Globalizarea Consecințe Sociale ALE Schimbărilor Economice, Politice ȘI DE Mediu

GLOBALIZAREA: CONSECINȚE SOCIALE ALE SCHIMBĂRILOR ECONOMICE, POLITICE ȘI DE MEDIU

Introducere

Capitolul I. Globalizarea – provocări și schimbări

Elemente definitorii ale globalizării

Fazele globalizării și forțele ce au impact asupra acesteia

Diversificarea formelor globalizării

Capitolul II. Globalizarea – un proces evolutiv

Consecințele globalizării

Structura regională a populației în ecuația generală a globalizării

Migrația într-o lume globală

Capitolul III. Globalizarea economică, politică și de mediu în Europa

Globalizarea economică –costuri și beneficii

Impactul politic asupra globalizării

Probleme de mediu și soluții – necesități ale dezvoltării durabile

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Globalizarea este un termen general care a apărut în anii 1980 și începutul anilor 1990 pentru a descrie ceea ce mulți au considerat a fi o realitate nouă și centrală a vremurilor. Această nouă realitate a fost creată, deci este revendicată, prin eliminarea treptată a barierelor în calea comerțului de mărfuri pe toată perioada scursă după cel de-al doilea război mondial, prin dereglarea piețelor financiare în anii 1980, și printr-o revoluție tehnologică care a redus foarte mult costurile de procesare a informației și a comunicațiilor internaționale. Aceste evoluții au transformat în așa fel baza pentru efectuarea de tranzacții internaționale încât activitatea întreprinderii nu mai este constrânsă de granițele naționale: întreaga lume este la picioarele corporației și atât capitalul cât și forța de muncă ar trebui să migreze la orice punct de pe glob cu cel mai mare randament. (În practică, și în contrast cu un val anterior al globalizării, înainte de primul război mondial, numai mobilitatea globală de capital primește un sprijin general din țările dezvoltate ale economiei de piață.) Presiunile combinate ale creșterii mobilității capitalului, progresul tehnologic și concurența intensă pe piață au adus piețele mai aproape împreună și au sporit interdependența economiilor naționale într-o așa măsură încât nici una dintre acestea nu poate scăpa de influența evenimentelor din părți îndepărtate ale globului.

Mulți dintre cei care acceptă că economiile lumii sunt conduse inevitabil în direcția descrisă mai sus, sunt totuși împărțiti asupra rezultatului probabil. „Unii recunosc că structurile tradiționale vor fi rupte, dar că, totuși, procesul globalizării va aduce o mai mare prosperitate și egalitate, o creștere în domeniul instituțiilor democratice și că o să consolideze bazele păcii.” Alții văd procesul de liberalizare ca având stabilite forțe în mișcare care conțin semințele propriei sale distrugeri: erodarea surselor tradiționale de autoritate și instituțiile sociale care anterior au înmuiat asprimea piețelor libere au dus la creșterea insecurității printre segmente mari de populație, la creșterea inegalităților în interiorul țărilor și între țări, precum și la o deteriorare constantă a mediului și a calității generale a nivelului de trai. „Eliminarea controalelor și a echilibrelor politice și sociale care au făcut capitalismul acceptabil pentru perioadele din secolul al XIX-lea și, mai ales, în urma celui de-al doilea război mondial, sunt de fapt mai mult susceptibile de a provoca o reacție negativă politică împotriva ideii unei piețe libere globale decât să-o consolideze”.

Unii comentatori adoptă o poziție între aceste două percepții, posibil o a treia cale: ei acceptă că „globalizarea este un proces stabilit, că acesta este de neoprit și ireversibil, dar, deși ei împărtășesc opinia că este probabil să fie benefică nu sunt atât de siguri că de acest lucru și sunt mai sensibili la riscurile create de perturbări sociale și anxietate crescută”.

Este adevărat că selecția de opinii cu privire la natura "globalizării" indică faptul că termenul este folosit fără discernământ pentru a acoperi un amestec mare de declarații sau convingeri, pe de o parte, cu privire la modul în care economia mondială, și în special relațiile dintre părțile sale componente, sunt de fapt, în curs de dezvoltare și, pe de altă parte, afirmații despre progresul către o economie globală dacă este sau nu este, de fapt, de dorit. De fapt, globalizarea este termenul utilizat pentru a acoperi o gamă largă de probleme, idei și afirmații, ce este aproape lipsit de sens pentru analiză, spre deosebire de utilizarea retorică.

Lucrarea începe cu explorarea conceptului de globalizare. Am încercat să clarificăm sensul globalizării, să observăm care sunt cele patru faze din diferite perioade de timp și cel mai important, să explorăm câteva din consecințele schimbărilor petrecute de-a lungul evoluției sale.

Termenul de globalizare a dobândit o forță emoțională destul de mare. Unii îl consideră un proces cu efecte benefice – o adevărată soluție pentru viitoarea dezvoltare economică mondială -dar, în același timp, inevitabil și ireversibil. Alții îl privesc cu ostilitate, chiar teamă, considerând că el determină creșterea inegală între națiuni, provoacă șomajul și amenință standardele de viață și interesul social.

În al doilea capitol, lucrarea pornește pe firul evoluției globalizării pentru a observa procesele de apariție și dezvoltare cât și impactul social pe care îl are asupra întregii planete, reliefat pentru a crea baza ultimului capitol, înfățișând schimbările de ordin economic, politic și ecologic asupra globalizării.

În ultimul capitol al lucrării am încercat să înglobăm percepțiile asupra globalizării economice a lumii contemporane care, așa cum e firesc, impune costuri, dar și beneficii. Ceea ce justifică barometrul ridicat al interesului față de globalizare ține de faptul că acest proces ridică mai multe probleme deodată decât sunt programate structurile noastre mentale să rezolve. În partea de final, firele lucrării de față vor fi adunate în ultimele subcapitole, care vor încerca să ofere o descriere sistematică a problemelor Europei – economice, politice și de mediu.

Experiența istorică a ultimelor decenii arată că sursele de conflict n-au dispărut, multe din disputele ivite între națiuni căpătând chiar forme deschise, cu consecințe grave pentru moment, dar, mai ales, pentru viitorul apropiat. Acest lucru a demonstrat relativitatea stării de normalitate, într-o lume în care un eveniment major, petrecut într-un anumit loc, poate să producă, efecte (pozitive sau negative) aproape instantaneu la mari distanțe.

CAPITOLUL I. GLOBALIZAREA – PROVOCĂRI ȘI SCHIMBĂRI

Elemente definitorii ale globalizării

Fiind un concept relativ nou, globalizarea n-a beneficiat de la început de o definiție clară. Dovada cea mai concludentă o constituie faptul că, de-a lungul timpului, globalizarea a fost abordată din diverse puncte de vedere, fiind de cele mai multe ori controversată.

