Globalizarea Continut Si Semnificatii
GLOBALIZAREA – CONȚINUT ȘI SEMNIFICAȚII
Intensificarea globalizării constituie trăsătura fundamentală a economiei mondiale la începutul secolului XXI. Ea se caracterizează prin accentuarea tendinței de reducere și eliminare a barierelor dintre economiile naționale, precum și amplificarea legăturilor dintre aceste economii. Deși este unul dintre cei mai utilizați termeni în literatura de specialitate, nu se poate spune că există o definiție general acceptată.
Una dintre cele mai cunoscute este definiția Băncii Mondiale:
Globalizarea se referă la faptul observabil că în ultimii ani o parte din ce în ce mai mare a activității economice la nivel mondial se derulează între persoane și firme din țări diferite.
Formele globalizării
Această creștere a activității economice în afara granițelor a luat diferite forme:
Comerțul internațional – o parte din ce în ce mai mare a bunurilor și serviciilor consumate provin din importuri. În domeniul relațiilor financiare externe, procesul de globalizare se oglindește așadar în creșterea mai rapidă a comerțului internațional față de producția mondială. În perioada 1950 – 1994, comerțul internațional a crescut de 14 ori, în timp ce producția mondială a sporit de 5,5 ori. Dinamica rapidă a comerțului internațional constituie o consecință a adâncirii diviziunii internaționale a muncii, a liberalizării accesului pe piețele externe de bunuri și servicii și a progresului tehnici în domeniul transporturilor și telecomunicațiilor.
Investițiile străine directe – factorii determinanți ai creșterii rapide a investițiilor străine directe sunt: liberalizarea politicilor în domeniu; implementarea programelor de privatizare, cu participarea investitorilor străini; achizițiile și fuzionările de întreprinderi, ca urmare a sporirii concurenței; noile tehnologii, care facilitează transporturile și telecomunicațiile, precum și organizarea managementului firmelor implantate la mari distanțe. Producția internațională, inclusiv producția societăților transnaționale, a filialelor și a altor întreprinderi legate de societățile multinaționale, prin acorduri și alianțe, fără participarea de capital a cunoscut o puternică dezvoltare. Vechea schemă de fabricație într-o țară și vânzarea într-o altă țară a cedat terenul operațiunilor de fabricație internațională. Progresul tehnologic permite descompunerea și dezagregarea proceselor de producție. Firmele își aleg pentru fiecare dintre fazele procesului de producție locul care întrunește cei mai favorabili factori de producție. În consecință, exportul nu mai reprezintă vânzarea unui produs național către un cumpărător străin, ci decurge din diferitele localizări naționale ale întreprinderilor care participă la crearea aceluiași produs. Societățile multinaționale contribuie la stimularea dezvoltării economice în țările de implantare, la întărirea capacităților lor tehnologice, la formarea resurselor lor umane și la facilitarea accesului la noi piețe.
Piețele financiare – globalizarea activităților financiare a fost facilitată de progresele în domeniul comunicațiilor și informaticii. Odată cu piețele financiare globale au apărut și crizele financiare globale care au relansat discuțiile cu privire la avantajele și dezavantajele procesului de globalizare.
0000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000
Originile Globalizării
Există opinii conform cărora globalizarea nu este un fenomen nou, ba chiar că lumea era mai integrată acum un secol. Comerțul și investițiile, ca proporție din PIB erau comaparabile, iar datorită granițelor deschise, oamenii puteau circula liber.
Deși nu există o dată concretă a apariției fenomenului de globalizare, se poate spune că acesta își are originile în istoria omenirii. Unii specialiști susțin că începuturile globalizării datează încă din anul 320 Î.Hr., odată cu stabilirea Imperiului Maurya în India, acesta fiind una din primele societăți care să stabilească relații de schimb în afara granițelor, având relații de comerț cu Asia dar și cu Europa. Al doilea secol înaintea erei noastre este marcat de apariția Drumului Mătăsii, o rută comercială care treversa Asia centrală, ajungând până în zona Mării Mediterane. Aceasta lega China, Egiptul, Persia, India și Roma, facilitând schimbul de mărfuri, înlesnind totodată cotacte culturare dar și diplomatice, întru-cât Drumul Mătăsii era un proiect multilateral în care fiecare țară se angaja să protejeze aceast drum comercial.
Astăzi, globalizarea a evoluat ca urmare a schimbărilor rapide din ultimii 30 de ani. Asistăm, de data aceasta, la desfășurearea unui proces deliberat de globalizare caracterizat prin integrarea și omogenizarea economică, politică și culturală la scară globală. Ea incepe să se manifeste la finele celui de-al doilea război mondial și cunoaște o dezvoltare spectaculoasă odată cu globalizarea piețelor de capital din 1980. Zonele cele mai „expuse” globalizării au cunoscut cele mai înalte creșteri. Între 1987 și 1997, ponderea produsului național brut mondial a Americii Latine a crescut de la 4,1% la 5,5%, pentru Asia (fără Japonia) de la 8,8% la 12,5%, în timp ce pentru Africa (zona cu cel mai scăzut grad de globalizare) această pondere a scăzut de la 2,4% la 1,9%. Eficiența finanțării private în procesul de globalizare este, de asemenea, demonstrată de fapte: investițiile din țările emergente au crescut de la 13 miliarde de dolari pe an între 1981 și 1989 la o medie de 84 de miliarde de dolari pe an între 1990 și 1999. iar în Asia, dezvoltarea nu este un mit, ci o realitate. Durata medie a vieții în Coreea de Sud, Thailanda și Malaezia este acum de 68 de ani, față de 57 în anii ’70. În aceeași perioadă, rata de alfabetizare a crescut de la 83% la 91% în aceste țări.
Acest ritm accelerat în care globalizarea a cuprins întreaga lume i-a făcut pe unii specialiști să aprecieze că „… trăim transformări profunde care vor rearanja politica și economia secolului următor. Nu vor mai fi economii naționale, atunci când acest proces va fi încheiat. Tot ceea ce va mai rămâne în cadrul unor granițe vor fi oamenii, care vor compune națiunile…” . Altfel spus, tot ceea ce ține de activitatea economică va aparține unei economii globale, în care naționalul va fi foarte greu de identificat, iar bunăstarea oamenilor va depinde de succesul marilor corporații și nu de succesul fiecărei națiuni.
Rolul statului, în contextul globalizării, are tendința să se dimiueze. Dacă, până acum câteva decenii, el reprezenta principalul actor al relațiilor economice internaționale, regulatorul activității economice naționale, astăzi se apreciază că el a pierdut acest rol în favoarea companiilor transnaționale. Pierderea treptată a controlului de către instituțiile statului semnifică o desființare a monopolului statului asupra suveranității naționale, stare ce este garantată de deținerea controlului asupra teritoriului național.
Cu toate acestea, există și opinii care susțin că instituțiile politice ale statului rămân, în continuare, factorul principal al modelării economiei mondiale.
Economia mondială este astăzi tot mai politizată, interdependențele dintre țări fiind tot mai pronunțate, atât din punct de vedere economic, cât și politic. Statele naționale operează la nivel internațional, pe diferite clase de putere și concurează pentru o poziție cât mai bună în comerțul internațional. Ele urmăresc atragerea investițiilor străine, creșterea competitivității, toate în scopul maximizării bunăstării sociale.
Originile Globalizării
La jumăteatea secolului al XIV-lea, comerțul internațional se făcea prin intermediul transporturilor marine. Transportul de animale și plante a condus la dispariția multor specii de pe glob. Ciuma, sau moartea neagra, unul dintre cele mai cumplite evenimente din istoria omenirii, a îzbucnit, pentru prima oară, în Asia Centrală, mai exact în China de Est și India, după care s-a extins în vest, prin orientul mijlociu și prin Africa de Nord, ajungând pe teritoriul European în 1347.
Secolul al XV-lea este marcat de apariția comerțului cu sclavi africani, care a contribuit atât la dezvoltarea globalizării culturale, cât și la stabilirea unor reglementări comerciale internaționale, întru-cât multe state europene participau la capturarea și vinderea sclavilor, cele mai importante fiind Portugalia, Anglia și Franța. Acești sclavi erau duși către lumea nouă, mai precis în zona Caraibelor și în Brazilia, unde urmau să trudească pe plantațiile de zahăr, cafea, bumbac, sau în mine.
În anii 1700, unele state încep să adopte o atitudine protecționistă, încercând totodată să-și îmbunătățească infrastructura.
În 1600, compania britanică a Indiilor de Est și-a stabilit sucursale în toată Asia. Cam în aceeași perioadă, companiile daneze și-au deschis și ele sucursale în Asia.
Succesele repurtate dincolo de granițele propriei țări, curiozitatea și dorința de a face afaceri în toată lumea, chiar și eșecurile, au contribuit la menținerea vie a interesului pentru piața externă.
După 1800, tot mai multe firme sunt angrenate în derularea la scară internațională a afacerilor lor. Prima firmă de succes americană pe piața externă a fost Singer Sewing Machine, care a construit o fabrică în Scoția în 1868. În mai puțin de douăzeci de ani, Singer a devenit o firmă binecunoscută în lume, cu fabrici în mai multe țări. Alte firme americane au urmat exemplul internaționalizării, iar în 1914, cel puțin 37 de companii americane deschiseseră unități de producție în două sau mai multe țări. Până la primul război mondial, multe companii, mai ales americane, își deschiseseră porțile către piața internațională. Compania Ford avea unități de producție în 14 țări, General Motors și Chrysler au urmat-o. În anii ’20, toate trei companiile dețineau dimensiuni impresionante ale activității lor dincolo de graniță. Tot atunci, toate mașinile vândute în Japonia erau fabricate în Statele Unite și asamblate în Japonia. Tot în aceeași perioadă, un alt mare investitor american, General Electric, avea unități productive în Europa, America Latină și Asia. Firmele americane erau în acea perioadă de departe cei mai mari investitori ai lumii. Dar și firmele europene își îndreptau atenția tot mai mult către piața mondială. Friedrich Bayer și-a construit fabrici în Rusia, Belgia și Franța, iar astăzi este una dintre cele mai mari companii de produse chimice din lume.
Așa cum se poate observa, atenția asupra exteriorului a fost o preocuparea permanentă a omului, încă din cele mai vechi timpuri. Totuși, procesul de globalizare începe să se definească mai concret abia după cel de-al doilea război mondial, prin participanții săi. În opinia unor specialiști, acest proces poate fi analizat pe cele cinci faze ale sale, după cum urmează:
– faza I: al doilea război mondial – 1955. În această fază întâlnim doi actori: firma și partenerii săi (consumatori, furnizori, parteneri în societăți). Mediul extern era relativ ușor de determinat, fiind în mare măsură constituit și influențat doar de firmă și partenerii săi imediați. Este perioada de dominare absolută a americanilor în domeniul tehnologiei, mașinilor, produselor de larg consum și managementului, cu exporturi americane în creștere continuă și apoi, ca urmare a înăspririi barierelor vamale, cu investiții directe.
Multe din actualele țări în dezvoltare nu-și cuceriseră încă independența, iar legislația privind investițiile străine era în faza de formare. Acest lucru s-a tradus într-o libertate de mișcare foarte mare din partea marilor firme, care acționau într-un spațiu puțin îngrădit. Din punct de vedere al personalului, firmele multinaționale preferau personal specializat (mai ales pentru funcțiile importante) din țara de origine.
– faza a II-a: 1955 – 1970. Este stadiul cu trei actori. Alături de firmele și filialele lor apar guvernele țărilor gazdă. Firmele devin din ce în ce mai mari, cu o producție globală integrată. Țările în dezvoltare își cuceresc rând pe rând independența politică și devin din ce în ce mai preocupate de suveranitatea lor, sensibil amenințată de corporațiile gigant. În acest scop sunt elaborate politici referitoare la investițiile străine directe care să apere interesele statului național. Relațiile dintre firme și statele naționale devin tot mai complexe și tot mai importante în deciziile firmelor.
Pe de altă parte, țările europene și Japonia s-au refăcut din punct de vedere economic, iar companiile din aceste țări devin tot mai puternice. Pentru companiile americane această prezență în spațiul economic internațional înseamnă o concurență din ce în ce mai puternică, mai ales pentru faptul că aduc noi viziuni atât în ceea ce privește managementul, dar și în ceea ce privește formarea personalului, tehnologii etc.
– faza a III-a: 1970 – 1980. Un alt actor apare pe scena afacerilor internaționale, guvernul țărilor de origine. Dacă în celelalte faze relațiile dintre marile firme devenite transnaționale și guvernele țărilor de origine erau cât se poate de convergente, în acest stadiu încep să apară contradicțiile, ca urmare a recunoașterii faptului că internaționalizarea firmelor are efecte negative în țara de origine asupra șomajului, comerțului, etc. Mediul economic internațional devine tot mai complex, iar companiile transnaționale încep să evalueze implicațiile activității lor asupra diferitelor componente ale acestuia, precum și implicațiile asupra propriilor afaceri. Ca o consecință a complexității relațiilor ce s-au născut între companiile transnaționale au fost inițiate demersuri menite să formeze un cod de conduită unanim acceptat de către părțile implicate, cu scopul de a reglementa divergențele tot mai accentuate dintre cei implicați.
