Globalizarea Avantaje Si Provocari

LUCRARE DE LICENȚĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Globalizarea:avantaje și provocări

Cuprins

Partea I. Introducere

Capitolul 1: Imagine de ansamblu

1.1. Conceptul de globalizare

1.2. Domeniile ale globalizării. Avantaje și dezavantaje.

Capitolul 2: Indicatorii globalizării economice

II.1 Mișcări de capital și investiții

II.1.1. Tendințe în fluxurile de capital și investiții

II.1.2. Investiții străine directe

II.2.Activitatea economică a companiilor multinaționale

II.2.1.Importanța companiilor multinationale

II.2.2.Caracteristicile companiilor multinaționale

II.2.3.Companiile multinaționale și R&D

II.3.Procesul de internaționalizare a stiinței și tehnologiei

II.4.Comerțul Internațional

Capitolul 3: Globalizarea promovează dezvoltarea economică?

Capitolul 4: Globalizarea promovează ocuparea forței de muncă?

Partea a II-a. Studiu de caz: Criza financiară din 2008 – criză a globalizării?

Concluzii generale

Bibliografie

“Globalizarea constă în integrarea mai puternică a țărilor și a populațiilor acestora ca urmare a reducerii semificative a costurilor de transport și comunicare și a eliminării barierelor artificiale din calea circulației bunurilor, serviciilor, capitalului, cunoștintelor și (într-o mai mică măsură) a oamenilor între state”.

Joseph E. Stiglitz

PARTEA I

Introducere

Termenul de globalizare este un cuvânt tot mai des întâlnit astăzi pe buzele tuturor, având multe semificații. Zygmunt Bauman îl definește drept „ lozincă, incantație magică, paspartu capabil să deschidă porțile tuturor misterelor prezente și viitoare”.

Globalizarea a fost definită în diferite forme, fiind dificil să diferențiem o latură a sa caracteristică sau o dimensiune a sa.

Economistul George Soros îi atribuie o definiție preponderent economică. După el: „globalizarea reprezintă mișcarea liberă a capitalului însoțită de dominația crescândă a piețelor financiare globale si a corporațiilor multinaționale asupra economiilor naționale”.

Afirmația cea mai complexă și des acceptată este cea a laureatului premiului Nobel, Josheph Stingliz și anume: „ Globalizarea constă în integrarea mai puternică a țărilor și a populațiilor acestora ca urmare a reducerii semificative a costurilor de transport și comunicare și a eliminării barierelor artificiale din calea circulației bunurilor serviciilor, capitalului, cunoștințelor și (într-o mai mică măsură) a oamenilor între state”.

Astfel putem să definim globalizarea ca pe un fenomen și proces complex și dinamic ce se caracterizează prin dezvoltarea interdependențelor dintre state la nivel global, ruperea barierelor în calea comerțului internațional și libera circulație a bunurilor, persoanelor, mărfurilor. Cea mai nouă și revoluționară trăsătură a acestui fenomen o reprezintă tehnologia și odată cu ea a dezvoltării comunicațiilor și infrastructurii.

Odată cu revoluția industrială și transnaționalizarea tehnologiei, ecoul globalizării pe întreg mapamondul e determinat de firmele multinaționale și concurența acerbă pe piata externă.

O nouă dimensiune se conturează pe plan economic ce comprimă noțiunea timpului și spațiului și poate afecta suveranitatea națională, a identității unui popor sau putem vorbi despre șansa multiculturalismului.

În orice ordine de idei am încerca să descriem acest fenomen dinamic și cuprinzător, globalizarea reprezintă o viziune depășită care „ îndepărtează particularitățile și schimbă și persoanele și societățile într-o masă amorfă ”.

Economiile naționale își pot integra activitățile în procesul dinamic și multidimensional al globalizării prin mai multe canale: comerț cu bunuri și servicii, fluxurile de capital sau forța de muncă, transfer de tehnologie.

Astfel de legături economice nu sunt noi, dar intensitatea și multiplicarea tranzacțiilor s-a accentuat în ultimii ani, ceea ce a dus la o apreciere greoaie a implicării economice în procesul de globalizare.

Accesul rapid la informație, facilitatea comunicării la distanță, costurile mai mici la transport, strategia firmelor privind piața de desfășurare și nevoia de a exploata avantajele tehnologice la nivel mondial, liberalizarea comerțului, toate acestea au contribuit la dezvoltarea rapidă a fenomenului globalizării.

Globalizarea este un eveniment contemporan; ea nu are o cauză anume, dar în linii mari se poate vorbi despre o cauzalitate locală sau una generală care privește sistemul mondial în ansamblul său.

Capitolul I

Imagine de ansamblu asupra globalizării

I.1. Conceptul de globalizare

Baile Felix, Oradea, mai 2014. Vara încă nu a început, dar extravaganța se face resimțită.

Într-o cafenea pe o stradă umbrită, domnul Popescu își deschide terasa. Primii clienți sunt un cuplu de tineri, se așează lângă fereastră și încep să discute în limba germană. În spate, între scaunele de lemn și o fotografie supradimensionată alb-negru, dintr-o pivniță de vinuri se aude fredonând încet de pe un magnetofon simfoniile lui Bach. caută între duzina de sticle de vin roșu pe cel provenit din podgoria Sauvignon și își servește clienții. Face curat pe altă masă și se retrage după bar unde aliniază trei pahare cu semnul Coca Cola în mașina de spalat vase Beko. Sub tijghea, scoate afară din portofel mai multe carduri, inclusiv pe cel ce poartă logo-ul alb roșu al lanțului petrolier Lukoil.

Astăzi, Oradea pare mai ocupată decât de obicei. Câteva sute de locuitori îmbrăcați în galben aduc în stradă fluiere și pancarde prin care cer redeschiderea fabricii de aparate electrice unde lucrau. Cuprinși de criza economico-financiară, compania-mamă din Suedia a renunțat la planurile de a investi în acest loc. În schimb, intenționează să mute producția în Spania sau Maroc.

Pe trotuar, pe lângă acest marș, câțiva tineri membri ai mișcării cer o taxă pe profiturile realizate de către cea mai mare multinațională din lume, un sfârșit la speculațiile financiare și o taxă pe tranzacțiile internaționale.

Criza financiară din septembrie 2008 a condus mecanismul economic global la o oprire abruptă și a afectat toate economiile lumii mai mult sau mai puțin.

La posturile de știri sunt redate toate tragediile locuitorilor, inclusiv mitingul de azi.

Domnul Popescu resimte și el efectele crizei. Până recent, cafeneaua sa a adus de-a lungul timpului venituri mari, datorită influxului de turiști din Rusia, Bulgaria și Austria sau chiar din îndepărtata America Latină sau China. Cu doar un an în urmă, acesta și-a deschis un local nou în Ungaria. Dar multe afaceri au fost afectate ca urmare a declanșării crizei economice prin scăderea turismului.