Globalizarea poate fi menționată ca un fenomen, un proces, o stare sau un concept. Acesta a evoluat parțial datorită tendinței de creștere a comerțului internațional dincolo de frontierele naționale și desfășurarea activităților de afaceri în mai multe țări – și din cauza schimbărilor în diferitele aspecte ale mediului de afaceri internațional și nu numai. Luat singur, acesta este un proces care se referă la creșterea interdependențelor între piețe și industrii naționale la scară mondială. Această interdependență tot mai mare între economiile naționale a avut ca rezultat o tendință către piețele mondiale, producția mondială și concurența la nivel mondial. Există mai multe teorii și modele care încearcă să explice procesul de globalizare și pe care le vom aduce în discuție în capitolul de față.

Termenul „globalizare” a intrat pentru prima oară într-un dicționar (Webster) în 1961. De la mijlocul anilor 1989 câștigă o circulație considerabilă: el se alătură ca „adjectiv altor termeni ca piețe, instituții, ecologie, finanțe, stiluri de viașă, comunicații, migrație, legi, fabrici, război, conferințe, societate civilă, evenimente și riscuri”. Termenul de globalizare a dobândit o forță emoțională destul de mare. Unii îl consideră un proces cu efecte benefice – o adevărată soluție pentru viitoarea dezvoltare economică mondială -dar, în același timp, inevitabil și ireversibil. Alții îl privesc cu ostilitate, chiar teamă, considerând că el determină creșterea inegală între națiuni, provoacă șomajul și amenință standardele de viață și interesul social.

Ulrich Beck recunoaște că modernizarea societății reprezintă forța primară a globalizării, cu mențiunea că riscurile globale sunt un produs al industrializării globale. Ajuns în acest punct, U. Beck contribuie la conceptualizarea globalizării, afirmând că „riscurile ecologice globalizează, deoarece universalizează și egalizează conștiința oamenilor, determinându-i să fie mai uniți, prin tot ceea ce întreprind, în fața pericolelor comune care îi amenință, cu toții trăind sub același acoperiș atmosferic”. Cu toate că unele state puternic industrializate au trecut la deplasarea unor industrii puternic poluante pe teritoriile țărilor mai slab dezvoltate, ele nu se vor putea apăra de efectele deteriorării mediului, consecințele având un efect de bumerang, care îi pune atât pe bogați, cât și pe săraci, în fața acelorași probleme cu un pronunțat caracter global. Asistăm, așadar, la afirmarea unui puternic curent d eopinie în favoarea globalizării tututor laturilor vieții economice și sociale pentru că numai în acest fel pot fi rezolvate o serie de probleme care au ieșit din sfera strictă a competențelor unei comunități luate izolat. Toate acestea i-au determinat pe unii să vorbească despre „globalizarea panicii”.

Printre lucrările cele mai sistematice privind teoria globalizării, privită prin prisma evenimentelor istorice, se numără, fără îndoială, cea editată sub coordonarea lui G. Barraclough. Conform acestui cercetător, când perioada de dominație europeană a luat sfârșit la mijlocul secolului al XX-lea, omenirea a intrat în ceea ce el numește „vârsta civilizației globale”. Factorii ce au condus către această nouă etapă au fost mai degrabă de natură economică, decât de natură politică sau culturală. Autorul afirmă că civilizația globală „nu este un produs al confruntării superputerilor și nici al apariției acelei conștiințe comune asupra mediului ambiant, cu atât mai puțin al comercializării hamburgerilor, sau al uluitoarei răspândiri a muzicii pop.” Evenimentele centrale ce au marcat această nouă etapă de dezvoltare a omenirii au fost înființarea Comunității Economice Europene (CEE), afirmarea Japoniei ca mare putere industrială și confruntarea dintre națiunile bogate și cele sărace.

Din această perioadă, la toate acestea, se poate înțelege că nu s-a ajuns dintr-o dată. În urma acestor evoluții există un șir lung de transformări tehnice și tehnologice ce au făcut posibilă crearea rețelelor de comunicații, de căi ferate, a rețelelor de transport aerian, care au redus enorm timpul de parcurgere a marilor distanțe. Contrabalasând aceste realizări și evoluții, se ajunge la ideea că vehicului economic principal ce a condus la globalizare a fost capitalismul, deoarece acesta a creat cadrul necesar efectuării schimburilor economice de-a lungul tuturor meridianelor și a desăvârșit procesul făuririi pieței mondiale. Oricât de importanți ar fi factorii politici, culturali, ecologici etc., până la urmă, partea economică este cea care determină evoluția procesului de globalizare.

Pentru unii cercetători, globalizarea este identificată cu „americanizarea”, alții asociază termenul cu creșterea importanței pieței mondiale, în timp ce o a treia categorie utilizează conceptul pentru descrierea unei realități ideologice – „globalizarea – ca victorie a economiei de piață”. Pentru cea mai mare parte a autorilor, conceptul dezbătut induce complexitate datorită rațiunilor subiacente atât de natură politică, cât și economică și socială. De obicei, globalizarea este asociată cu implicațiile sale. Ea este văzută nu ca un proces ireversibil, ci mai curând în perspectiva sa dinamică.

Globalizarea a strâns în desagă o multitudine de definiții, una dintre cele mai utilizate fiind următoarea: „globalizarea reprezintă procesul prin care distanța geografică devine un factor tot mai puțin important în stabilirea și dezvoltarea relațiilor transfrontaliere de natură economică, politică și socioculturală. Rețelele de relații și dependețele dobândesc un potențial tot mai mare de a deveni internaționale și mondiale.”

Globalizarea este un termen foarte des uzitat, dar a cărei semnificație rămâne obscur, de multe ori chiar și printre cei care îl invocă. Într-adevar, Jan Aart Scholte afirmă că "globalizarea iese in evidență destul pentru un public larg răspândit în întreaga lume ca fiind unul dintre termenii definitorii ale conștiinței sociale târzii din secolul XX." Termenul este adesea recunoscut mai mult prin ceea ce nu este, mai degrabă decât prin ceea ce este. James Rosenau recunoaște o astfel de tendință atunci când el afirmă că: „Globalizarea nu este același lucru ca și globalismul, ce indică aspirațiile pentru o stare finală a lucrurilor, unde valorile sunt împărtășite sau pertinente pentru întreaga lume a cinci miliarde de oameni, mediul lor, rolurile lor în calitate de cetățeni, consumatori sau producători care au un interes în acțiunea colectivă concepută pentru a rezolva problemele comune. De asemenea, nu este nici universalism – valori care îmbrățișează întreaga omenire, ipotetic vorbind sau chiar efectiv”.

