miliarde de euro (80 de miliarde provenind de la Uniunea Europeană și 30 de la FMI), salvarea fiind însoțită de numeroase măsuri de austeritate adoptate de guvernul elen și chiar de proteste violente în stradă. În acest context FMI și UE i-au decizia să înființeze European Financial Stability Facility (EFSF), ce avea capacitatea de creditare de 750 de miliarde de euro, în paralel cu anunțul Băncii Centrale Europene care specifică achiziționarea obligațiunilor de tip guvernamental din statele ce au probleme grave economice (pentru diminuarea costurilor de împrumut).

EFSF (sau Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară) are rolul de a asigura și de a proteja stabilitatea financiară la nivel european, acordând, prin intermediul unui program de ajustare economică, asistență financiară statelor membre zonei euro. Împreună cu FMI și cu Mecanismul European de Stabilizare Financiară (MESF – mecanism permanent de salvare, înființat pe 8 octombrie 2012 ), EFSF (mecanism de salvare temporar) oferă asistență rapidă în materie de lichidități, emițând atât obligațiuni cât și titluri de creațe de pe piețele de capital.

Catalogat de agențiile de rating cu calificativul AAA (maxim), EFSF poate oferi împrumuturi la prețuri mici, creditând statele cu dobânzi mult sub cele de pe piață, cele mai bune garanții ale sale fiind oferite de statele cu reputație specială pe piețele economice. Ulterior majorat cu 1000 de miliarde de euro, EFSF este un fel de SPV ("Special Purpose Vehicle"), al cărui suport administrativ și gestiune sunt asigurate de către Banca Europeană de investiții.

Pe lângă creditarea statelor ce au probleme financiare și recapitalizarea instituțiilor bancare ce au probleme (împrumuturi ce sunt acordate guvernelor naționale), EFSF poate să intervină pe piețele primare (direct de la țările implicate, ca urmare a angajării reformelor), dar și pe piețele secundare (achiționând obligațiuni de la deținătorii dornici să vândă),

Statele implicate în EFSF se comportă destul de bine, în luna februarie a acestui an șeful EFSF, Klaus Regling (fost director general în cadrul Consiliului Europei), declarând că instituțiile bancare din Grecia, Spania, Irlanda, Cipru și Portugalia sunt pe drumul cel bun, neexistând posibilitatea ca acestea să nu treacă testele de stres ce se vor derula în 2014 de către Banca Centrală Europeană. În statele menționate s-a înregistrat o creștere economică, însoțită de majorarea exporturilor, fiind însă necesar continuarea reformelor inițiate în anii precedenți.

În situația în care băncile vizate vor înregistra rezultate slabe la testele de stres, ele vor fi închise, conform precizărilor făcute recent de Jeroen Dijsselbloem, președintele Eurogrupului. De altfel, Banca Centrală Europeană va trece la preluarea activității de supervizare a băncilor din zona euro la finele lui 2014, peste 130 de instituții bancare intrând într-un proces amănunțit de analiză a calității activelor. EFSF a aprobat recent plata sumei în valoare de 6,3 de miliarde de euro pentru Grecia, stat care și-a respectat toate obligațiile asumate. Banii reprezintă prima tranșă dintr-un împrumut total total de 8,3 miliarde de euro pe care Eurogrup l-a aprobat la data de 1 aprilie 2014 pentru greci, la finalul ultimei misiuni privind evaluarea programului de ajutare de tip macroeconomic. Cu acest ultim împrumut, valoarea totală a asistenței financiare acordate de către EFSF Greciei se ridică la suma totală de 140 de miliarde de euro.

Subcapitolul 3.2. Soluții anti-criză – Banca Centrală Europeană (BCE)

Criza economică, ce a dat peste cap economia mondială, a pus instituțiile financiare în fața unor riscuri fără precedent, diversele autorități monetare încercând să adopte soluții diferite pentru depășirea momentului si stabilizarea economiei. În cazul crizelor anterioare, metodele clasice de abordare s-au dovedit a fi utile. Nu însă și de această dată, din cauza mecanismelor extrem de complexe de pe piata financiară, a dimensiunilor majore avute de bula imobiliară, dar și a crizei creditelor subprime.

Este bine cunoscut faptul că toate măsurile de relaxarea politicii monetare se folosesc pentru stimularea creșterii economice, prima inițiativă adoptată de o bancă centrală în caz de recesiune fiind reducerea ratelor de referință, fapt ce va duce la stimularea creditării și încurajarea investițiilor și a consumului. La fel ca și FED și Banca Centrală Europeană a adoptat, cu puțin timp înainte ca dobânda să ajungă la 0%, măsuri speciale (cunoscuta Outright Monetary Transactions), fără a achiziționa obligațiuni ipotecare (numai titluri de stat). S-a optat pentru această variantă întrucât multe state europene s-au aflat în pericolul falimentului, potențialul efect de contagiune putându-se reflecta și la nivelul sistemului financiar. Atât FED cât și Banca Centrală Europeană au optat și pentru implementarea „forward guidance”, prin intermediul căruia investitorii au garanția că atât cumpărarea titlurilor de stat și a obligațiunilor, cât și nivelul dobânzilor vor fi menținute până la redresarea economiei și intrarea acesteia pe un trend ascendent.

În vreme ce FED și Banca Marii Britanii (BOE) optau pentru injectarea masivă a lichidităților, prin achiziționarea directă a activelor, Banca Centrală Europeană și Banca Japoniei s-au concentrat mult prea mult asupra băncilor comerciale din sistemul financiar, după care au trecut la achiziții de pe piață, în mod direct, cu efecte riscante la nivelul economiei (prin eliminarea excesivă de monedă).

STUDIU DE CAZ

Prezentul Studiu de caz al lucrării denumite „Globalizarea și criza contemporană. Manifestări specifice în România” își propune să scoată în evidență modul în care criza economică s-a resimțit la nivelul țării noastre, o atenție specială fiind acordată domeniului mass-mediei, unde efectele crizei s-au resimțit puternic de-a lungul ultimilor ani.

Din păcate pentru noi, factorii de decizie politici aflați la conducerea României în perioada de debut a crizei, dar și ulterior acesteia, nu au înțeles să reacționeze corespunzător și să ia măsurile specifice pentru atenuarea efectelor acesteia la nivel național, prin deciziile numeroase, ce sunt puse la îndoială de către experții în domeniu, ei reușind doar să impiedice mecanismele economice să genereze redresarea pieței economice românești.

În ciuda faptului că atât de peste Ocean cât și din Europa știrile cu privire la modul extrem de violent de manifestare al crizei erau tot mai dese agențiile de presă internaționale oferind lumii exemplele efectelor negative ale crizei ce erau resimțite la un nivel din ce în ce mai mare, în România cei care ar fi trebuit să ia măsuri din timp pentru prevenirea și contracararea efectelor erau destul de relaxați la finele anului 2007 – începutul anului 2008. Însuși președintele Traian Băsescu a ieșit de câteva ori în presă și a declarat că România nu are de ce să se îngrijoreze, asigurând populația că țara noastră este departe de colapsul economic și financiar.

