Globalizarea Financiara

=== Capitolul 1 ===

Capitolul 1. Conceptul de globalizare financiară

Definirea globalizării financiare

Avantajele globalizării financiare

Dezavantajele globalizării financiare

Definirea globalizării financiare

Ultimele trei decenii au fost caracterizate de creșterea legăturilor financiare și comerciale între state, de sporirea fluxurilor de capital între țări. În societatea contemporană se vorbește despre o economie mondială, văzută ca un tot unitar, iar caracterul mondial al economiei este dat de binecunoscutul și mediatizatul fenomen al globalizării. [, p. 3]

Termenul de „globalizare”, în ultimii ani, este utilizat pe scară largă, atît în literatura științifică cît și în literatura publică. [, p. 159]

Termenul „globalizare” provine din franțuzescul „globe” – global, latinescul „globus”-global, englezescul „globality”- globalitate, ceea ce înseamnă că înglobează toate elementele unui ansamblu rezultat prin însumarea tuturor elementelor de același fel ori care au caracter global, de ansamblu. [; p.10]

În prezent, fenomenul globalizării este studiat de multe științe.

Geografii cercetează globalizarea în două dimensiuni – ca localizare a procesului de transnaționalizare, care este văzut ca stabilirea unor sisteme de management, care combină interesele centralizatoare cu cele economice locale; și formarea de „arhipelaguri economice”, cum ar fi asociațiile de „orașe-megaorașe”.

Istoricii explică globalizarea ca una dintre etapele secolare de dezvoltare a capitalismului.

Oamenii de știință din domeniul relațiilor internaționale subliniază sfîrșitul războiului rece, atunci cînd lumea a fost percepută ca o structură bipolară – Est-Vest sau Nord-Sud, mai subliniază accelerarea transnaționalizării și interdependenței crescînde a națiunilor, formarea unei ordini internaționale, cu ajutorul ONU și a altor organizații internaționale.

Sociologii studiază faptele, care arată o convergență a stilului de viață al oamenilor din diferite țări și regiuni, sub influența universalizării culturii, hibridizării acesteia.

Globalizarea în domeniul științelor tehnice este prezentată ca o fuziune a inovațiilor și tehnologiilor noi din fiecare țară, într-un singur complex de cunoștințe tehnice, ce contribuie la apariția de „sisteme macro-tehnice”, în domeniile comunicării, transport și producție.

Ca urmare a unor astfel de procese cum sunt apariția comunicărilor, internetului, s-a ajuns la transformarea treptată a omenirii în locuitori ai unui singur „sat-planetar”, termen care a fost propus de savantul canadian M. Mc Luan încă în anul 1962.

Filosofii, reamintind ideea prezentată încă de I. Kant, despre pacea veșnică și crearea unui guvern mondial, susțin teza despre universalizarea valorilor umane. [, p. 159-161]

Actualmente, în literatura de specialitate, termenului globalizare i se atribuie mai multe semnificații.

Primul punct de vedere, larg răspîndit, mai ales, în perioada inițială a globalizării, este, la nivel planetar, internaționalizarea economiei mondiale și, ca rezultat logic, se extind permanent acțiunile reciproce ale economiilor naționale, ele căpătînd forma transnaționalizării, adică a pătrunderii și împletirii lor reciproce.

Al doilea punct de vedere, care s-a impus în perioada postbelică și care definește globalizarea, este universalizarea ori omogenizarea vieții economice. El se reflectă prin influența de schimb a cunoștințelor, a oamenilor, a mărfurilor, a valorilor culturii ș.a., tot mai mult tinde spre standarde, principii, și valori unice.

În opinia unor savanți-analiști, globalizarea este o realitate și orice țară, care-și pregătește temeinic viitorul, se vede nevoită să se interfereze cu ea. Neadaptarea la noul „mediu” al globalizării înseamnă nu numai o șansă ratată, ci și riscul de a pierde poziții și segmente de piață deja dobîndite. Cu alte cuvinte, „globalizarea economiei mondiale” ar putea fi definită ca proces deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale, survenit în urma extinderii și aprofundării legăturilor transnaționale în tot mai vaste și mai variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale și avînd ca efect faptul că problemele devin mai curînd globale decît naționale, necesitînd, la rîndul lor, o soluționare mai curînd globală decît națională".[; p.10].

La momentul de față, există o serie de opinii cu privire la natura globalizării și direcțiile proceselor de globalizare.

B. Badie, profesor la Institutul de Studii Politice din Paris, susține că o singură definiție a termenului nu există, și scoate în evidență trei dimensiuni ale conceptului:

1. „Globalizarea” – este un proces istoric care a evoluat de-a lungul secolelor;

2. „Globalizarea” – este omogenizarea lumii, construirea de relații în conformitate cu principiile uniforme, angajamentul față de principiile comune, obiceiuri și norme de comportament, dorința de a universaliza totul;

3. „Globalizarea” – o recunoaștere a interdependenței dintre state tot mai mare,
al cărei rezultat principal este o explozie, distrugerea suveranității statului național, sub influența intrării noilor membri cum sunt – firmele globale, grupările religioase, structuri de gestionare transnaționale (rețele), care comunică în mod egal, nu numai între ei, dar, de asemenea, în mod direct cu statele. [, p. 160]

La etapa actuală, termenul „globalizare” este întrebuințat cu două sensuri: descriptiv și normativ.

Primul sens – descriptiv – descrie un proces de internaționalizare și dezvoltare a interdependențelor, ale căror hotare încep să devină din ce în ce mai puțin importante în luarea deciziilor ce urmează să fie adoptate de către agenții economici.

A doilea sens – normativ – prevede perspectiva normativă ca o liberalizare deplină a forțelor pieței (străine), care, prin comerțul deschis și regimurile de investiții străine, să stimuleze sporirea susținută a venitului pe cap de locuitor în toată lumea. [; p.10].

Renumitul economist englez John Dunning definește globalizarea ca fiind: „procesul prin care evenimentele, deciziile și activitățile desfășurate într-o parte a lumii au consecințe semnificative pentru indivizi și comunități situate la mari distanțe una de alta”. Definiția dată de Dunning ține seama de toată complexitatea relațiilor economice, sociale, politice, culturale etc. stabilite în prezent între statele lumii ca entități componente ale economiei mondiale. [, p. 14]

Globalizarea economică constituie un proces continuu, determinat de apariția și adîncirea diviziunii internaționale a muncii, dezvoltarea și diversificarea relațiilor economice internaționale, apariția interdependențelor dintre state și internaționalăzării economiilor naționale.

Globalizarea economică reprezintă o deschidere spre exterior a economiilor naționale și este determinată de multipli factori, cum ar fi creșterea mai rapidă a comerțului exterior comparativ cu producția, reflectată în sporirea cotei de export a producției, iar dacă luăm în calcul și importurile, investițiile, creditele și serviciile externe și alte fluxuri rapoarte la PIB, apare un indicator nou – coeficientul de dependeță de economia mondială, care reflectă procesul de globalizare sau mondializare. Un alt factor favorizant al procesului de globalizare este liberalizarea schimburilor economice dintre state prin reducerea sau chiar desființarea tarifelor vamale și a altor obstacole netarifare. Adoptarea de către state de reglementări internaționale comune este un alt factor stimulator al globalizării. La factorii de mai sus se mai pot adăuga crearea de organizații economice internaționale, procesul de integrare economică internațională, dezvoltarea societăților multinaționale sau transnaționale etc. Globalizarea are un caracter multidimensional: comercial, tehnologic, financiar, instituțional, cultural, politic, lingvistic etc. [, p. 25]

Diferiți cercetători sunt unanimi în opinia că miezul globalizării economice este globalizarea financiară, ceea ce duce la funcționarea piețelor financiare globale. La rîndul său, principalul factor în formarea pieței financiare globale în economia mondială a devenit procesul de globalizare, noile tehnologii informaționale, care au legat cele mai importante centre financiare într-o singură unitate și au redus drastic timpul și costurile de tranzacție a operațiunilor financiare. În plus, o condiție prealabilă pentru apariția globalizării financiare poate fi considerată modificarea, condiționată de instituțiile financiare internaționale, în primul rînd a băncilor, care a dus la extinderea privatizării activelor, reducerii impozitelor și taxelor pentru tranzacțiile financiare, precum și dezvoltarea unor noi instrumente pe piața financiară, bazate pe mecanisme de acoperire a riscurilor și managementul riscului.

În ultimele decenii, piața financiară globală este într-o creștere accelerată, fapt asociat cu creșterea capitalizării piețelor emergente și liberalizarea fluxurilor financiare. [, p. 78]

Globalizarea financiară are multe forme de manifestare și direcții de dezvoltare. Una dintre principalele caracteristici ale globalizării financiare este creșterea rolului sectorului financiar, în legătură cu extinderea domeniului de aplicare și complexitatea relațiilor economice externe. [, p. 85]

Globalizarea financiară constituie cea mai amplă și activă componentă a globalizării economice. Convertibilitatea valutară a permis o circulație internațională a banilor naționali (valutele, devizele), apărînd o masă valutară internațională impresionantă, sporind oferta de credite, de capitaluri și lichiditate internațională. A crescut viteza de circulație a banilor ca urmare a folosirii noilor tehnici de transmisie electronică transfrontalieră, astfel că plățile, creditele etc. se realizează instantaneu (on-line). Transferul transfrontalier electronic al valutelor în cele mai diverse scopuri și modalități formează conținutul fundamental al finanțelor internaționale. [, p. 25]

G. Soros, cercetînd globalizarea financiară, susține că aceasta a devenit o realitate la începutul anilor ‘90 ai secolului XX, influențată de trei factori: politicile Ronald Reagan, activitatea Margaret Thatcher ca prim-ministru și prăbușirea URSS. [, p. 161]

Globalizarea financiară este treaptă superioară de internaționalizare a activității piețelor financiare în toate formele sale, în scopul asigurării cerințelor de dezvoltare a monedei și a relațiilor financiare. [, p. 117]

La începutul anilor 2000, știința financiară a dat cîteva răspunsuri la întrebarea: „Ce este globalizarea financiară?”, care poate fi exprimată în următoarele definiții: [, p. 4]

În primul rînd, globalizarea financiară este definită ca un proces de unificare treptată a piețelor financiare naționale și regionale într-o piață financiară globală unică și reflectă interdependența crescîndă dintre piețele anumitor instrumente financiare. Globalizarea financiară este o tendință nouă de dezvoltare, care a fost relevată în 1970, atunci cînd volumul de lichiditate și dezechilibrele plăților curente internaționale au crescut brusc.

Ar trebui remarcat că rolul determinant al globalizării financiare este confirmat de faptul că procesele de globalizare a economiei mondiale sunt cele mai intense tocmai pe piețele financiare. Piața de credit a crescut în ultimii zece ani, de 15 de ori. Piața de valori și de obligațiuni la nivel mondial a crescut mai mult de 2 ori, dimensiunea globală pe piața financiară de 10 ori. Astfel, în momentul de față, mișcarea internațională a capitalului, în special sub formă de credite și împrumuturi, precum și tranzacțiile cu valori mobiliare și valutare este de pînă la 50 de ori mai mare decît comerțul mondial. [, p. 78]

În al doilea rînd, globalizarea financiară a schimbat compoziția și structura subiecților care influențează economia mondială, aducînd în companiile multinaționale de top și bănci, reducerea rolului statului-națiune și expunerea instituțiilor financiare internaționale la necorespundere cu noile provocări ale economiei mondiale. Consecința acestor schimbări a fost pierderea multor instrumente de reglementare de stat și reducerea eficienței măsurilor monetare și fiscale. Acest lucru a dat un motiv pentru a vorbi despre transformarea sistemelor financiare naționale sub influența globalizării financiare.

Mai mult decît atît, utilizarea termenului „globalizare financiară” a contribuit la extinderea conceptuală a științelor financiare, devenind familiară utilizarea unor termeni precum „adaptare”, „convergență”, „stabilitatea financiară”, „sistem financiar global” și altele, semnul distinctiv al căruia este indiscutabil globalizarea și formarea pieței financiare mondiale. [, p. 4]

Globalizarea financiară este legată de creșterea integrării financiare, care rezultă din contopirea diferitor economii într-un spațiu financiar unic, bazat pe principii comune acceptate, în care fluxurile financiare circulă liber, iar țările concurează pentru atragerea volumului maxim de capital străin. Aceasta dezvăluie legătura economiei naționale cu piața de capital.

În al treilea rînd, globalizarea financiară reprezintă interacțiunea dintre sistemele bancare și piețele financiare naționale, apărute în urma liberalizării și nereglementării financiare, reflectînd procesele la nivel global sub forma creșterii fluxurilor financiare transfrontaliere. Din punct de vedere economic, globalizarea înseamnă accentuarea integrării economiilor naționale, adîncirea relațiilor economice și extinderea fluxurilor comerciale și financiare internaționale. [, p. 139-140].

Și în final, globalizarea financiară este parte a globalizării economice, care reprezintă interdependența economică crescîndă a țărilor din întreaga lume, ca urmare a creșterii volumului tranzacțiilor transfrontaliere de bunuri, servicii și capital, răspîndirea rapidă și largă a tehnologiilor.

