Globalizarea Coordonate Fundamentale

Au existat numeroase încercări de definire a globalizării, astfel că în literatura de specialitate în ultimii 10-15 ani au fost publicate mii de cărți și de studii în care diferiți autori încercau să dea o definite cât mai originală și mai cuprinzătoare fenomenului. Cele mai multe definiții încearcă o abordare economică a conceptului, și-l prezintă sub forma unei creșteri a interdependențelor dintre statele lumii, încurajând transferul de noi informații, de competențe și tehnologii și amplificând resursele financiare disponibile pentru investiții.

Termenul de “globalizare” a apărut la sfârșitul anilor ’60 și a fost lansat de un specialist canadian în teoria mijloacelor de comunicare în masă, prof. Marshall McLuhan, Univ. din Toronto. McLuhan a lansat în scrierile sale expresia „global village”, care în traducere înseamnă “sat global”. Acest lexem a intrat pentru prima dată în Merriam Webster Dictionary în 1961. Termenul este folosit sub formă de “globalizare” în literatura anglo-saxonă (“globalization” în Marea Britanie), în timp ce în literatura franceză sub formă de “mondializare” (“mondialisation”).

Termenul de globalizare cu sens economic a apărut, pentru prima dată, abia două decenii mai târziu, în lucrarea lui Theodore Levit în revista americană Harvard Business Revue (1983). Inițial acest termen avea un sens destul de îngust, semnificând formarea piețelor comune mondiale, în care funcționau corporațiile mari, ce produc mărfuri și servicii similare.

În literatura de specialitate s-au dat numeroase definiții globalizării, însă nici una care să satisfacă pe deplin oamenii de știință și opinia publică. Întrucât fenomenul globalizării este unul complex, fiecare autor, în definiția sa, a evidențiat o anumită latură, sau dimensiune a fenomenului în funcție de domeniul în care activează sau pe care îl studiază. Astfel, George Soros a dat o definiție preponderent economică. După el, „globalizarea reprezintă mișcarea liberă a capitalului însoțită de dominația crescândă a piețelor financiare globale și a corporațiilor multinaționale asupra economiilor naționale”. Antony Giddens a oferit o definiție ce conține elemente preponderent sociologice. „Globalizarea poate fi definită – spune el – ca intensificarea relațiilor sociale în lumea întreagă, care leagă într-o asemenea măsură localități îndepărtate, încît evenimente care au loc pe plan local sînt privite prin prisma altora similare, petrecute la multe mile depărtare și invers”.

Un răspuns la întrebarea „ce este globalizarea” regăsim la Thomas Friedman, un susținător înfocat al globalizării, care afirmă că „globlizarea nu este o simplă tendință sau o fantezie, ci este, mai degrabă, un sistem internațional. Este sistemul care acum a luat loc sistemului Războiului Rece și, la fel ca acesta, globalizarea are propriile ei legi și propria ei logică, de natură să influențeze astăzi, direct sau indirect, politica, mediul înconjurător, geopolitica și economia fiecărei țări de pe glob”

Printre multiplele definiții date procesului de globalizare se numără și următoarele:

• “Globalizarea se referă la toate acele procese prin care popoarele lumii sunt încorporate

într-o singură societate mondială, societatea globală” (Martin Albrow, sociolog) ;

• “Globalizarea este rețeaua globală care a adunat laolaltă comunități de pe acesta planetă, altădată dispersate și izolate, într-o dependență mutuală și o unitate a unei singure lumi” (Emanuel Richter);

• “Procesul globalizarii consta în esență, în integrarea mai puternică a țărilor și a populațiilor acestora ca urmare a reducerii semnificative a costurilor de transport și comunicare și a eliminării barierelor artificiale din calea circulației bunurilor, servciilor, capitalului, cunoștințelor și (într-o mai mică masură) a oamenilor între state” (Joseph Stiglitz);

• “Caracteristicile trend-ului globalizării include internaționalizarea producției, o nouă diviziune internațională a muncii, noi migrații din Sud către Nord, noul mediu competitiv care generează aceste procese și internaționalizarea statului ce transforma statele în agenții ale lumii aflate în globalizare” (Robert Cox);

• “Lumea devine un mall global în care ideile și produsele sunt valabile pretutindeni, în același timp” (Rosabeth Moss Kanter);

• “Globalizarea este un proces ireversibil și care se auto-propagă” (Suzanne Berger);

• “Globalizarea implica o rată accelerată și/sau un nivel mai înalt de interacțiune economică între statele naționale și economiile naționale” (Baker Epstein și Pollin).

Făcînd o sinteză la multitudinea de definiții oferite procesului de globalizare, pot spune că aceasta reprezintă procesul deosebit de complex și dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele lumii, ca rezultat al extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale din diferite sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale, având ca și efect imediat faptul că problemele se transformă din naționale în globale, presupunând astel și o rezolvare globală în detrimental celei naționale.

Globalizarea ca fenomen și proces complex, poate fi caracterizat, în principal, prin: o tendință profundă de regăsire a unității; creșterea interdependențelor la nivel global; internaționalizarea schimburilor și a producției; liberalizarea piețelor; libera circulație a capitalurilor, informațiilor, persoanelor și mărfurilor; a treia revoluție industrială și transnaționalizarea tehnologiei; dominația firmelor multinaționale; intensificarea concurenței (hiperconcurența) la nivel global; comprimarea timpului și a spațiului; afirmarea culturii contractului; nașterea unei societăți civile globale; afectarea suveranității naționale, a identităților culturale și spirituale.

Din punct de vedere strict economic, globalizarea poate fi definită ca o “integrare a piețelor de mărfuri” sau mai poate desemna “libertatea și abilitatea persoanelor și firmelor de a efectua tranzacții economice voluntare cu rezidenți ai altor țări, proces ce implică un acces în creștere al ofertanților străini pe piețele naționale”.

Așa cum în literatura de specialitate nu s-a formulat o definiție universal-acceptată a globalizarii, la fel cercetătorii continuă să polemizeze asupra istoricului apariției acestui fenomen. Cu toate acestea, în cărțile de economie se pot contura trei puncte de vedere și anume:

1) Unii autori consideră că despre globalizare se poate vorbi chiar din timpuri străvechi, efectele acestui proces resimțindu-se mai mult sau mai puțin în timp, până în momentul când a cunoscut o accentuare deosebită. Acest punct de vedere este argumentat de existența încă înainte de Hristos a comercianților fenicienii și grecii care aveau reprezentanți dincolo de hotarele țăriilor lor pentru a vinde sau cumpăra mărfuri. În susținerea aceleiași păreri este promovată idea că primul model de globalizare îl reprezintă “Drumul Mătăsii”. Acesta din urmă reprezintă o serie de rute interconectate care făceau legătura dintre Asia de Est și bazinul Mării Mediterane (Figura 1.1.1).

Figura 1.1.1 “Drumul Mătăsii”

Existența imperiilor și expansiunea romană a creat premise favorabile răspândirii produselor, tehnicilor și a altor simboluri materializate. Existența imperiilor a lăsat urme adânci în evoluția ulterioară a omenirii, reprezentând, fiecare în parte, o experiență inedită, repetabilă la altă scară și în condiții social-economice totalmente diferite. Tot aici se menționează răspîndirea creștinismului care nu ar fost posibilă fără existența formelor primare de globalizare.

2) Alți autori, dimpotrivă, consideră că globalizarea este un fenomen contemporan, caracteristic modernizării și dezvoltării capitalismului, cu precizarea că, în ultimele decenii, a cunoscut o accelerare deosebită.

3) Cel de al trei-lea punct de vedere consideră că globalizarea este un process recent, asociat, însă, cu alte evenimente economice și sociale cunoscute deja sub denumirea de postindustrialism sau reorganizarea capitalismului pe alte baze.