La finele anului 2008 în țara noastră s-a instalat un guvern de coaliție PSD-PDL, ce le promitea cetățenilor că le vor schimba semnificativ nivelul de trai, cu ajutorul specialiștilor din interiorul formațiunilor lor politice. În ciuda asigurărilor ce curgeau din toate părțile scenei politice, încă din primele luni ale anului 2009 populația a început să resimtă treptat, dar sigur, efectele crizei ce ajunsese în România, cele mai afectate fiind persoanele active. În scurt timp, la nivel național s-a semnalat o creștere semnificativă a ratei șomajului, scăderi dramatice a nivelului veniturilor salariale, dar și o depreciere considerabilă a cursului de schimb RON/EURO, dublată în paralel și de o majorare a dobânzilor. Urmare a acestora, s-a ajuns la blocarea creditării la nivel național, numărul incidentelor bancare a crescut semnificativ, iar veniturile populației au scazut drastic, în paralel cu diminuarea semnificativă a consumului.

În ciuda asigurărilor prezidențiale din urmă cu doar câteva luni, în luna martie a anului 2009 Guvernul condus de liderul PDL, Emil Boc, decide să urmeze exemplul unor state din Uniunea Europeană și accesează împrumuturi de la Fondul Monetar Internațional, Comisia Europeană și BERD. Mai mult, după numai o lună de zile, se produce și o rectificare bugetară negativă, cea mai semnificativă din ultimii ani, la nivel național. Măsurile de creștere a fiscalității, adoptate de guvernanți (care au decis majorarea contribuțiilor sociale în februarie 2009) sunt accentuate începând cu luna mai, când se ia decizia introducerii impozitului forfetar, în paralel cu eliminarea deductibilității TVA pentru autoturisme, combustibili și diversele cheltuieli de întreținere.

Un punct critic în economia românească a fost semnalat în cursul lunii octombrie a anului 2008, când, pe fondul crizei globale, s-au semnalat tot mai multe repatrieri masive de valută din statele emergente, țara noastră fiind printre acestea. Fondurile de hedgind își închideau rând pe rând pozițiile, încercându-se și exploatarea anumitor nivele favorabile ale cursurilor. În țara noastră însă lucrurile nu au stat deloc așa cum ar fi trebuit, guvernatorul BNR luând decizia de a retrage lichiditățile de pe piață, măsură ce le-a forțat pe instituțiile bancare străine să își asume diverse pierderi. În condițiile în care dobânzile erau în creștere exponențială, BNR a luat decizia să nu injecteze lichidități pe piață, guvernatorul Mugur Isărescu anunțând la acea vreme cu mare fast că nu s-a reușit un presupus atac asupra monedei naționale. Recent, guvernatorul BNR a recunoscut că România a fost grav afectată de criza economică declanșată în anul 2009, abia după patru ani întrezărindu-se anumite performanțe pozitive la nivelul economiei: ”Deficitul a scăzut la 1% din PIB, inflația a fost redusă la un nivel în jurul a 3%, iar datoria publică a scăzut la 40%. România și-a propus să adere la zona euro în 2019 și mai are o perioadă de cinci ani să demonstreze potențialul său de convergență reală. Uniunea Monetară nu poate funcționa coerent în absența unui parteneriat fiscal. România sprijină inițiativa Uniunii Bancare, pentru consolidarea stabilității financiare. Banca Națională va fi activă în sprijinirea atingerii convergenței nominale, pregătirea pentru adoptarea euro și menținerea stabilității financiare”.

În vreme ce dobânzile de pe piața interbancară au depășit nivelul de 40%, oficialii români s-au arătat dezamăgiți de faptul că instituțiile financiare afectate nu au solicitat de la Banca Națională împrumuturi în regim de urgență la dobânda lombard (14,25%), preferând să atragă moneda națională la dobânda de 40% , pe care au plasat-o la un nivel de 60-100%.

Măsura instituțiilor financiare era însă una previzibilă, pe fondul neîncrederii instalate deja la nivel național, un împrumut de la BNR atragându-i unității vizate un risc și mai mare, generat de creșterea gradului de insecuritate în rândul deponenților. După o perioadă destul de dificilă, BNR i-a decizia să „înghețe” dobanzile pentru depozitele atrase (ROBOR). Președintele Traian Băsescu, cel care dăduse numeroase asigurări că România nu va fi atinsă/afectată de criză, a profitat de prilej și pentru a-și spori capitalul electoral a promulgat legea privind majorarea salariilor, cu toate că știa că punerea ei în aplicare era imposibilă, în condițiile de atunci ale pieței.

Efectele crizei economice în România au început să fie resimțite de tot mai mulți cetățeni, care fie și-au pierdut locurile de muncă, fie s-au trezit cu o reducere drastică a veniturilor realizate din salarii. Ca urmare a politicii aplicate de BNR, consumul s-a redus și el dramatic, în paralel cu reducerea până la un nivel minim a creditărilor, fapt ce s-a răsfrânt puternic și la nivelul pieței imobiliare, care s-a prăbușit. În perioada anilor 2008-2010 mii de familii s-au trezit că nu-și mai pot achita ratele lunare la creditele imobiliare sau de venituri personale contractate în bănci, instituțiile bancare trecând la numeroase măsuri de executare silită, cu efecte incomensurabile asupra celor aflați în incidență de plată. Urmare a prăbușirii pieței imobiliare, veniturile agenților imobiliari și a brokerilor s-au redus de aproape trei ori, grav afectată fiind și piața auto, unde vânzările s-au prăbușit brusc. La nivel național numeroase societăți s-au văzut nevoite să-și declare falimentul, sute de mii de familii de români trezindu-se aproape peste noapte în situații dramatice. La nivel național, domeniile cele mai afectate au fost:

Sursa captură – www.evz.ro

Astfel, în doar câteva luni, numărul falimentelor înregistrate în anul 2010 s-a majorat cu 18% față de aceeași perioadă a anului 2009, când se semnalaseră 18.421 de dosare de insolvență. Cele mai afectate au fost societățile al căror obiect de activitate era cormerțul cu amănuntul și cu ridicata, firmele din construcții și agențiile imobiliare. Mare parte dintre falimentele declarate de către societățile care activau în domeniul comerțului cu ridicata și distribuția s-au datorat reorientării accelerate a pieței de consum cătr hypermarketuri și retaileri.

La nivelul anului 2010, pe locul al doilea la numărul insolvențelor s-au situat societățile comerciale al căror obiect de activitate era comerțul cu amănuntul (4.178), locul trei fiind deținut de insolvențele declarate în rândul firmelor de construcții, numărul acestora fiind de șase ori mai mare decât cel înregistrat la finele anului 2006. Din lipsa fondurilor, mare parte dintre lucrările de investiții au fost abandonate sau au stagnat, la aceasta mai adăugându-se și scăderea cererii, pe fondul diminuării puterii de cumpărare și a deteriorării comportamentului de plată al partenerilor.

Sărăcirea populației prin majorarea considerabilă a creditării de consum a fost una dintre cauzele care au dus la accentuarea crizei economice la nivelul țării noastre. Pe fondul dublării ponderii pe care o reprezenta sectorul financiar în cadrul PIB-ului țării noastre (în anul 2003 acesta reprezenta 36,3%, patru ani mai târziu el ajungând la 74,1%), economia românească a fost la un pas de dezastru, creșterea fiind generată de diverse operațiuni financiare (mai mult sau mai puțin speculative) și în nici un caz dezvoltării industriale și implicit a creșterii economice. Creșterea economică în primul semestru al anului 2009 a ajuns la aproape 9%, câteva luni mai târziu indicele scăzând brusc cu aproape șapte procente.