Fazele globalizării și forțele ce au impact asupra acesteia

Mulți comentatori sunt de părere că globalizarea, probabil, a început cumva înaintea secolului al XIX-lea. Din această perspectivă, este posibil să se identifice patru faze ale globalizării. Prima etapă, care a atins punctul culminant în 1880, s-a datorat în principal îmbunătățirii transportului și automatizării care au permis comerțul fiabil pe distanțe lungi. Telegraful și comunicațiile telefonice la sfârșitul anilor 1800 au facilitat transferul de informații, pe care multe firme le-au găsit deosebit de utile în gestionarea lanțurilor lor de aprovizionare.

Faza a doua a atins apogeul în primele decenii ale secolului al XX-lea, când teritoriile aflate sub controlul puterilor coloniale europene au fost considerate ca locuri de stabilire a filialelor multinaționale. Această perioadă a văzut, de asemenea, o expansiune peste mări a corporațiilor americane pe piețele europene profitabile. Această fază este percepută a se fi încheiat odată cu prăbușirea economică din 1929, care a provocat o depresiune globală și o mișcare a multor guverne spre politica orientată spre interior.

Cea de a treia fază s-a bazat pe reducerea barierelor tarifare și creșterea rezultată în comerțul internațional, după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Ca indivizi, în special în economiile mai bogate, care au devenit și mai bogate, iar austeritatea anilor de război s-au estompat, au crescut masiv cererea de bunuri de larg consum. Fiind cea mai mare și cea mai puțin afectată de război, ca economie după 1945, a fost, probabil, inevitabil ca SUA să devină puterea cea mai dominantă din punct de vedere al globalizării.

Cea de a patra (și ultima) etapă a procesului a depins în mare măsură de două dintre modificări importante. Acestea sunt, în primul rând, schimbările tehnologice, cum ar fi disponibilitatea pe scară largă a calculatorului personal (PC), conectat la internet/ world wide web, utilizarea tot mai mare a comunicațiilor mobile și dezvoltarea roboticii, atât pentru urmărirea componentelor și produselor finite cât și pentru automatizarea producției. Să se aibă în vedere, de asemenea, că acești factori nu numai că au afectat industria prelucrătoare; sectorul de servicii, de exemplu, servicii bancare și de turism, dar au și beneficiat de aceste schimbări. Distanța mai este o problemă – lumea s-a micșorat la o dimensiune ușor de gestionat.

Al doilea factor este schimbarea atitudinilor politice și a politicilor economice care au permis companiilor (și consumatorilor) să beneficieze de aceste progrese tehnologice. Este evident că a existat multă convergență a gândirii economice la nivel mondial, cum mai multe țări se deplasează spre o acceptare a ideilor liberale, pe piața liberă. Tendințele sociale s-au schimbat și ele, de asemenea, astfel încât se pare că consumatorii au devenit mai puțin preocupați de identitatea produselor naționale. Tabelul 1.1 prezintă aceste patru faze. Figura 1.1 prezintă o serie de factori în macro-mediu care au avut un impact asupra globalizării.

Tabel 1.1. Cele patru faze ale globalizării din perioada 1830 – prezent.

Theodore Levitt (1983) a fost unul dintre primele cadre universitare care a scris despre globalizare. În 1983 el a spus că tehnologia este forța motrice din spatele globalizării piețelor și, prin urmare, un "comun convergent" în țările din jurul planetei. El a sugerat că:

comunicațiile (de exemplu, televiziunea);

transporturile;

voiaj-ul;

produsele; și

procesele – au condus la o "irevocabilă omogenizare" a cererii. Ipoteza cheie a lui Levitt a fost că gusturile și preferințele locale vor dispărea dacă produsul este destul de ieftin.

Implicația acestui fapt este că:

Produse identice vor fi vândute în toate piețele; și

Industriile vor fi dominate de corporații globale care beneficiază de economii uriașe de scară.

O viziune alternativă este prezentată de scriitori precum Douglas și Wind (1987) și Ohmae (1989) care sugerează că unele produse sunt "globale", altele nu sunt. Aceștia subliniază faptul că există mai multe obstacole în calea standardizării și că întreprinderile nu pot ignora nevoile locale ale consumatorilor. Într-adevar, companiile pot obține beneficii considerabile prin efectuarea de modificări minore pentru a se potrivi diferitelor piețe naționale. Acest lucru nu înseamnă că companiile ar trebui să ignore atracția standardizării. În cazul în care companiile pot standardiza, chiar și într-o mică măsură, atunci vor fi în măsură să evite suprapunerea eforturilor, de exemplu, de cercetare și dezvoltare, și să ofere aceleași produse pe piețele în care acest lucru este acceptabil. Accentul este, probabil, cel mai bine rezumat prin celebra frază a lui Kenichi Ohmae "Gandește global, acționează local". În esență, acest lucru poate însemna că societățile ar trebui să considere globul ca pe o singură piață, dar ar trebui să facă modificări la produsele și serviciile lor atunci când este necesar, pentru a servi mai bine fiecare piață locală.

Figura 1.1. Factori selectați în mediul macro ce au un impact asupra globalizării

Modelul lui George Yip (2003) oferă o perspectivă asupra forțelor de conducere a globalizării. Acesta ne ajută să înțelegem presiunea sub care industriile se află sub globalizare (vezi figura 1.2.) Yip, de asemenea, spune că o înțelegere a forțelor globale ajută o companie pentru a identifica factorii critici de succes într-o industrie la nivel mondial și de piață. Factorii cheie ale pieței sunt :

nevoile și gusturile similare ale clienților;

existența unor clienți la nivel mondial;

comercializarea transferabilă între diferite țări.

Forțele competitive se referă la:

strategiile globale ale concurenților;

interdependența țării.

Forțele costurilor reprezintă:

economii de scară și domeniu de aplicare, inclusiv costurile de dezvoltare ale produselor – curba de experiență;

logistică favorabilă;

diferențele specifice pentru fiecare țară.

Figura 1.2. Forțele globalizării

Sursa: adaptat după Strategia totală globală II, ed. 2, Pearson Education (George S. Yip, 2003)

Forțele guvernamentale sunt numeroase și includ:

politici comerciale; bariere tarifare; subvenții pentru companiile locale; restricții de proprietate;

cerințele conținutului local; controalele asupra transferului de tehnologie; proprietate intelectuală

regimuri; fluxuri de numerar și de capital;

reglementări de marketing; preocupări ale guvernului gazdă; standarde tehnice.