Autorii David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt și Jonathan Perraton în cartea “Transformări globale. Politică, economie și cultură”, relatează patru forme istorice ale globalizării, respectiv patru faze istorice delimitate prin caracteristici spațio-temporale și organizaționale. Astfel ei analizează următoarele forme istorice ale globalizării:

1) Globalizarea premodernă, care începe cu formarea de centre distincte și separate ale civilizației agrare sedentare în Eurasia, Africa și cele două Americi, cu aproximativ 9.000-11.000 de ani în urmă. Această epocă este omogenizată parțial de limitele globalizării în toate formele sale multiple, întrucât, deși existau importante inovații sociale și de infrastructură în multe domenii – în special în transport și comunicații – posibilitățile dezvoltării unor interacțiuni globale durabile erau influențate într-o măsură foarte mare de tehnologia disponibilă. Mai mult, a fost o epocă în care globalizarea era caracterizată, în primul rând, de întâlniri între civilizațiile din cadrul Eurasiei; Oceania și cele două Americi au rămas civilizații autonome, în timp ce legătura între laturile de vest (Europa atlantică), de est (Asia de Sud-Est și Japonia) și de sud (Africa de Sud) ale teritoriului afro-eurasiatic se făcea prin rețele sau fluxuri neglijabile, chiar dacă erau directe sau regularizate.

2) Globalizarea modernă timpurie (1500-1850). Începutul secolului al XVI-lea reprezintă data convențională a ceea ce s-a numit dezvoltarea Occidentului: procesele istorice care au dus la apariția și dezvoltarea instituțiilor cheie ale modernității europene, achiziția de către popoarele europene a tehnologiilor și resurselor de putere care, în cele din urmă, le-au depășit pe cele ale oricărei alte civilizații și crearea ulterioară a imperiilor globale europene. Globalizarea a fost determinată în această perioadă de fluxuri demografice, ecologice și epidemiologice între Europa, Americi și Oceania. Ele au fost accentuate de relații politice și militare mai rezistente și de formarea imperiilor europene globale. Noi forme de globalizare economică au început să ia amploare, așa cum au fost cele inițiate de marile companii comerciale. La mijocul secolului al XIX-lea, popoarele europene, imperiile, religiile, flora și fauna Europei transformaseră deja Americile și Caraibele și începeau să acționeze asupra Australiei și restului Oceaniei. Avanposturi slab populate au fost înființate pe coasta de vest și cea de sud a Africii. Prezența britanică în India devenea și mai evidentă, în timp ce, mai spre est, o slabă influență europeană se înfiripase în insulele și arhipelagurile Asiei de Sud-Est: spaniolii în Filipine, olandezii în Java, portughezii în Macao și Timor. De-a lungul vastelor câmpii ale Asiei Centrale și Siberiei, prezența și autoritatea rusă sporeau constant, atingând coasta Pacificului.

În 1600 compania britanică a Indiilor de Est și-a stabilit sucursale în toată Asia. La puțin timp după aceasta, companiile daneze și-au deschis și ele sucursale în Asia. Succesele repurtate dincolo de granițele propriei țări, curiozitatea și dorința de a face afaceri în toată lumea, chiar și eșecurile, au contribuit la menținerea vie a interesului pentru piața externă.

3) Globalizarea modernă (1850-1945). Pe fondul marii expansiuni a relațiilor politice și militare globale, această epocă a fost martora unor modele de globalizare economic foarte extinse, intense și semnificative din punct de vedere social – comerțul și investițiile globale au luat avânt. Decăderea comerțului cu sclavi a oferit posibilitatea ca valuri uriașe de lucrători cu contracte de ucenicie să părăsească Asia în căutarea unui loc de muncă în America de Nord și de Sud și în coloniile Europene din Oceania, Asia, Africa și Caraibe.

Interconexiunile culturale s-au intensificat și ele pe măsură ce se dezvoltau noi tehnologii de comunicații și transport – căile ferate și telegraful – iar amenințarea și consolidarea dominației imperiale europene pe întreg globul a obligat alte societăți la o interacțiune culturală inegală cu Occidentul. Epocă a fost marcată, de asemenea, de începuturile unui nou val de interconexiuni internaționale în plan ecologic, pe măsură ce în Europa a apărut poluarea transfrontalieră pe scară restrânsă, defrișarea tropicală organizată sub auspiciile imperiale a luat amploare, iar răspândirea globală a industrialismului și a utilizării combustibilului fosil au început să trasforme, fără a se ști la acea vreme, compoziția atmosferei. Această epocă a globalizării avea să fie întreruptă brusc de primul război mondial. Caracteristica definitorie a epocii a fost influența politică și militară a imperiilor europene și a celui american, care s-au extins la maximum, creând o rețea de interconexiuni cu adevărat globală, deși fragmentată de rivalități imperiale.

După anul 1850 tot mai multe firme sunt antrenate în derularea afacerilor lor la scară internațională. Prima companie americană care s-a extins cu succes pe piața externă a fost Singer Sewing Machine, care a construit o fabrică în Scoția în 1868. În mai puțin de douăzeci de ani, Singer a devenit o firmă binecunoscută în lume, cu fabrici în mai multe țări. Alte firme americane au urmat exemplul internaționalizării, iar în 1914, cel puțin 37 de companii americane deschiseseră unități de producție în două sau mai multe țări. Până la primul război mondial, multe companii, mai ales americane, își deschiseseră porțile către piața internațională. Compania Ford avea unități de asamblare în 14 țări, General Motors și Chrysler au urmat-o. În anii 1920, toate trei companiile dețineau dimensiuni impresionante ale activității lor dincolo de graniță. Tot atunci, toate mașinile vândute în Japonia erau fabricate în Statele Unite și asamblate în Japonia. Tot în aceeași perioadă, un alt mare investitor american, General Electric, avea unități productive în Europa, America Latină și Asia. Firmele americane erau în aceea perioadă de departe cei mai mari investitori ai lumii. Dar și firmele europene își îndreptau atenția tot mai mult către piața mondială. Friedrich Bayer și-a construit fabrici în Rusia, Belgia și Franța, iar astăzi este una dintre cele mai mari companii de produse chimice din lume. Atenția asupra exteriorului a fost o preocupare permanentă a omului, încă din cele mai vechi timpuri. Cu toate acestea procesul de globalizare începe să se definească mai concret după cel de-al doilea război mondial, prin participanții săi.

Unii autori consideră că, tot în această perioadă, a avut loc primul val al globalizării care corespunde perioadei clasice a etalonului de aur (1870-1914). Această perioadă se caracterizează prin faptul că are loc o explozie a migrației forței de muncă, ceea ce a dus într-o oarecare măsură la egalizarea veniturilor țării. Este perioada când se instituie pentru prima dată, un sistem financiar global.

Conform acelorași autori, al doilea val este perioada anilor 1914-1980, când se renunță la etalonul de aur. Un eveniment economic important al acestei perioade, cu efecte negative asupra stării economico-sociale a populației a fost criza economică între 1929-1933. Această criză va duce la transformarea economică de ansamblu a multor state ale lumii, fiind creat un nou ansamblu economic, a cărui bază a fost economia americană. Această perioadă se caracterizează și prin crearea de noi organisme internaționale, care au avut drept scop extinderea și supravegherea procesului de globalizare; printre acestea se numără Banca Mondială, Organizația Mondială a Comerțului, FMI, aceste instituții jucând un rol fundamental în evoluția socio-economică a statelor lumii, fiind pilonii ei de bază. În această perioadă, ca urmare a investițiilor făcute în cercetare și a luptei pentru acapararea de noi piețe, a avut loc progresul tehnic în cele mai multe țări care au luat fenomenul globalizării în serios.

