Globalizarea Culturală

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE LITERE

Departamentul de Studii Culturale

GLOBALIZAREA CULTURALĂ

-DINAMICA CULTURALĂ A GLOBALIZĂRII-

Studentă,

Iuliana Ruxandra Dinu

București

Iunie 2016

Argument

În lucrarea de față mi-am propus să analizez modul în care globalizarea a influențat, pe lângă celelalte domenii, precum cel economic, politic, social, și domeniul cultural. După căderea blocului comunist procesul de globalizare s-a intensificat, iar promovarea diversității culturale a început să fie un prim obiectiv, atât al organizațiilor internaționale, cât și a actorilor statali.

Mi-am propus să prezint fenomenele de multiculturalitate și interculturalitate, care reprezintă astăzi pionii principali în relațiile dintre state. Acest lucru poate fi observat și în deviza pe care o are Uniunea Europeană, anume „unitate în diversitate”.

Termenul de globalizare, pot spune că are origini încă din antichitate, dar forma actuală a prins contur odată cu deschiderea granițelor și cu liberalizarea schimburilor comerciale, cât și culturale

Conform sociologului Majid Tehranian primele forme de globalizare au fost localizate în timp acum aproximativ cinci mii de ani. Pot spune că procesul actual de globalizare, numit și „europenizare” a început să se contureze acum câteva secole și să se evidențieze printr-o așa numită omogenizare culturală. Astăzi, la nivelul Uniunii Europene sunt o multitudine de factori ce au ca scop construirea unui identități europene, separată de identitatea națională. Un bun exemplu aici este imnul Uniunii, imn diferit de cele ale țărilor membre.

Spre finalul lucrării, voi evidenția modul în care globalizarea a influențat dezvoltarea culturii, voi argumenta ideea conform căreia, globalizarea nu distruge specificul național, ea creează o cultură europeană care are ca scop facilitarea conviețuirii mai multor națiuni pe aceleași teritorii.

De asemenea, în această lucrare, voi încerca să explic de ce se află practicile culturale în centrul globalizării, care la rândul ei se află în centrul culturii moderne.

Utrich Beck spune despre globalizare că este „fără îndoială cuvântul (-cheie și –litigiu) cel mai des folosit și abuzat, cel mai rar definit și probabil cel mai neînțeles, nebulos și spectaculos din punct de vedere politic al ultimilor și viitorilor ani”.

O altă definiție a globalizării, care, deși nu este concretă, mie mi se pare că este cea mai ușor de înțeles și cea mai potrivită acestui fenomen este următoarea: „globalizarea are în mod limpede o față americană: are urechile lui Mickey Mouse, mănâncă Big Mac, bea Coca-Cola sau Pepsi și folosește un laptop IBM sau Apple, utilizând Windows 98 ….“

În primul rând doresc să prezint tipul de cultură pe care îl promovează globalizarea. Există un set de trăsături generale ale domeniului cultural pe care ne putem baza pentru a stabili exact ce intră în dimensiunea culturală a globalizării. Cultura poate fi înțeleasă ca sferă a existenței în care oamenii construiesc semnificația prin intermediul practicilor reprezentării simbolice și reprezintă modalitățile prin care oamenii dau sens vieții lor, în mod individual sau colectiv, prin intermediul comunicării dintre ei.

Dimensiunea culturală nu se poate defini într-un mod exclusiv, întrucât toate acestea sunt forme importante prin care se generează semnificații specifice.

Dimensiunea culturală, pot spune că reprezintă atât exterioritatea cât și interioritatea globalizării. Ea este un ansamblu larg care înglobează ample transformări ce vin atât din interiorul țărilor cât și din dimensiunea internaționalului. Două elemente care ajută la acest lucru vin din sfera tehnologicului și sunt reprezentate de internet și mass media. Datorită internetului, informațiile circulă mult mai rapid, aproape cu viteza timpului, iar pământul devine plat, așa cum spune și Thomas Friedman.