În același timp, a decis să-și extindă afacerea prin achiziționarea spațiului de lângă local. La început, banca a privit favorabil proiectul său, dar explozia de credite ipotecare subprime a lovit toate marile bănci din întreaga lume.

Această scenă ar fi putut avea loc în oricare altă țară dezvoltată.

Ilustrează multiplele dimensiuni ale globalizării economice: tendința de intensificare a trecerii peste frontiere,în acest caz ca formă de turism; creșterea zilnică a consumului de produse străine din cele mai îndepărtate țări, modificări în strategiile corporațiilor bazate pe prezența internațională, și potențialul lor impact asupra ocupării forței de muncă; și în final, răspândirea rapidă pe tot globul a ceea ce a însemnat inițial o criză locală.

Cu alte cuvinte, traversarea persoanelor, bunurilor, activității economice și monetare peste granițele naționale înseamnă globalizare.

I.2. Domeniile atinse de globalizare. Avantaje și dezavantaje.

Pentru mulți dintre noi, globalizarea se referă la fenomene foarte diverse, ca informaționale, culturale sau politice. Această lucrare înglobează îndeosebi consecințele economice ale globalizării precum dezvoltarea comerțului internațional în bunuri și servicii, și de asemnea evoluția corporațiilor multinaționale, organizarea producției industriale în fabrici ce depășesc granițe naționale, și migrarea muncitorilor și a studenților stimulați de nevoile economice.

Criza financiară și economică ce a erupt în anul 2008 face să fie deosebit de importantă analiza globalizării financiare, un aspect din ce în ce mai semificativ a globalizării economice. Abordarea acestei probleme înseamnă, de asemnea, a discuta anumite aspecte ce țin de globalizarea politică.

Pentru ultimile decenii, globalizarea economică a fost modelată în parte de deciziile colective ale guvernelor lumii, de multe ori luate în contextul organizațiilor internationale: FMI, Banca Centrală, WTO, OECD precum și alte organizații, ce monitorizează și evaluează evoluția sa.

Globalizarea economică are o influiență din ce în ce mai mare asupra stilului nostru de viață, modului nostru de a ne desfășura activitățile și a aspirațiilor noastre.

Pentru câteva luni, criza economică părea să fi încetat definitiv. La sfârșitul anului 2009 comerțul global și investițiile au recuperat impulsul de la începutul anilor 1990, atunci când țările aparținătoare fostului bloc comunist s-au deschis către comerțul internațional și către economia de piață.

La bine și la rău, globalizarea are influiențe profunde și de durată cu privire la societatea modernă. Unele subiecte sunt atât de controversate precum este și fenomentul dinamic al globalizării, în mod deosebit când provin din sfera economică și mai nou din impactul financiar.

Cei care susțin ideea unei game largi de noi produse și bunuri mai ieftine pentru consumatori, câstig de pe urma intensei competiții internaționale, fără să menționăm de avantajele tehnologice, un mai bun confort al vieții de zi cu zi, mai mult timp liber.

Oponenții globalizării percep acest fenomen ca pe un proces inegal și părtinitor care distruge locuri de muncă și promovează dezechilibre economice, la fel cum produce comerțul neînfrânt consum excesiv și daune majore mediului.

Chiar înainte de criza econimică, mai exact în perioada dintre 31 octombrie 2007 și 25 ianuarie 2008, televiziunea londoneză BBC a efectuat un sondaj de opinie cu 34.000 de indivizi din 34 de țări pentru a afla ce înseamnă globalizarea pentru ei.Rezultatele au reflectat păreri împărțite. În 22 de țări majoritatea din cei care au răspuns au simțit că procesul de globalizare s-a răspândit mult prea repede. În una din trei țări,în mod deosebit China,India, Canada, Australia,Emiratele Unite Arabe și Rusia, au fost de parere că acest fenomen răspândit a adus îmbunătățiri peste situația economică anterioară. În cele două treimi din țările rămase care au fost supuse sondajului, incluzând aici Italia, Filipine, Indonezia, Statele Unite și Portugalia, în mod contrar au afirmat că situația economică s-a înrăutățit.

De asemenea, în doar șapte țări: Emiratele Unite Arabe, Australia, Statele Unite, China, Republica Ghana, Nigeria și Canada au considerat procesul continuu de globalizare ca fiind echilibrat și transparent.

Populația întreagă își face grijă în privința multor lucruri cum ar fi: transferul producției în țări cu costuri scăzute, lipsa siguranței locului de muncă, variațiile prețului la materii prime, pierderea controlului peste o serie de pârghii economice, etc.

Încă percepția lor asupra impactului globalizării este câteodată departe de efectele sale reale.

Globalizarea găzduiește un număr de preconcepții care promovează un sentiment de anxietate, în mod special în țările industrializate.

Omenirea se confruntă cu o serie de conflicte, probleme și presiuni ce necesită o atenție sporită, un timp de gândire și soluții concretizate prin acțiuni la nivel național și internațional.

Majoritatea problemelor, oamenii le atribuie globalizării, astfel putem vorbi despre globalizare economică, socială, politică, tehnologică, culturală.

Eliminarea obstacolelor din calea comerțului internațional a ajutat multe țări să se dezvolte într-un ritm mult mai rapid decât ar fi putut-o face altfel. Comerțul internațional contribuie la dezvoltare atunci când creșterea economică a unei țări este impulsionată de exporturile ste o serie de pârghii economice, etc.

Încă percepția lor asupra impactului globalizării este câteodată departe de efectele sale reale.

Globalizarea găzduiește un număr de preconcepții care promovează un sentiment de anxietate, în mod special în țările industrializate.

Omenirea se confruntă cu o serie de conflicte, probleme și presiuni ce necesită o atenție sporită, un timp de gândire și soluții concretizate prin acțiuni la nivel național și internațional.

Majoritatea problemelor, oamenii le atribuie globalizării, astfel putem vorbi despre globalizare economică, socială, politică, tehnologică, culturală.

Eliminarea obstacolelor din calea comerțului internațional a ajutat multe țări să se dezvolte într-un ritm mult mai rapid decât ar fi putut-o face altfel. Comerțul internațional contribuie la dezvoltare atunci când creșterea economică a unei țări este impulsionată de exporturile sale.

Creșterea determinată de exporturi a constituit componenta centrală a politicii industriale care a contribuit la dezvoltarea multor națiuni din Asia și la întrebuințarea substanțială a nivelului de trai a milioane de oameni din acea zonă. Dacă pentru occidentali munca prost plătită de la NIKE poate însemna exploatare, pentru mulți oameni din țările în dezvoltare, a munci în fabrică este mult mai bine decât a cultiva orezul stând aplecat asupra pământului.