– faza a IV-a: după 1980. Alături de companiile transnaționale, constituenții săi, guvernele țărilor gazdă și ale țărilor de origine au apărut o serie de alți participanți, cum ar fi grupurile religioase, etnice, agenții internaționale și altele care reclamă atenție din partea marilor firme. Fiecare participant în acest stadiu a câștigat în experiență și și-a îmbunătățit tehnicile de abordare a mediului internațional. Companiile transnaționale provin astăzi nu doar din țările dezvoltate, ci și din țările în curs de dezvoltare, ceea ce demonstrează o dată în plus atât perspectivele pe care le oferă piața internațională, dar și amenințările pe care le ascunde. Poate că fenomenul cel mai marcant al acestui sfârșit de mileniu l-a constituit căderea comunismului în Europa Centrală și de Est, care a adus atât oportunități noi în mediul afacerilor internaționale, cât și riscuri noi .
000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000
Caracteristici ale globalizării
Globalizarea reprezintă un proces ireversibil care ne afectează pe toți în egală măsură. În paralel cu ridicarea la nivel planetar a afacerilor, comerțului și informațiilor, s-a pus în mișcare un proces de „localizare”, de fixare în spațiu. Ceea ce apare drept globalizare pentru unele înseamnă localizare pentru altele. Mobilitatea ajunge una dintre cele mai râvnite valori, iar libertatea de mișcare – o libertate întotdeauna rară și inegal răspândită – devine rapid principalul factor de stratificare în epoca postmodernă pe care o traversăm.
Globalizarea reprezintă un fenomen obiectiv, intrinsec, al societății umane, care s-a extins din nevoia de a găsi noi piețe de desfacere, de a liberaliza cât mai mult cu putință comerțul, de facilita pentru toți accesul la resurse, mai ales la cele cu impact semnificativ asupra procesului de dezvoltare economică.
O caracteristică esențială a globalizării este aceea că reprezintă un proces permanent și dinamic, care impune o nouă viziune a ordinii internaționale, extinde limitele de interdependență între popoare, are rol major în a hotărî orientările generale ale politicilor statelor, tinde să universalizeze culturile.
Prin globalizarea pieței se creează posibilitatea pentru comprimarea spațiului planetar comunicațional, pentru intensificarea și permanentizarea schimburilor și cooperării între popoare, culturi și civilizații; este posibilă totodată conectarea indivizilor unii cu alții, în scopul de a se evita izolarea și de a accelera și ușura schimburile, comerțul.
Fenomenul globalizării se manifestă la toate nivelurile societății contemporane; liberalizarea schimbului de mărfuri, transferul de idei, de cunoștințe, de informații, de concepte și de inovații au imprimat dinamism și amploare fenomenului globalizării, indiferent de momentul în care s-a desfășurat acesta, ceea ce îi oferă un caracter integrator.
Incidențele globalizării asupra statelor lumii sunt inegale, integrarea acestora în sistem făcându-se la niveluri diferite, impuse de dezvoltarea economică a fiecărui stat.
Întreprinderile actuale, indiferent de mărimea lor, trebuie să acorde atenție nu numai piețelor interne, ci și piețelor externe, dat fiind faptul că produsele companiilor producătoare care acționează la scară globală sunt ieftine și se bucură de o recunoaștere mai mare din partea consumatorilor, dar în același timp, trebuie să țină seama de riscurile și restricțiile comerciale la care se expun odată cu pătrunderea pe piața mondială.
Globalizarea aduce o nouă versiune a „proprietății absente”: acțiunile – independența proaspăt câștigată a elitelor globale față de puterea politică și culturală limitată teritorial. Compania aparține oamenilor care investesc în ea – nu angajaților, furnizorilor sau localităților în care este situată. Producția de masă a dus la giganți. Cea mai profitabilă metodă de a produce profit era de a pune la lucru tocmai munca, venitul muncitorului. La aceasta s-au adăugat acumulările mari la nivelul clasei mijlocii, întâi în Anglia, printre pensionarii reveniți din colonii, apoi în SUA printre norocoșii visului american. Acțiunile au separat total pe proprietar de cel care produce.
Nu mai există motive întemeiate pentru a numi americane companii ca McDonald’s sau Procter and Gamble. Într-o lume în care capitalul nu are domiciliu fix, iar fluxurile financiare au ieșit de sub controlul guvernelor naționale, multe pârghii ale politicii economice nu mai funcționează, statul națiune se erodează. Forțele cu caracter transnațional sunt în bună măsură anonime și, de aceea, greu de identificat.
Globalizarea își are originea și baza în marile aglomerări urbane, cele ce au permis producția de masă care a saturat colectivitățile și a obligat producția să se demasifice. Richard Sennett a fost primul analist al vieții citadine contemporane care a anunțat alarmat iminenta „dispariție a omului public”. Într-un mediu artificial, calculat în așa fel încât să asigure caracterul anonim și specializarea funcțională a statului, orășenii s-au confruntat cu o problemă de identitate aproape imposibil de realizat. Experiența orașelor americane scoate la iveală o serie de caracteristici comune cvasi universale: suspiciunea față de ceilalți, intoleranța față de diferențe, resentimentul față de străini și cererile de a-i izola și alunga. Legătura cu exteriorul se face prin cartea de credit. „Nu traiul împreună, ci evitarea reciprocă și separarea au devenit strategiile de supraviețuire în megapolisul contemporan”.
Sensul cel mai profund transmis de ideea de globalizare constă în caracterul nedefinit, dezorganizat și autopropulsat al problemelor lumii: lipsa centrului, a unui pupitru de comandă, a unui consiliu de decizie, a unui birou managerial.
Astăzi cea mai bogată sursă de surprize și nesiguranță este comportarea piețelor. Societatea noastră este de „consum” într-un sens la fel de profund și fundamental ca cel pe care îl folosim pentru a spune despre societatea industrială a predecesorilor noștri că era o societate de „producție”. Societatea de azi are nevoie să speculeze capacitatea de consum a membrilor săi.
0000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000
Capitolul 2
CORPORAȚIILE MULTINAȚIONALE
principalul vector al globalizării –
Literatura de specialitate reține numeroase definiții pentru corporațiile multinaționale. Astfel, una dintre primele definiții acceptată pe scară largă este cea dată de R. Vernon în 1966, care menționa că o corporație multinațională reprezintă o firmă mare, deținătoare de filiale industriale în cel puțin șase țări. Ulterior, ca urmare a faptului că au apărut și firme mijlocii cu vocație internațională, această cifră a fost redusă la două țări și, în cele din urmă, chiar la una. Astfel, în prezent, majoritatea economiștilor acceptă că o corporație multinațională constă dintr-o firmă care și-a extins producția și piața dincolo de hotarele unei singure țări.
Un concept strâns legat de cel de corporație multinațională este cel de grup – holding, prin care se înțelege un ansamblu format din societatea – mamă și filiale plasate direct sub controlul său. Deci, societatea – mamă este un centru de decizie financiară cu rolul de a arbitra permanent activitatea participanților, în funcție de rentabilitatea capitalurilor angajate.
O altă variantă de internaționalizare urmată de corporațiile multinaționale este strategia tehno – financiară, care este rezultatul deplasării activității din străinătate, de la producția materială directă spre furnizarea de servicii. Baza competitivității lor o formează know – how –ul și activitatea de cercetare – dezvoltare. Firmele multinaționale tind să valorifice aceste avantaje în toate sectoarele unde aplicarea competențelor tehnologice este posibilă.
Apariția și dezvoltarea corporațiilor multinaționale au schimbat radical datele referitoare la concurență. Au apărut industrii globale, definite drept industrii în care poziția competitivă a firmelor dintr-o anumită țară este semnificativ afectată de poziția lor din alte țări și viceversa. O strategie globală va însemna creșterea interdependențelor între activitățile separate geografic ale filialelor și companiilor mamă. În același timp, ea presupune optimizarea avantajelor locale ale fiecărei filiale cu satisfacerea condițiilor cererii de pe piața vizată. A devenit celebru dictonul “gândește global, acționează local”. Urmarea firească a acestui lucru este tendința specializării filialelor în tipul de producție care valorifică avantajul comparativ al țării gazdă. De exemplu, activitățile intensive în muncă sunt localizate în ariile geografice cu forță de muncă ieftină. Laboratoarele de cercetare – dezvoltare sunt construite în apropierea marilor universități din țările cu un potențial științific și tehnologic ridicat.
În felul acesta, marile firme au intrat într-un nou stadiu al multinaționalizării – cel al redistribuirii globale a factorilor de producție. Globalizarea a depășit paradigma tradițională a utilizării și combinării factorilor de producție clasici doar la scară națională. Marile corporații ale lumii caută să obțină avantaje în producție, marketing sau cercetare prin combinarea tuturor factorilor de producție la scară planetară, ca urmare a intensificării procesului de globalizare economică.
În 1970, primele 15 națiuni dezvoltate ale lumii aveau circa 7500 de corporații multinaționale, pentru ca, în 1994, aceleași 15 state să aibă aproximativ 25 000 de firme multinaționale. În prezent, în întreaga lume există apropape 50 000 de astfel de firme, cu peste 280 000 de filiale răspândite pe tot globul. Biroul Internațional al Muncii estimează că firmele multinaționale au aproximativ 100 milioane de angajați proprii, ceea ce reprezintă 4% din forța de muncă activă salariată din regiunile dezvoltate ale lumii și 12% din cea a statelor în curs de dezvoltare. Vânzările totale anuale ale tuturor corporațiilor multinaționale se ridică la aproape 3,5 trilioane de dolari. Un număr mare de corporații au vânzări anuale ce depășesc 100 de miliarde dolari. La începutul anilor 90, General Motors realiza o cifră de afaceri mai mare decât PIB – ul Finlandei și Danemarcei, Ford depășea PIB – ul Norvegiei, Arabiei Saudite sau Indoneziei, Royal Dutch Shell avea o cifră de afaceri mai mare decât PIB – ul Turciei, Argentinei, Poloniei sau Thailandei.
În anul 1997, aproape 2/3 din primele 100 corporații multinaționale activau în industria automobilelor, electronică și de echipamente electrice, petrol, industria chimică și farmaceutică. De asemenea, 89% din primele 100 companii multinaționale aparțineau marii traide alcătuită din SUA, Uniunea Europeană și Japonia.
Pentru a evalua gradul de transnaționalitate, UNCTAD (United Nations Conference on Trade and Development – Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare) a adoptat indexul transnaționalității. Acesta are o structură compozită, datorită luării în considerare a trei indici, și anume:
active aflate în străinătate/total active;
vânzări în străinătate/total vânzări;
numărul angajaților în filialele amplasate în străinătate/total angajați.
În perioada 1990 – 1999, în medie, indexul transnaționalității primelor 100 de corporații multinaționale a crescut de la 51% la 55%, cu deosebire pe seama internaționalizării activelor.
În topul primelor 100 corporații multinaționale sunt prezente doar câteva provenind din statele în curs de dezvoltare. Din acest motiv, UNCTAD realizează statistici paralele, pentru aceste state; astfel, pe primul loc în acest clasament se afla Daewoo Corporation (Coreea de Sud) cu 10,5 miliarde de dolari active plasate în străinătate. Primele 50 de corporații multinaționale ce aparțin unor state în curs de dezvoltare provin din China, Coreea de Sud, Venezuela, Mexic și Brazilia care împreună totalizează mai bine de 80% din activele plasate în străinătate ale celor 50.
În 1998, UNCTAD a realizat pentru prima dată un top al companiilor multinaționale din Europa Centrală și de Est. Între primele 25 de firme este prezentă o singură companie românească, Petrom SA (locul 22), cu un index al transnaționalității de 1,8% și cu 140 de angajați în străinătate din totalul celor 88350 pe care îi are.
Putem spune că astăzi, corporațiile multinaționale și nu țările reprezintă primul agent al comerțului internațional.
GLOBALIZAREA ECONOMIEI
argumente pro și contra –
Globalizarea este noul sistem, care a luat locul Războilui Rece
0000000000000000000000000000000000000000000
Poziții pro globalizare. Partizanii globalizării se înscriu în două mari categorii: pe de o parte, adepții curentului neoliberal, iar pe de altă parte reprezentanții instituțiilor financiare internaționale și a marilor întreprinderi internaționalizate.
Neoliberalii consideră globalizarea un fenomen ireversibil deoarece viteza cu care fluxurile de capital circulă în exteriorul granițelor naționale, amploarea schimbului de tehnologie și informație, ca și apariția unor noi zone de propulsie economică (exemplu Asia de Sud-Est) sunt elemente care, prin întrepătrundere, constituie o nouă structură pe piața mondială, a cărei dezvoltare nu permite o întoarcere la vechile forme de comerț și cooperare internațională.
Reprezentanții instituțiilor și întreprinderilor internaționalizate consideră globalizarea un fenomen universal având în vedere că liberalizarea schimburilor între națiuni reduce riscul conflictelor militare, generalizând tendințe de cooperare în dauna tendințelor de confruntări violente și revendicări teritoriale.