Printre efectele crizei care au afectat populația s-a aflat și aprecierea constantă a cursului de schimb valutar, în numai câteva luni euro crescând de la 3,5 lei la 4,2 lei. În paralel cu diminuarea salariilor (în sistemul bugetar s-a aplicat o reducere de 25%), a fost majorată taxa pe valoarea adăugată (cu un procent de 5%), valoarea facturilor și prețurile la principalele alimente considerate de bază sărăcind și mai mult populația. În perioada crizei, rata șomajului s-a dublat, măsurile de austeritate și cele de constrângere economică lăsând pe drumuri sute de mii de români. Și investițiile străine în România au fost grav afectate de criză, acestea ajungând de la 9,4 mld. euro (în anul 2008) la doar 1,6 miliarde în 2012.

După o scădere de 1,3 % în anul 2010, economia românească a început să se redreseze ușor abia în anul 2011, când a fost un an agricol destul de bun (creșterea economică a ajuns la 2,5%).

Anul 2014 vine cu vești bune pentru România, care va avea în sfărșit o creștere economică peste media așteptărilor (2,2 % pentru acest an). Conform ministrului Radu Voinea, românii ar trebui să înceapă să își redobândească încrederea de a consuma,deoarece "criza s-a terminat, dar este nevoie de un efort comun populație-firme-bănci În 2014, creșterea economică va fi mult peste așteptările pe care s-a construit bugetul. Tocmai pentru că economia își revine și consolidează această revenire, oamenii trebuie să aibă încredere să consume, firmele să investească, iar băncile să dea credite. Statul nu va mai face greșelile de politică economică de până în 2008 și nici ajustările brutale din 2009 și 2010. Statul este primul care are încredere, investițiile publice vor crește cu un miliard de euro, în condițiile în care deficitul bugetar va scădea". Declarația oficialului român vine după ce, la mijlocul lunii iunie 2014 și Comisia Europeană a îmbunătățit considerabil previziunile făcute în februarie, legate de creșterea economică la nivelul economiei românești, de la 2,3% (2014) și 2,5 % (2015) ajungându-se la 2,5 % (2014) și 2,6 % în anul 2015.

Efectele crizei economice românești asupra mass-mediei la nivel național

Efectele resimțite de mass-media românească ca urmare a crizei economice au fost de departe mult peste așteptări, ele reflectându-se la nivelul tuturor segmentelor, de la presa de specialitate la presa de divertisment, de la cotidiene centrale și cele locale și ulterior la publicațiile săptămânale sau bilunare. Și din păcate au fost dramatic afectate toate domeniile presei românești, indiferent de vechime, profilul sau prestigiul dobândit în timp.

În România, presa a cunoscut o dezvoltare fără precedent după anul 1989, când în doar câteva luni au apărut pe piață peste 1.500 de publicații, dintre care 65 de cotidiene. Numărul acestora din urmă a tot crescut în anii următori (1991 – 83 de cotidiene, 1992 – 102 cotidiene), pe piața românească impunându-se publicații precum Tineretul liber, Universul, Dimineața, Dreptatea sau Azi, cotidian ce avea un tiraj zilnic de 700.000 de exemplare.

Ziarul considerat în perioada comunnistă drept ”organ al Comitetului Central de Partid”, Scânteia, s-a transformat în Adevărul,  prima sa ediție pe piața României democratice fiind semnalată chiar în ziua de 25 decembrie 1898, ziua în care a fost împușcat fostul dictator comunist Nicolae Ceaușescu.

În primii ani de după Revoluție pe piața mediei românești au apărut săptămânalele Expres și Zig-Zag (cu tirajul de 600.000 de exemplare/ediție), revista 22 și România literară (tiraj de 100.000 de exemplare/ediție), dar și celebrul ”Evenimentul zilei” (22 iunie 1992), la conducerea căruia s-a aflat ani de zile redactorul șef Ion Cristoiu, ce a reușit să stabilească recordul de 600.000 de exemplare/zilnic.Din păcate media românească a intrat într-un declin accentuat începând cu anul 2009, când pe fondul crizei ce își anunța prezența au început să fie practicate reduceri salariale și disponibilizări numeroase, în paralel cu anunțarea primelor falimente.

Primul care a început seria diminuărilor salariale a fost trustul de presă deținut de familia liderului politic Dan Voiculescu, Intact Media Group, care în februarie 2009 a anunțat diminuarea bugetului alocat salariilor angajaților cu 20% și peste 50 de concedieri. La acea vreme trustul de presă era considerat ca fiind unul dintre cele mai puternice pe piața media, el având în subordine posturile de televiziune Antena 1, Antena 2, Antena 3, Euforia TV, cotidienele Jurnalul Național și Financiarul, dar și numeroase reviste dedicate în general femeilor. În ciuda măsurilor luate, după numai câteva luni Intact a anunțat noi restructurări și concedieri, de această dată fiind afectați nu doar jurnaliștii din Capitală, ci și colaboratorii și corespondenții din țară.

Tot la începutul anului 2009 și trustul Ringier România a recunoscut că are probleme financiare, motiv pentru care a luat decizia să închidă primul cotidian gratuit românesc, Compact (26 februarie 2009), cu concedierea celor aproximativ 50 de angajați. Și tot cam în aceeași perioadă și cotidianul Evenimentul zilei a făcut disponibilizări din motive economice, 36 de jurnaliști pierzându-și locurile de muncă. La fel ca și trustul Intact Media Group, și Ringier a continuat după numai câteva luni seria disponibilizărilor, de această dată pierzându-și locurile de muncă un număr de 150 de angajați (cei mai mulți dintre aceștia fiind șefi de departamente și redactori). Iar revista Diva, special dedicată femeilor, a fost considerată nerentabilă, ea fiind inchisă, cu concedierea tuturor angajaților.

Și la cotidianul Gardianul seria disponibilizărilor a început tot în primavara anului 2008, când jurnalistul Alecu Racoviceanu, membru al Consiliul Editorial al ziarului, a anunțat concedierea a 22 de angajați, închiderea ediției de Transilvania și reducerea cu 20% a bugetului destinat salariilor. Decizia a venit după câteva săptămâni de tensiune în redacții, generate de întârzieri în plata salariilor de aproape 60 de zile. În ciuda tuturor măsurilor luate, Gardianul, cotidian apărut pe piața în anul 2002, a intrat în faliment, ultima ediție tipărită (dar și ediția online) datând din ziua de 7 ianuarie a anului 2010. Demn de menționat este faptul că acest ziar a fost cel care, în perioada anterioară declarării falimentului, a desfășurat o amplă campanie îndreptată împotriva președintelui României, Traian Băsescu, jurnaliștii acestuia publicând seria dezvăluirilor incendiare legate de fuga din țară a sirianului Omar Hayssam, condamnat pentru terorism, ca și filmuțelul în care Băsescu este surprins pe când lovea peste față un copil, la un miting electoral.