Chiar și atunci când gobalizarea își arată latura sa negativă, există adesea beneficii.

Ajutorul străin, un alt aspect legat de globalizare, în ciuda tuturor neajunsurilor pe care le presupune, a fost totuși benefic pentru milioane de oameni. Se poate ca noile firme străine să afecteze interesele întreprinderilor aflate în proprietatea și sub protecția statului, dar ele pot contribui și la introducerea noilor tehnologii, la pătrunderea pe noi piețe și la apariția unor noi domenii de activitate.

În general, globalizarea înseamnă progres; deci țările în curs de dezvoltare trebuie s-o accepte dacă vor să se dezvolte și să lupte cu succes împotriva sărăciei. Pentru mulți oameni din aceste țări însă globalizarea nu a produs beneficiile economice promise.

Accentuarea separației dintre cei avuți și cei săraci a facut să crească numărul persoanelor din Lumea a treia aflate într-o stare de cruntă sărăcie, trăind cu mai putin de 1 dolar pe zi. Principiile ce stau la baza procesului de globalizare trebuie să se schimbe.

Astăzi, globalizarea este atacată din toate părtile iar unul din motive se referă la faptul că ea pare să compromită valorile, tradițiile naționale. Conflictul generat este unul real și inevitabil.

Dezvoltarea economică, și implicit cea determinată de globalizare, va conduce societatea spre urbanizare,diminuând integritatea societăților rurale tradiționale.

Atenția insuficientă acordată amenințării pe care acest fenomen o reprezintă pentru identitatea și valorile culturale este surprinzătoare.

La fel de surprinzător este și preocuaparea de aceste probleme chiar de țările dezvoltate.

Pe de o parte Europa nu renunță la politicile sale în domeniul agriculturii,iar pe cealaltă parte locuitorii orașelor americane se plâng de faptul că marile centre comerciale și detailiștii care operează la scară națională au avut efect distrugător asupra micilor afaceri și comunității lor.

Desfașurarea treptată a integrării la nivel mondial este foarte importantă întrucât va determina o adaptabilitate la noile situații a instituțiilor și normelor tradiționale.

Un aspect deloc neglijabil este și efectul globalizării asupra democrației. Globalizarea, privită din acest unghi, echivalează cu o privare de drepturi.

În dorința de a se realiza o creștere economică durabilă și în timp, pentru a putea beneficia de împrumuturi externe, țările sunt supuse anumitor condiții de către piețele de capital sau F.M.I.

Totuși, politicile adoptate de fiecare stat în parte le permite acceptarea sau nu a condițiilor impuse de dictatura finanțelor internaționale.

Țările precum cele din Asia de Est s-au opus restricțiilor, au avut un ritm de dezvoltare mai rapid, o reducere mai semificativă a sărăciei comparativ cu statele care s-au supus cerințelor F.M.I.

Deși creșterea economică va fi influiențată negativ, majoritatea țărilor în curs de dezvoltare ar fi dispuse să accepte situația în scopul creării unei societăți cu baze democratice și echitabile, la fel cum mulți membri ai societății sunt de părere că merită să renunțe într-o oarecare măsură la creșterea economică în favoarea unui mediu înconjurător mai sănătos.

În caz contrar, emisiile de gaz cu efect de seră vor continua să crească, ceea ce înseamnă că temperatura Terrei va continua sa crească odată cu pierderea biodiversității.Întinderea acestor creșteri va depinde de ambiția și eficacitatea măsurilor adoptate la nivel global.

Politica puternică va putea să încetinească acest fenomen. Guvernele, companiile și cetățenii din întreaga lume trebuie să facă mult mai mult în multe domenii. Trebuie să se ia în considerare toate interesele, în scopul de a nu irosi energie și să insiste pe cele mai puțin costisitoare acțiuni. Încălzirea globală este o provocare urgentă pe care factorii de decizie la nivel mondial nu acordă suficientă atenție precum ar trebui.

Globalizarea este compatibilă cu un mediu bogat, sănătos și resurse care satisfac în mod durabil nevoile viitoarelor generații, prevăzut în cazul în care urmează o traiectorie sustenabilă.

Principalul obiectiv al economiei globale constă în omogenizarea tuturor țărilor într-un tot unitar. Procesul de globalizare este un mecanism complex și dinamic, iar definirea sa implică multiple conotații: dezvoltarea piețelor financiare la nivel global, poziția tot mai importantă a firmelor multinaționale în comerțul mondial și în investițiile străine.

Capitolul II

Indicatorii globalizării economice

Cea mai dinamică etapă a procesului de globalizare îl reprezintă secolul 20.

Căderea zidului Berlinului în anul 1989 și sfârșitul regimului comunist a fragmentat lumea.

Țările din vest și-au continuat deschiderea spre comerțul internațional, încercând să-și revină în urma pagubelor produse de cel de al 2-lea război mondial.

Sute de milioane de muncitori și consumatori ai fostului regim comunist s-au alăturat circuitului economic, fiind urmat de un val de mii de indieni a căror economie statală a cunoscut o lunga perioada de dezechilibru în lupta de independență națională.

Revoluția tehnologică informațională și de comunicații a marcat aceeași perioadă atunci când știința din domeniul computerelor a înregistrat progrese pe scară largă în managementul corporativ (anul 1980).

Anul 2000, odată cu utilizarea mai accentuată a internetului în cadrul companiilor multinaționale, a dus la energizarea schimburilor economice.

Prin creearea unei legături directe între importator și exportator, prin eliminarea intermediarilor, respectiv a costurilor, internetul a favorizat creșterea productivității. Sistemul computerelor de accesare în diferite limbi determină comunicarea instantaneee din tări sau regiuni geografice diferite, între client producător sau producător furnizor.

Este important să indentificăm un set de indicatori relevant pentru a putea aprecia magnitudinea și intensitatea procesului de globalizare.

Acești vectori de măsurare sunt: mișcările de capital și investitiile străine directe,activitatea economică a firmelor multinaționale, procesul de internaționalizare a tehnologiei și al patrulea: comerțul internațional.

II.1. Mișcări de capital și investiții

II.1.1.Tendințe în fluxurile de capital și investiții

Partea financiară a economiei este cea mai afectată de globalizare. Procesul de globalizare pe această piață a fost accelerat odată cu liberalizarea mișcărilor de capital și a piețelor financiare în perioada anilor 1980.

Tranzacțiile financiare internaționale pot fi caracterizate mai ales de fluxurile portofoliului de investiție, investiții directe și alte tipuri de investiții.