Fenomenul globalizării este un fapt cu care generațiile actuale și cele care vor veni vor trebui să trăiască. Este durabil, purtător al unei stări de bine, la care populația nu va vrea niciodată să renunțe. Chiar și generațiile care sunt ținute departe de beneficiile globalizării poartă în ele dorința ascunsă de a le împărtăși într-o zi. Mobilitatea capitalurilor conduce la creșterea accesului la fonduri, ceea ce, pe termen lung, poate conduce la o diminuare a diferențelor dintre state.
Internaționalizarea producției, introducerea progresului tehnic, reducerea costurilor de transport contribuie la scăderea costurilor de producție, ceea ce permite reducerea prețurilor bunurilor și serviciilor și creșterea accesului populației la bunuri mai ieftine. Reglementările internaționale în materie de liberă circulație a mărfurilor facilitează accesul către piețe. Taxele vamale au cunoscut o reducere continuă în ultimii ani, la majoritatea produselor industriale și multe dintre țările în dezvoltare și-au schimbat orientarea din țări predominant exportatoare de produse primare în țări exportatoare de produse prelucrate. Sporirea concurenței conduce la sporirea eficienței, ceea ce are efecte benefice asupra producției, diversității de bunuri și servicii, la difuziunea cunoștințelor, a progresului și, în final, la creșterea productivității și satisfacerea cât mai bună a cerințelor consumatorilor.
000000000000000000000000000000000000000000
Thomas L. Friedman, Lexus și măslinul, Editura Fundației Pro, București, 2001
pg. 29 “ …Războiul Rece, ca sistem internațional, își avea propria sa structură de putere: echilibrul dintre Statele Unite și URSS. Războiul Rece își avea propriile sale reguli: în plan extern, nici o superputere nu va viola sfera de influență a alteia; în domeniul economic, țările mai puțin dezvoltate se vor concentra asupra creșterii propriilor industrii naționale, țările în curs de dezvoltare asupra creșterii orientate spre export, țările comuniste asupra autarhiei și economiile occidentale asupra comerțului regulat. Războiul Rece avea ideile sale dominante: conflictul dintre comunism și capitalism, destindere, nealiniere și perestroika. Războiul Rece avea propriile tendințe demografice: mișcarea persoanelor dinspre Est spre Vest a fost în mare măsură înghețată de Cortina de Fier, dar mișcarea de la Sud la Nord a fost un neîntrerupt șuvoi. …. Războiul Rece avea propria anxietate definitorie: teama de distrugerea nucleară. Toate aceste elemente ale sistemului Războiului Rece luate la un loc au influențat politica internă și relațiile externe ale fiecărei țări din lume.
Actuala eră a globalizării este un sistem internațional similar, cu propriile sale atribute unice, care contrastează violent cu cele ale Războiului Rece. În primul rând, Războiul Rece era caracterizat de o trăsătură unificatoare: divizarea. Acest sistem era simbolizat de un singur cuvânt: zidul. …. Sistemul globalizării este puțin diferit. Și el are o trăsătură unificatoare – integrarea. Lumea a devenit un loc tot mai interconectat. … Acest sistem al globalizării este caracterizat de un singur cuvânt: WEB. Globalizarea are propriul set de reguli economice, reguli care gravitează în jurul deschiderii, dereglementării și privatizării economiilor naționale, pentru a le face mai atractive pentru investițiile străine. În 1975, la apogeul Războiului Rece, numai 8% din țările lumii aveau regimuri liberale, de piață liberă, iar investițiile străine directe totalizau, potrivit Băncii Mondiale 23 miliarde de dolari. În 1997, numărul țărilor cu regimuri liberale reprezenta 28%, iar investițiile străine totalizau 644 miliarde de dolari.
Spre deosebire de sistemul Războiului Rece, globalizarea are propria ei cultură dominantă, care este și cauza acțiunii ei omogenizatoare. … Globalizarea înseamnă, din punct de vedere cultural, extinderea amplă, chiar dacă nu totală a americanizării globului – de la Big Mac la Mickey Mouse.
Globalizarea are propriile ei tehnologii definitorii: comuterizarea, miniaturizarea, digitalizarea, comunicarea prin satelit, fibrele optice și Internetul. Globalizarea are, de asemenea, propriul ei model demografic: accelerarea rapidă a deplasării oamenilor din mediul rural și din stilul de viață agrar în mediul urban care este mai strâns legat de tendințele globale din modă, alimentație, piețe și divertisment.
Globalizarea are prorpia structură de putere: sistemul globalizării este construit pe trei echilibre de forță, care se intersectează și se influențează reciproc. Primul este echilibrul tradițional dintre statele naționale. În sistemul globalizării, Statele Unite sunt singura superputere dominantă și toate celelalte națiuni îi sunt subordonate într-un grad sau altul. Cel de-al doilea echilibru din sistemul globalizării este cel dintre statele naționale și piețele globale. Aceste piețe globale se compun din milioane de investitori care rulează bani de jur îmrejurul lumii printr-un simplu clic pe mouse. Statele Unite vă pot distruge aruncând bombe asupra țării dumneavoastră, iar superpiețele vă pot distruge scăzând dobânzile la obligațiuni. Cel de-al treilea echilibru este cel dintre individ și statele naționale. … Globalizarea conferă indivizilor puterea de a influența deopotrivă piețele și statele naționale. …. Osama bin Laden a declarat război Statelor Unite la sfârșitul anilor ’90, iar US Air Force a trebuit să lanseze un atac cu rachete de croazieră împotriva lui ca și când ar fi fost un alt stat național. Gândiți-vă! Statele Unite au lansat 75 de rachete de croazieră, fiecare costând 1 milion de dolari împotriva unui individ!” (+ 11 septembrie)
Globalizarea implică numeroase riscuri, printre care șomajul, crizele financiare globale, adâncirea decalajelor între bogați și săraci, de – culturalizarea, americanizarea, etc.
Hans – Peter Martin, Harald Schumann, Capcana globalizării: atac la democrație și bunăstare, Editura Economică, 1999 Pg. 13 “20% din populația aptă de muncă ar fi suficientă în secolul următor pentru a asigura avântul economiei mondiale. .. O cincime din cei care caută de lucru vor fi de ajuns pentru a produce toate mărfurile și a furniza serviciile de înaltă calitate pe care și le poate permite societatea mondială. ..
Dar ce se va întâmpla cu ceilalți? 80% dintre cei ce doresc să muncească vor rămâne fără slujbe? … Problema viitorului este “to have lunch or to be lunch”, a avea mâncare sau a fi mâncat”.
00000000000000000000000000000000000000
Poziții contra globalizării. La extrema opusă susținătorilor entuziaști ai acțiunii globalizatoare a corporațiilor transnaționale se situează antiglobaliștii, cei care o plasează la rădăcina dezintegrării sociale și ecologice pe care, apreciază respectivii autori, o parcurge omenirea în prezent. În cazul regionalizării există oponenți care consideră că aceasta induce unele consecințe nefaste asupra liberalizării în plan global a comerțului internațional. În primul rând este deturnat interesul autorităților de la negocierile globale, ele concentrându-și eforturile către înfăptuirea obiectivelor regionale. În al doilea rând, acordurile de integrare regională pot introduce clauze restrictive pentru relații cu terții și este dat exemplul SUA, care, în acordurile sale preferențiale cu Canada, a introdus reguli de origine severă care restrângeau posibilitatea cooperării cu partenerii din alte țări în fabricarea produselor respective.
O lucrare care reflectă atitudinea antiglobalistă este cea aparținând lui David C. Korten, economist american specializat în problemele dezvoltării – Corporațiile conduc lumea. Lucrarea se constituie într-o pledoarie pentru solidaritatea societății civile pentru lupta comunităților locale și a guvernelor în fața alianței de interese economice, politice, ideologice care promovează în viziunea autorului procesul de globalizare. Sensul acestui din urmă proces ar fi acela de transferare a puterii din mâinile guvernelor responsabile pentru binele public în cele ale câtorva mari corporații.
Autorul dezvoltă elementele alianței de interese aflată în spatele globalizării, alianță care are în centrul său corporațiile și care promovează doctrina ideologică denumită de Korten “liberalismul corporatist”. Viziunea lui Korten asupra rolului profund negativ al acțiunii globalizatoare a corporațiilor transnaționale include mai multe coordonate. În termeni generali, el acuză tipul de societate spre care ne îndreptăm, o monocultură de consum globalizată, acea societate universală. Valorile, credințele, identitățile distinctive care fac oamenii să simtă că aparțin unor comunități și unor locuri, tind să fie înlocuite de simbolurile universalizate create și propagate de marile corporații.
+000000000000000000000000000000000000000000000000000
David C. Korten, lumea post – corporatistă, Editura Antet, 1999 “Cartea mea precedentă, Când corporațiile conduc lumea, împărtășea opinii din conștientizarea mea personală a realității unei lumi conduse de speculanți financiari și afaceri la nivel înalt. De la publicarea ei în 1995, tendințele îngrijorătoare pe care le descria s-au agravat puternic. …. Sistemul financiar global este astăzi atât de instabil încât până și marii speculanți care au făcut averi de pe urma acestei instabilități lansează semnale de alarmă.
Lumea post – corporatistă pornește de la amenințarea reprezentată de un colaps ecologic și social, provocat de excesele unui sistem economic orb față de nevoile umane. … Ea este scrisă pentru a sfida povestea ce a devenit o mantră a discursului public și care sună cam așa:
Că ne place sau nu – odată cu prăbușirea socialismului – forțele globalizării economice și noul capitalism global sunt imuabile și ireversibile. Nu există alternativă. Trebuie să ne adâncim devotamentul față de consumerism, liber – schimbism și creștere economică, chiar în timp ce îndurăm încercările distrugerii creatoare provocate de capitalism. Între timp, cei care vor supraviețui și vor prospera trebuie să învețe să câștige în competiția nemiloasă generată de economia globală.
Pentru cei dintre noi care consideră că viața înseamnă mai mult decât goana după bani și achiziționarea din megamall-uri a unor produse despre care aflăm că ne trebuie abia după ce vedem reclama la televizor, acest discurs este un îndemn dezumanizant la disperare și resemnare.”
0000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000
Mulți specialiști sunt îngrijorați de prezența tot mai accentuată a corporațiilor multinaționale în întreaga lume, în special în țările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare.
Printre aceste acuzații se numără acțiunile companiilor multinaționale orientate către maximizarea profitului și anume: crearea și menținerea unei competiții distructive pentru producătorilor autohtoni, precum și manipularea, atât politică cât și economică a pieții naționale. Există credința conform căreia aceste multinaționale urmăresc eliminarea sistematică firmelor autohtone și impunerea unui monopolului asupra pieței, exportul locurilor de muncă costisitoare către țările unde costul forței de muncă este mult mai redus, subminând astfel mediul economic, augmentarea problemelor create de datoria externă a țăriilor, perpetuarea sărăciei în lume precum și exploatarea minorilor prin muncă.
Societățile multinaționale au adus numeroase contraargumente la criticile care li se impută. În primul rând, alternativa pentru salariații din țările slab dezvoltate este a fi prost plătiți (comparativ cu angajații din lumea bogată) sau a nu fi plătiți deloc, atât timp cât, de multe ori, principalul punct de interes pentru investitorii străini sunt tocmai costurile mai scăzute ale forței de muncă. Se mai susține apoi, de multe ori pe bună dreptate, că salariile oferite de unele corporații multinaționale sunt oricum sensibil mai mari decât media din țările sărace în care operează aceste companii. În plus, mediul de muncă pe care îl oferă multinaționalele este mai corect, mai civilizat și anumite principii de recrutare și promovare a forței de muncă sunt treptat implantate în țările din Lumea a Treia, disipând astfel modele mai evoluate de tratament al forței de muncă de către patronat. Pe de altă parte, salariații bine plătiți din țările avansate sunt invitați să accepte legile pieței și ale competitivității; menținerea salariilor lor ridicate nu este un privilegiu absolut, necorelat cu eficiența, productivitatea și rentabilitatea: dacă locurile lor de muncă ar fi menținute cu orice preț, ca și nivelul foarte ridicat al salariilor, concurența ar profita și ar invada țările sărace, unde ar realiza produse și servicii similare calitativ, dar mult mai ieftine, ceea ce le-ar permite să cucerească piața, ruinând, până la urmă, pe cei care nu s-ar adapta; sfârșitul ar fi și mai tragic: faliment, șomaj, fonduri bugetare mai reduse pentru programele de asistență socială, resurse interne de investiții mai puține etc. Într-un cuvânt, în scurt timp o politică „socială” a corporațiilor multinaționale s-ar solda cu consecințe extrem de negative pentru toată lumea.
Salarizarea angajaților locali care lucrează pentru multinaționale în țări cu nivele de dezvoltare sensibil inferioare în comparație cu țările de origine este frecvent mai scăzută decât cea a angajaților din țările-mamă. Astfel, se impută investitorilor străini faptul că exploatează forța de muncă din țările slab dezvoltate, plătind de câteva ori mai ieftin aceeași muncă pe care o prestează salariații cu calificări similare din țările de origine. Aceștia din urmă sunt dezavantajați de faptul că, prin mutarea investițiilor și a unităților de producție în Lumea a Treia, crește șomajul din țările dezvoltate. Din această cauză corporațiile transnaționale sunt vehement acuzate pentru că adoptă politici egoiste; urmărind maximizarea profiturilor, aducând prejudicii deopotrivă salariaților din țările de origine – care pierd locuri de muncă o dată ce patronatul poate decide transferul investițiilor în alte țări – și angajaților din Lumea a Treia – care sunt puși să presteze munci echivalente celor din statele dezvoltate, dar care primesc salarii mult mai reduse pentru efortul depus.
