Globalizarea Privind Tarile Subdezvoltate

LUCRARE DE LICENȚĂ

Cuprins

INTRODUCERE

CAPITOLUL I – GLOBALIZAREA – IMAGINE DE ANSAMBLU

Elemente definitorii ale globalizării

Istoric- Diversificarea formelor globalizării

Globalizarea premodernă

Globalizarea modernă timpurie (1500-1860)

Globalizarea modernă(1850-1945)

Globalizarea contemporană

Globalizarea : Echilibru sau dezechilibru?

CAPITOLUL II – ECONOMIILE ȚĂRILOR MEDIU DEZVOLTATE ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII

Tranziția țărilor mediu dezvoltate spre democrație

Locul țărilor mediu dezvoltate în cursa tehnologică. Revenirea țărilor excluse din cursa tehnologică

Integrarea economiilor mediu dezvoltate și insatisfacțiile generate în contextul globalizării

Globalizarea și reducerea decalajelor dintre țările dezvoltate și țările în tranziție la economia de piață

CAPITOLUL III – GLOBALIZAREA PRIVIND ȚĂRILE SUBDEZVOLTATE

De ce sunt unele țări mai slab dezvoltate decât altele?

Globalizarea, sărăcia și inegalitățile în dezvoltare

Problemele globalizării

Subdezvoltatea în cazul țărilor islamice

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Globalizarea a devenit cea mai intensă problemă a epocii noastre. Se vorbește despre acest lucru peste tot : în mediile politice și cele academice, în consiliile de administrație, în editoriale, precum și în școlile din lumea întreagă.

Viteza de transformare a economiei mondiale dintre cele două decenii era cu o jumătate de secol în urmă aproape inimaginabilă. Megatendințele politice, tehnologice, economice, sociale, culturale precum și cele psihologice, au reușit să modifice lumea radical în ultimii ani. Globalizarea fiind problema care se găsește pe buzele tuturor, aceasta constituie în fond nu doar un fenomen, ci și un proces de tranziție continuă către un nou model de dezvoltare, fiind bazat pe o structură nouă a rețelelor.

Globalizarea generează o serie de îngrijorări nu doar pentru țările în curs de dezvoltare sau pentru cele dezvoltate, ci și pentru țările subdezvoltate. Întotdeauna vor exista decalaje între state și economii. Însă este important ca aceste decalaje să fie tolerabile, acceptabile, generatoare de cooperare și externalități pozitive, și nu de conflicte și externalități negative.

Am ales această temă deoarece mi s-a părut interesantă, am dorit sa aflu mai multe lucruri legate de țările dezvoltate, mai puțin dezvoltate și țările slab dezvoltate care se confruntă mereu cu noțiunea de globalizare.

Am analizat în prima parte a lucrării elemente ce definesc termenul de globalizare și difersificarea formelor ei. În cadrul primului capitol am analizat globalizarea premodernă, globalizarea modernă timpurie, globalizarea modernă si respectiv globalizarea contemporană. Pe parcursul acestui capitol am învățat faptul că globalizarea este definită și privită de oameni în mod diferit. Unii privesc procesul de globalizare cu teamă, socotind că el determină creșterea disproporționată între națiuni, stârnește șomajul si amenință standardele de viață și în același timp amenință și procesul social.

Ca și studiu de caz am analizat țările mediu dezvoltate și țările subdezvoltate în contextul globalizării. În prima parte a studiului de caz, în capitolul II am analizat țările mediu dezvoltate în contextul globalizării. În acest capitol am dorit să evidențiez locul țărilor mediu dezvoltate în cursa tehnologică, integrarea acestor economii și insatisfacțiile generate în contextul globalizării precum și reducerea decalajelor dintre țările dezvoltate și țările în tranziție la economia de piață.

Dezbaterea privind efectele globalizării asupra țărilor în dezvoltare poate fi urmărită pe câteva direcții principale cum ar fi funționarea sistemului productiv, financiar și comercial internațional, problema sărăciei și a inegalității în lume.

În continuarea lucrării, în capitolul III am analizat țările subdezvoltate, inegalitățile de dezvoltare, problemele globalizării în cazul țărilor subdezvoltate și spre finalul capitolului am amintit despre subdezvoltarea în cazl țărilor islamice. În acest capitol am dorit să arăt faptul că interesul țărilor slab dezvoltate este acela de a participa cât mai activ la procesul de globalizare și nu de a rămâne în afara lui. Țările care au rămas sărace nu sunt cele care s-au expus prea mult globalizării, ci acelea care au rămas în afara ei.

Globalizarea oferă oportunități extinse pentru o dezvoltare reală la nivel global, dar se manifestă printr-un progres inegal pe regiuni. Globalizarea este o realitate, iar orice țară care își pregătește temeinic viitorul se vede nevoit să interfereze cu ea. Neadaptarea la noul mediu al globalizării inseamnă nu doar o șansă pierdută, ci și riscul de a pierde poziții si segmente de piață deja dobândite. Termenul de globalizare a dobândit o forță emoțională destul de mare, fiind considerat un proces cu efecte benefice, o adevărată soluție pentru viitoarea dezvoltare economică mondială, dar, în același timp, majoritatea consideră aces proces inevitabil și ireversibil.

Voi demonstra pe parcursul lucrării că orice s-ar întâmpla, procesul în sine nu poate fi stopat, dincolo de argumentul favorabil al globalizării prin care avantajele ar depăși costurile induse.

Capitolul I – Globalizarea – Imagine de ansalblu

Elemente definitorii ale globalizării

Fiind un concept nou, globalizarea nu a beneficiat de la început de o definiție foarte clară. Cea mai concludentă dovadă o constituie faptul ca pe parcursul a mai multor ani, acest termen a fost abordat din diverse puncte de vedere fiind de multe ori controversată. Totuși, semnificația termenilor în momentul de față nu a fost lipsită de importanță. Părerea tot mai larg împărtășită, potrivit căreia lumea constituie un întreg a prins rădăcini profunde, în primul rând pe planul conștiinței generale. În cadrul acestui întreg s-au dezvoltat enorm legăturile între sistemele naționale, fapt ce a adâncit procesul de interdependență între ele. Principala componentă a acestui proces a constituit interdependența materială, cu toate ca nici latura culturală nu trebuie neglijată. În acest fel, intensificarea conștiinței comune” este descrisă în literatura de profil, fiind un fenomen nou, datorită căruia era necesară redefinirea unor concepte politice, economice și militare în termenii “recesiunii internaționale”, “ordinii mondiale”, acreditandu-se ideea de “produs mondial” sau în cazul în care ne referim la poluare, sub expresia unei chemari de “salvare a planetei”.

Creșterea “conștiinței globale” a menținut treptat certitudinea că lumea poate sa fie reprodusă ca un singur sistem. Din ce in ce mai mulți atât oameni politici cât și cei de știință consideră că, în ciuda unor dispute mai mult sau mai puțin caracteristice, lumea a devenit mai unită în preajma marilor amenințări care ar putea să ducă la dispariția vieții pe pământ. Din nefericire, aceste probleme sunt încă tratate la stadiu de principii, adeseori prea repede date uitării, în acest fel riscând foarte mult dacă am socotii că s-a creat un consens asupra lor, iar oamenii sunt tot mai deciși către ceea ce au de facut în viitor.

Termenul “globalizare” pătrunde pentru prima oară într-un dicționar în anul 1961. De la mijlocul anilor 1980 dobândește o circulație considerabilă: el se alătură ca adjectiv la termen ca: instituții, piețe, ecologie, finanțe, comunicații, stiluri de viată, legi, migrație război, conferințe, societate civilă și evenimente. Daniel Yering face deosebire între globalizare, ca un proces de expansiune a investițiilor și a comerțului și globalitate, ca fiind o stare , o condiție, sau o realitate dincolo de globalizare: “intrarea într-o lume a globalitații”.

Una dintre cele mai uzuale definiții ale conceptului de globalizare este: „Globalizarea reprezintă procesul prin care distanța geografică devine un factor tot mai puțin important în stabilirea și dezvoltarea relațiilor transfrontaliere de natură economică, politică și socioculturală. Rețelele de relații și dependențele dobandesc un potențial tot mai mare de a deveni internaționale și mondiale”. După părerea noastră această posibilitate de lărgire a relațiilor pe plan internațional presupune o serie de termeni de acțiuni, reacțiuni și de rezistentă.

Această definiție cuprinde atât aspectele obiective, cât și aspecte subiective pe care le presupune conceptul de globalizare:

În primul caz, “geografia” pierde din relevanță mulțumită noilor tehnologii, noilor strategii ai actorilor economici și politicilor acestora, fiind atat internaționale cât și naționale.

În al doilea caz, globalizarea se face tot mai puternică datorită faptului că lumea a început să perceapă tot mai clar noile oportunități deschise de aplicare a tehnologiilor noi precum și de punere în aplicare a noilor strategii și politici.

În momentul în care se acționează în conformitate cu dinamica globalizării, are loc crearea procesului de globalizare.

În același timp, îngrijorările și reacțiile datorate de dezvoltarea procesului sunt, de altfel realități percepute de indivizi. În această definitie se diminuează importanta distanței geografice, însă aceasta nu dispare. Conform acestora, relațiile la nivel internațional sunt mai simplu de slabilit și oamenii, simbolurile și respectiv mărfurile sunt eliberate de condiție geografică. Într-un sistem global, acestea actionează liber la nivel planetar, devenind tot mai clara ideea că indivizii și societățile se numără printre cele mai puțin protejate de granițe. Explicația accentuează, de altfel și ideeea dezvoltării probabilității de extindere a rețelelor la nivel global. Latura potențialității constă în rolul pe care realitățile de categorie socioculturală le au în stabilirea “logicii globalizării”. O cultură intens orientată spre conservatorism și detasare, regimurile politice dictatoriale, prezența unei ordini mondiale intens fragmentate, o regionalizare cu orientări defensive, pot influența dezvoltatea globalizării într-un mod semnificativ.

Tehnologiile, evoluțiile ideologiilor politice și modificările economice au stârnit acest fenomen în care distanta geografică a ajuns un factor neesențial în fixarea și susținerea legăturilor transfrontaliere, a relațiilor economice, a celor politice și socioculturale internaționale pe care le găsim a fi esența globalizării. Oamenii au ajuns conștienți de acest lucru, de aici, toate aceste rețele, relațiile și dependențele interumane și statale s-au transformat virtual mondiale. Această internaționalizare posibilă relațiilor și dependențelor stârnesc pierderi pe plan democratic, ecologic, social și cel al securității și astfel produce efecte cum ar fi schimbarea pozițiilor și deficențe administrative. Globalizarea nu reprezintă un fenomen în totalitate negativ. Acesta reprezintă un factor de integrare a indivizilor în comunitatea mondială și oferă loc de desfăsurare a unor noi sisteme de guvernare globala și a unei societăți civile globale.

“Caracteristicile curentului globalizării cuprind internaționalizarea producției, noua diviziune internațională a muncii, noile mișcări migratoare dinspre Sud spre Nord, noul mediu competitiv care generează aceste procese, precum și internaționalizarea statului, făcând din state agenții a unei lumii globalizate”.

Lumea devine din ce în ce mai mult un supermarket global, unde ideile și bunurile pot fi găsite peste tot, oriunde, în același timp. Globalizarea nu vizează doar procesul obiectiv de creștere a intercomunității. Aceasta vizează conștientul și subiectivitatea individului, adică rolul și intensitatea conștientizării lumii ca o zonă unică. Globalizarea reprezinta ceea ce cei din Lumea a Treia au denumit, timp de secole colonizare. Globalizarea vizează procesul prin care legăturile sociale devin relativ absente de factorii distanță și granițe, în așa fel încât ființa umană se desfasoară tot mai mult în largul unei lumi privite ca loc unic.

Unii vad procesul globalizării cu ostilitate, poate chiar teamă, socotind ca el determină creșterea disproporționată între națiuni, stârnesc șucției, noua diviziune internațională a muncii, noile mișcări migratoare dinspre Sud spre Nord, noul mediu competitiv care generează aceste procese, precum și internaționalizarea statului, făcând din state agenții a unei lumii globalizate”.

Lumea devine din ce în ce mai mult un supermarket global, unde ideile și bunurile pot fi găsite peste tot, oriunde, în același timp. Globalizarea nu vizează doar procesul obiectiv de creștere a intercomunității. Aceasta vizează conștientul și subiectivitatea individului, adică rolul și intensitatea conștientizării lumii ca o zonă unică. Globalizarea reprezinta ceea ce cei din Lumea a Treia au denumit, timp de secole colonizare. Globalizarea vizează procesul prin care legăturile sociale devin relativ absente de factorii distanță și granițe, în așa fel încât ființa umană se desfasoară tot mai mult în largul unei lumi privite ca loc unic.

Unii vad procesul globalizării cu ostilitate, poate chiar teamă, socotind ca el determină creșterea disproporționată între națiuni, stârnesc șomajul și amenință standardele de viață și în același timp procesul social. Din punctul de vedere al lui Schimitov: “Dincolo de milioanele de cuvinte folosite pentru a descrie globalizarea, avem datoria să recunoaștem că ne aflăm în fața unui colonialism modern…”.

După părerea noastră, în citatul de mai sus, Schimitov spune despre acest fenomen, prin care interacțiunea umană globală se dezvoltă la un nivel impresionant, iar asta face ca atât efectele primare cât și reacțiile ce le stârnesc să dea nastere la multe alte fenomene. Generalizarea anumitor practici care par a fi unele dintre cele mai eficiente nu se petrec în mod uniform si natural. Un exemplu ar putea fi faptul că la cațiva ani dupa crizele economice și cele financiare anilor trecuți, organismele internaționale specializate au contenit sa mai recomande, asa cum faceau în anii `80 și anii `90, deschiderea contului de capital, ori care ar fi circumstanțele, făcându-și apariția multe dispute privind felul diferit prin care liberalizarea comerțului afectează statele lumii, bogate și sărace. Imprecizia privind universalizarea practicilor celor mai eficace poate fi evidențiată de controversele doctrinare, de asemenea aceasta fiind și neînțelegerea din interiorul capitalismului, între formele de organizare economică și cea socială, cât și de fracturile din ce în ce mai adânci în spațiul economic mondial. Acest motiv pentru care ceea ce este mai eficient sau avantajos depinde de situația concretă locală și varietatea iși are un rol important atat în progresul economic cât și în cel social.

Această prezentare dă o viziune de ansamblu despre unele aspecte care stau la baza globalizării și propune să identifice modurile în care statele pot sa valorifice câștigurile asociate acțiunii, păstrându-și în același timp obiectivitatea asupra evaluării pericolelor aferente.

Globalizarea este vazută ca un moment în cadrul procesului de mondializare, în mediul căreia actorul principal îl are firma, dar de preferință cea multinațională. Punctul acesta de vedere este sprijinit însăși de literatura anglo-saxonă. Unul din dicționarele engleze definește globalizarea î1 următoarele cuvinte: “Globalizarea constă în tendința firmelor de a-și stabili unități de producție în lumea întreagă, adică oriunde piața este suficient de mare pentru a permite economii de scară. Aceasta conduce la creșterea numărului și a mărimii întreprinderilor multinaționale. Trăsătura de bază a globalizării rezidă în faptul că mărfurile, serviciile, capitalul, munca și ideile sunt transferate pe plan internațional prin intermediul firmelor”. După parerea noastră globalizarea este percepută ca o tendință de expansiune a firmelor pe piața internațională a factorilor de producție.

O interpretare intr-un asemănătoare a globalizării întâlnim și în alte dicționare. Un dictionar italian defineste globalizarea in urmatoarele cuvinte: “Globalizarea reprezintă unproces recent care constă în realizarea unei piețe de dimensiuni mondiale. Acest lucru este posibil datorită nivelării trebuințelor consumatorilor și standardizării produselor, precum și dezvoltării fără precedent a comunicațiilor și mass mediei. Întreprinderile interesate de fenomenul globalizării sunt caracterizate printr-o structură elastică, dinamică și cu un conținut tehnologic înalt fie în ceea ce privește producția, fie distribuția bunurilor. Între altele ele sunt nevoite să-și reexamineze frecvent planurile lor strategice pentru a nu se găsi în situația de a fi excluse de pe piața puternic concurențială”. Diferenta, în cazul de față, se observa în accentul mai mare pus pe probabilitatea înfăptuirii acestui proces, firmele fiind, din nou, în centrul atenției, fiind nevoite să se adapteze prototipelor de producție și de schimb impuse de această piață imensa, deja formată. De altfel, se accentueaza mai clar rolul jucat de comunicații în accentuarea acestui proces. Ne ia prin surprindere, însă, discretia păstrată față de globalizarea financiară și in acelasi timp de investițiile internaționale care, în ultimul timp, au controlat schimburile propriu-zise de mărfuri.

Încercând să facem o caracterizare a globalizării privind dintr-o perspectivă istorică, o analiza a Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) publicata în anul 1994 menționeaza urmatoarele: “Din punct de vedere istoric, expansiunea internațională s-a făcut prin intermediul schimburilor, iar, după anii ‘80, printr-o dezvoltare considerabilă a investițiilor directe și a colaborării interîntreprinderi. Ceea ce este nou în această fază se referă la faptul că întreprinderile au recurs la noi combinații între investițiile internaționale, schimburi și cooperare interfirme pentru a-și asigura expansiunea și a-și realiza obiectivele. Strategiile internaționale ale trecutului se bazează pe exporturi și plasarea producției pe piața internă. De data aceasta, noile strategii combină toată gama de activități transfrontaliere: exporturi și aprovizionare în/din exterior, investiții străine și alianțe internaționale. Întreprinderile care adoptă aceste strategii pot obține profit de pe urma unui nivel mai înalt de coordonare, diversificării operațiunilor și implantării lor locale”.

Din privinta noastra, acest nou punct de vedere, a fost receptionat de lumea academica, fiind interesant prin sfera sa de cuprindere, insa, cu o oarecare precautie. Majoritatea rezervelor formulate se raportau la faptul că definiția de mai sus cauta să asimileze globalizarea cu multilateralismul, indrumand cercetarea spre însușirea punctului de vedere al OMC și FMI care, de mai mult timp,pretindeau că globalizarea și schimburile externe erau sinonime. Pornind de la această remarca, unii cercetători socotesc că globalizarea trebuie percepută ca un proces înainte de orice, de categorie industriala “…ca un proces centrifug, de natură microeconomică”. Prin urmare, pe plan industrial, asistăm la un mod recent de organizare a muncii și producției, de întreprinderile multinaționale care, beneficiind de măsurile de liberalizare și dereglementare, imbinate cu posibilitățile prezentate de noile tehnologii, au reușit să mareasca mobilitatea capitalului productiv și să profite de avantajele delocalizării.

Fără incertitudine, globalizarea nu se raporteaza doar la activitatea firmelor și la fluxuri

comerciale pe care acestea le cauzeaza. În egală măsură, ea cuprinde și globalizarea financiară, care nu o putem elimina de pe lista forțelor ce au starnit marile ajustări structurale în economia mondială. Notiunea de bază care reiese din cateva lucrări dedicate acestui subiect este următoarea: globalizarea necesita vazuta drept “fază specifică de internaționalizare a capitalului și de punere în evidență a posibilităților sale de valorificare la scara ansamblului regiunilor lumii, adică oriunde se găsesc resurse și piețe de desfacere”. Dupa parerea noastra, de data aceasta, trăsăturile globalizării sunt abordate într-un context mai larg. In acest fel, globalizarea este considerată a fi efectul conjugat a două momente diferite, dar strâns interconectate între ele. În prima faza, este vorba de un lung interval de acumulare a capitalului, initiata după incheierea primului război mondial, dar întreruptă de crize și războaie distrugatoare, cum a fost cel de-al doilea razboi mondial. A doua faza este evidentiata de adoptarea anumitor măsuri deliberalizare a vieții economice internaționale, privind privatizarea și sincronizarea legislativă, pusa in aplicare la începutul anilor ‘80. Toate acestea au dus la pierderea parțială a capacității de a se inainta cu o dezvoltare economică autocentrată și independentă, impreuna cu dispariția unor trăsături particulare ale piețelor naționale. Conform acestora, nu trebuie desprinsă concluzia că efectele ce le-am mentionat mai sus au fost o urmare mecanică a globalizării, mai precis spus a unor forțe exterioare care au supus statele la o anumită linie de conduită. În ciuda faptului că, fără intervenția politică a guvernelor dus înspre privatizare și liberalizare a schimburilor, reprezentat de marile grupuri multinationale, capitalul financiar internațional, nu ar fi putut să se largeasca la scară planetară, acaparând resursele economice, cele naturale și umane, disponibile.

De-a lungul timpului, în literatura economică și-a făcut aparitia și un alt punct de vedere privind termenul de globalizare. Acest proces a început să fie vazut ca “…modalitate sau sistem de receptare și abordare petermen lung a marilor probleme contemporane, determinate de interacțiunea multiplelor procese șifenomene economice, tehnice, politice, sociale, culturale, ecologice etc.”. Dupa parerea noastra, definirea globalizării ca modalitate sau sistem de receptionare și abordare reprezintă o nouă viziune despre acest proces atât de complex. Aceasta insa deplasează analiza pe terenul anumitor probleme globale ale omenirii stiute, de altfel, cu mai multe decenii în urmă. Printre primii dintre cei care le-au semnalat se numara membrii Clubului de la Roma (fiind fondat în anul 1968), concluziile lor existand expuse în numeroase lucrări de referință. Din parcurgerea lor reiese în evidență ideea potrivit căreia, în situatia în care comunicațiile au ajuns universale, informațiile instantanee și transporturile

supersonice, lumea a devenit treptat o entitate cu însusiri globale, aspirand spre o piață globală și respectiv sistem social global. Din acest punct de vedere, ansamblul capătă proprietăți și însușiri în care componentele nu le posedă. Noi suntem pe deplin de acord cu o așa abordare, numai că ea ne servește să înțelegem mai bine numai problemele globale și trebuința adoptării măsurilor corespunzătoare de comunitatea internațională pentru rezolvarea lor. Ne lipsesc, în cazul de față, componentele și criteriile în baza cărora să fim capabili de a defini și mai apoi de a defini globalizarea în calitate de megatendință a unei lumi contemporane.