În general, astfel, se poate observa că există o mare de dovezi că globalizarea a fost în creștere, din ce în ce mai rapidă odată ce secolul al XX-lea a ajuns la sfârșit și a început al XXI-lea. Chiar și turbulențele și problemele crizei creditelor din 2008 nu au oprit procesul. Este posibil să fi încetinit unele expansiuni internaționale de către companii, într-adevăr, acesta fiind cu siguranță cazul, dar există puține dovezi cu privire la orice inversare a tendințelor din cele trei decenii. Dimpotrivă, factorii de decizie din întreaga lume au cerut un răspuns global la o problemă globală, recunoscând natura interconectată a economiei mondiale (și societăților globale).

La un nivel politic, formarea unor instituții mondiale, cum ar fi OMC, ONU, Banca Mondială, OCDE și FMI au fost necesare pentru a facilita globalizarea. Putem vedea, de asemenea, persoanele juridice la nivel mondial, cum ar fi Curtea Internațională de Justiție cu sediul la Haga, precum și țările din ce în ce mai dispuse să împartă informații în materie penală pentru a lupta împotriva criminalității la nivel mondial. Creșterea numărului de standarde globale, inclusiv de protecție a brevetelor și standardelor electrice rupe, de asemenea, barierele în calea comerțului internațional.

La un nivel de industrie, apariția piețelor la nivel mondial, inclusiv a noilor afaceri bazate pe tranzacționare pe internet, este un bun indicator. Producția mondială, concurența la nivel mondial și brandurile la nivel mondial, de exemplu McDonalds, Coca-Cola, Toyota sau Adidas, au acum un loc comun pe toate continentele, nu doar în cele mai bogate părți ale lumii. De asemenea, a existat o creștere a fuziunilor și achizițiilor transfrontaliere pe parcursul și dincolo de anii 1990 până când încetinirea creșterii economice din 2008 (temporar, probabil) a încetinit procesul. Chiar și așa, această activitate a avut ca rezultat corporații și mai globale, unele (cum ar fi Tata Group din India) cu sediul în economii în curs de dezvoltare. Piețele financiare globale s-au dezvoltat pentru a sprijini toate această activitate.

Schimbările tehnologice, de multe ori pe baza evoluțiilor înregistrate în domeniul tehnologiei informației și scăderea costului de procesare pe calculator (acceptate pe scară largă a scăzut la aproximativ 30% pe an, timp de 20 de ani), au fost vitale în provocarea globalizării. Dezvoltările informatice permit companiilor să producă bunuri noi și să reducă costurile de producție, prin avansuri în CAD și robotică. Acum, chiar și cele mai mici IMM-uri pot ajunge la o piață la nivel mondial. Aceasta, la rândul său, modifică structura industriei și a piețelor.

Creșterea fluxurilor de informații între locații îndepărtate geografic a fost facilitat de telecomunicații de mare viteză la nivel mondial. Sateliți și cabluri de fibră optică submarine permit transferul de date de mare viteză vitale pentru a sprijini afacerile la nivel mondial. Sateliții sunt vitali pentru comunicațiile mobile și urmărirea bunurilor de-a lungul lanțului de aprovizionare. Inovația a oferit acces la informații prin intermediul motoarelor de căutare care oferă informații pentru un număr mare de oameni și se asigură mai multă cercetare și dezvoltare rapidă. Anumite țări sunt în mod clar mai avansate în acest proces decât altele. De exemplu, Coreea de Sud, care are acces la internet aproape 100% și una dintre cele mai rapide rețelele de bandă largă din lume, ar putea fi în măsură să profite de mai multe schimbări decât țările cu sisteme mai puțin dezvoltate complet.

Putem ilustra modul în care comunicarea a accelerat de-a lungul secolelor:

în 1492 a durat cinci luni pentru regele Spaniei să audă că călătoria lui Cristofor Columb în America a fost un succes;

în 1865, au trecut două săptămâni înainte ca știrea despre asasinarea lui Abraham Lincoln în Washington, DC să ajungă în Europa;

în 2001, a durat două secunde pentru lume pentru a asista la prăbușirea turnurilor gemene ale World Trade Center din New York City.

Dezvoltarea socială și culturală, cum ar fi creșterea călătoriilor de către cetățeni a multor națiuni cu zboruri low-cost și cu mai puține restricții, a crescut gradul de conștientizare, interacțiune și dorința de a experimenta culturi străine; ideea lui Levitt e convergență a stilurilor de viață poate fi aproape. Iar la acest lucru poate fi adăugat creșterea conectivității personale, de exemplu MySpace și Facebook dau impresia unei lumi în proces de globalizare.

Conștientizarea ecologică este în curs de dezvoltare, de asemenea, a unei acoperiri globale cu tratatele internaționale. De exemplu, Protocolul de la Kyoto convenit în 1992 și ratificat de majoritatea guvernelor naționale ale lumii (dar nu și de SUA) au indicat un acord internațional tot mai mare de a recunoaște și de a combate amenințarea omenirii de la creșterea activității economice. Acest lucru, precum și reuniunea de la Copenhaga, din decembrie 2009, pentru a discuta și decide cu privire la un înlocuitor pentru Kyoto, au fost criticate de către militanții de mediu ca fiind suficiente pentru a aborda problemele existente. Cu toate acestea, însăși existența unor astfel de acorduri și conferințe indică o recunoaștere tot mai mare a problemelor și o dorință, oricât de limitată în unele cazuri, pentru o acțiune – convenită la nivel internațional și a unei acțiuni coordonate – pentru a aborda aceste probleme.

Pe scurt, se poate observa că există atât costuri și beneficii cât și avantaje și dezavantaje, în procesul de globalizare. Acesta este motivul pentru care subiectul este unul care stârnește multă pasiune și multă dezbatere. Susținătorii globalizării îl văd ca fiind în avantajul tuturor, dacă nu acum, atunci, la un moment dat în viitor. Oponenții își fac griji cu privire la inegalitățile pe care le percep ca fiind inerente procesului (bogații devin mai bogați, cei săraci sunt exploatați) și naționaliștii sunt preocupați de ceea ce ei văd ca putere de diminuarea a statului-națiune. Aceste aspecte vor fi discutate un pic mai în detaliu în secțiunea următoare.