Investițiile străine directe reprezintă o categorie a investițiilor internaționale în care investitorul deține cel putin 10% din acțiunile firmei cu drept de vot în stabilirea unor interese de durată. Acest obiectiv implică o relație de parteneriat de lungă durată între investitor și companie, precum și un grad mare de influiență a investitorului în managementul firmei dar nu neapărat un control total.

Investițiile de portofoliu includ titluri de participare și titluri de creanță sub formă de obligațiuni, hârtii de valoare sau instrumente ale pieței monetare. În cazul în care titlurile de participare deținute de investitorii străini numără mai puțin de 10 % din capitalul firmei, investiția poartă numele de investiție de portofoliu. Acest tip de investiție se realizează pe termen scurt iar investitorul nu pare a fi interesat să dețină influiență asupra managementului firmei.

Când ne referim la alte investiții vorbim defapt despre o categorie ce acoperă: creditele comerciale, împrumuturile, valuta și depozitele, precum și alte active și pasive.

Comerțul internațional și fluxurile de investiții sunt primele afectate de globalizare. Măsurate în balanța de plăți, conturile curente cuprind exporturile și importurile de bunuri și servicii împreună cu toate tipurile de venituri generate de investițiile internaționale. Datorită naturii lor particulare, fluxurile cu instrumente financiare derivate sunt tratate aparte. Tranzacțiile financiare au înscris cea mai ridicată rată de creștere și au constituit cel mai dinamic segment al tranzacțiilor internaționale de la începutul anilor 1990. Avântul celor trei categorii de investiții a fost în mod special abrupt începând cu a doua jumatate a anilor 1990.

Aceste investiții au fost extrem de volatile. Spre exemplu, investițiile de portofoliu au scăzut brusc la începutul perioadei 1990, s-au triplat între 1995-1999, apoi au scăzut până în 2002 înainte de a crește abrupt în 2006, scăzând rapid până în 2008 și ajungând la valoarea din 2002. Totuși schimbarea se observă în anul 2010 când valoarea investițiilor ating un punct de vârf față de ultimii ani, urmând un traiectoriu oscilant, iar în 2012 și 2013 valoarea să fie apropiată anului 2004.

Figura1: Tendințele în comerțul internațional si diferitele investiții

Sursa: Grafic adaptat de autor după http://unctad.org/Sections/dite_dir/docs/diae_stat_2013-06-26_en.pdf accesat la data 17.05.2014

Investițiile străine directe, după o creștere spectaculoasă în 2000 care sa datorat în mare parte unui excepțional val de fuziuni și achiziții, a scăzut în 2002, apoi și-a luat avânt până în 2007, urmată fiind de o ușoară cădere în celelalte două categorii de investiții. În valoare, investițiile directe se ridică la aproximativ o treime din cele de portofoliu și alte investiții. Acestea joacă un rol stabilizator în structura capitalului de afaceri. Acest aspect se observă cel mai bine în 2009, când se resimte criza economică iar investițiile străine directe au scăzut brusc.În anul 2011 se atinge o valoare de vârf din ultimii anii cu o cădere în 2012. Fluxurile în 2013 rămân apropiate nivelului din 2012 și ar putea să crească în perioada 2014-2016 la valoarea înregistrată înaintea crizei din 2008.

Investiții de portofoliu

Investițiile de portofoliu sunt destul de volatile, acestea reprezintă în medie o treime din valoarea cumulată a toate categoriilor de investiții.

În 2008, investițiile străine de portofoliu în Statele Unite au scăzut la nivelul celor din 2003. Alte țări precum Regatul Unit, Germania, Belgia, Luxemburg, Franța și Irlanda au luat cea mai mare parte a investițiilor de portofoliu, dar în aceste țări valoarea activelor deținute de populația rezidentă și valoarea datoriilor deținute de cei non-rezidenți era uniform echilibrată.

Între 2000 și 2003, Irlanda și Japonia s-au clasat pe locuri fruntașe în deținerea activelor de investiții de portofoliu. Între 2005 și 2008, Franța a ocupat primul loc împreună cu Statele Unite.

Investiții străine directe

Din a doua jumatate a anilor 1980, investițiile străine directe au jucat un rol fundamental în integrarea economică la nivel internațional. La nivel mondial a fost cel mai dinamic factor în restructurarea industrială. Cu toate acestea, cea mai mare parte a investițiilor directe în ultimii 15 ani corespunde achizițiilor, adică transferul de proprietate, în locul creării unei noi afaceri sau extinderii capacității unei firme existente.

Scopul unei investiții străine directe depinde de o serie de factori: mărimea pieței interne, abilitatea angajaților și calitatea infrastructurii, costurile de producție, taxele, nivelul tehnologic, dezvoltarea sistemului bancar și financiar.

Statele Unite nu este doar un investitor de frunte ci ocupă și poziția de lider ca țară gazdă. Între 2005 și 2008, Luxemburg s-a clasat continuu pe loc secund în valoare absolută, ca și gazdă și investitor. Acest fapt se datorează prezenței în Luxemburg a companiilor străine financiare de holding ce își canalizează investițiile prin această țară.

În Europa, în perioada respectivă, Luxemburg a fost lider în poziția de țară gazdă pentru investițiile străine directe, urmată fiind de Regatul Unit și Franța.

Țările dezvoltate precum Statele Unite, Luxemburg, Franța, Regatul Unit și Germania au contribuit la fluxurile de investiții ca exportator net de capital în investiții directe.

Dintre țările mari, Japonia a continuat să înregistreze un decalaj larg între active și datorii, un model care a devenit prezent din anul 2000.

În ultimii ani, țări precum China și India au devenit țări gazdă demn de remarcat pentru investițiile străine directe cu cantități semificative de fluxuri active.

Alte fluxuri de investiții

În aceeași perioadă alte fluxuri de investiții au avut o mai mare importanță decât la începutul anilor 2000.Valoarea medie a acestora se apropie de cea a investițiilor de portofoliu, și de două ori mai apropiată de cea a investițiilor directe.

Cifrele arată că două țări ocupă o poziție dominantă în această privință: Statele Unite și Regatul Unit. Între 2000 și 2007 Regatul Unit a depășit în medie activele si pasivele Statelor Unite în această categorie de investiții. Totuși, în ambele țări, în 2007 și 2008 valoarea activelor și pasivelor au scăzut dramatic.

Și la acest capitol Luxemburg își păstrează poziția în urma Statelor Unite și Germaniei în ceea ce privește activele, și în termeni de pasive se situează în spatele Statelor Unite și Franței.

În 2006, Japonia a înregistrat valoare negativă pentru pasive,iar în perioada anterioară valoarea activelor au fost negative de asemenea în mod special în 2003.