Unul dintre primele aspecte ce se impun a fi soluționate în legătură cu responsabilitatea socială corporativă (RSC) este însăși definiția sa, literatura de specialitate fiind vastă și adesea divergentă la acest capitol.
În ultimii ani, responsabilitatea socială corporativă s-a afirmat drept o nouă formă de guvernanță în afaceri, fiind recunoscută într-un context global și beneficiind de standarde internaționale stabilite de către Organizația Națiunilor Unite, linii de conduită elaborate de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică și convenții ale Organizației Internaționale a Muncii. În mod deosebit, prin politica sa socială puternică și prin obiectivele propuse în cadrul Strategiei Lisabona (2000), Uniunea Europeană acordă o atenție sporită dezvoltării conceptuale și implementării practice a responsabilității sociale corporative.
0000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000
RAPORTUL GLOBALIZARE – REGIONALIZARE
Cele două curente care caracterizează economia mondială actuală sunt globalizarea și regionalizarea. Astfel, în paralel cu integrarea crescândă a economiei mondiale are loc și o fragmentare a acesteia.
Regionalizarea este procesul realizării unor aranjamente comerciale regionale cu grade diferite de integrare.
00000000000000000000000000000000000000000000000000
Privită în sens general, regionalizarea descrie creșterea integrării societale în cadrul unei regiuni și procesul nedirecționat de interacțiuni economice și sociale stabilit între state sau regiuni situate în același spațiu geografic. Unii privesc regionalizarea ca fiind o treaptă intermediară ducând la globalizare.Ba chiar mai mult, în literatura germană politică, termenii de integrarea europeană și globalizarea sunt interschibabili. Cu toate acestea, cele două procese se întâlnesc doar parțial și uneori pot fi chiar opuse unul altuia. Probabil cel mai bun exemplu pentru prezentarea acestei contradictii îl constituie chiar Uniunea Europeană. Aceasta este cea mai avansată din formale de integrare regională, oferind dintr-o dată două diferențe față de globalizare. Aici regionalismul se bazează pe transferul deliberat și voluntar de suveranitate spre instituții supranaționale, în timp ce globalismul nu este înzestrat cu instituții capabile să exercite control sau să genereze politici comune.
În ambele situații, forțele profunde sunt aceleași. Comerțul figurează pe primul loc, nota comună a regiunilor fiind obiectivul creării de piețe largi, stimulatoare și competitive, prin piețe comune sau zone de comerț liber. Pe glob există zeci de asocieri de state, diferind între ele prin gama de teme ale conlucrării sau gradul de instituționalizare.
Procesul de integrare economică și comercială regională, început în anii ’60, a urmărit realizarea unei diversități de avantaje: accesul reciproc preferențial pe piață, realizarea zonelor de liber schimb sau cu regim vamal preferențial față de terți, folosirea în comun a infrastructurii și a instituțiilor și nu în cele din urmă realizarea unei strânse integrări politice, ca motiv important de depășire a unor dispute și diminuarea conflictelor. Organismele regionale au apărut și ca răspuns la lipsa unor instituții globale cu asemenea mandat.
În ultimii ani, tendința generală de integrare regională a continuat în ritm susținut. De exemplu, Zona de Liber Schimb din Europa Centrală (CEFTA), în baza unui acord semnat de țările membre în august 1995, a decis eliminarea taxelor vamale la majoritatea produselor prelucrate; Uniunea Europeană (UE) și-a mărit numărul membrilor de la 12 la 15, iar apoi la 25 în mai 2004, a semnat un acord de creare a unei zone de liber schimb cu 12 state din zona Mediteranei (EUROMED) până în anul 2010; în noiembrie 1995, cele 18 state membre ale Forumului de Cooperare Economică din Asia și Pacific (APEC) – printre care SUA, Japonia și China au decis realizarea unei zone de liber schimb și de investiții până în anul 2010 pentru țările dezvoltate și până în anul 2020 pentru țările în curs de dezvoltare.
Multe din marile puteri, politice sau economice, ezită între vocația lor regională și cea globală. Opțiunea Japoniei a fost globalismul, deși mulți pledau pentru asianism. SUA, o putere eminamente globală, se asigură contra izolării de către diferitele regionalisme, intrând în cât mai multe forme regionale. Cu mai puține mijloace economice, Rusia încearcă o strategie asemănătoare în vecinătatea imediată sau în regiunea euro-asiatică.
Primul val de regionalizare a comerțului internațional a debutat la începutul anilor ’50 în Europa, prin crearea Comunității Europene, a continuat în Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice sau din rațiuni de imitare a marilor metropole, și s-a extins în America Centrală și de Sud, Asia de Sud-Est și Orientul Mijlociu. Specifică acestei perioade a fost dorința de a dinamiza schimburile intraregionale. Acest val de regionalism reprezintă începutul unui proces de mare complexitate.
00000000000000000000000000000000000000
În perioada postbelică pot fi identificate două valuri de integrare regională:
Primul val de regionalizare a comerțului internațional a debutat la începutul anilor 1950 în Europa, prin crearea Comunității Europene, a continuat în Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice sau din rațiuni de imitare a marilor metropole, și s-a extins în America Centrală și de Sud, Asia de Sud-Est și Orientul Mijlociu. Specifică acestei perioade a fost dorința de a dinamiza schimburile intraregionale. Acest val de regionalism reprezintă începutul unui proces de mare complexitate.
Regionalismul celui de-al doilea val este un fenomen al anilor 1990. Este mai extins decât primul val și este posibil să fi fost provocat de interdependența internațională crescândă și de progresele în comunicații. Al doilea val constă în încercările de a crea acorduri de comerț regionale, asociații vamale, uniuni vamale și piețe comune.
Dintre cele 109 acorduri regionale înregistrate de Acordul General de Tarife și Comerț (GATT) în perioada 1984 – 1994, o treime au fost înregistrate între 1990 – 1994. Însă aceste proiecte de integrare regională sunt încă într-un stadiu de dezvoltare fragil și niciunul nu se apropie de nivelul de integrare atins de Uniunea Europeană.
Diverse grupări regionale au apărut între statele foste socialiste în perioada post – comunistă. Comunitatea Statelor Independente s-a creat în 1991 în urma prăbușirii Uniunii Sovietice. Câteva țări membre au semnat o Cartă a Cooperării economice, cu toate că principala orientare în politica economică a țărilor CSI pare să fie spre o autonomie națională sporită. Câteva țări din regiunea Mării Negre au format o asociație intitulată Clubul Mării Negre. În anul 1993, membrii săi au convenit să creeze o bancă de comerț și dezvoltare și un secretariat permanent, însă starea precară a economiilor statelor membre pare să frâneze dezvoltarea asociației. Grupul țărilor de la Vișegrad (Ungaria, Polonia, Republica Cehă și Slovacia) au convenit să elimine în relațiile lor reciproce tarifele și au format Zona de Comerț Liber Central – Europeană (CEFTA) la care au aderat Slovenia, Bulgaria, România și Țările Baltice. Însă toate aceste țări își orientează comerțul către Europa Occidentală și doresc să adere la Uniunea Europeană.
00000000000000000000000000000000000000000000000000000000
Integrarea în America de Nord
Primii pași spre integrarea economică a țărilor din America de Nord au fost efectuați odată cu semnarea, în 1989, a acordului bilateral dintre SUA și Canada. În februarie 1991, la cererea președintelui Mexicului, Salinas, Statele Unite, Canada și Mexicul au început negocierile pentru semnarea unui acord de comerț liber. La data respectivă, un asemenea acord era considerat a fi în folosul celor trei țări, întrucât a oferit posibilitatea unui acces liber pe piețele fiecărui partener.
Acceptând să participe la negocierea unui acord, SUA, Canada și Mexicul au format mai multe grupuri de lucru care au analizat următoarele probleme: accesul pe piață (taxele vamale și barierele netarifare, regulile de origine, achizițiile guvernamentale), regulile comerciale, serviciile, investițiile, drepturile de proprietate intelectuală și reglementarea diferendelor. Negocierile au început în iunie 1991, iar la 12 august 1992, s-a anunțat crearea Acordului Nord American de Comerț Liber (North American Free Trade Agreement – NAFTA; Accord de libre-echange Nord American – ALENA). Acordul a fost semnat de cei trei șefi de state în decembrie 1992, intrând în vigoare la 1 ianuarie 1994.
000000000000000000000000000000000000000000000
Asociația Nord – Americană de comerț liber (NAFTA) este o zonă de comerț liber alcătuită din SUA, Canada și Mexic. Are drept obiectiv eliminarea tuturor restricțiilor din calea comerțului și investițiilor dintre cele trei țări în următorii 15 ani. Relația trilaterală este în mod evident inegală. Canada are un PIB/Locuitor puțin mai mic decât SUA, dar o populație mult mai redusă. PIB – ul Mexicului este aproximativ 1/10 din cel al SUA. Comerțul intra – regional între cele trei țări este restrâns și șansele de supraviețuire ale acestei asociații sunt mici, dacă NAFTA nu vizează grade mai înalte de integrare.
000000000000000000000000000000000000000000000000
Integrarea în America Latină
La scurt timp după crearea CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului), respectiv a CEE (Comunitatea Economică Europeană), America Latină a întreprins primii pași spre integrarea regională. Astfel, în 1960, s-a semnat acordul de înființare a Asociației Latino-Americane de Comerț Liber (Latin American Free Trade Association – ALALC), în baza căruia Argentina, Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay și Venezuela au hotărât să creeze o zonă de comerț liber. Această zonă a funcționat destul de bine în primii ani, după care a cunoscut o perioadă de impas care a culminat în anii ’70. Deși schimburile comerciale între țările membre au fost stimulate, discrepanța între obiectivele și rezultatele obținute a fost destul de mare.
Asociația Latino-Americană de Integrare (Latin American Integration Association – ALADI) a fost creată prin semnarea la 12 august 1980 la Montevideo, a acordului de înființare. ALADI a înlocuit Asociația Latino-Americană de Comerț Liber, grupând aceleași țări. Obiectivul principal al acestei Asociații îl reprezintă impulsionarea procesului de integrare economică în zonă prin intermediul cooperării economice, al specializării în producție a țărilor membre și prin stimularea schimburilor comerciale reciproce. La baza acordului de constituire a ALADI a stat principiul tratamentului diferențiat al statelor membre, împărțite în trei grupe, în funcție de nivelul dezvoltării economice: recent industrializate (Argentina, Brazilia, Mexic); cu nivel mediu de dezvoltare (Columbia, Chile, Peru, Uruguay, Venezuela); mai puțin dezvoltate (Bolivia, Ecuador, Paraguay), stipulându-se realizarea integrării în etape în scopul atenuării diferențelor existente între statele membre, precum și posibilitatea aderării la acord a altor țări din zonă.
La 26 mai 1969, Bolivia, Ecuador, Columbia, Peru și Venezuela au semnat la Cartagena acordul de constituire a Pactului Andin (Andean Pact), grupare subregională în cadrul Asociației Latino-Americane de Comerț Liber. Principalele obiective ale Pactului Andin vizau: coordonarea eforturilor pentru accelerarea procesului de industrializare și limitarea dependenței față de țările dezvoltate; liberalizarea schimburilor comerciale reciproce și instituirea unei politici comerciale față de terți.
Pentru atingerea acestor obiective, Acordul de la Cartagena a prevăzut un program de liberalizare a schimburilor comerciale reciproce, un tarif vamal comun față de terți, programe privind dezvoltarea industrială, pe sectoare, tratament comun față de capitalul străin și instituirea unui regim uniform față de întreprinderile multinaționale. Rezultate mai importante s-au obținut în domeniul unificării vamale prin eliminarea taxelor vamale, a barierelor netarifare și aplicarea unui tarif vamal comun față de terți. Datorită gradului scăzut de complementaritate economică, schimburile comerciale reciproce reprezintă încă o proporție redusă în totalul schimburilor comerciale desfășurate de aceste țări. Un moment important în activitatea organizației l-a constituit adoptarea, în septembrie 1980, a Cartei colaborării dintre țările andine, document care stabilește principiile politicii interne și internaționale a statelor membre, subliniază necesitatea promovării unei noi ordini economice și politice regionale și internaționale.
00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000
În America Latină cea mai semnificativă evoluție recentă în integrarea regională este formarea uniunii vamale Mercosur, alcătuită din Brazilia, Paraguay, Argentina și Uruguay. Mercosur cuprinde 45% din populația Americii Latine, reprezintă 33% din comerțul exterior și aproximativ 50% din PIB – ul acestei zone.