Diversificarea formelor globalizării

Globalizarea nu este nici un fenomen social cu totul nou, nici unul în primul rând modern. Forma ei s-a modificat de-a lungul timpului și în domeniile-cheie ale interacțiunii umane, de la cel politic la cel ecologic. Există o periodizare cvadruplă a globalizării și anume: premodernă, modernă timpurie, modernă și contemporană. În această privință, relatarea evidențiază patru forme istorice distincte de globalizare, fiecare reflectând o conjunctură specială de caracteristici spațio-temporale și organizaționale. Deși popularea inițială a planetei de către Homo Sapiens a durat mai multe milenii și ar putea fi considerată o formă a globalizării – în sensul că ființele umane s-au răspândit din Africa și Eurasia în toate părțile locuibile ale planetei- acest proces a reprezentat fluxuri globale sporadice, prin contrast cu relațiile și legăturile globale durabile. În consecință, nu am examinat pe larg epoca preistorică sau preagrară, ci mai degrabă ne-am concentrat asupra analizei caracteristicilor spațio-temporale și organizaționale a patru faze istorice ulterioare ale globalizării.

Globalizarea premodernă – principalii agenți ai acesteia se împart în trei categorii: „imperii politice și militare, religii mondiale și mișcări migratoare – atât ale poparelor nomade de stepă, cât și ale societăților agricole ce se extindeau în zone populate, dar necultivate”.

Comerțul la distanțe mari între regiuni și civilizații a constituit o a patra, dar oarecum mai puțin intensă sursă a globalizării în perioada respectivă.

Globalizarea, definită în acest context ca întâlniri între regiuni și civilizații, a operat în epocă mai ales în planul puterii militare și culturale și al migrației umane, și anume imperii dominante, religii mondiale, invazii nomadice și expansiune agricolă, la care se adaugă circulația bolilor. Interacțiunea politică sub forma guvernării și autorității instituționalizate, reglementate, era mult mai dificil de stabilit și opera pe raze mult mai restrânse decât puterea militară și cea culturală. Forme de globalizare economică s-au menținut de-a lungul întregii perioade. Acestea au fost, alături de răspândirea islamului, singurele forme de interacțiune socială care au atins elemente semnificative ale unei extensiuni globale.

Este important să facem distincție, în această perioadă, între impactul fluxurilor globale – adesea întâniri sau angajamente unice între civilizații și regiuni – și impactul relațiilor susținute. Efectele fluxurilor inițiale, precum invazii externe, prozelitismul religiilor mondiale sau marile epidemii, au fost adesea uriașe, având ca urmare colapsul sau dezorganizarea statelor existente. Exemple de astfel de fluxuri includ invazile barbare în Europa Latină, impactul inițial al islamului asupra Asiei de Sud-Vest și Africii de Nord, efectele „morții Negre” asupra Chinei, dinastiei Han și răspândirea tehnologiilor militare în zona Eurasiei ca urmare a invaziilor mongole. Acolo unde, în plus, aceste fluxuri au fost urmate de stabilirea străinilor și de formarea unor noi sisteme politice și a unor noi pattern-uri și practici economice, impactul a fost mai durabil. Impactul unor relații mai susținute, precum comerțul, a fost mai concentrat. Comerțul era esențial pentru volumul veniturilor statului și pentru averile orașelor și claselor comerciale și, în câteva regiuni, a avut o influență durabilă asupra producției interne. Totuși, în cea mai mare parte a timpului, majoritatea populațiilor lumii au trăit în afara acestor interacțiuni economice.

Globalizarea modernă timpurie (1500-1850) – a fost determinată, în această perioadă, de fluxuri demografice, ecologice și epidemiologice între Europa, Americi și Oceania. Ele au fost accentuate de relațiile politice și militare mai trainice și de formarea imperiilor europene globale. Noi forme de globalizare economică au început să ia amploare, așa cum au fost cele inițiate de marile companii comerciale.

În cea mai mare parte a epocii, infrastructurile globalizării, transportul și comunicațiile aveau la bază tehnologii puțin diferite de cele din epoca anterioară. La sfârșitul acestei epoci, căile ferate, vapoarele mecanizate din fier și progresele înregistrate în construcția canalelor și drumurilorfăceau mai ușoare interconexiunile pe distanțe mari. Dar niciuna dintre tehnologiile respective nu fusese extinsă cu mult dincolo de hotarele câtorva state occidentale din nucleu. Totuși, expansiunea economiilor europene a permis ca toate aceste tehnologii, în special transportul oceanic, să fie folosite mai intens decât înainte. În această perioadă, suntem martorii apariției în Europa a unor noi forme de teritorialitate precum și a ideii- dacă nu întotdeauna a realității hotarelor fixe și delimitate cuprinzând un stat suveran și autonom. Dezvoltarea statelor teritoriale suverane și relația lor cu națiunile se întind de-a lungul epocilor noastre de globalizare. Însă este rezonabil să afirmăm aceste procese nu s-au consolidat în totalitate în Europa – ca să nu mai spunem în afara Europei – până la mijlocul secolului al XIX-lea.

Globalizarea modernă (1850-1945) – a cunoscut o accelerare uriașă a răspândirii și consolidării unor rețele și fluxuri globale care au fost instituite de-a lungul celor trei secole și jumătate dinainte de 1850 și au fost extinse și din ce în ce mai intense, predominant sub controlul puterilor europene.

În Occident, cei 100 de ani scurși de la mijlocul secolului al XVIII-lea au fost martorii unui val puternic de transformări structurale, economice și politice. Societățile europene au construit sau au început să construiască economii capitaliste industrializate, armament și tehnologii navale extrem de avansate și instituții de stat din ce în ce mai puternice. Exploatând aceste inovații, aria de acoperire a imperiilor globale occidentale se extinde și, prin urmare, se produce o explozie a puterii economice și a influenței culturale occidentale. Puterea europeană s-a extins în aproape toate regiunile globului pe care le găsise inaccesibile (Africa Subsahariană) sau din care fusese exclusă în mod activ (Asia de Est); au urmat lupta pentru Africa, dezmembrarea Chinei, colonizarea unei mari porțiuni din Africa de Nord și Asia de Sud-Est și deschiderea Japoniei.

În contextul acestei expansiuni uriașe a relațiilor politice și militare globale, epoca a fost martora unor pattern-uri de globlizare eocnomică doarte extinse, intense și semnificative din punct de vedere social, comerțul și investițiile globale au luat avânt.

La baza globalizării politice, economice și culturale a stat dezvoltarea noilor infrastructuri de transport și control care, conjugată cu un mediu internațional în care norma era mai degrabă pacea decât războiul, a contribuit considerabil la avântul său. Din 1850 până în 1914, un val de inovații au început să unească și să coreleze sistemele imperiale. Căile ferate au înlăturat, în cele din urmă, impedimentele și restricțiile transportului pe uscat cu animale. Au devenit posibile din punct de vedere economic fluxuri de produse agricole și manufacturate – și nu doar de mărfuri de lux – transportate pe uscat.