Și cotidianul Ziua, aflat pe piața media românească încă din anul 1994, și-a închis atât ediția tipărită cât și pe cea online în anul 2010, în ciuda tuturor demersurilor de redresare economică ale directorului Sorin Roșca Stănescu. Trebuie menționat de asemenea că atât cotidianul Ziua, cât și cotidianul Gardianul erau editate de către grupul de presă Ziua, fiind deținute de Asociația Salariaților Petrom.

Nici la trustul Media Pro, celebru pe vremuri pentru salariile plătite de Adrian Sârbu angajaților, lucrurile nu au stat mai bine, tirajele cotidienelor Pro Sport și Gândul scăzând dramatic, în paralele cu numeroase dificultăți întâmpinate de patronat cu plata la timp a salariilor. În ciuda faptului că inițial PubliMedia Internațional anunțase că nu se va renunța la brandurile locale, editate de către companie, în varianta online, după câteva luni acestea au fost închise, fiind considerate de asemenea nerentabile.

Nici televiziunile românești nu au fost ocolite de criză, Romantica TV, parte a trustului Realitatea-Cațavencu fiind vândută la un preț derizoriu, în vreme ce canalul dedicat știrilor sportive, Telesport, a fost închis. Aproape jumătate din numărul total al redactorilor trustului media au fost disponibilizați, iar după reduceri salariale drastice Realitatea TV s-a văzut nevoită să opereze noi concedieri. În ciuda tuturor măsurilor, Realitatea TV nu își mai achită nici obligațiile către stat, dar nici cele către partenerii de afaceri, trustul Mediafax solicitând intrarea în insolvențî pentro o datorie de 50.000 de euro. Demersului Medifax i-a urmat solicitarea agenției de presă Reuters, care i-a solicitat Tribunalului București să declanșeze procedurile de insolvență pentru datorii în valoare de 60.000 de lei. De asemenea, la nivelul agenției de presă NewsIn numărul editorilor și al redactorilor a fost redus cu 60 %, optându-se pentru închiderea ediției de print a cotidinaului Business Standard.

Și ziarul Cotidianul, apărut pe piața media în data de 10 mai 1991 și-a închis porțile ca urmare a crizei economice, ultima ediție fiind tipărită în data de 22 decembrie 2009. Patronatul nu a recunoscut niciodată că ar avea probleme financiare, varianta oficială fiind că s-a optat pentru închiderea temporară, până la identificarea unui nou investitor.

Ziarul Ziua, ce a luat ființă la inițiativa cunoscutului Ion Rațiu, era editat de către grupul de presă Realitatea-Cațavencu în perioada declanșării crizei în România, controversatul patron Sorin Ovidiu Vântu declarând în vara anului 2009 că nu mai are în intenție să subvenționeze nici un fel de producție de print, fiind interesat doar de televiziune și mediul online.

Nici investițiile afaceristului Dinu Patriciu nu au fost ocolite de criză, în ciuda numeroaselor măsuri ce au fost luate. Salariile au fost diminuate, concedieri s-au realizat periodic, calitatea editorială a publicațiilor a scăzut dramatic. Toate cele 33 de ediții locale ale cotidianului Adevărul, Adevărul de seară, au fost grav afectate de efectele crizei.

Singurele care au reușit să se mențină pe o linie considerată ”de plutire” au fost tabloidele Click, Cancan și Libertatea, mare parte din succesul editorial datorându-se stilului agresiv practicat de jurnaliști, subiectele de scandal având o foarte mare priză la publicul românesc.

Conform datelor publicate în Monitorul Oficial, cotidianele Capital și Evenimentul zilei au fost vîndute de către Ringier România pentru suma de 200.000 de euro Editurii Evenimentul, cumpărătorul fiind nimeni altul decât controversatul om de afaceri Bobby Păunescu.

După câțiva ani de criză românească, piața media arată altfel. Mii de jurnaliști și-au pierdut locurile de muncă, sute de periodice au dat faliment, iar zeci de cotidiene și televiziuni și-au încetat apariția. În ciuda faptului că peste hotare autoritățile au intervenit pentru a salva o parte din media, în România nimeni nu a făcut nimic în acest sens, fiind susținute prin diverse sponsorizări și contracte de publicitate doar trusturile media afiliate, fățiș sau nu, unor formațiuni politice. Urmare a acestui fapt s-a ajuns la o situație fără precedent în mass-media românească, în care opiniile jurnaliștilor sunt tot mai des cenzurate, de cele mai multe ori pe criterii politice sau economice. În acest sens, numeroase sunt semnale de alarmă ce vizează presiunile tot mai mari exercitate de politic asupra presei românești, principalele efecte reflectându-se la nivelul economic și editorial.

De altfel, conform raportului FreFex privind libertatea presei, în România anului 2014 instituțiile media sunt tot mai des supuse presiunilor de tip politic, economic sau venite din partea autorităților publice (în special cele financiare). Autorii raportului sus-menționat au ajuns la concluzia că în țara noastră, în acest moment există un număr foarte redus de jurnaliști independenți, constatându-se și o degradare a limbajului de exprimare, în paralel cu numeroase jigniri și agresiuni la nivelul breslei.

De asemenea s-a constat și intensificarea atacurilor în rândul oamenilor de presă, în paralel cu politizarea discursurilor și a materialelor oferite publicului larg. Mai mult, conform documentului menționat, unele instituții de presă românești înțeleg să folosească abuziv dreptul la o liberă exprimare în demersurile de intimidarea unor persoane sau grupuri de persoane din mediul social, politic ori cel al justiției.

În paralel, pe rolul instanțelor românești au fost semanalate tot mai multe dosare ce privesc diverse abateri de tip etic și nu numai ale jurnaliștilor din anumite instituții de presă, care optează să fie imparțiali în anumite situații, promovând diverse mesaje ce le sunt favorabile unor entități sau grupuri potente financiar.

Și nu puțini au fost politicienii (ca și ocaziile) în care aceștia au solicitat public închiderea unor instituții de presă, încălcând astfel cele mai elementare principii ale democrației.

CONCLUZII

Criza economică fără precedent, declanșată în anul 2007 în SUA, este pe bună-dreptate considerată ca fiind cea mai gravă din ultimii 100 de ani. Denumită inițial drept o „criză a creditelor”, ea s-a declanșat pe fondul pierderii încrederii investitorilor în valoarea ipotecilor securizate („asset backed securities”) de Statele Unite ale Americii.

În ciuda numeroaselor măsuri luate de oficiali, care au infuzat masiv lichidități prin Rezerva Federală, dar și prin Banca Centrală Europeană, piețele bursiere din întreaga lume au început să se prăbușească rând pe rând, declanșându-se reacții în lanț ce au avut efecte devastatoare pentru numeroase bănci, instituții și companii financiare.

Un raport oficial al Rezervei Federale (FED) confirmă faptul că numai economia SUA a pierdut până acum din cauza crizei între 6.000 – 14.000 de miliarde de dolari, pagubele putând fi însă de câteva ori mai mari în situația în care economia la nivel mondial va continua să se refacă într-un ritm mult prea lent. Analiza băncii centrale americane reliefează faptul că pagubele economice înregistrate până la finele anului 2013 au fost echivalente cu 40-90% din PIB al SUA, ceea ce echivalează cu pierderi între 80.000-100.000 de dolari/per familie.