Istoric – Diversificarea formelor globalizarii

Globalizarea nu este un fenomen cu totul nou și nici unul modern. Forma globalizării s-a modificat de-a lungul anilor iar în domeniile-cheie ale interacțiunii umane, de la unul politic la cel ecologic. Așa cum am încercat să arătăm în capitolele anterioare, fiind un proces istoric, globalizarea nu poate fi definită de o logica evoluționistă. Pattern-urile istorice ale globlizării sunt punctate prin mari schimbări și răsturnări de situații, în timp ce ritmurile sale temporale se diferențiază în funcție de domeniu.

1.2.1. Globalizarea premodernă

Epoca premodernă ascunde, bineînțeles o perioadă lungă, care debutează cu formarea de centre diferite și separate ale civilizației agrare sedentare în zone precum Eurasia, Africa și desigur cele două Americi, în urma cu aproximativ 9.000-1.000 de ani. De-a lungul următoarelor milenii, aceste civilizații precum și altele ulterioare au evoluat în capacitatea de a se angrena în proiectarea la mare distanță a comerțului. Această epocă este uniformizată în mare parte de limitele globalizării în toate variantele sale multiple, în așa fel încât, deși existau însemnate inovații sociale cât și de infrastructură în multe sectoare, în special în cele de transport și comunicații, potențialele dezvoltării unor interacțiuni globale solide erau influentate într-o mare masură de tehnologia disponibilă. Mai mult, era o epocă în care globalizarea a fost definită în primul rand, de adunări între regiuni sau întâlniri între civilizațiile din mediul Eurasiei, Oceania și desigur cele două Americi rămânând civilizații autohtone, în timp ce legatura dintre laturile de vest, de est și cele de sud ale teritoriului afro-euroasiatic era realizat prin rețele sau prin fluxuri neglijabile, cu toate că erau directe sau regularizate.

“Principalii agenți ai globalizării în această perioadă se împart în trei categorii: imperii politice și militare, religii mondiale și mișcări migratoare – atat ale popoarelor nomane de stepă, cât și ale societăților agricole care se extindeau în zone populate dar necultivate. Comerțul la distanțe mari între regiuni și civilizații a construit o a parta dar oarecum mai puțin intense sursa a globalizării în perioada respectivă.” Construirea imperiilor și extinderea forței militare și a relațiilor politice de lungă durată și pe distante mari a început în Sumer, în mileniul al 3-lea înainte de Hristos. Extinderea din punct de vedere geografic, longevitatea, puterea și desigur coerența sistemelor imperiale diferit considerabile, la fel ca eforturile precum și strategiile lor de a dori să intituționalizeze aceste relații. În cea mai mare parte, aceste imperii au reprezentat dorme de globalizare deosebit de limitate. Multe dintre acestea au rămas destul de mici și cam localizate, pentru cea mai mare parte a acestei epoci. Într-adevăr, prin unele metode, cele mai bogate și cele mai solide dintre aceste civilizații imperiale au ajuns să reprezinte fundamental regiunile între care au avut loc întâlnirile ulterioare la nivel global cum ar fi : civilizația indiana, China dinastiei Han precum și Imperiul Roman. Odată cu constituirea acestor imperii, epoca era martoră apariției, a răspândirii și a stabilirii religiilor mondiale. Mesajele universale de mântuire, capacitatea lor de a reușii să traverseze și să unească diviziunile culturale, infrastructura lor de teocrații și de texte sfinte de întinsă circulație au desemnat unul dintre cele mai înseminate episoade ale întâlnirilor între teritorii și civilizații. . Cu toate acestea, în perioada cand aria lor de extindere le-a depășit pe cele ale multor imperii anterioare, religiile mondiale au rămas limitate la una sau la două regiuni sau civilizații. Nașterea islamului în secolul al VI-lea d.Hr a fost o excepție, aceasta putând fi considerate prima religie globalizată a lumii.

Pattern-ul sporadic a fost al treilea element-cheie al globalizării; devastator de deplasări și cuceriri expuse de imperiile nomade ale stepelor Eurasiei centrale. Mișcările acestea au inclus popoarele germanice, acestea cucerind Imperiul Roman în perioada secolului al V-lea d. Hr, toate acestea înainte de a se stabili în Europa de Vest respectiv Africa de Nord, iar în secolele XII-XIV, mongolii. După fiecare val de invazii urmau distrugeri, migrații formate, cuceri precum ți epidemii. Într-adevar, epoca se termină cu dispariția și slabirea multor relații la distanțe mari, acestea fiind create mileniul anterior, fisurate datorită crizelor din secolul al XIV-lea: epidemia Morții Negre și distrugerea și doborârea finală a imperiilor mongole. Cu toate că aceste mișcări au lasat în spate instituții și practice,șocul militar inițial al expansiunilor nomadice era deseori cu mult mai puternic decât moștenirile lor de durată, acestea fiind cele culturale, economice și cele politice. Prin comparare, extinderea mai lentă, inexorabilă a popoarelor precum și a statelor agricole în teritorii cucerite de vânători-culegatori a lasat semen istorice mai adânci.

Globalizarea, definită în aceste circumstanțe ca intalniri între zone și civilizații, a operat în epocă mai ales în ideea puterii militare și culturale respective migrației umane și anume imperii dominante, religii mondiale, contopirile nomadice și expansiunea agricolă, unde se adaugă și circulația bolilor. Formele de globalizare economică s-au păstrat de-a lungul întregii perioade. Alături de răspândirea islamului, acestea au fost singurele forme de interacțiune socială care au reușit să atingă elemente semnificative ale unei extensiuni globale. Spre deosebire cu epocile ulterioare, globalizarea din perioada premodernă poate fi descrisă cel mai bine ca o formă de globalizare subtire. Civilizațiile Oceaniei precum și cele ale Americii au fost separate de cele ale Eurasiei și Africii. De fapt civilizațiile regiunilor au rămas în cea mai mare parte separate una de cealaltă, la fel cum a confirmat-o răspândirea foarte lentă sau aproape inexistenta a culturilor de plante respective tehnologii. Cu toate că existau câteva contacte, fluxuri precum și legaturi între Eurasia și Africa Subsahariană, deșertul a fost aproape la fel de eficient în separarea acestor zone pe cât erau oceanele în separarea celor două Americi de toate celelalte. Cultura islamică, rutele strâmte pentru caravane de-a lungul deșertului precum și relațiile comerciale peste Oceanul Indian au reușit să aducă civilizațiile africane în contact cu Eurasia. În Africa, expansiunea spre sud a civilizației agrare a determinat fluxuri de oameni pe intervale lungi și răspândirea limbilor, metalurgii precum și tehnicilor agricole. Cu toate acestea, majoritatea relațiilor între regiuni și civilizații s-au desfășurat în interiorul Eurasiei. Între regiunile islamice ale Levantului și Orientului Apropiat, stepele Asiei Centrale, civilizației indiene precum și China, s-au stabilit cele mai multe legături comerciale, cele culturale precum și cele militare.

Nu sunt posibile, în principiu, evaluări cantitative ale intensității fluxurilor globale comparând cu fluxurile locale și zonale și aprecieri exacte ale rapidității miscărilor în această epocă. După cum am accentuat mai devreme, impactul întâlnirilor izolate, mai ales acolo unde se adunau pentru prima dată civilizații, areale, familii genetice, anterior separate, posibil părea mult mai puternic decât cel al interacțiunilor globale mult mai stabile. În orice caz, rețelele militare și cele politice nu au fost competente să mențină legături de guvernare reglementată pe distanțe cu adevarat globale. În momentul în care s-a încercat spre exemplu- califatul islamic timpuriu și imperiile mongole din sec al XII-lea- o astfel de guvernare, aceasta s-a dovedit fragilă. Dar, în cazuri aparte, rețelele culturale și cele economice au fost menținute pe distanțe mult mai mari, după cum au demonstrat-o comerțul transeurasiatic și peste Oceanul Indian precum și lumea islamică transcontinentală. Impactul lor era totuși mai confuz și mai limitat decât cel al expansiunii militare și cele politice. Extinderea noilor idei religioase a fost caracteristică, desi limitele puterii lor de transformare devin pronunțate la hotarele geografice ale religiilor lumii; putem spune că fară nici o excepție, acestea au fost silite să facă mari concesii teologice precum și de ritual fața de procedura animistă locală sau față de influența relațiilor mondiale adiacente. Relațiile și legăturile elitelor, deși mai puțin consistente ca aceste întâlniri, au fost mai profunde oferind canale pentru dialoguri colective mai largi și pentru circulația noilor idei și tehnologii. Comerțul și venitul din comerț au fost, bineînțeles, vitale pentru prosperitatea multora dintre statele și elitele care organizau și străbăteau principalele trasee comerciale ale epocii respective. Ele au oferit, de asemenea, un important canal pentru contactul cultural între civilizații și respectiv pentru schimbul tehnologic, însă cea mai mare parte a populației lumii a rămas în mare masură neafectată de aceste fluxuri vorbind din punct de vedere economic.

Infrastructurile globalizării din această perioadă au fost incredibil de variate și disperate. Unele fragmente ale lumii nu au fost deloc afectate de ele. Zonele aparte din afara centrelor metropolitane dețineau doar cele mai vagi interconexiuni cu metropola pentru ca sa nu mai vorbim de alte centre de putere mai departate. Dimensiunile și ierarhia sistemelor imperiale au provocat, într-o masură deosebit de mare, importanța oicărei infrastructuri date: drumurile romane sau incase nu au reusit să se extindă, la urma urmei dincolo de frontierele acelui imperiu. Infrastructurile transportului pe uscat au rămas constante, privind mai multe puncte de vedere, pe tot parcursul acestei perioade. Atât tehnologiile de construire de drumuri cât și logistica de-a lungul rutelor pe uscat s-au ameliorat exagerat de puțin ulterior eforturilor romanilor de-a lungul întregului interval. Chiar și în China canalele au rămas la fel ca și în stadiul inițial, iar faptul că transporturile pe uscat se bazau pe tăria animală limitată și folosirea acesteia, cel putin pentru cauze economice, la circulația bunurilor scumpe, acest lucru a fost exemplificat de rutele transeurasiatice din Asia de Est spre Levant, precum Drumul Mătăsii. Transportul și tehnologiile maritime au cunoscut unele evoluții și invovatii. Rețelele de comerț și de circulație puteau fi stabilite la nivel transoceanic, și nu numai peste micile mări închise ale lumii antice. Negustorii musulmani străbăteau regulat Oceanul Indian și inființau rețelele de-a lungul coastei vestice ale Africii și în insulele Asiei de Sud-Est. Dezvoltările consecutive din domeniile scrisului, tipăritului și respectiv arhivării au facut ca aceste infrastructuri fragile să reusească să sprijine interacțiunile și schimburile intensificate între culturi, dar ele au rămas limitate la elitele teocratice, militare precum și cele politice, la aventuri și negustori. Așadar, rapiditatea fluxurilor globale regularizate era diminuată; mesaje, mărfuri, funcționari și ordine reușeau să circule doar atât de repede cât le permitea transportul nemecanizat. Fluxurile militare se puteau deplasa ceva mai repede decât majoritatea celorlalte, însă velocitatea rămânea minimă.

Aproape nici o variantă instituționalizată de reglementare globala sau cel puțin interregională sau intercivilizată nu era creată în această perioadă. Exista elemente ce privesc o diplomație emergentă în unele zone, iar sistemele de tributuri intercivilizaționale regularizate se aflau în special între China și sferele sale. Există, de altfel, o oarecare regularizare transculturală realizată printr-o teorie religioasă comună și prin biserici precum și prin teocrații instituționalizate în teoriile creștine și islamice, cu toate că, în ambele cazuri, împărțirea în diferite ortodoxii religioase și unități politice a fost considerabilă. Dincolo de acestă ipostază, întâlnirile între regiuni și civilizații au supraviețuit, în cea mai mare parte, cele ad hoc și conflictuale decât cele instituționalizate și regularizate. Este important să facem deosebire, în această perioadă, între impactul fluxurilor globale- deseori întâlniri sau angajamente incomparabile între civilizații și între regiuni, respectiv impactul relațiilor susținute. Consecințele fluxurilor inițiale, precum contopirile externe, prozelitismul religiilor mondiale ori marile epidemii, au fost deseori uriașe, având ca urmare colapsul ori dezorganizarea statelor deja existente. Exemple de astfel de fluxuri cuprind invaziile barbare în Europa latină, impactul incipient al islamului împotriva Asiei de Sus-Vest și Africii de Nord, consecințele „Morții Negre” asupra Chinei dinastiei Han precum și răspândirea tehnologiilor militare în regiunea din Euroasia ca rezultat al invaziilor mongole. Acolo unde, în plus, fluxurile acestea au fost urmate de așezarea străinilor și de formarea unor noi sisteme politice precum și a unor noi pattern-uri și proceduri economice, impactul fiind mai durabil. Comerțul a fost esențial pentru volumul veniturilor statului precum și pentru averile orașelor și claselor comerciale, iar în cateva regiuni, a avut și o influentă durabila asupra producției interne. Cu toate astea, în cea mai mare parte a timpului, cea mai mare parte a populației lumii a trăit în afara acestor interacțiuni economice.

1.2.2. Globalizarea moderna timpurie (1500-1850)

Începutul secolului al XVI-lea simbolizează data convențională a începutului a ceea ce s-a numit cândva „ascensiunea Occidentului”; procesele istorice care au dus la nașterea și dezvoltarea instituțiilor-cheie ale modernității europene, achiziția asupra popoarelor europene ale tehnologiilor și resurselor de putere care, într-un final, le-au depășit pe cele ale oricărei civilizații precum și creșterea ulterioară a imperiilor globale europene. Dorim să subliniem că relatatea noastră în ceea ce privește globalizarea nu reprezintă nici o reluare a expunerilor convenționale asupra ascensiunii Occidentului și nici o trecere în revistă a istoriei mondiale. Regăsim natura mai degrabă oportunistă decât predeterminată a unei expansiuni occidentale, precum și caracterul sau deseori fragil. Recunoaștem de altfel și gradul în care inovația și expansiunea europeană s-a bazat pe importul și pe adaptarea tehnologiilor eurasiatice, nu numai pe inovația indigenă. Expansiunea europeană din această epocă nu a fost cu adevărat globală, aceasta a vizat în cea mai mare parte a ei pe cele doua Americi precum și Oceania. Europenii au putut să învingă și să cucerească imperiile și societățile însă fară stat din Oceania, America de Nord respectiv Caraibe, precum și statele agrare din America Centrala și Anzi. Cu toate astea, capacitatea lor de a se infiltra în Africa sau în Asia a fost cu mult mai limitată. Relațiile de putere între Europa, coloniile americane, principalele state și civilizații din teritoriile islamice cum ar fi India și Asia de Est, așa cum pretinde acest pattern disperat de expansiune globală, rămânând bine echilibrate o mare parte a acestor epoci. Totuși, construirea imperiilor europene în cele două Americi, în secolul al XVI-lea și secolul al XVII-lea precum și în Oceania în intervalul de secole XVII-XIX, a ancorat aceste continente și zone, anterior separate, în sfera unor relații globale noi și caracteristice. In acest timp, o serie de evoluții în nucleul continentului european și continentul nord-american au început să creeze inovații sociale care aveau să modifice și să intensifice această etapă a globalizării.

Globalizarea a fost determinată în această epocă de fluxuri demografice, ecologice precum și epidemiologice între Europa, cele două Americi și respectiv Oceania. Acestea au fost accentuate atât de relații politice cât și militate mai trainice și de ridicarea imperiilor europene globale. Au început să apară noi forme de globalizare economică, așa cum au fost cele inființate de marile companii comerciale. La mijlocul secolului al XIX-lea, imperiile, religiile, popoarele europene, flora, fauna și microbii Europei transformaseră cele două Americi și Caraibele și se apucau să actioneze asupra Australiei și restul Oceaniei. Avanposturi redus populate au fost inființate pe coasta de vest a Africii precum și în Africa de sud. În Asia de Sud, influența britanică în India devenea tot mai pregnantă, în timp ce în regiunea mai spre est, o firavă influență europeană începea să se infiripe în insulele și în arhipeleagurile Asiei de Sud-Est; olandezii în regiunea Java, Spaniolii în Filipine, portughezii în Timor și respectiv Macao. De-a lungul întinselor câmpii și tundre ale Asiei Centrale și ale Siberiei, prezentă și forța sporeau constant, ajungând pe coasta Pacificului.

Între aceste noduri ale acestui imperiu european se întindeau sinapsele din ce în ce mai puternice ale interacțiunii economice globale, cu toate că în Eurasia, cu excepția capturării europene a unei bucăți din comerțul cu mirodenii, numeroase pattern-uri comerciale interregionale, pentru o bună perioadă de timp, au rămas, relativ neschimbate. De-a lungul vremii, corporațiile coloniale europene și compania olandeză precum și cea engleză ale Indiilor de Est, au sfârșit să regularizeze multe aspecte ale comerțului colonial și ale interacțiunii economice, înaintea dizolvării și substituirii lor cu guvernarea colonială spre sfârșitul perioadei. În Oceanul Atlantic, erau la apogeu în secolele XVI-XVII comerțul timpuriu cu lingouri din cele două Americi și comerțul triunghiular cu sclavi precum și schimburile comerciale asociate între cele două Americi, Africa și Europa. Este adevărat că timp de două secole, comerțul atlantic cu sclavi a însemnat centrul interacțiunii transatlantice, însă la sfârșitul epocii, acesta se micșorase aproape până la dispariție. Ca urmare a industrializării europene americane, în locul său se forma un comert mai intens cu produse agricole, bunuri manufacturate și materii prime. La acestea s-au adăugat evoluția instituțiilor bancare internaționale precum și un flux redus, dar în creștere de investirii de capital din Marea Britanie către cele două Americi.

Afirmând anterior că, în epoca premodernă, mărimea fluxurilor și a interconexiunilor globale era în general redusă în comparație cu rețelele și interacțiunile cu un caracter mai local. Întâlniri inițiate între societăți și civilizații separate precum și fluxurile izolate puteau crea interconexiuni unice intense, doar că instituționalizarea și regularizarea puterii politice și cele militare pe continente erau dificile și puteau fi ținute doar la nivel regional. Rețelele economice și cele culturale erau mult mai ușor de susținut, însă interconexiunile au fost stabilite aproape în exclusivitate doar între elite. În epoca modernă timpurie, pattern-ul este în general reprodus, însa în condițiile unei balanțe globale ale puterii în schimbare și ale cuceririi europene a Oceaniei și ale cele două Americi, anterior izolate. În consecință, în timp ce puterea tehnologică europeană și cea militară putea fi împinsă în societățile celor două Americi printr-o mișcare transatlantică devastatoare, statele europene nereușind să mentină controlul asupra multora dintre posesiunile lor coloniale. La încheierea epocii, coloniile americane se desparțiseră de Marea Britanie și cea mai mare parte a Americii Latine a reușit să iși câștige independența față de Spania și de Portugalia. Dominația asupra rămășitelor imperiale din zona Caraibelor și din Canada era limitată. Se poate mărturisi că interacțiunile economice globale se transformau din ce în ce mai intense, cu siguranță pentru acele state și societăți fiind cel mai intens angrenate în schimburi comerciale și în migrații transatlantice. Transporturile navale de lingouri din cele două Americi către Peninsula Iberica au fost de asemena dimensiuni, încât sistemul monetar al acestor țări a fost copleșit. În timp ce relația iremediabilă între comerțul cu sclavi, economiile fundamentate pe plantații și acumularea de capital precum și industrializarea europeană este încă de clarificat, rămâne evident că aceste interacțiuni economice globale au simțit un impact mai mare decat sporirea cheltuielilor elitelor și finanțarea lor. În Europa de Nord-Vest, pe acest val de interacțiune economică s-au constituit noi industrii și sisteme bancare interne, companii, asigurări și sisteme comerciale.

În cea mai mare parte a epocii, infrastructurile globalizării, comunicațiile și transportul aveau la bază tehnologii diferite de cele din epoca anterioară. A ajutat cu certitudine densitatea și circulația schimburilor comerciale răspandirea tiparului mecanizat în Europa. La sfârșitul acestei perioade, căile ferate, vapoarele mecanizate din fier precum și progresele înregistrate în construcția canalelor și a drumurilor faceau mult mai ușoare interconexiunile pe distanțe mai mari. Însă nici una dintre tehnologiile respective nu era extinsă cu mult dincolo de limitele câtorva state occidentale din nucleu. Cu toate astea, expansiunea economiilor europene a îngăduit ca toate aceste tehnologii, mai ales transportul oceanic, să fie practicat mai intens decât a fost înainte. Infrastructurile militare și cele politice și-au extins în mod esențial aria de acoperire, întinzându-se de la Europa atât în cele două Americi cât și în Oceania. Crearea piețelor legate peste Atlantic, din Europa peste Africa, spre est a fost la fel de importantă, prin faptul că le-a îngăduit negustorilor europeni să evite treptat teritoriile islamice. La aceasta s-au mai adăugat corporațiile transnaționale timpurii, precum și compania olandeză și cea engleză ale Indiilor de Est, cu toate că erau radical diferite de CMN-urile contemporane ca structură și metodă de operare. Cu toate acestea, velocitatea fluxurilor în cadrul infrastructurilor mai stabile de schimburi reciproce și guvernare a fost încă limitată la viteza cailor și a navelor.