4) Globalizarea contemporană. După 1945 s-a produs un nou val de fluxuri și interconexiuni globale. Impactul celui de-al doilea război mondial, precum și al evenimentelor ce i-au urmat a fost suficent de important încât să putem considera epoca postbelică drept o formă istorică distinctă de globalizare. Epoca contemporană reprezintă o intersecție unică de modele de globalizare în domeniile politicii, dreptului și guvernării, chestiunilor militare, legăturilor culturale și migrațiilor umane. Mai mult, această epocă a experimentat inovații extraordinare în infrastructurile de transport și comunicații și o densitate incomparabilă de instituții de guvernare și reglementare globală. Globalizarea contemporană a fost profound conturată de consecințele structurale ale celui de-al doilea război mondial: înfrângerea puterilor Axei, epuizarea fostelor puteri imperiale europene și izbucnirea Războiului Rece între SUA și Uniunea Sovietică, toate acestea au modificat structura de putere globală. În același timp, s-a format o nouă ordine politică mondială, care avea la bază ONU și principalele sale instituții și agenții. Această arhitectură globală a relațiilor militare și politice a supravegheat dezintegrarea imperiilor europene și un val uriaș de decolonizare, independență și formare a statelor în zonele Africii Subsahariene, Orientului Mijlociu și Africii de Nord, Asiei de Sud și de Est și Pacificului. O dată cu sfârșitul Războiului Rece și dezmembrarea Uniunii Sovietice, una dintre ultimele structuri imperiale ale lumii, s-a deschis calea unui nou mozaic de state-națiune.

Odată cu sfârșitul secolului XX, imperiile, care înainte reprezentau principala sursă de guvernare și organizare politică mondială, lăsaseră locul unui sistem mondial de state-națiune acoperit de sisteme multilaterale, regionale și globale de reglementare și guvernare. În zilele noastre, niveluri fără precedent de fluxuri și interconexiuni globale traversează o lume formată aproape în totalitate de state-națiune. Caracterul aproape universal al statului-națiune are un echivalent în extensiunea globalizării în aproape toate domeniile. Degradarea ecologică a bunurilor comune globale pătrunde, deși în măsuri diferite, în fiecare colț al planetei. Sistemul comercial internațional – în special după prăbușirea comunismului sovietic și est-european și după deschiderea Chinei – curpinde aproape toate statele de pe hartă. Filmele și programele de televiziune, precum și produsele și tehnologiile culturale, circulă pe toate continentele. Toate statele sunt aproape în totalitate conectate la rețelele globale de telecomunicații. Astfel, putem concluziona că împletirea diferitelor state-națiune și a diferitelor grupuri sociale în cadrul acestora și nivelurile relative de control pe care îl exercită asupra respectivelor fluxuri rămân extrem de inegale.

1.2 Formele și factorii determinanți ai globalizării

În acest capitol vorbesc depsre formele globalizării și factorii esențiali care au determinat apariția și dezvoltarea acestui fenomen, precum și câteva premize.

Creșterea activității economice în afara granițelor a luat diferite forme, după cum urmează:

1) Comerțul internațional – din ce în ce mai multe bunuri și servicii consumate au ca sursă importurile. În domeniul relațiilor financiare externe, procesul globalizării se reflecata așadar în creșterea mai rapidă a comerțului internațional față de producția mondială. În perioada 1950 – 1994, comerțul internațional a crescut de 14 ori, în timp ce producția mondială doar de 5,5 ori. Evoluția rapidă a comerțului internațional este o consecință directă a adâncirii diviziunii internaționale a muncii, a liberalizării accesului pe piețele externe de bunuri și servicii și a progresului tehnici în domeniul transporturilor și telecomunicațiilor

2) Investițiile străine directe sunt factorii determinanți ai creșterii rapide a investițiilor străine directe sunt: liberalizarea politicilor în domeniu; implementarea programelor de privatizare, cu participarea investitorilor străini; achizițiile și fuzionările de întreprinderi, ca urmare a sporirii concurenței; noile tehnologii, care facilitează transporturile și telecomunicațiile, precum și organizarea managementului firmelor implantate la mari distanțe. Producția internațională, inclusiv producția societăților transnaționale, a filialelor și a altor întreprinderi legate de societățile multinaționale, prin acorduri și alianțe, fără participarea de capital a cunoscut o puternică dezvoltare. Vechea schemă de fabricație într-o țară și vânzarea într-o altă țară a cedat terenul operațiunilor de fabricație internațională. Progresul tehnologic permite descompunerea și dezagregarea proceselor de producție. Firmele își aleg pentru fiecare dintre fazele procesului de producție locul care întrunește cei mai favorabili factori de producție. În consecință, exportul nu mai reprezintă adeseori vânzarea unui produs național către un cumpărător străin, ci decurge din diferitele localizări naționale ale întreprinderilor care participă la crearea aceluiași produs. Societățile multinaționale pot contribui la stimularea dezvoltării economice în țările de implantare, la întărirea capacităților lor tehnologice, la formarea resurselor lor umane, la facilitarea accesului la noi piețe.

3) Piețele financiare – globalizarea activităților financiare a fost facilitată de progresele în domeniul comunicațiilor și informaticii. Odată cu piețele financiare globale au apărut și crizele financiare globale care au relansat discuțiile cu privire la avantajele și dezavantajele procesului de globalizare.

John H. Dunning, care s-a preocupat îndeaproape de fenomenul globalizării și corporațiile multinaționale, subliniază că avem de-a face cu două forme ale globalizării: una superficială și alta profundă. Prima, dacă nu este vorba de o interpretare greșită a termenului are în vedere angajarea unei țări, ca entitate economică de sine stătătoare, în schimburi comerciale, cu un singur produs, cu o altă țară, privită și ea ca entitate distinctă. Cea de-a doua formă a globalizării, care o distinge ușor de alte forme ale internaționalizării, vizează tranzacțiile pe care un stat le efectuează cu un mare număr de state, din toată lumea. Astfel, o firmă globală posedă sau controlează un număr mare de filiale amplasate în diferite puncte ale pămîntului și este angajată în alianțe sau rețele de afaceri pe aproape toate continentele. Ea își procură factorii de producție de care are nevoie de oriunde este mai avantajos, vânzându-și, în același timp, produsele și serviciile pe fiecare piață mai importantă a lumii. În mod similar, o țară care este deschisă forțelor globalizării are relații comerciale, financiare și investiționale foarte diversificate din punct de vedere geografic, iar valoarea asociată acestor relații reprezintă o parte semnificativă a produsului ei brut. S-a format un adevărat trend universal în cadrul căruia firmele și țările sunt mai integrate economic, drept urmare structura economiei mondiale actuale fiind foarte diferită de cea pe care au cunoscut-o generațiile anterioare.

Pornind de la aceste constatări, John H. Dunning menționează alte trei trăsături ale procesului de globalizare economică.

În primul rând, el atrage atenția asupra semnificației acestui gen de tranzacții aflate în plină ascensiune.

În al doilea rând, se distinge creșterea valorii firmelor obținută peste hotare, producție finanțată prin intermediul investițiilor directe de capital și avantajată de diverse alianțe strategice, considerate ca fiind o formă de internaționalizare superioară comerțului propriu-zis cu mărfuri.

În sfârșit, în al treilea rând, în economia mondială au apărut semne clare că agenții economici majori și-au schimbat modul lor de a gândi și opera, adoptând un comportament adecvat noilor exigențe ale pieței. Aceste trăsături nu sunt uniforme pentru toate firmele, sectoarele și țările. Unele piețe, cum este cea financiară, beneficiază de un grad de globalizare mai înalt, altele, cum ar fi cea tehnologică, rămân la nivel național sau regional. De aceea John H. Dunning consideră că trăsăturile amintite sunt pe deplin aplicabile membrilor ce alcătuiesc Triada economică și mai puțin altor zone geografice caracterizate prin subdezvoltare.

Într-o perspectivă de ansamblu și cu luarea în considerare a majorității curentelor doctrinare în domeniu, factorii esențiali care au determinat apariția și dezvoltarea fenomenelor de globalizare și integrare sunt: factorul economic, factorul politic și factorul tehnologic. Acest ansamblu de factori pare a fi însă nesatisfăcător, cel puțin din punct de vedere al sensului curent al globalizării, intercondiționările complexe contemporane impunând o revizuire în acest sens.

Astfel, poate fi elaborată, din perspectivă sistemică, o matrice a determinării obiective a fenomenului și sensului globalizării, pe seama următorilor factori considerați variabile de mediu la nivel global, conform figurii 1.2.1: factorul economic, factorul social, factorul politic și factorul cultural.