Pactul Andin încheiat în 1969 a căutat să stabilească relații între Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru și Bolivia însă membrii pactului au căzut de acord să creeze o zonă de comerț liber doar în octombrie 1992, iar acordul a intrat în vigoare în ianuarie 1995. În anul 1960 a fost creată Piața Comună Central – Americană alcătuită din Guatemala, El Salvador, Honduras, Nicaragua, Costa Rica și Panama, dar care până în prezent a înregistrat puține progrese pe calea integrării. La fel, Comunitatea Zonei Caraibelor creată în 1973 alcătuită din 15 țări membre, dar având o populație totală de numai 5,5 milioane de locuitori.
Perspectivele unei Comunități Economice pentru Orientul Mijlociu (alcătuită din Israel, Iordania și Palestina) nu constituie până în prezent decât o idee interesantă.
0000000000000000000000000000000000000000000000
Integrarea în Asia și Pacific
Spre deosebire de America Latină, unde prima schemă de integrare regională a apărut în 1960, în Asia, evoluția procesului de integrare a fost mai lentă datorită numeroaselor evenimente politice și militare. În acest context, trebuie menționată disputa diplomatică dintre Filipine și Malaezia din perioada 1962-1967, confruntarea dintre Indonezia și Malaezia, separarea Singapore-lui de Malaezia, dar și războiul din Vietnam.
00000000000000000000000000000000
În Asia de Est, succesul strategiilor economice individualiste înregistrate de cele opt țări cu performanțe economice de vârf în economia mondială în perioada 1965 – 1994 (Japonia, Hong Kong, Republica Coreea, Singapore, Taiwan, Indonesia, Malayesia și Thailanda) a făcut ca acestea să considere puțin avantajoasă ideea unei integrări economice profunde. Cooperarea regională în Asia s-a concentrat asupra unor măsuri de creare a unor zone de comerț preferențial.
Membrii Asociației Națiunilor din Asia de Sud – Est (ASEAN) – Singapore, Malayesia, Thailanda, Indonesia, Filipine și Brunei – au convenit să creeze o zonă de comerț liber până în anul 2003. Dar aceste țări desfășoară majoritatea comerțului lor cu alte țări, nu una cu alta.
Forumul de cooperare economică Asia – Pacific (APEC) este un forum consultativ creat în 1994 ce are drept obiectiv promovarea cooperării economice multilaterale între țările de pe coasta Pacificului. Cei 15 membri ai Forumului sunt SUA, Canada, Japonia, Coreea de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Brunei, Indonesia, Malayesia, Filipine, Singapore, Thailanda, China, Hong Kong și Taiwan. Deși membrii au convenit elaborarea unui plan de creare a unei zone de comerț și investiții libere în regiune până în anul 2020, nu există încă un acord de formalizare a relației sub forma unui bloc. De altfel, diversitatea membrilor APEC poate împiedica evoluția grupului spre forme superioare de integrare.
Studiu de Caz : Modelul European de integrare
UNIUNEA EUROPEANĂ
Uniunea Europeană este gruparea regională cea mai importantă, care a înregistrat cele mai spectaculoase evoluții comparativ cu alte tentative de integrare regională. Este o grupare alcătuită din 15 state industrializate dezvoltate, care a evouluat în principal după al doilea război mondial.
Integrarea europeană este un proces cu rădăcini istorice. Astfel, Pierre Dubois a propus crearea unei confederații europene încă din secolul al XIV – lea, iar William Perry propunea înființarea unor instituții europene în secolul XVII. De asemenea, au existat propuneri de demarare a unui proces de federalizare, ca o alternativă de soluționare a conflictelor regionale la sfârșitul secolului al XIX – lea. Sistemul continental napoleonian impunea liberalizarea schimburilor comerciale la scară europeană și un nivel înalt de armonizare a legislației și practicilor economice. În 1833 este înființat Zollverein – ul – o unuiune vamală a statelor germane. Primul război mondial duce la fragmentare economică datorită apariției unui număr mare de națiuni mici ce vor avea o politică economică protecționistă. Abia după al doilea război mondial renaște ideea de integrare, pe fondul procesului de internaționalizare a afacerilor. Ca o concluzie, integrarea europeană a fost un fenomen cu pronunțată tentă politico – ideologică, nefiind ghidată de calcule economice amănunțite care să evidențieze direct costurile și beneficiile unui astfel de proces.
Etapele constituirii Uniunii Europene
Un proces modern de integrare economică a fost lansat în 1944, prin crearea BENELUX, o uniune vamală formată din Belgia, Olanda și Luxemburg. Această grupare nu a avut un impact notabil până în 1948, când a devenit operațională. Un alt pas a fost făcut prin lansarea Comunității Europene a Oțelului și Cărbunelui (CECO) care a avut la bază determinanți politici. Scopul principal a fost relansarea industriei grele germane și franceze, ca o precondiție a atenuării surselor de instabilitate politică, puternic conturate istoric. Ca urmare a propunerilor lui Jean Monet și Robert Schumann, s-a lansat o piață comună a cărbunelui și oțelului, astfel încât războiul dintre cele două țări să devină “inacceptabil și material imposibil”. Definită în 1951, prin tratatul de la Paris, CECO avea ca participanți: Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și LuxemburgÎntre cele 6 țări fondatoare CECO s-au negociat o Comunitate Europeană pentru Apărare și o Comunitate Politică. În 1955 s-au elaborat proiectele de creare a unei Piețe Comune, compusă dintr-o Comunitate Economică Europeană (CEE) și o Comunitate Europeană pentru Energie Atomică (EURATOM), care s-au consacrat în 1957, la Roma, după intense negocieri, prin semnarea a două noi tratate în acest sens.
Așadar, în 1957, prin Tratatul de la Roma a fost creată Comunitatea Europeană, alcătuită din 6 țări membre (Belgia, Luxemburg, Olanda, Franța, Germania, Italia). Obiectivele tratatului erau crearea unei piețe comune în care țările membre să desfășoare politici comune agricole și regionale și care să sprijine dezvoltarea regiunilor mai puțin dezvoltate din grup. Obiectivul final era crearea unei Europe unite, care să preîntâmpine rivalitățile care au dus la declanșarea a două războaie mondiale în decurs de 30 de ani și care să constituie un partener economic și politic egal cu SUA.
La un deceniu de la creare, Comunitatea Europeană a devenit o uniune vamală, dar, în continuare procesul de integrare a stagnat. În 1971 CE a aprobat un plan de dezvoltare pentru următorii 10 ani în care urma să se realizaze o uniune economică. De atunci a fost urmărită crarea unei piețe comune în care se mai păstrau încă bariere netarifare și impedimente în calea fluxurilor de forță de muncă și de capital, majoritatea legate de problema dreptului de decizie națională asupra politicii economice. Procesul luării deciziilor în CE a devenit din ce în ce mai complex datorită lărgirii Comunității Europene de la 6 la 12 membri (Marea Britanie, Irlanda și Danemarca au devenit membre în 1973, Grecia a fost admisă în 1981, iar Spania și Portugalia în 1985) și apoi la 15 membri (prin aderarea Austriei, Suediei, Finlandei în 1995).
Ideea de unificare europeană a fost continuată prin întâlnirea Consiliului European de la Maastricht în 1991, când s-a căzut de acord asupra Tratatului privind Uniunea Europeană. Principalele prevederi ale acestui tratat se referă la: Piața europeană, Uniunea Economică și Monetară, Uniunea politică, rolul Parlamentului European, cetățenia comună, etc.
Instituțiile Uniunii Europene
Până în 1967, fiecare dintre cele trei comunități – CECO, Euratom și CEE – aveau instituții similare, dar separate. Prin tratatul de unificare, care a intrat în vigoare în 1967, instituțiile celor trei comunități au fost unificate.
Principalele instituții ale celor trei comunități sunt:
Parlamentul European;
Comisia Europeană;
Consiliul de Miniștri;
Curtea de Justiție.
În afara lor, există o serie de instituții cu rol ajutător, de avizare sau tehnic: Comitetul Reprezentanților Permanenți (Sau Comitetul Economic și Social), Banca Europeană de Investiții, Curtea de Conturi, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), etc.
Parlamentul European este organismul de exprimare democratică și de control politic al Uniunii Europene, care participă și la procesul legislativ. Membrii Parlamentului sunt aleși pe o perioadă de 5 ani; în cadrul lui ne există secțiuni naționale, ci grupuri politice organizate pe plan comunitar. Rolul primordial al Parlamentului este de a controla activitatea comisiei Europene (instituția executivă).
Parlamentarii se reunesc lunar, timp de o săptămână la Strassbourg, în ședință plenară iar când este cazul se convoacă ședințe suplimentare. Între sesiunile lunare, două săptămâni sunt rezervate reuniunilor pe comisii și o săptămână ședințelor pe grupuri politice.
Comisia Europeană este elementul executiv, cei 17 membri ai săi fiind independenți de guvernele naționale, deși sunt numiți de ele. Competențele Comisiei pot fi enumerate pe scurt ca: inițiere, supraveghere și îndeplinire. Ea are puteri autonome substanțiale, mai ales în privința politicii concurențiale și în conducerea și administratrea unor proiecte comune. Ea administrează diverse fonduri și programe europene, inclusiv cele care privesc țările din afara Uniunii.
Consiliul de Miniștri este instituția decizională principală, formată din miniștrii țărilor membre. El reunește miniștrii în funcție de subiectul înscris pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, etc. Fiecare dintre țările membre exercită președenția Comunității, prin rotație, o perioadă de 6 luni.
Curtea de Justiție are misiunea de a asigura respectarea dreptului comunitar și aplicarea tratatelor comunitare. UE este constituită pe bază de tratate obligatorii, care devin o parte a sistemului legislativ al statelor membre.
00000000000000000000000000000000000
CAPITOLUL IV
ASPECTE DE ANALIZĂ COMPARATIVĂ ÎNTRE INTEGRAREA
EUROPEANĂ ȘI INTEGRAREA NORD-AMERICANĂ
4.1. Elemente de diferențiere între cele două modele de integrare economică
Modelul nord-american de integrare economică regională diferă semnificativ de modelul european de integrare. Uniunea Europeană pare să se bazeze pe un concept de politică federală, în care puterea este atribuită, pe de o parte, organelor unionale – Consiliul, Comisia, Parlamentul și Curtea de Justiție, iar pe de altă parte, guvernelor statelor membre. NAFTA însă, se prezintă ca o confederație de state suverane, fiecare membru menținându-și autonomia politică în luarea deciziilor, decizii ce trebuie să țină totuși seama de anumite constrângeri impuse prin acord. Aparatul politic decizional al NAFTA presupune încadrarea deciziilor conferite în mod tradițional ministerelor comerciale de către guvernele lor, în strategia trasată de către autoritatea centrală (Comisia de Liber Schimb). Sub un alt aspect, Curtea Europeană de Justiție atribuie Tratatului Comunității Europene rolul de cartă constituțională, reafirmându-și în același timp poziția sa de garant al acestei constituții. Spre deosebire de Uniunea Europeană, NAFTA nu își propune să servească drept constituție, în sensul modificării ierarhiilor deja instituite pe continentul american.
Tratatul CE are în vedere și adoptarea unor directive, reguli și decizii de către organele Uniunii Politice. Aceste reglementări sunt cunoscute drept “legislația secundară”, denumire ce reflectă statutul lor în raport cu “legislația primară”, respectiv Tratatul CE. Relația dintre legislația primară și cea secundară a Uniunii este similară relației tradiționale dintre constituție și legile elaborate de guvern și aprobate de parlament. Tratatul CE și legislația secundară pot avea efecte diferite asupra statelor memre ale UE, în sensul că această legislație poate fi aplicată în funcție de condițiile existente la nivelul diverselor țări.
Prin contrast, instituțiile politice ale NAFTA nu sunt abilitate să emită o legislație secundară, cu excepția unor situații prevăzute în cadrul acordului (de exemplu, în cazul adoptării regulilor de procedură ale NAFTA privind reglementarea diferendelor). Deci, organelor politice ale NAFTA nu le sunt atribuite prerogarive legislative generale. Teoretic, NAFTA poate exercita o influență directă asupra curților naționale ale țărilor membre. Statele Unite au limitat însă prin legislație, influența directă a NAFTA asupra curții sale naționale.
Sarcinile economice ale părților semnatare ale acordului nord-american au fost negociate în cele mai mici detalii, rezultatul acestor negocieri fiind prezentat în textul acordului NAFTA. Până în prezent, statele membre au respectat prevederile acordului, în conformitate cu termenele și cu condițiile prevăzute. Deși există câteva probleme controversate, per ansamblu, dacă le raportăm la cadrul general, ele apar nesemnificative.
În fine, dar nu în ultimul rând, cele două blocuri economice se află în faze diferite ale procesului de integrare. Uniunea Europeană este o uniune vamală. Tratatul CE prevede eliminarea tarifelor și a celorlalte restricții din calea comerțului între statele membre, inclusiv instituirea unui tarif comun aplicabil bunurilor originare din afara teritoriului UE. Tratatul CE reglementează libera circulație pe teritoriul său a bunurilor originare din afara teritoriului UE, în condițiile plății tarifului comun aplicabil la intrarea bunurilor în orice stat membru. Tratatul CE își propune fundamentarea unei politici comerciale comune, care să permită țărilor membre să urmeze un program coordonat de politică comercială. Tratatul CE prevede și libera mișcare a serviciilor, capitalurilor și persoanelor între statele membre.