II.1.2.Investiții străine directe

Tendințe generale ale investițiilor străine directe

Investițiile străine directe oferă informații despre investițiile străine active și pasive dintr-o anumită perioadă de timp. Atât intrările și ieșirile sunt estimate după deducerea dezinvestiților și rambursării creditelor intragrup folosite pentru noi investiții. Diferența dintre investitiile active și pasive indică dacă o țară este importator net sau exportator net de capital sub formă de ISD; această diferență se referă la fluxul total net.

După cum putem observa în grafigul de jos, zona țărilor OECD deține în mod tradițional poziția de exportator de capital de ISD, adică totalul ieșirilor de investiții străine din regiune este mai mare decât totalul intrărilor.

Figura nr.2: Totalul fluxurilor de ISD înspre și din țările OECD

Sursa: Gafic realizat de autor după http://www.oecd-ilibrary.org/economics/oecd-factbook-2014_factbook-2014-en accesat la data 17.05.2014

Fluxurile de investiții de peste mai bine de zece ani au asistat la fluctuații semificante.Date preliminare din 2005 indică o descreștere de 35% a intrărilor de ISD în zona OECD din 2007, de la o valoare de 1.583 miliarde $ în 2007 la 1.021 miliarde $ în 2008.

Aceasta scădere bruscă a activității investițiilor, datorată răspîndirii crizei financiare, reprezintă a doua cădere în mai puțin de zece ani. Mișcările investițiilor străine directe în anul 2007 au reprezentat o etapă mai importantă pentru dezvoltarea țărilor OECD decât explozia de investiții din 1998-2000, care s-a datorat unui mare volum de fuziuni transfrontaliere și achiziții. În ciuda declinului investițiilor ISD în 2008, influxurile zonei OECD sunt doar cu puțin sub nivelul de vârf 2000 iar ieșirile sunt încă cu 30% mai mari decât în anul 2000. Țările OECD au reușit prin urmare să mențină un nivel important al activității investițiilor pentru primele trei trimestre ale anului 2008 și au continuat să fie cel mai mare exportator al acestui tip de capital. Investițiile în restul țărilor au crescut; cu toate acestea, declinul general al ISD înregistrat în ultimul trimestru din 2008 a continuat și în următorii ani.

Relativa importanță a ISD în țările care găzduiesc în mod tradițional entități cu scop special, este din nou semnificativă în perioada 2005-2008, datorată în cea mai mare parte a fondurilor aflate în tranzit pe numele unor companii multinaționale.

În timp ce intrările și ieșirile de investiții,în Statele Unite și Marea Britanie, sunt foarte similare ca procent din PIB, ponderea lor diferă în majoritatea țărilor.

Unele țări au o poziție mai proeminentă ca investitor în străinătate ca Irlanda, Norvegia, Spania, Germania, Franța, Suedia, Austria, Japonia și Italia. Alte state sunt considerate ca mai buni receptori de ISD precum: Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Turcia, Noua Zeelandă și Australia.

Stocurile de investiții străine directe

Motivația care stă la baza investițiilor directe este de a stabili o relație pe termen lung între investitorul direct și societatea de investiții.Stocurile de investiții străine directe oferă o bază pentru analiza structurală a investițiilor acumulate de-a lungul timpului. Exprimate ca un procent din PIB, stocurile ISD asigură analiza comparativă între țări privind întinderea relației de investiții directe între cele două parți contractate.

Graficul de mai jos arată importanța relativă a țărilor cele mai dezvoltate în poziția de domiciliu sau gazdă în investițiile directe din anul 2007.

Grafic nr.3: Stocurile interne și externe ale ISD ca procent din PIB în anul 2007

Sursa:Grafic realiyat de autor pe baza http://www.oecd-ilibrary.org/economics/oecd-factbook-2014_factbook-2014-en accesat la data de 25.05.2014

În ceea ce privește nivelele reale ale stocurilor de investiții, Statele Unite este cea mai mare țară gazdă și investitoare reprezentând aproximativ 25% din totalul investițiilor OECD. În comparație cu dimensiunea sa economică, investițiile străine în stat din afara granițelor reprezintă doar 18% din PIB și investitiile pasive 24%.

Pentru Marea Britanie, Franța, Japonia și Italia, diferența între dimensiunea relativă a raportului ieșiri/intrări de investiții este de 20%, 13%, 9% și respectiv 7%. Stocurile investițiilor directe ale Canadei și Germania reprezintă mai mult de 30% din PIB.

Investițiile pasive ale țărilor nordice europene: Islanda, Danemarca, Norvegia, Suedia au fost comparativ mai mari în anul 2007 decât stocurile investițiilor active.

În contract, țările cu statut de țări dezvoltate, dar cu o economie mai slabă, sunt în primul rând destinatarii ISD. Clasamentul lor ca țări gazdă, realizat pe baza raportării procentuale ISD în PIB, este următorul: Ungaria 72%, Cehia 65%, Slovacia 54%, Polonia 41%, Turcia 24%.

Investițiile lor pasive sunt relativ scăzute, cu excepția Ungariei ce înregistrează valori de 13%.

Tabel nr.4: Poziția țărilor privind ieșirile Tabel nr.5: Poziția țărilor privind ieșirile

de ISD ca procent din PIB, 2007 de ISD ca procent din PIB, 2007

Sursa: Grafice realizate de autor după http://www.oecd.org/mena/investment/39794654.pdf accesat la data de 20.05.2014

Sursa și destinația stocurilor de investiții străine directe

Analiza țării partenere indică interdependența economiilor.

Investițiile externe ale țărilor OECD, în general se concentrează pe investiții în companiile non rezidente din cadrul zonei OECD. Restul țărilor atrag doar o mică parte din capitalul țărilor OECD și ponderea lor în totalul investițiilor pasive ale OECD au crescut mai lent decât totalul investițiilor în zona OECD.În consecință, investițiile directe cu reședința de afaceri în zona OECD sunt, într-o foarte mare măsură finanțate de țările OECD, în timp ce ponderea investițiilor în restul țărilor rămâne oarecum limitată.

După o scură analiză a contului fondurilor de transfer, obsevăm că 35% din investiții în zona OECD au avut loc în Olanda, Austria, Luxemburg, Belgia, Elveția și Danemarca.Totuși, este probabil ca destinația finală sa fie o țară non OECD.

La sfarșitul anului 2007, Statele Unite și Marea Britanie împreună au înregistrat cea mai mare pondere a stocurilor de investiții străine directe: pasive (39%) și active (34%) dintre țările OECD. În 2007, 55% din ieșirile ISD din State s-au îndreptat spre Uniunea Europeană, 26% în continentul America, din care 12% către Canada și Mexic.Investitiile către China au fost de 28 miliarde dolari și 42 miliarde au fost investite în Brazilia. Germania prezintă în jur de 9% stocuri de investiții; investițiile în alte țări OECD reprezintă 8,7% din investițiile OECD și 4,6 % din investițiile în alte țări non OECD.