Figura 1.2.1

Fenomenul economic se află în mod evident în vârful piramidei deterministe a evoluției fenomenului globalizării, reprezentând practic forța motrice a acestuia. În fapt, de cele mai multe ori, globalizarea este redusă la dimensiunea economică, concepție tributară efectelor vizibile, resimțite în ultimii ani la nivel internațional. Așa cum David Korten remarca însă, „…epoca globalizării nu poate fi redusă la o epocă a colonizării industriale sau a dominării financiare, după cum nu poate fi prezumată la popularizarea muzicii pop sau a hamburgerilor”. Conform matricei de determinare, vectorul economic este acela care, pe de o parte, a născut ideea internaționalizării comerciale iar, pe de altă parte, a promovat mondializarea comerțului, crearea rețelelor globale de producție și liberalizarea fluxurilor de capital, însă finalitatea procesului de armonizarea a conviețuirii globale nu se rezumă la aprecierea unor indicatori economici sau financiari, respectiv la obținerea unui venit sau consum repartizat echitabil la nivel mondial.

Ca determinant al globalizării economice, vectorul economic reprezintă factorul dinamic și motivul inițial al fenomenului universal al globalizării, însă nu oferă nici justificări și nici soluții cu privire la conviețuirea în comun a oamenilor în același spațiu, în raport cu principiile de toleranță socioculturală, consens, acceptabilitate sau înțelegere și respect față de valorile culturale, sociale sau de mediu, naționale și universale.

Dimensiunea economică lansează în mod obiectiv lupta pentru resurse și oferă șanse pentru acumularea de capital, determinând în ultimă instanță, statuarea unor realități economice date, conturate pe profilului așa numitei ordini economice mondiale cu diferențieri calitative eterogene, pe tot întinsul globului. Particularitățile acestui stadiu al dezvoltării și tendințele hegemonice ale unor

corporații internaționale conduc însă la alocarea preferențială a resurselor, repartizarea inegală a veniturilor și determinarea unor condiții de trai diferite, în toată gama, de la subzistență, la acumulare nerațională sau chiar opulență. În ciuda inconveniențelor majore, totuși în lipsa acestui motor economic, ecuația ar rămâne incompletă la nivel mondial, în sensul în care, lumea ar fi privată de procesul activ de propagare a progresului informațional, inovațional și tehnologic, omenirea fiind tributară din acest punct de vedere componentei globalizării economice.

Globalizarea economică reprezintă așadar „…rezultatul tendințelor de mondializare a economiei pe seama procesului de integrare a națiunilor dincolo de granițele teritoriale, într-un spațiu economic planetar comun, definit ca fiind global”, fiind „marcată de două determinante majore, respectiv: inovația tehnologică și hegemonia ideologiei neoliberale”. În matricea globalizării, prezentată în figura 1.2.1, factorul economic are ca rezultantă vectorul globalizării și al integrării economice, determinând prin evoluția sa realități economice noi, respectiv procese globale de alocare a resurselor, pe baza unui flux de schimburi informaționale, inovaționale și tehnologice.

Următoarea etapă în desăvârșirea machetei matriciale, ar fi reprezentarea conceptului de „noua economie mondială”, așa cum a fost aceasta descrisă de J.F. Rischard. Conform aceluiași autor, având la bază revoluția economică și revoluția tehnologică, noua economie mondială propune „…procese de producție mult mai rapide și mai suple, multiplicarea alianțelor și a parteneriatelor,

extinderea sectorului de servicii și generalizarea teleserviciilor, restructurarea integrală a întreprinderilor și noi tipuri de produse și servicii”, presupunând deopotrivă tensiuni și oportunități fără precedent. Încadrarea factorului economic în acest tip de determinare matricială, presupune însă corelarea acestor pretenții ale noii economii, în raport cu toți ceilalți factori determinanți, pentru a se asigura succesul deplin al procesului de globalizare în toate dimensiunile sale.

Factorii economico-comerciali care au influențat adâncirea procesului de globalizare a economiei mondiale include libera circulație a mărfurilor, liberalizarea serviciilor, liberalizarea piețelor de capital, libertatea investitorilor străini de a înființa firme și alți factori cu caracter legislativ și administrativ favorabili globalizării.

Liberalizarea comerțului cu servicii, în special în domeniul telecomunicațiilor, asigurărilor și bancar, a constituit tendința dominantă a anilor ’70 în SUA, fiind continuată în anii ’80 în Marea Britanie și ulterior în Uniunea Europeană și Japonia.Tendința continuă și în prezent, incluzând și țările Europei Centrale și de Est, inclusiv și Republica Moldova.

Liberalizarea piețelor de capital că urmare a eliminării treptate a obstacolelor impuse circulației devizelor și a capitalului reprezintă un pas favorabil în vederea formării unor piețe financiare globale. Aceasta mobilitate a capitalului reduce riscul repatrierii capitalului în special în cazul companiilor transnaționale și se înregistrează, totodată, o reducere a costurilor în condiții normale.

Începând cu anii ’70, interesul comun al umanității de prezervare a mediului înconjurător s-a concretizat prin apariția unor concepte, cu vocație globală: bunurile comune ale umanității și dezvoltarea durabilă, care au constituit noi factori ce au dinamizat procesul de globalizare a economiei mondiale.

Bunurile comune ale umanității sunt spații cum ar fi oceanele, fondurile marine, care din diverse motive nu sunt susceptibile a fi divizate și nici nu cad sub incidența suveranității statelor. Cu excepția oceanelor, nici unul din aceste bunuri comune nu au fost polizate, deoarece este relativ faptul că oamenii posedă capacitățile tehnice de a le exploata și deteriora.

Dezvoltarea durabilă este definită drept dezvoltarea care răspunde nevoilor prezente, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface nevoile. Dezvoltarea durabilă e concepută în vederea reconcilierii dintre economie și mediul înconjurător, că o nouă cale de dezvoltare care să susțină progresul uman nu numai în câteva locuri și pentru câțiva ani, ci pe întreaga planetă și pentru un viitor apropiat.

Factorul social se regăsește în eșalonul doi al determinării realităților globale și se referă la ansamblul de atitudini, acte, fapte sau comportamente sociale în legătură cu efectele globalizării și ale integrării economice. Acest factor determină în manifestarea sa, adaptarea raportului trebuințelor umane, de la nevoile fundamentale și până la aspirațiile privind recunoașterea, la noile realități ropuse prin evoluția economiei mondiale. Altfel spus, atunci când economia suferă mutații structurale sau evoluții ale parametrilor calitativi (tehnologii noi, inovații cu randamente superioare etc.), factorul social se adaptează dinamic noilor realități, revoluțiilor tehnologice fiindu-le opozabile, în aceeași măsură, revoluții sociale paralele. Fenomenele legate de migrația populației și implicit a forței de muncă, ajustarea sistemelor de educație sau sănătate, politica socială sau de protecție a consumatorilor, calificarea/recalificarea forței de muncă, politica justă de salarizare, sau modelarea opiniei publice, nu sunt decât câteva exemple de determinări impuse de factorul social.

În măsura în care factorul economic acționează împotriva factorului social, răspunsurile adverse, de neadaptare, nu întârzie să apară, sub forma reacțiilor opiniei publice, grevelor, manifestațiilor sau a altor comportamente ori atitudini de protest, aceste neconformități nefiind altceva decât încercarea vizibilă a acestui factor de a echilibra sensul dezvoltării economice, în funcție de aspirațiile sau așteptările societăților implicate. Din perspectivă socială, factorul economic își conservă condiția inițială și anume aceea de a satisface trebuințele umane și aspirațiile popoarelor. Dezideratul unei societăți globale este evident un vis, cel puțin atâta vreme cât factorul economic, primar ca ierarhie în matricea fenomenului de globalizare, nu regăsește sensul raționalizării proceselor de alocare a resurselor, valorilor și capitalurilor, astfel încât din urma succeselor economice să beneficieze în mod egal sau măcar rezonabil, toată populația care participă la circuitul economic.