NAFTA este o zonă de liber schimb (D. Miron arată în lucrarea sa Integrarea economică regională (Editura Sylvi, București, 2000) că din punct de vedere al rigurozității analitice se pune problema dacă America de Nord poate fi considerată un bloc comercial integraționist în condițiile în care îi lipsește politica comercială comună față de terți. Autorul consideră că NAFTA este în mod indubitabil o zonă conercială preferențială, cu multe din atributele unui bloc comercial (există semnale că se va proceda la o extindere a spațiului comercial preferențial). Acordul prevede eliminarea tarifelor și a celorlalte restricții din calea comerțului între statele membre, dar nu prevede și instituirea unui tarif comun aplicabil bunurilor originare din afara teritoriului NAFTA. Cu excepția unor bunuri originare din afara NAFTA, dar care au suferit transformări într-o țară membră, astfel încât dobândesc un caracter originar, asemenea bunuri provenite dintr-o țară terță fac obiectul plății tarifelor la intrarea în orice țară membră a blocului nord-american. NAFTA își mai propune libera circulație a serviciilor și a capitalului, precum și libera circulație limitată a persoanelor, între țările membre. În privința politicii comerciale trebuie precizat că, în afara unor limite impuse de acord referitor la relațiile cu țările terțe, NAFTA nu mandatează țările membre să urmeze o politică comercială comună.
4.2. Uniunea vamală și liberul schimb
Până în prezent, majoritatea studiilor erau axate pe teoria uniunilor vamale, în vreme ce acordurile de liber schimb erau aproape ignorate. Cu toate acestea, negocierea acordurilor de liber schimb între Canada, SUA și, mai târziu, Mexic, a deplasat recent centrul atenției asupra efectelor zonelor de liber schimb. Reamintim că ceea ce face distincția între o zonă de liber schimb și o uniune vamală este că fiecare țară participantă la o zonă de liber schimb își instituie propriile măsuri de protecție împotriva importurilor din restul lumii. Este deci foarte probabil ca țările membre să practice bariere tarifare și netarifare diferite la importul produselor provenite din afara zonei de liber schimb. Aceasta mărește posibilitatea reorientării de comerț. Acest efect apare atunci când importurile pătrund în zona de liber schimb prin țara membră care practică cel mai redus tarif. Desigur, aceasta presupune ca, costul transportului și celelalte costuri legate de import să nu depășească diferența între ratele tarifare. Consecințele acestei reorientări de comerț sunt, prin urmare, echivalente cu efectele adoptării unui tarif extern comun la nivelul celui mai redus tarif practicat în interiorul zonei de liber schimb, pentru toate mărfurile intrate în statele membre. Presupunând că termenii de schimb nu se modifică, efectul reorientării de comerț va limita extinderea deturnării de comerț și va avea efecte pozitive asupra bunăstării țărilor membre (Mikic, Mia – International Trade, St. Martin’s Press, Inc., New York, 1988). Totuși, dacă termenii de schimb se modifică, acest lucru va avea un impact asupra distribuției bunăstării între țările membre și restul lumii. Reorientarea de comerț va reduce atât câștigurile în termeni de schimb ale țărilor membre, cât și pierderile pentru restul lumii, comparativ cu o uniune vamală, în condiții ceteris paribus.
Pe lângă reorientarea de comerț, o zonă de liber schimb creează posibilitatea reorientării producției și reorientării investițiilor. Reorientarea producției apare atunci când producătorii unor bunuri ce necesită materii prime sau componente din import, își amplasează producția în țările cu cele mai reduse tarife la aceste importuri.. NAFTA însă, se prezintă ca o confederație de state suverane, fiecare membru menținându-și autonomia politică în luarea deciziilor, decizii ce trebuie să țină totuși seama de anumite constrângeri impuse prin acord. Aparatul politic decizional al NAFTA presupune încadrarea deciziilor conferite în mod tradițional ministerelor comerciale de către guvernele lor, în strategia trasată de către autoritatea centrală (Comisia de Liber Schimb). Sub un alt aspect, Curtea Europeană de Justiție atribuie Tratatului Comunității Europene rolul de cartă constituțională, reafirmându-și în același timp poziția sa de garant al acestei constituții. Spre deosebire de Uniunea Europeană, NAFTA nu își propune să servească drept constituție, în sensul modificării ierarhiilor deja instituite pe continentul american.
Tratatul CE are în vedere și adoptarea unor directive, reguli și decizii de către organele Uniunii Politice. Aceste reglementări sunt cunoscute drept “legislația secundară”, denumire crea puterii grupurilor de interese și la reducerea tarifului practicat, comparativ cu nivelul tarifului individual adoptat de fiecare țară membră a zonei de liber schimb.
4.3. Relațiile economice externe ale UE și SUA
Înainte de unificarea monetară, țările din zona euro, privite în mod individual, costituiau economii mici sau mijlocii deschise spre exterior. Împreună, ele formează în prezent o zonă relativ închisă, ca SUA și Japonia. Rata de deschidere – măsurată ca pondere procentuală a exporturilor și a importurilor în PIB – era în 1998 de cca. 13%. Zona euro, în ansamblul său, cu vasta sa piață internă și beneficiind de moneda unică, este, la ora actuală, una din cele mai mari economii mondiale, compatibilă prin talia sa cu SUA și Japonia. Trebuie precizat însă că, între statele membre ale zonei euro apar diferențe structurale importante. Ponderile agriculturii, industriei și serviciilor variază între țări.
Între cele trei zone economice, zona euro, SUA și Japonia (Tabelul 4.1.), există, totuși, diferențe în rata lor de deschidere1 globală față de alte regiuni ale lumii. Gradul de deschidere al economiei este același pe cele două coaste ale Atlanticului, între 12 și 13% din PIB, dar el nu este decât de 8% din PIB în Japonia, a cărei piață este tot mai puțin deschisă (rata sa de deschidere atinsese 15% în 1980).
În ceea ce privește protecția tarifară în UE, comparativ cu alte zone, rundele succesive de negocieri multilaterale în cadrul GATT au diminuat considerabil taxele vamale pentru produsele industriale.
Tabelul 4.1
Primele trei puteri industrializate în 1999
Sursa: Eurostat et FMI
Global, costul protecției schimburilor extraeuropene poate fi evaluat între 6 și 8% din valoarea adăugată comunitară, jumătate revenind, în echivalent, costurilor datorate barierelor netarifare. Aceasta ar însemna că rata de protecție în industria europeană ar corespunde unei taxe vamale medii de 14%. Dar această protecție nu este superioară celei de care beneficiază industria americană. Sectoarele cele mai protejate sunt: ciment, chimie-farmacie, lemn, hârtie, electronică (magnetoscoape, fotocopiatoare), oțel, automobile, textile-îmbrăcăminte.
Tabelul 4.2
Media taxelor vamale (la produse industriale) în %, după Runda Tokyo
Sursa: GATT
După cum rezultă din Tabelele 4.2. și 4.3, protecționismul tarifar comunitar nu este mai ridicat decât cel al principalilor săi competitori. După negocierile din cadrul Rundei Tokyo, media aritmetică simplă a taxelor vamale pentru produsele industriale era de 6,4% pentru CEE, de 6,3% pentru SUA (indicatorul de dispersie arată însă că, în cazul SUA, apar numeroase diferențe în ceea ce privește nivelul taxelor aplicate la diferite produse, fiind mult mai protejate produsele sensibile și slab protejate celelalte) și respectiv de 6% pentru Japonia (N. Sută, 2000).
Tabelul 4.3
Media taxelor vamale (la produse industriale) în %, după Runda Uruguay
Sursa: GATT
În concluzie, din punct de vedere tarifar, protecția la granițele comunitare, este foarte slabă, ca și în cazul altor țări industrializate, deși la unele produse sensibile (componente electronice, textile) taxele vamale sunt oarecum mai ridicate.
Tabelul 4.4
Ponderea exporturilor și importurilor, în procente din PIB
Sursa: Bulletin mensuel de la BCE, decembrie 1999
În ceea ce privește exporturile și importurile (Tabelul 4.4.), zona euro apare mai deschisă decât SUA și Japonia. Exporturile sale de bunuri și servicii constituie aproximativ 17% din PIB, în timp ce ele depășesc cu puțin 11% din PIB în cazul SUA și Japonia. În același timp, importurile comunitare reprezintă cca. 15% din PIB, față de cca. 13% și respectiv 10% pentru SUA și Japonia.
Acești indicatori agregați furnizează informații asupra importanței relative a comerțului exterior, dar nu și asupra altor puncte importante, precum rata de deschidere față de diferiți parteneri comerciali regrupați în funcție de localizarea lor geografică sau de nivelul lor de dezvoltare economică.
Tabelul 4.5
Repartizarea geografică a comerțului exterior al
zonei euro, Statelor Unite ale Americii și Japoniei
Sursa: Bulletin mensuel de la BCE, decembrie 1999
Tabelul 4.5. furnizează o repartizare geografică a comerțului exterior al celor trei mari zone economice, importanța fiecărei regiuni partenere fiind exprimată în procente din PIB. Din tabel rezultă că Japonia și zona euro au, în termeni de PIB, grade de deschidere comparabile ale economiilor lor, la importurile din celelalte două zone (cca. 2,5% din PIB), în ciuda faptului că economia japoneză are un grad de deschidere relativ mai mic la schimbul internațional. Aceasta se datorează concentrării tranzacțiilor comerciale japoneze cu celelalte țări industrializate, asupra SUA și zonei euro. Invers, SUA și zona euro au legături comerciale importante cu alte țări industrializate.
Din tabel rezultă că Japonia și zona euro au, în termeni de PIB, grade de deschidere comparabile ale economiilor lor, la importurile din celelalte două zone (cca. 2,5% din PIB), în ciuda faptului că economia japoneză are un grad de deschidere relativ mai mic la schimbul internațional. Aceasta se datorează concentrării tranzacțiilor comerciale japoneze cu celelalte țări industrializate, asupra SUA și zonei euro. Invers, SUA și zona euro au legături comerciale importante cu alte țări industrializate.
O trăsătură comună este faptul că aproximativ jumătate din schimburile fiecăreia dintre cele trei zone se efectuează cu economii emergente, dar există diferențe considerabile în repartiția geografică a acestor schimburi. Cele trei zone apar deschise față de diferite blocuri de țări emergente. Gradul de deschidere al Japoniei față de restul Asiei, la exporturi, a fost de trei ori mai ridicat decât cel al SUA și al zonei euro, în timp ce, măsurat la importuri, acest grad de deschidere este practic identic pentru Japonia și SUA. Dimpotrivă, o parte semnificativă a comerțului zonei euro cu țările emergente se efectuează cu țările Europei Centrale și de Est, în timp ce schimburile similare ale Japoniei și SUA cu același grup de țări, sunt foarte limitate. De manieră comparabilă, zona euro și Japonia au legături comerciale reduse cu America Latină, contrar SUA.
Pe scurt, cele trei principale economii se caracterizează printr-o deschidere limitată, chiar dacă zona euro tinde a fi ușor mai deschisă decât SUA și Japonia. Sunt însă demne de remarcat diferențele substanțiale de deschidere a acestor economii față de alte regiuni. Astfel, global, zona euro, SUA și Japonia sunt expuse de manieră diferențiată la șocuri externe de origine comercială.
4.4. Relațiile diplomatice SUA-UE
Uniunea Europeană și Statele Unite sunt cele mai mari economii în lume. Împreună economiile celor două, fac cât jumătate din economia mondială. UE și Statele Unite au, de asemenea, cele mai multe relații bilaterale și cele mai multe investiții. Fluxurile comerciale transatlantice și investițiile zilnice se ridică la 1 miliard de USD pe zi, și împreună comerțul se ridică la 40% din întregul comerț mondial. Printr-o strânsă conlucrare, UE și SUA își pot promova interesele comune și urmări interesele într-o manieră mult mai eficientă.
SUA a avut relații diplomatice cu UE și cu precursorii ei încă din 1953, atunci când primii observatori din SUA au fost stabiliți pentru a monitoriza Comunitatea de Apărare Europeană și CECO. În 1961, a fost numită Comisia Statelor Unite în Comunitățile Europene. În 1954 și UE a trimis reprezentanți ai Comisiei Europene la Washington, în special datorită eforturilor făcute de Jean Monnet. Un Birou permanent a fost stabilit la New-York, pe lângă Națiunile Unite, în 1964. În 1971, biroul de la Washington a devenit o Delegație oficială cu drepturi și privilegii diplomatice depline. Această Delegație reprezintă UE în negocierile diverselor probleme cu guvernul Statelor Unite și raportează frecvent Bruxelului. Totodată, această delegație ține legătura cu diversele instiuții internaționale ce își au sediul în Washington.
Pietrele de temelie ale relațiilor UE și SUA sunt Declarația Transatlantică, Noua Agendă Transatlantică și Parteneriatul Economic Transatlantic.
Declarația Transatlantică a fost adoptată de UE și SUA în 1990. Această Declarație a pus bazele unei cooperări și consultări mai intense între UE și SUA. Cooperarea se referă la domeniile: economic (liberalizare, OCDE, politici concurențiale, etc.), educație, știință și cultură. O mașinărie de summit-uri bianuale și întruniri ministeriale a fost pusă în mișcare și întruniri ad hoc între Președenția UE și Secretarul de Stat au fost inițiate.