Venituri din investiții străine directe

Venitul net din investițiile străine directe se măsoară după calcularea venitului net a companiilor rezidente din investițiile directe, ce reprezintă debite, și a veniturilor filialelor din străinatate, reprezentând datorii.

Veniturile din investiții directe dețin cea mai mare pondere în realizarea venitului de capital. Câștigurile care sunt reinvestite în întreprinderea de investiții directe sunt calculate după deducerea dividendelor și distribuite acționarilor. Sunt ușor de observat valorile negative pentru reinvestirea câștigurilor când dividendele distribuite acționarilor sunt mai mari decât câștigurile întreprinderii. Este de notat faptul că distribuirea totalului dividendelor se bazează ân general pe decizia echipei manageriale.

În cantități în dolari, dividendele distribuite acționarilor spre filialele din țările OECD din întreprinderile investițiilor directe în strainătate erau mai mari decât cele distribuite către filialele rezidente. Această deferență se realizează odată cu poziția zonei OECD ca investitor net peste granițe.

Investitorii OECD au reinvestit în străinatate câștigurile din ISD mai mult decât investitori străini au adus în această regiune. În medie reinvestirea câștigurilor a fost de 43% din totalul venitului din investiții directe și mai mult cu 30% decât dividendele distribuite în 2007,adică 625 miliarde $ sau 54% din total.

În mod contrar, reinvestirea câștigurilor de către investitorii străini în zona OECD a însumat în medie 25% aproape echivalentul dividendelor în 2007,334 miliarde $ sau 41%.

Veniturile din datorii se referă la dobânda plătită sau primită pentru împrumuturile intragrup, care de asemenea fac parte în venitul din investiții directe. Ponderea lor este în general mult mai scăzută decât veniturile de capital.

În ultimii zece ani, veniturile din dobânzi de la filialele din străinătate au fost, în medie 6,5% din totalul veniturilor realizate din investiții directe. Contrar,veniturile primite de către investitorii străini de pe urma acțiunii de investire în companiile rezidente din zona OECD, a fost în medie de 17%, atingând o valoare importantă în 2001 de 31%.

Cel mai mare nivel al veniturilor din dobânzi în străinătate a fost de 60 miliarde $ în 2007 și 104 în același an pentru investițiile active.

Fuziune transfrontalieră și achiziții

Fuziunile și achizițiile se referă la schimbarea titlului de proprietate în întreprinderile existente pentru a realiza strategii și atingerea obiectivului financiar.

Companiile se angajează în traversarea granițelor pentru câteva motive: pentru a întări poziția pieței sale, pentru a exploata cunoștiințele și tehnologia altor companii complementare în domeniu, pentru a beneficia de prestigiul, economiile de scară sau brandul companiei existente, sau pentru diversificarea produselor și pietelor de desfacere.

Chiar dacă statisticile operațiilor de fuziune și achiziții nu folosesc aceeași metodologie ca statisticile ISD, ele au demonstrat o tendință asemănătoare, reprezentând cele mai comune forme de investiții directe.Atât fluxurile investițiilor străine directe cât și achizițiile și fuziunile au înregistrat valori de vârf în anii 2000 și 2007.

În perioada 1997-2008, Statele Unite și Marea Britanie au fost cele mai active țări în traversarea barierelor, urmate fiind de Germania și Franța. Dupa ce au atins apogeul în 2007, fuziunile și achizițiile au înregistrat o cădere bruscă, care s-a înregistrat de asemenea și în cele mai recente statistici ale ISD.

În medie, Statele Unite au fost ținta principală în perioada 2005-2008, reprezentând aproape 25% din zona OECD, urmată de Marea Britanie cu 17%. Canada, Germania și Olanda au urmat, fiecare cu o pondere de 7%.

Figura nr.6: Fuziunile transfrontaliere și achizițiile în afară, respectiv spre interiorul țării în medie în 2005-2008

Sursa: Grafic realizat de autor după

http://www.oecdilibrary.org/docserver/download/5lgsjhvj7mxx.pdf?expires=1403292278&id=id&accname=guest&checksum=E32101B8C40DD0A79E5245F53CB509C7 accesat la data de 20.05.2014

Cu privire la fuziunile și achizițiile în străinătate, Statele Unite și Marea Britanie,de asemenea lideră, reprezentând 19%, respectiv 15% din totalul țărilor OECD în medie pe acea perioadă.

Franța și Germania își confirmă puternica prezență în rândul investitorilor pe continentul european cu o medie de 10%, respectiv 9%.

II.2.Activitatea economică a companiilor multinaționale

II.2.1.Importanța companiilor multinationale

A. Activitatea în țară

Cota filialelor străine deținute de multinaționale în cifra de afaceri totală de producție a variat de la aproape 80% în Irlanda la 3% în Japonia.

Prezența străină în industria prelucrătoare a fost resimțită mai puternic în Canada și Marea Britanie, fiind urmate de Franța,Germania,Statele Unite și Italia.

Ocuparea forței de muncă în filialele deținute de multinaționale, tinde să urmeze aceeași tendință cu cifra de afaceri, dar cota de muncă este mai mică decât cifra de afaceri în toate țările mai puțin Finlanda. Acest fapt probabil se datorează cifrei de afaceri ce supraapreciază ponderea relativă a filialelor străine în țările gazdă, întrucât majoritatea companiilor mamă activează în industriile axate mai mult pe capital decât forță de muncă.

În majoritatea țărilor, ponderea companiilor multinaționale în valoarea adăugată industrială corespunde parte din cifra de afaceri a sectorului.

Ponderea străină în valoarea adăugată este totuși mai mare în Israel, Franța și Irlanda. Diferențele între ponderile cifrei de afaceri și a valorii adăugate reflecta faptul că anumite filiale din afara granițelor importă bunuri de la companiile mamă, sau din alte firme ale aceluiași grup, apoi să le vândă netransformate pe piața internă.

În sectorul servicii, ponderea cifrei de afaceri a filialelor sub control străin este peste 45% în Irlanda și 35% în Cehia. Aceste filiale sunt mai puțin importante din perspectiva ocupării forței de muncă decât din punct de vedere al cotei cifrei de afaceri în toate țările. În anul 2006, ponderea a variat de la 25% în Irlanda la mai puțin de 5% în Statele Unite.

În general, prezența străină în ramura servicii este mai mică decât în producție deși, în cateva țări cifra de afaceri și numărul de angajați în filialele aflate sub control străin se află la același nivel.

B.Activitatea în afara țării

Raportul cifrei de afaceri a filialelor din străinătate la cifra de afaceri a companiei mamă în țară, poate fi folosit ca un indicator al globalizării.Acest indicator ar trebui totuși să fie interpretat cu atenție,de când ocuparea forței de muncă și cifra de afaceri create în străinătate nu vin cu cheltuiala țării de origine. În mod contrar, activitățile străine ar aduce beneficii activităților țării de origine și ar consolida competitivitatea globală a companiilor multinaționale.

