Globalizarea Economica
Cuprins
INTRODUCERE
Motto al ultimelor doua decenii, termenul de globalizare are o diversitate de accepțiuni, ceea ce constituie o sursă de confuzie. Atunci când se referă la globalizare, economiștii și oamenii de afaceri se gândesc mai ales la internaționalizarea crescândă a piețelor, adică acea tendință către o mai pronunțată integrare economică și financiară. Conform definiției folosite în medii economice, globalizarea se referă mai ales la nivelul integrării internaționale. Din acest punct de vedere, interdependența trebuie înțeleasă ca o consecință a acestui proces de internaționalizare, și nu ca o definiție.
Dintr-o perspectivă istorică, globalizarea financiara nu este un fenomen nou, însă amploarea sa actuală este fără precedent. Fluxurile de capital există de multă vreme. În timp, numeroase studii au demonstrat că fluxurile de capital de acum o suta de ani sunt comparabile cu cele din ziua de azi. La acea epoca însă, un număr limitat de țări și sectoare participau la așa numita globalizare financiară. Fluxurile de capital erau destinate în principal sprijinului fluxurilor comercial, aceste fluxuri luau cel mai adesea forma obligațiunilor și erau pe termen lung.
În ultimii ani, în ciuda impresiei generale privind globalizarea financiară, sistemul financiar internațional are încă un nivel insuficient de integrare, iar segmentarea piețelor de capital persistă. În același timp însă, acest fenomen este greu reversibil și aceasta datorită recentei dereglementări a sistemelor financiare, progresului tehnologic din domeniul serviciilor financiare și de comuncații, precum și diversității canalelor de difuzare a globalizării financiare.
Rezultat al dezvoltării economice din ultimele secole, relațiile financiar-monetare internaționale au cunoscut o explozie puternică mai ales în cea de-a doua parte a secolului XX. Gradul tot mai ridicat de integrare al piețelor financiare internaționale își pune amprenta din plin asupra modului de derulare și de orientare a fluxurilor financiare internaționale. Globalizarea financiară este un proces ireversibil care produce modificări structurale și funcționale în ansamblul economiei mondiale. În aceste condiții, înțelegerea modului de funcționare a pieței financiare internaționale, a mecanismelor și instrumentelor specifice acesteia, constituie o condiție de bază a dezvoltării economice și al progresului general. În contextul actual, în care orice operațiune comercială internațională (indiferent de gradul său de complexitate) nu se mai poate derula fără accesul direct la piața financiară internațională, cunoașterea acesteia de către operatorii economici interesați de o dezvoltare a afacerilor lor în plan internațional devine obligatorie.
Această lucrare începe în a analiza unele perspective asupra procesului de globalizare și apoi prezintă o imagine de ansamblu a sistemului monetar financiar internațional. Având o structură bine conturată și o arie distinctă de manifestare, relațiile financiare internaționale sunt de fapt o prelungire a relațiilor economice apărute între diferitele țări. Cele mai importate aspecte avute în vedere în studiul modului de manifestare și derulare al fluxurilor financiar-monetare internaționale, și pe care lucrarea de față își propune să le analizeze în detaliu sunt: instituțiile financiare internaționale cu vocație universală, evoluția sistemului monetar internațional, aranjamentele monetare internaționale existente în prezent, principalele instrumente utilizate pe piețele financiare internaționale, intermedierea financiară și rolul acesteia în derularea fluxurilor financiare internaționale.
CAPITOLUL I: GLOBALIZAREA ECONOMICĂ
1.1. Aspecte generale privind fenomenul de globalizare
Economia internațională este marcată de o multitudine de mutații de fond care remodelează țesătura de interdependență pe baza cărora ea funcționează. Dezvoltarea societății internaționale și adaptarea continuă a structurile economice la modificările rapide ce au loc pe plan mondial plasează practic toate națiunile într-un proces continuu de restructurare și tranziție.
Două forțe principale, dinamice și în interdependență, conduc acest proces și anume:
– adâncirea procesului de globalizare a economiei mondiale;
– apariția și dezvoltarea aranjamentelor economice regionale.
Globalizarea poate fi definită ca fiind cea mai înaltă formă de internaționalizare a activității economice.
Tendințele de globalizare se manifestă în economia mondială pe mai multe planuri: al integrării sistemului internațional de producție, al integrării unor piețe de mărfuri sau servicii, al convergenței politicilor economice ale economiilor naționale. Fenomenul globalizării potențează și mai mult rolul informației ca resursă decisivă a dezvoltării economice în etapa actuală.
Globalizarea reprezintă procesul de întrepătrundere tot mai accentuată între economiile naționale. Ne îndreptăm spre un nou sistem economic mondial global, unde interdependența economică dintre țări reprezintă elementul esențial.
Internaționalizarea producției este considerată inima procesului de globalizare. În cadrul procesului de internaționalizare a producției, de fapt de globalizare a procesului de producție, corporațiile transnaționale reprezintă elementul esențial.
În strânsă legătură cu internaționalizarea producției, un alt factor al globalizării îl reprezintă comerțul internațional, fiind cel mai vechi flux al circuitului mondial devansat de producția globală și puternic dominat de companiile transnaționale.
Instituționalizare comerțului internațional după cel de-al doilea Război Mondial a avut drept consecință principală reducerea tarifelor, în special la produsele manufacturate, ceea ce a permis țărilor în dezvoltare să câștige noi și noi piețe. Valorificarea oportunităților oferite prin prisma globalizării s-a constituit într-un factor dinamizator al comerțului internațional.
Cu toate acestea, evoluția comerțului internațional în ultimii ani a fost marcată de crizele care au avut loc în diferite regiuni ale lumii. Procesul globalizării a demonstrat o dată în plus că interdependențele dintre state sunt mai strânse ca oricând și că nimeni nu este invulnerabil în fața fenomenelor negative care afectează o regiune sau alta. Volumul exporturilor mondiale, cât și al importurilor au cunoscut o creștere lentă în toate regiunile lumii, dar mai ales în țările în dezvoltare.
O altă componentă a globalizării o constituie internaționalizarea fluxurilor financiare internaționale. Momentul esențial al începutului globalizării piețelor financiare l-a constituit trecerea la cursurile flotante și deschiderea piețelor financiare. Astăzi, fluxurile financiare internaționale sunt cele mai dinamice.
Dar poate că mai mult decât orice, revoluția informațională a fost cea care a dat aripi noi procesului de globalizare. Așa cum remarca un reporter al televiziunii franceze, acum zece ani nu se vorbea de Internet și foarte puțini aveau telefon mobil. Astăzi ni se pare imposibilă viața fără aceste două instrumente care ne pot conecta în câteva secunde cu oricine de pe glob. Scăderea costurilor tehnologiilor informaționale și continua perfecționare a instrumentelor comunicaționale sunt elemente care contribuie din plin la accelerarea globalizării.
Dincolo de aceste aspecte succint prezentate, legate de procesul globalizării privit mai ales prin prisma implicațiilor societăților transnaționale, interesante sunt și opiniile care văd în acest fenomen ireversibil o serie de pericole, care, dacă sunt ignorate pot avea un efect total contrar procesului de dezvoltare. Marginalizarea țărilor sărace nu mai reprezintă o amenințare, ci o realitate, care dacă va persista nu va face altceva decât să adâncească tot mai mult decalajul dintre bogați și săraci.
1.2. Efectele fenomenului de globalizare
1.2.1. Tendințe de ansamblu în evoluția fenomenului de globalizare
În actuala diviziune internațională a muncii există țări cu grade diferite de specializare internațională. Astfel, țările dezvoltate, care se bazează pe tehnica modernă și pe circulația rapidă a informației au o specializare eficientă care le asigură o pondere mare în totalul schimburilor internaționale. Se constată un număr tot mai mare de produse realizate prin specializare internațională ridicată, astfel încât nici nu se mai poate identifica, la o privire sumară, cine este producătorul. Agentul economic superspecializat, care poate fabrica totul dar fără a produce nimic este tot mai frecvent, costurile scăzute și profiturile ridicate fiind rezultatul acestei specializări. La polul opus avem țări slab dezvoltate, cu specializare unilaterală și cu pondere infimă din PIB însumat în exporturile mondiale.
Principalele caracteristici și tendințe pe piața mondială pot fi considerate:
tendința de restructurare a diviziunii internaționale a muncii, respectiv de afirmare a țărilor în curs de dezvoltare pe piața produselor manufacturate;
specializarea țărilor dezvoltate în domeniul cercetării cu rezultate în tehnici moderne și ultramoderne, în timp ce țările în curs de dezvoltare se specializează în furnizori de materii prime și produse industriale de bază sau clasice;
reorientarea spre produse de bază a țărilor dezvoltate prin creșterea corelației între industria extractivă și cea prelucrătoare pentru a limita dependența lor de sursele externe. Fenomenul este mai marcant în Europa și Japonia;
regruparea în cadrul țărilor în curs de dezvoltare care poate genera o restructurare în diviziunea internațională a muncii. Sunt edificatoare rezultatele obținute de „tigrii” asiatici: Hong Kong, Singapore etc.;
scăderea numărului țărilor implicate în fluxurile financiare internaționale și în paralel creșterea lor rapidă atât cantitativ cât și ca rol în finanțarea celorlalte țări;
creșterea ponderii și rolului structurilor, zonelor economice în diviziunea internațională economică, apariția de sisteme economice mixte sau total noi (cazul Hong Kong, UE sau China);
tendința de a „repatria” industrii prelucrătoare clasice, care prin echipare ultrasofisticată – dar costisitoare ca și capital – ajung la cote de profit și performanță superioare față de perioada cantonării lor în țările lumii a treia. De exemplu, fabrici de confecții capabile să producă în câteva ore un model de consum exact pe mărimea și dimensiunile preluate de la client în magazin.
Drept consecință se estimează că piața mondială va însemna o competiție tot mai accentuată între producători, ceea ce va adânci diviziunea internațională a muncii. Revoluția tehnico-științifică, cea culturală, revoluția informatică și cea din telecomunicații ca și creșterea rolului factorului politic sunt de natură să aducă schimbări majore în diviziunea internațională a muncii. Încă nebănuite, biotehnologia și genetica pot provoca schimbări în însăși natura umană. Din păcate nu se estimează a se depăși faza schimbului inegal, discriminatoriu, cu toate că mai multe reuniuni și acorduri internaționale și-au propus să depășească această stare.
Principala formă de relații economice între state a fost la început, și încă este, cantitativ, schimbul internațional de mărfuri sau comerțul exterior. În preajma primului război mondial au devenit semnificative investițiile directe de capital, care au ajuns preponderente, unele găsindu-se chiar în țări beligerante. După cel de-al doilea război mondial nevoia de investiții mari, în principal, a dus la dezvoltarea cooperării economice și tehnico-științifice între state. Urmează imediat – în ultimul deceniu mai vizibil și pentru neinițiați – transferurile, imensele fluxuri de capital care se mișcă instantaneu grație sistemelor de computere și a telecomunicațiilor în timp real între ele. Toate aceste legături formează fluxurile economice internaționale, definite ca mișcarea unor valori materiale, bănești sau spirituale de la o țară la alta, care sunt și căile principale prin care globalizarea se extinde. La acestea se adaugă două căi care, amândouă, au o contrcapabile să producă în câteva ore un model de consum exact pe mărimea și dimensiunile preluate de la client în magazin.
Drept consecință se estimează că piața mondială va însemna o competiție tot mai accentuată între producători, ceea ce va adânci diviziunea internațională a muncii. Revoluția tehnico-științifică, cea culturală, revoluția informatică și cea din telecomunicații ca și creșterea rolului factorului politic sunt de natură să aducă schimbări majore în diviziunea internațională a muncii. Încă nebănuite, biotehnologia și genetica pot provoca schimbări în însăși natura umană. Din păcate nu se estimează a se depăși faza schimbului inegal, discriminatoriu, cu toate că mai multe reuniuni și acorduri internaționale și-au propus să depășească această stare.
Principala formă de relații economice între state a fost la început, și încă este, cantitativ, schimbul internațional de mărfuri sau comerțul exterior. În preajma primului război mondial au devenit semnificative investițiile directe de capital, care au ajuns preponderente, unele găsindu-se chiar în țări beligerante. După cel de-al doilea război mondial nevoia de investiții mari, în principal, a dus la dezvoltarea cooperării economice și tehnico-științifice între state. Urmează imediat – în ultimul deceniu mai vizibil și pentru neinițiați – transferurile, imensele fluxuri de capital care se mișcă instantaneu grație sistemelor de computere și a telecomunicațiilor în timp real între ele. Toate aceste legături formează fluxurile economice internaționale, definite ca mișcarea unor valori materiale, bănești sau spirituale de la o țară la alta, care sunt și căile principale prin care globalizarea se extinde. La acestea se adaugă două căi care, amândouă, au o contribuție mai mare decât toate celelalte: monopolul informației și puterea de persuasiune și/sau de presiune a statului de origine.