Globalizarea financiară a devenit forma dominantă a globalizării economice. Capitalul a fost cel mai mobil și esențial factor de producție, ceea ce a permis ca el să se deplaseze rapid în căutare de profit; a facilitat în mare măsură acest proces și a contribuit la liberalizarea mișcărilor de capital. Un rol important în creșterea mobilității capitalului a jucat revoluția informațională, manifestată nu doar prin introducerea largă de mijloace de comunicare și de informare, dar, de asemenea, la crearea de noi canale de curgere de capital (internetul). [, p. 4]

Globalizarea financiară caracterizează în special țările industrializate. Fluxurile internaționale de capital circulă cu precădere de la nord la nord, adică între țările dezvoltate, și mai puțin de la nord în emisfera sudică, acolo unde se află majoritatea țărilor în curs de dezvoltare. Cea mai mare parte a fluxurilor internaționale de capital sunt schimburi de active financiare între țări dezvoltate, care urmăresc diversificarea riscurilor investind pe mai multe piețe.

Prin urmare, cea mai mare parte a capitalului internațional nu are ca finalitate dezvoltarea țărilor mai puțin avansate. Mishkin (2007) afirmă că fluxurile de capital care ajung în țările în curs de dezvoltare reprezintă doar o cincime din fluxurile totale de capital. Ceea ce este mai interesant este faptul că fluxurile de capital de la nord la sud sunt mai reduse comparativ cu cele din primul val al globalizării, mai exact, comparînd cu situația de la începutul secolului 20. De exemplu, pînă în 1914, aproximativ 50% din capitalul disponibil în Argentina era furnizat de țările bogate (Obstfeld și Taylor, 2002).

Astăzi, mai puțin de 6% din capitalul disponibil în Argentina este capital străin. Acest tipar al provenienței capitalurilor nu se reduce la cazul Argentinei; în 1913 peste 1/4 din stocul mondial de capital străin prezent în țările cu un PIB pe locuitor mai mic de o cincime din cel al Statelor Unite reprezentă capital străin. În prezent, acest procent a scăzut la aproape 1/20. [, p.4-5]

Profesorul S. Hoffmann de la universitatea Harvard este de părere că, asistăm la crearea unei scări globale, care a dezvoltat în secolul al XIX-lea investițiile în capital în fiecare țară. În zona globalizării, problema constă în relația dintre stat și piață.

S. Hoffman identifică trăsăturile specifice ale globalizării, la sfîrșitul secolului XX: „Nu există nici o îndoială că, în SUA, în special în domeniul economic, se manifestă caracterul imperialist. De fapt, de pe timpurile președenției lui Bush (senior), politica externă a devenit extrem de dinamică și agresivă. Astfel ritmul politicii în Anglia în secolul al XIX, istoricii îl numesc imperialismul schimbului liber, deoarece cel mai solid punct de vedere al planului economic este orientat spre distrugerea tuturor barierelor din calea distribuirii produselor proprii”.

J. Adda, de la Universitatea Bar-Ilan (Israel), în articolul său „Noua invenție a fluxurilor de capital” dovedește teza „Cu privire la extinderea mecanismelor de piață pe întreaga planetă”, și consideră că acest proces este „un fenomen interesant al globalizării”. În acest proces, se eliberează cele două părți – răspîndirea geografică a fluxurilor de capital prin exportul de capital industrial și crearea de industrii în alte țări conexe, precum și furnizarea de credite internaționale, iar de cealaltă parte – acceptarea țărilor, unde fluxurile de capital sunt mai puțin dezvoltate, printr-o implementare simplă (asimilarea pasivă), sau forma inovatoare prin activa asimilare. Acest caracter activ sau pasiv al reacției țării și populației reprezintă obiectele de expansiune a fluxurilor de capital și determină succesul acesteia, explică de ce „polii investițiilor primite” sunt atît de puțini. În afară de investiții în extracția de resurse naturale – 3/4 din totalul investițiilor mondiale în ultimul deceniu al secolului XX, au fost făcute în cele zece țări din Orientul Îndepărtat și America Latină.

El a menționat că expansiunea internațională a fluxurilor de capital nu poate fi înțeleasă fără a lua în considerare societatea națională capabilă să-l accepte și să învețe pentru a crea propriul model. Acolo unde forțele internaționale sunt slabe, investițiile în capital, de asemenea, vin, dar fluxurile mari de capital rămîn în afara ușii. [, p. 160]

Globalizarea financiară s-a accentuat în ultimele decenii ca urmare a unor factori esențiali, cum au fost, sau continuă să fie, trecerea la noi tipuri de specializare internațională și dezvoltare rapidă și puternică a relațiilor economice internaționale care necesită bani; globalizarea financiară constituie liantul circuitului economic mondial, accentuarea deschiderii spre exterior a economiilor naționale, internaționalizarea producției și comerțului la scară globală ca urmare a apariției și activității societăților transnaționale, dezvoltarea piețelor eurovalutelor și eurocreditelor. [, p. 25]

În concluzie, globalizarea este o realitate probabil ireversibilă și orice țară care-și pregătește temeinic viitorul se vede nevoită să interfereze cu ea. [, p. 20]

1.2. Avantajele globalizării financiare

Globalizarea înseamnă, însă, și multe oportunități.[, p.10] Așa cum globalizarea financiară este un proces ireversibil și în mod semnificativ afectează funcționarea țărilor și a continentelor – este evident că, avînd în vedere nivelul de dezvoltare socială al fiecărei țări, această influență se manifestă în diferite moduri. [, p. 163]

Globalizarea financiară poate duce la dezvoltarea sistemului financiar. Un sector financiar bine funcțional preia fonduri de la debitorii care au oportunități de investiții productive. Așa cum a afirmat Mishkin (2003), sistemele financiare nu funcționează, de obicei, așa cum se dorește, deoarece creditorii se confruntă cu probleme informaționale, care pot duce la o selecție nefavorabilă și chiar la apariția hazardului moral.

Globalizarea financiară poate contribui la îmbunătățirea funcționării sistemului financiar prin intermediul a două canale principale. În primul rînd, globalizarea financiară poate crește disponibilitatea fondurilor.

În al doilea rînd, globalizarea financiară poate îmbunătăți infrastructura financiară, ceea ce poate reduce problema informației asimetrice. Ca o consecință, globalizarea financiară poate scădea potențialul selecției nefavorabile și a hazardului moral.

În ceea ce privește primul canal, într-o lume integrată financiar, fondurile pot curge liber din țări cu fonduri suplimentare pentru țările în care produsul marginal al capitalului este ridicat. În acest context, instituțiile străine ar putea furniza capital pentru țările în curs de dezvoltare în cazul în care se așteaptă ca economiile acestor țări să crească mai repede decît economiile țărilor dezvoltate. Ca o consecință, țările pot să facă majorarea investițiilor, datorită reducerii costului capitalului. [, p. 6]

Pentru țările în curs de dezvoltare, globalizarea financiară presupune, în primul rînd, că poate duce la creștere economică. Sporirea fluxurilor de capital dinspre țările dezvoltate înspre cele mai sărace are efecte pozitive atît pentru prima categorie, deoarece ratele de rentabilitate în țările sărace sunt mai mari, dar și pentru a doua categorie. Capitalul străin compensează economisirea internă scăzută, permite realizarea de investiții, transferul de tehnologie. [, p. 5-6] Globalizarea financiară contribuie la dezvoltarea sectorului financiar intern și creșterea eficienței repartizării capitalului financiar. [, p. 140]

Mobilitatea capitalurilor conduce la creșterea accesului la fonduri, ceea ce, pe termen lung, poate conduce la o diminuare a diferențelor dintre state. [, p.10]

Globalizarea piețelor financiare mondiale, permite reciclarea capitalului acumulat de către companii, bănci, guverne, banii fiind alocați pentru finanțarea economiei mondiale. [, p. 117]

Dezvoltarea sistemului financiar este foarte importantă pentru creșterea economică, deoarece el asigură mecanismele prin care este alocat capitalul celor mai productivi agenți economici, industrii, sectoare de activitate. În cazul în care capitalul este alocat în mod inadecvat, economia va funcționa ineficient, iar rata de creștere economică va fi scăzută. [, p. 6]

Crește semnificativ atragerea oportunităților de investiții străine. [, p. 78] Există dovezi puternice pentru legătura directă dintre dezvoltarea financiară și creșterea economică. Intrarea pe piața internă a instituțiilor financiare străine are un rol deosebit de important pentru dezvoltarea sectorului financiar. Atunci cînd instituții străine intră pe piață, firmele locale trebuie să devină mai eficiente pentru a supraviețui. Există numeroase alte beneficii adiționale, capitalul străin sporește stocul de fonduri disponibile, lichiditatea din sistemul financiar crește, iar costul capitalului ar trebui să scadă, ceea ce stimulează investițiile și creșterea economică.

Figura 1.1 ilustrează o serie de beneficii ale globalizării financiare și canale prin care se manifestă aceste efecte pozitive.

Figura 1.1 Efecte ale globalizării financiare asupra țărilor în curs de dezvoltare

După cum puteți observa în Figura 1.1, un alt potențial beneficiu al globalizării financiare este disciplina macroeconomică. [, p. 6]

Liderii statelor depun eforturi, care conduc la combaterea efectelor crizelor financiare, la încetarea derulării efectului de „piramide financiare” în sectorul bancar, în companiile de asigurări, pe piața creditelor ipotecare din SUA, Italia, Grecia, Franța. [, p. 163]

În mod tradițional se punea accent pe impactul politicilor promovate într-o anumită țară asupra investitorilor străini. Teoriile moderne în domeniu analizează tocmai cauzalitatea inversă, intrarea pe piață a investitorilor străini poate duce la o mai bună guvernare. Este vorba despre așa-numitul „efect de disciplină”. Din punct de vedere teoretic, pare logic ca globalizarea financiară să exercite un efect de disciplină asupra politicilor macroeconomice; dacă fluxurile internaționale de capital devin din ce în ce mai importante pentru dezvoltarea respectivului stat, și dacă aceste fluxuri reacționează negativ la politici monetare și fiscale necorespunzătoare, guvernul va fi impulsionat să promoveze politici mai bune să implementeze operațiuni ce au loc pe piața financiară internațională, pentru a asigura transparența activității guvernelor și instituțiilor financiare. Presiunea asupra guvernelor este mult mai mare de a nu lua decizii care să descurajeze investitorii. [, p. 7]

Un alt beneficiu teoretic al globalizării financiare este posibilitatea reducerii instabilității economice prin intermediul diversificării riscului. Consumatorii pot utiliza piața financiară și instrumentele pe care aceasta le oferă pentru a se asigura împotriva riscurilor de scădere a veniturilor. Volatilitatea consumului și volatilitatea macroeconomică în general au efecte negative asupra creșterii economice. Scăderea volatilității consumului are efecte pozitive asupra economiei naționale. [, p. 140]

Cum mai multe țări au experimentat crize ulterior liberalizării contului de capital, teoria referitoare la efectele pozitive ale globalizării financiare a fost regîndită și nuanțată.

Ar trebui încurajată globalizarea comercială astfel încît sistemele financiare, inclusiv cele ale țărilor în curs de dezvoltare să devină mai integrate? Va fi benefică globalizarea financiară țărilor mai sărace? Totul depinde de cum și cînd se realizează această liberalizare. [, p. 7]

Procesul de globalizare duce la acutizarea concurenței pe plan mondial. Concurența și extinderea pieței duc la aprofundarea specializării și la diviziunea mondială a muncii, care stimulează, la rîndul lor, creșterea volumului producției la nivel național și mondial. [, p. 16] Sporirea concurenței conduce la sporirea eficienței, ceea ce are efecte benefice asupra producției, diversității de bunuri și servicii, la difuziunea cunoștințelor, a progresului și, în final, la creșterea productivității și satisfacerea cît mai bună a cerințelor consumatorilor. [, p.10]

Creșterea concurenței pe piețele comerciale internaționale, produce un efect pozitiv, atît pe piața de mărfuri cît și la bursa de valori, prin stabilirea celor mai adecvate prețuri. [, p. 163]

Dezvoltarea și modernizarea sistemelor financiare contribuie la majorarea competitivității și productivității economice. Agenții economici locali, care duc lipsă de surse, pot să-și reducă costul capitalului prin emisiuni de titluri pe piața valutar-financiară internațională. Datorită faptului că investitorii internaționali sunt mai diversificați, aceștia vor fi dispuși să plătească prețuri mai mari pentru acțiunile și obligațiunile care li se oferă. [, p. 140]

Un alt avantaj al globalizării este economisirea în conexiune cu creșterea dimensiunii producției, care contribuie la o posibilă scădere a cheltuielilor de producție și a prețurilor și, în consecință, la o creștere economică durabilă. [, p. 16] Internaționalizarea producției, introducerea progresului tehnic, reducerea costurilor de transport contribuie la scăderea costurilor de producție, ceea ce permite reducerea prețurilor bunurilor și serviciilor și creșterea accesului populației la bunuri mai ieftine.

Reglementările internaționale în materie de liberă circulație a mărfurilor facilitează accesul din ce în ce mai larg către piețe. Taxele vamale au cunoscut o reducere continuă în ultimii ani, la majoritatea produselor industriale și multe dintre țările în dezvoltare și-au schimbat orientarea din țări predominant exportatoare de produse primare în țări exportatoare de produse prelucrate. [, p.10]

Globalizarea financiară duce la efecte macroeconomice favorabile atunci cînd o serie de indicatori legați de gradul de dezvoltare economică și financiară depășesc anumite praguri. Efectele pozitive sunt simțite în special de țările cu instituții solide și politici macroeconomice eficiente, suficient de integrate financiar cu celelalte țări și cu o anumită capacitate de absorbție a fondurilor străine.