Pe lângă uriașele pierderi înregistrate în economie la nivel mondial, printre pagubele pe termen lung se evidențiază nivelul șomajului, care a atins cote alarmante în multe state ale lumii, cu toate consecințele ce decurg din acest fapt. Criza financiară mondială a afectat rând pe rând toate piețele și diferitele categorii de agenți economici, consecințele acesteia pe termen lung fiind încă nebănuite.

În ciuda faptului că printre factorii declanșatori ai crizei au fost semnalați (de către autorități), comportamentul inadecvat al diferiților agenți economici, dar și imposibilitatea pieței financiare de a funcționa monoton, alocând resursele ce erau necesare, în realitate catrastrofa economică doar rezultatul politicilor de reglementare financiar-bancare, erorilor de politică monetară și distorsionării stimulentelor oferite unor agenți economici considerați privilegiați.

Înaintea declanșării crizei, sistemul financiar internațional intrase într-o etapă de dezvoltare fără precedent în ultimii 40 de ani, un număr foarte mare de țări fiind implicate în derularea diferitelor tranzacții financiare de anvergură, ceea ce a condus și la o mobilitate remarcabilă a diverselor capitaluri.Rând pe rând, fluxurile de capital au fost liberalizate, piețele financiare din diversele state ale lumii reușind treptat să se integreze în sistemul financiar mondial și formându-se astfel relații strânse de interdependență între economiile statelor foarte dezvoltate și cele ale statelor în curs de dezvoltare.

Criza economică actuală a fost prezisă în urmă cu câțiva ani de cel care acum este simbolic denumit “Dr. Doom” (pentru viziunile sale sumbre la adresa evoluției economiei mondiale). Nouriel Roubini, economistul considerat a fi un fel de profet al sistemului financiar mondial, a fost primul care a atras atenția întregii lumi cu privire la posibilitatea apariției unei crize fără precedent. Și tot el a fost cel care a prezis și prăbușirea sistemul imobiliar, spre indignarea specialiștilor în economie și a bancherilor, care au preferat să ignore toate semnalele de alarmă, continuând să susțină că economia SUA este mai sigură și mai prosperă ca niciodată.

La începutul anului 2007 oficialii americani au sesizat faptul că tot mai multi clienți ai marilor bănci nu-și mai puteau achita ipotecile care aveau grad ridicat de risc, acesta fiind principalul efect al politicii practicate de către fostul președinte al băncii centrale americane, Alan Greenspan, care în 2000 a decis să reducă rata dobânzii, prin emisiunea de monedă. Acesta a fost momentul în care s-a dat startul politicii inflaționiste americane, declanșându-se o relaxare financiară fără precedent, cu rata dobânzii de la 6.25% la începutul anului, la doar 1,75% la finele acestuia. Trendul descendent a continuat până în anul 2003, când rata dobânzii (rata nominală) a atins nivelul record de 1%, nivel ce s-a menținut constant o perioadă de 12 luni.

Timp de de trei ani prețurile au crescut constant, dar rata reală a dobânzii a fost menținută la un indice negativ, băncile fiind obligate să apeleze la împrumuturi la FED pentru a supraviețui. În anul 2006 rata reală a dobânzii s-a apropiat de zero, iar sumele oferite de băncile centrale s-au regăsit în economiile proprii (un efect al acestora regăsindu-se în boom-ul imobiliar american). În plus, cu aprobarea tacită a Fondului Monetar Internațional (FMI) marile bănci centrale au început să emită exagerat monedă, astfel fiind înduși în eroare oamenii de afaceri, întreprinzătorii, dar și persoanele fizice, fenomenul fiind preluat de către băncile comerciale, spre satisfacția populației. Atunci s-a înregistrat și o creștere fără precedent a leasingului, a creditelor ipotecare și a creditelor de consum, oferta de creditarea consumului câștigând teren important în fața producției. Prin emisia masivă de monedă atât la nivelul băncilor centrale americane, cât și a celor din restul puterilor financiare ale lumii, s-a ajuns la producerea unui dezechilibru între sistemul financiar controlat de stat prin băncile centrale și economiile reale.

La acesta s-a adăugat și “politica banilor ieftini”, care a fost promovată de către băncile centrale în perioada 2001-2005, pe fondul lichidităților abundente și al nivelului redus al dobânzilor fiind slăbite standardele de creditare. În acest fel s-a ajuns la o creștere semnificativă a riscului de creditare, tot mai mulți fiind cei care nu și-au mai putut plăti obligațiile financiare către bănci.

Punctul zero al declanșării crizei economice este considerat momentul prăbușirii Lehman Brothers Holdings Inc, corporația fiind ulterior vândută parțial băncii britanice Barclays și holdingului Nomura Holdings. În momentul declarării falimentului, Lehman Brothers Holdings Inc avea datorii în valoare de 613 miliarde de dolari, active de 639 miliarde de dolari și împrumuturi de 155 miliarde de dolari. Criza economică a afectat nu numai instituțiile financiare din întreaga lume, ci și evoluția pieței de capital, fiind semnalate numeroase falimente declarate ale unor instituții financiare și bancare ce erau considerate puternice, restructurări de răsunet, preluări la prețuri derizorii și favorizarea unor grupuri financiare susținute politic.

Generată de politica de expansiune monetară practicată aproape permanent, criza s-a propagat rapid la nivel global, prin efectul de contagiune ea ajungând treptat în toate statele dezvoltate ale lumii (în special cele care au adoptat o politică inflaționistă) – Banca Centrală Europeană a redus considerabil rata dobânzii la un nivel de doar 2%, pe care l-a menținut constant vreme de 4 ani.

Până în anul 2006 în multe state din lume rata rata reală a dobânzii a fost la un nivel apropiat de zero, sume mari din cele primite de la marile bănci centrale transformându-se în economii proprii. Iar cu acordul tacit al Fondului Monetar Internațional băncile centrale au practicat emiterea exagerată de monedă, spre deliciul populației, ce eraatrasă tot mai mult de creditele ipotecare, de creditele de consum și de leasing, erau acordate cu destul de multă ușurință. Prin emiterea necontrolată de monedă s-a produs un scurt-circuit între economiile reale și sistemul financiar controlat de state prin băncile centrale, în momentul declanșării crizei fiind afectate rând pe rând toate țările implicate în politica financiară inflaționistă, fenomen datorat efectului de contagiune.

La nivelul Uniunii Europeane, cea mai afectată țară a fost Letonia, care a avut în anii dinaintea crizei cele mai mari creșteri ale salariului minim (1 ianuarie 2006 salariul minim = 128 Euro/lună, luna septembrie 2006 = 170 Euro/lună, iulie 2007 = 227 Euro/lună), pe fondul acestora înregistrându-se ulterior o criză fără precedent a șomajului. Irlanda a fost și ea destul de afectată, ea mărind salariul mimin de la 7,65 Euro/oră la 8,30 Euro/oră începând cu 1 ianuarie 2007, iar din iulie 2007 s-a ajuns la valoarea de 8,65 Euro pe oră (ulterior rata șomajului a înregistrat o creștere de aproape 13 %). Și în Spania, țară în care se înregistra o rată a șomajului de aproape 21% în aprilie 2010, a practicat majorări ale salariului minim, acesta crescând de la 490 Euro/lună (2004) la 700 Euro pe lună în anul 2008. Singura țară europeană cel mai puțin afectată de criză a fost Suedia, țară care nu are salariu minim.