Încă o dată, felul în care relațiile globale erau instituționalizate și reglementate a rămas extrem de limitat. În Europa se constituia un sistem interstatal de diplomație și de recunoaștere reciprocă, urmat de aspecte analizând reglementarea multilaterală a comportamentului interstatal prin dezvoltări cum ar fi Concertul European. Această societate europeană de țări urmărea de asemenea, treptat și prin metode variate, să crească „standardele civilizației” atât dincolo de Europa cât și de avanposturile sale imperiale. Concomitent, s-a extins în mare masură și zona de influență a instituțiilor Bisericii-Catolice, cu toate că, în cazul coloniilor și dependențelor statelor europene, randamentul centrului de a controla cu certitudine periferic era foarte limitat. Volumul avanposturilor periferice ale imperiilor europene de a acționa fără atenția cuvenită acordată circumstanțelor și instituțiilor locale era la fel de limitată.

„Fluxurile migratoare pe termen mai lung către America si din Rusia către Siberia au avut efecte mai puțin imediate, dar au avut ca rezultat, în cele din urmă, profunde modificări demografice, ecologice și politice în aceste regiuni.” După părerea noastră la fel ca și în epoca modernă a globalizării, atât contactele inițiale cât și fluxurile izolate se puteau dovedi devastatoare și transformative, în timp ce impactul relațiilor mai sprijinite era adesea mai puțin transparent sau imediat. Venirea inițială a europenilor în America Latină cu colecția lor de vegetație, faună și microbi euroasiatici, a facut un eveniment extraordinar de deosebit pentru popoarele indigene. Fluxurile migratoare pe termen lung către cele două Americi și din Rusia către Siberia au avut rezultate mai puțin ecologice și politice în aceste zone. Impactul comerțului cu sclavi spre societățile africane a fluctat pe măsură ce unele societăți s-au prabușit sau dezintegrat, în vreme ce altele au prosperat în cooperare. Interiorul continentului african însă a rămas închis la influentele externe. De exemplu în Asia, impactul acestor interconexiuni globale, neincluzând India, a rămas nesemnificativ. Forța culturală, cea politică și cea militară ale principalelor puteri din zonă au rămas suficiente pentru cea mai mare parte a timpului, astfel încât legăturile globale au fost minimizate și totodată au avut un impact infirm pe plan intern.

Probabil că impactul cel mai puternic al acestor intâlniri globale s-a produs împotriva Europei însăși. Cu toate că istoria economică rămâne controversată pare convenabil să spunem că accesul la bogăția și surplusul Lumii Noi, destinderea demografică produsă de mișcarea migratorie transatlantică și impulsul rivalității între imperii au dus la dezvoltzarea de noi tehnologii și de noi institutii ale puterii în Europa, o forță care avea să se dezlănțuie total oriunde în lume, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

În această epocă, suntem martorii nașterii în Europa a unor noi idei și a unor noi variante de teritorialitate, precum și a ideii. Dezvoltatea statelor teritoriale suverane și legătura lor cu națiunile se întind de-a lungul epocilor urmate de globalizare. Cu toate astea este rezonabil să afirmăm că aceste procese nu s-au stabilit în totalitate în Europa- ca sa nu mai zicem în afara Europei- pană la jumătatea secolului al XIX-lea. Ne vom opri însă în continuare asupra formării statelor, limitelor și asupra relației sale cu globalizarea. Ne confruntăm aici, ca și în cazul noilor forme precum și al intensității în creștere a globalizării, cu o tranziție considerabilă între epoca modernă timpurie și desigur cea modernă.

1.2.3. Globalizarea moderna ( 1850 – 1945 )

Pe când cele trei secole și jumătate anterioare anului 1850 au fost martorele instituirii unor rețele și unor fluxuri globale extinse și tot mai puternice, predominant sub dominația puterilor europene, perioada ulterioară a remarcat o accelerare uriașă a răspândirii și a consolidării acestora. În Occident, cei 100 de ani trecuți de la jumătatea secolului al XVII-lea au fost martorii unui val intens de transformări structurale, politice și respectiv economice. Societățile europene au început să construiască economii capitaliste industrializate, tehnologii navale deosebit de avansate, armamente și instituții de stat tot mai puternice. Valorificând aceste inovații, aria de acoperire a imperiilor globale occidentale se raspândește și rezultă o explozie atât a puterii economice cât și a influenței culturale occidentale. Puterea europeană s-a extins în aproximativ toate regiunile globului pe care le găsise neaccesibile cum ar fi Africa Subsahariană; sau din care a fost exclusă în mod activ (Asia de Est); după care au urmat lupta pentru Africa, destrămarea Chinei, colonizarea unei mari părți din Africa de Nord și Asia de Sud-Est precum și deschiderea Japoniei.

În condiția acestei expaniuni colosale a relațiilor politice și cele militare globale, perioada a fost martoră unor patter-uri de globalizare economică extrem de extinse, intense și caracteristice din punct de vedere social, atât comerțul cât și investițiile globale au luat amploare. Marile migrații transatlantice din Europa înspre Lumea Noua au culminat cu un remarcabil val înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Declinul comerțului cu sclavi a oferit posibilitatea ca valuri imense de lucrători cu contracte de ucenicie să evacueze Asia în căutarea unui loc de muncă în America de Nord și cea de Sud și în coloniile europene din Oceania, Caraibe, Africa și respectiv Asia. Pattern-urile și interconexiunile s-au accentuat și ele pe masură ce noi tehnologii de comunicații și de transport cum ar fi căile ferate și telegraful; se extindeau, iar consolidarea și amenințarea dominației imperiale europene pe tot globul au obligat alte societăți la un impact cultural inegal cu Occidentul. Epoca a fost marcată, de altfel, de începuturile unui nou val de interconexiuni internaționale, în domeniul ecologic, pe masură ce în Europa și-a făcut apariția poluarea transfrontalieră pe scara limitată, defrișarea tropicală aranjată sub auspiciile imperiale a luat amploare, iar transmiterea globală a imperialismului și a consumării combustibilului fosil a început să devină, fără a se știi atunci, compoziția atmosferei. Această perioadă a globalizării intensificate și cu multiple fațete era să fie întreruptă rapid de Primul Razboi Mondial.

Caracteristica definitorie a acestei epoci a fost influența politică și cea militară a imperiilor europene și a imperiului american, care s-au extins până la punctul culminant, creând astfel o rețea de interconexiuni cu adevărat globală, cu toate că a fost fragmentată de rivalități imperiale. Imperiul Britanic s-a consolidat și stabilit în dominioanele „albe”, Caraibe și India, și s-a lărgit în Birmania, în insulele din oceanul Pacific și avanposturile din China precum și din sudul și estul Africii. În fel asemănător, francezii s-au extins în Indochina, au preluat dominația unei mari părți din Africa de Nord și în felul ăsta au emis pretenții asupra unor regiuni din Pacific și a unei părti esențiale din Africa de Vest. Republica Americană a ajuns în final pe coasta Pacificului, a închis frontierele și, într-o dezlănțuire de extindere imperială, aproape fără osteneală, a dobândit de la ruși teritoriul aparent neproductiv al Alaskaisi a anexat Insulele Midway din Pacificul central și cel nordic. Ca urmare a victoriei împotriva spaniolilor în Războiul din anul 1898, controlul american s-a extins în Insulele Hawaii, insulele Guam, Wake precum și în insula Filipine. În aceste privințe, acea epoca a fost una în care formele constrângătoare de globalizare au dobândit o dimensiune cu veritabil globală. Alături de aceste pattern-uri de globalizare militară și politică, s-a constituit o rețea uriașă de interacțiuni și de fluxuri economice internaționale care erau întradevăr globale ca raspândire. Atât comerțul cât și investițiile au crescut amețitor la niveluri extraordinare și în ciuda fluxurilor economice semnificative în țările dezvoltate, cele mai multe schimburi de tip economic au avut loc între centrele imperiale și în periferie. În mod asemănător, pattern-urile migrației au ajuns mai globale pe măsură ce au crescut migrațiile transatlantice, ele s-au îmbinat, spre exemplu, cu diasporele masive ale epocii, care au expediat indienii în Caraibe, în Africa și în insulele din Pacific, chinezii i-au trimis în America de Nord și Asia de Sud-Est și japonezii în zona Americii Latine.

De-a lungul unei serii complete de domenii, intensitatea relațiilor globale s-a mărit. Acest lucru este cel mai accentuat în sferele comerțului, investițiilor și ale migrației. Raportul comerț/Produs Intern Brut pentru țările dezvoltate și în unele sectoare economice a atins noi culmi. Nivelurile ridicate de investiții străine erau vitale pentru industrializarea și pentru dezvoltarea infrastructurală a Statelor Unite, a unor fragmente din Europa de Est, a Scandinaviei și a unor părți din America Latină. Cifrele absolute de migrații precum și raportul imigranți/populația țării de origine, respectiv raportul imigranți/populația țării-gazdă erau la fel de importante. Impactul lor economic a fost unul esențial. Industrializarea americană a prosperat pe principiul fluxurilor de forță de muncă ieftină care veneau, în timp ce industrializarea europeană era mai rapidă și mai echilibrată din punct de vedere social, dată fiind supapa de evacuare, pe care o simboliza migrația pentru săraci, pentru cei fără pământ și șomeri. Puterea controlului politic pe distanțe mari a sporit și ea la rândul ei. Dimensiunile, coerența și forța sporită ale statelor metropilitane, la care se mai adaugă transportul rapid și comunicațiile telegrafice ce au îngăduit aplicarea unor politici imperiale mult mai sistematice, cu toate că acestea rămâneau slabe în comparare cu gradul de control și putere pe care țările îl puteau atinge în regiunea proprie. Impactul interconexiunilot culturale a fost, de asemenea, puternic, însă destul de diferit față de cel din timpurile anterioare, deoarece această perioadă a fost martoră circulației, împrăștierii și impunerii ideologiilor și discursurilor occidentale seculare; perioadele anterioare au fost predominant caracterizate de discursuri atât teologice cât și religioase. Efectele marxismului, ale liberalismului, naționalismului și ale științei, deși inițial divizate și concentrate exclusiv asupra grupurilor de elită, dețineau în cele din urma sa culturile, identitățile și experiențele sociale ale popoarelor din toată lumea.

La baza globalizării politice, culturale și economice s-a aflat dezvoltarea noilor infrastructuri de transport și de control, care, conjugată cu un mediu internațional în care principiul era mai degrabă pacea decât războiul, a contribuit apreciabil la avantul său. Din anul 1850 până în 1914, un val de modificări a început să unească și să coreleze sistemele imperiale. Căile ferate au exclus, în cele din urmă, impedimentele și restricțiile transportului pe uscat cu animalele. Au ajuns posibile din punct de vedere economic fluxuri voluminoase de produse agricole și manufacturate – deși nu doar mărfurile de lux, aceastea fiind transportate pe uscat. Contolul politic și cel militar a putut fi extins de la avanposturile de coastă spre interiorul societăților înconjurate de uscat. Trecerea de la vale la abur s-a unit cu construirea canalelor Panama și Suez, micșorând spectaculos atât distanța cât și pericolele principalelor rute comerciale oceanice. Prețurile de transport ale comerțului și ale migrației internaționale s-au redus extrem de repede, iar volumul acestora a crescut. În momentul în care sistemele de mesagerie ce utilizau porumbeii se întâlneau încă într-o măsură deosebit de mare în Europa în secolul XVII-lea și respectiv la începutul secolului al XIX-lea, și tot aici au fost inființate cateva sisteme poștale internaționale private, de asemenea și infrastructurile globale de comunicații au fost modificate de revoluția transporturilor din epoca și de crearea telegrafului transoceanic, fiind o infrastructura ce a sporit în mod spectaculos viteza de comunicare. Atât elitele politice, militare cât și cele economice care avea acces la aceste rețele au fost informate mai îndeaproape și mai repede asupra evenimentelor îndepărtate. Putem spune același lucru și despre unele părți ale publicului, o dată cu apariția alfabetizării în masă și de asemenea a presei populare în anumite societăți.

Spre deosebire de perioadele anterioare, perioada modernă a globalizării a fost definită de un nivel de instituționalizare cu mult mai ridicată. Putem da exemplu fluxurile migratoare care erau controlate mai sistematic de guvern și de agenții private atât în țările de origine cât și în țările-gazdă, existând piețe ale muncii mai intens organizate și de asemenea exista sisteme de transport mai regulate. Interacțiunile economice au devenit guvernate de o serie de instituții financiare internaționale fiind în dezvoltare, un prim exemplu ar fi băncile multinaționale și, desigur, sistemul Etalonului-Aur, însă nici una dintre acestea nu are corespondenți în nicio epocă pecedentă. În plus, un val complet de instituții politice internaționale au fost progresate pentru a reglementa problemele și preocupările frecvente, inclusiv sistemele poștale, sistemele de navigație, precum și greutățile sau comunicațiile telegrafe.

În această perioadă, problema stratificării este mai puțin neclară decât înainte. Puterile dominante ale lumii făceau și în același timp refăceau interconexiunile globale, controlau infrastructurile care le sprijineau, proiectau și controlau instituțiile menite să le stabilească. Între aceste state occidentale există o balanță a puterii nestabilă și un pattern schimbător de alianță și rivalitate. De cealaltă parte a nucleului marilor puteri, alte state și societăți au fost subordonate în retelele globale respective, însă în moduri diferite și cu grade de impact diferite. Impactul relațiilor globale a variat apreciabil în funcție de categoriile de interacțiune și de implicarea diferențiată atât a statelor cât și a societăților în acestea. Noi am analizat deja mai sus o parte din ele, însă efectele-cheie ale epocii includ:

Efecte politico-militare: numeroase state și elite noneuropene s-au degradat sau au fost distruse. Amenințarea eventualei dominații europene a determinat, de altfel, modernizarea internă în unele state care s-au eliberat de colonizarea directă; exemple de state: Turcia, Japonia și China;

Comerț și investiții : dezvoltarea economică și transformarea structurală au fost stimulate în țările occidentale din nucleu, în câteva colonii era trasată în mod esențial calea dezvoltării economice și au fost furnizate mijloacele pentru o dezvoltare industrială târzie în zonele periferice ale Europei și ale Americii de Nord precum și ale Americii Latine;

Migrație: a izbucnit o transformare demografică în cele două Americi precum și în câteva colonii europene, în timp ce Europa a căpătat o supapă de siguranță socială;

Cultura: creștinismul s-a extins în unele părți ale Africii și Asiei de Est, ideologiile și respectiv discursurile laice occidentale au circulat în restul lumii, susținând impulsionarea formării mișcărilor naționaliste și cele comuniste și la o restructurare a convingerilor tradiționale în seria elitelor.

Primul Război Mondial a pus capăt, în mod violent, acestei epoci a globalizării, ceea ce poate părea un paradox, fiindcă el a implicat mobilizări imperiale enorme din partea francezilor și a englezilor. Acest război a văzut, de asemenea, puterile din cele două Americi, Europa și respectiv Asia, fiind atrase împreună în aceeași conflagrație. Însă, din perspectiva globalizării, urmările războiului au fost cele care au produs cele mai durabile efecte. În deceniile care i-au urmat, investițiile, comerțul și producția internă s-au desființat. Micile reveniri din anii 1920 au fost însă subminate de Marea Depresiune din anii 1930. Cu toate că impactul crahului de pe Wall Street și depresiunea arătau gradul în care lumea a rămas interdependentă din punct de vedere economic, consecințele au fost o fracționate în blocuri imperiale a ceea ce a rămas din economia globală. Sistemul Etalonului-Aur și pattern-ului liberului schimb au pierit, fiind însă înlocuite de preferința imperiala și, în situația Uniunii Sovietice și al Celui de-al Treilea Reich, de autarhia economică.

Într-adevar, perioada interbelică a fost, martora apariției instituțiilor politice globale și desigur a mecanismelor potențiale de guvernare globală – precum Liga Națiunilor, însă, ca și în cazul încercărilor de a întemeia instituții economice globale, acestea au fost însă subminate de la început de rivalitatea imperială , și mai apoi, de valul de autarhie și naționalism agresiv care a atins Europa și nu numai. În afara Occidentului structurile imperiale și cele politice ale epocii au rămas teoretic pe poziții, alăturându-li-se în zona de Est Imperialismul japonez în expansiune. Dar, în toate aceste structuri imperiale, împrăștierea discursurilor culturale occidentale ajută la evidențierea forțelor și mișcărilor care trebuiau să pulverizeze mașinăriile imperiale. Va fi nevoie de Cel de-al Doilea Război Mondial pentru a putea slabi îndeajuns puterea japoneză și pe ce europeană, în așa fel încât imperiile lor globale să fie, în cele din urmă dărâmate. În locul lor s-au ridicat Statele Unite hegemonice, o putere care avea sî stabilească structurile formale și cele informale ale guvernării globale, un val reînnoit de fenomenul globalizării, susținut de noi tehnologii și noi infrastructuri de interacțiune, care avea să traverseze o lume dominată de state-națiuni delimitate teritorial și nu de imperii amorfe.

Globalizarea contemporană

După anul 1945, s-a luat naștere un nou val de fluxuri și interconexiuni globale. Șocul Celui de-al Doilea Război Mondial și al evenimentelor ce i-au urmat a fost destul de important încât să putem considera epoca postbelică ca o formă istorică diferită de globalizare, mai degrabă decat, așa cum evoca mulți sceptici, o întoarcere la pattern-urile secolului al XIX-lea. Desigur, în ceea ce privește extensiunea legăturilor globale, aceasta este o recuperare. Afirmăm însă că, în aproape toate domeniile, pattern-urile contemporane de globalizare în sfera politicii, dreptului și guvernării, problemelor militare, legăturilor culturale precum și migrațiilor umane, în toate dimensiunile activității economice și în amenințările globale generale la adresa mediului. Mai mult, această perioadă a experimentat inovații imense în infrastructurile de transport și comunicații precum și o densitate incomparabilă de unități de guvernare și reglementare globală. Paradoxal însă, explozia de fluxuri și de rețele globale s-a întâmplat într-un moment când statul și regiunea suverană, cu hotare stabile și delimitate, a devenit formă aproape universală de orgaizare umană și respectiv de guvernare politică.

La sfârșitul secolului XX, imperiile, altădată fiind principala formă de guvernare și de organizare politică mondială, a lăsat locul unui sistem mondial de state-națiune învelit de sisteme multilaterale, regionale, globale de reglementare și de guvernare. În timp ce epocile enterioare au fost dominate de hegemonia colectivă sau de cea divizată a puterilor occidentale, epoca contemporană poate pretinde că are doar o singură putere hegemonică potențială: Statele Unite. Însă, în ciuda potențialului pentru o hegemonie globală, la încheierea Războiului Rece, SUA a renunțat la toate pretențiile de imperiu global sau hegemonie explicită, din moment ce enorma lor putere structurală a rămas gravată în natură. În această privință, epoca contemporană este unica privind din punct de vedere istoric.În condițiile în care pattern-urile de globalizare, spre deosebire de vremurile anterioare, nu mai sunt asociate sau bazate pe logica expansionistă ori pe instituțiile corecitive ale imperiului, asta însemnând că susținem faptul că globalizarea contemporană este oarecum mai blandă ca în trecut, ci mai degrabă recunoastem că forma sa politică precum și dinamica sa cauzală sunt extrem de diferite. Acest lucru se datorează faptului că noile infrastructuri și mijloace de supraveghere și de guvernare la nivel global au modificat atât condițiile cât și mecanismele de reproducere și contestare a structurii relațiilor globale de putere.

În contextul acestei structuri paradoxale de relații politice și militare din ce în ce mai global precum și de state-națiune teritoriale din ce în ce mai delimitate, epoca a fost caracterizată de un val de alte tipuri de globalizare. Împreună cu instituțiile politicele și cele militare inițiale ale hegemoniei americane se găsesc instituțiile economice ale primelor decenii postbelice, stiute colectiv drept sistemul Bretton Woods. Îmbinând tranzacțiile financiare internaționale reglementate cu comerțul liber extins precum și investițiile americane de peste hotare, acest regim a guvernat interacțiunile economiilor occidentale și nu numai până la prăbușirea sa, în anii `70.

Împrăștierea globală a producției industriale și a consumului s-a îmbinat cu rezidurile toxice ale revoluțiilor occidentale industriale, elaborând forme de globalizare ecologică. Epoca Războiului Rece, a ONU și economiei globale a fost însoțită de o identificare a transformărilor enorme prin care au trecut bunurile globale comune, atmosfera, sistemul climatic, regiunile polare și oceanele. Mai mult, cota de degradare ecologică internă s-a ridicat în multe zone încât au ajutat posibilitatea de ’’revărsare ecologică’’ și frecvența cazurilor de poluare transfrontalieră, ca și ploaia acidă și comerțul cu deșeuri nucleare și toxice.