Efectele fluxurilor de capital asupra dezvoltării financiare au loc din cauza unor noi surse de fonduri în așa mod și mai mult capital devine disponibil. Noi surse de fonduri înseamnă că debitorii depind nu numai de fondurile interne, ei pot împrumuta, de asemenea, din țările străine, care doresc să investească în active interne. [, p. 6] O creștere semnificativă a surselor disponibile de finanțare a economiei reale, prin utilizarea eficientă a fondurilor și a resurselor, în special de capital, crescînd astfel nivelul mediu de trai al populației. Reducerea costurilor și reducerea prețurilor, în consecință, duc la o creștere economică durabilă și la accelerarea ritmului de creștere economică în economia națională. [, p. 78]

Al doilea canal este că globalizarea financiară poate îmbunătăți infrastructura financiară. O infrastructură îmbunătățită a sectorului financiar înseamnă că debitorii și creditorii operează într-un sistem financiar mai transparent, competitiv și eficient. În acest mediu, problema informației asimetrice este redusă la minimum și accesul la credit se maximizează.

În teorie, există modalități diferite prin care globalizarea financiară poate duce la îmbunătățirea infrastructurii sectorului financiar.

În primul rînd, globalizarea financiară poate duce la o mai mare concurență în furnizarea de fonduri, ceea ce poate genera cîștiguri de eficiență.

Adoptarea standardelor internaționale de contabilitate poate crește transparența.

Introducerea unor intermediari financiari internaționali ar împinge sectorul financiar spre frontiera internațională.

Stulz (1999) susține că globalizarea financiară îmbunătățește guvernanța corporativă; noii acționari și potențialii ofertanți pot conduce la o monitorizare mai atentă a managementului.

Stiglitz (2000), susține că disciplina de piață strictă impusă de globalizarea financiară are consecințe nu numai asupra macro-economiei, dar, de asemenea, asupra mediului de afaceri și asupra altor factori instituționali.

Intrarea băncilor străine este o altă modalitate prin care globalizarea financiară poate îmbunătăți infrastructura financiară a țărilor în curs de dezvoltare. Mishkin (2003) susține că băncile străine sporesc dezvoltarea financiară din cel puțin trei motive principale. În primul rînd, băncile străine au portofolii mai diversificate, deoarece acestea au acces la surse de fonduri din întreaga lume, ceea ce înseamnă că acestea sunt expuse la un risc mai mic și sunt mai puțin afectate de șocurile negative asupra economiei țării de origine. În al doilea rînd, intrarea străină poate duce la adoptarea celor mai bune practici în industria bancară, în special în managementul riscului, dar și în tehnicile de management, ceea ce duce la un sector bancar mai eficient. În al treilea rînd, în cazul în care băncile străine domină sectorul bancar, guvernele sunt mai puțin susceptibile de a salva băncile atunci cînd au probleme de solvabilitate. O probabilitate mai mică de salvare a instituțiilor bancare, va încuraja un comportament mai prudent, o disciplină ridicată, precum și o reducere a hazardului moral. [, p. 6] Ceea ce duce la dispariția sectoarelor financiare ineficiente. [, p. 140]

În general, toate avantajele globalizării permit îmbunătățirea propriei situații și a situației partenerilor, prin obținerea posibilității creșterii volumului de producție, sporirea salariilor și a nivelului de trai. Ca rezultat final, globalizarea trebuie să genereze sporirea bunăstării în întreaga lume. [, p. 17]

1.3. Dezavantajele globalizării financiare

Dezavantajele aduse de globalizare pot crea consecințe negative și sunt considerate de unii cercetători, savanți-analiști, ca o primejdie considerabilă pentru economiile țărilor. [, p. 17]

Globalizarea financiară poate genera unele dezavantaje. Fluxul recent de crize financiare și de contagiune, ar putea conduce pe unii să sugereze că globalizarea generează volatilitatea financiară și a crizelor.[, p. 7]

Există din ce în ce mai multe opinii care privesc globalizarea ca pe un fenomen ale cărui efecte negative depășesc cu mult beneficiile pe care le poate aduce.

Este cunoscut faptul că globalizarea este prezentată ca ceva pozitiv, asociat cu progresul uman. Mai mult decît atît, globalizarea este considerată un proces neutru, cu unele elemente negative – nefericite, dar datorate mai ales administrării defectuoase a unei noi realități. În fond, este o realitate crudă, nu ai ce să faci, întotdeauna vor fi învinși; așa-i lumea. Oricum ar fi, globalizarea este un proces inevitabil și singura soluție este adaptarea.

Impactul globalizării, împreună cu partea sa națională – neoliberalimul (cu acel trio infernal liberalizare, deregularizare și privatizare) sunt prezente peste tot: creșterea economică cu pierderea viitoare a 40000 de locuri de muncă pe an în ultimii 10 ani în primele 100 de companii multinaționale, încălzirea planetei, războaie și intoleranță.[, p. 9] Globalizarea financiară duce la reducerea numărului de salariați, atît în sectorul public cît și în industria prelucrătoare, adică contribuie la creșterea ratei șomajului. [, p. 163]

Termenul globalizare este mult prea tehnic, prea curat dacă avem în vedere realitatea pe care o ascunde. La o privire mai atentă, globalizarea reprezintă culmea tendinței de dominare mondială a unei vechi mentalități. Globalizarea implică dominarea elitei occidentale (mai ales americane) asupra resurselor materiale și umane ale lumii.

Globalizarea se hrănește dintr-un capitalism putred. Dar originile sale merg dincolo de mercantilism, strămoșul capitalismului. Globalizarea este consecința la scară mondială a unui mileniu de colonialism proslăvit. În acest sens, globalizatorii sunt instituțiile internaționale și corporațiile multinaționale care par vechii conchistadori, dar cu serviete, construind proiecte comerciale, acorduri de liber schimb și împrumuturi condiționate. Cuceritorii lumii de azi sunt încă în căutarea acelorași obiective de a subjuga întreaga populație și resursele pentru scopurile lor grubiene și puterea lor construită pe crimă.

Globalizarea reprezintă ultimul act al unei opere de 2000 de ani de concentrare a puterii și bogăției în mîinile unei elite supreme a bărbaților.

În inima globalizării stă creșterea incredibilă a capitalurilor speculative din 1971, care fac bani din bani. Este o ruletă rusească la nivel mondial. Investitorii instituționali au 210 000 miliarde USD la dispoziția lor. Această sumă reprezintă de două ori PNB – ul tuturor țărilor industrializate. Între 1800 și 2000 de mld. dolari (dacă ar fi în monezi de un dolar ar parcurge drumul pînă la lună și înapoi de 63 de ori) circulă zilnic cu unicul scop de a influența ratele de schimb, sustrăgîndu-se salariaților și mediului. Astfel de speculații crează riscuri enorme și conduc către un viitor imprevizibil. Creșterea numărului de crize financiare (criza din Asia a pus pe drumuri mai mulți oameni decît marea criză din anii ‘30) reprezintă dovada unei lumi dominată de dolar. Dar soluția pe care o oferă piețele financiare sunt noi produse financiare, care pentru o sumă minimă te asigură împotriva riscurilor, transformînd astfel piromanii în agenți de vînzări. Piețele financiare au devenit o loterie distructivă unde vraja banilor sunt bufoneria restului umanității. [, p. 9-10]

Aspectele negative ale globalizării financiare sunt asociate cu o creștere semnificativă a stabilității sistemului financiar-global și manifestarea crizelor. În perioada anilor 1975-1997, potrivit experților FMI, care au efectuat un studiu în 22 de țări dezvoltate și cele 31 de țări în curs de dezvoltare, economia mondială a cunoscut 58 de crize valutare și 54 de crize financiare. Potrivit altor surse, între anii 1970 și 2005, în sectorul bancar din întreaga lume, au fost aproximativ 70 de crize. [, p. 78]

Există diferite canale prin care globalizarea financiară poate provoca crize. În primul rînd, o dată cu liberalizarea sistemul financiar țările sunt supuse unei discipline de piață. Atunci cînd o economie este închisă, investitorii interni nu reușesc să monitorizeze economia și să reacționeze la fundamentele nesănătoase. În economiile deschise, forța comună a investitorilor interni și externi ar putea genera o criză atunci cînd elementele fundamentale se defectează. Acest lucru ar putea determina țările să încerce să obțină fundamente solide, fapt ce poate dura o perioadă lungă de timp. Mai mult decît atît, investitorii ar putea exagera, fiind supra-optimiști în vremurile bune și supra-pesimiști în cele rele. Prin urmare, mici schimbări sau o știre, pot declanșa modificări bruște ale apetitului pentru risc al investitorilor. [, p. 8]

De multe ori, procesul globalizării financiare, se soldează cu asumarea de riscuri excesive din partea băncilor. O dată ridicate restricțiile, fiind prezent și un sistem de salvgardare a sistemului financiar, băncile își pot asuma riscuri mari. În general, activitatea de creditare cunoaște un boom ulterior liberalizării financiare. Dar cum managementul riscului se realizează de cele mai multe ori inadecvat în țările în curs de dezvoltare și pe fondul revirimentului economic, băncile ajung să acorde credite și firmelor sau industriilor pentru care nu au acumulat informațiile necesare și care pot fi neprofitabile. Calitatea îndoielnică a portofoliului de credite poate antrena o înrăutățire a bilanțului băncilor, încredere mai scăzută a deponenților în băncile respective, fonduri atrase mai reduse, scăderea creditării. Boom-ul inițial de credite se transformă într-un credit crash. Dacă deteriorarea încrederii în sistemul bancar este suficient de severă, o panică generală se poate solda cu falimente ale instituțiilor de credit.

Acesta este cel mai simplu scenariu care explică modul în care deschiderea financiară poate avea efecte negative asupra economiei, dar are meritul că pune în evidență importanța supravegherii eficiente a sectorului financiar în evitarea problemelor economice. În cazul în care liberalizarea financiară se face pe fondul unui aparat de supraveghere performant, este posibil ca efectele resimțite să fie benefice. De exemplu, țări precum Hong Kong, Singapore sau Taiwan, care dispuneau de un sistem prudențial puternic, nu au suferit crize ulterior deschiderii lor financiare.

Perioada recentă a scos în evidență faptul că legăturile financiare dintre state creează un risc greu de cuantificat sau de supravegheat. În Raportul asupra Stabilității Financiare Globale din aprilie 2009, specialiștii de la Fondul Monetar Internațional atrag atenția asupra faptului că sporirea complexității legăturilor financiare dintre țări a permis crearea unui risc sistemic (la nivelul întregului sistem financiar) pe care organele de supraveghere financiară nu au reușit să-l cuantifice corect. A devenit astfel evident faptul că este absolut necesar să se monitorizeze mai bine relațiile financiare care se stabilesc la nivel internațional. Globalizarea financiară face aproape imposibil ca o țară să poată supraveghea perfect riscurile la care se expune prin relațiile sale financiare cu exteriorul.

În ultima perioadă au fost aduse dovezi pentru așa‐numitul „efect prag”.

Figura 1.2. Efectele globalizării financiare atunci cînd se ține cont de nivelele prag

Influxurile de capital străin gestionate inadecvat pot duce la crize financiare cu efecte dezastruoase asupra economiei.

Cea mai comună cauză a crizelor financiare în țările în curs de dezvoltare, și ceea ce a precipitat criza din Mexic în 1994 sau în țările asiatice în 1997, a fost liberalizarea financiară realizată prost. Piețele financiare nu au fost suficient de dezvoltate și de supravegheate în momentul deschiderii lor. 18 din cele 27 de crize care au avut loc în ultimii 20 de ani s-au înregistrat în primii 5 ani după liberalizarea sectorului financiar (conform lui Mishkin (2007). Instituțiilor financiare interne li s-a permis să se împrumute sau să acorde credite pe piețele internaționale, iar instituțiilor străine să investească pe piața locală. [, p. 5-9]

În al doilea rînd, globalizarea poate duce, de asemenea, la o criză în cazul în care există imperfecțiuni pe piețele financiare internaționale. Imperfecțiunile de pe piețele financiare pot genera bule de aer, comportamentul gregar, atacurile speculative, și accidente, etc.

Imperfecțiunile de pe piețele internaționale de capital pot duce la crize, chiar și în țările cu fundamente solide. De exemplu, în cazul în care investitorii cred că rata de schimb nu este durabilă s-ar putea specula împotriva valutei, ceea ce poate duce la incapacitate de plată, indiferent de fundamentele pieței. Acest lucru este în mare măsură ilustrat în literatura de specialitate, Obstfeld (1986). Imperfecțiunile pot deteriora, de asemenea, fundamente. De exemplu, hazardul moral poate duce la sindromul de supraîndatorare, cînd economiile sunt liberalizate și există garanții guvernamentale implicite, crescînd riscul de crize, așa cum a susținut în McKinnon și Pill (1997). [, p. 8]

Din momentul în care capitalului i s-a permis să circule în mod libert, crizele s-au succedat, iar FMI a fost solicitat să alcătuiască pachete de salvare mai mari ca niciodată.

Fundamentaliștii de piață dau vina pe hazardul moral creat de către măsurile de salvare (bail-outs) luate de FMI. După criza asiatică, FMI a trecut de la măsurile de salvare la măsuri de scufundare (bail-ins). Adevăratele riscuri ale investirii în piețele emergente au devenit evidente și a apărut un flux invers capitalului, de la periferie către centru.