Țări mici cu o largă prezență a propriilor multinaționale ca Elveția, Suedia și Finlanda înregistrează valori mari în acest indicator.În aceste țări, filialele din străinătate generează semificativ mai multe vânzări și creează locuri de muncă. Spre exemplu, filialele elvețiene din străinătate angajează peste un milion de persoane, în timp ce filialele aflate sub control străin în Elveția furnizează mai puțin de 150.000 de joburi.

Companiile industriale multinaționale germane sunt de asemnea înalt internaționalizate, de când vânzările filialelor din străinătate echivalează cu 80% din vânzările companiilor mamă în Germania. Jumătate din vânzările filialelor sunt divizate în Uniunea Europeană, 30% în Statele Unite și restul în Asia și alte țări europeene.

În sectorul servicii, de asemenea importanța filialelor străine față de companiile mamă este semificativă în țările mici. Filialele germane din străinătate ce dețin sectorul servicii generează o mai mare cifră de afaceri decât compania ei mamă. În alte țări, inclusiv Statele Unite, societatea mamă înregistrează cifre economice mai ridicate față de filialele sale de peste granițe.

II.2.2. Companiile multinaționale și R&D

Între anii 1997 și 2007, investițiile în cercetare și dezvoltare de către filialele străine în zona OECD au crescut în valoare de 53 miliarde $ în paritatea puterii de cumpărare.

Creșterile au fost observate în toate țările dezvoltate: Statele Unite a atras 22,6 miliarde $, Germania 8,9 miliarde,Marea Britanie 3,7 miliarde, Japonia 5,1 miliarde,Franța 2,3 miliarde și Canada 1,9 miliarde $.

Ponderile relative ale țărilor în ansamblul cheltuielilor R&D de către filialele străine au înregistrat modificări majore; Germania și Japonia și-au crescut ponderea în detrimentul Statelor Unite, Marii Britanii, Franței și Canadei.

În ciuda declinului relativ a cotei sale de participare, SUA a continuat sa atragă în anul 2007 aproape 45% din investițiile străine ale zonei OECD pentru cercetare și dezvoltare.

Creșterea investițiilor străine pentru R&D în Japonia, a fost atribuită în mod special industriei autovehiculelor ce s-a datorat în principal alianței Renault cu Nissan.

Exceptând Canada, creșterile investițiilor in R&D a filialelor străine au fost mai mari decât cele înregistrate de firmele aflate sub control național.

Totuși, în scopul de a evalua reala tendință a contribuției filialelor străine a unei țări în totalul efortului de cercetare și dezvoltare a sectorului afaceri, este necesar să facem deosebire între noile cheltuieli cu r&d a filialelor straine și cheltuielile laboratoarelor firmelor naționale care au devenit sub control străin.

Privind activitatea internă, importanța filialelor străine în investițiile naționale de cercetare și dezvoltare diferă considerabil de la o țară la alta. În 2007, ponderea filialelor străine în afaceri privind cheltuielile cu R&D au variat de la 5% în Japonia la peste 70% în Irlanda. În Ungaria, Belgia, Cehia, Austria care au multe naționale străine, filialele străine au fost responsabile de mai mult de o jumătate din investiții pentru cercetare dezvoltare.

În alte țări, contribuția filialelor străine a fost mai mult limitată. Acest fapt s-a datorat în primul rând unui mai puțin interes pentru filialele străine în câteva țări, dar și a prezenței unei multinaționale baștinașe puternice cum e în cazul Suediei, unde activitățile de dezvoltare sunt localizate lângă sediu.

În majoritatea țărilor, filialele străine se caracterizează prin intensități înalte ale cercetării și dezvoltării, decât firmele aflate sub control național; adică o parte din cifra de afaceri merge către sectorul R&D. Acest lucru are loc deoarece activitatea filialelor în industria de înaltă tehnologie este de obicei direct legată de dreptul de proprietate.

Cu toate acestea,filialele străine sunt concentrate pe câteva sectoare de mare tehnologie(de automobile în Japonia și Suedia sau industria chimicală în Franța).Aceste sectoare și-au crescut considerabil cheltuielile cu cercetarea, în contrast cu firmele aflate sub control național, ce operează în toate sectoarele de activitate.

Din perspectiva activității interne,dimensiunii geografice a cheltuielilor cu R&D a filialelor străine constatam că investițiile europene în Statele Unite în 2007 însumeazaă peste trei pătrimi din agregatul străin. Poziția de lider care investește în r&d în Statele Unite o deține Marea Britanie cu 26%, urmată de Elveția cu 15%, Germania 14%, Franța 13% și Japonia 10%. Între 1997 și 2007, ponderea filialelor americane în sectorul R&D în Uniunea Europeană a scăzut de la 75% la 71%. Totuși, Statele Unite a continuat să fie investitor lider pe acest sector în majoriatea țărilor europeene, printre care Marea Britanie (50%),Suedia (38%), Germania (36%), Franța (34%).

Pe parcursul ultimului deceniu, Japonia a atras un număr mare de investiții în cercetare și dezvoltare.Ponderea Uniunii Europene în Japonia aproape s-a triplat între anii 1997-2006,în esență, în detrimentul Statelor Unite.

La nivel de sectoare, se poate observa că în Statele Unite și Uniunea Europeană ponderea cea mai mare a investițiilor străine în r&d are loc în sectorul farmaceutic,urmat fiind de industria de automobile.

O scurtă analiză asupra activității externe în R&D de catre filialele din strainatate și

comparând investițiile filialelor din străinătate ale unei țări, în cercetare și dezvoltare, cu cele ale filialelor aflate sub control străin în acea țară, oferă mai întâi un ansamblu al fluxurilor în R&D peste țări. Contribuția filialelor companiilor multinaționale în investițiile privind &D, în țara de origine și țara gazdă este foarte complexă și nu poate fi înțeleasă prin simple comparații. Pentru țările în care informația este disponibilă, și cu excepția Suediei și Belgiei,filialele aflate sub control străin cheltuie mai mult pe R&D decât filialele țărilor gazdă cheltuie în străinătate.

În Statele Unite, având în vedere metoda de măsurare a activităților ce sunt controlate indirect, rezultă cheltuielile filialelor americane în străinătate și a filialelor aflate sub control străin în SUA, ca fiind chiar mai mult decât echilibrate de cât arată statisticile.

Statele Unite rămâne încă țara lideră ca destinație a investițiilor în cercetare și dezvoltare, deși investițiile R&D japoneze în State au scăzut în ultimii ani. În 2007, Germania a investit 5,6 miliarde $ în R&D în Statele Unite, iar SUA a investit acceași sumă în Germania. Marea Britanie a investit 10,4 miliarde în R&D în SUA, iar Franta 5,3.