Factorul politic este chemat să acționeze pârghia cooperării în guvernarea economiei mondiale și a societății globale, prin demararea și întreținerea proceselor de cooperare multilaterală și globală, care au ca scop stabilirea unor reguli comune activităților economice sau sociale, cu vocație transnațională. Factorul politic ar trebui să intervină ori de câte ori se pune în balanță interesul izolat sau particular al unei națiuni, cu interesul general internațional sau global. Instituțiile, fie cu rol consultativ, fie cu rol de guvernare, sunt chemate să armonizeze acțiunea statelor națiune, a societăților multinaționale, a corporațiilor transnaționale și a tuturor elementelor economice cu particularități globale. Factorul politic are legătură directă, pe de o parte, cu ansamblul instituțiilor regionale, internaționale sau universale chemate să vegheze asupra stabilității și securității globale și, pe de altă parte, cu procesul de mediere a relațiilor internaționale și de elaborare a strategiilor comune privind globalizarea și dilemele acesteia.

Laturile fenomenului politic se manifestă pe mai multe niveluri de competență sau cuprindere și vizează toate domeniile care implică participarea națiunilor la scară regională sau mondială și care, pentru un echilibru funcțional dat, necesită un consens multilateral. Fenomenul militar, respectiv serviciul de generare a forței, reprezintă una din dimensiunile istorice ale factorului politic, fiind în fapt o prelungire a voinței politice dincolo de eșecul negocierilor. Lupta pentru resurse oferă cea mai relevantă reprezentare a acestei alternative la instrumentele clasice ale factorului politic, întruchipând eșecul promovării persuasive, a intereselor economice ale unora sau altora dintre națiuni, în raport cu o altă națiune sau grup de națiuni.

Fie că este vorba despre problemele economiei mondiale, ale sistemului monetar-financiar internațional, despre conflictele comerciale sau despre interesele corporative, factorul politic este cel care în final, pe de o parte, mediază opțiunea sectorului economic în raport cu voința sau percepția societății civile, iar pe de altă parte, confruntă interesele tuturor națiunilor și oferă șansa formulării

unui consens global. Criza consensului politic naște și crize funcționale, dar mai ales crize instituționale, care nu pot fi rezolvate printr-o simplă reformă a organismelor cu vocație universală, așa cum de multe ori s-ar vrea. Eșecul negocierilor se datorează instituțiilor și arhitecturii economice și sociale internaționale și mai puțin diferențelor culturale sau intereselor economice ale unor state.

Factorul cultural reprezintă ultima necunoscută și cea mai complexă din ecuația matricială a globalizării, care însumează rezultatele complexe privind procesul amplu de mediere a valorilor naționale, având ca finalitate cristalizarea unor valori universale, fundamentate pe ideile de libertate, echitate, echilibru, toleranță și acceptare. Dacă a vorbi despre globalizare în dimensiunea sa economică pare a fi mai degrabă o chestiune de echilibru strategic și alocare judicioasă a resurselor, dacă factorul social ne duce cu gândul spre procesul de mediere a relației economiei mondiale cu forța de muncă, iar dacă factorul politic frizează cu ideea de consens la nivel multilateral și global, în cazul factorului cultural însăși delimitarea conceptelor pare a fi dificilă, mai ales pentru că este vorba despre valori culturale, valori umane, religie, particularități psihologice sau etos popular, ale căror manifestări nu pot fi nici aproximate, nici apreciate și cu atât mai puțin evaluate sau cuantificate.

Eterogenitatea speciei umane reprezintă ea însăși un impediment, astfel încât factorul cultural nu poate fi calculat ca o sumă a diversității, ci trebuie consolidat în jurul unui sistem axiomatic bine definit, creat pe seama principiilor fundamentale ale bunei conviețuiri. D. Coyle aprecia într-una din lucrările sale că „… nu putem obliga oamenii să se iubească între ei, însă îi putem obliga să se respecte …”. Pot fi create valori comune numai în ceea ce privește drepturile omului și egalitatea de șanse, respectiv toleranța și acceptanța socială. În lipsa acestor valori, fenomene negative precum terorismul devin apocaliptice ca dimensiuni, ajungându-se să se autoîntrețină „…ca o molimă născută din sărăcia popoarelor”, fără justificări suficiente dar cu consecințe grave asupra stabilității economice, sociale și politice la nivel global.

Problemele interne ale fiecărei țări în condițiile globalizării devin și probleme a întregii societăți, una din problemele mondiale, care necesită eforturi comune pentru o soluționare mai eficientă. Combinând factorii potențiali interni și cei externi, este posibil să se găsească soluția cea mai potrivită atât sub aspectul economic, cât și sub cel social. Dintr-o perspectivă pragmatică, globalizarea actualmente dispune, de câteva premise, care sunt prezente în majoritatea țărilor.

Prima constă în faptul, că economia europeană, în primul rând, se transformă într-un sistem bine chibzuit supraintegrat și compact, care din ce în ce mai pronunțat ignoră existența frontierelor naționale ca anumite „frâne” locale de dezvoltare, fapt preconizat de mai mulți savanți încă la începutul sec. XX. Actualmente orice economie națională a devenit mult mai dinamică, mai conformată cerințelor PTȘ, omului cu cerințe foarte diversificate la scara mondială, economiile naționale ca nici odată se adaptează la necesitățile societății.

A doua premisă constă în faptul că, dezvoltarea umană se desfășoară sub aspectul principal a sistemului mondial actual, de care depinde dezvoltarea de mai departe a economiilor naționale. Interpretarea termenului „globalizarea economiei mondiale” ca premisă a dezvoltării activității socio-umane este o prerogativă a timpului, a eforturilor cercetării-dezvoltării că tendință universală. Anume rezultatele din acest domeniu accelerează procesele de integrare și globalizare, indiferent de gradul de dezvoltare economică a fiecărei țări în parte. Tendințe spre globalizare sunt înregistrate atât printre țările industrializate, cât și printre cele în curs de industrializare: și cu cât gradul este mai scăzut, cu atât tendința este mai pronunțată.

A treia premisă a globalizării constă în faptul recunoașterii de către specialiști a necesității internaționalizării nu numai a culturilor, practicii în diverse domenii, ci, în primul rând, în cel economic, constituindu-se din ce în ce mai mult ca un spațiu unic. Însă procesul de internaționalizare nu trebuie tratat în sensul vechi al comuniștilor din statele centralizate, ci ca o tendință de îmbogățire a diversităților în domeniul producției, susținută de piață.

O altă premisă a globalizării reiese din perspectivele geoeconomice a fiecărei țări, care revin din factorii spațiali, istorici, culturali, etnopsihologici etc., care lasă o amprentă destul de pronunțată asupra metodelor și mecanismelor procesului de globalizare. Anume în acest cadru de relații apare paradigma dezvoltării socio-spațiale cu cei doi termeni opuși – globalizare și individualizare – care, pe de o parte, se integrează, iar, pe de alta, se distanționează, însă amândoi termeni ca categorii socio-economice au atins un mare interes în ultimii ani.

Globalizarea în dezvoltarea sa, un mare impuls are din partea procesului de standardizare. Actualmente standardele – atât naționale cât și cele internaționale – tind spre o universalitate și înlocuiesc omogenitatea particulară, specifică unităților teritoriale mici cu o rază nesemnificativă de utilizare. Unificarea standardelor corespunde intereselor economice preponderent a producătorilor, însă nu mai puțin și a consumatorilor, dacă este vorba de mărfurile tehnice, informatice, sportive etc. La un set de alte mărfuri de întrebuințare personală, unificarea standardelor decurge mai lent, deoarece principiul individualizării nu trebuie ignorat și, deci, standartizarea poate fi considerată ca o altă premisă a globalizării.

1.3 Dimensiunile globalizării

În acest subcapitol vorbesc despre dimensiunile globalizarii

Deși globalizarea economică reprezintă dimensiunea fundamentală a globalizării, nu putem spune că globalizarea privește doar domeniul economic. Pe parcursul ultimilor decenii, globalizarea s-a extins pe mai multe domenii după cum sunt prezentate în figura1.3.1 În continuare voi face a descrie scurtă a fiecărei dimensiuni.