Fapt este că piețele financiare solicită un împrumutător de ultimă instanță pentru a păstra stabilitatea, iar acesta din urmă nu poate exista fără un minimum de hazard moral.

Fiecare țară dezvoltată a învățat această lecție pe propria piele, însă lecția nu a fost învățată și la scară internațională. Sistemul actual este asimetric. El este construit pentru a păstra piețele financiare internaționale, și nu stabilitatea țărilor situate la periferie. Aceasta a făcut ca procentul de risc/răsplată al investirii în piețele emergente să fie nefavorabil.

Salvarea sistemului bancar internațional a devenit o prioritate. FMI a devenit agenția principală de reunire a programelor de salvare care să permită țărilor datornice să-și achite debitele. Băncile centrale au exercitat presiuni asupra băncilor comerciale să prelungească, în mod voluntar termenele împrumuturilor și să mai pună la bătaie alți bani, astfel încît debitorii să poată să-și achite la timp datoriile rezultate din dobînzi.

Pe ansamblu, FMI și-a dus la bun sfîrșit această sarcină. Marile eșecuri au fost evitate. Aceasta a și fost originea a ceea ce avea să fie considerat hazard moral: în caz de criză, cei ce acordă împrumuturi pot recurge la FMI pentru ajutor.

Cea mai mare povară a ajustării a căzut pe umerii țărilor debitoare. Este drept că creditorii au trebuit să constituie rezerve pentru creditele – proaste și apoi, după ce criza a trecut și băncile și-au putut permite, mare parte a debitelor au fost reorganizate sub forma obligațiunilor Brady, care valorează mai puțin și au un termen de maturitate mai mare decît debitele pe care ele au fost schimbate. Primele obligațiuni Brady au fost emise de Mexic în anul 1989. În schimb, efectul negativ asupra țărilor debitoare a fost cu mult mai mare decît în cazul băncilor: America de Sud, de exemplu, a pierdut un deceniu în ceea ce privește creșterea economică.[, p. 13-14,103]

În al treilea rînd, globalizarea poate conduce la o criză din cauza factorilor externi, chiar și în țările cu fundamente solide, chiar și în absența unor imperfecțiuni pe piețele internaționale de capital. În cazul în care o țară devine dependentă de capitalul străin, schimbări bruște ale fluxurilor de capital străin pot crea dificultăți de finanțare și încetiniri economice.

Calvo, Leiderman și Reinhart (1996) susțin că factorii externi sunt determinanți importanți ai fluxurilor de capital către țările în curs de dezvoltare. În special, ei constată că ratele dobînzilor mondiale au fost un factor determinant important al intrărilor de capital în Asia și America Latină în anii 1990. Mișcările ciclice economice în țările dezvoltate și efectele regionale, tind să fie alți factori globali importanți.

Și anume, prin șocuri, care sunt transmise prin țări. Trei canale largi de contaminare au fost identificate în literatura de specialitate: legături reale, legăturile financiare și comportamentul mimetic sau „Corelații ridicate inexplicabile”. Legăturile reale au fost de obicei asociate cu legăturile comerciale. Atunci cînd cele două țări au relații comerciale între ele, sau în cazul în care acestea concurează pe aceleași piețe externe, o depreciere a cursului de schimb într-o singură țară, reduce avantajul competitiv al celeilalte țări. Ca o consecință, în ambele țări se va termina, probabil, cu devalorizarea monedelor lor. Există legături financiare, atunci cînd cele două economii sunt conectate prin intermediul sistemului financiar internațional. Un exemplu de legături financiare este atunci cînd instituțiile cu efect de levier se confruntă cu apeluri în marjă. În cazul în care valoarea garanției lor scade, din cauza unui șoc negativ într-o singură țară, companiile au nevoie de efectul de levier să mărească rezervele. Prin urmare, ei vînd o parte din exploatațiile lor valoroase privind țările care sunt încă afectate de șocul inițial. Acest mecanism se propagă prin șocul altor economii. În cele din urmă, piețele financiare ar putea transmite șocuri în diverse țări din cauza comportamentului mimetic sau panicii. La rădăcina acestui comportament mimetic este informația asimetrică. Informațiile sunt costisitoare, astfel că investitorii rămîn neinformați. [, p. 8]

Deseori un derapaj informațional sau o evaluare supraapreciată a activelor financiare poate conduce la declanșarea unor crize în avalanșă, intermediarii financiari părăsindu-și intempestiv pozițiile poate chiar avantajoase, în favoarea preferinței pentru lichidități. În cazul evenimentelor recente, criza sub-prime a avut ca punct de pornire neglijența investitorilor cu privire la evoluția valorii reale a titlurilor emise pe seama unor obligații colaterale, fundamentate pe valorile supralicitate ale unor garanții reale. Primul semnal cu privire la modificarea în sens negativ a valorilor care garantau titlurile tranzacționate, a condus la o panică generală, care a provocat în numai cîteva luni corecții de piață severe.[, p. 64]

Prin urmare, investitorii încearcă să deducă modificări viitoare ale prețurilor în funcție de modul în care alte piețe reacționează. În acest context, o modificare a prețurilor activelor din Thailanda ar putea fi o informație utilă cu privire la modificările viitoare ale prețurilor activelor din Indonezia sau Brazilia. În plus, în contextul informației asimetrice, ceea ce ceilalți participanți pe piață fac, s-ar putea percepe, ca informație utilă pentru un investitor neinformat. Acest tip de reacție conduce la un comportament mimetic, panică, și „exuberanță irațională.” [, p. 9]

Evenimentele recente din lumea financiară, au pus în evidență faptul că relațiile economice ale fiecărei țări și regiuni întregi sunt din ce în ce mai vulnerabile.

Vorbind despre consecințele negative ale globalizării financiare, se justifică ridicarea problemei consecințelor globalizării pentru fiecare țară în parte. Așa că, pe de o parte, deschiderea piețelor concurenței străine, creșterea comerțului internațional, circulația capitalurilor și forței de muncă creează posibilitatea de utilizare mai eficientă a factorilor de producție la nivel mondial, creșterea producției mondiale, care poate fi numită o victorie pentru țările participante la ea. Pe de altă parte, creșterea concurenței pe piețele mondiale, liberalizarea generală a activității economice conduce la riscuri inevitabile pentru unele țări. Pentru țările dezvoltate, beneficiile sunt evidente, însă nu și pentru țările în curs de dezvoltare. [, p. 78-79]

În contextul globalizării sectorului financiar al economiei mondiale, ar trebui să se dezvolte un mecanism de compensare adecvat, care ar contribui la prevenirea crizei. Lipsa unui astfel de mecanism, în funcționarea optimă, contribuie la dezvoltarea unor tendințe negative în aproape toate țările lumii în timpul crizei financiare globale. [, p. 163]

Un bilanț al globalizării este: creșterea numărului de războaie, creșterea violenței, degradarea ireversibilă a mediului. O lume în care 30 mil. de copii pe an sau 340 de copii pe oră mor pentru că le-a fost luată pîinea de la gură!

O nouă formă a colonialismului corporatist, care afectează țările sărace și pe săracii din țările bogate, un proces de răspîndire a Mc-culturii, respectiv de recunoaștere a mărcilor americane de băuturi răcoritoare. [, p. 10]

În concluzie, avînd în vedere plusurile și minusurile globalizării, este necesar să se creeze un sistem coordonator al relațiilor internaționale, care ar permite minimalizarea consecințelor negative și maximalizarea efectelor pozitive rezultate din globalizare. Un astfel de sistem poate sta la baza colaborării dintre țări, inclusiv la reformarea activității instituțiilor internaționale, mondiale. [, p. 18]

=== Capitolul 2 ===

Capitolul 2: Globalizarea financiară și crizele financiare internaționale

2.1. Mecanismele de transmisie ale globalizării financiare

2.2. Esența și formele crizelor financiare internaționale

2.3. Globalizarea ca premisă a crizelor financiare internaționale

2.4. Globalizarea în contextul efectului de contagiune ale crizelor financiare internaționale

2.1. Mecanismele de transmisie ale globalizării financiare

Fenomenul globalizării este un proces de integrare la nivel internațional și de răspîndire a experienței și tehnologiilor avansate legate de activitatea economică și de producerea serviciilor și bunurilor materiale, forțele promotoare fiind extinderea comertului liber internațional a fluxurilor de capital, accelerarea progresului tehnologic și societății, cunoașterii la scară planetară.

Datorită dinamicii și complexității deosebite, globalizarea influențează în plan național și regional prin legăturile care se iau naștere între state, instituții, oameni, avînd drept urmare modificări însemnate, de ordin economic, politic, social și cultural. Unele dintre aspectele cele mai evidente ale globalizării sunt de ordin economic chiar dacă este un proces multidimensional.

Dintre cele mai importante cauze care au condus la apariția fenomenului de globalizare a fost liberalizarea schimburilor comerciale, dezvoltarea piețelor monetare și financiare, progresul în domeniul informației, comunicării și tehnologiei, internaționalizarea producerii și distribuirii promovînd dezvoltarea relațiilor economice internaționale. [, p.99].

La nivel conceptual, piața financiară reprezintă acea categorie care caracterizează funcțional ansamblul tranzacțiilor întrunite și determinate în timp și spațiu, de cererea și oferta de monedă, titluri, active financiare sau alte valori, avînd la bază un comportament economic deliberat, cu rațiune investițional productivă, speculativă sau de acoperire a riscurilor. Totalitatea componentelor, condițiilor și variabilelor care acționează direct sau tangențial asupra dinamicii piețelor financiare, definesc funcțional vectorul forțelor de piață. Principalele mecanisme care pun în mișcare acest vector, constituindu-se în rațiuni ale comportamentului de piață, sunt: mecanismele de tranzacționare, mecanismele cursurilor valutare, mecanismele speculative și mecanismele de acoperire a riscurilor.

Mecanismele de tranzacționare vizează cu precădere schimburile monetare adiacente pieței internaționale a mărfurilor (comportament comercial) și fluxurile de capital manifestate sub formă de investiții directe, în rațiunea de dezvoltare și extindere a proprietăților, prin acumulare de active productive (comportament economic). Dinamica manifestării acestor mecanisme este determinată de atitudinea și acțiunea actorilor de piață, în legătură cu dezvoltarea unor structuri economice care să genereze profit, mizînd pe noțiunile tradiționale de randament, eficiență și progres tehnologic.

Mecanismul cursurilor valutare face referire la calitatea flotantă a monedelor și are ca obiect comportamentele de piață pe care le determină caracteristicile regimurilor de schimb, variația cotațiilor sau anticipările privind calitatea raporturilor de schimb la termen pentru diferite valute. [, p.61-62]

Majorarea substanțială a volumului mediu al operațiunilor pe piața valutară internațională poate fi considerată drept bază pentru desfășurarea globalizării financiare, ceea ce se demonstrează prin Figura 1.

Figura 1. Dinamica volumului mediu al tranzacțiilor pe piața valutară internațională, 1987-2015 (trilioane USD). [, p. 85], [, p. 9]

În anul 1987 acest indicator constituia 600 miliarde USD, la sfîrșitul anului 1992 – 1 trilion USD, în 1997 – 1,2 trilioane USD, în 2000 – 1,5 trilioane USD; în 2005-2006 acesta a oscilat între 2 și 4 trilioane USD.

În anul 2008 volumul zilnic al tranzacțiilor valutare a constituit 4,5 trilioane USD, însă din luna aprilie 2009 această sumă s-a redus pînă la 3 trilioane USD; în anul 2010 el a crescut pînă la 4 trilioane USD; în 2013 a atins nivelul record de 5,3 trilioane USD. În anul 2014 acest indicator a fost de 4,9 trilioane USD, iar în 2015 – 6,0 trilioane USD.

În conformitate cu unele prognoze, volumul zilnic al tranzacțiilor valutare internaționale va ajunge la cifra de 10 trilioane USD în anul 2020. [, p. 86]

Globalizarea este un proces asociat liberalizării bunurilor, serviciilor, capitalurilor și mai puțin a forței de muncă, deci un proces ce încearcă să surprindă caracteristicile unei economii mondiale mult mai integrate și interdependente. Impresionanta mobilitate a capitalurilor din ultima periodă trebuie însă privită cu mult mai multă atenție. [, p. 268]

Transformările globale ale ISD sunt legate de următoarele tendințe:

1) Mărirea volumului global al investițiilor străine directe.

Figura 2 demonstrează dinamica fluxurilor ISD.

După cum se vede din figură, tendința generală este de a forma valuri cu orientare generală ascendentă.

În perioada anilor 1995-2000 fluxul mondial anual de ISD a atins cifra de 1408,3 miliarde USD, după care a urmat o recesiune pînă în anul 2003.

Apoi a urmat un alt val, care a marcat o creștere în perioada anilor 2004-2007 pînă la nivelul maxim de 1833 miliarde USD, după care a urmat o reducere pînă la 1220 miliarde USD în anul 2009. Următorul val s-a format prin creșterea fluxului ISD în anii 2010-2011, fluxul ISD s-a redus cu 18% de la 1650 miliarde USD în 2011 pînă la 1350 miliarde USD în anul 2012. [, p. 86-87]

Figura 2. Fluxurile globale ale ISD în perioada anilor 1995–2014 (mld. USD)[, p. 2]

Fluxul mondial al ISD în anul 2013 este la nivel de 1461 miliarde USD – la nivelul comparabil cu cel mediu de înainte de criza din anii 2005-2007 fiind posibilă continuarea trendului ascendent cu 1600 miliarde USD, însă în anul 2014 se observă o diminuare a investițiilor străine.