Tendința generală a fluxurilor internaționale este de diversificare. Ele sunt influențate de o multitudine de factori tehnici, economici, extraeconomici etc., care pot acționa pe moment sau în perspectivă. Apariția unui flux nou înseamnă de regulă înlocuirea unuia vechi. Între fluxurile economice existente într-o anumită perioadă există legături mai mult sau mai puțin puternice. Totalitatea fluxurilor economice internaționale, privite în strânsa lor interdependență, formează circuitul economic mondial. El exprimă schimbul reciproc de activități dintre diversele economii naționale în sfera circulației, producției, cercetării științifice, în esență profitul final obținut de economiile mai performante, de actorii majori care au ca bază acea țară. Relațiile economice externe ale unei țări formează un tot unitar. Fiecare flux este autonom, cu forme specifice de exprimare și măsurare dar el se integrează, ducând la noțiunea de eficiență generală a relațiilor economice externe, cu metodologii specifice de măsurare a efectelor integrate. Pentru moment, multinaționalele, care par a fi caracteristica globalizării, nu desființează statul, numai și-l subordonează. În plus, fiecare flux are timpul său istoric de manifestare, apărând o neconcordanță între efortul făcut cu generarea lui și efectul său. De exemplu, formarea pieței de muncă cere 15-25 de ani. De multe ori efectele sunt culese de alte țări, din această cauză.
Evoluția și formele de manifestare ale circuitului internațional depind în principal de: gradul de dezvoltare a economiilor naționale, gradul de adâncire al diviziunii muncii, stadiul relațiilor politice internaționale. Trebuie subliniat și faptul că circuitul economic mondial poate influența relațiile politice internaționale și prin acesta și economia națională.
Globalizarea înseamnă o creștere a numărului de parteneri pe piață, înseamnă accentuarea concurenței, iar rezultatul este creșterea calității, eficientizarea activităților economice, stimularea inovației.
Deși este rezultatul liberalizării comerțului, globalizarea contribuie în același timp la accelerarea acestui proces. Firmele cunosc faptul că rentabilitatea și competitivitatea lor depind de gradul de internaționalizare a activităților lor și fac presiuni asupra guvernelor pentru a obține deschidere mai mare la piețele externe.
Tendințele de internaționalizare și de integrare economică internațională și-au croit drum de-a lungul unui secol în condiții complexe, împletindu-se cu politici și acțiuni atât de dominație cât și de cooperare. Ele n-au putut înlătura inegalitățile dintre regiunile lumii și dintre țări, decalajele și dezechilibrele majore. Totuși, globalizarea și integrarea economică imprimă o mai mare coeziune economică mondială, creează posibilități mai bune pentru acțiuni comune, în vederea rezolvării unor probleme globale care preocupă comunitatea internațională în ansamblul ei pe baza interdependențelor și conlucrării între națiuni.
1.2.2. Efectele pozitive ale globalizării
În procesul de globalizare sunt părți care câștigă și părți care pierd, astfel încât acest fenomen creează la nivelul piețelor naționale și pieței mondiale „învinși” și „învingători”. Odată cu eliminarea barierelor din calea concurenței libere, sectoare întregi de activitate își văd periclitată soarta, fiind amenințate cu dispariția sau, cel puțin, cu „raționalizări” drastice pentru creșterea eficienței.
Mondializarea prezintă avantaje, cum ar fi oportunitatea unor piețe mai largi, posibilitatea producerii și comercializării unei game mai mari de bunuri, șanse sporite pentru atragerea de capital și pentru intrarea în „jocul” schimburilor de tehnologii de vârf.
Realizarea Pieței Unice interne și globalizarea economiei, după părerea specialiștilor, generează atât efecte pozitive, cât și efecte negative.
Dintre efectele pozitive ale creării Pieței Unice și ale liberalizării și mondializării schimburilor comerciale reținem câteva:
intensificarea schimburilor comerciale intracomunitare;
accelerarea procesului de inovare tehnologică în țările membre;
creșterea stabilității economice și stimularea investițiilor;
sporirea potențialului economic și a capacității de absorbție a pieței comunitare;
funcționarea fără piedici a piețelor și liberalizarea totală a activităților comerciale, industriale și financiare, la nivel mondial;
achiziționarea rapidă de competență, crearea și utilizarea rapidă și eficace a tehnologiei și informației; exploatarea piețelor.
Mondializarea se poate constitui într-o forță dinamică și puternică a creșterii și dezvoltării. În măsura în care este corect gestionată, pot fi constituite fundamentele unei creșteri susținute și echilibrate la nivel internațional. Pentru aceasta se impune menținerea perseverenței în căutarea de soluții consensuale prin dialog deschis și direct, care trebuie să țină cont de interesele tuturor participanților.
Globalizarea oferă largi oportunități de dezvoltare umană, dar numai cu o guvernare puternică.
Această eră a globalizării deschide largi oportunități pentru milioane și milioane de oameni din întreaga lume. Dezvoltarea comerțului, a noilor tehnologii, a investițiilor străine, expansiunea Internet contribuie la creșterea economică și îmbunătățirea vieții oamenilor. Toate acestea reprezintă un uriaș potențial în vederea eradicării sărăciei și continuarea progreselor realizate în secolul trecut. Astăzi este mai multă bunăstare și mai multă tehnologie, o mai mare angajare a comunității internaționale privind problemele oamenilor decât în trecut.
Procesul globalizării este astăzi condus de expansiunea piețelor, de deschiderea granițelor către comerț, capital și informație, expansiunea fiind mai rapidă decât guvernarea acestor piețe. Legat de acest „decalaj”, se poate aprecia că au fost făcute progrese mai importante în elaborarea de norme, standarde, politici și instituții cerute de această deschidere fără precedent, decât în ceea ce privește drepturile omului. Este necesar, așadar, un nou tip de angajament privind respectarea drepturilor universale ale omului, așa cum au fost ele stipulate în Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Provocarea lansată de fenomenul globalizării în noul secol nu constă în stoparea expansiunii globale a piețelor, ci în găsirea acelor reguli și instituții care să permită o guvernare puternică la nivel local, național, regional și global pentru a conserva avantajele oferite de piața globală și de concurență, dar și pentru a asigura o mai mare echitate. Cu alte cuvinte, globalizarea trebuie să fie un fenomen cu puternice accente de:
etică – respectarea într-o mai mare măsură a drepturilor omului,
echitate – reducerea și nu adâncirea diferențelor dintre națiuni,
inclusivitate și nu exclusivitate – mai puțină marginalizare a unor națiuni și categorii sociale,
siguranță – mai puțină instabilitate și vulnerabilitate în ceea ce privește viața socială,
durabilitate – mai puțină atingere mediului ambiant,
dezvoltare – mai puțină sărăcie.
Susținătorii globalizării pun accentul preponderent pe avantajele generate de globalizare, printre care se numără: reducerea costurilor de producție și comercializare (ca urmare a economiei de scară); ușurarea derulării tranzacțiilor (în care schimbul de mărfuri se face aproape în timpi reali cu negocierea, apelându-se la sisteme moderne de comunicații – fax, internet); creșterea vitezei derulării operațiunilor comerciale, financiare și tehnologice; crearea unor piețe noi, detașate de anumite surse sau zone tradiționale ș.a.
Fără îndoială, globalizarea are efecte pozitive prin implementarea tehnologiilor tot mai perfecționate; creșterea investițiilor directe în străinătate; un management tot mai performant; creșterea concurenței pe piețe și prin ea îmbunătățirea ofertei de produse, apariția de noi piețe (fiecare țară putându-se îndrepta cu produsele oriunde în lume); stimularea competiției; mobilitatea ridicată a factorilor de producție. Toate guvernele sunt interesate să atragă investiții pentru crearea de noi locuri de muncă.
Globalizarea creează posibilitatea procurării de bunuri și servicii apelând la comerțul electronic (e-commerce), Internet-ul permite accesul la lumea informației, revoluția informației „redesenează harta industrială", duce la creșterea substanțială a productivității și la mari reduceri de costuri și implicit a prețurilor. Globalizarea nu poate fi evitată. Peste tot este nevoie de tehnologie înaltă, capital pentru investiții, management și marketing performante. Orice țară este interesată pentru intrarea în cadrul procesului de globalizare pozitiv, prin atragerea de capital potențial, mai ales sub forma investițiilor directe.
1.2.3. Efectele negative ale globalizării
Comunitatea internațională este într-o măsură crescândă dominată de controversele ce apar în legătură cu procesul și conceptul de globalizare economică, fenomen comparat din ce în ce mai mult cu prima revoluție industrială prin aceea că ar conduce la crearea unei noi societăți și a unui nou stadiu al dezvoltării umanității: societatea informațională.
Formele de globalizare cunoscute în prezent sunt variate, literatura de specialitate menționând o mare diversitate. Cea mai larg utilizată interpretare a globalizării, care are consecințele negative cele mai reduse, este definită prin interdependențele economice dintre state, ca urmare a creșterii coeficientului de dependență față de economia mondială.
Deseori se tratează globalizarea independent de statul național și economia națională. În acest sens este de reținut concepția susținută în cadrul Raportului Dezvoltării Mondiale, editat de Banca Mondială în anul 2000, care apreciază că în economia mondială contemporană au loc două procese paralele, și anume globalizarea și descentralizarea. Astfel, Raportul Bănci Mondiale afirmă că pot exista și efecte destabilizatoare ale globalizării și descentralizării, deși oferă oportunități excepționale. De aceea, globalizarea provoacă o anumită teamă pentru că ea aduce deseori instabilitate și schimbări nedorite la nivelul guvernului național și la nivelul firmelor. Ea expune muncitorii la o concurență acerbă cu produsele importate, care poate conduce la pierderea locurilor de muncă. Totodată, ea poate conduce la subminarea unor bănci sau chiar economii naționale în ansamblul lor, atunci când fluxurile de capital străin devin copleșitoare.
Mondializarea poate avea efecte negative asupra economiilor în tranziție prin dezvoltări inegale și prin apariția unor dezechilibre majore în balanțele conturilor curente, lucru ce poate duce la mari deficite ale balanței comerciale, mai ales în țările care au întârziat reformele structurale.
Pe plan politic, globalizarea ar duce, în ultimă instanță, la efecte controversate cum ar fi dezintegrarea națiunii și statului național, firmele devenind societăți transnaționale, derulându-și direct și liber relațiile economice, deseori localizate în afara țării de origine. Poziții politice și teoretice contradictorii sunt susținute de mișcări de stradă, protestatare, împotriva unor efecte sociale negative ale globalizării care ar conduce la reducerea locurilor de muncă, la adâncirea prăpastiei dintre cei foarte bogați și cei foarte săraci (deja unele statistici demonstrează că 258 de persoane miliardare ale lumii dețin tot atâta bogăție cât 2,5 miliarde de oameni, adică aproape cât jumătate din populația lumii) sau chiar la desființarea unor subramuri economice.
Protestele apar, de asemenea, și ca urmare a temerii că unele poziții câștigate pe anumite segmente de piață vor fi inevitabil pierdute în viitor. De asemenea, unele forțe politice se tem de apariția unor mișcări mondializate (în cadrul sindicatelor, al unor partide) cu tentă națională, patriotică, echivalând ca proporții cu apariția mișcării social-democrate în urma primei revoluții industriale, a unor mișcări care ar lua în considerare atât consecințele sociale ale globalizării, cât și cele naționale.
Fenomenele care se produc la nivel global, dincolo de posibilitățile de control ale statelor naționale au reprezentat întotdeauna un subiect controversat. Chiar dacă se cunosc relativ puține modalități de control al acestor procese, cercetătorii sunt interesați în evaluarea efectelor globalizării. O mare parte din contra-argumentele globalizării sunt legate de efectele de mediu. Efectul economic principal al globalizării este intensificarea comerțului. Întrucât aceasta reprezintă una din premisele creșterii economice, accepțiunea generală este că a deveni global, înseamnă a deveni mai bogat. Dar, există și cealaltă față a monedei – mediul. Dacă se iau în considerare și efectele ecologice, rezultatele calculelor ar putea evidenția efecte neașteptate și nedorite pe termen lung.
Cu toate că progresele înregistrate în ultimele decade au contribuit la o mai mare securitate, azi omenirea se confruntă cu noi amenințări:
– Nesiguranța economică și volatilitatea financiară. Criză financiară din Asia a demonstrat riscurile piețelor financiare globale. Două lecții importante pot fi învățate din experiența asiatică. În primul rând, impactul asupra oamenilor este foarte sever și persistă mult timp după refacerea economică. Corupția se răspândește. Bugetele educației și sănătății sunt mult diminuate. Consecințele sunt grave: crimă, violență, eroziunea statului social. În al doilea rând, dincolo de a fi incidente izolate, crizele financiare au devenit din ce în ce mai prezente, odată cu creșterea piețelor globale de capital.
– Nesiguranța locului de muncă și a venitului. Atât în țările bogate, cât și în cele sărace, presiunea competiției globale au condus angajatorii la adoptarea unor politici flexibile în domeniul forței de muncă și a unor angajamente rezervate privind angajarea.
– Nesiguranța privind sănătatea. Creșterea călătoriilor și a migrației au contribuit la răspândirea HIV. Peste 33 milioane de oameni trăiau cu HIV sau SIDA în 1998, din care 6 milioane infestați în acel an. Răspândirea este rapidă în noi locuri, cum ar fi India sau Europa de Est. Pentru 9 țări din Africa se prevede o scădere cu 17 ani a speranței de viață până în 2015, ceea ce presupune revenirea la nivelul din anii ’60.
– Nesiguranța culturală. Globalizarea deschide viața oamenilor către cultură și creativitate, către idei și către cunoștințe. Cu toate acestea, fluxurile culturale sunt aproape unidirecționate, de la țările bogate către cele sărace. Astăzi, cele mai dinamice sectoare sunt cele care fabrică bunuri cu un mai mare conținut de idei și nu cu un mare conținut de materie. Cel mai mare sector de export al SUA nu îl reprezintă industria de automobile sau de avioane, ci cel de filme. În aceste condiții, cultura străină, dominant provenită din țările dezvoltate, pune diversitatea culturală într-o adevărată primejdie. Este necesară susținerea culturii naționale pentru a putea supraviețui alături de cea străină.