Spre deosebire de epocile anterioare, perioada modernă a globalizării a fost caracterizată de un nivel de instituționalizare mult mai ridicat. De exemplu, fluxurile migratoare erau controlate mai sistematic de guvern și de agenții private atât în țările-gazdă, cât și în cele de origine, existând piețe ale muncii mult mai organizate și sisteme de transport mai regulate.

Globalizarea contemporană – a apărut în urma impactului produs de cel de-al doilea război mondial, precum și al evenimentelor ce i-au urmat.

Această epocă a experimentat inovații extraordinare în infrastructurile de transport și comunicații și o densitate incomparabilă de insituții de guvernare și reglementare globală. Paradoxal, explozia de fluxuri și rețele globale s-a produs într-un moment când statul teritorial suveran, cu hotare stabile și delimitate, a devenit forma aproape universală de organizare umană și de guvernare politică.

Răspândirea globală a producției industriale și a consumului s-a împletit cu reziduurile în cele din urmp toxice ale revoluțiilor industriale occidentale, creând forme de globalizare ecologică fără precedent. Epoca Războiului Rece, a ONU și a economiei globale a fost însoțită de o recunoaștere a transformărilor uriașe prin care au trecut bunurile comune globale – sistemul climatic, atmosfera, oceanele și regiunile polare. În plus, gradul de degradare ecologică internă a crescut în multe zone în asemenea măsură încât au sporit posibilitatea de „revărsare ecologică” și frecvența cazurilor de poluare transfrontalieră, precum ploaia acidă și comerțul cu deșeuri toxice și nucleare.

Epoca postbelică a asistat, de asemenea, la înflorirea unor tehnologii mai vechi, precum televiziunea, radioul și telefonia, și la crearea unor infrastructuri noi, precum cablul din fibre optice, sateliții și sistemul digital. În plus, infrastructura globală culturală și comunicațională a epocii actuale se diferențiază de cele anterioare prin predominanța unei singure limbi- limba engleză.

CAPITOLUL II. GLOBALIZAREA-UN PROCES EVOLUTIV

Consecințele globalizării

După cum se poate observa din tabelele 2.1 și 2.2, există mai multe probleme litigioase implicate și multe dezbateri cu privire la consecințele globalizării. S-au scris despre consecințele globalizării – atât bune cât și rele. Tabelul 1.3.2 prezintă câteva avantaje ale globalizării pentru întreprinderi, clienți și țări; iar tabelul 1.3.3 unele dezavantaje.

Să începem această parte a discuției prin concentrarea pe una dintre principalele îngrijorări exprimate de numeroase guverne (și persoane fizice) din întreaga lume, care consideră că globalizarea poate amenința suveranitatea națională a unei țări și capacitatea pentru o acțiune independentă în diverse moduri. Acestea pot include aspecte precum:

dimensiunea și amploarea companiilor multinaționale, ceea ce le conferă o influență semnificativă asupra elaborării politicilor guvernelor;

concurența internațională crescută care poate însemna în mod necesar că unele țări o omit;

numărul și varietatea în creștere de legi și standarde internaționale pot fi dificile pentru unele țări pentru a ține pasul cu ele;

problemele de guvernare vin în prim-plan, ceea ce poate cauza probleme pentru unele țări cu cadre juridice mai puțin dezvoltate.

Tabelul 2.1. Avantajele globalizării pentru afaceri, clienți și țări

Tabel 2.2. Dezavantajele globalizării pentru afaceri, clienți și țări

Un al doilea domeniu de interes pentru guvern este că societățile pot profita de modificări pentru a muta activitățile lor în locații mai puțin costisitoare, o activitate cunoscută sub numele de offshoring. Cu toate acestea, trebuie amintit că offshoring poate crea, de asemenea, locuri de muncă. Offshoring este definit în mod obișnuit ca stabilirea unei afaceri sau a unei părți a unei afaceri peste mări. Acesta se poate observa în relocarea industriei prelucrătoare din economii mai dezvoltate la cele care sunt mai puțin dezvoltate, sau în transferul de centre de apel din Marea Britanie în India sau din Statele Unite ale Americii spre Puerto Rico. Offshoring-ul va implica în mod inevitabil, pierderea locurilor de muncă în țara unde afacerea pleacă. Dacă costurile cresc într-o țară, atunci companiile își pot muta operațiunile lor către locații mai puțin costisitoare, deoarece acestea urmăresc costuri mai mici. Rezultatul este că noile locuri de muncă ar putea fi doar temporare.

Efectul asupra muncitorilor, care în multe națiuni mai puțin dezvoltate pot fi săraci, trebuie să fie luat în considerare. O serie de companii multinaționale au fost acuzate că ofereau rate foarte scăzute de salarizare și forțau angajații să lucreze în condiții grele de muncă. Unii au fost, de asemenea, acuzați de angajare a copiilor ca forță de muncă, ceea ce înseamnă că acești copii ar putea fi lipsiți pe educație. Există o presiune asupra companiilor globale, cum ar fi Gap, Next, Nike, Matalan să impună standarde rigide în lanțurile lor de aprovizionare.

Nu este totul o veste proastă. Condițiile par să se îmbunătățească în multe țări, cu timpul. În Vietnam s-a estimat că salariile au crescut de cinci ori în ultimii ani.

Țările în curs de dezvoltare, cum ar fi India, China, Vietnam și Bangladesh au beneficiat toate de producție la nivel mondial. Banca Mondială ( Dollar, 2004) a constatat că salariile au fost, în general în creștere mai rapidă în țările globalizate în curs de dezvoltare decât în cele bogate, și mai repede în cele bogate decât în țările non-globalizate în curs de dezvoltare (vezi figura 1.3.3). Ideea este că cea mai mare creștere a salariilor are loc în țările în curs de dezvoltare care, în mod activ, contribuie la integrarea lor în economia mondială.

Impactul asupra mediului este mai dificil de cuantificat cu exactitate. Creșterea determinată de accelerarea activității economice are un impact negativ. Poluarea în unele țări atinge niveluri critice; în anumite momente ale zilei, poate fi periculos pentru unii oameni să își părăsească locuințele. Economia Chinei a crescut într-un ritm spectaculos, de-a lungul ultimilor 15 de ani. Creșterea necesarului de energie a dus la construirea barajului Three Gorges, folosit pentru producerea energiei hidro-electrice. În timp ce aceasta este o realizare spectaculoasă, ea a fost în detrimentul terenurilor agricole inundate, orașelor inundate, deplasării a milioane de oameni și pierderea habitatului vital pentru fauna sălbatică. Emisiile de carbon ar putea, pe termen mediu și pe termen lung, să aibă un impact catastrofal asupra planetei, pe care am început deja să o vedem acum. Impactul asupra culturilor naționale variază de la o țară la alta. Scriitori avertizează cu privire la "McDonaldization" al societății și a companiilor occidentale și brandurile câștigă o poziție dominantă.