2) Creșterea continuă a ponderii țărilor în curs de dezvoltare și a țărilor în tranziție în volumul total al ISD.

Din anul 2003 a început schimbarea structurii ISD în sensul măririi ponderii țărilor în curs de dezvoltare, pentru a ajunge în anul 2014 cota de 55%.

3) Creșterea bruscă a rolului Uniunii Europene pe piața internațională a investițiilor.

În anul 2005, din cele 542 miliarde USD de ISD atrase de țările dezvoltate, 422 miliarde USD s-au oprit în UE. Cele mai active în atragerea și exportul de ISD au fost: Anglia, Franța și Olanda.

Țările UE ocupă totodată primele trei locuri în lume la volumul ISD atrase pe cap de locuitor. Acestea sunt: Belgia cu circa 19000 USD, Elveția cu 16000 USD și Olanda cu 15000 USD pe cap de locuitor.

4) Schimbarea de amplasare a ISD.

În ultimele decenii, modificarea structurii ISD a avut loc în direcția reducerii ponderii investitiilor din industria extractivă și creșterea respectivă a ponderii acestora în industria prelucrătoare și cea a serviciilor. Deosebit de repede a crescut ponderea serviciilor.

Astfel, dacă la începutul anilor ’70 cota serviciilor în volumul total al ISD constituia mai puțin de un sfert, la începutul secolului XXI aceasta, deja, s-a ridicat pînă la peste 60%. În anul 2005, cu cele mai înalte ritmuri au crescut investițiile în asemenea domenii ale serviciilor ca:

a) finanțele;

b) telecomunicațiile;

O altă formă de manifestare a globalizării financiare este legată de extinderea pieței globale de capital.

Valoarea globală a activelor financiare în anul 2012 a constituit 225 trilioane USD. În perioada anilor 1990-2007 aceasta a avut un ritm anual mediu de creștere de 7,9 la sută, iar în perioada de după criză – doar de 1,9% (Figura 3).

Figura 3. Dinamica modificărilor structurale pe piața globală de capital (trilioane de dolari)

Cel mai important segment al pieței globale de capital cu un volum de 62 de trilioane USD rămîn împrumuturile nesecurizate (27,6 la sută), urmat de piața globală de acțiuni de 50 de trilioane USD (22,2 la sută), piața globală a obligațiunilor de stat cu 47 de trilioane USD (20,9 la sută) și piața globală a obligațiunilor corporative – 42 de trilioane USD (18,7 la sută). [, 86-88]

În ultimele două decenii, mobilitatea capitalurilor a crescut, ca urmare a relaxării controlului acestora și a dezvoltării tehnologiilor informaționale. Aceasta a condus însă la creșterea vulnerabilității în fața speculațiilor. [, p. 268]

Mecanismul speculativ are drept logică realizarea de acumulări suplimentare de capital pe seama diferențelor înregistrate între prețul fundamental (prețul real) și prețul de piață al titlurilor tranzacționate. Speculația reprezintă motorul formării și funcționării raporturilor de tranzacționare pe palierul pieței secundare și are la bază previziunea pe termen scurt privind comportamentul participanților, previziunea pe termen lung privind evoluția randamentului activelor și percepția asupra riscurilor asumate. Asimetria manifestată în aprecierea riscurilor, a randamentelor sau a comportamentului celorlalți participanți conduce la formarea unor prețuri de piață deviate față de prețul real al titlurilor, diferențele constituindu-se în pierderi sau cîștiguri pentru alți, după caz.

Mecanismul de acoperire a riscurilor are ca obiect diminuarea spectrului de incertitudini pe seama preluării parțiale sau totale, de către instituții specializate, a răspunderii privind posibilele efecte negative la termen, în evoluția valorii titlurilor tranzacționate. Acest mecanism a condus la apariția pieței instrumentelor derivate și implicit, cu riscul diversificării excesive sau necontrolate, la o mai bună repartizare „în adîncime” a riscului. Percepția asupra riscurilor este și ea asimetrică, iar gradul de incertitudine este dependent de caracteristicile comportamentale, viabilitatea informațiilor deținute și apetitul pentru risc al întreprinzătorilor.[, p.61-62]

Globalizarea financiară este legată de creșterea pieței globale a instrumentelor financiare derivate. Această piață este estimată la valoarea de 1200 trilioane USD, dar prezintă totodată cel mai mare risc pentru sănătatea financiară mondială. Ea este complexă, este nereglementată și ar trebui să prezinte interes pentru liderii mondiali, deoarece valoarea totală a acestor instrumente este de 20 de ori mai mare ca cea a economiei mondiale. Dar comercianții se pronunță pentru continuarea activității chiar în condițiile asumării riscului enorm, însă autoritățile de reglementare nu sunt în stare să limiteze acest risc, deoarece adesea le lipsește puterea sau cunoștințele necesare pentru a face acest lucru.

Globalizarea financiară este de neconceput fără dezvoltarea sistemului bancar internațional. În anul 2013 valoarea totală a activelor celor mai mari 50 de bănci a atins nivelul de 69,6 trilioane USD, fiind în creștere cu 5,5% față de anul 2012. Șapte bănci chineze au deținut 17% din suma totală, formînd cel mai mare grup național. Contribuțiile băncilor din SUA au constituit – 14%, a celor din Marea Britanie – 13% și a celor din Franța – 12%.

De asemenea este remarcabilă mărirea numărului centrelor financiare offshore.

În conformitate cu datele Organizației pentru Colaborarea și Dezvoltarea Economică, care în anul 2013 a întocmit lista acestor jurisdicții formată din 74 de țări (teritorii).

În conformitate cu unele estimări, în anul 2013 volumul mijloacelor bănești plasate în zonele offshore a contituit 18,5 trilioane.

Acestea mai sunt folosite, de asemenea, pentru astfel de ingineríi financiare cum ar fi neplata TVA sau efectuarea de importuri fictive etc. Aprecierile recente demonstrează că, din cauza crizei, 70% din tranzacțiile pe plan mondial se fac prin intermediul sistemului offshore.

În contextul abordat, este remarcabilă crearea și dezvoltarea centrelor financiare globale.

Un centru financiar global este un oraș cu un număr mare de bănci importante pe plan internațional, întreprinderi și bursele de valori. Un centru financiar internațional este un termen non-specific, folosit, de regulă, pentru a descrie un participant important în tranzacționare pe piața financiară internațională. Un centru financiar global are, de obicei, cel puțin bursă de valori internațională.

La momentul de față topul centrele financiare globale este format din următoarele orașe: Londra, New-York City, Tokyo, Hong Kong, Frankfurt, Singapore, Chicago, Shanghai, Sydney, Toronto.

Acest proces este susținut de consolidarea unor segmente ale pieței financiare internaționale. Un exemplu evident este crearea grupurilor bursiere NASDAQ OMX, NYSE Euronext, CEE Stock Exchange Group și London Stock Exchange Group. Dar cel mai remarcabil este NASDAQ OMX Group, Inc., care este, de fapt, cea mai mare bursă de valori din lume, ce oferă servicii de comerț cu diverse active financiare ale 3700 de companii listate pe șase continente. Soluțiile tehnologice ale NASDAQ OMX sunt la peste 70 de burse de valori, organizații de clearing și depozitare centrale de valori mobiliare în peste 50 de țări.

Globalizarea financiară, într-o anumită măsură, este determinată de activitatea instituțiilor finaciare internaționale. De exemplu, astăzi se discută pe larg activitatea Fondului Monetar Internațional și posibilitatea reorganizării lui în Banca Centrală Mondială. De asemenea, are loc creșterea rolului Grupului Băncii Mondiale, Băncii pentru Reglementări Internaționale, Asociației Internaționale a Pieței Valorilor Mobiliare, Federației Mondiale a Burselor de Valori, Asociației Internaționale a Supraveghetorilor în Asigurări ș.a. [, 88-89]

Instituțiile financiare, prin internaționalizarea serviciilor financiare, reprezintă o forță motrice majoră a globalizării financiare. O forță a globalizării financiare, atît în țările dezvoltate cît și în țările în curs de dezvoltare, este Fondul Monetar Internațional. [, p. 5] Atît FMI, cît și Banca Mondială sînt pe deplin angajate în furnizarea asistenței tehnice și financiare către acele țări pregătite necorespunzător pentru a face față concurenței într-o economie globală. [, p. 63]

2.2. Esența și formele crizelor financiare internaționale

Criza este un concept pe care majoritatea oamenilor îl pecep ca o expresie a anormalității.

Termenul de criză este atestat încă din secolul al XV-lea pentru a denumi faza acută a unei maladii, dar a dobîndit și alte înțelesuri în raport de momentul istoric, domeniul în care este folosit și de autorii care îl utilizează.

Dicționarul enciclopedic (1993) definește criza ca fază a evoluției unei societăți marcată de mari dificultăți. În acest sens se poate vorbi de criză: economică, ciclică intermediară, parțială, agrară, energetică, industrială, comercială, bănească, de credit și financiară, ministerială etc.

Dicționarul explicativ al limbii române (1998) explică criza ca o manifestare a unor dificultăți (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare de încercări (adesea nocive) care se manifestă în societate; lipsă acută (de mărfuri, de timp, de forță de muncă).

Dicționarul Macmillan de economie modernă (1999) consideră criza (slump) drept o fază de declin sever sau recesiune în ciclul economic. La rîndul său, Dicționarul de economie (1999) definește criza drept o stare de dificultate a activității economice, ruptură, schimbare bruscă în activitatea economică, concretizată în încetinirea sau scăderea activității economice. În sens strict, criza economică este momentul de cotitură a ciclului economic, cînd faza de expansiune (ascendentă) cedează locul celei de depresiune (descendentă). [, p. 12]

Criza financiară internațională este o disfuncție profundă a sistemului financiar și de credit într-un grup de țări, ceea ce duce la modificări substanțiale în sistemele de credit și de schimb valutar internațional.[, p. 108]

În accepțiunea Fondului Monetar Internațional (FMI) este numită criză o perioadă consecutivă de trei trimestre de creștere economică negativă sau descreștere economică. Creșterea sau descreșterea economică este evidențiată prin evoluția Produsului Intern Brut (PIB). Definită astfel, criza este considerată conjuncturală. Criza structurală este evidențiată prin creșterea lentă pe o perioadă lungă în care nu se poate reporni „motorul” economic (Houben, 2008). După unele opinii există patru mari interpretări ale crizelor economice: interpretarea liberală (a laisse-fairelui), interpretarea keynesistă, interpretarea schumpeteriană, interpretarea marxistă.

Conform interpretării liberale, piața se autoreglează. Criza este urmare a unei intervenții exterioare (statul) care perturbă piața. Rezolvarea crizei se face prin suprimarea intervenției exterioare.

După J.M. Keynes, piața are un rol autoreglator. El consideră, în particular, că intervențiile sunt imprevizibile și prociclice, pot fi plasate pe piețele financiare și, ca atare, pot fi scoase din circuitul economiei reale. De aici impotența intervenției statului pentru reglarea pieței.

J. Schumpeter apreciază că economia trebuie să fie ciclică și trece prin fazele de avînt sau recesiune economică. El consideră că este important să ne asigurăm că extinderea sau creșterea nu va dura prea mult. Relansarea economiei revine noilor antreprenori cărora trebuie să li se ofere avantaje față de vechile sectoare existente în economie. Schumpeter rămîne celebru pentru principiul distrugerii creatoare.

Interpretarea marxistă consideră criza ca un element inerent capitalismului, face parte din mecanismul său și este un element inerent sistemului.

În Statele Unite, marele boom al pieței imobiliare a început să se dezumfle în toamna anului 2005. Slăbiciunile pieței au început să fie evidente în primăvara anului 2006. Momentul adevărului a devenit vizibil la începutul anului 2007.

În martie 2008, cînd Bear Stearns, una din cele mai mari bănci de investiții a avut probleme, Fedul și trezoreria au intervenit pentru a proteja entitățile cărora Bear Stearns le datora bani. Banca este preluată de JP Morgan Chase la preț scăzut și cu ajutorul Fed. Pe 15 septembrie banca de investiții Lehman Brothers dă faliment.

Aspectele financiare ale crizei au avut efecte nefaste asupra economiei reale, cea a locurilor de muncă, a salariilor și a producției. În continuare, criza s-a propagat din Statele Unite spre țările dezvoltate și cele emergente. [, p. 12-13]

În literatura economică există mai multe modele de teorii în privința crizelor financiare [, p. 21]:

Una din teoriile economico-financiare aplicabile este cea a ciclicității, pe termen lung, a economiei – teoria superciclurilor sau a valurilor Kondratiev și, în cadrul acestuia, cea a ciclului conjunctural Juglar. Acestea sunt definite ca cicluri regulate, sinusoidale, care se manifestă în economia capitalistă modernă, a căror extensie variază între 40 (20, după unele surse) și 60 de ani și care constă în perioade alternative de creștere, de stagnare și de descreștere (recesiune), un punct de inflexiune manifestîndu-se între primele două faze.