Figura1.3.1 “Dimensiunile globalizării”

Globalizarea economică, asociată de mulți specialiști cu „mondoeconomia”, este cea care stă la baza celorlalte aspecte globaliste. Conform Comisiei Europeane din 1997, globalizarea economică reprezintă un proces de creștere a interconectării economiilor naționale, un fenomen prin care piețele, finanțele și producția din diferite țări dobândesc un grad ridicat de interdependență datorat dinamicii comerțului de bunuri, servicii și fluxurilor de capital și tehnologie. Globalizarea economică cuprinde o paletă largă de subdomenii ale vieții socio-economice: de la globalizarea comercială, la cea financiară și la cea referitoare la ascensiunea puterii corporatiste și la migrațiile globale. Ea se referă la liberalizarea relațiilor economice, a investițiilor și a serviciilor, la căderea barierelor vamale și tarifare, crearea de zone libere și de piețe unice, creșterea spectaculoasă a comerțului internațional și a tranzacțiilor financiare transfrontaliere.

Globalizarea comerțului, ca parte fundamentală a globalizării economice implică atât tranzacțiile de bunuri și servicii între economiile naționale, cât mai ales conturarea unei piețe mondiale pentru bunurile tranzacționabile și a unui sistem regularizat al schimburilor comerciale. Presupune, de asemenea, existența unor niveluri semnificative de comerț interregional, astfel încât piețele funcționează la un nivel mai curând global, decât intraregional.

În noul context global, investitorii și producătorii privesc economia mondială ca o singură piața și un singur loc de producție, iar statele și regiunile mai degrabă ca niște sectoare decât ca un lanț de economii naționale interconectate prin fluxurile de comerț și de investiții.

Globalizarea financiară este un subdomeniu esențial al globalizării economice, care se referă la intensificarea fluxurilor de capital și creșterea explozivă a volumului tranzacțiilor financiare între diferitele state ale lumii ca urmare a integrării progresive a economiilor naționale în economia globală. Globalizarea financiară, constând în integrarea piețelor financiare într-un sistem global, a fost influențată de „cei trei D”: Dereglementare (suprimarea unor bariere juridice), Decompartimentare și Descentralizare (adică, mai buna comunicare dintre piețele financiare și diminuarea rolului băncilor ca intermediari în avantajul dezvoltării burselor și apariției unor noi instrumente financiare, cele de tip future).

În era contemporană globalizarea financiară vizează o serie de domenii interconectate, precum: investițiile externe directe de capital (IED), sistemul pieței eurovalutare, împrumuturile bancare internaționale, angrenarea burselor naționale de valori în sistemul internațional, instituționalizarea relațiilor financiare (Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială).

Companiile multinaționale au dobândit, în acest nou context economic global, un rol esențial, fiind principalele promotoare și susținătoare ale procesului de globalizare. A avut loc o creștere rapidă ca număr, extindere a ariei de cuprindere și expansiune a CMN și a marilor bănci transnaționale (Banca Mondială), pe toate continentele. Conform estimărilor, aproximativ 53.000 de CMN-uri generează cel puțin 20% din producția mondială și până la 70% din comerțul mondial. Exemple de CMN sunt Coca Cola, General Motors, McDonald’s, L’Oreal, Apple, IKEA, Lukoil, Orange, Unilever, ș.a. Mai mult despre importanța CMN în internaționalizarea activităților de producție și servicii voi vorbi în capitolul II.

Globalizarea politică, definită din prisma a trei fenomene: internaționalizarea crescândă a luării deciziilor politice, instituționalizarea politicii globale și transnaționalizarea relațiilor politico-sociale, presupune adâncirea proceselor politice globale. Această adâncire treptată și ireversibilă a interdependențelor dintre statele-națiune, duce la formarea unei serii de relații constructive unele cu celelalte, împărtășind deseori aceleași patternuri de putere politică, ierarhie și disparitate. Interconectarea tot mai profundă a statelor naționale înfluențează, în mod necesar, răspândirea unor modele politice de guvernare, cum este cazul democrației liberale.

Globalizarea politică încurajează dezvoltarea unei politici globale care se preocupă astăzi nu doar de problemele geopolitice, de securitate și apărare, ci și de o paletă largă de probleme ecomomice, socio-culturale, religioase, ecologice- probleme care macină destinul omenirii și care reclamă acțiuni comune. Politica globală se definește din prisma constituirii unui sistem coerent de relații internaționale, extinderea relațiilor politice în spațiu și în timp, precum și extensiunea puterii și a activității politice dincolo de frontierele statului național.

Nu se poate vorbi despre globalizare politică fără a lua în discuție conceptele de regim internațional și guvernare globală. Regimurile internaționale sunt forme ale guvernării globale care marchează instituționalizarea crescândă a politicii globale; acestea pot fi centrate în jurul unei organizații integrative (regimul securității internaționale din Europa, în jurul instituțiilor internaționale NATO, UE, Uniunea Europei Occidentale și OSCE) sau pot lua naștere în urma unor acorduri sau tratate (regimul internațional de neproliferarea nucleară).

Conceptul foarte controversat de guvernare globală stârnește astăzi polemici aprinse; considerată de unii drept o iluzie a celor mai optimiști globaliști, iar de alții drept o realitate în devenire, guvernarea globală se referă la posibilitatea integrării tuturor statelor într-un sistem politic colectiv, și nu unic, așa cum interpretează cei neavizați. Prin guvernare globală se înțelege ansamblul instituțiilor și organizațiilor formale prin care sunt elaborate normele ce guvernează ordinea mondială (instituțiile statului, cooperarea interguvernamentală) precum și organizațiile și grupurile de presiune (organizații neguvernamentale, corporații multinaționale, mișcări sociale transnaționale etc.), care urmăresc obiective politice importante privind sistemele de reglementare și autoritate transnaționale.

Discuțiile privind constituirea unui „guvern mondial”, inițiate de idealiști, sunt tot mai consistente, însă doar timpul poate decide dacă vreodată toate statele-națiune vor fi motivate într-atât încât să renunțe complet la suveranitatea lor în favoarea unei instituții supranaționale unice. Deocamdată, se poate vorbi doar de o regionalizare, privită de către unii analiști politici drept treapta premergătoare globalizării.

Regionalizarea este privită, din prisma hiperglobaliștilor, drept o etapă importantă a mișcării social-istorice, care pregătește națiunile pentru adoptarea aquis-ului global și deschide poarta de intrare spre o societate globală. Apărute pe fondul unei tot mai acute nevoi de comunicare și cooperare multidimensională, în diferite spații geografice, integrările regionale sunt mai ușor de realizat prin consens politic la nivel zonal, statele implicate având la bază relații tradiționale, împărtășirea aceluiași trecut istoric, a aceluiași prezent și a acelorași năzuințe și așteptări, născute din necesitatea de conservare și dezvoltare durabilă, de păstrare a specificității și identității culturale regionale. Uniunea Europeană este un exemplu tipic de „regionalism politic”

Dimensiunea juridică a globalizării presupune, la nivel teoretic și aspirativ, constituirea prin armonizare a unui sistem juridic global, în cadrul căruia dreptul internațional să reprezinte elementul central. În acest context, sistemul de drept transcende tot ceea ce este local și regional, devenind transnațional și suprastatal, mai precis, un drept global, lipsit de frontiere politice, economice, sociale, culturale, lingvistice și identitare.

Diferențele culturale și identitare dintre națiunile globului, cu sisteme axiologice și juridice diferite, uneori chiar antagonice, împiedică procesul de globalizare juridică. Între sistemele europene de drept, fie ele franceze sau anglo-saxone, și cele musulmane, spre exemplu, există diferențe majore, greu de depășit, având originea în sistemele politice, identitare și etico- religioase foarte diferite.

În contextul actual al relațiilor internaționale, întrucât nu există acel „guvern mondial” care să creeze și să impună tuturor statelor norme juridice unanime, dreptul internațional bazat pe cutume, convenții și tratate joacă un rol fundamental, reglementând raporturile interstatale; totodată, el are menirea de a consacra, prin mijloacele și instrumentele sale juridice specifice, o nouă realitate socială.