– Nesiguranța personală și insecuritatea mediului, insecuritatea politică și comunitară. Creșterea tensiunilor sociale amenință stabilitatea politică și coeziunea socială. Globalizarea a dat noi caracteristici conflictelor. Traficul internațional cu arme alimentează aceste conflicte, implică noi actori și interese politice și de afaceri.
Dar din multitudinea de efecte ale globalizării se distinge probabil cel legat de omogenizarea și standardizarea stilului de viață, considerat în mod categoric și unanim ca rezultat negativ al globalizării. Criticile față de acest efect al globalizării au fost extrem de vehemente având în vedere că uniformizarea se manifestă în toate aspectele vieții sociale, materiale sau nonmateriale. Procesul de ștergere a granițelor între state creează teama de pierdere a identității culturale, de standardizare a stilului de viață, a mentalităților.
1.2.4. Efecte micro și macroeconomice ale globalizării
În firmele de mică dimensiune, managerul, sinonim cu proprietarul, adoptă toate deciziile legate de activitatea internațională a organizației. Cu cât dispersia geografică crește, pertinența deciziilor sale se reduce, distanța putând diminua până la anulare competența sa și, în consecință, descentralizarea se impune. Această necesitate crește în condițiile în care firmele de talie mică, multinaționalizate, intră într-o rețea, caracterizată printr-un spațiu de funcționare partajat. Fiecare manager apare astfel ca element al unui întreg, deciziile sale fiind subordonate coerenței și profitului întregului ansamblu, ceea ce relativizează importanța rolului său.
Firmele globale, de mică dimensiune, sunt puternic descentralizate, cu o specializare accentuată, un sistem de informații intern și extern complex și formalizat. Flexibilitatea și viteza de reacție mare a firmelor mici la schimbarea mediului extern de operare avantajează “prestația economică a acestora, ridicând o serie de sfidări actorilor care au alimentat schimbarea, în speță firmele multinaționale, impunându-le o adaptare corespunzătoare”. În plus, exacerbarea concurenței, indusă de globalizarea economiei mondiale, generează constrângeri firmelor multinaționale, accelerarea ritmului inovațiilor.
Relațiile dintre firmele multinaționale și statele națiuni au evoluat odată cu transformarea sistemului economiei mondiale, strategiile firmelor multinaționale și politicile statelor interacționând unele cu altele. Implantările în străinătate ale firmelor sunt determinate de caracteristicile sistemelor economice și sociale naționale, iar politicile industriale ale statelor sunt condiționate de strategiile globale ale firmelor multinaționale.
Relațiile firmelor multinaționale cu țările de origine sunt relații între parteneri. Statul încurajează expansiunea propriilor multinaționale, temperându-le doar atunci când devin prea agresive. Firmele multinaționale, prin competitivitatea lor pe plan internațional asigură menținerea și ridicarea economico-socială, propagarea în lume a modului de viață național (Coca Cola, Nestle, McDonald’s) și ridicarea nivelului de trai pe glob.
Globalizarea firmelor multinaționale induce o serie de mutații în raportul dintre acestea și economia țării gazdă. Pe fondul liberalizării regimului investițiilor, al adoptării de măsuri speciale de încurajare și atragere al creării unui climat economic stimulativ, implementarea filialelor prin investiții străine directe are un efect de antrenare asupra ansamblului economiei gazdă.
1.3. Globalizarea piețelor financiare
1.3.1. Esența și trăsăturile piețelor financiare globalizate
Globalizarea pieței financiare constituie un alt indiciu clar că economiile diferitelor țări avansează spre un sistem global tot mai puternic integrat. Aranjamentele monetare postbelice de la Bretton Woods, constituirea Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale au constituit un sistem financiar internațional mai stabil și mai integrat, pornind de la ideea de bază că mișcările de capital instabile împiedică dezvoltarea comerțului internațional și poate conduce la crize ample. Această idee centrală si-a pierdut din operaționalitate, dar nu și din importanță, pe măsură ce țările dezvoltate au recurs la liberalizarea capitalurilor, pe fondul liberalizării pieței din anii ’80, a creșterii economice din ultimele decenii, a progresului tehnologic, care, la rândul lor au stimulat inovațiile financiare conducând la apariția instrumentelor financiare derivate.
Creșterea competiției pe piețele financiare internaționale forțează marile instituții financiare să se lanseze în operațiuni de mare anvergură în jurul lumii, sfidând granițele naționale și fusurile orare și înglobând în ofertele lor o varietate tot mai mare de servicii financiare.
Globalizarea se manifesta nu numai in randul jucatorilor din piata, ci si la nivelul normativelor care trebuie respectate si in privinta modului in care acestia sunt supravegheati de catre organismele de profil. Rolul legislatiei unificate a Uniunii Europene, implementata prin intermediul Directivelor, este de netagaduit.
O primă consecință a procesului de globalizare se concretizează în îmbunătațirea eficienței macroeconomice a sistemelor financiare. Circulația liberă a capitalurilor, piețele interconectate și oportunitățile de acoperire a riscului prevăzute de noile instrumente financiare permit stabilirea unui echilibru optim între capacitatea totală de finanțare și cererile de împrumut ale corporațiilor sau guvernelor. Nivelul ratei dobânzii de pe piață, stabilit pe baza raportului între cerere și ofertă și încorporând și riscul specific, conduce la o alocare mai eficientă a capitalului.
Ridicarea barierelor de intrare pe piețele financiare, libera circulație a informației precum și concurența înverșunată de pe aceste piețe au condus la apropierea pieței financiare de piața cu concurență perfectă.
În sfârșit, extinderea piețelor financiare a permis rapida canalizare și transformare a economiilor în investiții. Reducând finanțările prin intermediul creditelor bancare, aceasta conducând la o anumită îngrădire a creației monedei de cont, piețele financiare au permis finanțarea economiei într-un mod mai puțin inflaționist.
1.3.2. Politici financiar-monetare sub impactul globalizării
O consecință a procesului de globalizare se reflectă în crearea unui nou cadru legislativ privind conducerea politicii monetare. Dereglementările financiare au contribuit la schimbări de esență în abordarea politicilor macro economice. Existența economiilor deschise și interdependent dintre sistemele financiare au condus la o revizuire generală a contextului în care politica monetară poate fi implementată.
Piețele financiare pot penaliza o politică monetară care are drept rezultat creșterea inflației prin retrageri de capital, cu efect imediat de creștere a ratei dobânzii pe termen lung și/ sau deprecierea cursului de schimb. În același timp, mecanismul de transmisie a politicilor monetare a devenit tot mai diversificat și complex.
În ziua de astăzi, politicile monetare sunt conduse respectând un cadru legal caracterizat prin două trasături:
în primul rând, reducerea așteptărilor inflaționiste depinde de respectarea unor reguli care au fost pe deplin clarificate și definite în avans; evident, această politică poate da rezultate numai dacă autoritatea responsabilă în procesul de definire și implementare este credibilă;
în al doilea rând, apariția pieței financiare globale a condus la noi evoluții în domeniul instrumentelor politicii monetare; instrumentele legate de rata dobânzii au căștigat importanța în detrimentul instrumentelor cantitative și regulatorii.
1.3.3. Evolutiile semnificative ale fluxurilor valutar – financiare internaționale
Integrarea economică favorizată de mobilitatea capitalurilor și de substitualitatea activelor a contribuit la diversificarea relațiilor valutar-financiare. Resursele în valută ce se mobilizează și repartizează în vederea derulării schimburilor economice internaționale, investițiilor și acoperirii altor cerințe au înregistrat creșteri importante. Dezvoltarea economică a țărilor, adâncirea diviziunii internaționale a muncii au amplificat fluxurile financiare și de credit .
Evoluția schimburilor economice internaționale și a cooperării, politicile industriale și de investiții, deschiderea spațiilor comerciale naționale și liberalizarea mișcărilor de capital au generat o tendință de globalizare în domeniul relațiilor valutar-financiare internațional (Graficul Nr. 1. Evoluția relațiilor economice internaționale)
Sursa: www.unctad.org, Developement and globalization – facts and figures, AnnualRaport, 2008
Principalele evoluții ale structurii fluxurilor financiare în perioada actuală sunt următoarele:
Investitiile străine directe (achiziția și managementul unor active productive peste hotare) au trecut de faza concentrării lor la nivelul principalelor state industrializate și au dobândit în prezent o dimensiune globală din ce în ce mai accentuată, fapt evidențiat în Figura Nr. 2.
Fig. 2: Evoluția investițiilor străine directe, la nivel global și pe grupe de economii, 1980-2008 (miliarde dolari)
Sursa: www.unctad.org, World InvestmentReport, 2009
După o creștere neîntreruptă în activitatea de investiții străine directe în perioada 2003 2007, influxurile de ISD globale au scăzut cu 14% în 2008 la 1.697 dolari miliarde de euro, de la un record de 1.979 dolari miliarde în 2007. Fluxurile de ISD au scăzut în continuare și în 2009 un alt 30-50% comparativ cu a doua jumătate a 2008 pe seama efectelor nefavorabile ale crizei financiare.
Evoluția comerțului internațional
Comerțul internațional din ultimii ani s-a caracterizat printr-o continuă creștere a valorii sale pe seama impactului globalizării. Totuși o dată cu accentuarea efectelor crizei economice actuale acesta a cunoscut o ușoară tendință de scădere atît ca urmare a scăderii cantităților tranzacționate, dar și ca urmare a devalorizării valutelor prin intermediul cărora se realizează tranzacțiile comerciale.
Fig.3: Evoluția comerțului mondial, 2002-2009
Sursa www.insse.ro, BULETINUL STATISTIC DE C O M E R Ț I N TE R N A Ț I O N A L, INTERNATIONAL TRADE STATISTICS NR.1/2010
Împrumuturile bancare internationale cunosc doua forme principale, și anume: împrumuturi tradiționale și împrumuturi în eurovalute;
Fig. 4: Împrumuturile bancare internationale (miliarde euro)
Sursa: Banca Centrală Europeană, Raport Annual 2008
Emisiunile de obligațiuni internaționale constituie o componentă aflată într-un proces de creștere continuă datorită faptului că reprezintă o modalitate rapidă și ieftină de atragere a capitalurilor străine. Procesul de dezintermediere financiară contribuie la reducerea costurilor de operare și la adaptarea tranzacțiilor la nevoile specifice ale debitorilor. Principalii emitenți ai acestor active financiare sunt guvernele și corporațiile multinaționale, iar principalii deținători sunt investitorii instituționali, în special fondurile de pensii. La nivelul continentului european, principalele state deținătoare de obligațiuni internaționale sunt Suedia, Franta, Germania și Marea Britanie;
Fig. 5: Evoluția valorică a emisiunii de obligațiuni internaționale (miliarde dolari)
Sursa: www.unctad.org, TRADE AND DEVELOPMENT REPORT, 2009
Emisiunile de acțiuni internaționale au condus la transformarea semnificativa a piețelor naționale de acțiuni. Cea mai mare parte a capitalizării bursei londoneze este constituită din acțiuni străine cotate pe piața Londrei. Valoarea emisiunilor internaționale de acțiuni a crescut vertiginos în ultimele decenii. Odată cu disparitia controalelor naționale asupra circulației capitalurilor și cu reducerea restricțiilor asupra investitorilor instituționali străini se constată un fenomen de diversificare a portofoliilor acestora la nivel internațional și de creștere a ponderii investițiilor străine de portofoliu în acțiuni emise de companii localizate în țări în curs de dezvoltare;
Fig. 6: Valoarea emisiunii de acțiuni internaționale, 2004-2008 (miliarde dolari)
Sursa: Banca Centrală europeană, Raport Annual 2008
Piata internațională a instrumentelor financiare derivate de tipul contractelor futures și de opțiuni a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă. Aceste instrumente au la baza principalele valute, active legate de rata dobânzii, indici bursieri și o serie de mărfuri principale.
Fig. 7: Contracte futures și opțiuni pe bursa de mărfuri, Decembrie 1993-martie 2009 ( milioane dolari)
Sursa: www.unctad.org, TRADE AND DEVELOPMENT REPORT, 2009
Tranzactiile in valute reprezintă de departe componenta cea mai importantă a piețelor financiare internaționale. Valoarea totala anuală a pieței valutare la nivel internațional depasește în prezent 300.000 miliarde dolari, iar valoarea tranzacțiilor zilnice este de peste 1.400 miliarde dolari. Dacă sursa de baza a cererii de pe piața valutară a fost în mod tradițional comerțul internațional, în prezent, aceasta cerere este mai mare de peste 60 de ori față de valoarea fluxurilor comerciale mondiale. Majoritatea tranzactiilor cu valute se deruleaza pe piețele din Londra, Tokyo, New York, Hong Kong, Frankfurt, Zürich și Paris. Tranzacțiile pe aceste piete se derulează 24 de ore din 24, fiind facilitate de existența unei infrastructuri globale de telecomunicații. Astfel, la inchiderea pieței din Tokyo, activitatea este preluată de piața Londrei, iar la inchiderea acesteia, de piața din New York, a cărei activitate se suprapune spre final cu piața din Tokyo, închizându-se astfel circuitul. O mare parte din aceste tranzacții este reprezentată de operațiunile speculative și de arbitraj. Uneori, fluxuri masive de capitaluri sunt dirijate asupra unor monede naționale (atacuri speculative), provocând crize notabile în economia țării în cauză. Astfel de atacuri au fost îndreptate în anii 1992 și 1993 asupra unor monede europene, în anul 1994 asupra peso-ului mexican, în anul 1997 asupra unor valute asiatice, iar în anul 1998 asupra rublei rusești.