Ciclurile identificate de Nikolai Kondratiev (1925) la vremea respectivă erau 1790-1849 (de la Revoluția Franceză pînă la Revoluția de la 1848), cu un punct de inflexiune în 1815 (după războaiele napoleoniene) și, respectiv, 1850-1896, cu un punct de inflexiune în 1873 (impunerea Germaniei ca putere dominantă pe continent). De asemenea, Kondratiev avansa ipoteza că un nou superciclu a început în anul 1896. La nivelul secolelor XX și XXI, există opinia (Joseph Schumpeter, 1961) că cel de-al treilea ciclu (amintit de Kondratiev) a avut punctul de inflexiune în 1929 și s-a sfîrșit în 1945 (o dată cu cel de-al doilea război mondial), iar un al patrulea superciclu s-ar fi suprapus războiului rece, 1949-1989, cu un punct de inflexiune în perioada anilor 1968-1973 (Războiul din Vietnam și Șocul petrolier). Extrapolînd, se poate considera că asistăm la cel de-al cincilea superciclu, al cărui început datează în 1990 și care a avut punctul de inflexiune la finalul decadei ‘90, odată cu bula „dot-com”.

Ciclul conjunctural Juglar (1862) cuprinde patru faze, și anume: expansiune, criză, recesiune și reluare și are o durată medie de 8-9 ani. Dacă perioada de expansiune (de mică amplitudine) este caracterizată de dezvoltarea pieței creditelor datorată creșterii producției și a veniturilor, cea de criză este caracterizată de o stagnare a producției, respectiv de o schimbare a conjuncturii economice. Faza de recesiune aduce o accelerare a scăderii producției, a veniturilor, precum și a fenomenelor ce derivă din acestea: șomaj, inflație, creșterea ratei dobînzii etc.

Potrivit celor două teorii, este vorba despre două cicluri descendente, iar soluțiile pentru ieșirea din acest trend vor presupune schimbări în plan tehnic, economic, social, în redistribuirea resurselor sau găsirea de noi resurse.

Comportamentul economic individual și colectiv, reluat de fiecare generație, conform teoriei lui Kondratiev, poate fi considerat răspunzător pentru actuala stare de fapt. În cazul declanșării crizelor, dacă mecanismele de protecție în plan economic și social sunt bine puse la punct acestea pot atenua șocul acestora. De asemenea, dacă este cazul, trebuie sacrificate avantaje economice pe termen scurt în favoarea intereselor sociale pe termen lung ale societății, un rol hotărîtor în prevenirea, gestionarea crizelor economice, precum și pentru depășirea acestora revenindu-le politicilor fiscale și bugetare ale statului.

Pe lîngă încadrarea fenomenelor economice în tipologia formulată de Kondratiev, de interes este și considerarea schimbărilor sociale, dar mai ales a percepției și atitudinii publicului în conformitate cu aceasta. Astfel, în faza de expansiune și de creștere, atenția generală este focalizată pe acumulare și inovare – ceea ce conduce la o mobilitate socială verticală semnificativă. În stadiul de stagnare care urmează, atitudinea tinde să se schimbe în aceea de profitare de pe urma avuției acumulate, ceea ce conduce în mod inerent la o atitudine mai relaxată și mai ineficientă. În fine, în perioada de recesiune are loc o restructurare socială, aceasta pregătind terenul noilor vectori de acțiune și de inovare pe plan economic. Reflectarea acestora este de actualitate și în cazul societății moderne.

Desigur, se poate accepta că o cădere economică își va face la un moment dat apariția, dar localizarea în timp, a priori, a momentului respectiv este mai puțin previzibilă.

O altă teorie financiară a crizelor a fost propusă de Hyman Minsky (1974), care a avansat ipoteza că fragilitatea financiară este, în fapt, o caracteristică intrinsecă a economiilor capitaliste și ea derivă din însăși ipoteza de urmărire a maximizării profitului. Acest nivel de fragilitate este în funcție de fazele ciclului economic de dezvoltare. Astfel, imediat după ieșirea din recesiune, actorii economici se îndreaptă cu precădere înspre plasamentele cele mai sigure. Pe măsură ce climatul economic se îmbunătățește, actorii economici tind să capete încredere și se orientează către plasamentele speculative, în care mizează că profiturile cîștigate vor depăși cheltuielile (de obicei, cu dobîndă) făcute pentru a efectua plasamentele respective. Această fază economică marchează trecerea către autosusținere, în sensul că mai multe asemenea împrumuturi conduc la mai multe investiții, deci economia tinde să crească în continuare. În cele din urmă, încrederea în succesul plasamentelor devine atît de ridicată, încît împrumuturile se acordă chiar și firmelor care nu au, în sine, capacitatea de a plăti, dar pentru care se prevede o creștere a rentabilității pînă la gradul la care plasamentul devine unul profitabil. Întrucît o astfel de atitudine devine generalizată, acest stadiu este numit și finanțare Ponzi, fiind doar o chestiune de timp pînă cînd plasamentele intră în incapacitate de plată. Odată ce riscurile devin aparente, împrumuturile se restrîng, ceea ce împiedică și refinanțarea actorilor economici care ar avea șanse de rentabilitate. Ca urmare, criza financiară se transformă într-una economică. Pe durata recesiunii, atenția se îndreaptă din nou către plasamentele cele mai sigure, ceea ce marchează începutul unui nou ciclu.

Această paradigmă, deși original formulată în contextul unei economii închise (intervenția capitalurilor exterioare este exclusă), capătă aplicabilitate la scară mondială, în condiții de globalizare economică și financiară. Mai mult, teoria lui Minsky prevede un element pe care l-am amintit deja, anume deplasarea atenției creditorului de la capacitatea de plată a debitorului către perspectivele de creștere ale colateralului. Din acest punct de vedere, teoria expusă este aplicabilă, fără însă ca ea să fie generală – de pildă nu ține seama de vehiculele inovante de investiție, de regularizare, de intervențiile organismelor financiare etc.

O altă teorie ce trebuie adusă în discuție este cea a jocurilor de coordonare, a căror fundamentare este datorată matematicianului american John Nash. Acestea sunt jocuri în care participanții aleg strategii similare. În cazul modelelor economice, acestea se manifestă sub forma feedbackului pozitiv pe care îl primesc actorii economici. Aceasta se traduce, printre altele, prin variații bruște ale prețului activelor la variații relativ mici ale fundamentelor economice – de exemplu valoarea unei acțiuni se poate menține constantă o lungă perioadă de timp, pînă cînd se ajunge la multiplicarea în avalanșă a vînzărilor iar prețul acțiunii respective scade foarte mult. Un fenomen analog se manifestă în cazul retragerilor masive a depozitelor din bănci: deponenții își retrag banii pentru că se așteaptă ca și ceilalți să procedeze la fel. Un comportament similar se poate întîmpla și la nivelul operațiunilor speculative – investitorii speculativi pot decide sau nu să atace un anumit activ în funcție de așteptările lor cu privire la decizia celorlalți speculatori.

Această teorie se manifestă, pe piețele de capital, fie sub forma bulelor, fie sub forma crahurilor. Ambele situații, în sine, reprezintă puncte de echilibru economic: unul în care participanții investesc în active (acțiuni) pentru că se așteaptă ca valoarea acestora să crească și un altul în care participanții se retrag tocmai pentru că se așteaptă ca prețul respectivelor active să sufere scăderi. În istoria bursieră agitată care a survenit cu precădere din a doua jumătate a anului 2008, această teorie își păstrează valabilitatea, iar aria sa de acoperire nu se limitează numai la piețele de capital. Scăderea generalizată a prețului locuințelor în SUA este încă un astfel de exemplu.

Alte paradigme în parte similare, anume teoriile financiare bazate pe modele de grupare și cele bazate pe modele de adaptare, încearcă să explice apariția spiralelor deflaționiste sau inflaționiste pe măsură ce informațiile (în modelul anterior, cel al jocurilor de coordonare, era vorba de așteptări) se transmit de la un investitor la altul. De exemplu, în acest model, un anumit tip de activ care face obiectul unor achiziții de către anumiți investitori devine atractiv și pentru alți investitori, nu pentru că ar crește valoarea intrinsecă a acestuia, ci pe considerente de contagiune comportamentală. Cu alte cuvinte, se formează opinia că activul respectiv este valoros din moment ce alți investitori îl cumpără.

În modelele de grupare (Chari, Kehoe, 2004) se presupune că investitorii au un comportament rațional, dar posedă numai informații parțiale despre economie. Achiziția unui anumit activ este interpretată ca semnalul existenței unei informații pozitive (chiar dacă natura sa rămîne necunoscută) referitoare la acel activ, ipoteză care conduce la declanșarea de noi achiziții pentru acesta.

Raționamentul, în sine, este logic, dar poate duce la supraevaluarea (respectiv subevaluarea) activului deoarece nu este cunoscută efectiv care este informația respectivă, deci nu se poate evalua valoarea activului pe considerente fundamentale. În plus, se poate ca decizia primilor investitori care au achiziționat activul respectiv să fie, în ultimă instanță, una incorectă.

În modelele de adaptare se presupune un anumit grad de iraționalitate a investitorilor, în sensul că deciziile lor sunt luate – este drept că de o manieră logică – doar pe baza experienței recente (bounded rationality). Astfel, dacă prețul unui activ suferă creșteri susținute pe o perioadă de timp, așteptarea investitorilor devine aceea că prețul respectiv va continua să crească în continuare (în mod similar pentru descreștere). Cu alte cuvinte, piețele tind să creeze trenduri pe care le urmează pînă la exagerarea (în sens pozitiv sau negativ) valorilor, apoi se îndreaptă spre trenduri de sens opus. [, p. 139-143]

Hoffman P. (2007), identifică 2 modele de criză financiară. Primul fiind modelul de criză financiară, bazat pe credință (belief-based): conform căruia subiecții ai activității bancare sunt dominați de panică și foarte des activează irațional. Iar al doilea model de criză financiară este bazat pe schimbările fundamentale (fundamentalbased): cauzele crizelor bancare sunt un rezultat al inflației neașteptate, reducerii creșterii agregate, deprecierii valutei etc. [, p. 26]

În fine, o teorie financiară de tip sociologic este propusă de investitorul George Soros. Acesta susține, în lucrarea sa publicată în anul 2008, că, deși orientate spre viitor, piețele financiare nu pot estima corect trendul acesteia deoarece acțiunea lor ajunge în cele din urmă să influențeze chiar forma pe care încearcă să o prezică. O astfel de interpretare poartă numele de teorie a reflexivității (Soros, 1988). Teoria respectivă constituie o contrapondere la cele clădite în jurul conceptului de piață eficientă, prin aceea că recunoaște apariția, drept consecință a reflexivității, a unor dezechilibre dinamice (și a unor sincope de eficiență informațională). Aceste dezechilibre sunt preponderent violente, putînd astfel afecta fundamentele economice. Paradigma contrazice rolul clasic acceptat al piețelor financiare văzute „exclusiv ca barometre”. Totodată, teoria afirmă că evenimentele economice, financiare (dar și cele sociale) nu tind spre un punct de echilibru ci, datorită reacției pozitive, sunt în mod esențial caracterizate de instabilitate, iar evoluția înseamnă o succesiune de dezechilibre. Unul din paradoxurile teoriei este acela că se admite imposibilitatea existenței unei cunoașteri individuale desăvîrșite a adevărului în privința unei stări oarecare (economice, de pildă), dar nu admite – spre deosebire de teoria eficienței informaționale – superioritatea inteligenței de grup (sau „de piață”) și, deci, nu exclude posibilitatea realizării de cîștiguri prin exploatarea oportunităților pe care piața de capital le oferă la un moment dat. [, p. 143-144]

Criza este în fapt un ansamblu de disfuncționalități diverse, dar a căror interdependență ilustrează explicit gradul de globalizare financiară și economică în societatea umană din prezent. [, p. 136]

Crizele, după cum demonstrează istoria, sunt ca și cutremurele, inevitabile. În urma unei crize este important a reduce efectele ei negative sau a „muta zona de pericol”. [, p. 21]

2.3. Globalizarea ca premisă a crizelor financiare internaționale

Piața financiară este mult mai dinamică decît celelalte piețe din economia mondială. Globalizarea financiară a evoluat mai repede decît celelalte forme de gobalizare, deoarece progresul tehnologic a fost mai bine asimilat de această piață, atît prin utilizarea telecomunicațiilor și informaticii, cît și prin inovațiile financiare.

Tranzacțiile de pe piețele financiare au fost facilitate la scară globală de inovațiile din domeniul tehnologic, iar inovațiile financiare (produsele derivate, împrumuturile în devize, etc.) au fost determinate în realizarea unor formule noi de tranzacționare pe piețele financiare și au facilitat circulația fluxurilor de capital.

Pe fondul dezvoltării piețelor financiare și al dereglementării și liberalizării acestora, s-au produs multe efecte benefice în planul dezvoltării economice, dar și efecte negative în procesul de globalizare. Contagiunea și recurența crizelor financiare reprezintă consecințe ale modului defectuos al piețelor financiare în contextul economiei globale.