Precum amenințările de poluare și poluarea au trecut fără a fi oprite granițele nou înființate în lumea postbelică, la fel s-a întâmplat cu rețelele globale de comunicații. Epoca postbelică a văzut dezvoltarea vechilor tehnologii, ca și cablurile submarine, televiziunea și radioul, și a domeniilor vechi, precum activitățiile internațional editorial și filmul internațional, dar și a inventării de tehnologii noi, cum sunt computerele și sateliții. Toate acestea au schimbat viteza și volumul diverselor interacțiuni culturale și sociale. În timpul în care marea majoritate a interacțiunilor culturale în epocile dinainte aveau loc printre elite, marea majoritate a interacțiunilor postbelice s-au derulat prin produsele și mediile culturii populare; la ele s-a mai pus apariția corporațiilor transnaționale mediatice. Ele au câteva precedente în editurile internaționale și agențiile de știri din epoca modernă, însă se separă prin amploare, putere și diversitate. Ecouri ale acestor modificări s-au înregistrat în economie în alte domenii și în politică, pe masură ce forme diferite de forță socială și infrastructura socială se îmbină cu ele și sunt conturate de acestea .

Prin urmare, este foarte puțin surprinzător faptul că într-o lume a globalizării intensificate s-au făcut cele mai importante tentative istorice de a reglementa și instituționaliza rețele globale și fluxurile printr-o supraabundență de legi, organizații, tratate, rețele și alianțe politice internaționale, ce însoțesc toate aceste domenii diferite de interconectare.

În epocile precedente, când relația între teritoriu și suveranitate nu era atât de legată, periferia și centrul, colonia și metropola erau, așa cum am observat, prototipuri utile pentru definirea spațiului politic. Multe fluxuri globale și interregionale mai degrabă au transformat și au crescut ariile respective decât să tranverseze hotarele. În zilele de acum, niveluri fără precedente de interconexiuni globale și fluxuri traversează o lume formată aproape toată din state-națiune. Aproape universal caracterul statului-națiune are un echivalent în extensiunea globalizării aproape în toate domeniile.

Deteriorarea ecologică a bunurilor comune globale străpunge, deși în măsuri diferite, în toate colțurile planetei.Sistemul comercial internațional- în special după năruirea comunismului est-european și sovietic și după deschiderea Chinei- conține aproape orice stat de pe hartă. Tehnologiile culturale și produsele- precum programele de televiziune și canelele- circulă pe toate continentele. Nici un stat nu este decuplat în totalitate de la rețelele de telecomunicații globale. Pattern-ul de interconectare este singur, unic pentru epoca actuală. Aceste lucruri fiind spuse, îmbinarea diferitelor state și a diferitelor grupuri sociale în statele-națiune și trepte relative de control pe care îl profesează asupra respectivelor fluxuri ,zabovesc extreme inegale.

Puterea fluxurilor și interconexiunilor globale în paralel cu rețelele locale și naționale rămâne variabilă de la un domeniu la altul și de la un stat la altul.

Puține state, ca și Coreea de Nord, au ales să se separe de aceste fluxuri cât mai mult timp cu putință; cu toate acestea, nici Coreea de Nord nu a putut să se mențină pe deplin în afara regimurilor și rețelelor geostrategice. Materialul acestui studiu de caz s-a concentrat pe câteva state din nucleul OCDE, care , în special în anumite arii, lăsa o impresie de intensitate care crește, care nu este tot timpul confirmată de restul lumii. Totuși, datele noastre accentuează cu adevărat o intensitate ce crește a fluxurilor globale într-un număr de domenii. Puterea rețelelor comerciale globale este, în general, în ascensiune, atât în comerțul global în relație cu producția mondială cât și pentru foarte multe țări. În ceea ce privește cota comerțului raportat la PIB-ul național. Mai multe zone, sectoare ale economiilor occidentale sunt mai supuse de exporturi în privința vânzărilor și de importuri pentru componente intermediare și bunuri. Este puțin probabil ca aceste înclinări să scadă considerabil, când Internet-ul modifică magazinul de la colț într-un viitor posibil supermarket global.Capacitatea schimburilor pe piețele valutare din întreaga lume raportat la rezervele monetare naționale s-a ridicat, precum și dependența corporațiilor de pe piețele internaționale de capital și dependența guvernelor pentru atragerea de fonduri de investiții. Este posibil, ca pentru câteva țări, cota investițiilor străine directe să fie momentan mai puțin intense decât erau la culmea secolului XIX-lea , însă complexitatea și mărirea rețelelor producției globale le întrec foarte mult pe cele din epocile de dinainte; mai mult , în rândul statelor OCDE, capacitatea eporturilor naționale, forța de muncă ocupate, investițiilor și producție în tehnologie aferente CMN-urilor interne și sucursalelor de prin străinătate este fără precedent.

Dezvoltarea uriașă înregistrată de diversele interacțiuni regionale și globale s-a susținut pe o serie de transformări în infrastructura interacțiunii globale. Semnalăm că inventarea unora dintre aceste tehnologii nu e destulă în sine pentru a le justifica desfășurarea, dezvoltarea și aplicarea; însă aportul lor atât la volumul mărit , cât și la caracterul schimbat al globalizării contemporane este indiscutabil. Cât despre infrastructura transporturilor , epoca postbelică a fost spectator utilizării intensificate și împrăștierii globale a unor tehnologii mai vechi, precum căile ferate și motorul cu combustie internă. De asemenea , a asistat la evoluția unor noi forme de transport mai eficiente și rapide pentru transportarea bunurilor vrac pe suprafețe lungi: avioanele cu reacțive și transportul în containere pe mare. Acestea s-au asamblat pentru a spori enorm volumul de interacțiune a diferitelor societăți și state. Au contribuit la scăderea costurilor pe unitate și au redus costurile de oportunitate la trecerea distanțelor uriașe. Ca atare, rețelele de transport sunt mai dificil de monopolizat sau controlat de către elite sau state, fiind mai deschise și accesibile unor clase de public mai mari decât în epocile anterioare: a se vedea expansiunea turismului pe glob și incapacitatea statelor de a controla per total fenomenul migrației sau de a atenționa și prevenii traficul cu stupefiante peste granițe.

Un set de factori echivalent se utilizează în dezvoltarea sistemelor de comunicații și tehnologiilor. Epoca postbelică a participat , de asemenea la înflorirea unor tehnologii mai vechi, precum radioul, televiziunea și telefonia, și la creșterea de noi infrastructuri, precum sateliții , cablul din fibre optice și sistemul digital. În plus, infrastructura comunicaționala și global culturală a epocii actuale se separă de cele anterioare prin predominanța a unei singure limbi-engleza-, ca o reală lingua franca globală între elite, prin funcția centrală a corporațiilor private în producerea, transmiterea culturii și reglementarea și rolul diminuat al statelor și bisericilor și prin publicul de masă, mai repede decât elitele, ca receptor al exporturilor culturale.

Dacă rețele globale de interactiune sunt conduse cu consecințe mai bune decât erau prin structurile imperiale de prin sfârșitul secolului XIX-lea este o problemă dezbatută încă. Categoric este că densitatea și gradul de instituționalizare a rețelelor globale și fluxurilor , regularitatea și predictibilitatea multor angajamente și interacțiuni, ca și volumul total al instituțiilor și regimurilor de guvernare globală și regională sunt solitare. Numarul foarte mare de organizații interguvernamentale este în primul rând un proces postbelic. În mod asemănător , pattern-ul stratificării globalizării contemporane este foarte variat de cel al epocii de dinainte. În primul rând, confluența extraordinară a diferitelor configurații de globalizare a făcut pattern-uri variate de ierarhie și disparitate. În ariile militare și politice, cea mai mare parte a epocii contemporane a fost controlată de lumea bipolară a Războiului Rece. Aceasta a stârnit o ierarhie foarte explicită a puterilor – state-client și state, aliați principali, în teorie , nealiniate. După terminarea Războiului Rece, ierarhia militară globală este condusă categoric de către SUA, în jurul cărora un rând de puteri secundare au creat o lume cu mult mai multipolară. În sectorul economic, stratificarea a avut loc predominant între statele OCDE și cele non-OCDE, iar în cadrul OCDE, cele mai mari economii, tabara G7, dețin cea mai mare parte a dominației asupra rețelelor și infrastructurilor globale. O dată cu căderea sistemului Bretton Woods, predominanța Statelor Unite în acest sector a lăsat din nou locul unei lumi mai multipolare. În cele din urma a 2 decenii, industrializarea Asiei de Est și a Americii latine și constituirea rețelelor globale de comerț liber păreau a fi destinate – în ciuda timpurilor de tumult economic, să rearanjeze scheletul puterii în cadrul rețelelor economice globale. Vechea ierarhie Nord-Sud a lăsat locul unei geometrii mai polivalente a relațiilor globale de putere productivă și economică, o nouă secțiune globală a muncii.Sudul și Nordul devin din ce în ce mai mult clase fără semnificație: în condițiile globalizării, pattern-urile repartizării bogației și puterii nu mai concordă cu o simplă divizare a lumii în periferie și centru, ca și la începutul secolului XX, ci răsfrânge o nouă geografie a puterii și a prerogativei care transcede regiunile și hotarele politice, reconfigurând ierarhii transnaționale și internațional fixate ale puterii sociale și bogăției.

În ceea ce privește mediul înconjurator , stratificarea afacerilor globale capătă o geografie diferită. Pe o parte divizarea Sud/Nord, OCDE/non OCDE descrie consumul extrem de nedrept al resurselor din întreaga lume, însă distribuția amenințărilor și a etalării la risc este mult mai complexă. Probleme ecologice grave, de la rarefierea stratului de ozon până la încălzirea globală, asuprește aproape toate colțurile pământului, în timp ce pericole ecologice precum ploaia acidă , poluarea cu reziduuri toxice și agresiuni asupra biodiversității sunt răspândite neomogen. În cele din urmă, în domeniul fluxurilor culturale și domeniul culturii, divizarea lumii ăn Occident și restul lumii, care a definit secolul XIX-lea, s-a păstrat intr-o masura considerabila. Cu toate aceastea,infrastructurile culturale emergente și fluxurile culturale se separă în anumite privințe esențiale. În primul rând , vechile rețele imperiale de telecomunicații au fost roase și au fost schimbate cu rețele private și universale. În al 2 lea rând , funcția Statelor Unite în transmiterea și producerea atât a culturii elitelor cât și a celei populare este mai stăpânitor decât în epocile de dinainte. În cele din urmă , s-au notat câteva modificări semnificative în aceste curente pe măsură ce s-au ramificat identitățiile culturale , artefactele , ideile și produsele culturii populare.

Recapitulând, cu toate că există continuități importante cu stadiile anterioare ale globalizării, pattern-urile contemporane ale globalizării alcătuiește o formă istorică distinctă care este ea însăși un fabricat al unei conjuncturi unice de puteri sociale, economice, politice și tehnologice. Însușirile sale fundamentale pot fi înfațișate în termenii următori :

Dimensiunea spatio-temporală – intensitatea , extensiunea, velocitatea de ciocnire fără precedent istoric ale fluxurilor, rețelelor globale, interacțiunilor, cuprinzând toate domeniile sociale;

Dimensiune organizațională – instituționalizarea și structurarea fără precedent a relațiilor de putere politice, sociale și economice din toată lumea prin noi infrastructuri de comunicare și control. Globalizarea este departe de a fi pur și simplu ‘’ în afara oricărei verificări’’ și constituire, dimpotrivă, scopul noilor forme de stabilire multilaterală și guvernare multistratificată.

Dimensiunea conjucturală –răscrucea unică a influențelor globalizatoare în toate înfățișările vieții sociale, de la cel politic la cel ecologic

Modalități diverse – importanța în creștere a pattern-urilor diferențiate de globalizarea culturală și ecologică , migrare , laolaltă de prezența durabilă a aspectelor militare, politice și economice ale globalizării prevalente la sfârșitul secoluui al XIX-lea

Reflexivitatea – o elită mondială în curs de dezvoltare și o conștiință populară a interconexiunii globale, accentuate de globalizarea infrastructurilor de legături, comunicații și a industriilor mass-media. În paralel cu sfârșitul secolului al XIX-lea , când era hotarâtă ca un proiect de formare a imperiilor globale, sau geopolitică, globalizarea răsfrânge în prezent proiecte economice sau politice conștiente și variate ale elitelor naționale și a forțelor sociale transnaționale, care de multe ori promovează viziuni contradictorii ale ordinii mondiale.

Contestarea- conștientizarea tot mai ascuțită a globalizării a încurajat negarea sa în toate domeniile, de la cel militar la cel cultural, pe măsură ce statele, mișcările sociale și cetățenii încearcă să se opună sau să controleze efectele acesteia. Instituționalizarea politicii mondiale a schimbat politica de control asupra globalizării și contestare, care era de la debutul secolului doar o chestiune din interior a imperiilor, într-o politică globală de fixare a agendei, formare de coaliții și legalizarea multilaterală.

Regionalizarea – în timp ce debutul secolului XX a fost spectatorul expansiunii imperiilor globale, terminarea acestui secol a fost spectatorul destrămării lor și al regionalizării evocatoare a relațiilor economice, militare și politice pe plan mondial. Spre deosebire de perioadele de dinainte, când blocurile și imperiile aveau ca scop creșterea autonomă, acțiunile contemporane de regionalizare și globalizare au ajung , în mare parte , înclinația ce se accentuează reciproc în mediul economiei politice globale

Occidentalizarea – cea mai mare parte din istoria globalizării a desemnat-o evoluția occidentalizării și a negării sale pe tot cuprinsul globului. Încă în mare masură, pattern-urile contemporane ale globalizării, în domeniul financiar, cultural, militar, ecologic, productiv sau politic, au ajuns mai puțin eurocentrice sau atlantocentrice în paralel cu cele de la începutul secolului XX.

Teritorialitatea – globalizarea, așa cum este normal din schimbările politice, a ajutat consecvent , în șirul secolelor, la trasarea și retrasarea hotarelor și a judecătii politice. Însă restructurarea spațiului economic, cultural social și ecologic, sugerată de pattern-urile contemporane, în contextul colectivitățiilor politice stabilite teriorial și exclusive, așează în cauză principiul teritorial că este principala și singura bază de organizare a guvernării politice și profesarea autorității politice. Teritorialitatea și teritoriul rămân tot așa de politizate la fel cum era în epoca imperiilor globale, cu toate că în prezent ‘’amenințările’’ la adresa integrității teritoriale a statului națiune nu mai sunt doar militare și externe , puterea militară nu mai e unicul instrument, eficient sau rațional pentru clarificarea sau controlul multora dintre noile generări transfrontaliere. Globalizarea contemporană e partașă cu un gen diferit de politică a teritorialității.

Forme de stat – diferite forme de globalizare istorice au fost asociate cu anumite forme de stat. În comparație cu debutul secolului XX, guvernarea contemporană e o ‘’guvernare mare ‘’ , în masura care statele cheltuie o parte considerabilă din venitul național, angajează un grup mare de oameni și au responsabilități foarte mixte nu doar pentru managementul economiei, ci și pentru bunăstarea și pentru securitatea cetățenilor lor. Drept urmare, se poate demonstra că globalizarea are momentan un impact politic mai evidențiat asupra statelor capitaliste avansate în comparație cu cele mai puțin intervenționiste și mai puțin îndrumate spre bunăstarea din epoca de dinainte de 1914. Politica internă de ajustare la globalizare, de mediere a efectelor globalizării și de administrare diferă considerabil momentan de aceea din perioada statelor imperiale, la terminarea secolului al XIX-lea, cu toate că este important să nu exagerăm diferențele acestea.

Guvernarea democratică – spre deosebire de epocile precedente globalizarea contemporană se efectuează pe fondul unui sistem global de state, în care cele mai multe state pretind de a fi democratice, însă în care principiul democratic este doar cateodată extins pentru a acoperii ipostazele ale reglementării multilaterale și ale guvernării globale. Totuși globalizarea acutală ridică un set cu adevărat nou de dileme politice și normative , acestea neavând niciun echivalent real în epocile precedente și anume cum să unești un sistem de guvernare democratică înrădăcinată teritorial , alături de o organizare transnațională și globală a vieții economice și celei sociale.

Pe scurt globalizarea temporană are anumite atribute a ceea ce în introducere a fost supranumit ‘’globalizare groasă’’. Acest lucru este adevărat mai ales în ceea ce privește extensiunea velocitatea și intensitatea fluxurilor și conexiunilor atât politice , economice cât și culturale . Dacă tendințele aceastea continuă să i-a proporții odată cu instituționalizarea și consolidarea organizațională în dezvoltare, ele vor purta tot mai mult amprenetele fluxurilor și rețelelor de interacțiune globale ‘’ groase’’. Cu toate acestea, traiectoria dezvoltării acestor procese rămâne nesigură datorită faptului că ele depind de o anumită conjuncție de împrejurări și de efecte istorice care sunt complexe și intens diferențiate. În această privință , dominația prezenta a globalizării neoliberale nu pare a fi atât de sigură pe cât sugerează mulți dintre apărători, precum și dintre criticii săi.Pe masură ce consecințele de contagiune ale crizei economice regionale din zona Asiei de Est au ajuns să pună în primejdie stabilitatea globală, limitele proiectului neoliberal precum și reacțiile asupra sa , au devenit tot mai transparente în anii 90’. Dacă această criză anticipează o nouă transformare în cuvintele lui Polanyi, o nouă ‘’dublă mișcare’’, care privește forma istorică a globalizării , toate astea rămânând de descoperit. Există câteva posibilități care sunt evidente în conjunctura actuală : o deplasare către o formă de globalizare cu mult mai intens reglementată , o forma de organizare subțire sau o formă mai salbatică de globalizare economică neoliberală.

Globalizarea: Echilibru sau dezechilibru?

Suntem o comunitate mondială și, ca toate comunitățile, se cuvine să respectăm regulile pentru a putea trăi împreună. Ele însă trebuie să fie echitabile și juste. În ciuda solidarității afișate de coaliția creată pe plan internațional, lumea își dezvăluie numeroasele sale falii: economice, sociale, religioase, rasiale, culturale, etc. Globalizarea, prin faptul că presupune standarde și valori comune, este generatoare de echilibru global, o stare privilegiată, la care aspirăm cu toții. Realitatea trebuie însă nuanțată. Globalizarea nu este perfectă, dar este cu siguranță perfectibilă. Faptul că programatorii din India oferă acum servicii în timp real patronilor lor din Europa și SUA, în timp ce cultivarea macului în Birmania poate fi asociată cu abuzul de droguri din Berlin sau Belfast, ilustrează modurile în care globalizarea contemporană conectează comunități dintr-o regiune a lumii cu evenimente de pe alt continent. Dar, dincolo de confirmarea unei reale sau percepute intensificări a interconectării globale, există dispute despre cum ar trebui privite dinamicile sale cauzale și cum ar trebui caracterizate consecințele ei structurale.

De ce oare globalizarea, acest mers dinamic al economiei mondiale, care a făcut atât de mult bine, este acum atât de controversată? Răspunsurile sunt variate. Dezbaterea privind globalizarea poate fi urmarită pe câteva direcții principale: funcționarea sistemului productiv, financiar și comercial internațional, problema sărăciei și a inegalității în lume, rolul statelor versus cel al actorilor transnaționali în relațiile internaționale etc, în jurul cărora s-au contruit teze controversate ale globalizării. Principalele insatisfacții sunt legate de:

Efectele asupra distribuției veniturilor între țări și în interiorul acestora, cifrele fiind departe de a confirma încrederea celor care au transformat globalizarea într-un mit sustenabil;

Relațiile comerciale ce au derivat din rundele de liberalizare promovate de OMC, manifestându-se, după opinia unora, asimetrii flagrante, în detrimentul țărilor sărace;

Sistemul financiar internațional, manifestandu-se o amplă îngrijorare față de volatilitatea și impactul destabilizator al mișcărilor de capital pe termen scurt (adică față de una dintre caracteristicile majore ale globalizării financiare), precum și al noului fenomen apărut în contextul economiei globale: contagiunea crizelor’

Uniformizarea progresului tehnologic, în sensul egalizării condițiilor economice și tehnologie în lume, în conformitate cu logica gândirii neoclasice.

Există numeroase argumente teoretice solide și analize empirice care pun la îndoială echitatea procesului globalizării. În ultimele două secole, economia mondială a devenit tot mai inegală, fără a uita însă că inegalitatea este mult mai veche decât globalizarea, iar coincidența erupției globalizării cu creșterea inegalităților nu implică în mod obligatoriu cauzalitatea.

Abordarea neoclasică, ce pledează pentru mișcarea neîngrădită a resurselor și egalizarea condițiilor tehnologice și de remunerare a factorilor de producție, pune în prim-plan avantajele globalizării într-un spațiu mondial în care se creează șanse și condiții egale pentru participanți. Teza tendinței de egalizare a condițiilor economice, pe toate faliile enunțate anterior, își găsește o invalidare severă în practică. Spre deosebire de aceștia, neokeynesiștii și noestructuraliștii, care iau în considerare asimetriile de informații, de procese de cauzalitate cumulativă, cercuri virtuoase și cercuri vicioase sunt mult mai reticenți la binefacerile globalizării neîngrădite și evidențiază neajunsurile sale. Pentru aceștia egalizarea de șanse pentru elite nu echivalează cu egalizarea de șanse pentru toată populația globului.