În încercarea de a diminua la maxim efectele crizei, mulți au fost guvernanții din Europa care s-au grăbit să preîntâmpine declararea falimentului în masă la nivelul băncilor și al fondurilor de asigurări, luând măsura naționalizării parțiale a sistemului financiar propriu. Prima care a preluat inițiativa a fost Marea Britanie, Parlamentul britanic adoptând în 21 februarie 2008 legea Banking (Special Provisions) Act, care a deschis calea naționalizării băncilor Northern Rock și Bradford & Bingley. Ulterior a venit rândul filialei britanice a cunoscutei Heritable Bank, dar și filialei Kaupthing Edge, ale cărei depozite au fost transferate direct în conturile ING.

La finele lunii septembrie a anului 2008 a fost naționalizată parțial și banca Bradford & Bingley, aceasta fiind ulterior vândută parțial băncii Abbey. Tot atunci a fost cumpărată și Glitnir, guvernul islandez plătind pentru aceasta 600 de milioane de euro, prin intermediul Icelandic Financial Supervisory Authority. În vreme ce Fortis a fost la începutul lui octombrie 2008 de către guvernul belgian, Hypo Real Estate a obținut de la guvernul Germaniei aprobarea pentru o linie de credit de 35 de miliarde de Euro (suma finală – 30 de miliarde de Euro, 20 de miliarde de Euro fiind alocate de Bundesbank).

Băncile Landsbanki și Kaupthing au intrat sub supravegherea guvernului islandez prin intermediul Icelandic Financial Supervisory Authority, în vreme ce guvernul olandez i-a acordat peste 10 miliarde de Euro cunoscutului ING Group. Alte multe instituții financiare nu au avut același noroc, ele fiind achiziționate/preluate în scurt timp de la declanșarea crizei financiare. Astfel, Alliance & Leicester a ajuns să fie preluată în luna octombrie a anului 2008 de către banca spaniolă Banco Santander după ce, anterior (în luna iunie) fusese delistată de pe London Stock Exchange. La începutul lui 2009 HBOS devine parte a grupului bancar Lloyds Banking Group, în timp ce Sovereign Bank este vândută pentru aproape 2 miliarde de dolari cunoscutei Banco Santander. Numărul instituțiilor financiare intrate în faliment în urma declanșării crizei a fost și el unul destul de ridicat, cele mai semnificative falimente fiind cele ale Terra Securities (companie financiară din Norvegia, ce se ocupa cu vânzarea unor instrumente financiare), ale băncii de economii a grupului Landsbanki – Icesave, sau cel al băncii britanice Kaupthing Singer & Friedlander.

Pentru atenuarea efectelor crizeli, pe lângă naționalizarea băncilor, autoritățile au decis și reducerea considerabilă a impozitelor, în încercarea de a se obține o stimulare a economiei. Cu toate acestea economia s-a prăbușit în multe state ale lumii, producția industrială în state precum Marea Britanie, Germania, Franța sau Spania scăzând cu mai bine de 25 % în primele luni de la declanșarea crizei. Ca un efect imediat s-a înregistrat un val de concedieri și disponibilizări în toate marile țări ale lumii, șomajul atingând cote alarmante.

Germania a investit 100 de miliarde de euro în garantarea împrumuturilor acordate de către bănci și 60 de miliarde au fost alocate pentru stimularea economiei germane.În Marea Britanie PIB-ul s-a prăbușit în primele șase luni de la declanșarea crizei, pentru salvarea companiilor mici, guvernul londonez intervenind la începutul anului 2009 prin alocarea a 20 de miliarde de lire pentru garantarea împrumuturilor făcute de bănci companiilor mici și mijlocii (în condițiile în care datoria internă a firmelor din Marea Britanie depășea suma de 500 de miliarde de lire sterline).

Rusia a fost și ea grav afectată de criză, prin prăbușirea prețului barilului de țiței, care a influențat negativ exporturile de petrol. Bursa de acțiuni s-a prăbușit și ea, guvernul rus alocând aproape 40 de miliarde de dolari în măsurile anticriză. Scăderea economiei rușești s-a datorat în principal reducerii stocurilor și nu a scăderii cererii, din cele aproape 3 miliarde de dolari alocați pentru stimularea cererii, marea majoritate au susținut compania de stat Russia Railways, oficialii ruși cumpărându-și din acești bani și numeroase mașini de lux.

Criza economică declanșată în anul 2007 în SUA este cea mai mare catasfrofă pentru economia mondială, din ultimii 100 de ani. Efectele acesteia au fost devastatoare, în ciuda numeroaselor măsuri luate de autorități.

Mii de miliarde de dolari și euro, sute de falimente, milioane de locuri de muncă pierdute, sute de mii de persoane rămase fără un acoperiș deasupra capului, reducerea drastică a nivelului de trai, scăderea accentuată a puterii de cumpărare, diminuarea drastică a consumului, ca și a producției, sunt doar câteva dintre urmările crizei ce ar fi putut fi evitate, cu atât mai mult cu cât au existat și câțiva specialiști ce au tras în mod repetat diverse semnale de alarmă.

BIBLIOGRAFIE

Autori români:

M. Mureșan, D.Chirleșan, A. Roman, Băncile, politica monetară și stabilitatea financiară sub impactul crizei globale actuale, Editura Junimea, Iași, 2011

Dobrotă, Niță – Dicționar de economie, Editura Economică, București, 1999

Cristian Păun, Criza economică – cauze, caracteristici, explicații, Sfera politicii, volumul XVIII, iunie 2010

Cristina Peicuți, Lumea în Criză- Erorile Sistemului, Iași, Editura Polirom, 2011

Sava, Sorica – Economia de piață, Institutul Național de Cercetări Economice, Bucuresti, 1990

Adrian Vasilescu, Comunicări științifice BNR, 2010

Autori străini :

Ajayi, Richard A, Mougoue, Mbodja, On the Dynamic Relation between Stock Prices and Exchange Rates, Journal of Financial Research, Southern Finance Association and Southwestern Finance Association, vol. 19(2), Summer, 1996)

Akerlof, George A., Robert J. Shiller – Animal Spirits: How Human Psychology Drives the Economy și Why It Matters for Global Capitalism, Princeton, N.J.: Princeton University Press, 2009 [Traducere în limba română de Monica Sibinescu, Spirite animale, Ed. Publica, București, 2010]

Almunia, Miguel, Agustin S. Benetrix, Barry Eichengreen, Kevin H. O'Rourke și Gisela Rua, „From Great Depression to Great Credit Crisis: Similarities, Differences and Lessons”

Bruno M., Easterley W. Inflation Crises and Long-Run Growth // Journal of Monetary Economics, 1998, nr. 1

Enrica Detragiache, Asli Demirguc-Kunt, Does Deposit Insurance Increase Banking System

Stability, (IMF Working Papers 00/3, International Monetary Fund, 2000)

Enrica Detragiache, Antonio Spilimbergo, Crises and Liquidity – Evidence and Interpretation, (IMF Working Papers 01/2, International Monetary Fund, 2001)

Rudiger Dornbusch, Debt Problems and the World Macro Economy, (NBER Working Papers 2379, National Bureau of Economic Research, Inc., 1989)

Barry Eichengreen, Andrew K. Rose, Staying Afloat When the Wind Shifts: External Factors and Emerging-Market Banking Crises, (NBER Working Papers 6370, National Bureau of Economic Research, Inc., 1998)