Stabilitatea mișcărilor de capital și prevenirea crizelor necesită un sistem financiar internațional stabil. Prin acordul monetar de la Bretton Woods au fost înființate Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, care prin activitatea lor au sprijinit procesul de globalizare financiară. [, p. 18]

Liberalizarea piețelor internaționale, a permis unor țări în curs de dezvoltare să exploateze avantajele competitive ale costurilor forței de muncă reduse pentru a începe procese intense de creștere și de acumulare a unor rezerve uriașe de active. În țările avansate s-a indus o încetinire a investițiilor interne și a cererii de forță de muncă în dauna unei creșteri a ofertei de muncă survenită din partea imigranților, și susținînd un proces îndelungat de redistribuire a veniturilor salariale precum și a profiturilor.

Bernanke (2005) a susținut în unul din discursurile sale că „economiile saturate” din Asia, mai ales din China, precum și din mai multe țări europene, caracterizate prin excedent de cont curent, au creat dezechilibre severe și persistente la nivel global (Governor Ben S. Bernanke, 2005). Aceste dezechilibre s-au regăsit în mare parte prin intermediul fluxurilor de capital spre economia SUA. [, p. 3]

Finanțele globale au devenit un component financiar important încă în secolul al XIX-lea. Prima etapă de globalizare a avut loc pe parcursul anului 1880 pînă la începutul Primului Război Mondial din 1913.

Totodată, astăzi efectele globalizării sunt evidente, practic, în toate aspectele vieții contemporane. O întrebare logică, în acest sens, ar fi dacă globalizarea are un impact deosebit asupra crizelor? Drept catalizator al efectelor crizelor, probabil că da. Este greu de imaginat că o economie sau o regiune să fie scufundată în criză, iar în restul lumii să nu se întîmple nimic. [, p. 20]

Examinînd părerile mai multor specialiști și experți în domeniu, putem afirma că una din principalele premise care a condus la declanșarea crizelor financiare internaționale este globalizarea și efectele ei financiare din ce în ce mai evidente. [, p. 16]

Savantul rus Senikov consideră că există un șir de fenomene care pot fi atribuite globalizării financiare:[, p. 109]

1. Reducerea puterilor de reglementare și a capacității de control asupra pieței financiare atît din partea autorităților naționale cît și internaționale de reglementare.

Ca urmare a liberalizării legislației economice și limitarea controlului de stat, s-au redus posibilitățile băncilor centrale și altor instituții naționale de reglementare care au un impact semnificativ asupra piețelor financiare. Într-o anumită măsură, globalizarea financiară a contribuit la reducerea capacității regulatorilor naționali de a influența asupra politicii marilor jucători de pe piața financiară, cum ar fi corporațiile multinaționale și băncile transnaționale. Autorităților de reglementare naționale, de asemenea, le lipsesc instrumentele eficiente de influență asupra participanților la piața financiară.

2. Liberalizarea legislației ce reglementează modalitățile și formele de implementare a activităților financiare.

O consecință a liberalizării pe scară largă a activităților financiare, care a acoperit majoritatea țărilor din lume, a devenit o simplificare semnificativă a punerii în aplicare a tranzacțiilor financiare internaționale. Rezultatul a fost o creștere fără precedent a fluxurilor de capital transfrontalier. Rezultatul a fost o creștere fără precedent a fluxurilor de capital transfrontalier. Între 1995 și 2005, volumul acestora a crescut de 3 ori, atingînd în 2005 cifra de 6,4 trilioane de dolari, sau aproximativ 15% din PIB-ul mondial.

De asemenea, a fost efectuată eliminarea distincției legislative între tipurile de activități financiare. Din acest motiv, a fost posibilă apariția unor instituții financiare, combinînd funcția de credit și de investiții. Drept urmare, au apărut o serie de companii financiare importante, care operează în același timp, în cele mai multe părți ale pieței financiare. Acest fenomen duce la o creștere semnificativă a riscului sistemic, deoarece falimentul unei instituții financiare majore poate provoca instabilitate într-o serie de piețe.

O consecință importantă a globalizării financiare a fost răspîndirea securitizării bancare și utilizarea instrumentelor derivate. Avînd în vedere aceste tendințe mult mai complicate, tranzacțiile financiare și-au pierdut transparența. Acum, nu este întotdeauna posibil să se stabilească nivelul de calitate și fiabilitate a activelor, care stau la baza valorilor mobiliare tranzacționate. Mai mult decît atît, utilizarea derivatelor pînă acum a ajuns la o scară largă, dovadă în acest sens este faptul că piața mondială a instrumentelor financiare derivate, este de aproximativ 85-100 trilioane de dolari, depășind valoarea PIB-ului mondial total. [, p. 2]

În 2014, la nivel mondial piața instrumentelor derivate s-a majorat cu 20 de procente față de ultima criză financiară mare din 2008. Acesta este un balon financiar mult mai mare decît ceea ce lumea a văzut vreodată, iar cînd va exploda în cele din urmă aceasta va fi o completă și totală catastrofă pentru sistemul financiar al planetei. Potrivit Băncii Reglementelor Internaționale, valoarea noțională totală a contractelor derivate din întreaga lume a crescut la un uluitor 710 trilioane de dolari. [, p. 109]

3. Acumularea de fonduri substanțiale într-o serie de domenii specifice, libere de controlul legislației naționale și a autorităților de reglementare supranaționale.

Ca urmare a globalizării financiare, au fost formate numeroase centre mari financiare ale lumii, datorită legislației favorabile și a infrastructurii, aici s-au concentrat o parte semnificativă a participanților pieței financiare și un volum de active financiare considerabil. [, p. 3]

În momentul de față, există în lume 83 de centre financiare internaționale, care sunt grupate într-un top perfectat în cadrul Index Centrele financiare globale.

Importanța centrelor financiare internaționale, în mare parte, sunt rezultatul consolidării financiare, în primul rînd la nivel național și apoi la nivel global. Astfel, pînă la sfîrșitul anului 1997, 25 de orașe din circuitul mondial controlează 83 la sută din acțiunile din lume, în cadrul managementului instituțional și a reprezentat aproximativ jumătate din capitalizarea de piață la nivel mondial (în jur de 20,9 trilioane de dolari). Londra, New York și Tokyo deține o treime din acțiunile gestionate instituționale și aproximativ 58 la sută din piața valutară la nivel mondial. [, p. 110]

În plus, față de centrele mari financiare ale lumii apar și se dezvoltă zone economice off-shore și libere, unde fluxurile de capital sunt eliberate de controlul autorităților de reglementare naționale.

Ca urmare a globalizării financiare, a crescut în mod considerabil valoarea fondurilor deținute de către instituțiile financiare individuale și comerciale, au crescut activele investitorilor instituționali (de pensii, de asigurări, fonduri mutuale și speculative). În special, valoarea activelor la nivel mondial ale fondurilor speculative, în cadrul gestionării a crescut de la 30 de miliarde de dolari în 1990 la 1,4 trilioane de dolari în 2005 și a atins un nou record de 2,3 trilioane de dolari în 2014.

Ca rezultat, în prezent s-a creat o situație în care capitalul total al piețelor financiare este mai mare decît mărimea rezervelor valutare ale tuturor băncilor centrale ale lumii. Ar trebui remarcat faptul că activitățile fondurilor speculative reprezintă o amenințare la adresa stabilității financiare, fiindcă implică un grad ridicat de risc, sunt netransparente și, practic, fără reglementări guvernamentale.

4. O creștere semnificativă a dimensiunii tranzacțiilor speculative pe termen scurt de pe piețele financiare.

Ca urmare a liberalizării legislației și a extinderii semnificative a pieței financiare, a crescut posibilitatea de a obține profit pe termen scurt, în detrimentul operațiunilor speculative. Cea mai mare parte a tranzacțiilor pe piețele financiare, în prezent, sunt pe termen scurt, legate de fluxurile ultra-mobile de capital speculativ, fluxuri ce depind de factori psihologici subiectivi, care determină comportamentul investitorilor.

Acești factori, la rîndul lor, sunt de multe ori iraționali. În special, acțiunile jucătorilor de pe piață, adesea sunt consecințe ale fenomenului de turmă, care este generat de lipsa informației obiective privind calitatea instrumentelor financiare și se manifestă uniform cu ceilalți jucători ai pieței, ce au la bază urmărirea comportamentului unui oarecare contraagent. De asemenea, în actualele condiții de răspîndire a comportamentamentului, predominant, provocată de lipsa de încredere, care se exprimă prin schimbări mari a poziției financiare, a agențiilor de piață, sub influența știrii despre schimbările negative în condițiile de piață. Mutarea unor cantități mari de fonduri cît mai curînd posibil, sub influența factorilor psihologici iraționali, pot provoca destabilizarea sistemului financiar al statului. Un exemplu frapant în acest sens este criza financiară din Asia 1997-1998, cînd sub influența modificării cursului de schimb al yen-ului japonez, capitalul s-a retras, în masă, din Asia de Sud-Est. În cazul Thailandei, atacul speculativ asupra deprecierii baht, care a fost însoțită de o ieșire de investiții de portofoliu și credite bancare, a condus la deprecierea baht-ului și la criza sistemului financiar. [, p. 3]

Concentrîndu-se asupra cursului de schimb, pentru a face un profit din tranzacțiile speculative pe termen scurt, sau pe speculațiile de pe piața de capital internațională, de capital speculativ ar putea submina atît activitățile companiilor individuale cît și a unor țări întregi și regiuni economice (provocînd un colaps al pieței de valori, provocînd fluctuații puternice ale cursurilor de schimb). [, p. 110]

5. O creștere semnificativă a riscului sistemic.

Ca urmare a globalizării financiare a crescut în mod semnificativ gradul de corelare a piețelor financiare, care se manifestă într-o creștere semnificativă a influenței reciproce a piețelor financiare naționale și internaționale.

Aceasta este, în sistemul financiar modern, apariția instabilității financiare și a crizei de pe piața financiară a unui individ sau a economiei naționale care este mult mai susceptibilă de a conduce la răspîndirea crizei asupra sistemelor financiare ale altor țări și pot dobîndi un caracter global. Fapt confirmat de criza financiară globală din 2007-2008, care a început ca o criză locală pe piața imobiliară din SUA, și în curînd a lovit piețele financiare globale. [, p. 4]

Unii autori indică problema conceptului de inovare și natura investițiilor globalizării sunt asociate cu incertitudinea rezultatului și dezvoltarea inegală a procesului de inovare, care sunt factorii majori de risc asociat cu o accelerare a reformelor structurale în economia națională, numărul tot mai mare de fuziuni și achiziții. [, p. 110]

2.4. Globalizarea în contextul efectului de contagiune ale crizelor financiare internaționale

În ultimele două decenii au avut loc cîteva crize economice naționale sau regionale cu efecte negative în afara zonei de criză, adică cu „contagierea” economiilor cu care țara afectată de criză are strînse relații comerciale, financiare și politice. Printre acestea, putem menționa criza economică din țările Europei Centrale și de Est (1992-93), criza din Mexic (1994-95), criza din țările Asiei de Sud-Est (1997-98), criza din Rusia (1998), criza din Argentina (2001) și SUA (2007). [, p. 53]

Succesiunea crizelor, i-a determinat pe unii analiști să considere crizele financiare ca fiind un rezultat inevitabil al globalizării. Problema care stă în spatele acestor analize este, de fapt, aceea a acutizării problemelor de management financiar datorită acestui proces. Este evident faptul că aceste crize nu s-ar fi dezvoltat pînă la un nivel incontrolabil și nici nu s-ar fi propagat dacă nu ar fi fost supuse expunerii la piețele internaționale de capital. Dar nici ritmurile de creștere înregistrate de aceste țări nu ar fi fost de o asemenea amploare dacă nu existau fluxurile financiare induse de globalizare.

Aceste crize au rațiuni mult mai complexe, care țin de interacțiunile existente între politicile naționale și sistemul financiar internațional. La nivel național, chiar dacă multe dintre țări au înregistrat evoluții impresionante din punctul de vedere al performanței economice, nu au existat totuși pîrghiile necesare unei protecții efective față de șocurile provenite din partea piețelor internaționale. Apare fenomenul de contagiune, caracteristic procesului de creștere a interdependențelor între națiuni. [, p. 297-298]

Termenul de „contagiere” a apărut în a doua jumătate a anilor ’90 și este un termen comparativ nou în teoria economică. Prin acesta înțelegem un proces internațional de răspîndire a oscilațiilor comune ale variabilelor economice, care se manifestă prin modificarea concomitentă a cursurilor valutare, cotațiilor hîrtiilor de valoare, „spread”-ului la datorii de plată și a fluxurilor de capital. [, p. 53]

Contagiunea constă în transmiterea șocurilor economice sau financiare între națiuni, acestea fiind atît pozitive, cît și negative. Adesea însă, termenul de contagiune este asociat perioadelor negative, în timp ce efectele de antrenare („spillover effects") sunt asociate fenomenelor pozitive. Contagiunea sugerează de fapt evoluția corelată a națiunilor, adeseori explicată prin intermediul comportamentului de turmă („herding effects").[, p. 298]

Pot fi evidențiate două concepții de contagiere:

Prima concepție este bazată pe efectul „spillover”, adică a efectului necontrolat al mediului exterior, ceea ce înseamnă că șocurile economice, indiferent de natura lor – globală sau regională – se răspîndesc între economiile țărilor datorită legăturilor între sectoarele reale și financiare ale acestor țări.

Cea de-a doua concepție examinează crizele financiare drept efect al comportamentului investitorilor și agenților financiari. În cadrul acestui concept, contagierea se explică ca fiind condiționată de fenomene iraționale, cum sunt: panica financiară și comportamentul de turmă (cauzate de pierderea încrederii în instituțiile financiare și accelerarea așteptărilor negative).