La baza schimbărilor de fond din politica globală stau transformările majore de ordin juridic, printre care se numără:

• Contestarea principiului conform căruia dreptul internațional este doar un drept între state, prin recunoașterea indivizilor și a grupurilor ca și subiecți de drept internațional pe baza unor acorduri inovatoare, precum Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948), Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950), Convenția privind Drepturile Civile și Politice (1966);

• Contestarea principiului potrivit căruia dreptul internațional se preocupă mai mult de probleme politice și geopolitice. Astfel, acesta și-a lărgit considerabil aria de acoperire, vizând tot mai multe probleme de coordonare și reglementare în domeniul economic, social, al comunicațiilor și al mediului. Au apărut o serie de organizații internaționale, precum ONU, Banca Mondială, OMS, UIT etc. care au determinat extinderea ariei de acțiune a dreptului internațional;

• Punerea la îndoială a principiului conform căruia originea reală a dreptului internațional este consimțământul statelor. Astăzi, mai multe surse ale dreptului se confruntă pentru recunoaștere, atât sursele tradiționale, precum cutuma sau tratatele internaționale, cât și cele noi, cum ar fi „voința comunității internaționale”, care poate să își asume statutul de lege sau numeroasele standarde formale sau informale și reguli la care s-a aderat în urma activităților interguvernamentale.

În sfera juridică se produc transformări majore constând în deplasări substanțiale de competențe jurisdicționale și instituționale de la dreptul intern al statelor naționale către dreptul regional/comunitar și mai departe către cel internațional/global. Este nevoie de o reconsiderare a raporturilor juridice datorită apariției pe arena internațională a unor noi actori; pe lângă titularii clasici de drepturi și obligații -persoanele fizice și juridice- statele înseși și organizațiile regionale, precum Uniunea Europeană, intră în raporturi juridice, angajând astăzi sistemul regional.

Globalizarea tehnologiilor a luat amploare în ultmile decenii din ce în ce mai mult. Inovațiile tehnologice din microelectronică, tehnologia informației și cea a computerelor (IT), alături de cele din domeniile telefoniei, televiziunii, transmisiunilor prin cablu și prin satelit, au revoluționat natura comunicării internaționale.

Asistăm astăzi la o tendință nemaiîntâlnită de comprimare a distanțelor prin intermediul noilor tehnologii, spre exemplu rutele companiilor aeriene oferă oportunitatea unui transport rapid și din ce în ce mai sigur, în timp ce Internetul conectează indivizi din cele mai îndepărtate colțuri ale planetei. Comprimarea spațio-temporală este benefică, facilitând cooperarea și solidaritatea între națiuni și determinându-le totodată să își „înglobeze” eforturile în vederea soluționării problemelor globale emergente ale societății. Analizând cele două ere ale globalizării, cea din perioada războiului rece și cea contemporană, Thomas L. Friedman ajunge la concluzia că, dacă prima eră a globalizării a micșorat lumea de la mărimea L (large) la mărimea M (medium), perioada actuală a comprimat-o de la mărimea M la S (small).

Așa cum susținea Friedman în „Lexus și măslinul”, fenomenul complex al globalizării are propriile lui tehnologii ale informației: computerizarea, monitorizarea, digitalizarea, Internetul, telefonia mobilă, filmele optice, comunicarea prin sateliți etc. Luând drept exemplu Internetul, acesta reprezintă o nouă tehnologie care a revoluționat societatea informațională și comunicațională contemporană. Internetul reprezinta astazi vârful democratizării informației; datorită structurii sale descentralizate, el nu aparține practic nimănui și nimeni nu dispune de puterea de a-l opri. Internetul este o tehnologie care, indiscutabil, „globalizează” și, potențial vorbind, poate ajunge în orice casă din lume. Progresele sale uimitoare se datorează colaborării dintre indivizi din diferite colțuri ale lumii, mulți dintre aceștia neîntalnindu-se niciodată, dar totuși oferindu-și ideile unul altuia în mod gratuit.

Rețeaua globală de telecomunicații actuală -guvernată de regimul internațional al telecomunicațiilor- cuprinde toate statele lumii, deși există asimentrii ale accesului și șansei de conectare la aceste tehnologii; tocmai de aceea, ea reflectă geografia puterii și a privilegiului. De noile tehnologii nu beneficiază doar statele naționale și corporațiile, care reușesc să pătrundă mai departe, mai rapid, mai ieftin și mai profund orice zonă a lumii, ci și fiecare individ în parte; informatica și comunicațiile, ca și componente ale culturii însăși, pătrund în sferele intime ale vieții sociale, unind indivizi din colțuri îndepărtate ale planetei.

Una dintre cele mai direct percepute, mai tangibile și mai intens trăite forme ale globalizării este cea socio-culturală, prin care se înțelege intensificarea fluxurilor sociale și culturale între indivizii din diferite colțuri ale lumii și creșterea mișcărilor de oameni, idei și modele culturale dincolo de granițele statului național.

Întinderea și volumul global al schimburilor culturale prin intermediul telecomunicațiilor, al emisiilor prin satelit și al infrastructurilor de transport contemporane sunt fără precedent istoric. La fel este și folosirea englezei ca limbă universală de comunicare. În ultimele decenii, dezvoltarea infrastructurilor și a instituțiilor pentru producția, transmiterea și receptarea produselor culturale și a comunicațiilor de orice tip, au devenit mai globale și mai transfrontaliere, cu toate că un grad mare de disparitate există încă între țări.

Din punct de vedere al infrastructurilor, se disting trei tipuri: infrastructura electronică (răspândirea globală a transmisiilor de radio și televiziune, răspândirea tehnologiilor pentru producerea și ascultarea de întregistrări muzicale și aria globală de cuprindere a rețelelor de telecomunicații), infrastructura lingvistică (referitoare la bilingvism, multilingvism) și infrastructura corporatistă (cuprinzând instituțiile și corporațiile care oferă produse culturale). Trebuie menționat faptul că aceste corporații din industria culturală sunt preponderent occidentale, iar dintre acestea, majoritatea sunt americane. Acestor trei infrastructuri l-i se adaugă o a patra, și anume infrastructura extinsă a călătoriilor internaționale.

Toate aceste infrastructuri conduc la o creștere a circulației ideilor, artefactelor și imaginilor la niveluri globale și regionale, contribuind în același timp la o creștere a densității simbolice a vieții socio-culturale. Mai mult, per total, piața globală de înregistrări muzicale, de programe și transmisiuni de televiziune, de producție de film și editări de carte asistă astăzi la o afirmare semnificativă a influențelor și a simbolurilor străine. Interacțiunile culturale sunt tot mai complexe, imaginile și simbolurile culturale tot mai intens transferate dincolo de granițe, în timp ce la nivel global coabitează o varietate extraordinară de moduri de gândire și comunicare. Emisiunile radio, publicitatea comercială, exporturile de filme și muzică, programele de televiziune, vânzările de cărți și reviste, intensificarea turismului internațional dovedesc creșterea ratelor de transnaționalizare a referințelor și a produselor.

David Held asociază forma globalizării socio-culturale actuale cu creionarea unei viziuni noi asupra lumii în care trăim și a umanității însăși. Deși oamenii rămân legați de cultura lor locală sau națională, izolarea culturală de lume devine din ce în ce mai imposibilă.

O altă problemă socio-culturală, care vizează impactul globalizării asupra culturii naționale, se referă la hibridizarea culturilor, adică la combinarea și întrepătrunderea elementelor, simbolurilor și valorilor diferitelor culturi, conducând la crearea unei culturi hibride. Cele mai durabile și mai evidente sunt culturile hibride ale imigranților; în ciuda încercărilor de asimilare, conștiente sau inconștiente, ale națiunilor-gazdă și ale comunităților de imigranți, rareori acestea din urmă și-au abandonat sau pierdut întreaga lor moștenire culturală ori și-au păstrat-o intactă în situații noi. Fiecare individ asimilează sau preia anumite elemente culturale, dar le trece inițial prin sita propriilor valori și concepte culturale, astfel că nicicând o comunitate de imigranți nu poate să fie asimilată complet, ci doar integrată într-un sistem nou de valori la care aceasta se autoadaptează. De asemenea, apariția comunităților transnaționale este incontestabilă. Acestea se definesc ca acele comunități formate din indivizi din diferite națiuni, dar care au acealași scop, aceleași preocupări și valori sau același mod de viață, ca de exemplu, comunitatea transnațională a negrilor, cea a femeilor, cea ecologistă, cea a oamenilor de știință dintr-un anumit domeniu etc.