În ceea ce privește evoluția sistemului financiar global din ultimele decenii, se poate constata o modificare majoră. Dacă până în anii '90 accesul la sistemul internațional al finanțelor al țărilor în curs de dezvoltare și al economiilor emergente se limita la asistență, investiții externe directe și, uneori, la împrumuturi bancare, din acest moment, piețele financiare interne ale acestor țări s-au deschis în fața investitorilor internaționali, țările respective beneficiind astfel de afluxuri financiare considerabile. Cea mai mare proporție a acestor fluxuri financiare s-a îndreptat spre economiile în tranziție din fostele țări comuniste, în timp ce țările cele mai sarace din lume au rămas la periferia sistemului, fiind dependente de fluxurile oficiale de asistență internațională.
CAPITOLUL II: PIEȚELE FINANCIARE ÎN ECONOMIILE EMERGENTE ȘI ÎN TRANZIȚIE
2.1. Sisteme financiare ale economiilor emergente și în tranziție
2.1.1. Apariția piețelor de capital
Piețele de capital dezvoltate aduc multe beneficii. Ele măresc performantele economice punând la dispoziția companiilor noi modalități de atragere a capitalului la costuri reduse. Pentru că aceste companii nu se bazează pe finanțarea internă, se pot dezvoltă mai rapid.
Printre avantajele piețelor de capital dezvoltate se numără aceea că în aceste țări companiile sunt mai puțin dependente de finanțarea bancară, fapt ce duce la reducerea riscului de credit. Piețele financiare permit firmelor să se bazeze mai mult pe valori mobiliare, și mai puțin pe instrumente de datorie, creând o structură financiară mai puțin riscantă în eventualitatea unei crize economice.
Nu în ultimul rând, piețele de capital cresc eficiența investițiilor corporațiste și al managementului corporațist prin intermediul guvernantei corporațive. În general, mixul unei politici bazăte pe intermedierea bancară și pe piața de capital conduce la sporirea gradului de dezvoltare economică.
Piețele de capital nu sunt nou create în unele țări în tranziție- Warsaw Stock Exchange a fost deschisă în 1817, iar Prague Stock Exchange în 1861. Însă, în timpul sistemelor socialiste toate piețele de capital au fost închise; pe parcursul trecerii de la o economie planificată la o economie de piața, acestea au fost reînființate în 20 din cele 26 de economii in tranziție. Acestea au fost folosite pentru listarea obligatorie a acțiunilor companiilor în procesul de privatizare în masă, și mai puțin pentru oferte publice inițiale de vânzare a acțiunilor.
Primele piețe de capital în țările în tranziție au apărut în Rep. Ceha și Slovaca în 1999, au urmat Bulgaria, Lituania, FYR Macedonia, Moldova și România. Trăsătura de bază a primului grup de piețe a fost transferul între investitorii, participanți la privatizarea în masă a companiilor de stat, a drepturilor de proprietate. La început aceste piețe listau un număr mare de acțiuni, multe dintre acestea fiind nelichide. Dar o dată ce aceste piețe au devenit mai stabile, numărul acțiunilor listate a scăzut și structură acționariatului a devenit mai concentrată. Unii economiști precum Claessens și Djankov susțin ca acesta a fost cazul Rep. Cehe, iar tipare asemănătoare se reîntalnesc în majoritatea țărilor care au adoptat procesul de privatizare în masă. Și totuși, economiștii Earle și Telegdy au găsit puține dovezi ale unei concentrări a acționariatului pe piața extrabursieră Rasdaq din România.
Studii recente au scos la iveală faptul ca piețele privatizării în masă au fost prost ințelese de investitorii străini care au băgat bani, ca să afle mai târziu informațiile publicate nu erau suficiente sau complete, și că nu au resursele legale necesare combaterii ilegalitaților deoarece cadrul juridic era slab dezvoltat. În unele țări aceste fluxuri de capital străin par a fi incetinit procesul de concentrare al drepturilor de proprietate.
Al doilea tip de piețe- apărute în Croatia, Estonia, Ungaria, Polonia și Slovenia- au listat un număr redus de acțiuni prin oferte de vânzare inițiale( acțiunile erau tranzacționate moderat).
Al treilea grup de piețe de capital a fost înființat în 7 țări în tranziție- Armenia, Azerbaijan, Kazakhstan, Rep. Kurda, Rusia, Ucraina, Uzbekistan- și erau o combinație a celor două tipuri. Toate aceste țări au inițiat procese de privatizare în masă, dar schimbul inițial al acțiunilor s-a derulat în afara pieței de capital. Unele companii din cadrul procesului de privatizare în masă au fost listate public, însă listarea nu era obligatorie pentru toate firmele. În câteva țări (Kazakhstan, Rep. Kurda) se urmărea dezvoltarea pieței de capital și a privatizării în masă în paralel. În timpul privatizării, piețele de capial s-au format prin intermediul ofertelor publice de vânzare/cumparare al companiilor al căror pachet majoritar a fost vândut către investitori strategici. Guvernul a listat o pondere redusă de acțiuni ale companiilor, luând astfel naștere o structură a acționariatului destul de variată.
În sfârșit, 6 economii în tranziție- Albania, Belorusia, Bosnia-Hertegovina, Georgia, Tajikistan și Turkmenistan- nu au înființat piețe de capital.
2.1.2. Trăsături specifice acestor piețe
Deoarece în cadrul piețelor din prima categorie se avea în vedere transformarea rapidă a structurii acționariatului firmelor, cadrul juridic a fost lăsat în mod intenționat la un nivel simplificat. Și deoarece cadrul de reglementare al piețelor privatizării în masă trebuie să supravegheze un număr mare de companii, aplicarea acestor reglementări a fost limitată.
La polul opus s-au aflăt piețele create prin intermediul ofertelor publice de vânzare/cumparare de acțiuni din al doilea grup de țări, al căror număr de companii listate a crescut în timp.
În cadrul celui de al treilea grup de țări, numărul companiilor listate era mult mai redus fața de piețele privatizării în masă , însă acesta a crescut în a două jumatate a anilor ’90. Unele companii au fost vândute direct unor investitori internaționali și cu un număr rezidual de acțiuni listate pe piețele interne. De exemplu, din cele 45% de acțiuni oferite spre tranzacționare a rafinariei poloneze Polski Koncern Naftowi, 30% au fost vândute către fonduri mutuale internaționale și fonduri de investiții externe, în timp ce doar 15% era disponibil efectiv pentru tranzacționare pe piață.
Capitalizarea pieței
Țările cu un fundament puternic (o economie stabilă, legi și reguli contabile bine puse la punct, obligativitatea publicării de informații financiar-contabile) au, în general, piețe de capital mari potrivit raportului dintre capitalizarea bursieră și PIB. Din cele 20 de piețe de capital ale economiilor în tranziție, doar 3-Rep. Ceha, Estonia și Ungaria- au un raport al capitalizarii și PIB comparativ cu cel al altor piețe emergente. Capitalizarea este mică în țările membre CIS, cu excepția Rusiei. Cu o medie de 11% din PIB, capitalizarea pieței în economiile în tranziție are o valoare redusă comparativ cu economiile emergente.
Randamentul pieței (Market turnover)
Acesta este un indicător important pentru măsurarea efectelor piețelor de capital asupra creșterii economice. Cele mai mari valori ale acestui indice printre economiile în tranziție se înregistrează în Ungaria (93%), Republica Ceha (81%), Polonia (69%). Celelate piețe sunt, în general, nelichide – în special în Asia Centrala market turnover este sub 5% în Kazahstan, Republica Kurda și Uzbekistan.
Per ansamblu, piețele financiare ale economiei în tranziție sunt mai puțin lichide comparativ cu cele atât ale țărilor dezvoltate cât și emergente. Doar cele mai lichide piețe din Europa Centrala pot fi comparate cu piețele Americii Latine, unde market turover este aproximativ 50%. Market turover este 167% în Germania, de exemplu, și 127% în Portugalia. În medie, piețele de capital ale economiilor în tranziție au un randament de 30%, comparativ cu 121% în celelate 10 țări cu care se face comparația. Acest nivel redus al randamentului poate fi asociat concentrării proprietății, un nivel redus al acțiunilor ce se tranzacționează, și realizarea de tranzacții internaționale cu firmele mari.
Piețele de capital ale economiilor în tranziție sunt dominăte de un număr mic de firme. Drept rezultat, concentrarea randamentului pieței-definit ca randamentul primelor 5% dintre firmele listate ca raport în randamentul total- este mare în cele mai multe dintre țările în tranziție. Și totuși, cu o medie de 75%, este similar cu al altor piețe de capital internaționale. Cu un nivel de aproximativ 5%, Polonia este cea mai puțin concentrată piață în ceea ce privește randamentul. Armenia, Azerbaijan, Bulgaria, Kazakhstan, Macedonia, Moldova, România, Ucraina și Uzbekistan au toate o concentrare a randamentului de aproximativ 80%.
Deși nivele ale concentrării se regăsesc și în Germania și Marea Britanie, un număr mai mare de firme își dau concursul în stabilire acestei valori. De exemplu, la London Stock Exchange 112 firme sunt listate (5% di 2274), cu 85% nivelul concentrării. În opoziție cu aceasta, 5 sau mai puține companii intră în calculul randamentului pieței în Azerbaijan, FYR Macedonia și Uzbekistan-si pentru mai mult de 95% din randamentul pieței în Armenia, Bulgaria, Kazakhstan, Rep. Kurda, Lituania, Moldova, România, Slovenia și Ucraina.
Finanțare externă
Multe companii publice mari listate pe piețele din țările în tranziție au căutat finanțare pe piețele de capital externe. La sfârșitul anului 2009, 72 de corporații din țările în tranziție aveau certificate de depozit american ADR listate la NYSE sau Nasdaq, și 61 de corporații erau listate la Londra. Corporațiile listate în străinătate (la New York, Londra sua Frankfurt) reprezintă, în medie, 18% din capitalizarea piețelor de capital interne ale economiilor în tranziție- în Kayakhstan aproximativ 2/3. În Esonia, Ungaria, Rep Slovaca companiile listate în străinătate reprezintă aproximativ 1/3 din capitalizarea pieței interne.
În medie, valoare acțiunilor tranzacționate în afara graniței reprezintă ½ din valoarea tranzacțiilor de pe piețele locale, iar numărul acțiunilor tranzacționate în străinătate este de două ori mai mare decât numărul tranzacțiilor locale cu acțiuni. Randamentul certificatelor de depozit rusești RDR la Frankfurt era de două ori mai mare în primele trei trimestre ale anului 2009 decât randamentul acestor instrumente la Moscova.
Stimulentele pentru listarea în străinătate sunt mari în țările în tranziție care s-au confruntăt cu probleme în stabilirea unui cadru stabil pentru guvernanta corporațivă. Dar tendință de listare și tranzacționare în străinătate nu s-a limitat la piețele cu slabe drepturi ale acționarilor minorițări: din 14 țări cu o bună protecție a drepturilor investitorilor, 9 dintre acestea aveau mai mult de 20% din acțiunile lor tranzacționate în străinătate.
Această migrare a capitalului în afara granițelor economiilor în trănziție s-a manifestat mai ales în cadrul companiilor mari- de exemplu, 7 din cele 10 cele mai mari companii listate în Rusia aveau programe în derulare pentru certificate de depozit. Multe dintre firmele listate în străinătate sunt din industria extractivă sau a telecomunicatiilor. Dar mai nou, firmele de IT sunt listate și acumulează capital de pe piețele de capital externe, mai ales firme din Rep Ceha și Ungaria.
Dispariția companiilor mari ale căror acțiuni se tranzacționează doar local- mărimea medie a companiilor listate pe mai mult de o piață sau care au certificate de depozit este de 12 ori mai mare față de cea o companiilor listate doar pe piețele locale- privează piețele de capital interne de lichiditate, descurajând investitorii străini de a cumpara acțiunile rămase. Chiar și piețele de capital mai mari ale țărilor în tranziție vor fi afectate de acest proces, deoarce managerii portofoliilor externe le vor evita având convingerea ca tranzacțiile pe aceste piețe nu justifică cheltuielile de timp și bani în vederea documentării.
2.1.3. Determinante ale dezvoltării piețelor de capital
Există câteva studii empirice legate de ceea ce determină dezvoltarea cu succes a unei piețe de capital. Bazele sunt acestea: pentru ca o piața să existe, trebuie să existe cerere și ofertă pentru produsele de pe piață. În ceea ce privește piețele de capital, produsul este finanțare externă prin intermediul acțiunilor a firmelor. Companiile care nu au suficiente venituri apelează la piețele de capital. Ofertă de fonduri provine, în cea mai mare parte, de la investitorii instituționali precum fonduri depensii, fonduri de investiții, companii de asigurări de viață și fonduri mutuale.
Identificarea cererii și ofertei nu este suficientă. În țările care se confruntă cu rate ridicate ale inflației este mai puțin probabil să se dezvolte piețe de capital, deoarece investitorii fie vor fi reticenți sau își vor păstra banii sub forma de active externe. Dacă veniturile titlurilor de proprietate guvernamentale sau a depozitelor bancare sunt mai mari decât cele ale acțiunilor și obligatiunilor corporațiste, piața de capital nu se va dezvoltă deoarece ofertă de monedă se va indrepta către primele. În completerea unor condiții macroeconomice favorabile este necesară o reglementare adecvată a companiilor listate și o conducere corespunzătoare a investitorilor instituționali pentru a asigură o itermediere corectă. Aceste reglementări trebuie să se refere la protecția drepturilor acționarilor minorițări, informații despre activitatea firmelor și o legislație contabilă pusă la punct.