Studiile efectuate în problematica declanșării și răspîndirii crizelor arată că transmiterea crizei din mediul extern către cel intern se realizează prin următoarele canale:

Canalele de transmitere a crizei externe în criză internă. Deosebim două canale de transmitere a crizei externe în criză internă: 1) real; 2) financiar.

1. Canalul real se referă la variabilele economiei reale. Cele mai importante variabile economice reale externe, care ar putea afecta economia națională, sunt: a) cererea externă; b) investițiile străine directe; c) migrația forței de muncă;

a. Cererea externă. Scăderea activității economice are ca urmare reducerea importurilor, ceea ce este echivalent cu micșorarea cererii externe adresate economiei naționale. Scăderea cererii externe va conduce la diminuarea ofertei interne, deci a activității economice a sectorului privat din economia națională și, în final, la reducerea Produsului Intern Brut (PIB). Drept exemplu putem aduce criza mexicană, caracterizată prin reducerea esențială a rezervelor (de la 29 pînă la 17 mlrd. către 1 noiembrie 1994) concomitent cu scăderea cursului valutar și a cererii pînă la 12% în primul trimestru al anului 1995.

b. Investițiile străine directe în economia națională, pot scădea în consecința a mai multor factori: 1) micșorarea activității economice generale în exterior, ceea ce reduce din excedentul economic posibil de investit în economia națională; 2) creșterea reală a riscurilor și a vulnerabilităților economice în economia națională ca urmare a impactului general al crizei financiare și economice; 3) sporirea artificială a riscurilor și vulnerabilităților economice în economia națională în urma încercărilor unor state de a-și recupera pierderile financiare. Scăderea volumului investițiilor străine directe poate avea un impact negativ considerabil asupra condițiilor de relansare a creșterii economice reale și asupra echilibrului macroeconomic externe.

c. Migrația forței de muncă. Scăderea activității economice din spațiul economic internațional exercită presiuni asupra pieței muncii din acest spațiu, ceea ce duce parțial la creșterea presiunii asupra bugetului public al asigurărilor de șomaj (deoarece presiunea de pe piața muncii poate conduce la concedieri ale angajaților autohtoni în favoarea forței de muncă emigrate ca urmare a nivelului de calificare posibil superior al acesteia din urmă).

2. Canalul financiar. Cele mai importante variabile economice nominale externe care ar putea afecta economia națională sunt: a) finanțarea externă (structura pasivului sistemului bancar); b) activele „toxice” din sistemul bancar; c) migrația capitalului.

a. Finanțarea externă. Impactul finanțării externe depinde de o serie de factori structurali ai sectorului financiar. Astfel, o pondere ridicată a capitalului extern în structura pasivului sistemului bancar rezident poate crea importante vulnerabilități. De asemenea, creșterea prudențialității sistemului bancar internațional poate mări costul creditului privat extern, ceea ce, pe de o parte, poate duce la reducerea lichidității din sistemul bancar, iar, pe de altă parte, direct la creșterea costului creditului intern neguvernamental, dacă, totuși, sistemul bancar rezident apelează la refinanțare externă. Așadar, ca rezultat final, chestiunea finanțării externe poate să se manifeste sub forma reducerii drastice a capacității de finanțare a sectorului privat intern. Această scădere a intermedierii financiare poate să conducă la destructurări masive ale sistemul economiei reale.

b. Activele „toxice” din sistemul bancar reprezintă autonomizarea excesivă a fluxurilor financiare în raport cu activele-suport din economia reală. Atît circuitele de securizare a creditului bancar, cît și cele de formare și achiziționare a derivativelor financiare pot crea ceea ce se numește portofoliu de „active toxice”. Cu cît ponderea acestor active toxice este mai mare în portofoliul de active al unei bănci (sau al unui sistem bancar), cu atît banca (sau sistemul bancar) în cauză sunt mai expuse efectelor crizei, odată aceasta declanșată. Pe acest canal financiar criza internațională circulă cu viteza și amplitudinea maximală.

c. Migrația capitalului este unul dintre cele mai reactive fenomene financiare în circumstanțele unei crize financiare și economice internaționale. Raționalitatea economică a migrației capitalului este bazată pe un optim între coeficientul de valorificare și cel de risc. Atunci cînd acest raport devine nefavorabil, capitalul va migra în direcția în care fructificarea, amendată cu riscul, este maximă.

Efectele crizei financiare pot să reducă drastic justificările menținerii stocului de capital și, ca urmare, acesta va ieși din țară. În timpul crizei din Argentina, din 2001, Citibank a vîndut companiile-fiice „Credit Agricole” și „Bansud” și a decis să nu mai finanțeze întreprinderile fiice ale sale „Bersa” „Bisel” și „Suquia”, lăsîndu-le pe seama statului. [, p. 53-55]

Contagiunea crizelor la nivel regional și global are mai multe canale de transmisie, acestea constînd în legăturile fundamentale dintre economiile lumii:

• legăturile financiare există atunci cînd două sau mai multe economii sunt conectate prin intermediul sistemului financiar internațional. De exemplu, incapacitatea de plată a unei țări mari poate afecta creditorii principali ai acesteia, iar dacă lanțul legăturilor este mai lung, atunci șocul se poate transmite de mai multe ori. Un alt exemplu: daca o companie internațională sau un fond mutual înregistrează reduceri ale valorii lor de piață, riscînd să devină insolvabilă, datorită unui șoc negativ dintr-o țară, atunci ea este obligată sî-și constituie rezerve prin vînzarea activelor pe o altă piață neafectată de șocul inițial.

• legăturile economiei reale se referă de obicei la relațiile comerciale internaționale. De exemplu, două țări partenere sau concurente pe o piață terță vor fi negativ afectate dacă una dintre ele se confruntă cu sau recurge la devalorizarea cursului de schimb, ceea ce va deteriora avantajul competitiv al celeilalte țări. Ca urmare, ambele țări vor recurge la devalorizări succesive, cu scopul reechilibrării balanțelor lor externe. De asemenea, legăturile reale apar și sub forma investițiilor străine directe.

• legăturile politice sunt mult mai puțin explicate în literatura de specialitate. Un exemplu este următorul: dacă o țară face parte dintr-o asociație sau un „club de țări" cu un anumit aranjament monetar, costurile politice ale devalorizării unitare sunt mult mai mici dacă și celelalte țări recurg la aceeași măsură. De aceea, crizele tind să se concentreze în regiunile cu interdependențe majore.

Lecțiile desprinse din contagiunea crizelor au impus estimarea vulnerabilității externe a acestor țări înainte de a se hazarda spre liberalizarea inconștientă a capitalurilor. Stabilitatea macroeconomică, sănătatea financiară, transparența politicilor guvernamentale și modul de guvernare s-au dovedit a fi elemente esențiale pentru participarea la piața globală. [, p. 298]

Politicile naționale și sistemul financiar internațional, prin interacțiunea dintre ele determină un conținut complex al crizelor financiare. Statele nu sunt protejate în procesul de globalizare de șocurile transmise de pe piețele financiare internaționale, chiar dacă ele au performanțe economice. Creșterea interdependențelor între economiile statelor lumii determină fenomenul de contagiune.[, p. 298]

Teoriile care explică fenomenul de contagiune au la bază experiențele din crizele bancare din cadrul economiilor emergente. Criza dintr-o asemenea bancă avînd probleme de solvabilitate se propagă ca efect al panicii bancare către alte bănci, generînd fenomenul de contagiune.[, p. 208]

Se produce o retragere masivă de capital din banca respectivă, care crează reacții și în alte bănci stabile. Acestea încearcă să-și recupereze creditul și împrumuturile și să-și vîndă activele. Mulți debitori nu mai pot să restituie creditele și se ajunge la un colaps în prețul activelor. Panica și contagiunea se extind atît în țara unde a apărut criza, dar și la băncile din alte state care sunt conectate la piața interbancară.

Retragerea din bănci și panica sunt manifestări de iraționalitate, care este explicată, fie prin teoria asimetriei informațiilor (deponenții nu sunt informați în privința portofoliilor de credit ale unei anumite bănci, iar ei se comportă logic, retrăgîndu-și economiile la cel mai mic semn de slăbiciune), fie prin teoria retragerilor din bănci (cel care solicită primul retragerea fondurilor este și primul care primește banii, iar cei care rămîn pe urmă nu își vor mai primi banii înapoi, deoarece banca nu va mai putea face față cererii de lichidități).

Instabilitaea și panica sunt inevitabile și crează presiuni permanente asupra sistemului bancar.[, p. 401-419]

Subiectul contagiunii crizelor financiare este încă dezbătut. El este cel care, după cum există sau nu poate da relevanță continuării sau sistării procesului. Cînd riscul de contagiune este mai mare decît beneficiul globalizării financiare, nu ar mai fi justificată continuarea unui asemenea proces. Pentru a se evita răspîndirea contagiunii, trebuie luate măsuri pentru a fi sprijinite țările care sunt primele afectate de o criză financiară. Tratarea economiilor bolnave ar preveni contaminarea economiilor sănătoase.[, p. 211]

O asemenea soluție de prevenire a contagiunii sau reducerea acesteia este o problemă de interes public internațional, situat mai presus decît simplele interese de salvare a unei economii lovite de criză sau a unor investitori care au riscat investind în acele economii și ar fi astfel prevenit riscul sistemic al contagiunii . Analizele care au fost făcute în materia prevenirii contagiunii au avansat opinii care fie susțin existența contagiunii financiare, fie că neagă existența acesteia.

Cei care neagă existența contagiunii financiare promovează idee că majoritatea crizelor se dezvoltă pe fondul așa numitului efect demonstrativ, potrivit căruia, ori de cîte ori investitorii și-au retras capitalul dintr-o economie, au avut în vedere condițiile interne ale țării respective. Ei consideră, că majoritatea crizelor se dezvoltă sub o formă de grupări care nu este o dovadă de contagiune, ci este așa numitul „efect demonstrativ”. Dacă o țară intră economic într-o criză, investitorii devin mai prudenți și dacă ei constată că problemele respective sunt asemănătoare cu ale unei economii atinsă de criză, ei decid să-și retragă capitalul, punînd în evidență criza din țara respectivă sau din altă parte.[, p. 44-45]

O asemenea situație nu poate fi considerată contagiune, deoarece victimele noi care apar nu sunt niște spectatori ignoranți sau inocenți. Răspîndirea crizei din Thailanda din 1997, în alte economii asiatice (Coreea de Sud, Malaezia, etc) și mai departe în Rusia și Brazilia a fost considerată un curs natural al lucrurilor, care se dovedește prin faptul că atît Rusia cît și Brazilia și-au devalorizat în final moneda și au adoptat programele de ajustare propuse de FMI.

Prin teoria efectului demonstrativ se face mai mult o descriere a mecanismului a ceea ce se produce cînd are loc o răspîndire a crizei, decît o contagiune, deoarece schimbarea încrederii investitorului este determinată de o altă percepție a acestuia bazată pe informațiile noi cu privire la lichiditate și la riscul de solvabilitate din alte țări.

O altă categorie de doctrinari promovează ideea existenței contagiunii prin însăși criza asiatică. Contagiunea se răspîndește în două linii. Contagiunea se răspîndește într-o primă linie de la economiile în criză, cu principii de bază precare către cele ale căror principii fundamentale sunt mai sănătoase, dar care sunt vulnerabile la șocurile externe. În a doua linie, contagiunea se extinde la economiile care sunt mult mai sănătoase, dar care sunt afectate de deteriorarea generală a unui grup tot mai mare de țări.

Contagiunea crizei asiatice a avut ca sursă legăturile financiare mai mult sau mai puțin directe între economiile emergente din această regiune.

Fluxurile de capital erau canalizate prin fonduri de investiții pentru piețele din zonă și puneau la un loc toate țările din zonă. Cînd au apărut vești proaste despre Thailanda, banii au ieșit urgent din aceste „fonduri de investiții pentru piețe emergente”, adică din toate țările aflate în regiune.

Pe lîngă această legătură mecanică o altă sursă de contagiune a constat în modul în care economiile asiatice erau asociate în mintea investitorilor. Ei erau animați de miracolul asiatic și au făcut plasamente de capital în zonă, iar atunci cînd au constatat că lucrurile nu stau chiar așa, încrederea lor a fost zguduită. Încrederea investitorilor asupra pieței dintr-o țară a fost pierdută și a creat în mintea acestora, în virtutea asocierilor care le făceau cu privire la economiile asiatice, ideea că dificultățile uneia dintre economiile asiatice este un semn prost pentru toate celelalte. [, p. 213-215]

Există contagiune, dar există și multe semne de întrebare. De ce contagiunea pare să afecteze doar cele mai promițătoare economii emergente? De ce contagiunea tinde să aibă loc într-o măsură mai mare în țările care la presiunea OECD și FMI și-au deschis economiile spre comerțul internațional și și-au liberalizat tranzacțiile lor de capital decît în alte economii cu principii mai proaste, care își protejează economiile lor cu tarife și controale de capital?

Găsirea unui răspuns asupra cauzelor contagiunii ar facilita identificarea unor mijloace prin care să se atenueze impactul crizelor financiare.

Contagiunea este fenomenul prin care transmiterea șocurilor economice sau financiare pozitive sau negative se transmit între națiuni, iar globalizarea este cea care a accelerat acest fenomen. [, p. 298]