În 1995, Noua Agendă Transatlantică (NAT) și Planul de Acțiune Comună UE-SUA au fost adoptate cu ocazia Summit-ului dela Madrid. NAT și Planul de Acțiune furnizează un cadru pentru parteneriate UE-SUA în privința unor activități diverse grupate în patru mari capitole: promovarea păcii și a stabilității, a democrației și a dezvoltării (în zone ca fosta Zugoslavie și Orientul Mijlociu); rezolvarea problemelor globale (protecția mediului, sănătate publică); contribuția la expansiunea comerțului mondial și încurajarea unor legături mai strânse (Parteneriatul Economic Transatlantic și alte probleme economice rezolvate sub umbrela OMC); promovarea unor strânse legături peste Atlantic.
Progrese remarcabile au fost făcute începând din 1995. În Mai 1997 la Summit-ul UE-SUA a fost semnat Acordul de Cooperare Vamală și de Asistență Mutuală în privința problemelor vamale. Pe 4 Iunie 1998 a fost semnat Acordul de aplicare a principiilor pozitive ale comitetului în ceea ce privește legile concurenței; Acordul referitor la Știință și Tehnologie (semnat la 5 Decembrie 1997) extinde și întărește activitățile între instituții științifice ale UE și diverse agenții de cercetare americane. Un alt acord semnat este și Acordul de Echivalență Veterinară (semnat la 20 Iulie 1999)care facilitează comerțul cu animale vii și cu produse din carne între UE și SUA.
La summit-ul din Mai 1998 a fost lansat Parteneriatul Economic Transatlantic. Acesta este o abordare mai largă a problemelor tratate de NAT. Acest parteneriat include atât elemente bilaterale cât și multilaterale. Bilateral, scopul este înlăturarea barierelor din calea comerțului. Scopul multilateral este de a promova liberalizareacomerțului la scară mondială. Un aspect inovativ al acestei propuneri este de a integra și problemele legate de forța de muncă, afaceri, mediu și problemele legate de consum. Specialiștii consideră că este prea de vreme să se pronunțe în ceea ce privește eficiența acestui parteneriat.
La 21 Iunie 1999, prin Declarația de la Bonn adoptată cu ocazia Summit-ului de la Bonn, ambele părți s-au angajat la un parteneriat egal în privința problemelor economic, politice și de securitate. Această recunoaștere explicită a egalității reprezintă un pas înainte față de NAT. Declarația de la Bonn subliniază modul în care UE și SUA vor să-și modeleze relațiile în următorul deceniu.
4.5. Uniunea Europeană – regionalizare sau mondializare ?
De la începutul anilor ’80, mondializarea este considerată ca fiind principala cauză a creșterii șomajului, a sărăciei, a delocalizărilor și a restructurărilor industriale în cea mai mare parte a țărilor occidentale. Deși această apreciere privind efectele mondializării se bazează pe o analiză simplistă, ea pune în evidență influența crescândă a liberalizării și a jocului concurențial asupra ansamblului economiilor.
Revigorată și amplificată de sfârșitul bipolarismului, mondializarea apare ca un fenomen ireversibil tinzând să modifice fundamental rolul și locul țărilor de mărime mică și mijlocie în ordinea economică internațională, în mod particular în spațiul european. Această dinamică a relațiilor economice internaționale dă naștere la multe întrebări referitor la pertinența procesului integrărilor regionale. Deși Europa Comunitară a devenit un model de integrare regională, anumiți observatori ai fenomenului consideră că Europa va deveni o simplă componentă a liberului schimb mondial. Este evident faptul că interacțiunea constantă între natura liberală a procesului de integrare și inserția continuă a economiilor naționale în procesul de internaționalizare face ca regionalizarea să fie mai puțin identificabilă, comparativ cu mondializarea. Aceasta supune Uniunea Europeană la două tipuri de forțe, forțe centrifuge generate de procesul de mondializare și forțe centripete generate de obiectivele ambițioase ale integrării economice.
Procesul de liberalizare a economiilor europene se traduce prin dezvoltarea forțelor centrifuge ce pun în umbră procesul de integrare economică europeană. Această inserție mondială explică, într-o anumită măsură, incapacitatea statelor europene de a pune în aplicare politici economice autonome.
Participarea țărilor europene, începând cu 1947, la diversele negocieri multilaterale ale GATT și semnarea mai multor acorduri de asociere au oferit unor numeroase țări un acces privilegiat la piața comună europeană. Ratele de dependență comercială și de deschidere în exterior a Europei și a Statelor Unite în 1994, arată importanța relativă a inserției mondiale a economiilor europene. Tabelele 4.6. și 4.7. ne oferă informații privind dependența și deschiderea comercială a Uniunii în 12, comparativ cu dependența și deschiderea comercială a Statelor Unite și respectiv dependența și deschiderea comercială a Uniunii în 12, comparativ cu dependența și deschiderea comercială a Europei Occidentale și NAFTA.
Ratele de dependență, de deschidere, respectiv de dependență-deschidere se determină după următoarele formule:
Rata de dependență = (importuri ale țării sau regiunii / PIB al țării sau regiunii) x 100
Rata de deschidere = (exporturi ale țării sau regiunii / PIB al țării sau regiunii) x 100
Rata de dependență-deschidere = (exporturi + importuri / PIB al țării sau regiunii) x 100
Tabelul 4.6
Ratele de deschidere ale SUA și UE în 1998
Sursa: tabel construit pe baza datelor Organizației Mondiale a Comerțului (2000),
Le commerce international: tendances et statistiques, Geneve.
Tabelul 4.7
Ratele de deschidere ale UE, Europei Occidentale și NAFTA în 1998
Sursa: tabel construit pe baza datelor Organizației Mondiale a Comerțului (1999).
Tendința care se desprinde este creșterea deschiderii economiilor în fața fluxurilor de capitaluri productive și financiare. Sursa acestei faze de deschidere a economiilor la mișcările de capitaluri poate fi considerată mondializarea, deoarece ea accelerează procesul de internaționalizare a economiilor, dar mai ales modifică natura acestui proces; liberalizarea mișcărilor de capitaluri afectează de o manieră mai direcță autonomia țărilor de mărime mică și mijlocie și poate deveni un factor de creștere a incertitudinilor.
Câteva date demonstrează inserția mondială a țărilor membre ale Uniunii Europene (Echinard, Yann – L’Union Europeenne: regionalisation ou mondialisation, Revue du Marche comun et de l’Union Europeenne, nr.406, 1997) prin parcurgerea celor trei etape binecunoscute: internaționalizarea schimburilor de bunuri și servicii, mondializarea mișcărilor de capitaluri și dezvoltarea de către marile întreprinderi a strategiilor globale.
Tabelul 4.7
Valoarea și ponderea exporturilor regionale în comerțul mondial cu mărfuri în 1998
Sursa: tabel construit pe baza datelor Organizației Mondiale a Comerțului (1999),
Le commerce international: tendances et statistiques, Geneve.
Între 1958 și 1998, exporturile de mărfuri intra-vest europene au evoluat de la 52% la aproape 70% din totalul schimburilor în zonă. Această regionalizare a schimburilor este cea mai intensă din lume, însă nu este și unica; ea își face simțită prezența în majoritatea țărilor lumii, începând cu sfârșitul anilor ’60, mai puțin în Europa Centrală și Orientală și în fosta URSS, unde se manifestă fenomenul de deregionalizare. În ceea ce privește zona asiatică, ponderea comerțului intraregional a crescut de la 36,6% în 1968 la aproape 50% în 1993.
Potrivit raportului OMC, în ultimii 50 de ani, schimburile extraeuropene (Tabelul 4.8.) și-au menținut nivelul, raportat la producția europeană. Acest lucru, confirmă, dacă mai era necesar, că intensificarea schimburilor extranaționale ale țărilor europene se datorează în primul rând intensificării schimburilor intra-vest europene.
Studiul evoluției investițiilor străine directe aparținând Uniunii Europene (Tabelul 4.9.) confirmă procesul de regionalizare. Ponderea lor în totalul investițiilor străine directe a crescut de la 27,1% în 1984 la 50,5% în 1999. Proiectul pieței interne și cel al unificării monetare pot explica această evoluție.
Acestei regionalizări comerciale și financiare îi corespunde o specializare industrială europeană. Studii recente arată că specializarea Comunității Europene prin comparație cu Eurafrica, America și Asia-Oceania se realizează în mecanică, chimie, materiale de transport, industrie agroalimentară și material electric. Această specializare europeană se bazează pe o diviziune calitativă a muncii și pe dezvoltarea unei competitivități având la origine calitatea și varietatea produselor, și nu prețul.
Intensificarea relațiilor comerciale între țările din zona Europei și specializarea industrială europeană demonstrează importanța dezvoltării schimburilor intra-ramură și schimburilor inter-ramuri de bunuri intermediare.
Tabelul 4.9
Evoluția ponderii ISD interne UE (% din totalul ISD)
Sursa: Sachwald F. (1996), Realitățile integrării regionale
Procesul de regionalizare nu este deci un mit. Intensificarea relațiilor comerciale și financiare de-a lungul ultimilor 40 de ani a fost mai accentuată între țările europene, decât în raporturile cu restul lumii. Această dinamică este confirmată și de alte regiuni ale globului, cum sunt Asia și America de Nord. Regionalizarea mișcării factorilor de producție și a mișcării capitalului, a alianțelor și fuziunilor între întreprinderi este însoțită de pierderea autonomiei politicilor economice naționale.
4.6. Dificultăți în relațiile economice euro-americane
Cu toate că există o strânsă cooperare între cele două blocuri comerciale, așa cum am văzut mai sus, apar și anumite puncte sensibile în relațiile bilaterale, cum ar fi (Sută, Nicolae– Integrare Economică Europeană, Ed. Economică, București, 1999, p.258): neînțelegerile pe planul produselor agricole, recunoașterea mutuală a normelor și certificărilor, divergențele în planul audiovizualului, divergențe privind modalitățile de reglementare a diferendelor și divergențele privind relațiile monetare.
Neînțelegerile pe planul produselor agricole reprezintă punctul de divergență cel mai important și cel mai vechi, apărând odată cu intrarea în funcțiune a politicii agricole comunitare (PAC). Sistemul de susținere a prețurilor, care constituia esența PAC, până la reformele din 1986, a fost considerat foarte protecționist, din cauza restituirilor la export și a prelevărilor variabile la import. Fiind primul stat exportator de produse agricole din lume, SUA au considerat întotdeauna că acest sistem dăuna schimburilor comerciale internaționale și întărea în mod artificial competitivitatea CEE, în defavoarea lor, mai ales pe piața de cerereale.
“Critica americană, chiar dacă este fondată, este oarecum parțială. De fapt, politici de susținere a agriculturii există pe ambele maluri ale Atlanticului – și de aceea au și apărut critici din partea unor țări în curs de dezvoltare sau a unor țări mari și foarte competitive în ceea ce privește produsele agricole, precum Australia și Noua Zeelandă – dar le sunt fundamental diferite: susținerea prețurilor în Europa, modelul anglo-saxon de plăți compensatorii în SUA”. Acordurile de la Runda Uruguay s-au semnat pe baza unor compromisuri și au fost acompaniate de reforma PAC. Acest lucru nu a slăbit însă tensiunile, mai ales cele în domeniul normelor sanitare: exporturile americane de carne tratată cu hormoni continuă să fie interzise, deoarece legislația europeană condamnă această practică; normele americane constituie, pe de altă parte, piedici în calea exporturilor europene de brânzeturi și de vinuri.
Recunoașterea mutuală a normelor și certificărilor reprezintă o problemă care trece, desigur, de sfera produselor agricole, deoarece problema obstacolelor legate de diversele norme tehnice constituie principala barieră în calea dezvoltării comerțului mondial. UE încearcă să generalizeze principiul recunoașterii mutuale, pe care l-a pus în aplicare pentru a suprima obstacolele la penetrarea pe piața unică. Este un demers dificil deoarece el presupune un acord al partenerilor asupra cerințelor fundamentale privind normele tehnice. Cele două părți au semnat în 1995 un document comun privind cooperarea în acest domeniu: UE certifică produsele destinate pieței americane, autoritățile americane acordă licențe pentru produsele conforme cu normele UE.
Divergențele în planul audiovizualului au pornit de la o directivă (“Television sans Frontieres”) adoptată pe 3 octombrie 1989 de ministerele culturii și telecomunicațiilor din UE, pentru a face față concurenței americane în domeniul audiovizualului (cinema, producții de televiziune, etc.). Aceasta instituia “cote de difuzare” care obligă televiziunile europene să consacre “o proporție majoritară” din timpul lor de transmisie “producțiilor europene”, atunci când acest lucru este posibil. La runda Uruguay, europenii au obținut dreptul aplicării principiului exceptării culturale, audiovizualul fiind exclus provizoriu din planul de liberalizare a schimburilor cu serviciile. Dar B.Cassen atenționa: “putem fi convinși că mașina hollywoodiană (al cărei purtător de cuvânt, dl. Jack Valenti, a declarat fără nici o umbră de umor că ceea ce a contat pentru europeni și în special pentru francezi în cadrul negocierilor GATT erau banii!) se va pune în mișcare, de această dată îndreptându-se spre reglementările GATT, unde UE va trebui să negocieze pas cu pas eventualele derogări” (Sută, Nicolae – Integrare Economică Europeană, Ed. Economică, București, 1999, p.259).