De asemenea și mărimea pieței joacă un rol important în susținerea viabilității acesteia pe termen lung. O țară mică se va confruntă cu probleme mari în susținerea unor piețe de capital deoarece va fi un număr relativ mic de firme disponibile pentru listre, costurile pentru mentinerea pieței de capital vor fi mari, iar companiile vor apela mai mult la piețele externe de capital mai mari, mai lichide și cu costuri de tranzacționare reduse- incluzând aici și costurile de clearing- este evidențiată de către recenta fuziune a unor piețe mari de capital (integrarea a London Stock Exchange, Deutsche Boerse și Nasdaq); aceasta tendință de consolidare a piețelor este favorizată de tehnologia internet ce face mai usoară interconectarea piețelor de capital. Datorită acestui fapt, mărimea minimă a pieței de capital va creste substanțial.
2.2. Perspectivele piețelor de capital din economiile emergente și în tranziție
2.2.1 Finanțarea prin intermediul piețelor de capital
Investițiile cu capital de risc sunt investiții în companii de mărimi mici și mijlocii ce oferă, pe de o parte, venituri peste medie iar, pe de altă parte, un risc al investiției peste medie. Țările în dezvoltare au o experiență limitată față de țările industrializate în ceea ce privește capitalul de risc. Cu atât mai mult cu cât în Europa de Est și Asia sunt mai mult de 250 de fonduri cu capital de risc, numărul total ridicându-se la 400 pe întreg mapamondul.
Istoria scurtă a investițiilor cu capital de risc în țările în dezvoltare și lipsa de documentație referitoare la modalitățile de finanțare privată se datorează puținelor studii publicate, iar cele care există sunt la un nivel de bază.
Previziunile legate de poziția piețelor de capital în viitor:
Piețele de capital nu sunt dezvoltate în economiile în tranziție
Datorită transformărilor suferite în structură acționariatului- de la sectorul de stat la sectorul privat- multi observatori consideră că piețe de capital functionale sunt esențiale în procesul de tranziție. Într-adevar, 20 din cele 26 de economii în tranziție și-au format piețe de capital în ultimii 10 ani. Și totuși, multe dintre acestea sunt slab dezvoltate sau inactive. Chiar și cele mai dezvoltate piețe din Centrul Europei sunt mici- capitalizarea pieței nu depășește 15 mld. USD în Rep. Ceha, Ungaria sau Polonia. Printre membrii Comunitatii Britanice de Natiuni Independente( CIS), cu excepția Rusiei, capitalizarea bursieră este mai mică de 1 mld. USD. Ca raport în PIB, capitalizarea egalează nivelele din alte piețe emergente numai în Estonia și Ungaria. Activitatea pe piețele de capital este redusă în economiile în tranziție, cu valori ale raportului Volum al tranzacțiilor/Capitalizarea pieței mai mici de 30%.
Dezvoltarea unei piețe de capital internă va fi foarte greu pentru cele mai multe dintre economiile în tranziție
Datorită reformelor legale și instituționale și dezvolțării sectorului privat, piețele din Centrul Europei și zona Baltica vor continuă să se dezvolte. Și totuși, cu excepția Poloniei, nici una dintre aceste piețe nu va depăși nivelul de 20 mld. USD al capitalizarii în viitorul apropiat. În țările membre CSI și în multe țări din Estul Europei, legile și reglementările slabe, dezvoltarea lentă a sectorului privat, a participarii modeste a investitorilor instituționali, incertitudinea dezvolțării macroeconomice a pus serioase obstacole în calea dezvoltării piețelor de capital. Deși multe dintre aceste constrângeri pot fi depășite, piețele de capital din toate economiile în tranziție vor rămâne mici după standardele internaționale, și multe dintre acestea nu vor atinge un nivel minim al economiilor de scară.
Chiar dacă se înregistrează progrese macroeconomice și ale sistemului juridic, crește puterea investitorilor instituționali, până în 2012 capitalizarea pieței din toate economiile în tranziție se preconizează a fi în jur de 15 mld. USD- doar 4% din capitalizarea actuală a pieței mondiale.
Serviciile piețelor de capital vor fi accesibile tuturor
Dezvoltarea lentă a piețelor de capital interne nu inseamnă că economiile în tranziție nu vor avea acces la serviciile și functiile oferite de piețele de capital internaționale. Globalizarea tranzacțiilor internaționale a serviciilor financiare, armonizarea regulilor în ceea ce privește achiziția și tranzacția capitalului la nivel mondial, dezvoltarea tehnologică a permis din ce în ce mai mult corporațiilor să-și listeze acțiunile și să strângă capital pe piețele care ofereau cea mai convenabilă metodă de finanțare, cel mai mic preț, și cea mai mare lichiditate.
În mod similar, globalizarea sistemelor de tranzacționare și mai nou, sistemul Internet dă posibilitatea clientilor de oriunde din lume, să aibă acces la serviciile piețelor de capital. Astfel, corporațiile vor strânge cu ușurință capital de pe piețele externe, în timp ce instituțiile interne și investitorii mici vor avea acces la mult râvnitul mix- în ceea ce privește riscul și profitul- al instrumentelor financiare, reducând nevoia pentru piețele de capital locale. Pe măsură ce piețele locale se transformă în platforme electronice virtuale, cele mai multe economii în tranziție vor alege să importe serviciile piețelor de capital.
Dezvoltarea unei infrastructuri de bază este esențială
Deși economiile în tranziție pot importa serviciile piețelor de capital, totuși ele trebuie să-și imbunătățească infrastructura sistemului financiar, ceea ce include o mai bună protecție legală a creditorilor și a acționarilor, publicarea de informații legate de activitatea firmelor mai bună calitativ și cantitativ, o mai mare calitate a managementului investitorilor instituționali, sprijinirea instituțiilor publice și private.
Puterea sistemului legal și calitatea informațiilor determină dezvoltarea sectorului financiar- există un raport direct între dezvoltarea sectorului financiar și dezvoltarea economică. Decât să se incerce dezvoltarea unei piețe de capital care poate fi costisitoare, mai degrabă aceste țări ar trebui să se focalizeze pe o dezvoltare instituțională în ansamblu, și în particular a reformelor legale. Și acestea vor facilita accesul la piețele globale.
Integrarea europeana va dirija acest proces în țările Europei Centrale și din zona Baltica
Deși sunt bine dezvoltate conform standardelor din economiile în tranziție, este puțin probabil ca piețele de capital din europa Centrala și zona Baltica să rămână independente. Datorită procesului de integrare europeană, piețele de capital locale vor fuziona cu piețele de tranzacționare europene. Cele mai multe dintre aceste țări și-au armonizat legislația financiară cu cea a UE. În măsură în care vor mai există probleme în aplicarea lor, acestea vor fi depășite pe măsura ce corporațiile se vor folosi din ce în ce mai mult de jurisdictii externe pentru definirea dreptului de proprietate. Aceste țări și-au încheiat procesul de privatizare și post-privatizare cu modificari ale structurii acționariatului și au nevoie de piețe de capital pentru a strânge noi fonduri și pentru a consolida guvernanta corporativă, dar dar ambele teluri pot fi atinse prin intermediul piețelor globale.
2.2.2 Scenarii ale dezvoltării piețelor de capital
În vederea studierii capacității piețelor de capital de atingere a unui nivel acceptabil de viabilitate economică, s-au făcut analize pe bază de regresii pentru a simula dezvoltarea în viitor a acestora. S-au proiectat diferite nivele ale capitalizării pieței și ale randamentului pieței în funcție de gradul de stabilitate macroeconomică atins (și reflectat prin nivelul inflației), a gradului de protecție al acționarilor și de nivelul previzional al acumularilor de active ale fondurilor mutuale. Un astfel de scenariu poate să nu fie realist, mai ales dacă se proiectează valori foarte optimiste ale acestor indicători. Asta deoarece unele dintre țări au înregistrat regrese în loc de progrese. În Bulgaria, inflația a crescut în 2006 după ce se reușise stabilizarea acesteia. În Rep. Slovaca, drepturile acționarilor s-au deteriorat după 2008. Recent, parlamentul Croației a retras un proiect de lege pentru fondurile de pensii după mai bine de 1 an de dezbateri. Simularea indicătorillor pleaca de la premiză ca drepturile acționarilor vor rămâne la fel de protejate în timp, cel puțin la nivel teoretic.
Influențele tendințelor internaționale
O analiză a piețelor de capital din economiile în tranziție nu se poate face fără să se țină seama de dezvoltarea economiei globale. În timp ce unele economii în tranziție vor fi capabile să-și dezvolte piețe de capital lichide în următorii ani, acest progres poate fi stagnat de evenimentele globale. Pe plan internațional, piețele de capital sunt afectate de schimbări rapide. Acestea au devenit din ce în ce mai integrate la nivel mondial, iar fluxurile de capital s-au intensificat. Listările de companii, tranzacțiile și emisiunile de noi acțiuni s-au concentrat pe câteva piețe. Aceste tendințe tind să afecteze din ce în ce mai mult piețele de capital ale economiilor în tranziție.
Globalizarea se manifestă și la nivelul serviciilor financiare, prin intermediul fluxurilor de capital, reglemantărilor internaționale și intrări pe piața ale instituțiilor financiare străine. Emisiunile de acțiuni pe piețele internaționale au crescut substanțial de la 120 mld USD în 2007, la 214 mld USD în 2009. În cadrul acestor emisiuni, certificatele de depozit – certificatele de depozit globale (GDR – global depository receipts) și cele americane (ADR) – au fost cele mai populare instrumente pentru atragerea capitalului. În 2009, un nivel record de 22 mld USD a fost acumulat pe piețele de capital din USA prin intermediul certificatelor de depozit, iar nivelul cumulat al capitalului atras de la începutul anilor ’90 a fost de 133 mld USD. Și alte centre financiare au înregistrat tendințe similare.
Certificatele de depozit sunt folosite nu doar pentru a strânge capital, ci și pentru a lista o acțiune pe mai multe piețe. În 2010, 1800 de certificate de depozit din 78 de țări erau listate în USA, comparativ cu 352 din 24 de țări în 2009. Capitalizarea bursieră cumulată a acestor companii depășea 6000 mld USD la sfârșitul anului 2010. La Londra, folosirea acestor instrumente este limitată iar listarea pe mai multe piețe este directă, în general. La sfârșitul lui 2010, 512 din cele 2274 de companii listate la London Stock Exchange erau străine.
Și majoritatea tranzacțiilor s-au mutat peste ocean. În anii 2005-2010, valoarea certificatelor de depozit americane (ADR) a crescut cu 22% pe an – atingând 758 mld USD în 2010. Ca rezultat al acestei tendințe, listarea și tranzacționarea s-a concentrat pe 5 piețe – New York Stock Exchange, Nasdaq, Tokyo Stock Exchange, London Stock Exchange, Deutsche Boerse), acestea concentrând ¾ din capitalizarea globală și totalitatea tranzacțiilor internaționale.
S-a statuat, pe bază acțiunilor desfășurate de corporațiile internaționale, ca piețele de capital dezvoltate oferă un grad sporit de finanțare, un cost redus al capitalului, o mai mare lichiditate și un renume mai bun. Când firmele din economiile emergente folosesc certificatele de depozit GDR sau ADR, sau își listează acțiunile pe piețele de capital din USA, constrângerile lor financiare se relaxează – acestea semnifică faptul că noile investiții sunt mai puțin sensibile la cash-flow-urile internaționale. Mai mult decât atât, firmele interne care pătrund pe piețele internaționale obțin oportunități de finanțare mai bune și pot să-și mărească maturitatea datoriilor lor. Tranzacțiile pe piețele externe sunt mai lichide decât pe piețele locale. De exemplu, acțiunile Mexicului pe bază certificatelor de depozit americane ADR se tranzacționează mai mult la New York decât pe piețele interne, cu multiple beneficii pentru investitori.
Datorită faptului ca regulile guvernantei corporative sunt mai stricte pentru listările internaționale, corporațiile au apelat la acestea pentru a semnala că sunt dispuse să protejeze dreptuirle acționarilor minorițări. Corporațiile din țările cu legislație slabă în ceea ce privește guvernanta corporativă sunt predispuse să-și listeze titlurile și pe alte piețe externe dacă acest lucru le este permis. Prin listarea pe piețele externe ( mai ales în USA) corporațiile se angajează să acționeze în interesul investitorilor și să reducă costurile împrumuturilor, să mărească bunăstarea acționarilor.
Firmele nou înființate de servicii Internet, din America Lațină și Israel, de exemplu, își stabilesc domiciliul legal în USA pentru a-și facilita accesul la capial. Listarea simultană pe mai multe piețe va fi facilitată și datorită noilor reglementări contabile internaționale, anuntate de IOSCO – Asociatia Internaționala de Reglementare a Piețelor de Capital. Aceste standarde vizează corporațiile multinaționale ce își listează și își oferă acțiunile public, simultan pe mai multe piețe.
Sistemele de tranzacționare se consolidează și se globalizează
Aceste tendințe sunt influențate de noile tehnologii informatice care permit participanților de pe piețele de capital accesul facil la sistemele de tranzacționare de la terminalele lor.
Tranzacțiile se vor derula din ce în ce mai mult pe cai electronice, și nu mai sunt legate de o locație în particular. Computerele pieței Nasdaq se află în Turnbull, Connecticut dar traderii sunt localizați pe întreg mapamondul.