Luând în considerare diversitatea realității, faptului că încercările de uniformizare a mediilor naționale nu asigură automat convergența economică și că consecințele unor măsuri de politici publice adoptate de guvernare sub presiunea globalizării sunt contradictorii, suntem obligați să analizăm aceste măsuri, precum și contextul instituțional internațional. Neclaritatea definirii teoretice a procesului globalizării este dublată așadar de efectele sale contradictorii pe planul politicilor concrete. Dacă explicăm globalizarea ca pe un fenomen istoric milenar, de apropiere între civilizații, pe fondul progresului tehnologic și al politicilor deliberate, din ultimele două decenii, de liberalizare a comerțului și a piețelor financiare, trebuie să adăugăm și faptul că nu orice globalizare este generatoare de avantaje nete, de progres social. Prin urmare, acest proces trebuie gestionat cu precauție și corectat.

Pro și contra globalizare. Cei care denigreaz globalizarea neglijează prea adesea avantajele acesteia, dar cei care o proslăvesc sunt și mai nedrepți. În viziunea lor, globalizarea ( pe care o asociază în general cu acceptarea unui capitalism de avangardă, în stil american ) este progresul. Țările în curs de dezvoltare sunt obligate să o accepte, dacă vor să se dezvolte și să combată în mod eficient sărăcia, dar pentru numeroși locuitori din lumea în curs de dezvoltare globalizarea nu a adus beneficiile promise. Dacă în majoritatea cazurilor binefacerile globalizării au fost mai mici decât afirmă partizanii săi, prețul care a fost plătit a fost mai mare: mediul înconjurător a fost distrus, corupția a cangrenat viața politică, iar rapiditatea schimbărilor nu a lăsat țărilor timpul să se adapteze din punct de vedere cultural.

Crizele, care au antrenat somajul de masa, au lăsat drept moștenire probleme persistente de disoluție socială, de la violența urbană în America Latină, la conflictele etnice din alte regiuni ale lumii precum Indonezia. Toate acestea nu sunt noutăți, dar recția mondială, din ce în ce mai virulentă, contra politicilor care regizează globalizarea reprezintă o imensă schimbare. Timp de decenii, crizele săracilor din Africa și din alte regiuni ale lumii în curs de dezvoltare n-au fost auzite în Occident. Cei care trudeau în țările în dezvoltare stiau că ceva nu merge bine, pentru că vedeau crizele financiare multiplicându-se și numărul celor săraci crescând. Dar nu aveau nicio posibilitate să schimbe regulile, nici să influențeze instituțiile financiare internaționale care le stabileau. Spiritele atașate democrației vedeau în ce masură condiționalitatea sumbina până la batjocura suveranitatea națională. Dar, înainte de a izbucni manifestățiile, nu există deloc speranța că lucrurile să se schimbe, și nici un loc unde se puteau face auziți. Unii manifestanți au comis excese, alții au cerut bariere protecționiste, chiar mai ridicate împotriva țărilor în dezvoltare, ceea ce le-ar fi agravat suferințele, dar, în ciuda tuturor acestor lucruri, acești sindicaliști, studenți, ecologiști sau simpli cetățeni sunt cei care, marșăluind pe străzile din Praga, Seattle, Washington sau Genova, au pur imperativul reformei pe ordinea de zi a lumii dezvoltate.

Capitolul II – Economiile tarilor mediu dezvoltate in contextul globalizarii

2.1. Tranzitia tarilor mediu dezvoltate spre democratie

Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, numarul statelor independente a crescur foarte mult. Aceste state nationale de pe tot globul aveau nevoie de reguli comune pentru a reglementa procesele si activitatile care se desfasurau dincolo de granite da pe plan interstatal. Aceasta necesitate a condus la un proces de internationalizare a democratii si a dreptului. In anul 1995, expertii din intreaga lume s-au adunat in cadrul Uniunii Interparlamentare a ONU pentru a dezvolta un standard international de democratie. Astfel s-a adoptat pentru prima data Declaratia Universala asupra Democratiei ( 1997 ).

In prezent, libertatea si participarea politica, drepturi fundamentale ale omului, sunt cel mai larg raspandite, in intreaga istorie a umanitatii. Ultimele doua decenii ale secolului trecut au constituit cel de-al treilea val de democratizare. Aceasta revolutie a fost condusa de oameni, la fel ca celelalte miscari de eliberare din istoria lumii, si a inceput cu caderea regimurilor militare din America Latina: Ecuador si Peru, la inceputul anilor `80. Au urmat caderea regimurilor comuniste din Europa Centrala si Estica, din fosta URSS, caderea Zidului Berlinului (1989). Forta poporului a reusit sa il inlature de la putere si pe Ferdinand Marcos din Filipine (1986). Cresterea fortei opozantilor africani in ultimele doua decenii a condus la caderea regimurilor Malawi (1994). In anul 2000, 140 de tari si peste 65% din populatia lumii nebeficia de drepturi democratice, comparativ cu 54 de tari si 46% din populatia lumii, in anul 1980 iar in prezent exista peste 195 de state suverane si independente.

Tranzitia tarilor lumii spre democratie a fost mai putin dramatica in tari precum Coreea, Thailanda, Nepal sau Africa de Sud, dar in alte tari aceasta a constituit un drum anevoios, cu unele retrogresii. Reformele democratice au fost relativ modeste in tarile arabe. Monarhiile din Iordania si Maroc au creat oportunitati prin cresterea gradului de participare politica a populatiei, dar aceasta regiune ramane una dintre cele mai putin democrate din lume. Indicatorii globali nu surprind insa complexitatea transformarilor politice spre democratizare. Pasi marunti sau mari in acest sens au fost urmati, uneor, de retrogresii. Sa luam doar cazul Peru, unde in anul 1980, dupa 12 ani de dictatura militara, a fost instaurat un regim democratic. Acesta s-a deteriorat sub presedintia lui Alberto Fujimori, care a promovat un regim autoritar, cu toate neregularitatile care au condus la retragerea observatorilor internationali de la alegerile din anul 2000, Fujimori a fost reales. Nemultumirea populatiei si scandalul politic care a urmat l-a determinat pe acesta sa paraseasca Peru, astfel incat, mai tarziu, a fost ales un nou presedinte, Alejandro Toledo. Cel de-al treilea val al democratizarii pare insa a stagna, in ultimii cinci ani ai deceniului trecut, in tarile Africii Sud-Sahariene si ale Asiei de Sud, unde din 81 de tari, doar 47 sunt considerate democratii depline. Clelalte state sunt blocate in regimuri totalitare sau conflicte civile si armate. Democratizarea este limitata in sistemele politice unipartide, unde competitia politica este inadmisibila si increderea populatiei in guvernare este redusa.

Adevarata democratie inseamna insa mai mult decat sisteme electorale multipartidice libere. Ea necesita consolidarea institutiilor democratice si generalizarea practicilor democratice, odata cu construirea unui sistem de norme si valori societale democratice. Statul national democratic este un concept maturizat, in timp ce democratia statelor nationale nu este. Totusi urmatoarele lucruri sunt deja clare:

Din ce in ce mai multe state din sistemul interstatal devin democratice;

Reglementarile din interiorul acestui sistem interstatal devin mai dense, cu declaratii internationale, conventii, etc;

Creste numarul organizatiilor politice

Reglementarile internationale intruchipate in institutii ca Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Organizatia Mondiala a Comertului, precum si in tratatele internationale de toate felurile limiteaza suveranitatea statelor nationale. Totusi acest lucru are loc numai dupa ce statele insele au acceptat reglementarile respective si dupa ce ele au ratificat aceste tratate. Mai mult, statele joaca un rol hotarator in implementarea tratatelor in tarile lor.

Un pas istoric a fost facut cand instantele de judecata nu numai ca au pronuntat hotarari cu privire la state, dar si pe orizontala. Astfel, statele permit autoritatii judiciare externe sa ia contact cu cetatenii sau institutii de pe teritoriul lor. Deci, statele renunta ( cel putin partial ) la pretentia de teritorialitate respectiv pretentia de suveranitate teritoriala.

Procesul de democratizare a fost stimulat si datorita inovatiilor tehnologice, in soecial in noul domeniu al tehnologiei informatiei si comunicatiilor. Posibilitatea de a viziona masurile nedemocratice luate in tarile indepartate atrage atentia si indignaea comunitatii internationale, fapt ce determina statele sa se abtina de la legaturi e prietenie si economice cu tarile nedemocratice. Acest lucru, la randul sau, slabeste pozitia tarilor nedemocraticein sistemul interstatal si pe piata mondiala. Recenta internationalizare a vietii economice mareste necesitatea unui drept civil international: de exemplu, albitrajul si dtandardele. Dreptul civil international tinde sa se limiteze la telariile pur economice. Subiecte cum ar fi securitatea, echitatea si ecologia sunt considerate a fi indatoriri principale ale statelor nationale. In continuare se poate vedea dezvoltandu-se o democratie internationala, cu reguli morale si reglementari economice mai pragmatice, stabilite in declaratii universale, conventii internationale si tratate internationale. Reglementarile sunt implementate de statele nationale, dar si de instantele inter si supranationale, tribunale si organizatii. Dezvoltarea suveranitatii oamenilor, a unui sistem mondial de democratie care include toata omenirea devine vizibil, de asemenea, prin cresterea importantei organizatiilor internationale ( cum ar fi NATO, Organizatia Mondila a Comertului, Comisiile ONU, etc.), precum si in tendinta, mai recenta a reorganizarii.

Acest sistem de guvernare comun al statelor nationale si al organizatiilor internationale are neajunsurile sale, deoarece guvernarea realizata de state si de sisteme interstatale sufera de un deficit de securitate, social, ecologic si democratic. Aceasta constatare i-a uimit pe oamenii de stiinta: cum se vor putea dezvolta democratiile si sistemul interstatal intr-o lume in curs de globalizare daca sistemul interstatal nu ofera destula posibilitate de guvernare pentru a realiza valorile si calitatea vietii in lumea globalizata.

2.2. Locul tarilor mediu dezvoltate in cursa tehnologica. Revenirea tarilor excluse din cursa tehnologiei

Sfarsitul Razboiului Rece si globalizarea economica au coincis cu o revolutie industriala noua Calculatoarele si economia informatiei, a Internetului si a cunoasterii aduc o schimbare in aproape toate ipostazele economicului, politicului si a socialului. „Unii analisti sustin chiar ca decizia fatala a liderilor sovietici de a reforma economia sovietica inapoiata s-a datorat, indirect, recunoasterii faptului ca Uniunea Sovietica era in urma Japoniei si a Occidentului in privinta acestor tehnologii. Devenind constienti de importanta economiei informatiei, o serie de cercetatori au lansat teorii ambitioase ce preziceau traiectoria chestiunilor sociale in secolul ce avea sa vina.” Cu toate ca aceste teorii contin unele contemplari interesante, consecintele pe termen lung ale economiei informatiei precum si a calculatoarelor vor ramane neclare timp de multe decenii, in viitor.

Cei mai multi observatori presupun ca economia informatiei si puterea de calcul au dat economiei mondiale un impuls asemanato cu cel dat candva de descoperirea energiei aburului, a electricitatii sau a petrolului. La mijlocul secolului XVII-lea, cand stimulentul oferit de prima transformare industriala se epuizase, o alta revolutie tehnologica a impins economia mondiala catre un alt nivel. Revolutia industriala bazata pe folosirea energiei aburului si-a trait momentul de glorie in ultimele decenii ale secolului al IX-lea, iar aburul a fost inlocuit de petrol si alectricitate. Epoca de glorie a petrolului, la randul ei, s-a terminat in ultimele decenii ale secolului XX, iar rata cresterii economice si a productivitatii a scazut, mai ales in Statele Unite si Europa Occidentala. O data cu trecerea acestor economii de la era petrolului la cea a informatiei, nii afirma ca s-a nascut un nou model economic, bazat pe calculatoare, globalizare economica si restructurare corporatista, si ca acestea au fost elementele care au stat la baza succesului exceptional al economiei americane.

Fara a ne surprinde, cele mai multe centre de inovare tehnologica sunt plasate in Europa, Japonia si Sua. Si tarile in dezvoltare au plonjat in cursa dezvoltarii tehnologice, unele devenind potentiali lideri mondiali, altele fiind doar dinamice in adoptarea noilor tehnologii, tin timp ce altele sunt complet marginalizate. Veritabile incubatoare tehnologice, cu renume mondial, se regasesc in Brazilia la Campinas si Sao Paulo, in India la Bangalore, in Malaezia la Kuala Lumpur, in Africa de Sud la Guateng sau in Tunisia la El Ghazala. Toate acestea reunesc institute de cercetare , companii cu larga orientare tehnologica si, nu in ultimul rand, un volum mare de capitaluri de risc. Era globalizarii aa creat posibilitatea tehnologizarii mecanismelor de transmitere a informatiilor, astfel incat aceste centre de inovare sunt intercorelate, iar clientii-companii se pot pozitiona eficient in economia globala.

O mica parte a globului, numarand aproximativ 15% din populatia Terrei, furnizeaza cvasitotalitatea inovatiilor tehnologice, la nivel mondial; o a doua parte a globului, care cuprinde aproximativ jumatate din populatia globului, este capabila sa adopte aceste tehnologii in productie si consum; restul populatiei lumii ( in jur de o treime ) este separata din punct de vedere tehnologic. Ea nici nu inoveaza, nici nu adopta tehnologii straine.

Aceste regiuni excluse din punct de vedere tehnologic nu sunt delimitate intotdeauna de granitele statale ele includ, astfel, sudul Mexicului si portiuni din America Centrala, tarile din regiunea Anzilor, cea mai mare parte din Brazilia tropicala, Africa tropicala subsahariana, majoritatea tarilor fostei Uniuni Sovietice, parti din Asia continentala, precum si statele indiene de pe valea fluviului Gange, regiunile continentale ale statelor Cambogia si Laos si statele Chinei, cu exceptia Coastei Pacifice.

Raportul Human Development, publicat sub egida Natiunilor Unite, contine, pentru prima data, un indice al dezvoltarii tehnologice – Tehnology Achievements Index ( TAI ), care clasifica 72 de tari din perspectiva capacitatii de inovare si implementare tehnlogica. Surprinzator, Finlanda este capul de serie, urmata fiind de SUA, Suedia si apoi de Japonia. Aceasta se explica, in principal, prin procentul mare al finlandezilor conectati la internet si, totodata, prin ponderea mai mare a populatiei Finlandei antrenate in invatamantul superior decat a americanilor.

Tarile in curs de dezvoltare sunt reprezentate in topul tarilor avansate tehnologic de Coreea, situata pe locul 5, inainte Olandei (6), Marii Britanii (7), Canadei (8).

Tari precum Cehia, Ungaria, Slovenia si Slovacia au devastat Grecia si Portugalia din perspectiva indicelui de dezvoltare tehnologica (TAI), indice compozit ce cuantifica patru variabile:

Abilitatea universitatilor si a centrelor de cercetare de a pregati personalul inalt calificat sau de a dezvolta noi tehnologii;

Prezenta companiilor nationale sau a multinationalelor orientate spre tehnologie, care sustin stabilitatea economica;

Orientarea populatiei spre activitati antreprenoriale;

Existenta capitalismului necesar implementarii noilor idei.

India, gazda uneia dintre cele mai dinamice incubatoare tehnologice din lume, se situeaza abia pe locul 63 in clasificarea TAI, dupa Zimbabwe Siria si Paraguay ( in grupa tarilor dinamice in adoptarea noilor tehnologii). Cauza rezida din faptul ca Bangalore, locul unde este concentrata noua tehnologie indiana, este doar o enclava intr-o tara in care majoritatea adultilor sunt inca analfabeti, consumul electric reprezinta jumatate din cel al Chinei, iar indienii se bucura de doar 29 de telefoane la 1.000 de persoane. Acesta este doar un exemplu al inegalitatii tehnologice regionale si nationale.

Era informatizarii a impus utilizarea efectiva a noilor tehnologii, iar tarile care nu se vor alinia la aceste tendinte se vor confrunta cu mari decalaje ale dezvoltarii umane, fiind si mai puternic marginalizate in noua economie globala. Este, in prezent, preponderent cazul tarilor africane precum Senegal, Ghana, Kenya, Tanzania, Sudan sau Mozambic, dar si al celor asiatice precum Pakistan si Nepal sau al Americii Latine precum Nicaragua. Asadar, este imperios necesar ca si cele mai sarace tariale lumii sa introduca politici de stimulare a inovarii, a pregatirii profesionale avansate si a accesului la noile tehnologii.

Pentru a tine pasul in cursa tehnologizarii, investitiile in capacitatiile tehnologice interne trebuie sa creasca. Dar discrepantele in aceste cresteri ale tarilo dezvoltate si in curs de dezvoltare au fost extrem de mari de-a lungul ultimelor doua decenii. Aceste tendinte pot fi evidentiate cu ajutorul a doi indicatori :

Ocuparea fortei de munca in sectorul tertiar – discrepantele sunt uriase intre tarile dezvoltate si tarile in curs de dezvoltare, pe ansamblu, si continua sa se accentueze.

Ponderea in sectorul tertiar a fortei de munca antrenata in stiinta (invatamant si cercetare), discrepantele intre tarile dezvoltate si cele in dezvoltare sunt mici, dar, raportat la intreaga populatie, acestea se accentueaza si mai mult decat in cazul indicatorului precedent.

Desigur ca, dincolo de indisponibilitatea fondurilor necesare pentru educatie si cercetare, „exportul de creiere” explica partial situatia defavorabila a tarilor in dezvoltare. Tarile dezvoltate au primit cu bratele deschise informaticienii din tarile in dezvoltare, ceea ce reprezinta defapt o absorbtie gratuita de resurse. Exemplul Indiei este relevant si in acest sens. Peste 100.000 de specialisti, preponderent informaticieni, emigreaza anual in SUA, Costul pregatirii universitare a unui singur specialist se ridica la 15.000-20.000 USD, ceea ce inseamna ca din India se scurg anual aproximativ doua miliarde de dolari spre SUA. Nancy Birdsall, specialist al PNUD, subliniaza insa ca diaspora are ulterior un rol important in revigorarea tehnologica a tarii de origine. In momentul deschiderii economiilor natale spre exterior, sore investitii si idei noi, unii specialisti se intorc, recuperand din pierderile initiale cu educatia. Cei care au revenit in tarile natale si-au dovedit deja aportul la cresterea competitivitatii pregatirii universitare, la cresterea investitiilor in high-tech si la trainingul angajatilor.

In conditiile in care peste doua miliarde de oameni care traiesc in tarile excluse din punct de vedere tehnologic sunt gata sa se alature in spiritul globalizarii, trei lucruri trebuie sa se petreaca :

In primul rand, indreptarea caracterlui economiei globale catre noile tehnologii, tinand cont de aspectele de ordin geografic, ecologic si aspectele legate de sanatate publica. Acestea trebuie aduse in discutie in cadrul analizei privind modificarile tehnologice si cresterea economica;

In al doilea rand, implicarea guvernelor nationale trebuie sa se concretizeze prin eficientizarea fondurilor alocate in scopul dezvoltarii tehnologice;

In al treilea rand, mijloacele de asistenta internationala trebuie sa fie largite si regandite. Firmele multinationale si marile universitati si institutii de cercetare ale lumii trebuie sa se implice acest fenomen, iar organizatiile internationale care au drept scop dezvoltarea globala (FMI, Banca Mondiala si diferite structuri ale ONU) trebuie reformate.

„Traditional, dezvoltarea a fost considerara ca o chestiune legata de acumularea de capital fizic si uman. Se considera ca tarile sarace daca sunt bine guvernate, au din acest punct de vedere un avantaj: cand capitalul este redus, rentabilitatea noilor investitii trebuie sa fie mare, lucru care ar trebuie sa stimuleze economisirea si sa atraga fluxuri de capital din exterior. Deci decalajul dintre bogatie si saracie se ingusteaza , in cadrul unui proces cunoscut sub denumirea de convergenta. Cu toate acestea, se cunoaste ca tehnologia este mai putin probabil sa convearga decat capitalul.” Prin acest citat am dorit sa evidentiem faptul ca inovatia este caracterizata prin rentabilitate de scara in crestere, ceea ce inseamna ca regiunile cu tehnologii avansate sunt cel mai bine plasate pentru a inova si in viitor. Cunostintele noi iau nastere folosind cunostintele existente, astfel ca mediile bogate in cunostinte produc reactii in lant in ceea ce priveste inovatiile. In plus, stimulentele inovatiei depind de dimensiunile pietei. Inovarea presupune costuri mari (de cercetare-dezvoltare), suportate mult mai usor de pietele mari.

Caracterul de bun public al cunostintelor tehnologice, faptul ca ele pot fi utilizate iar si iar, fara a se epuiza, conduce la cateva aspecte complexe. Pietele libere nu sunt suficiente, generarea de inovatii necesita institutii specifice. Inovatiile comerciale reprezinta astazi un produs bazat atat pe cunostintele stiintifice de baza (in general cele publice), cat si pe engineering-ul aplicat (bazat pe patente). Primele iau nastere in universitati si laboratoare publice, celelalte firme private, lucrative. Astfel, o inovatie de succes are nevoie de un mediu academic, de implicarea guvernamentala si de o industrie care sa o exploateze.

In statele in dezvoltare, astfel de conlucrari nu se intalnesc. Sunt chiar putine guvernele care au un consilier stiintific, consecintele insa sunt deplorabile. Un numar de 48 de tari, in general din zona tropicala, cu peste un milion de locuitori, au obtinut impreuna, numai 47 din cele 51.000 de patente americane emise de catre investitorii straini.