B. Eichengreen, A. Rose & C. Wyyplosz, (1997), “Contagious Currency crises”, Berkley, www.econ.berkeley.edu/~eichengr/research/pre5681.pdf

Gerardo Esquivel, Felipe Larraín, Currency Crises: Is Central America Different, (CID Working Papers 26, Center for International Development at Harvard University, 1999)

Forbes K. J., Rigobon R., 2002, "No Contagion, Only Interdependence: Measuring Stock Market Comovements," Journal of Finance, American Finance Association, vol. 57(5)

Forbes K.J., „How do large depreciations affect firm performance?”, NBER Working Paper No. 9095, August 2002, http://dspace.mit.edu/handle/1721.1/1766

Frankel, Jeffrey A., Rose, Andrew K., Currency crashes in emerging markets: An empirical treatment, (Journal of International Economics, Elsevier, vol. 41(3-4), 1996)

Friedman, M., Friedman R., Libertatea de a alege. O declarație personală, Cap. 3: Anatomia Crizei, (Publica 2009)

Glick, R., Hutchison, M., Banking and Currency Crises: How Common are Twins?, (Papers pb99- 07, Economisch Institut voor het Midden en Kleinbedrijf, 1999)

David Guth, Charles Marsh, Public Relations: A Values-Driven Approach, Boston, Allyn & Bacon Publishing, 2000

Kaminsky G., Reinhart C. (1999), “Bank Lending and Contagion: Evidence from the East Asian Crisis” Working Paper, National Bureau of Economic Research, 1999

Kawai M., Newfarmer R., Schmukler S., „Crisis and Contagion in East Asia. Nine Lessons”, The World Bank, 2001

Paul Robin Krugman, A model of balance-of-payments crises, (Journal of Money, Credit, and Banking 11, 1979)

Paul Robin Krugman, Opriti aceasta depresiune – Acum !, Editura Publica, București, 2012

Manic, S., Economic crisis, its prospects and challenges for economic theory, Scientific Bulletin – 2009

Mishkin, F., Anatomy of a financial crisis, (NBER Working Paper Series, 1991, no. 3934)

Mitroff, I., Conceptual and empirical issues in the development of a general theory of crisis management, (Technological Forecasting and Social Change, vol. 33, 1988)

Morin, E., Pour une crisologie, (Connexions, vol. 25, 1976)

Maurice Obstfeld, Rational and self-fulfilling balance-of-payments crises, (American Economic Review 76 (1), 1986)

P. Pesenti, C.Tille., „The Economics of Currency Crises and Contagion: An Introduction”, FRBNY Economic Policy Review, September, 2000

Roubini N.., Mihm Stephen, „ Economia crizelor – curs fulger despre viitorul finanțelor ”, București, Editura Publică, 2010

Shiskin, J., The Changing Business Cycle, (New York Times, 1974, December)

Joseph E. Stiglitz : În cădere libera – America, piața liberă și prăbușirea economiei mondiale, Bucuresti, Editura Publica, 2010

Jesús Huerta de Soto, Dinero, Crédito Bancario y Ciclos Económicos, Unión Editorial, Madrid, 1998

Thierry Libaert, Comunicarea de criză, București, Editura C.H. Beck, 2008

Site-uri consultate :

www.mediafax.ro

http://ro.wikipedia.org/wiki/Milton_Friedman

http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/13/ce-este-o-criza-financiara/

http://www.usatoday.com/story/news/world/2014/01/16/wef-biggest-risks-facing-world-2014/4505691/

http://www.dallasfed.org/fed/annual

http://www.theguardian.com/business/bear-stearns

http://www.nbcnews.com/id/22606833/ns/business-real_estate/t/bank-america-acquire-countrywide/#.Uzub7–KBjo

http://money.cnn.com/2008/07/12/news/companies/indymac_fdic/

http://voices.yahoo.com/fannie-mae-freddie-mac-mortgage-rates-international-1913592.html

http://www.investopedia.com/terms/o/ofheo.asp

http://www.networkworld.com/news/2008/091508-wall-street-shakeup.html

http://content.time.com/time/specials/packages/article/0,28804,1841334_1841431_1902071,00.html

http://www.lemonde.fr/la-crise-financiere/article/2008/10/05/jp-morgan-chase-a-t-il-une-part-de-responsabilite-dans-la-faillite-de-lehmann-brothers_1103217_1101386.html

http://articles.latimes.com/2012/apr/27/business/la-fi-compensation-20120427

https://thetimes.co.uk

http://www.ecb.europa.eu/ecb/educational/facts/ monpol/html/mp_010.ro.html

http://www.insurancejournal.com/news/national/2008/10/01/94218.htm

http://www.bloomberg.com/news/2013-12-31/u-s-stock-index-futures-are-little-changed-before-data.html

http://www.dallasfed.org/fed/annual/

http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/20/impactul-crizei-financiare-asupra-pietei-muncii-din-sua/

http://www.reuters.com/article/2013/12/06/us-usa-economy-idUSBRE9B40KJ20131206

http://business.financialpost.com/2014/04/07/the-changing-face-global-risks-top-6-things-you-should-be-worried-about-now/

http://www.project-syndicate.org/commentary/nouriel-roubini-warns-that-even-as-many-threats-to-the-world-economy-have-receded–new-ones-have-quickly-emerged

http://business.financialpost.com/2014/04/07/the-changing-face-global-risks-top-6-things-you-should-be-worried-about-now/,

http://cristianpaun.finantare.ro/2013/11/07/teoria-robinetului-si-criza-actuala/

http://www.efsf.europa.eu/about/index.htm

http://www.agerpres.ro/economie/2014/05/20/mugur-isarescu-criza-a-afectat-romania-dar-rezultatele-ajustarii-s-au-vazut-in-2013-15-11-10

http://bancherul.ro/liviu-voinea,-ministrul-bugetului,-anunta-sfarsitul-crizei-si-indeamna-oamenii-sa-consume,-iar-bancile-sa-dea-credite–12919

http://www.activewatch.ro/Assets/Upload/files/Libertatea%20presei%20in%20Romania%202013.PDF

BIBLIOGRAFIE

Autori români:

M. Mureșan, D.Chirleșan, A. Roman, Băncile, politica monetară și stabilitatea financiară sub impactul crizei globale actuale, Editura Junimea, Iași, 2011

Dobrotă, Niță – Dicționar de economie, Editura Economică, București, 1999

Cristian Păun, Criza economică – cauze, caracteristici, explicații, Sfera politicii, volumul XVIII, iunie 2010

Cristina Peicuți, Lumea în Criză- Erorile Sistemului, Iași, Editura Polirom, 2011

Sava, Sorica – Economia de piață, Institutul Național de Cercetări Economice, Bucuresti, 1990

Adrian Vasilescu, Comunicări științifice BNR, 2010

Autori străini :

Ajayi, Richard A, Mougoue, Mbodja, On the Dynamic Relation between Stock Prices and Exchange Rates, Journal of Financial Research, Southern Finance Association and Southwestern Finance Association, vol. 19(2), Summer, 1996)

Akerlof, George A., Robert J. Shiller – Animal Spirits: How Human Psychology Drives the Economy și Why It Matters for Global Capitalism, Princeton, N.J.: Princeton University Press, 2009 [Traducere în limba română de Monica Sibinescu, Spirite animale, Ed. Publica, București, 2010]