Există chiar și o șansă ca alimentele naționale familiare să poată fi înlocuite cu omologii lor la nivel global și chiar limbile ar putea fi afectate de utilizarea globală a limbii engleze.

Structura regională a populației în ecuația generală a globalizării

O anumită formă de globalizare este mai ubicuă decât oricare alta: migrația oamenilor. Conform celei mai simple definișii, migrația se referă la deplasarea oamenilor și la relocalizarea lor geografică, permanentă sau temporară.

Problematica populației mondiale, în care criza demografică și șomajul sunt componente principale, stă în centrul atenției atât în cadrul ONU și instituțiilor sale specializate, cât și la nivel de organizații neguvernamentale, guverne sau federații sindicale. Majoritatea reuniunilor internaționale din ultimii ani dezbat, într-o formă sau alta, aspecte ale mișcării populației, natalitate, mortalitate, longevitate, ale utilizării forței de muncă, ale pregătirii acesteia etc.

Cele mai recente estimări privind populația, realizate de ONU, arată că sporul demografic va fi de 3,3 miliarde în cursul primei jumătăți a secolului XXI, cea mai mare parte alăturându-se celor din lumea în curs de dezvoltare. O nouă variantă, revăzută, a prognozelor ONU, indică faptul că unele dintre cele mai mari creșteri sunt prevăzute pentru subcontinentul indian și pentru Africa Subsahariană – două regiuni unde sunt concentrați cei mai mulți dintre flămânzii lumii.

Creșterea demografică neîncetată este sursa principală a presiunii tot mai mari care este exercitată asupra sistemelor naturale. Se estimează că unele țări, precum Etiopia, Nigeria și Pakistan, își vor tripla populațiile până în anul 2050. Se așteaptă ca Nigeria să găzduiască 339 milioane de oameni în anul 2050 – mai mulți decât trăiau în întreaga Africă în 195. Etipia, care controlează mare parte din cursul superior al Nilului – reprezentând, într-adevăr, artera alimentară vitală a Sudanului și a Egiptului – își va mări populația, după cum se estimează, de la 101 milioane, în prezent, la 213 milioane în anul 2050.S-a calculat că la populația Indiei, o țară cu aproape 1,3 miliarde de locuitori și pânze freatice care coboară aproape oriunde se vor adăuga încă 600 milioane de oameni până în același an. Totodată, în ciuda eforturilor Chinei, populația ei tot va mai spori cu circa 300 de milioane de oameni – mai mulți decât trăiesc, în prezent, în SUA –înainte de a se stabiliza, în 2040.

Populația mondială la nivelul anului 1995 se cifra la 5,71 miliarde de persoane, față de 4,1 miliarde în 1975, 4,8 miliarde în 1985 și 5,3 miliarde în 1990. În 2001 s-a depășit pragul de 6 miliarde. Potrivit Raportului Băncii Mondiale, populația mondială, la nivelul anului 1995, era repartizată astfel: în regiunile dezvoltate trăiau 1,16 miliarde de oameni (circa 20% din total), iar în regiunile mai puțin dezvoltate trăiau 4,55 miliarde de oameni (restul de aproximativ 80% din total). Proiectele pe termen lung ale ONU, respectiv ale Fondului Națiunilor Unite pentru Populație (FNUAP), relevă o creștere a populației globului la 8,3 miliarde de persoane în 2025,din care: în regiuni dezvoltate – 1,24 miliarde (15% din total) și în cele mai puțin dezvoltate 7,05 miliarde (85%), conform tabelului 2.1., și la aproximativ 10 miliarde până în 2050.

Tabelul 2.1. Evoluția populației globale, pe regiuni, în perioada 1995-2025 (milioane locuitori)

Sursa: FNUAP, http://www.unfpa.org/

Principalele concluzii ce se desprind din tabelul anterior se referă la: repartiția populației pe glob va fi în continuare inegală; cel mai ridicat ritm de creștere al populației de pe glob se prevede a se înregistra în Africa, a cărei populație se va dubla în 2025 față de 1995; cel mai scăzut ritm de creștere a populației se va înregistra în Europa, a cărei populație, în anul 2025, practic, va stagna la nivelul anului 1995 (727 milioane persoane).

O tendință din ce în ce mai vizibilă este urbanizarea populației. Începutul noului secol a fost marcat de creșterea numărului de locuitori în zonele urbane. Numai pentru perioada 1995-2010 orașele au primit suplimentar 1,5 miliarde de persoane. Dacă la jumătatea secolului trecut, numai 29% din populația globală locuia la oraș, în anul 2000 se ajunsese ca petse 50% din locuitori planetei noastre să trăiască în zonele urbane.

Tabelul 2.2. Megaorașele lumii

Sursa: FNUAP, http://www.unfpa.org/

Dacă în 1950 existau doar 2 orașe cu peste 8 milioane de locuitori, ambele în țări dezvoltate, în 1995, datorită exploziei demografice din țările în dezvoltare și migrației intense spre oraș a populației rurale, s-a ajuns la 22 de astfel de orașe. De această dată, dominante audevenit marile aglomerări urbane din „lumea a treia”.

În secolul XXI, tendința a continuat, ajungându-se la un număr de 33 de orașe din această categorie până în 2015.

Explozia demografică a pus serioase probleme factorilor responsabili pentru mediul înconjurător, după cum vom observa în ultima parte a lucrării.

În tot mai multe țări, printre care și în România, suprapopularea orașelor are drept consecință și tendința de depopulare a satelor. Tinerii pleacă la oraș, în timp ce bătrânii rămân să se ocupe de munca pe ogoare.

În opinia a tot mai mulți specialiști, în prezent au început să se contureze trei tendințe fără precedent în întreaga istorie a omenirii și care vor modifica structura populației globale în viitor.

Prima tendință constă în generalizarea pe plan mondial a unor rate ale natalității de „subînlocuire”. A doua tendință este îmbătrânirea populației (consecință directă a primei tendințe), iar cea de-a treia se referă la apariția unor vârfuri ale ratei mortalității pe perioade îndelungate de timp.