În continuare mă voi axa pe importanța pe care o are cultura pentru globalizare, astfel, afirm că globalizarea nu ar putea fi complexă fără integrarea culturii și fără familiarizarea fiecărui membru cu elementele specifice europene. De cele mai multe ori cultura este importantă și influențează chiar și domeniul afacerilor, adică schimburile economice trebuie să se desfășoare într-un cadru ale cărui elemente culturale să permită acest lucru.

Tocmai de aceea, ne putem aștepta ca gradul de globalizare să fie în proporție mai mare în domeniul cultural decât în celelalte domenii.

Așa cum este importantă cultura pentru globalizare, este importantă și globalizarea pentru cultură, deoarece până nu demult cultura era limitată la teritorii marcate de granițe. Acum, datorită globalizării, influențele fiecărei culturi pot pătrunde în teritorii străine, astfel apărând fenomenul de multiculturalitate.

Multiculturalismul a fost folosit la început în Statele Unite ale Americii în legătură cu mișcarea pentru drepturile civile, în special în ceea ce privește cererea comunității oamenilor de culoare pentru reprezentare egală și separată în colegii și în alte instituții culturale, acesta devenind mai târziu un nume de cod pentru solicitările politice și administrative ale grupurilor minoritare care foloseau „cultura” pentru a se autodefini.

Multiculturalitatea este un concept care reprezintă o doctrină sau o filozofie care cuprinde în aria sa de semnificație diverse strategii multiculturale. Termenul de multiculturalism a fost utilizat la început ca o formulă care să descrie efortul unor grupuri minoritare americane, precum populațiile de culoare, pentru reprezentare separată și egală în programele culturale academice și extra academice. Termenul a deprins treptat o semnificație mai largă, aceea de politică identitară al cărei scop era recunoașterea separată și egală a minorităților etnice în cadrul instituțiilor sociale dominate de cultura majoritară. Multiculturalismul se poate împărți în trei direcții majore, respectiv: multiculturalismul critic, multiculturalismul pluralist și multiculturalismul cosmopolit.

Multiculturalismul critic este reprezentat de acele teoretizări care încearcă să desconsidere categoriile identitare esențiale prezente în conceptele culturilor dominante sau a celor minoritare, cu scopul de a realiza o cultură comună mai democratică și mai deschisă. Multiculturalismul pluralist este acela care consideră că indivizii nu se pot defini armonios decât în cadrul de posibilități oferit de cultura proprie. Multiculturalismul cosmopolit valorizează, împotriva esențializării etno-culturale ipostaziate de multiculturalismul pluralist, identitățile post etnice bazate pe drepturi individuale, pe asumarea caracterului contingent al culturilor sau pe alegere voluntară.

Datorită semanticii sale ambigue, multiculturalismul a fost completat cu concepte care să poată accentua interacțiunea culturilor.

Termenul de intercultural semnifică totalitatea schimburilor dintre culturi diferite. Identitatea fiecărei culturi se stabilește în raport cu alte culturi. Interculturalismul reprezintă o promovare a comunicării între persoane care fac parte din culturi diferite.

Comunicarea interculturală se desfășoară atât în cadre formale, cât și în cadre informale, principalele spații formale în care se desfășoară această comunicare interculturală sunt reprezentate de evenimentele culturale organizate la nivel european.

În procesul de interculturalitate deși culturile interacționează între ele, nu se pune problema dispariției conștiinței naționale, deoarece aceasta este prima care se formează, fiind alcătuită din elementele cu specific național, elementele de patrimoniu, precum cultura, limba, imnul, obiceiurile, și altele, formând fiecare persoană cu trăsăturile generale ale unui stat. Nu putem spune ca aceste lucruri pot dispărea în timp, deoarece ele formează baza, bază fără de care nu am putea asimila alte culturi. Procesul de colaborare la nivel internațional trebuie să conțină elementele fiecărui stat.

Un exemplu bun de organizare multiculturală, dar și multilingvistică, este acela al universităților europene.