Divergențele privind modalitățile de reglementare a diferendelor se nasc din reproșurile făcute de UE Statelor Unite în legătură cu faptul că, acestea din urmă încearcă să rezolve conflictele comerciale pe o bază bilaterală și nu multilaterală. Statele Unite au un arsenal legislativ impresionant în această privință începând cu “secțiunea 301” din Trade Act promulgat în 1974 și continuând cu avatariile acestui act: “super 301”, “301 specială”, “secțiunea 337”, etc. prin care se iau măsuri de retorsiune față de statele vinovate de protecționism. UE nu este în mod deosebit afectată de aceste măsuri (cu excepția domeniilor sensibile cum ar fi cel al utilizării hormonilor de creștere), numai că ea nu dispune, după cum se știe, de astfel de măsuri de retorsiune. Din această cauză, UE doerște ca OMC, dotată cu un organ de reglementare a diferendelor al cărui mecanism este mai eficient decât în cazul vechiului GATT, să poată juca efectiv rolul de arbitru în cadrul multilateral al desfășurării relațiilor comerciale între state. Mai ales că anumite dispoziții legislative americane afectează relațiile UE cu alte țări. De exemplu, legea Helms-Burton din 1996 (Cuban Liberty and Democratic Solidarity Act) princare se acordă dreptul americanilor ale căror bunuri au fost naționalizate de regimul cubanez începând cu 1959, să urmărească în justiție întreprinderile străine cae fac schimburi cu societățile naționalizate din insulă. Uniunea Europeană, cu care Cuba realizează aproape jumătate din comerțul său exterior, a început o procedură de conciliere în cadrul OMC. Aceasta s-a soldat în 1997 cu acceptarea de către SUA a unor derogări pentru UE de la legea respectivă. La fel este și cazul Legii Amato din august 1996 (Iran and Lybia Sanctions Act) care vizează impnerea de sancțiuni economice – interdicția de a exporta către SUA, interdicții privind transferurile de tehnologie de origine americană, etc. – oricărei companii străine care investește mai mult de 40 de milioane de dolari în sectoarele petrolier și al gazelor naturale din Iran și Libia, state care sunt acuzate că favorizează terorismul internațional. Această lege afectează în mod special o serie de companii europene.
Relațiile monetare sunt la rândul lor o sursă de tensiuni deoarece statutul demonedă de rezervă și de etalon internațional al dolarului a permis mult timp Statelor Unite să își finanțeze deficitul balanței de plăți cu propia monedă. Pe plan monetar, putea impune băncilor centrale din alte țări cum să gestioneze cursul de schimb al dolarului (Sistemul Monetar European a fost întotdeauna sensibil la fluctuațiile dolarului). Introducerea euro constituie o soluție la această problemă. Ea va modifica, în timp, statutul monetar internațional al SUA.
4.7. Atentatele din 11 septembrie: scăderea ratei de creștere PIB
Perspectivele economice în Uniunea Europeană s-au deteriorat în lunile de după evenimentele din 11 septembrie 2001, atingând economiile care s-au aflat și așa într-o scădere ca rezultat al unor șocuri regionale și globale (precum prețurile prea înalte ale petrolului și ale alimentelor, reevaluarea sectorului tehnologic și telecomunicațiilor). Indicatorii producției industriale, activitatea sectorului de servicii, dar și încrederea într-o serie de afaceri au slăbit în toată UE. Alți indicatori de bază privind condițiile de afaceri se confruntă cu o schimbare negativă, făcând timpul de redresare incert. Reducerea activității este semnificativă, cu impact direct asupra comerțului, a legăturilor economice și financiare internaționale, în general. Încrederea consumatorilor s-a diminuat, de asemenea, reflectând tendința privind creșterea, într-o mai mică măsură, a venitului real și creșterea șomajului. La aceasta se adaugă sentimentul de presiune datorat incertitudinilor naționale și globale (IMF, 2002).
Tabel 4.10
Evoluția PIB în UE
Sursă: EUROSTAT, 30.05.2002
Ca rezultat, rata PIB a crescut în trimestrul I al anului 2002 în Uniunea Europeană doar cu 0,2%, iar în zona euro cu doar 0,1%. Dar în tot anul trecut, în fiecare trimestru am putut remarca o scădere continuă în creșterea ratei acestui indicator în ambele zone (este vorba de UE și zona euro). O scădere masivă a ratei de creștere a PIB în UE și în zona euro a avut loc în trimestrul II al anului 2001, cînd scăderea a fost de 0,9% față de trimestrul I al aceluiași an în ambele zone, iar scăderea cea mai drastică a fost înregistrată în trimestrul IV al anului 2001, adică în lunile octombrie, noiembrie și decembrie, primele trei luni de după atentate. Astfel, în zona euro, rata de creștere a PIB a scăzut cu 1,0% față de trimestrul III, înregistrând, astfel, o creștere de doar 0,3%, față de 0,9% pe între teritoriul Uniunii Europene.
Pentru a se vedea mai bine evoluția PIB o voi prezenta și grafic, deoarece vizualizând efectul asupra omului are un impact și mai puternic.
Figura 4.1. Scăderea ratei PIB în UE și zona euro
În ceea ce privește evoluția PIB de după 11 septembrie 2001, este foarte interesant să facem o defalcare a ratei de creștere a PIB pe fiecare țară membră a Uniunii Europene (tabel 4.11). După cum putem vedea, din păcate, nouă țări membre ale Uniunii Europene vor confrunta în acest an o scădere în creșterea PIB, ceea ce va duce la scăderea până la sfârșitul anului a PIB, atât în UE, cât și zona euro. Astfel, anul 2002 se va finaliza – conform așteptărilor – cu o rată de creștere a PIB de doar 1,3% în UE față de 1,7% din 2001 și cu o creștere de doar 1,2% în zona euro, față de 1,5 înregistrat în anul precedent.
Tabel 4.11
Evoluția PIB în UE defalcat pe țări membre
Sursă: World Economic Outlook, 2002
Există șapte țări, care, deși, se confruntă cu dificultăți mari datorită recesiunii, se pare că în acest an, totuși, vor reuși să înregistreze o rată de creștere a indicatorului macroeconomic PIB mai mare decât în 2001. Deși diferența este foarte mică, aceasta va ajuta țările să iasă mai ușor din impas. Suedia este țara care, în acest an, va avea o rată de creștere a PIB cu 0,5% mai mare decât în anul precedent, astfel ea va înregistra o creștere de 1,7%.
Irlanda este însă țara care pe anul 2002 după estimări va avea o rată de creștere a PIB cu 3,1% mai mică ca în anul precedent, dar totuși va înregistra o creștere de 3,0%.
Țara cu cea mai mare rată de creștere a PIB înregistrat în acest an va fi Luxemburgul, cu 3,2%, înregistrând o scădere de doar 0,1% față de 2001 în privința ratei de creștere a PIB, dar nu trebuie să uităm că, în 2000, Ducatul a înregistrat o rată de creștere a PIB de 8,5%, care l-a plasat pe locul doi după Irlanda.
Deși în acest an se preconizează că Germania va înregistra o creștere cu 0,2% a ratei de creștere a PIB față de 2001, totuși economia ei a fost cea mai afectată. În acest an, Germania va avea o rată de creștere a PIB de doar 0,7%, dar și în anul trecut avea de doar 0,5%. Această slăbire a economiei germane va avea efecte puternice asupra întregii regiuni a Uniunii Europene, datorită legăturilor sale economice foarte puternice în Europa.
4.8. Schimbările suferite de exporturile și importurile
Uniunii Europene
În 2001, exportul mondial de mărfuri a scăzut, față de 2000, cu 4%, înregistrând astfel 6.162 miliarde dolari americani, față de 6.180 miliarde dolari. Aceasta a fost cea mai spactaculoasă scădere înregistrată din 1982. Toate cele trei grupuri de produse de mărfuri – produse agricole, produse miniere și produse manufacturiere – au înregistrat o scădere valorică în export. Comerțul cu serviciile comerciale a scăzut și el cu 1% față de anul anterior, înregistrând valoarea de 1.440 miliarde dolari. Scăderea în valoarea serviciilor de transporturi și călătorii nu a fost compensată în totalitate de creșterea în valoare a altor altor servicii comerciale, ca comunicații, asigurări și servicii financiare precum și redevențe și licențe. O scădere a serviciilor se datorează și unei reduceri mai mici a prețurilor pentru servicii decât pentru bunuri. Dacă privim comerțul mondial de mărfuri pe regiuni în tabelul 4.12., putem remarca că, toate cele șapte regiuni geografice au înregistrat performanțe mai slabe de export și de import în anul 2001 decât cu un an în urmă. Cu excepția economiilor în tranziție toate regiunile au ropotat o scădere în exportul lor de mărfuri. În ce privește importul de mărfuri au înregistrat o creștere trei regiuni din cele șapte: economiile în tranziție, Africa și Orientul Mijlociu.
Comerțul Europei de Vest nu a înregistrat așa o mare scădere ca și cea a Statelor Unite. Astfel, exporturile de mărfuri în Uniunea Europeană au scăzut doar cu 1%, față de 6% în America de Nord, iar importurile cu 2%, față de tot 6%.
Comerțul mondial cu servicii comerciale a scăzut cu 1% la 1.440 miliarde dolari în 2001. Primul declin a exportului mondial de servicii comerciale din 1983 încoace a afectat toate categoriile de servicii și toate regiunile principale. Serviciile de transporturi au scăzut cu 2%, iar cele de călătorii cu 3%. Exporturile a celor mai dezvoltate categorii de servicii (incluzând comunicațiile, asigurările, serviciile financiare precum și licențele și redevențele) au stagnat în 2001.
Tabel 4.12
Comerțul mondial cu mărfuri pe regiuni 1990 – 2001 (miliarde dolari și %)
Sursă:WTO, Annual Report 2002
Impactul scăderii în comerțul cu servicii comerciale diferă foarte tare în cele mai importante regiuni. Cele mai multe înregistrează un declin atât în exporturi cât și în importuri. O creștere în exporturi înregistrează doar economiile în tranziție, cu o creștere de 10%, iar Europa de Vest înregistrează o stagnare. Și importurile de servicii comerciale economiilor în tranziție au crescut, în 2001, cu 11%, iar cele ale Americii Latine cu 2%, cele ale Europei de Vest înregistrează o stagnare.
Tabel 4.13
Comerțul mondial cu servicii comerciale pe regiuni 1990 – 2001 (miliarde dolari și %)
Sursă:WTO, Annual Report 2002
Comerțul cu servicii a Europei de Vest a stagnat în 2001. Măsurat în euro scăderea în 2001 este considerabil mai pronunțat ca și aprecierea dolarului față de euro a fost mai mică în 2001 decât în 2000. Europa de Vest înregistrează diferențe în performanța comercială, ceea ce se poate observa între cele trei cele mai mari țări (Marea Britanie, Germania și Franța), care au înregistrat o scădere în exportul și importul lor, și Italia și Spania care însă au înregistrat o creștere în ambele domenii. Irlanda cintinuă să raporteze cel mai dinamic comerțul u serviciile în Europa de Vest.
Înformațiile obținute până la sfârșitul lunii martie 2002, indică că descreșterea cererii în SUA a fost oprită și că acum aceasta va începe să crească din nou. În Europa de Vest datele privind secretele de afaceri și cele care ordonează veniturile punctează o revigorare a investițiilor și o creștere mai mare a consumului în cursul anului 2002.
Concluzii generale:
Procesul globalizării economiei ne apare ca o rezultantă a intensificării activității companiilor multinaționale, cât și o cauză a afirmării lor tot mai puternice pe plan internațional. Deși activitatea acestora este concentrată în cea mai mare parte în statele dezvoltate, nu trebuie neglijat impactul lor asupra economiilor în curs de dezvoltare.
Pe fondul diversificării și globalizării producției, valoarea adăugată creată în activitățile desfășurate în străinătate a crescut în ritmuri mai înalte decât cea obținută pe piața internă. În ultimul deceniu a crescut numărul așa – numitelor megafirme care realizează vânzări în străinătate peste un miliard de dolari.
Se remarcă o tendință de concentrare a afacerilor în sectoarele care prezintă cele mai mari avantaje competitive și spre piețele cu un potențial înalt de creștere a cererii, amplificat de un grad mai mare de liberalizare și deschidere.
Noul val al mondializării capitalului, al cărui promotor sunt în primul rând corporațiile multinaționale, se deosebește în multe privințe de cele precedente. El cuprinde o gamă largă de activități, dominate de servicii, facilitate de instrumente financiare extrem de sofisticate.
În cadrul economiei globale, dimensiunile firmelor au devenit un parametru esențial. Mărimea întreprinderilor condiționează expansiunea lor peste hotare, creând, totodată o sinergie operațională și financiară menită a reduce vulnerabilitățile.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Globalizarea Continut Si Semnificatii (ID: 106946)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.