Migrația într-o lume globală

Nici o societate nu este statică și istoria tuturor continentelor a fost marcată de mișcări migarzoare semnificative în fiecare stadiu. Evoluția migrației actuale, fie ea voluntară sau forțată, oglindește din multe puncte de vedere situația din trecut. În ultimele decenii, a avut loc o creștere spontană a numărușui de emigranți la nivel internațional, precum și a distanțelor pe care aceștia le parcurg.

Totuși, în ciuda unei evoluții destul de îndelungate și a unei continuități destul de importante de-a lungul secolelor, migrația continuă să eludeze încercările analiștilor de a o cuprinde într-o anumită teorie. Migrația internațională reprezintă o problemă extrem de complexă, care cuprinde mai multe tipuri de mișcări ale populației la care se asociază o varietate de forțe și motivații cu cauze și consecințe foarte diferite. Migrația economică a personalului foarte bine pregătit profesional are o legătură destul de redusă cu formele de delocalizare văzute ca rezultat al conflictului și dezastrelor de mediu înconjurător pe întreaga planetă.

Pe de altă parte, oamenii nu reprezintă doar factorul de producție cheie, ci bunăstarea lor ar trebui să constituie obiectivul major al oricărei politici economice. Ei nu sunt numai producători, ci sunt, în egală măsură, și consumatori de bunuri și servicii. Dacă populația Terrei va continua să crească în ritmurile actuale, atunci omenirea se va afla în scurt timp în fața unei probleme critice, generată de dezechilibrul care ar putea să apară între producători și consumatori. Semnele unui asemenea dezechilibru se fac resimțite încă de pe acum, constituind una dintre trasnformările cele mai spectaculoase pe cale să schimbe din temelii înfățișarea lumii în care trăim.

După cum se știe, de mai mult timp Asia-Oceania reprezintă mai mult de jumătate din populația globală. Creșterea ei spectaculoasă a provocat o deplasare a centrului de greutate al producției și a răsturnat nivelurile relative ale dezvoltării economice, fără ca macroregiunea în cauză să fi câștigat locul la care se aștepta în repartizarea venitului mondial. Din 1960 și până în 1999, populația globală a trecut de la 3 miliarde la peste 6 miliarde de locuitori, astfel s-a dublat. Din 1997, în Asia trăiau mai puțin de 3,6 miliarde de oameni, adica 60% din populația globală totală. Europa nu reușea să totalizeze decât 16%, pe când Africa avea 12%.

Tabelul 2.3. Cele mai populate țări din lume (1997-2025)

Sursa: FNUAP, http://www.unfpa.org/

După cum se poate observa în tabelul 2.3. doar două țări vor cunoaște, conform estimărilor, o oarecare reducere a populației pe aliniamentul anului 2025 și anume Rusia și Japonia, ca urmare a unor rate de creștere slabe, respectiv -0,5 și 0,2%. În ceea ce privește China și India, situația este diametral opusă. Cu toate că autoritățile chineze au reușit să controleze creșterea demografică, totuși, această țară-gigant deține circa 18% din populația mondială actuală. De altfel, populația Asiei se aștepta să crească de la 3,5 miliarde la circa 5 miliarde în 2025, adică un spor de 40% față de începutul secolului. O creștere tot atât de puternică este prevăzută pentru Africa, unde populația aproape se va dubla până în 2025, sporind de la 728 milioane la 1,5 miliarde locuitori.

Migrația internațională a constat dintotdeauna din mișcările indivizilor ca răspuns la diferite combinații și modificări în condițiile economice, politice și sociale. După cum am mai afirmat, este adesea destul de dificil de estimatcare este cu exactitate impactul schimbărilor de ordin demografic, economic și politic asupra fenomenului de migrațiune. Nu este atât de evident faptul că o rată de creștere ridicată a populației, asociată cu o reducere a veniturilor , va genera cu siguranță migrațiune.

Există, totuși, un număr impresionant de aspecte aferente globalizării despre care se poate crede că vor avea un impact relativ reductibil asupra evoluției migrației internaționale. De exemplu, creșterea implicării și gradului de control manifestat de rețelele de crimă organizată internațională asupra migrației a determinat, cu siguranță, creșterea gradului de complexitatea a fluxurilor destinate Europei Occidentale și Americii de Nord, atât în termeni de naționalitate (ca rețele de trafic extinse pe glob) cât și de motivații (inclusiv, de exemplu, nu numai emigranții pe motive economice, ci și refugiații). Implicarea crimei organizate tradiționale are, de asemenea, un impact profund asupra condițiilor în care mulți indivizi migrează și asupra condițiilor de trai pe care le vor avea în țările de destinație.

Revoluția comunicațiilor la nivel global, expansiunea electronică a mass-mediei și marketingul global pot determina tot mai multe persoane să migreze spre Nord dinspre țările sărace din Sud. Există probabilitatea ca, datorită familiarității față de Nord și datorită identificării anumitpr oportunități obținute prin intermediul unei medii globale, tot mai multe persoane să preia riscurile și să suporte costurile migrației. Dar este practic imposibilă evaluarea sau estimarea impactului acestor factori asupra dimensiunii și tiparului fluxurilor migratoare.

BIBLIOGRAFIE

Anthony Giddens, Runaway World. How the globalization is reshaping our world, Ed.rev.Routledge, p.54, London, 2002.

David Dollar (2004), Globalization, Poverty, and Inequality Since 1980, World Bank

Frederick P. Stutz, Anthony DeSouza, The world economy: resources, location,trade and development, ed. III, Prentice Hall Inc., New Jersey, 1998, pag. 54

Geoffrey Barraclough, The Times Atlas of World History, Ed.Times, Londra, 1978, pag. 245.

http://www.unfpa.org/

http://www.un.org/en

Ion Popescu, Aurealian Bondrea, Madalina Constantinescu, Globalizarea. Mit și realitate, Ed. Economică, București, 2004, pag. 20

James Rosenau, The Dynamics of Globalisation: Towards an Operational Formulation, San Diego, lucrare prezentată la International Studies Association Convention, San Diego, 18 aprilie 1996, pag.3–4.

jan Aart Scholte, Globalisation and Modernity, lucrare prezentată la International Studies Association Convention, San Diego, 15–20 aprilie 1995.

John Gray, False Dawn. The Delusions of Global Capitalism, Ed. The New Press, p. 67, London, 1998.

John O’Neill, Globalizing Panic,Ed. Sage, Londra, 1990, pag. 329-342.

Thomas Friedman, The Lexus and the Olive Tree: Understanding Globalization, Ed. Anchor, p. 201, New York, 1999

Ulrich Beck, Risk Society, Ed. Sage, Londra, 1992, pag.12.

World Development Report 1995, World Bank, Washington, 1996.