Globalizarea sub aspect etico-religios reprezintă tendința de unitate a lumii sub aspectul spiritualității, moralității și religiozității comunității umane. Se poate vorbi despre un nou tip de etică, „un etos specific societății globale” derivat din valorile promovate de globalizare și născut din conștientizarea destinului comun, a identitățiii comune și a necesității unificării unei noi etape civilizaționale care ridică noi probleme majore, de ordin etico-moral pentru întreaga societate umană, cum ar fi noile descoperiri în domeniile medicinii și biologiei care pun probleme ontologice, spirituale și etice (spre exemplu, problema clonării umane sau a transsexualismului genetic).

Acceptarea universală a unui anume comportament etic de către toți indivizii presupune trecerea de la morala individuală, bazată pe tradiții, obiceiuri și cultură la cea socială, colectivă; acest proces este unul îndelungat, strâns legat de acceptarea identității globale, transnaționale.

O mare parte a specialiștilor consideră că unitatea religiilor s-ar cuveni să reprezinte interfața unității omenirii, astfel că, pornind de la ideea că există un singur Dumnezeu și noi toți suntem egali în fața Lui, indiferent de culoare, etnie, limbă sau cult religios, să încercăm să găsim un modus vivendi, să creăm o societate a toleranței și a solidarității. Toleranța, care ține de o anumită moralitate elementară, derivată din conștientizarea alterității, este vitală și capătă caracter de virtute, cu atât mai mult cu cât, într-o lume globalizată, multiconfesională este esențială concilierea sau înțelegerea reciprocă.

O seamă de specialiști susțin că, în contextul globalizării, pentru a se da o nouă dimensiune spirituală societății umane, este necesar ca toate bisericile lumii- fie ele creștine, iudaice, islamice, budiste etc.- să mențină un dialog interreligios neîntrerupt, pentru o mai bună înțelegere și cunoaștere mutuală.

Este însă aproape imposibilă prefigurarea unei spiritualități religioase comune tuturor, întrucât fiecare comunitate religioasă își are propria încărcătură spirituală, propriile tradiții și ritualuri diferite, iar conflictul civilizațional dintre lumea creștină și cea musulmană, la care se referă Samuel Huntington în “Ciocnirea civilizațiilor” este cât se poate de real; este asemenea unui “război rece” între lumea occidentală și Islam.

Globalizarea ecologică face referire la problemele globale de mediu – poluarea excesivă, subțierea stratului de ozon, încălzirea globală, epuizarea resurselor naturale – care reclamă abordări comune și soluții globale, statele lumii fiind nevoite să se angreneze, deși în mod diferit, în funcție de posibilități, în sistemul planetar de protejare a mediului înconjurător.

Problemele degradării ecosistemelor și mediului natural sunt strâns legate de procesele globalizării economice, spre exemplu răspândirea globală a industrializării a sporit considerabil extinderea poluării, mărind totodată capacitatea planetei de a consuma resursele naturale. Din acest motiv, o serie de organizații nonguvernamentale ecologiste, precum Green Peace, care se opun vehement proceselor de extindere a industrializării în lipsa unor minime norme de protecție a mediului și presează statele industrializate, prin acțiunilor lor protestatare, să aplice politici ecologice consistente la nivel global. Cu toate aceste, nu au fost găsite soluții consistente pe termen lung.

Ecologiști din întreaga lume avertizează despre pericolele încălzirii globale, reclamând eforturi colective în vederea salvării planetei. Este binecunoscut documentarul despre pericolele încălzirii globale al lui Al Gore, fostul vicepreședinte american, „Un adevăr care deranjează”/ ”An Inconvenient Truth”. Filmul avertizează asupra riscurilor producerii unor catastrofe ecologice din cauza încălzirii globale. Subiectele prezentate – încălzirea planetei, creșterea concentrației de dioxid de carbon etc. – sunt susținute cu statistici și imagini reprezentative. Gore a vorbit despre riscul creșterii nivelului mărilor, intensificarea furtunilor, creșterea numărului incendiilor de pădure și a cerut blocarea imediată a nivelului emisiilor de dioxid de carbon. Statele Unite, în opinia sa, ar trebui sa reducă drastic emisiile de carbon, cu cel putin 90% pâna în 2050. "Planeta are febră", a subliniat el.

Globalizarea militară se definește din prisma extinderii și intensificării legăturilor militare dintre statele sistemului mondial, reflectând atât rețeaua crescândă de relații și raporturi diplomatico-militare din întreaga lume, cât și impactul inovațiilor tehnologice în domeniul militar (cum ar fi, sateliții de recunoaștere) -care de-a lungul timpului au conturat globul ca un unic spațiu geostrategic.

Cele două conflagrații mondiale, alături de presiunea războiului rece dintre cele două superputeri, SUA și URSS, au devastat societatea globală a secolului XX. Mai mult, secolul XXI la rândul său, datorită pericolului permanent de distrugere a întregii planete ca urmare a noului tip de conflict, bazat pe folosirea armelor de distrugere în masă, a consolidat concepția umanității ca și comunitate unică și globală de destin. Conceptele de securitate națională și militară au fost reconsiderate, deoarece globalizarea militară presupune integrarea statelor în organisme supranaționale de securitate, gen NATO.

În era nucleară, pericolul unei catastrofe mondiale a condus la o nouă etapă de globalizare în planul militar și în cel al securității, la o creștere a colaborării și cooperării militare între statele lumii, state care sunt astăzi angrenate în proporții diferite într-o ordine militară mondială. De asemenea, statele lumii sunt angrenate și într-un sistem colectiv de securitate și apărare, conturat în jurul unor organizații internaționale, precum ONU, NATO, OSCE, care militează pentru pace globală și securitate colectivă, luptând pentru combaterea pericolelor iminente care decurg tocmai din procesele globalizatoare; este vorba de terorismul internațional determinat de fundamentalismul islamic sau internaționalizarea rețelelor crimei organizate (trafic de droguri și persoane, spălarea banilor, acte de corupție, fraude fiscale etc.)

Trei mecanisme de bază diferite conturează dimensiunea militară a globalizării:

• Extensiunea globală a sistemul de război (ordinea geopolitică mondială, relațiile de rivalitate între marile puteri politico-militare ale lumii, conflictele și relațiile de securitate);

• Dinamica mondială a armamentului, adică modul de răspândire pe glob a tehnologiilor de producție a armelor și capacităților militare;

• Expansiunea geoguvernării în problemele militare și de securitate globală. Aceasta se referă la reglementările internaționale, formale și informale, referitoare la dobândirea, desfășurarea și folosirea forței și a puterii militare în relațiile internaționale, care sunt adoptate în cadrul unor organizații militare supranaționale regionale (NATO, OSCE) sau internaționale (ONU). Globalizarea și regionalizarea militară se sprijină reciproc.

Conchizând, privită în ansamblu ca cea mai mare provocare a secolului XXI, globalizarea presupune, la modul cel mai optimist, comunicare, dialog neîntrerupt și acțiuni comune între diferitele culturi și civilizații ale lumii, precum și între confesiunile religioase, cu scopul general acceptat de instaurare a unui climat de stabilitate, cooperare și dezvoltare durabilă, eliminare a conflictelor și a tensiunilor interetnice și de promovare a unei noi ordini internaționale, în care primează valorile și normele democratice și etice -solidaritatea, cooperarea, toleranța, recunoasterea și respectarea alterității, dezvoltarea economică și eradicarea sărăciei- și în care crima organizată și fenomenele ilicite de orice natură să nu mai poată avea câmp de acțiune.