Almunia, Miguel, Agustin S. Benetrix, Barry Eichengreen, Kevin H. O'Rourke și Gisela Rua, „From Great Depression to Great Credit Crisis: Similarities, Differences and Lessons”

Bruno M., Easterley W. Inflation Crises and Long-Run Growth // Journal of Monetary Economics, 1998, nr. 1

Enrica Detragiache, Asli Demirguc-Kunt, Does Deposit Insurance Increase Banking System

Stability, (IMF Working Papers 00/3, International Monetary Fund, 2000)

Enrica Detragiache, Antonio Spilimbergo, Crises and Liquidity – Evidence and Interpretation, (IMF Working Papers 01/2, International Monetary Fund, 2001)

Rudiger Dornbusch, Debt Problems and the World Macro Economy, (NBER Working Papers 2379, National Bureau of Economic Research, Inc., 1989)

Barry Eichengreen, Andrew K. Rose, Staying Afloat When the Wind Shifts: External Factors and Emerging-Market Banking Crises, (NBER Working Papers 6370, National Bureau of Economic Research, Inc., 1998)

B. Eichengreen, A. Rose & C. Wyyplosz, (1997), “Contagious Currency crises”, Berkley, www.econ.berkeley.edu/~eichengr/research/pre5681.pdf

Gerardo Esquivel, Felipe Larraín, Currency Crises: Is Central America Different, (CID Working Papers 26, Center for International Development at Harvard University, 1999)

Forbes K. J., Rigobon R., 2002, "No Contagion, Only Interdependence: Measuring Stock Market Comovements," Journal of Finance, American Finance Association, vol. 57(5)

Forbes K.J., „How do large depreciations affect firm performance?”, NBER Working Paper No. 9095, August 2002, http://dspace.mit.edu/handle/1721.1/1766

Frankel, Jeffrey A., Rose, Andrew K., Currency crashes in emerging markets: An empirical treatment, (Journal of International Economics, Elsevier, vol. 41(3-4), 1996)

Friedman, M., Friedman R., Libertatea de a alege. O declarație personală, Cap. 3: Anatomia Crizei, (Publica 2009)

Glick, R., Hutchison, M., Banking and Currency Crises: How Common are Twins?, (Papers pb99- 07, Economisch Institut voor het Midden en Kleinbedrijf, 1999)

David Guth, Charles Marsh, Public Relations: A Values-Driven Approach, Boston, Allyn & Bacon Publishing, 2000

Kaminsky G., Reinhart C. (1999), “Bank Lending and Contagion: Evidence from the East Asian Crisis” Working Paper, National Bureau of Economic Research, 1999

Kawai M., Newfarmer R., Schmukler S., „Crisis and Contagion in East Asia. Nine Lessons”, The World Bank, 2001

Paul Robin Krugman, A model of balance-of-payments crises, (Journal of Money, Credit, and Banking 11, 1979)

Paul Robin Krugman, Opriti aceasta depresiune – Acum !, Editura Publica, București, 2012

Manic, S., Economic crisis, its prospects and challenges for economic theory, Scientific Bulletin – 2009

Mishkin, F., Anatomy of a financial crisis, (NBER Working Paper Series, 1991, no. 3934)

Mitroff, I., Conceptual and empirical issues in the development of a general theory of crisis management, (Technological Forecasting and Social Change, vol. 33, 1988)

Morin, E., Pour une crisologie, (Connexions, vol. 25, 1976)

Maurice Obstfeld, Rational and self-fulfilling balance-of-payments crises, (American Economic Review 76 (1), 1986)

P. Pesenti, C.Tille., „The Economics of Currency Crises and Contagion: An Introduction”, FRBNY Economic Policy Review, September, 2000

Roubini N.., Mihm Stephen, „ Economia crizelor – curs fulger despre viitorul finanțelor ”, București, Editura Publică, 2010

Shiskin, J., The Changing Business Cycle, (New York Times, 1974, December)

Joseph E. Stiglitz : În cădere libera – America, piața liberă și prăbușirea economiei mondiale, Bucuresti, Editura Publica, 2010

Jesús Huerta de Soto, Dinero, Crédito Bancario y Ciclos Económicos, Unión Editorial, Madrid, 1998

Thierry Libaert, Comunicarea de criză, București, Editura C.H. Beck, 2008

Site-uri consultate :

www.mediafax.ro

http://ro.wikipedia.org/wiki/Milton_Friedman

http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/13/ce-este-o-criza-financiara/

http://www.usatoday.com/story/news/world/2014/01/16/wef-biggest-risks-facing-world-2014/4505691/

http://www.dallasfed.org/fed/annual

http://www.theguardian.com/business/bear-stearns

http://www.nbcnews.com/id/22606833/ns/business-real_estate/t/bank-america-acquire-countrywide/#.Uzub7–KBjo

http://money.cnn.com/2008/07/12/news/companies/indymac_fdic/

http://voices.yahoo.com/fannie-mae-freddie-mac-mortgage-rates-international-1913592.html

http://www.investopedia.com/terms/o/ofheo.asp

http://www.networkworld.com/news/2008/091508-wall-street-shakeup.html

http://content.time.com/time/specials/packages/article/0,28804,1841334_1841431_1902071,00.html

http://www.lemonde.fr/la-crise-financiere/article/2008/10/05/jp-morgan-chase-a-t-il-une-part-de-responsabilite-dans-la-faillite-de-lehmann-brothers_1103217_1101386.html

http://articles.latimes.com/2012/apr/27/business/la-fi-compensation-20120427

https://thetimes.co.uk

http://www.ecb.europa.eu/ecb/educational/facts/ monpol/html/mp_010.ro.html

http://www.insurancejournal.com/news/national/2008/10/01/94218.htm

http://www.bloomberg.com/news/2013-12-31/u-s-stock-index-futures-are-little-changed-before-data.html

http://www.dallasfed.org/fed/annual/

http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/20/impactul-crizei-financiare-asupra-pietei-muncii-din-sua/

http://www.reuters.com/article/2013/12/06/us-usa-economy-idUSBRE9B40KJ20131206

http://business.financialpost.com/2014/04/07/the-changing-face-global-risks-top-6-things-you-should-be-worried-about-now/

http://www.project-syndicate.org/commentary/nouriel-roubini-warns-that-even-as-many-threats-to-the-world-economy-have-receded–new-ones-have-quickly-emerged

http://business.financialpost.com/2014/04/07/the-changing-face-global-risks-top-6-things-you-should-be-worried-about-now/,

http://cristianpaun.finantare.ro/2013/11/07/teoria-robinetului-si-criza-actuala/

http://www.efsf.europa.eu/about/index.htm

http://www.agerpres.ro/economie/2014/05/20/mugur-isarescu-criza-a-afectat-romania-dar-rezultatele-ajustarii-s-au-vazut-in-2013-15-11-10

http://bancherul.ro/liviu-voinea,-ministrul-bugetului,-anunta-sfarsitul-crizei-si-indeamna-oamenii-sa-consume,-iar-bancile-sa-dea-credite–12919

http://www.activewatch.ro/Assets/Upload/files/Libertatea%20presei%20in%20Romania%202013.PDF