În ultimii ani au luat naștere rețele electronice de comunicatii. Aceste retele au început prin a se întegra pe piețele existente ca “pool de lichiditate” dar, din ce în ce mai mult, se transformă în alternative ale tranzacțiilor obișnuite. Prin rețelele electronice de comunicații se tranzacționează un număr mare de acțiuni pe piețele dezvoltate – de exemplu, prin acestea se tranzacționează ¼ din volumul total al tranzacțiilor în dolari pe Nasdaq.
Sisteme de tranzacționare alternative sunt înființate peste tot în lume, de obicei legate de cele deja existente. De exemplu, Instnet a luat naștere ca un serviciu de brokeraj iar acum este legat la un număr insemnat de piețe de capital. Există speculații că vor lua naștere câteva sisteme de tranzacționare globale care vor permite investitorilor să efectueze tranzacții 24 ore din 24. Piețele deja existente recunosc că serviciile lor de tranzacționare sunt din ce în ce mai depășite. Multi observatori previzionează ca piețele de capital tradiționale (precum NYSE) vor înceta să existe în forma actuală, pentru a reflecta mai bine schimbările în structură corporativă, schimbări ale locurilor de tranzacționare și în organizarea instituțională (cum ar fi distincția între brokeri specializați și de retail).
Pentru a face fața acestor presiuni competitive, și dorinței generale de creștere a lichidității prin intermediul piețelor dezvoltate, multe piețe de capital din țările dezvoltate au fuzionat sau colaborează strâns. Propuneri recente se referă la fuzionarea piețelor de capital din Amsterdam, Bruxel și Paris, pe de parte, și alianțele dintre Nasdaq și piețele de capital din Australia, Canada, Japonia și Hong Kong. NYSE a format alianțe cu Tokyo Stock Exchange, Australian Stock Exchange, Toronto Stock Exchange, Mexican Bolsa, Sao Pulo Bovespa și Euronext pentru a realiza tranzacții 24 de ore pe zi. Consolidarea acestor piețe – care grupează mai mult de 60% din randamentul pieței globale – conduce la apariția unui număr restrâns de piețe de dimensiuni foarte mari.
Cele mai multe economii în tranziție au fost ocolite de aceste tendințe
Cu câteva excepții, economiile în tranziție nu au participat la aceste noi tendințe de consolidare a piețelor. Singurele fuziuni care au avut loc au fost cele dintre cele trei piețe “baltice” (Estonia, Letonia și Lituania), care la rândul lor s-au legat la piața de capital din Helsinki (Finlanda). Celelalte țări implementează încă strategii “ made at home”. Tendințele internaționale sugerează ca multe dintre aceste “substitute importate” sunt condamnate să eșueze. Chiar și în eventualitatea celui mai optimist scenariu, cele mai multe piețe ale economiilor în tranziție vor rămâne de dimensiuni mici comparativ cu cele mai multe piețe emergente – ca să nu mai vorbim de piețele dezvoltate. Datorită acestui fapt se ridică intrebarea dacă piețele de capital din economiile în tranziție vor atinge un nivel suficient de mare de economii de scară pentru a face față individual competiției internaționale, sau va fi nevoie ca ele să se alăture alianțelor internaționale.
Pentru a ajunge la stadiul în care activitatea în creștere pe piața de capital duce la reducerea costurilor de tranzacționare, acestea trebuie să aibă un nivel al capitalizării mai mare de 15 mld USD. Folosind scenariile cele mai optimiste din tabelul 5, remarcăm că doar 4 din cele 6 economii în tranziție vor atinge acest nivel până în 2005 – Rep. Ceha ( cu un nivel estimat al capitalizării de 19 mld USD în 2005), Ungaria (16 mld USD), Polonia (46 mld USD) și Rusia (53 mld USD). Urmatoarele piețe ca dimensiune, România și Rep. Slovaca, vor avea fiecare o capializare bursieră mai mică de 5 mld USD. Acest lucru sugerează că, dat fiind mărimea acestora, cele mai multe piețe de capital din economiile în tranziție nu vor putea să facă față altor piețe în furnizarea de servicii tranzacționale. Pe deasupra, aceste estimari se bazează pe economiile de scală existente.
Globalizarea piețelor de capital mărește valoarea acestor economii de scală necesare sistemelor de tranzacționare pentru a opera competitiv și a furniza lichiditatea dorită – realizarea unei piețe de capital independente este practic imposibilă chiar și pentru acele economii în tranziție care par astăzi a avea dimensiunea necesară.
Nivelul redus al economiilor de scală se coroborează cu structură costurilor pe piețele de capital din economiile în tranziție. Se definesc costuri explicite și implicite ale tranzacțiilor cu acțiuni; costurile explicite includ comisioanele și taxele, costurile implicite sunt reprezentate de costurile de tranzacționare indirecte (principalul cost îl reprezintă prețul de tranzacționare). Chiar dacă cele mai multe economii în tranziție nu au costuri explicite care ar creste costurile de tranzacționare și ar reduce lichiditatea, costurile totale ale celor două piețe considerate cele mai dezvoltate (Budapesta și Praga) sunt de două ori mai mari decât media, de aproximativ 3 ori mai mari decât al celor mai dezvoltate piețe din America Lațină și Estul Asiei.
Concluzia este ca și cele mai dezvoltate piețe ale economiilor în tranziție se vor confrunta cu probleme competiționale.
2.2.3. Migrarea capitalului dinspre economiile emergente și în tranziție către piețele internaționale
Piețele financiare, în general, și piețele de capital, în special, au cunoscut o creștere spectaculoasă în țările dezvoltate și în dezvoltare în utimele două decenii. O infrastructură de bază, (o creștere economică mai mare, o stabilitate macroeconomică), reformele structurale (și, în special, privatizarea întreprinderilor de stat), modificări ale orientării politice (în ceea ce privește reformele piețelor financiare interne și liberalizarea contului de capital) sunt variabile ale creșterii economice. Gradul de globalizare mondială, la rândul său, a crescut în ultimele două decenii: fluxurile de capital circulă din ce în ce mai liber între țări, piețele financiare sunt din ce în ce mai integrate, o prezență comercială mai mare a instituțiilor financiare străine de pe întreg mapamondul.
Un element al globalizării este migrarea activităților specifice piețelor de capital în afara granițelor, în special în economiile emergente. Multe companii din economiile emergente își listează acțiunile atât pe piața internă, cât și pe piețele internăționale. De asemenea, noile tehnologii informatice au accelerat tendință de globalizare a piețelor.
Mergând mai departe, aceste tendințe globale se vor accentua pe măsură ce accesul la informație se va îmbunătăți, standardele – legate de guvernanta corporativă, listare și cele contabile – se vor armoniza, tehnologia se va dezvoltă și crește legătura dintre piețe. Aceste noi curente pun semne de întrebare țărilor legate de dezvoltarea unei piețe de capital proprii ca modalitate de a asigura mobilizarea eficientă a resurselor și alocarea acestora în sectorul corporatist.
Există un număr relativ mic de factori fundamentali care afectează în mod similar atât dezvoltarea unei piețe locale, cât și gradul de participare pe piețele internaționale. Pe măsură ce infrastructura unei țări se îmbunătățește, activitatea pe piețele de capital crește, dar în aceeași măsură crește și ponderea activităților de pe piețele externe. Acest lucru sugerează că acestea sunt două procese complementare.
Există o limită a dezvoltării locale asociată cu o creștere a activității în afara granițelor. Migrarea celei mai mari părți a capitalizării pieței și a volumului tranzacțiilor are consecințe negative asupra lichidității companiilor ce rămân. Această migrare pe scară largă va face din ce în ce mai dificilă susținerea unei piețe locale mature, în sens strict – se referă la costurile fixe ale menținerii sistemului de tranzacționare, operațiunilor de clearing și de lichidare, printre altele – în sens larg – se referă la capacitatea acestora de a genera suficiente fluxuri pentru brokerii locali și destule oportunități pentru băncile de investiții locale, firmele contabile și alte servicii specifice piețelor de capital.
Această migrare a capitalului între țările dezvoltate, dar și dinspre cele emergente către cele dezvoltate (fluxurile de capital și servicii inverse sunt mai reduse) are și avantaje și dezavantaje. Corporațiile sunt în măsură să atragă mai ușor fonduri la costuri reduse, și în condiții mai bune, iar structură acționariatului a devenit mai dispersată. La rândul lor, investitorii au posibilitatea să cumpere sau să vândă acțiuni pe piețe mai lichide, în condiții mai avantajoase.
Viitorul piețelor de capital în multe țări, în special în țările în tranziție și în cele emergente, nu este foarte previzibil. Dar acest lucru nu înseamnă că firmele și investitorii nu vor mai avea acces la servicii financiare. Dimpotrivă, costurile, condițiile și lichiditatea se vor îmbunătăți datorită migrării relațiilor financiare către piețe mai tranparente și cu o infrastructură mai bună. Datorită facilitării accesului la sistemele de tranzacționare, investitorii interni nu vor trebui să renunțe la tranzacții pe piețele locale, chiar dacă participă și pe alte piețe. Noile orientări ale țărilor nu mai sunt canalizate către dezvoltarea unei piețe interne de capital mature, ci mai degrabă către crearea condițiilor (legate de drepturile acționarilor și de calitatea cadrului juridic intern) care să le permită companiilor să emită și să tranzacționeze acțiuni în afara granițelor. Aceste facilități implică și armonizarea standardelor de guvernanță corporativă, contabile, etc. cu cele ale centrelor financiare internaționale, dar mult mai important este cum acestea sunt puse respectate.
Mai mult decât atât, țările cu piețe de dimensiuni reduse ar trebui să se orienteze către legarea la alte piețe mai dezvoltate, sau chiar fuzionarea cu acestea. Guvernele țărilor ar trebui să faciliteze accesul investitorilor străini, a operatorilor de piață externi la piețele interne, în colaborare, sau nu, cu instituțiile financiare locale precum și înlăturarea impedimentelor împotriva participării străine pe piață. Pentru a evita ca investitorii instituționali să fie captivi pe o piață locală nelichidă și netransparentă, restricțiile de portofoliu legate de investițiile în titluri locale ar trebui eliminate.
Analizele arată că economiile emergente nu prezintă avantaje comparative în ceea ce privește accesul la finanțarea prin intermediul piețelor de capital, sistemele de tranzacționare sau listare. Cu toate acestea, multe firme de dimensiuni medii nu pot să se lanseze direct pe piețele externe. Apare, prin urmare, nevoia unui mecanism care să permită societăților să devină societăți deschise. Nu este nevoie neapărat de o piață de capital internă, ci mai degrabă o piață activă a fondurilor cu capital de risc, a băncilor comerciale, a instituțiilor financiare nonbancare și a investitorilor instituționali legați la centrele financiare internaționale – pentru finanțarea și extinderea activităților firmelor locale.
CAPITOLUL III: ANALIZA PROCESELOR DE INCURAJARE A DEZVOLTARII FINANCIARE. PROPUNERI DE REFORMĂ A SISTEMULUI FINANCIAR INTERNAȚIONAL
3.1. Stabilirea de standarde și coduri internaționale
Încă din anii 90 a devenit evident faptul că piețele financiare naționale, ca și componente ale pieței financiare globale, trebuie să aplice un set comun de reguli în vederea reglementării și supravegherii eficiente, pentru a preveni într-o manieră unitară excesele și derapajele ce se pot manifesta la nivel național sau trans-național și se pot propaga cu repeziciune în alte țări, prin canalele specifice piețelor financiare. Astfel, au fost create o serie de instituții cu atribuții în trasarea standardelor și a regulilor de bună practică în domeniul reglementării și supravegherii componentelor piețelor financiare, cum ar fi Institutul pentru Stabilitate Financiară (FSI), Comitetul de la Basel pentru Supraveghere Bancară (BCBS), Forumul Comun, Forumul pentru Stabilitate Financiară, Grupul celor 20, IOSCO și IAIS.
Astfel, a fost creat programul comun al celor două instituții, FSAP (Financial Stability Assessemnet Program), unul dintre cele mai comprehensive și răspândite instrumente de evaluare a sănătății financiare.
Comportamentul sectorului privat –și cu aceasta reglementarea sa, au devent cheia stabilității fluxurilor financiare, alături de politicile monetare și fiscale ale guvernelor. Supravegherea piețelor și instituțiilor financiare domestice este esențială pentru prevenirea creșterii instabilității financiare. Totuși sistemul financiar global actual trebuie să fie îmbunătățit pentru a gestiona noile provocări ale mediului financiar internațional modificat.
Forumul Stabilității Financiare (FSF) a evidențiat 12 coduri și standarde care sunt esențiale și 64 standarde relevante pentru un sistem financiar. Compendiul de Standarde al FSF conține munca a șase instituții: Comitetul de la Basel privind Supravegherea Bancară(Basel Committee on Banking Supervision), Committee on Payment and Settlement Systems, International Assotiation of Insurance Supervisors, FMI, International Organisation of Securities Commissions și Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică(OCDE). Standardele cu privire la întărirea și extinderea sistemelor de supraveghere bancară globală existente sunt definite foarte clar menționându-se obiectivele lor, modul de monitorizare și implementare.
Încă din anul 2008 instituțiile cu atribuții în asigurarea stabilității financiare la nivel internațional sau regional, cum ar fi Grupul celor 20, Comitetul de la Basel, Forumul Comun, Comisia Europeană și altele au declanșat un amplu proces de evaluare a cauzelor și condițiilor ce au favorizat evoluțiile negative la nivelul piețelor financiare, inclusiv a reglementărilor și practicilor de supraveghere, și au decis măsuri importante în scopul îmbunătățirii acestora.