Desigur, capacitatea tehnologica a unei economii nu depinde numai de inovatiile proprii, ci si de capacitatea de a adopta tehnologiile produse in exterior. Aceasta se poate face pe trei canale principale:

Tarile pot importa tehnologie incorporata in bunuri de capital si in bunuri de consum;

Pot licentia tehnologii de la posesori de patente;

Pot atrage investitii straine directe, intreprinderile multinationale posesoare de tehnologii avanzate dezvoltand capacitati de productie in aceste tari.

In toate cazurile, tarile respective trebuie sa desfasoare exporturi semnificative, pentru a putea plati importurile de tehnologie. In realitate insa, exporturile tarilor dezvoltate au cunoscut o rata de crestere a exporturilor superioara celor in dezvoltare, ceea ce face imposibila recuperarea decalajului tehnologic. Totodata, datoria externa totala a tarilor in dezvoltare este cifrata la 2.064,9 miliarde USD in anul 2000, din care 15% apartine Africii, 32 % Asiei, 14% Orientului Mijlociu si Europei, ceea ce creste dependenta acestora fata de tarile dezvoltate si pune piedici in calea stimularii exprturilor competitive cu cele ale tarilor dezvoltate.

Figura nr 1 : Datoria externă a țărilor în dezvoltare 2005-2011 (miliarde $)

Sursă : Banca Mondială, 2012

Available at : http://data.worldbank.org/sites/default/files/gdf_2012.pdf

Un alt aspect important este faptul ca anumite tari in dezvoltare detin anumite avantaje comparative ce sunt valorificate totusi pentru a absorbi tehnologiile din exterior. Astfel, conditiile geografice reprezinta un factor important: importatorii de succes de tehnologii sunt, de cele mai multe ori, apropiati de marile piete sau de una din rutele comerciale maritime. Astfel de cazri sunt Mexicul, Polonia si Ungaria (vecine ale UE), Coasta chineza, Singapore, Hong Kong, orasele port din Asia de Sud-Est si din sudul Indiei.

Tarile care nu tin pasul cu evolutia tehnologica, ce cele mai multe ori, au mari dificultati in mentinerea nivelului de trai, cu atata mai mult in cresterea lui. De obicei, ele depind, in general de exportul catorva prouse, intr-o gama putin diversificata si cu un grad de prelucrare scazut. Profitabilitatea acestor exporturi este in scadere la nivelul economiei mondiale, multe materii prime de baza tinand sa fie inlocuite cu produse care implica tehnologii de varf (materiale sintetice). Declinul pe termen lung al comertului cu marfurile de baza este, el insusi, un efect secundar sl implementarii inovatiei. In plus, cazul acestor tari apar probleme legate de cresterea rapida a populatiei, de lipsa locurilor de munca, mortalitatea infantila ridicata. Familiile avand multi copii, investitia in sanatate si educarea fiecaruia este mai scazuta. Explozia demografica conduce deseori la deteriorarea mediului, cum ar fi despaduririle.

Se poate aprecia ca, fara o schimbare strategica radicala la nivel international, o mare parte a

lumii, probabil in jur de doua miliarde de oameni, nu vor reusi sa beneficieze de avantajele cresterii economice, ale dezvoltarii globale. Necesitatea redefinirii si reformarii modelelor actuale de productie si consum la nivel global s-a iterat de nenumarate ori in cadrul organismelor internationale, dar s-a materializat in declarantii privind limitele dezvoltarii umanitatii in cadrul Summitului Pamantului de la Johannesburg.

2.3. Integrarea economiilor in curs de dezvoltare si insatisfactiile generate in contextul globalizarii

Integrarea economiei la scara mondiala nu este determiata de o lege a naturii sa de un progres tehnic linear care survine pe neasteptate, fara alternativa, ci este gestionabila. Ea este, in primul rand, rezultatul unei politici de guvernamentale promovate de tarile vestice industrializate. Astfel, conflictele care insotesc globalizarea nu sunt decat o lupta tot atat de veche pecat este capitalismul insusi pentru distributia a ceea ce se produce. In acest ritm infernal al schimbarilor, al „turbo-capitalismului” cum l-a numit Hans Peter Martin, al dezvoltarii tehnologiei informationale, desigur ca cea mai mare parte a globului nu reuseste sa tina pasul. Dar tarile dezvoltate trebuie sa inteleaga ca neglijarea laturii sociale a dezvoltarii si a mediului inconjurator va plafona la un moment dat cresterea economica globala.

Orice tara, oricat de saraca ar fi, trebuie sa isi construiasca propriile capacitati implementare si adaptare a noilor tehnologii lla cerinte locale. Aceasta inseamna sa investeasca in invatamantul secunda si universitare, sa stimuleze centrele de cercetare, dar si companiile in scopul calificarii personalului. Daca in tarile dezvoltate, avansate tehnologic, fondurile alocate educatiei si pregatirii profesionale au fost stimulate, in cazul tarilor in dezvoltareau fost mobilizate prea putine fonduri nationale sau internationale in acest sens.

Exportul de creiere poate fi stopat daca tarile in dezvoltare ar apela la modelul american de taxare bazat pe nationalitate, si nu pe rezidenta (ceea ce necesita desigur negocierea acorduri bilaterale de impozitare). O solutie alternativa pentru recuperarea investitiilor din educatie o constituie obligativitatea acordarii de imprumuturi studentilor (echivalentul costurilor cu educatia), imprumuturi ce vor fi rambursate in cazul parasirii tarii de origine. Pilonii succeslui insa in economia globala pentru tarile in dezvoltare raman:

Inovarea

Perfectionarea profesionala

Accesul la infirmatii

Dezbaterea privind efectele globalizarii asupra tarilor in dezvoltare poate fi urmarita pe cateva directii principale: functionarea sistemului productiv, financiar si comercial international; problema saraciei si a inegalitatii in lume, rolul statelor versus rolul actorilor economici transnationali in relatiile internationale, etc., in jurul carora s-au construit teze controversate ale globalizarii. Nu credem ca este o intamplare faptul ca, in anul 2002, Premiul Nobel pentru economie a fost acordat lui George Akerloff, Michael Spence si Joseph Stiglitz, profesori americani de la universitati de mare prestigiu, pentru contributiile lor in cercetarea asimetriilor informationale, a surselor care fiind imposibil intr-o lume in care asteptarile sunt rationale.

„Abordarea neoclasica care pledeaza pentru miscarea neingradita a resurselor si egalizarea conditiilor tehnologice si de remunerare a factorilor de productie pune in prim-plan avantajele globalizarii intr-un spatiu mondial in care se creeaza sanse si conditii egale pentru participanti. Teza tendintei de egalizare a conditiilor economice, pe toate faliile enuntate anterior, isi gaseste o invalidare severa in practica. Spre deosebire de acestia, neokeynesistii si neostructuralistii, care iau in considerare asimetriile de informatii, de procese de cauzalitate cumulativa, cercuri virtuoase si cercuri vicioase, sunt mult mai reticenti la binefacerile globalizarii neingradite si evidentiaza neajunsurile sale. Pentru acestia egalizarea de sanse pentru elite nu echivaleaza cu egalizarea de sanse pentru toata populatia globului.”

Exista numeroase insatisfactii legate de:

Efectele asupra distributiei veniturilor intre tari si in interiorul acestora, cifrele fiind departe de a confirma increderea celor care au transformat globalizarea intr-un mit sustenabil;

Relatiile comerciale ce au derivat din rundele de liberalizare promovate de OMC , manifestandu-se asimetrii flagrante, in detrimentul tarilor sarace;

Sistemul financiar international, manifestanduse o ampla ingrijorare fata de volatilitatea si impactul destabilizator al miscarilor de capital pe termen scurt (adica fata de una dintre caracteristicile majore ale globalizarii financiare), precum si al noului fenomen aparut in contextul economiei globale: contagiunea crizelor;

Uniformizarea progresului tehnologic, in sensul egalizarii conditiilor econnomice si tehnologice in lume, in conformitate cu logica gandirii neoclasice.

Exista numeroase argumente teoretice solide si analize empirice care pun la indoiala echitatea procesului globalizarii. In ultimelee doua secole, economia mondiala a devenit tot mai inegala, fara a uita insa ca inegalitatea este mult mai veche decat globalizarea, iar coincidenta eruptiei globalizarii cu cresterea inegalitatii nu implica in mod obligatoriu cauzalitatea.

Luand insa in considerare diversitatea realitatii, faptul ca incercarile de uniformizare a mediilor nationale nu asigura automat convergenta economica si ca, consecintele unor masuri de politici publice adoptate de guvern sub presiunea globalizarii sunt contradictorii, suntem obligati sa analizam aceste masuri, precum si contextul institutional international. Daca explicam globalizarea ca pe un fenomen istoric milenar, de apropiere intre civilizatii, pe fondul progresului tehnologic si al politicilor deliberate, din ultimele doua decenii, de liberalizare a comertului si a pietelor financiare, trebuie sa adaugam si faptul ca nu orice globalizare este generatoare de avantaje nete, de progres social. Prin urmare, acest proces trebuie gestionat cu precautie si corectat.

2.6. Globalizarea si reducerea decalajelor dintre tarile dezvoltate si tarile in tranzitie la economia de piata

„De-a lungul istoriei, mai putin de 30 de natiuni au devenit bogate, dar mai mult de 8 de procente din populatia mondiala traieste inca in tari cu venit mediu si scazut, o parte din ea intr-o extrema saracie. Acest fapt este adevarat nu numai pentru majoritatea economiilor considerate traditional drept tari in dezvoltare, ci si pentru pietele noi, postsocialiste, in formare. Atunci se pune intrebarea : care este influenta procesului de globalizare asupra cresterii economice si cat de reale sunt perspectivele pentru aceste piete in formare de a a junge din urma tarile mai dezvoltate?”

In urma cu vreo treizeci si cinci de ani, Organizatia Natiunilot Unite a creat un grup de experti, numit Pearson Panel, care sa propuna masuri pentru favorizarea cresterii in tarile mai putin dezvoltate, pentru eliminarea diferentelor in nivelul de trai. Grupul a propus strategii de dezvoltare care promiteau tarilor inapoiate (multe dintre ele fiind atunci in procesul de castigare a independentei duupa secolele de colonialism) ca vor ajunge in deceniile urmatoare o crestere de sase procente anual. Se astepta ca tarile care ar fi fost condue astfel incat sa determinte o crestere economica mondiala. Anul 2000 a trecut, s-a dovedit ca mersul dezvoltarii preconizat de Grupul Pearson este o exceptie rara mai degraba decat o regula. De aceea, Organizatia Natiunilor Unite a creat un nou grup de experti, de aceasta data condus de fostul presedinte al Mexicului, Zedillo, a carui sarcina este de a recomanda politici tinand sa permita ajungerea economica din urma a tarilor dezvoltate si, in special, sa realizeze obiectivele ambitioase inscrise pe agenda Intalnirii Mileniului ls nivel inalt al ONU. Dintre aceste obiective unul este reducerea numarului celor care traiesc intr-o saracie extrema la mai putin de o jumatate de miliard pana in anul 2015. Grupul Zedillo crede ca acest obiectiv ar putea fi realizat printr-o dezvoltare economica rapida si nu numai daca tarile bogate vor creste partea asistentei lor pentru tarile sarace la 0,44 procente din PIB-ul lor. Problema este insa ca tarile bogate nu vor face acest lucru si astfel ajutorul pentru dezvoltare va ramane in urma, la un meschin procent de 0,22. In consecinta, numarul celor saraci nu se va micsora, disparitatile in nivelul de dezvoltare vor creste si distantele de parcurs pentru ajungerea din urma se vor mari. Anul 2015 va trece si el curand fara a aduce vreo imbunatatire notabila.

În plus, prea puține resurse erau dedicate corectării deficiențelor globalizării. Prin urmare, decalajul dintre cei bogați și cei săraci s-a tot adancit. O pondere de doar 1% dintre cei mai bogați oameni din lume obtin tot atât cât 57% din populația cea mai săracă. Mai mult de un miliard de oameni

trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi. Aproape un miliard nu au acces la apă curentă, iar 826 de milioane de oameni suferă de malnutriție. În fiecare an, 10 milioane de oameni mor datorită lipsei de asistență medicală de bază.

Globalizarea intareste polarizarea dintre țările bogate și cele sărace și duce la crearea a două tabere, una cu venituri mari și una cu venituri mici. Fenomenul produce învinși și învingători, accelerează fenomenul de stratificare a țărilor subdezvoltate, ajutând cateva țări precum China, alte țări din Asia de Sud, Brazilia precum si Mexicul și defavorizând restul lumii sărace. Statisticile ne arată că distribuția venitului mondial s-a înrăutățit în perioada globalizării.

Figura nr.2 :Distribuția mondială a venitului: Harta lumii în funcție de PIB pe locuitor al fiecărei țări

Sursa: Banca Mondială, World Development Indicators 2009-2013

http://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.PCAP.CD/countries/1W?display=map

Aspectele socioeconomice ale viitorului nu sunt numai in functie de timp si de unele procese haotice ale dezvoltarii, ci, in primul rand si cel mai mult, ele depind de o strategie constienta de dezvoltare combinata cu o politica de crestere si distributie. Asa cum am mentionat la inceput, numai vrei 30 de natiuni, cu o populatie totala de mai putin de un miliard, adica aproximativ 15 procente din omenire, au reusit sa atinga un nivel inalt de dezvoltare, cu un PIB per capita depasind 15.000 USD in termeni de paritate a puterii de cumparare. In afara de America de Nord si Europei Occidentale, acest grup curpinde tarile membre OECD din Asia si regiunea Pacificului: Australia, Japonia, Coreea de Sud, Noua Zeelanda si Singapore. Acest nivel a fost, de asemenea, atins si de unele tari exportatoare de petrol din OPEC (Brunei, Kuweit si Qatar), unele economii au trasaturi structurale speciale (precum Bahamas, Martinica si Taiwan) si putinele teritorii de peste mari ale tarilor foarte dezvoltate precum (Polinezia Franceza sau Noua Caledonie).

„La cealalta extrema se afla tarile incapabile sa depaseasca cercul vicios al saraciei. Unele dintre ele nu reusesc sa ingusteze decalajul, aproape incredibil, care le separa de tarile foarte dezvoltate, ci se scufunda in stagnare si recesiune, ramanand tot mai mult in urma din punct de vedere economic si cultural. S-a intamplat in trecut ce se intampla ocazional si astazi.” Dupa parerea noastra, nu este nicio indoiala ca se va intampla si in viitor. Motivul se datoreaza faptului ca, putine tari in istorie au reusit sa prinda terenul progresului. Si este posibil numai daca concureaza trei circumstante favorabile.

In primul rand, dezvoltarea economica cere intotdeauna progres tehnologic. Fara raspandirea metodelor de prelucrare si aplicare a noilor tehnologii care schimba organizarea productiei, nicio inovatie nu este posibila; inovatia este cea care conduce la crestere economica. In mod necesar, dar nu suficient, conditiile progresului tehnic includ, de asemenea, evident, capital uman de inalta calitate, nivel de educatie si al stiintei adecvat, ca si un sistem eficient in aceste domenii .

In al doilea rand, pentru a sustine tendintele de dezvoltare pe termen lung este esential sa se formeze cadrul institutional care sa permita o economie de piata eficienta. Astfel, chiar superioritatea tehnologica relativa nu este o garantie pentru cresterea economica rapida, intreprinderea creativa este sufocata in absenta cadrului institutional adecvat. Putem da un exemplu referitor la acest subiect; in vremuri foarte departate, la inceputul sec al XVI-lea, a fost cazul Chinei, care atunci a depasit Europa in ceea ce priveste progresul tehnologic. Insa lipsa reformei necesare si conservatorismul structurii puterii au inchis drumul accelerarii economice, in special mai tarziu cand Europa secolelor XVII si XIX obtinuse avantajul fazelor ulterioare ale revolutiei stiintifice si tehnologice.

In al treilea rand, un feedback creativ intre progresul tehnologic si reforma economica reclama determinarea politica de catre elitele politice, care trebuie sa vrea sa rastoarne echilibrul existent si sa conteste pozitia constituita (existenta) a grupurilor conservatoare de interese. Numai atunci „noul” poate sa castige partea cea mai inalta a trecutului, care este necesara pentru o crestere sustinuta a productivitatii. Teama de confuzia temporara, care insoteste acest fel de schimbare, paralizeaza adesea autoritatile care incep cu sovaiala sa stimuleze si sa instituie reformele cerute, mai mult ingreunand, decat facilitand progresul economic si dezvoltarea socioeconomica:

Faza actuala a globalizarii permanente;

Transformarea postsocialista;

Revolutia stiintifica si tehnologica moderna.

„In acest context ar trebui sa percepem dezvoltarile moderne pentru a evita astfel sa pierdem iar trenul progresului. Nimeni nu a reusit aceasta in trecut, defapt putini au reusit. Acelasi lucru se repeta acum: unii vor prinde trenul, unii vor ramane sa-l astepte, iar altii vor trebui chiar sa se indeparteze de peron. Acest fenomen a fost deja observat pentru ultimele decenii. Astfel, de exemplu intr-un raport al Bancii Mondiale.” Dupa parerea noastra, acest exemplu doreste sa arate ca, lasand la o parte economiile bogate , se desting doua grupuri principale de state. Astazi, termenul de „tari in curs de dezvoltare” este mai putin frecvent utilizat pentru simplul motiv ca unele dintre aceste tari sunt prea putin in curs de dezvoltare. In schimb, se vorbeste despre tari mai globalizate si tari mai putin globalizate. Aceasta distinctie se bazeaza pe participarea la diviziunea internationala a muncii, masurata prin dinamica comertului exterior. O treime din tari, acolo unde cresterea proportiei comertului exterior in PIB fost cea mai accentuata, au fost considerate drept tari mai globalizate, iar restul de doua treimi, drept tari mai putin globalizate.

Este important de notat faptul ca atat China, cat si India, desi urmeaza drumuri diferite, iar integrarea lor progresiva in economia globala, ca si implicarea in competitia mondiala, pare sa ia cai deosebite, ambele urmeaza strategii de dezvoltare care nu se bazeaza in niciun fel pe ortodoxia neoliberala si prescriptiile clasice care rezulta din asa numitul Consens Washington invocat atat de des in ultimul timp de teoria economica dominanta si figurand proeminent in recomandarile date multor tari de tarilșe G-7, Fondul Monetar International si Banca Mondiala. Ambele, China si India, reformeaza economiile lor intr-un ritm al lor, nu prea rapid, dar cu multa determinare si consistenta. Ele libereaza capitalul gradat si cu moderatie, in timp ce ratele de schimb sunt controlate eficient de stat, tot timpul. Mai mult, politica lor monetara este subordonata politicii nationale globale a carei prioritate de varf este cresterea economica rapida. In acest scop, interventia statului este folosita in ambele tari in mai mare masura decat oriunde, in principal sub forma politicilor industriale si comerciale. O asemenea combinatie de reforma structurala si politica de dezvoltae da rezultate favorabile. Aici ar trebui adaugat ca o observatie similara este de facut si in cazul altor cateva tari care se mandresc cu succese in atingerea unui ritm relativ mai inalt de crestere si micsorarea intarzierii in dezvoltare. In Asia, de exemplu, aceasta afirmatie este valabila pentru Vietnam, iar in Africa, pentru Uganda.

PIB in China a crescut in anii „80 cu mai mult decat 162 % , ceea ce inseamna o crestere medie reala de 10,1 % . In anii `90 cresterea a fost si mai rapida, atingand 10,7 % anual si permitand o crestere cumulata a productiei de 176 %. In anii 2000-2002, rata cresterii s-a mai diminuat, fluctuand in jurul a 7%, iar in anul 2012 rata cresterii a crescut la 7,8%. Astfel, in ultimii 23 de ani, in cursul unei singure generatii, PIB in China a crescut incredibil cu 780 % . Dată fiind cresterea populatiei in acelasi timp, cresterea PIB per capita a fost de 575 %, relativ mica, dar aceasta reprezinta, de asemenea un salt urias in domeniul atingerii din urma din punct de vedere economic si, in consecinta si al nivelului de trai. Totusi, disparitatile raman enorme. Ar trebui sa retinem ca, in ciuda acestui succes al marelui pas inainte, in ceea ce priveste PIB pe locuitor, China ramane inca la un nivel reprezentand 12% din nivelul SUA. India in schimb, a cunoscut in anii `80 o crestere medie anuala de 6%. in anii 2000-2002, cresterea reala a |PIB a fost in jur de 5%, iar in anul 2012 rata cresterii s-a diminuat la 4,7%. Astfel, cresterea agregata a productiei in cursul unei generatii a totalizat 264 % sau 130% crestere a PIB per capita, intrucat cresterea populatiei a fost in India mult mai mare decat in China.