Există șapte universități europene care au dezvoltat structuri și practici multiculturale și multilingvistice, respectiv: Universitatea Fribourg, Universitatea Liberă din Bolzano, Universitatea din Barcelona, Universitatea din Helsinki, Abo Akademy, Universitatea Babeș-Bolyai și Universitatea Sud-Est Europeană din Tetovo. După prezentarea acestora, aș putea spune că rolul universităților multiculturale europene este acela de a încuraja minoritățile, de a le conferi dreptul la studiu în limba maternă, făcându-i astfel să se simtă familiarizați într-un mediu străin. Universitățile de acest tip, pot spune că funcționează după un sistem modern, că se adaptează cerințelor globalizării, asigurând multilingvismul într-o lume mixtă în care multiculturalitatea și interculturalitatea se împletesc perfect.

Învățământul de acest gen îndeplinește și o cerință a democrației, punând accent pe egalitatea drepturilor și oferirea unei șanse pentru fiecare student care aparține unei culturi diferite de cea predominantă.

Multiculturalitatea îi ajută pe studenți să-și creeze o a doua cultură, o cultură europeană, ce are ca scop permiterea conviețuirii în diferite medii culturale. Cu ajutorul culturilor diferite, este îmbunătățit dialogul intercultural, ajungându-se pe plan internațional la o colaborare permanentă între ceea ce înseamnă valori comune și valori particulare.

În secolul XXI, dialogul intercultural devine un punct forte al relațiilor dintre state, dar și direct dintre indivizi. Cultura reprezentând unul dintre elementele esențiale în tot ceea ce înseamnă dezvoltare a relațiilor interstatale. Se întâmplă acest lucru chiar și la nivel oficial, adică în diplomație s-au făcut multe modificări pentru a marca importanța pe care cultura o are în epoca noastră. Diplomația publică începe să câștige teren în fața diplomației tradiționale, iar ca un element nou în acest domeniu, apare diplomația culturală, care are ca scop întreținerea relațiilor culturale dintre state prin diferite moduri. O lume globalizată presupune realizarea de proiecte în cadrul cărora să fie prezente elemente culturale dintre cele mai diferite.

În Uniunea Europeană există un ansamblu de țări care conviețuiesc împreună și care încearcă să se ajute reciproc atât pe plan social, cât și economic, politic sau cultural. În acest caz interculturalitatea este indispensabilă pentru că aceasta decurge de la sine. Aceste țări pentru a putea colabora trebuie să interacționeze, să comunice, să intre în contact unele cu celelalte.

Pentru că există această uniune, există și interculturalitate în spațiul european care se poate recunoaște pe mai multe planuri. Planul care susține tema lucrării mele este cel cultural. Fiind mai multe țări care colaborează toate au unele particularități culturale pentru ca nu putem fi toți la fel, fiecare țară are o identitate culturală și asta este unul dintre lucrurile cele mai importante care o deosebește de celelalte. Chiar dacă ne influențăm unii pe alții, asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la identitatea noastră, ceea ce ne reprezintă.

În concluzie, este greu de dat o definiție a culturii globale, întrucât aceasta este una extrem de complicată, iar definirile ei sunt destul de confuze. Se susține că o cultură de tip global are precedente în imperiile universale, ale lui Hammurabi, Alexandru Cel Mare, Harun al Rașid, Carol Quintul ori Imperiul Britanic, care s-au proclamat și ele purtătoare ale civilizației, s-au socotit civilizații sacre, ajungând la dominația lumii de atunci și exercitând-o prin limba unei elite și prin cultură înaltă, fără frontiere, în ciuda faptului că populația trăia în orbite culturale mult mai mici.

Pe de altă parte, pot afirma, în încheiere, că globalizarea culturală are un caracter abstract, însă joacă un rol esențial în viețile noastre și în dezvoltarea lumii în care trăim.

BIBLIOGRAFIE

BECK, Utrich: Ce este globalizarea?, București, Editura Trei, 2007, p. 37.

FRIEDMAN, Thomas: Cum să înțelegem globalizarea, București: Editura Fundației PRO, 2001.

PĂUN, Nicolae, TROC, Gabriel, Cultură, multiculturalitate, interculturalitate la Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2006.

SĂGEATĂ, Radu: Globalizare culturală și cultură globală, București: Editura Universitară, 2009.

SMITH, Anthony: Nations and nationalism in a global era, Cambridge: Polity Press, 2000.

TOMLINSON, John: Globalizare și cultură, București: Editura Amarcord, 2002.