O altă serie de standarde privesc disponibilitatea la timp și în totalitate a informațiilor către piețe.
Implementarea acestor standarde este costisitoare și se pune întrebarea dacă ele vor afecta comportamentul piețelor. Efectele pozitive ale unei supravegheri bancare îmbunătățite nu se pot nega. Totuși, în ciuda îmbunătățirilor aspectelor tehnice ale modelării riscului, a îmbunătățirii acurateței și prompitudinii cu care informțiile sunt oferite, piețele tind mai degrabă să reacționeze colectiv la vești care nu reflectă neapărat situația reală a pieței decât să investească în cercetări aprofundate.
Totuși, pentru a asigura integritatea piețelor lor financiare și pentru a avea acces pe piețele de capital internaționale. Țătile emergente trebuie să aplice standarde reglementatoare sănătoase. Însă aceste coduri și standarde trebuie să fie flexibile atât în ceea ce privește momentul cât și a scopului implementării. Implementarea unui singur set de coduri și standarde nu ar trebui să condiționeze ajutorul comunitățiir financiare internaționale.
Flexibilitatea este necesară pentru a permite adaptarea la caracteristicile economiilor piețelor emergente. Accentul trebuie să cadă asupra acelor aspecte ale propunerilor FSF(cum sunt transparența și oferirea informațiilor la timp) care asigură accesul la piețele private de capital. Revizuirea Acordului de la Basle cu privire la suprvegherea bancară , care se concentrează pe reducerea fragilității financiare internaționale, nu trebuie să scurteze maturitatea creditelor bancare către piețele emergente. Ele trebuie să încurajeze o mai bună gestionare a sistemului financiar al piețelor emergente.
Organizațiile internaționale care se ocupă cu emiterea standardelor financiare globale(în special Forumul Stabilității Financiare) trebuie să țină seama de cerințele autorităților din țările emergente deoarece în aceste țări impactul noilor standarde se va resimții cel mai mult. În plus guvernele G20 și instituțiile financiare internaționale ar trebui să ofere resurse și asistență tehnică guvernelor țărilor emergente care nu au capacitatea suficientă de a implementa aceste standarde și coduri.
Un alt aspect care trebuie menționat este rolul pe care centrelor financiare offshore îl au în generarea instabilității financiare pe piețele țărilor emergente. Cea mai mare parte din fluxurile speculative de capital pe termen scurt care destabilizează piețele emergente provin din aceste centre.O mai bună supraveghere a acestor centre, o mai bună coordonare a autorităților monetare din țările emergente precum și luarea unor măsuri care să demotiveze băncile să acorde credite centrelor offshore contribuie la stabilitatea financiară internațională.
3.2. Implicarea sectorului privat în prevenirea și gestionarea crizelor financiare
Discuțiile cu privire la implicarea sectorului privat în prevenirea și gestionarea crizelor financiare s-au dovedit complexe și dificile deoarece nu există un consens cu privire la măsurile care să fie adoptate. Însă aceste măsuri se impun deoarece asistența internațională acordată țărilor în criză conduce la apariția hazardului moral din partea creditorilor privați. Dacă creditorii privați vor continua să fie sprijiniți fără să suporte costurile crizelor, ei vor continua să ia decizii de investiții și de creditare proaste. În plus, deoarece instituțiile financiare își recuperează fondurile avansate, în ultimă instanță cei care vor acoperii nota de plată a crizelor vor fi contribuabilii din aceste țări și nu investitorii privați. Așadar este necesar ca debitorii și creditorii să fie protejați în mod egal.
Autoritățile publice încearcă să impună măsuri care să convingă creditorii privați să nu își retragă fondurile de pe o piață emergentă care are probleme. Descurajând „fuga” capitalurilor, autoritățile încearcă să evite o criză care se „auto-generează”.
Datorită volumului, sofisticării și heterogenității crescute a fluxurilor de capital recente nu mai pot fi aplicate măsurile care au avut succes în cazul crizelor din America Latină în anii 1980. În aceste crize au fost implicați un număr redus de bănci internaționale care au oferit marea parte a capitalului și care aveau interese comune ceea ce a facilitat negocierea unui acord.
Recentele crize au implicat un număr mare de creditori diverși incluzând atât investitori de portofoliu precum și bănci comerciale. Această diversitate a intereselor creditorilor face foarte dificilă ajungerea le o înțelegere. În plus, datoria externă publică și cea privată trebuie să fie gestionate separat datorită diferențelor din contractele încheiate.
O soluție propusă pentru rezolvarea crizelor ar fi instituirea unui echivalent internațional al uzanțelor comerciale referitoare la procedura falimentului din SUA. Aceasta ar facilita o rezolvare a crizei datoriilor societăților printr-o coordonare a creditorilor și o stopare a plăților atunci când întreprinderea nu mai poate să-și susțină serviciul datoriei. Instituirea unui astfel de cadru legislativ pentru debitorii suverani este însă improbabilă.
Însă economiile emergente ar trebui să-și întărească legile naționale cu privire la procedurile de faliment a debitorilor particulari folosind standardele internaționale ca model. Ele ar trebui să ia în considerare posibilitatea stabilirii unor acorduri mutuale de recunoaștere a acestor legi între principalele centre financiare pentru a impune aceste proceduri și creditorilor.
Creditorii privați din țările avansate nu vor dori să ofere noi fonduri piețelor emergente care cunosc dificultăți la plată, deoarece nu doresc să suporte o parte din costurile pe care le presupune orice plan de ajutorare. Orice noi aranjamente trebuie să motiveze –de la legislație până la facilități oferite-creditorii privați pentru a mării maturitatea obligațiilor pieței.
4.3. Mecanisme de protecție socială pentru stabilitatea financiară
Instabilitatea economică în general și crizele financiare în particular afectează în special populația săracă și vulnerabilă din economiile emergente. Aceștia nu beneficiază de boomul prețurilor activelor. Recesiunea provoacă o scădere drastică a PIB-ului și determină aplicarea unei politici de austeritate și astfel grupurile vulnerabile vor cunoaște o scădere a venitului real. În plus, acțiunile susținute pentru reducerea sărăciei necesită creștere pe termen lung și importante investiții publice în infrastructura socială care sunt afectate ambele în sens negativ de către crizele financiare.
Colapsul monedei naționale afectează firmele ceea ce va duce la scăderea salariului real precum și la creșterea șomajului. Pe termen lung, pierderea încrederii ca urmare a instabilității financiare va determina scăderea invesțiilor private și reducerea oportunităților de angajare.
Fluxurile de capitaluri pe termen scurt și instabilitatea macroeconomică pe care o generează, au o serie de consecințe importante pentru industria autohtonă. În timpul crizelor financiare băncile tind să restricționeze creditul către debitorii care au garanțiile cele mai bune(de regulă firmele mari). Deoarece ansamblul firmelor mici au mai mulți angajați, protecția Î.M.M. în timpul unei crize este crucială pentru a preveni apariția unei crize sociale.
Efectele economice și sociale pe termen lung sunt de asemenea considerabile. De regulă, sectorul public își asumă noi obligații sub forma împrumuturilor externe și acoperă pierderile băncilor din credite neperformante. Acestea vor afecta politica fiscală a statului care va avea consecințe sociale.
Așadar, acțiunile economice ale autorităților trebuie să fie însoțite de măsuri sociale. Stabilitatea economică și socială va ajuta populația să facă față șocurilor și să acorde guvernului susținerea politică ceea ce va împiedica agravarea conflictului social și va ajuta sectorul privat să își redobândească încrederea în autorități.
Totuși, nu toate țările emergente care au trecut printr-o criză financiară au avut mecanisme de protecție socială sau cele existente nu au putut face față șomajului și declinului veniturilor. Aceasta înseamnă că restructurarea economică necesară pentru a susține politicile monetare și fiscale care trebuie aplicate ca răspuns la șocurile financiare externe, poate fi foarte dificilă. Restructurarea societăților ineficiente(private/de stat) generează opoziție dacă forța de muncă nu este repede absorbită în alte sectoare și dacă nu există un sistem social efectiv care să ajute șomerii.
În concluzie, comunitatea internațională ar trebui să recunoască necesitatea implementării unor sisteme sociale de protecție pentru a susține grupurile vulnerabile din țările emergente și pentru a menține sprijinul politic necesar aplicării unor politici economice sănătoase.
Instituțiile financiare internaționale ar trebui să asigure fonduri pe termen lung țărilor emergente atunci când este nevoie. Ar trebui să se facă rezerve pentru aplicarea unor măsuri de protecție în cazul unei crize.
3.4. Reforma instituțiilor financiare internaționale
Instituțiile financiare internaționale joacă un rol cheie în economia mondială deoarece în prezent se impun acțiuni colective pentru a depășii problemele generate de ineficiența piețelor financiare. Piețele financiare globale sunt caracterizate de trei tipuri de imperfecțiuni sistemice: asimetria informației între debitori și creditori, comportamentul de turmă al investitorilor și problemele legate de execuția contractelor.
Aceste probleme conduc la instabilitate pe toate piețele financiare. Pe piețele naționale există un sistem legal care le diminuează efectele dar la nivel internațional un astfel de sistem încă nu a fost implementat. Unii agenți privați au încercat să rezolve aceste probleme-cum sunt agențiile de rating care încearcă să elimine asimetria de informații precum și societățile de asigurări pentru riscurile contractuale.
Din perspectiva economiilor emergente rolul instituțiilor financiare internaționale este esențial pentru asigurarea accesului permanent pe piețele financiare în condiții rezonabile. Aceste țări au nevoie de sprijin internațional pentru a face față șocurilor externe știut find faptul că fluxurile private de capital au un caracter prociclic. Experiența crizelor din 1990 demonstrează necesitatea unor mecanisme de gestionare a crizelor. Instituțiile financiare internaționale trebuie să continu să își asume acest rol.
Guvernele G7 care au cea mai mare influență în cadrul instituțiilor financiare internaționale au luat în considerare o gamă diversă de propuneri de reformă a acestora. Un consens s-a atins cu privire la faptul că aceste împrumuturi ar trebui să vizeze reducerea sărăciei și că sectorul privat ar trebui încurajat să participe mai mult la finanțarea pe termen lung a piețelor emergente.O altă propunere sugerează că FMI și Banca Mondială ar trebui să se concentreze pe funcțiile lor de bază. Ar trebui să se realizeze o diviziune a sarcinilor instituțiilor sistemului de la Bretton Woods. FMI ar trebui să-și concentreze eforturile în vederea sprijinirii statelor în aplicarea unor politici de stabilizare pe termen scurt și să asigure lichiditșți pe termen scurt. Banca Mondială ar trebui să viezeze în special proiectele de dezvoltarepe termen lung, de finanțare a infrastructurii sociale și economice care nu atrag fonduri private. Banca și fondul ar trebui să colaboreze mai eficient în caz de criză.
Activitatea financiară globală a crescut mai repede decât outputul real iar magnitudinea fluxurilor globale de capital afectează capacitatea afectează capacitatea oficialităților de a oferi lichidități. Volumul fluxurilor private de capital dpășește volumul resurselor care pot fi puse la dispoziție de către autorități. Instituțiile financiare internaționale trebui să își mărească resursele deoarece sprijinul financiar pe care îl necesită țările în timpul unei crize trebuie să fie acordat repede și să fie suficient pentru a stopa speculația. Este însă necesar ca împrumuturile să fie acordate la dobânzi superioare celor de pe piață pentru a evita hazardul moral și pentru a asigura rambursarea.
În principiu, FMI ar trebui să joace rolul împrumutătorului de ultimă instanță în situațiile în care debitorul este solvent dar trece printr-o criză de lichidități datorată espectațiilor pieței care se autogenerează atunci când se produce o necorelare între maturitatea activelor și obligațiilor debitorului. Acest rol dobândește o importanță sporită în cazul contagiunii internaționale pentru a prevenii efectele externe negative. Fondul ar putea ajuta țările emergente să-și restructureze și să-și refinanțeze datoriile neplătit atunci când solvabilitatea pe termen lung este atinsă.
Deoarece maturitatea împrumuturile acordate de băncile particulare piețelor emergente este încă redusă, ar trebui să crească ponderea împrumutruilor acordate de băncile multilaterale care pot imprumuta fonduri importnte la dobânzi mai mice. Aceste imprumuturi ar fi destinate proiectelor de infrastructură din perioada următoare crizei și ar oferii piețelor emergente debitoare acces pe piețele globale de capital.
Nu în ultimul rând, reprezentarea țărilor și a regiunilor în cadrul instituțiilor financiare internaționale ar trebui să fie actualizată pentrua reflecta importanța piețelor emergente în economia globală și rolul crucial în cadrul pieței globale de capital. Nu este vorba numai de corectitudine ci și de creșterea încrederii debitorilor și a creditorilo ceea ce va îmbunătății relațiile dintre aceștia.
3.5. Acorduri de cooperarea monetară și financiară regionale
Vulnerabilitatea economiilor emergente individuale la atacurile speculative asupra monedelor și la contagiune în ciuda unor buni indicatori macroeconomici derivă din volumul redus al rezervelor valutare și a dezvoltării destul de slabe ale piețelor financiare autohtone în raport cu magnitudinea fluxurilor internaționale de capital. Prin urmare, rolul potențial al acordurilor monetare regionale în sprijinul inițiativelor naționale și multilaterale trebuie să fie luat în considerare.