Pe de alta parte, exista tari care au fost incapabile sa faca fata situatie. Nu in ceea ce priveste reducerea decalajului, in cazul unora dintre ele distanta a crescut, ci, din pacate, din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare atins. Acest grup mai intarziat cuprinde aproape toate tarile din Europa Centrala si de Rasarit si fosta Uniune Sovietica, aflate intr-o lunga si complexa tranzitie de la planificarea centralizata la piata libera. Aceasta tranzitie este inseparabila de pricesul de deschidere succesiva spre contacte externe care vor duce in tomp, la integrarea deplina in economia globala. Caracteristic este faptul ca, din cele 28 de economii postsocialiste in total, numai Ungaria si-a gasit drumul spre grupul celor mai globalizate economii. Toate cele 15 republici postsovietice si cele 11 tari din Europa Centrala si de Est ramase si Mongolia au aratat in deceniile trecute o dinamica a comertului exterior prea joasa pentru a fi clasificate, folosindb metodologia World Bank, in grupul tarilor mai globalizate. Aceasta se refera in special la exporturi a caror crestere lenta creeaza probleme care sunt tipice pentru intreaga regiune, corelate cu un deficit comercial mare si un deficit al balantei de plati de asemenea mare. Desigur, acest fapt in sine nu inseamna prea mult. Mult mai important in anii`90 a fost faptul ca distanta dintre aceste tari si societatile cele mai dezvoltate si mai bogate a crescut continuu.

Capitolul III Globalizarea privind tarile subdezvoltate

De ce sunt unele tari mai slab dezvoltate decat altele?

Ca proces obiectiv si inevitabil, globalizarea poate fi o sansa pentru eliminarea marilor discrepante care separa lumea de azi si care face ca de marile progrese ale civilizatiei secolului XX sa beneficieze doar o minoritate privilegiata din tarile bogate, in timp ce o mare parte a populatiei globului se zbate in saracie si inapoiere. Secolul XX a fost secolul unei cresteri economice fara precedent, fapt ilustrat si prin aceea ca, la o crestere de patru ori a populatiei planetei pe parcursul acestui secol, produsul global brut a crescut de aproape 18 ori. In termeni relativi, omenirea este, asadar, de peste patru ori mai bogata in prezent decat la inceputul secolului. In acelasi timp insa, dupa datele publicate de WorldBank Institute, peste 850 de milioane de oameni sunt subnutriti, aproape doua miliarde nu au acces la surse sigure de apa potabila si la electricitate si peste 1,6 miliarde sunt analfabeti. Este, de asemenea, scandalos ca 225 de familii sa dispuna de o avere insumata mai mare decat venitul anual al celei mai sarace jumatati a populatiei globului, asa cum relata revista Forbes, sau cele mai bogate trei familii sa aiba o avere mai mare decat veniturile anuae a celor mai sarace 48 de tari.

Pe langa efectele negative ale civilizatiei actuale asupra resurselor naturale si a factorilor de mediu, cu dereglari climatice, aceste discrepante sociale reprezinta cele mai grave provocari la inceput de secol XXI pentru stabilitatea internationala si pentru dezvoltarea durabila a societatii umane. Se poate spune ca societatea umana se afla in fata unei duble dileme:

Va fi capabila sa asigure convertirea economiei mondiale a secolului XXI intr-una durabila din punct de vedere ambiental sau conflictul civilizatie-mediu va capata dimensiuni catastrofale?

Va fi capabila comunitatea internationala sa reduca dramatic marile discrepante economice si sociale din lume sau vom asista la accentuarea conflictelor sociale, etnice sau religioase, prin amplificarea influentei integrismelor si fanatismelor?

Globalizarea economiei poate avea, din acest punct de vedere, efecte benefice, prin facilitatarea accesului tarilor slab dezvoltate la tehnologii si management performant, asigurand pe ansamblu o eficienta economica sporita, costuri mai mici, mai multe produse si servicii mai bune pentru consumatori, un nou impuls dat comertuli si productiei, noi oportunitati de piata. Dar globalizarea este insotita, totodata, de o mare putere a corporatiilor multinationale, a manipulatorilor pietelor valutare si a organizatiilor internationale, precum si de reducerea influentei guvernelor, a factorilor nationali, a structurilor si instrumentelor democratice.

Secolul XX a fost marcat de prabusirea multor imperii-imperii continentale, imperii coloniale, inclusiv imperiul sovietic – ca si de prabusirea mltor dictaturi, de tip militar, fascist sau comunist si de afirmarea principiilor democratice in plan national si international. Dar globalizarea lanseaza o noua sfidare pentru secolul ce vine: scoaterea domeniului fundamental al vietii sociale – economice de sub controlul factorilor nationali, democratici si subordonarea ei puterii si controluli campaniilor supranationale si organizatiilor internationale, acestea la randul lor fiind aflate sub influenta intereselor marii finant, care impun regulile jocului pe piata mondiala, ceea ce introduce in viata popoarelor un nou deficit de democratie, noi forme de dominatie si arbitrariu. Apare din nou disputa, la scara globala d aceasta data, intre protectionism si piata libera neingradita.

In ciuda importantei sale majore, identificarea factorilor determinanti reali ai cresterii economice si a bunastarii a ramas una dintre ele mai mari mistere ale stiintei economice din ultimele doua secole. De la Adam Smith, care a considerat ca specializarea si diviziunea muncii constituie motorul cresterii economice, s-au vehiculat multe alte forte dinamizatoare ale cresterii economice : frontiera oportunitatilor de crestere economica derivata din resursele limitate, investitiile in capitalul fizic si in infrastructura, educatia si pregatirea profesionala (ceea ce in randul economistilor contemporani poarta titlul generic de capital uman ) sau progres tehnologic. Si totusi, acestea n-au reusit sa explice performantele diferitelor natiuni in termenii cresterii economice. Economistii au continuat, asadar, cautarile. Nu au intarziat sa apara raspunsurile propuse: deschiderea economiilor spre exterior, stabilitatea macroeconomica, calitatea guvernarii, institutiile publice, puterea legii, nivelul coruptiei, orientarea spre principiile economiei de piata concurentiala, risipa cheltuielilor guvernamentale si multe altele. Toti acesti factori, in combinatii diferite si mecanisme specifice de interactiune, capteaza complexitatea procesului cresterii economice. Proximitatea geografica a unei natiuni fata de marile piete ale lumii a fost considerata de exonomisti ca un factor esential al procesului dezvoltarii. In mod frecvent, comertul exterior, integrarea in economia mondiala, se traduce printr-o crestere economica superioara, iar calitatea institutiilor se interconditioneaza cu dezvoltarea comertului.Rolul tarilor creste in cazul tarilor dezavantajate din punct de vedere geografic, care suporta cheltuieli de transport superioare spre marile piete ale lumii.

Pentru explicarea disparitatilor interregionale sau nationale privind cresterea economica ne rezumam aici la detalierea modelului neoclasic care identifica trei factori directi ai cresterii economice :

acumularea factorilor de productie, incluzand capital uman si cel fizic (cu toate caracteristicile pe care le implica, de la cresterea populatiei pana la importul de inteligenta), aferent regiunilor analizate;

alocarea ineficienta a resurselor in cadrul economiei;

inzestrarea tehnologica a regiunilor respective.

Optiunile de politici care sa sustina actiunea celor trei determinanti oscileaza intre alocarea resurselor cu ajutorul fortelor pietei versus stat; comert deschis versus protectionism; fiscalitate ridicata versus fiscalitate mica; facilitati fiscale versus neutralitate fiscala. Toate acestea se traduc in competitivitate. Scopul in sine al dezvoltarii consta in obtinerea unui standard de viata ridicat si in crestere, iar mijlocul pentru realizarea acestui scop consta in marirea productivitatii, inteleasa ca marimea valorii adaugate pe unitatea de input, forta de munca si capital. Cu cat competitia intre firme este mai mare, cu atat devine mai turat motorul cresterii productivitatii. Efectele pe care le genereaza constau in : viteza mare a schimbarilor, intensitatea in cunostinte, transnationalitatea firmelor si proceselor tehnologice, nu in ultimul rand, supercompetitia. Invariabil apar si raspunsurile, precum agilitatea-reactie rapida; invatarea continua, increderea in firma/in produs. Nu doar firmele, dar si consumatorii devin mai rapizi, mai adaptabili, mai complecsi. Din perspectiva viitorului, apar doar doua categorii de firme:firme rapide si firme moarte. Tarile sunt angrenate intr-o competitie internationala acerba pentru competitivitate, si in special la nivel de infrastructura; educatie si formare profesionala continua, sanatate, sistem national de inovare.

Apare justificata presupunerea ca, in conditiile liberalizarii pietelor de capital, aproape toate capitalurile vor migra din regiunile cu salarii ridicate spre cele cu salarii mici, iar forta de munca va migra exact in sensul contrar, pana cand rentabilitatea capitalului si rentabilitatea muncii se vor egaliza. In plus, regiunile mai sarace vor recupera decalajele existente. In ce masura s-a materializat in practica aceasta teorie , poate fi justificata prin studiul impactului globalizarii asupra evolutiei inegalitatii in lume. Aceasta analia trebuie insa efectuata pe principalele etape ale globalizarii, caci impactul acesteia in functie de resursele sau natura procesului global.

Impactul globalizarii asupra distribuiei veniturilor la nivel inter si intranational este o problema mult mediatizata. Rezultatele acestor analize sunt diferite in functie de rolul de participant sau neparticipant la procesul globalizarii al tarilor lumii : tarile mai putin dezvoltate izolate geografic sau marginalizate voluntar; in randul tarilor participante tendinta de egalizare a veniturilor a fost tot mai accentuata la nivel international decat la nivel intranational. Cele mai mari beneficii de pe urma globalizarii le-au inregistrat tarile in dezvoltare care s-au integrat in economia globala, adica acelea care au ales sa participe activ la procesul globalizarii.

Inainte de Primul Razboi Mondial, inegalitatile intranatiunii in SUA si tarile Lumii Noi au crescut, dar au scazut in tarile europene angajate in comertul exterior si care permiteau emigrarea. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, globalizarea a potentiat cresterea decalajelor veniturilor in interiorul SUA si a unor tari din OECD. Globalizarea pare a fi condus la cresterea inegalitatilor si in interiorul tarilor nou-industrializate: tigrii asiatici, China, Mexic sau Brazilia. Decalajele nu s-au manifestat in mod evident la nivelul regiunilor sau sectoarelor liberalizate, ci mai degraba in comparatie cu tarile neparticipante la globalizare. Pe de alta parte, regiunile cele mai sarace ale lumii nu au fost probabil afectate in mod negativ de globalizare, ci pur si simplu nu au avut capacitatea de a valorifica beneficiile induse de aceasta.

Performantele economice ale tarilor participante la globalizare (cei mai perseverenti globalizatori fiind in ultimul decenoi China, India, Malaezia, Mexic, Vietnam, Uganda, etc.) au fost mult superioare neparticipantilor, indiferent daca a fost vorba despre tari sau despre grupuri de neparticipanti in interiorul tarilor.

Trebuie oare sa renuntam la globalizare si toata lumea sa se inchida in spatele granitelor nationale protectioniste? Nici vorba! Capitalismul global salbatic dezvoltat in interesul unei ponderi mici a populatiei globului, care produce excludere sociala, concurenta neloiala si exploatare, trebuie sa fie „civilizat”, asa cum capitalismul national salbatic al perioadei trecute, a fost civilizat dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, cand s-au inregistrat si cele mai mari ritmuri de crestere economica din istoria omenirii.

Intr-o lume globala, joul economic se joaca la trei niveluri:

natiune- cetatenii pot avea venituri mari daca au cunostinte si indemnari la fel de bune ca ale altora oriunde in lume, cetatenii pot accesa o infrastructura de top in telecomunicatii, transporturi, etc; natiunea devine lider in cercetare-dezvoltare si dispune de intreprinzatori capabili sa dezvolte ideea in produs, creeaza un mediu de afaceri favorabil, care sa atraga capitaluri si talente, oriunde s-ar afla acestea in lume;

firme- angajati calificati, orientarea spre investitii, achizitionarea si vanzarea de produse la nivel global; reglementarile sociale care sa permita flexibilitatea industriala ;

indivizi- purtatori de cunostinte, indemnari si dorinta de schimbare.

Analizele destinate dezvoltării umane nu pot face abstracție de subdezvoltarea cronică a unor zone geografice sau state ale lumii, de fenomenul sărăciei ce caracterizează populații numeroase atât din țările dezvoltate, cât și din cele slab dezvoltate sau subdezvoltate. Desigur că efectele acestor fenomene nu sunt resimțite uniform și egal de către toate categoriile de populație însă ele nu reprezintă nici pe departe probleme marginale. Definind sărăcia, în World Development Raport 2009-2010, Banca Mondială preciza: ,,A fi sărac înseamnă a-ți fi foame, a nu avea haine și locuință, a fi bolnav și a nu avea acces la asistență medicală, a avea un nivel precar de educație sau a fi analfabet”. Tabloul sărăciei se corelează în mod necesar cu cel al subdezvoltării: veniturile precare, malnutriția, șomajul exacerbat, analfabetismul, abandonul școlar, excluziunea socială, eșecul social, infracționalitatea, asistența socială precară, vulnerabilitatea la diferite boli și epidemii, traficul și consumul de droguri, mortalitatea infantilă, accentuarea clivajelor sociale, instabilitatea politică, degradarea continuă a mediului rural, speranța de viață scăzută, frecventele crize economice însoțite de curbe de sacrificiu etc. sunt forme de manifestare ale sărăciei generate de subdezvoltare. Subdezvoltarea sporește riscurile, diminuează până la anulare securitatea individului, multiplică vulnerabilitățile și efectele dezastrelor naturale sau dezastrelor provocate prin activitățile iraționale ale omului.

O analiză asupra raportului dintre subdezvoltare și sărăcie indică prezența unui vector biunivoc: genetic, subdezvoltarea produce și reproduce sărăcie, funcțional sărăcia menține sau accentuează subdezvoltarea. Sărăcia este, din perspectiva geografică un fenomen universal; amplitudinile (sferele de cuprindere și gradele de manifestare) sunt diferite. Generată de însăși subdezvoltare, de factori preeminenți care fac inegal accesul la resurse, sărăcia nu este totuși un proces care cuprinde uniform toate categoriile sociale. Niciunde (în nicio țară, în nici o comunitate) nu se poate vorbi despre situarea tuturor categoriilor sociale și tuturor indivizilor sub pragul sărăciei. Numai că lucrurile trebuie privite în diversitatea lor. Astfel, realitatea factuală dovedește că există categorii sociale sărace și indivizi ce trăiesc sub pragul de sărăcie inclusiv în statele dezvoltate însă și din punct de vedere numeric și din perspectiva gradualității sau duratei, coordonatele fenomenului sunt mult mai restrânse decât în statele subdezvoltate. De altfel, însăși tipul criteriilor utilizate – în evaluare – criterii statistice – incumbă relativizări. În acest sens, este greu de pus semnul egalității între o persoană săracă dintr-o țară dezvoltată și o persoană săracă dintr-o țară subdezvoltată. Diferențele sunt de ordin cantitativ, cât și de ordin calitativ important fiind de detectat cât reprezintă procentul populației sărace din potențialul demografic total al unei țări, cum se distribuie și redistribuie valorile (inclusiv Produsul Intern Brut), cât de eficiente sunt politicile de ponderare a sărăciei etc. Tocmai de aceea, pauperizarea poate fi relativă sau absolută, temporară sau cronică etc. Se impune aici o întrebare: Sunt eficiente măsurile de ponderare și ameliorare din moment ce numărul persoanelor care trăiesc în condiții de sărăcie extremă a crescut pe glob, numai în intervalul 1996 – 2000 cu peste 200 milioane? Iar estimările, cel puțin pentru populația care trăiește în statele subdezvoltate (unde procentul celor cu venit mediu de sub un dolar american pe zi este cuprins între 24 și 28% din populația totală a acestor țări) sunt sumbre până în 2015 (din cauza creșterii demografice, raportul se va menține). Astfel, estimările demografice pentru sfârșitul anului 2011 indică atingerea unui număr de 7 miliarde de locuitori pe glob, iar pentru anul 2050, – 9 miliarde locuitori. În absența unor politici riguroase și sistematic aplicate în gestionarea resurselor pentru dezvoltarea umană sustenabilă este cert că sărăcia se va extinde și pe verticală și pe orizontală. Ceea ce se fenomenalizează într-o dublă polarizare: o polarizare în interiorul fiecărui stat, cu gradualități și amplitudini diferite la nivelul fiecărui pol, funcție de nivelul de dezvoltare a țării respective și o polarizare a populației de pe glob, polul sărăciei fiind amplificat și de explozia demografică din zonele sărace. Cât de gravă este situația, rezultă din rapoartele PNUD (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare) care identifică o disproporție alarmantă în privința accesului la resurse: aproximativ 1/5 din populația totală a planetei folosește 3/4 din bogăția lumii și de resursele naturale. Clivajul Nord – Sud (între țările industrializate și ,,Lumea a Treia”) accentuează instabilitatea și migrația. Iar faptul că în intervalul 1980-2000 politicile promovate de organismele financiare internaționale nu au provocat, în țările sărace, decât o creștere aproape insesizabilă a venitului pe locuitor reprezintă un indiciu cât se poate de semnificativ.

Globalizarea, saracia si inegalitatile de dezvoltare

O critică frecventă la adresa globalizării constă în teama că de pe urma ei vor profita doar un număr restrâns de țări si anume cele bogate. Potrivit acestei critici,globalizarea ar condamna la subdezvoltare țările deja sărace, conducând astfel la o agravare, deja evidentă, a inegalităților în plan mondial. Într-un cuvânt, globalizarea ar fi în defavoarea țărilor sărace. Sursele teoretice ale acestei temeri sunt mai vechile analize ale situației economice a „lumii a treia” (mai ales America Latină), cunoscute sub numele de„teoriile subdezvoltării”: structuralismul și teoriad ependenței. Conform acestor teorii, nu numai că decalajele între țările bogate și cele sărace sunt insurmontabile, dar economia capitalistă globală produce și agravează, prin însăși funcționarea sa, sărăcia țărilor subdezvoltate (neindustrializate), fiind, prin urmare, responsabilă în întregime de situația lor economică precară. Prin „schimbul inechitabil sau crearea unui „nou tip de dependență”, ea determină ceea ce AndreGunder Frank numea „dezvoltarea subdezvoltării”, făcând ca bogații să devină tot mai bogați, iar săracii tot mai săraci.

Este adevărat că, cel puțin până acum, fenomenul inegalităților internaționale este extrem de pregnant. În condițiile unei creșteri economice globale fără precedent, existența subdezvoltării și sărăciei severe la scară globală rămâne o „sfidare mondială”, „scandalul și rușinea” acestei lumi. Aproape nimeni nu neagă astăzi existența unor asimetrii sau „echilibre nefavorabile” țărilor în curs de dezvoltare în cadrul economiei globale sau dependența lor (mai ales tehnologică) față de țările dezvoltate. Statele dezvoltate sau instituțiile economice și financiare internaționale au partea lor de responsabilitate (și interes) în susținerea dezvoltării statelor rămase (cu mult) în urmă. Totuși „globalofobia” acestor țări, cum o numea fostul președinte Symposion mexican Ernesto Zedillo, sau incriminarea sistematică a globalizării pentru propria lor situație nu este justificată. Din rândul lumii a treia au apărut deja noi țări industrializate, iar evoluțiile economice ale acestora, precum cele ale „tigrilor” sau „dragonilor” asiatici (dar și a unor țări africane precum Mauritius, spre exemplu) constituie, în acest sens, o invalidare severă a teoriilor subdezvoltării. ”În ciuda unor condiții de plecare defavorabile, aceste țări au ieșit din cercul vicios al sărăciei, atingând nivele miraculoase de dezvoltare și dovedind astfel că piedicile de sărăcie nu sunt inevitabile. În plus, având rate de creștere economică pe care țările dezvoltate nu le-au cunoscut niciodată în istoria lor (10% pe an), astfel de țări au declanșat un fenomen de ajungere din urmă de neconceput conform acestor teorii.”

Mai mult, globalizarea este o cale de a evita sărăcia. Țările cu cele mai mari rate de creștere economică din ultima vreme au avut succes tocmai prin strategii eficiente de integrare în economia mondială, bazate pe promovarea exporturilor și atragerea unor importante investiții străine directe (factori cheie pentru dezvoltare), chiar dacă, în alte privințe, acestea au fost diferite de recomandările modelului „ortodox”(neoliberal) al dezvoltării. Participarea la globalizare oferă țărilor sărace anumite oportunități de dezvoltare, cea mai evidentă fiind posibilitatea de a beneficia de avantajul mâinii de lucru ieftine în atragerea investițiilor străine directe, în special prin intermediul companiilor multinaționale. Acestea din urmă creează în aceste țări noi locuri de muncă, plătesc salarii mai mari decât angajatorii locali, transferă tehnologie și know how etc., având, prin urmare, un rol esențial în dezvoltarea lor și oferindu-le oportunitatea de a „sări” peste unele etape ale dezvoltării industriale pe care țările bogate au fost nevoite să le parcurgă. Nu în ultimul rând, globalizarea facilitează accesul la importuri mai ieftine sau la piețe de export mai mari. De altfel, deși teoretician al subdezvoltării Americii Latine, Fernando Henrique Cardoso nu a ezitat, câtă vreme a fost președinte al Braziliei, să o alinieze procesului de globalizare și să încerce să profite cât mai mult deoportunitățile oferite de acesta.

Interesul țărilor slab dezvoltate este acela de a participa cât mai activ la procesul de globalizare și nu de a rămâne în afara lui. Țările care au rămas sărace nu sunt, cele care s-au expus prea mult globalizării, ci acelea care au rămas în afara ei. Dimpotrivă, progresele cele mai remarcabile le-au înregistrat economiile rigurosintegrate în economia globală. Deși trebuie tratată cu prudență (pentru a-i micșora costurile, ce se pot dovedi foarte mari în cazul unei integrări premature), țările în curs de dezvoltare au nevoie de o mai bună integrare în procesul de globalizare. Nu în ultimul rând, nu trebuie uitat și rolul jucat de factorii interni în sărăcia țărilor subdezvoltate. Existența corupției generalizate, lipsa unor instituții adecvate, implementarea unor politici economice greșite, în care Mancur Olson vedea cauza „creșterii și declinului națiunilor” sunt grăitoare în acest sens. Teoriile subdezvoltării par să uite acești factori explicativi ai sărăciei și ai eșecurilor economice ale țărilor subdezvoltate. Calitatea guvernării și existența unui sistem instituțional adecvat și solid sunt, însă, factori esențiali pentru a reuși în sistemul globalizării și pentru a face față cu succes riscurilor lui. Principala răspundere pentru crearea unor instituții performante și rezolvarea problemelor social-economice interne aparține guvernelor acestor țări. Deși este necesar, în acest sens, atât ca țările industrializate să-ș idepășească ipocrizia (înciuda discursurilor oficiale despre deschidere, ele punând numeroase restricții protecționiste importurilor din țările în curs de dezvoltare), cât și un rol mai susținut al instituțiilor internaționale (în sensul elaborării unor reguli clare, care să permită evitarea derapajelor și exceselor globalizării financiare sau al reflectării mult mai echitabile a intereselor acestor țări, atât în structura decizională, cât și în agendele diferitelor runde de negocieri comerciale), factorul esențial rămâne efortul propriu de ajustare pentru a face față cu succes globalizării, profitând de oportunitățilepe care aceasta le oferă.

Problemele globalizarii

Nu este nicio îndoială, așadar, că globalizarea (neo)liberală a adus cu sine oportunități pozitive de dezvoltare pentru toate țările participante la ea, inclusiv pentru țările încă subdezvoltate sau în curs de dezvoltare. Tot atât de adevărat este, însă, din punctul nostru de vedere, că globalizarea este însoțită și de câteva trăsături sau aspecte negative și inacceptabile. După cum este cunoscut, foarte mulți economiști importanții incriminează liberalizarea financiară globală. Există critici dure (și plauzibile), situate într-un plan economic mai general, la adresa globalizării în manieră neoliberală: pericolul recesionist al concurenței statelor pentru scăderea costurilor muncii sau a fiscalității în încercarea de a atrage investițiile străine (care pot conduce la o scădere a cererii de consum pe plan mondial, datorită scăderii veniturilor maselor), în locul unei competiții pentru creșterea productivității; emergența unui capitalism dezorganizat sau, altfel spus, lipsa unui capitalism organizat în termeni de drept la nivel mondial, fapt ce a condus la fenomene de tipul corupției, traficului de influență la scară globală, explozieirentelor neproductive etc., care constituie originea tot mai numeroaselor insuccese economice; evaziunea fiscală practicată pe scară largă de companiile transnaționale (prin declararea profiturilor în țările cu fiscalitate redusă și a pierderilor în cele cu fiscalitate ridicată), susținută de „paradisurile fiscale” (centrele financiare off-shore ); pericolul oligopolist sau monopolist global, care amenință concurența liberă pe piața mondială, pericol datorat „modei” mega-fuziunilor, achizițiilor sau alianțelor la scară planetară. Desigur, acestea nu sunt temeiuri suficiente pentru a restrânge sau pentru a stopa globalizarea, așa cum susțin unii dintre criticii ei. Mesajul fundamental al celor mai mulți dintre autorii care fac astfel de observații negative în privința globalizării rămâne, de altfel, mesajul că „nu trebuie să ne fie teamă” de ea. Problema esențială nu este aceea dacă trebuie să ne globalizăm, ci cum vom face în viitor acest lucru. Ceea ce se cere este o globalizare responsabilă și ținută sub control, pentrucă aceste eșecuri de coordonare ale pieței necesită intervenția unor autorități politice de reglementare, atât la nivel local (ceea ce, în esență, înseamnă o repunere în drepturi a statului), cât și la nivel global. Sunt propuse, în acest sens, măsuri de reformare a globalizării, care ar permite în același timp atât reducerea riscurilor, cât și conservarea celor mai importante dintre beneficiile ei. Aceste măsuri vizează, în primul rând, (re)introducerea unui ansamblu de supervizări și reglementări ale fluxurilor financiare globale (în special ale celor speculative) și reformarea sistemului financiar internațional în sensul unei capacități sporite a acestuia de prevenire sau gestionare a crizelor financiare.Și în plan politic pot fi constatate anumite efecte nocive. Tot mai mult se vorbește, nu fără îndreptățire, că „adevărații stăpâni ai lumii” nu mai sunt politicienii, puterea politică fiind acum în urma celei economice sau mediatice. Se argumentează,astfel, că astăzi ,corporațiile conduc lumea sau că multinaționalele supun guvernele. Noii stăpâni sau patroni ai Terrei sunt marii oameni de afaceri (de tipul Bill Gates, Ruppert Murdoch, Ted Turner, Michael Eisner etc.), proprietari ai coloșilor industriali de anvergură globală (deci fără naționalitate) și posesori ai unei puteri noi, care transcende structurile statale, culoarea politică sau sufragiile cetățenilor. În aceste condiții, nu este surprinzător că numeroase voci atrag atenția că globalizarea este o „capcană” pentru democrație sau că ea ar putea conduce chiar la sfârșitul democrației. Argumentul pornește tocmai de la constatarea deteritorializării puteriid ecizionale. Nu guvernele sau statele teritoriale sunt cele care dețin astăzi controlul economic sau chiar politic, ci piața globală (mai ales cea financiară, care le constrângesau le face neputincioase în destule privințe), a cărei putere este suprateritorială sau supranațională.

Subdezvoltatea in cazul tarilor islamice

Este suficient sa ne oprim atentia asupra tarilor islamice, care sunt azi subdezvoltate pentruj ca au ratat revolutia industriala, ramanand in urma statelor occidentale cu o intarziere materiala de doua secole. Pentru a ilustra acest lucru, mentionam ca in Afganistan exista un automobil la 1000 de locuitori, in timp ce in Franta sunt aproximativ 700., ca in Iran sunt 80 de televizoare la 1000 locuitori , iar in SUA sunt 900, sau ca in Pakistan consumul de energie annual pe locuitor este de 394 kWh, in timp ce media mondiala este de .671 kWh. Intarzierea nu a insemnat insa sfarsitul unei civilizatii, ci sfarsitul unei preponderente.

Tarile musulmane, foste colonii ale unor imperii, si-au vazut economiile construite dupa modelul metropolei de care apartineau, si nu adaptate realitatilor sociale concrete ale momentului. Un exemplu elocvent al teoriei formelor fara fond. O reactie violenta a avut loc in Iran, unde, umiliti parca de importul rapid de tehnologie pe care nu o puteau asimila intr-un timp scurt,oamenii, in frunte cu ayatollahul Khomeini, au distrus pur si simplu in numele valorilor spirituale islamice fabricile contruite de europeni. Colonizarea a avut totusi multe aspecte pozitive, cum ar fi scaderea mortalitatii, introducerea medicinei moderne, a invatamantului, a unei organizari agricole moderne, mergand pana la un proiect de industrializare. Insa toate aceste economii au fost concepute ca economii asociate, si nu de sine statatoare. Odata cu decolonizarea s-au ivit si problemele, cum sunt cele din statele foste membre ale URSS, ale caror structuri deocamdata nu pot face fata singure sistemului economiei mondiale.

Adeptii fundamentalismului islamic au privit permanent globalizarea intr-o maniera critica, considerand-o drept una dintre amenintarile majore la adresa identitatii religioase si culturale a lumii musulmane, dar totodata utilizand mijloacele generate de catre aceasta noua realitate pentru a-si promova credinta. Globalizarea faciliteaza diseminarea ideilor religioase mai degraba decat sa distruga religia. Puterea valorii si institutiilor religioase i-au ajutat pe oamenii din multe regiuni sa faca fata alinierii, neincrederii si schimbarilor economice rapide. Din pacate exista persoane care folosesc religia pentru a-si atinge propriile scopuri si adeseori, cea mai mare parte a actelor de violenta descrise ca fiind de natura religioasa izvorasc de fapt dintr-o respingere de natura politica a globalizarii.miscarile extremiste [ot atrage frecvet pe cei dezradacinati sau pe cei inspaimantati de globalizare.

Desi razboaiele intre culturi sunt putin probabile, conflictele interconfesionale devin o emblema a globalizarii. Politicizarea Islamului reprezinta o provocare din acest punct de vedere. In Orientul Mijlociu, fiind caracterizat de economii majoritar subdezvoltate si guverne instabile, globalizarea este temuta si privita cu suspiciune. Desi ONG-urile devin sustinatori mai activi ai democratiei si statului de drept in aceasta regiune, iar oamenii de afaceri arabi si liderii politici reformatori constientizeaza faptul ca globalizarea poate constitui o sursa de avantaje economice si politice, fenomenul genereaza tensiuni la nivelul sistemului politic intern, mentinand perceptia globalizarii ca o incercare a Occidentului de a-si impune valorile politice asupra regimurilor traditionale.

In timp ce in trecut liderii religiosi islamici respingeau utilizarea mijloacelor moderne de comunicare, precum radioul sau televiziunea, in prezent nu mai este cazul. In zilele noastre discursurile predicatorilor cunoscuti sunt transmise in intreaga lume prin intermediul Internetului, astfel incat influenta acestora transgreseaza granitele nationale. O posibila explicatie pentru acceptarea selectiva a tehnologiei moderne de catre gruparile fundamentaliste islamice ar putea consta in faptul ca majoritatea membrilor acestori grupari sunt persoane tinere, educate in mediul urban (in general in statele occidentale), a caror aliniere i-a determinat sa perceapa in mod distorsionat Islamul. Totusi educatia lor de factura moderna i-a facut sa fie mai deschisi la ideea utilizarii mijloacelor tehnologice moderne, specifice Occidentului, in lupta impotriva culturii occidentale si a influentei pe care aceasta o are asupra lumii musulmane.

Concluzii

Se vorbește din ce în ce mai mult despre globalizare, opiniile fiind atât pro, cât și contra. Globalizarea este un concept. Acest termen nu se refera la un obiect concret, care ar putea fi pus in evidenta incepand de la dimensiunile sale firesti, usor identificabile. Nu reprezinta nici un indicator sau un indice statistic, realizat prin calcule mai mult sau mai putin sofisticate. Mulțumită acestui fapt, nu a fost niciodată ușor de definit.

Dacă un specialist ar fi întrebat ce înțelege prin termenul de globalizare, acesta ar putea sa expună o întreagă teorie în mediul căreia conceptul în cauză este corect încadrat. Alții în schimb, începând de la aparențe, afirmă că globalizarea semnifică pur și simplu “americanizare”, datorită faptului că sunt convinși de originea acestui curent de opinie. Pentru mulți autori, globalizarea este un concept complex care se bazează pe schimbări drastice în viața economică, socială, culturală si desigur cea politică, acestea fiind izvorâte din realitatea zilelor noastre, care însă nu mai poate fi incadrată în vechile tipare istorice.

Globalizarea este un termen abstract, este un sistem sau un fenomen complex, uneori ambivalent, chiar contradictoriu, care a fost privit și analizat în mod diferit de către cei ce și-au asumat acest risc sau această răspundere. Dincolo de aceste analize, globalizarea rămâne un fapt real, viu, cu care trebuie să ne confruntăm, independent de voința sau opțiunea noastră. Se consideră că cel mai mare pericol (semnalat și de către unii teoreticieni ai globalizării) pe care-l poate implica globalizarea este dezumanizarea unora dintre cei pe care valul ei îi înghite pur și simplu.

Cucerită de piață, dopată de televiziune, sport sau internet, lumea globalizată trăiește în același timp pe fondul unei crize generale a sensurilor vieții, un dezastru cultural și educațional global, simptom îngrijorător, dar sigur, al barbarizării societății viitorului. Cultura tradițională a societăților dispare sau se preface în spectacol și marfă (McDonaldizarea), cultura umanistă e eliminată tot mai mult de tehno-știința invadatoare și transformată într-o pseudo-știință. Omul mondial sau globalizat, omul centrat doar economic, riscă să devină omul atomizat care trăiește numai pentru producție și consum, golit de cultură, politică, sens, conștiință, religie și orice transcendență. Probabil acesta este ultimul stadiu în evoluția umanității sau "ultimul om". În ciuda tuturor acestor avertismente nu putem evita sau elimina globalizarea.

Oricum, globalizarea este un proces obiectiv, ea se întîmpla chiar dacă suntem de acord cu ea sau nu. Pe de o parte aduce bunăstare, dar pede altă parte, aduce bineînteles și efecte negative. Globalizarea are o sumă apreciabilă de efecte, pozitive și negative. Ca elemente pozitive, se evidențiază: amplificarea și liberalizarea comerțului, a investițiilor și fluxurilor financiare, extinderea valorilor democratice, apărarea identității individuale, protecția mediului înconjurător, dar și „libera circulație” a securității. Trebuie să fim de acord cu analistul Hans Blommestein, că, pentru prima oară in istorie, azi, o piață tehnologică globală transformă lumea financiară, cea a afacerilor, cea politică și psihologia, făcandu-le de nerecunoscut. Din perspectiva pieței libere, globalizarea va genera o prosperitate fără precedent, pe măsură ce tot mai multe națiuni vor participa la economia globală, iar fluxurile tehnologice și financiare dinspre țările dezvoltate spre cele mai puțin dezvoltate vor determina o egalizare a bogăției și o dezvoltare a intregii lumi.

Dar globalizarea are și efecte negative, cum sunt: scăderea siguranței la toți indicatorii, globalizarea fenomenelor cronice locale și regionale, mondializarea marii criminalități organizate (traficul de arme, droguri, persoane), radicalizarea fanatismelor etnice și religioase, a terorismului. Aspectele negative sunt multiple și pentru că globalizarea este un proces necontrolat, necondus, neguvernat. Scăpată de sub controlul politic, globalizarea economică duce, de exemplu, la haos economic și la devastare ecologică în multe părțiale lumii. De notat aici și influența globalizării asupra democrației: aceasta, pare să înlocuiască dictatura elitelor naționale cu dictatura finanței internaționale. Practic, prin globalizare, are loc o deteriorare a distribuției veniturilor, se multiplică crizele financiare și economice, cu mari efecte asupra vieții sociale și politice, inclusiv pericolul dezintegrării statale.

De-a lungul secolului XX, venitul global pe cap de locuitor a crescut într-un mod semnificativ, însă cu diferențe destul de importante la nivel de țări. Este clar faptul că diferențele de venit între tările dezvoltate și cele sărace, s-au adâncit din ce în ce mai mult pe perioade  destul de mari.  La acestea mai trebuie menționat și faptul că în ceea ce privește îmbunatatirea situațiilor sociale, tările mai sărace au înregistrat procese însemnate. Trebuie să amintim și faptul că, în actuala lume globală, peste 200 dintre societățile transnationale înființate dezvoltă o cifră de afaceri care depășește PIB efectuat de aproximativ 150 de țări membre ale OECD. Îmbunătățirea esentială a standardului de viață pentru cei din țările subdezvoltate prin creșterea producției industriale, nu va putea avea loc. Această polarizare dintre bogăție și sărăcie se acutizează permanent, deoarece regiunile bogate au parcurs deja fenomenul de tranziție demografica, în timp ce populația din sud va fi într-o creștere continuă în următorii 60 de ani.

Astfel, se spune că globalizarea aduce prosperitate. Oamenii au acces la o cantitate din ce în ce mai mare de bunuri, iardacă procesul se întâmplă la scară planetară, atunci este clar că prin globalizare sunt ridicate zone rămase în urmă, sunt puse în valoare zăcămintele lor, resursele de materii prime, energie și chiar resursele umane. De asemenea, globalizarea impune un nou tip de raportare la realitate, pentru că pe lângă faptul că acest proces prinde însul în niște structuri ale societății mondiale, în același timp această societate este introdusă vrând-nevrând în sufletul omului, determinând în el schimbări inevitabile. Așadar, este clar că globalizarea, dacă ne schimbă modul de a fi, trebuie să neschimbe și modul de a gândi, de a ne forma.

BIBLIOGRAFIE

Barrie, A, The Global System, Economics, Politics and |Culture, St Martin Press, New York, 1995.

Coautorul cărții The commanding Heights, 1998, face aceasta precizare cu ocazia fuzionării companiilor Daimler Chrysler, prezentare ca un fenomen al globalității, Newsweek, May, 1998

Dăianu, D., “Globalizarea: intre elogii si respingere”, in Economistul, nr.1028, 21 ianuarie 2002

Daniel Cohen, Bogăția lumii, sărăcia națiunilor (București: Eurosong & Book, 1998)

Drăgănescu, M. Globalizarea și societatea informațională, Studiu pentru grupul ESEN II, Academia Română, București, 2001

Dobrotă, Niță (coord.), Dicționar de economie, Editura Economică, București, 1999

Gary, John, False Dawn: The Delusions of Global Capitalism, New Press, New York, 1999.

Gilpin, R. Economia mondială în secolul XXI, Editura Polirom, Iași, 2004,

George Gilder, Microcosm: Economics and Tehnology, New York, 1989

Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J. – Transformari globale. Politica, economie si cultura, Editura Polirom, 2004,

Ioan Bari, Globalizarea economiei, Editura Economica, Bucuresti 2005

Ioan T. Bari, Tratat de economie politică globală, Editura Economica, București, 2010

Kolodko, Grzegorz W., “Globalization and Catching-up in Emerging Market Economies”, studio publicat de UN University, World Institute for Development Economics Research, Discussion Paper nr. 51, 2002

Livesey, F., Dictionary of Economics, Pitman Publishing, London, 1993

Magarinos, Carlos A. si Sercovich, Francisco C., Gearing Up for a New Development Agenda. Marginalization vs Prosperity : How to Improve and Spread the Gains of Globalization , Vienna, United Nations Industrial Development Organizations, 2001

Michalet, C. A., Le capitalisme mondial, Paris, Presses Universitaires de France, Coll. Economie en Liberté, 2 edition, 1985

Oman, C., Mondialisation et regionalisation: le defi pour les pays en developpement, Paris, OCDE, Etudes du Centre de Developpement, 1994

Popescu, A. Evoluția conceptului de progres de-a lungul timpului, Cadran Politic nr.56, 2008

Robinson, P. Globalization, Telecomunication and Trade, in Futures, octombrie 1991

Vass, A., Cursa tarilor in dezvoltare pentru o inovare tehnologica, in trubuna Economica, nr.4, 2002,

Victor D., Globalization and the Study of International Security, Journal of Peace Research.

World Bank, Globalization, Grown and Poverty: Building an Inclusive Word Economy, Washington, DC, A co-publication of the Word Bank and Oxford University Press, 2002

www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2000/02/pdf

BIBLIOGRAFIE

Barrie, A, The Global System, Economics, Politics and |Culture, St Martin Press, New York, 1995.

Coautorul cărții The commanding Heights, 1998, face aceasta precizare cu ocazia fuzionării companiilor Daimler Chrysler, prezentare ca un fenomen al globalității, Newsweek, May, 1998

Dăianu, D., “Globalizarea: intre elogii si respingere”, in Economistul, nr.1028, 21 ianuarie 2002

Daniel Cohen, Bogăția lumii, sărăcia națiunilor (București: Eurosong & Book, 1998)

Drăgănescu, M. Globalizarea și societatea informațională, Studiu pentru grupul ESEN II, Academia Română, București, 2001

Dobrotă, Niță (coord.), Dicționar de economie, Editura Economică, București, 1999

Gary, John, False Dawn: The Delusions of Global Capitalism, New Press, New York, 1999.

Gilpin, R. Economia mondială în secolul XXI, Editura Polirom, Iași, 2004,

George Gilder, Microcosm: Economics and Tehnology, New York, 1989

Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J. – Transformari globale. Politica, economie si cultura, Editura Polirom, 2004,

Ioan Bari, Globalizarea economiei, Editura Economica, Bucuresti 2005

Ioan T. Bari, Tratat de economie politică globală, Editura Economica, București, 2010

Kolodko, Grzegorz W., “Globalization and Catching-up in Emerging Market Economies”, studio publicat de UN University, World Institute for Development Economics Research, Discussion Paper nr. 51, 2002

Livesey, F., Dictionary of Economics, Pitman Publishing, London, 1993

Magarinos, Carlos A. si Sercovich, Francisco C., Gearing Up for a New Development Agenda. Marginalization vs Prosperity : How to Improve and Spread the Gains of Globalization , Vienna, United Nations Industrial Development Organizations, 2001

Michalet, C. A., Le capitalisme mondial, Paris, Presses Universitaires de France, Coll. Economie en Liberté, 2 edition, 1985

Oman, C., Mondialisation et regionalisation: le defi pour les pays en developpement, Paris, OCDE, Etudes du Centre de Developpement, 1994

Popescu, A. Evoluția conceptului de progres de-a lungul timpului, Cadran Politic nr.56, 2008

Robinson, P. Globalization, Telecomunication and Trade, in Futures, octombrie 1991

Vass, A., Cursa tarilor in dezvoltare pentru o inovare tehnologica, in trubuna Economica, nr.4, 2002,

Victor D., Globalization and the Study of International Security, Journal of Peace Research.

World Bank, Globalization, Grown and Poverty: Building an Inclusive Word Economy, Washington, DC, A co-publication of the Word Bank and Oxford University Press, 2002

www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2000/02/pdf