În cazul economiilor emergente din Asia de Est și Japonia, recentele crize asiatice le-au determinat pe acestea să își reformeze și să își întărească sistemele financiare autohtone. În același timp, a apărut preocuparea îmbunătățirii cooperării financiare regionale în scopul prevenirii și gestionării crizelor financiare în viitor. O problemă particulară o reprezintă nivelul foarte ridicat și costisitor al rezervelor valutare acumulate de țările din Asia de Est ca măsură pentru a evita viitoare atacuri speculative. Swap-urile valutare încheiate sub numele de „Inițiativa Chiang Mai” vizează folosirea acestor resurse pentru scopuri mai productive și reprezintă un prim pas în cadrul cooperării economice din cadrul ASEAN
Autoritățile țărilor emergente din Amerca Latină au luat în considerare două acorduri monetare regionale. Pe de o parte, Ecuador, El Salvador și Panama au adoptat dolarul american drept monedă națională, fără nici o colaborare cu Trezoreria SUA sau cu Sistemul Federal de Rezerve. Alte țări se pare că se îndreaptă tot spre acest regim însă cu aprobarea tacită a Washington. Dolarizarea nu este potrivită pentru toate economiile din America Latină, în special pentru cele care au relații comerciale importante în afara acestei zone deoarece aceasta ar reduce capacitatea țării de a absoarbe șocurile externe.
Totuși un curs fix poate fi considerat potrivit pentru acele țări care cunosc hiperinflație și o lipsă de încredere în autoritățile monetare autohtone. În orice caz, o extindere a dolarizării-fie de jure sau de facto(datorită modificărilor din portofoliul de active ale sectorului privat) ar necesita implicarea SUA în asigurarea de lichidități. Pe de altă parte, o eventuală creștere a integrării membrilor Mercosur-și prin aceasta o creștere a expunerii lor la șocuri mutuale macroeconomiceț a condus la discuții cu privire la necesitatea unei mai mare coordonări monetare și chiar la o posibilă monedă comună sau cel puțin la utilizarea unui coș de referință comun și la o coordonare a politicilor cu privire la rata dobânzii.
Pentru țările emergente din Europa, perspectiva aderării la Uniunea Europeană implică o legătură între cursurile valutare ale acestor țări și euro. În următorii ani, țările candidate vor trebui să treacă prin faza Sistemului Monetar European pentru a putea adera.Aceasta presupune o strânsă cooperare monetară între băncile centrale și Banca Centrală Europeană în viitor. Aderarea eventuală a GB la UE va consolida rolul lui euro ca și monedă de rezervă internațională și prin aceasta capacitatea BCE de a juca un rol important în activitatea internațională de prevenire a instabilității financiare.
Instituțiile regionale ar reprezenta o componentă valoroasă la acordurile regionale din mai multe motive. În primul rând, obiectivele monetare ale țărilor membre au mai multe șanse să coincidă într-un acord regional dect într-unul global, mai ales ținând seama de gradul ridicat de integrare a comețului dintr-o regiune. O criză financiară dintr-o țară poate determina o reducere a cererii autohtone ceea ce la rândul său va reduce importurile din țările vecine așa cum a fost cazul în Asia de Est și mai recent în Mercosur. Acțiunile regionale pot asigura lichidită, pot susține legăturile comerciale și pot crește încrederea investitorilor. Această cooperare ar putea duce la o mai bună reprezentare a țărilor emergente în cadrul instituțiilor financiare internaționale.
În al doilea rând, țările emergente sunt vulnerabile la contagiune în timpul unei crize financiare având în vedere că colapsul prețurilor titlurilor financiare și a monedei se poate extinde rapid către țările vecine chiar dacă acestea au indicatori macroeconomici buni și chiar către alte regiuni. Piețele internaționale presupun-în absența unor informații de încredere- că, doar pentru că o țară are probleme, și celelalte țări au un risc mai ridicat. Această presupunere poate declanșa crize valutare autogeneratoare pe măsură ce investitorii se retrag iar agențiile de rating acordă note tot mai mici economiilor respective. Creșterea calității informațiilor cu privire la viitorul piețelor emergente individuale ar trebui să reducă această contagiune iar eforturile regionale pentru îmbunătățirea monitorizării și raportării ar putea juca un rol important în acest context. Dar, în special, existența unor rezerve regionale de lichidități ar trebui să îi liniștească pe investitori.
Monitorizarea și supravegherea reprezintă temelia pe care se bazează politicile coerente din cadrul acordurilor financiare regionale. Un efort comun în ceea ce privește monitorizarea și supravegherea ar oferii informații prompte și relevante pentru evaluarea situație prin care trece o țară precum și a efectelor potențiale de contagiune către țările vecine.Prin aceasta s-ar putea identifica primele semnale de alarmă ceea ce ar permite o examinare mai atentă a vulnerabilităților financiare ale regiunii. În plus, procesul de monitorizare și supraveghere regională ar contribui la implementarea standardelor de contabilitate și auditare acceptate pe plan internațional, a cerințelor cu privire la gradul de transparență al societăților comerciale, a unor ratinguri credibile precum și implementarea unei mod de gestiune prudent a societăților comerciale.
Acordurile regionale de coordonare monetară și financiară pentru susținerea unor cursuri valutare conforme realității ar trebui să fie încurajate și susținute de către G7. Reguli stricte, transparență ridicată, monitorizare comună și ajutor pe termen scurt la dobânzi penalizatoare ar trebui să prevină problemele de hazard moral. Aceasta ar conferii mai multă încredere investitorilor internaționali atunci când aceste sisteme sunt afectate de crize valutare viitoare, mai ales dacă FMI ar reprezenta o „a doua linie de apărare”.
CONCLUZII
Globalizarea este un fenomen atât de complex încât nu se poate hotarî ca bătând din palme dacă este mai degrabă benefic decât malefic. Avantajele sunt cu atât mai greu de cântărit cu cât fenomenul angrenează arii cât mai diverse ale realității contemporane.
În esență, se consideră că procesul de mondializare și globalizare rămâne o forță dinamică și puternică pentru dezvoltarea și creșterea economică, în sensul că poate îmbunătăți performanța generală a economiilor țărilor în curs de dezvoltare prin sporirea demersurilor piețelor de export, prin promovarea transferului de informații și tehnologie, prin creșterea resurselor disponibile pentru investiții. Totodată, mondializarea oferă oportunitatea extinderii pieței lumii, schimburile comerciale de mărfuri între state fiind stimulate și prin crearea diferitelor zone de liber schimb sau comunități economice și oferă posibilitatea producerii și comercializării unei game diversificate de mărfuri, din ce în ce mai complexe și mai variate, de la o dimensiune națională la o dimensiune globală, în conformitate cu exigențele progresului tehnologic și cerințele consumatorilor.
Pe acest fundal, se conturează o tendință majoră a societății moderne, aceea de reducere treptată, până la dispariție, a tuturor categoriilor de bariere care împiedică schimburile și, respectiv, circulația mărfurilor la scară mondială.
În contextul actual, înțelegerea modului în care funcționează practic sistemul financiar internațional, a componentelor de bază ale acestui sistem (piețele monetar – valutare și piețele de capital, instituțiile de intermediere financiară), a instrumentelor utilizate de operatorii din cadrul acestui sistem dar mai ales a comportamentului care stă la baza alocării resurselor financiare reprezintă condiții esențiale de dezvoltare economică durabilă.
Pentru asigurarea unui echilibru financiar dinamic la nivel internațional, globalizarea economică trebuie guvernată, în efectele sale, prin redefinirea legăturilor dintre sistemul monetar-financiar și economia mondială. Rezultatul dinamicii fenomenului de globalizare nu poate fi decat o nouă ordine economică mondială, în care însă trebuie „reinventate” sau „ajustate”, din punct de vedere funcțional, rolul și poziția fiecărei categorii de economie națională în sistemul economic și financiar internațional
BIBLIOGRAFIE
Anghelache G., Bursa și piața extrabursieră, Ed. Economică, București, 2000;
Bran Florina, Moga Toader,Comerț și globalizare. Efecte ecologice ale globalizării fluxurilor comerciale; Nr. 17, Aprilie 2005;
Carmen, Păunescu; Marfa și globalizarea pieței. Editura ASE, București, 2004;
Constantin, Moisuc (coordonator); Luminița, Pistol; Elena, Gurgu. Economie internațională. Vol I – Probleme globale ale economiei mondiale. Vol II – Relații economice internaționale. Editura Fundației România de Mâine, București, 2001;
Dăianu D., România și Uniunea Europeană, Ed. Polirom, 2002;
Demirguc-Kunt A., Levine R, Bank-based and market-based financial system: cross-country comparisons, World Bank Review 2001;
Dornescu, Valeriu, “Globalizarea financiara si efectele acesteia”, Flacăra Iașiului, Numărul 10, 2008;
Dropol Gh. M, Băncile de investiții și rolul lor în dezvoltarea și consolidarea pieței de capital, teză de doctorat, 2001;
Dumitru, Patriche, Comerț și globalizare. Editura ASE, București, 2003
EMEPG Raportul Seul “Rebuilding the international financial architecture” 2001;
Fătu S., Piața românească de capital-privită din interior, Ed. Vox, București, 1998;
http://en.wikipedia.org/wiki/Prague_Stock_Exchange;
http://en.wikipedia.org/wiki/Warsaw_Stock_Exchange;
http://www.oeconomica.ro/files/pdf/88.pdf;
Ilie, Rotariu. Globalizare și turism. Editura Continent, Sibiu, 2004;
Ioan, Rotariu (coordonator); Octavian, Brândeu; Gabriel, Bâzoi. Tendințele mondializării și mondializarea tendințelor: Integrarea economică regională și globalizarea afacerilor. Editura MIRTON, Timișoara, 2004;
Ioan, Rotariu. Sistemul economiei mondiale și mecanismele sale de funcționare. Editura Mirton, Timișoara, 2001;
Ion A. Popescu, Aurelian A. Bondrea, Mădălina I. Constantinescu. Globalizarea: Mit și realitate, București : Editura Economică, 2004;
Ndikumana L, Financial development, financial structure, and domestic investment: international evidence, Department of Economics, University of Massachusetts, 2003;
Olteanu A. Olteanu F., Managementul portofoliului și al riscului pe piața titlurilor financiare, București: Ed. Dareco, 2003;
Pogonaru F., Apostol C., Evoluția pieței de capital, CEROPE, Lucrarea nr.9, octombrie 1999;
Svaleryd H.,Vlachos J, Financial markets, industrial specialization and comparative advantage.Evidence from OECD countries, Departament of Economics, Stockholm University, 2002;
U.N., World Development Report 1999/2000, Oxford University Press, 2000;
Voinea, Gheorghe, Relații valutar-financiare internaționale, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2007;
BIBLIOGRAFIE
Anghelache G., Bursa și piața extrabursieră, Ed. Economică, București, 2000;
Bran Florina, Moga Toader,Comerț și globalizare. Efecte ecologice ale globalizării fluxurilor comerciale; Nr. 17, Aprilie 2005;
Carmen, Păunescu; Marfa și globalizarea pieței. Editura ASE, București, 2004;
Constantin, Moisuc (coordonator); Luminița, Pistol; Elena, Gurgu. Economie internațională. Vol I – Probleme globale ale economiei mondiale. Vol II – Relații economice internaționale. Editura Fundației România de Mâine, București, 2001;
Dăianu D., România și Uniunea Europeană, Ed. Polirom, 2002;
Demirguc-Kunt A., Levine R, Bank-based and market-based financial system: cross-country comparisons, World Bank Review 2001;
Dornescu, Valeriu, “Globalizarea financiara si efectele acesteia”, Flacăra Iașiului, Numărul 10, 2008;
Dropol Gh. M, Băncile de investiții și rolul lor în dezvoltarea și consolidarea pieței de capital, teză de doctorat, 2001;
Dumitru, Patriche, Comerț și globalizare. Editura ASE, București, 2003
EMEPG Raportul Seul “Rebuilding the international financial architecture” 2001;
Fătu S., Piața românească de capital-privită din interior, Ed. Vox, București, 1998;
http://en.wikipedia.org/wiki/Prague_Stock_Exchange;
http://en.wikipedia.org/wiki/Warsaw_Stock_Exchange;
http://www.oeconomica.ro/files/pdf/88.pdf;
Ilie, Rotariu. Globalizare și turism. Editura Continent, Sibiu, 2004;
Ioan, Rotariu (coordonator); Octavian, Brândeu; Gabriel, Bâzoi. Tendințele mondializării și mondializarea tendințelor: Integrarea economică regională și globalizarea afacerilor. Editura MIRTON, Timișoara, 2004;
Ioan, Rotariu. Sistemul economiei mondiale și mecanismele sale de funcționare. Editura Mirton, Timișoara, 2001;
Ion A. Popescu, Aurelian A. Bondrea, Mădălina I. Constantinescu. Globalizarea: Mit și realitate, București : Editura Economică, 2004;
Ndikumana L, Financial development, financial structure, and domestic investment: international evidence, Department of Economics, University of Massachusetts, 2003;
Olteanu A. Olteanu F., Managementul portofoliului și al riscului pe piața titlurilor financiare, București: Ed. Dareco, 2003;
Pogonaru F., Apostol C., Evoluția pieței de capital, CEROPE, Lucrarea nr.9, octombrie 1999;
Svaleryd H.,Vlachos J, Financial markets, industrial specialization and comparative advantage.Evidence from OECD countries, Departament of Economics, Stockholm University, 2002;
U.N., World Development Report 1999/2000, Oxford University Press, 2000;
Voinea, Gheorghe, Relații valutar-financiare internaționale, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2007;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Globalizarea Economica (ID: 121386)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.