Tendința principală în defalcarea geografică a ieșirilor de investiții R&D a Statelor Unite reprezintă declinul Uniunii Europene ca destinație și creșterea ponderii în regiunile Asia-Pacific și în particular China. În ciuda relativului declin, Europa încă atrage peste 60% din investițiile în R&D a multinaționalelor din SUA.

Investițiile Statelor Unite în China a înregistrat o creștere bruscă, peste 60% pe an, între 1997-2007, dar este totuși modestă în valoare absolută.A atins 1,1 miliarde $ în 2007, aproximativ acceași sumă pe care a investit-o în R&D în Belgia sau în Irlanda.

II.2.3.Activitatea multinaționalelor în sectorul producției

Ponderea firmelor aflate sub control străin în totalul cifrei de afaceri a sectorului de producție în 2001-2002 a variat de la aproximativ 75% în Irlanda și Ungaria, la mai puțin de 3% în Japonia.

Ponderea acestora a depășit 40% în Canada, Belgia și Luxemburg și 30 % în Cehia, Suedia și Regatul Unit, Franța, Polonia și Olanda.

În Uniunea Europeană, intrarea firmelor sub control străin s-a pronunțat cel mai puțin în Danemarca și într-o măsură mai mică în Portugalia și Finlanda.

În Japonia, în ciuda progreselor în nivelul de producție al firmelor aflate sub control străin în ultimii ani,pătrunderea lor a rămas cea mai scazută în aria OECD.

Ocuparea forței de muncă sub control străin în țările dezvoltate, în general urmează acceași penetrare ca și cifra de afaceri, deși ponderea în totalul forței de muncă este mică, întrucât investițiile străine directe înseamnă mai mult capital decât forță de muncă.

Deci, în timp ce cifra de afaceri sub control străin este aceeași în Franța și Regatul Unit, ponderea ocupării forței de muncă aflată sub control străin este mai bună în Franța.

Productivitatea diferă de cifra de afaceri deoarece aceasta include schimbări în stocul de produse finite și în curs de execuție și datorită diferențelor în măsurarea activităților care implică comerț și intermedieri financiare. Cifra de afaceri acoperă veniturile brute din exploatare mai puțin reducerile și rebuturile; ar trebui să fie măsurată exclusiv din consum și cifra de afaceri (de vânzare), impozitele pe consumatori și taxa pe valoarea adăugată.

De asemenea, spre deosebire de valoarea adaugată, cifra de afaceri indică măsura în care filiale sub control străin sunt folosite pentru a furniza rezultate create în propriile filiale sau în alte firme.

Ocuparea forței de muncă în filialele străine în mod normal ar trebui măsurată ca numărul de persoane salariate.Datele privnd ocuparea forței de muncă sunt uneori acoperite de contracte cu normă întreagă cu lucrători cu jumătate de normă numărate în funcție de timpul lucrat.

Aceste date pot fi folosite pentru a determina ponderea ocupării forței de muncă a filialelor aflate sub control străin în țara gazdă, pentru a preciza măsura în care angajarea de către aceste filiale suplimentează sau substituie ocuparea forței de muncă internă de către societățile-mamă sau ale firme de pe piața națională.

Participarea filialelor la ocuparea locurilor de muncă în țara gazdă poate reflecta importanța investițiilor străine directe în menținerea sau crearea de joburi într-o țară în curs de dezvolare.

II.3.Procesul de internaționalizare a stiinței și tehnologiei

Domeniul tehnologiei și a cunostiințelor a sporit, devenind tot mai prezent pe piața globală. În timp ce investițiile în cercetare și dezvoltare sunt încă puternic concentrate în țările industrializate, economiile mai puțin dezvoltate din restul țărilor se luptă pentru o pondere mai mare la nivel global în acest sector.

În 2007, țările în curs de dezvoltare au reprezentat aproape 16% din sectorul de afaceri a cheltuielilor cu cercetare și dezvoltare. De departe cea mai mare contribuție a avut-o China cu o participare de 54% din cota țărilor non OECD. A ocupat locul al treilea la nivel mondial, în urma Statelor Unite și a Japoniei, dar în fața statelor individuale membre UE. În Israel s-a înregistrat cea mai mare intensitate R&D din lume în sectorul de afaceri, cheltuind 3,7% din PIB pe cercetare și dezvoltare industrială civilă, de două ori media realizată de țările industrializate.

Figura nr.7: Sectorul R&D în economiile țărilor industrializate si cele mai putin dezvoltate

2008 Rata anuală de creștere 2000-2008

Sursa: Grafic realizat de autor după http://www.imf.org/external/pubs/ft/sdn/2011/sdn1106.pdf accesat la data de 25.05.2014

În majoritatea economiilor în curs de dezvoltare, ratele de creștere au fost cu mult peste așteptări. Cheltuielile cu cercetări au crescut impresionant mai ales în China la o rată anuală în medie de 22,1% pentru perioada 2000-2007, în creștere de la 20,9% de-a lungul ultimilor cinci ani. China și-a stabilit o țintă de creștere intensă a domeniului R&D cu 2% până în 2010 și cu 2,5% sau mai sus până în 2020.

Obiectivul ambițios înseamnă implicit că toate cheltuielile în acest domeniu vor crește în mod constant cu cel puțin 10-15% anual.

Cercetarea și dezvoltarea în afaceri este finanțată de fonduri provenite din interiorul țării și din străinătate. Sursele străine includ alte afaceri, instituții publice (agenții guvernamentale sau universitare) sau organizații internaționale.

Conform statisticilor, fondurile străine pentru sectorul R&D includ,spre exemplu, performanța în domeniu a filialelor străine când sunt finanțate de compania mamă (situată în străinătate), dar care exclude finanțarea de la nivel național.

Sursele străine joacă rol substanțial în finanțarea sectorului cercetare- dezvoltare. Fondurile din străinătate reprezentate de cel putin 15% din totalul finanțării R&D în 2007 în Austria, Marea Britanie, Slovacia, Ungaria, Canada și Olanda. În Turcia, Chile, Japonia, Coreea și Israel au participat cu o cotă de mai puțin de 1%.

Figura nr 8: Originea surselor de finanțare a sectorului R&D (2007)

Sursa: Grafic realizat de autor după http://www.nsf.gov/statistics/seind14/index.cfm/chapter-4/c4s3.htm accesat la data de 25.052014

În cele mai multe țări, principalii furnizori de fonduri externe sunt alte afaceri. Dintre 16 țări pentru care datele sunt disponibile, Grecia și Portugalia sunt singurele care au raportat peste 50% din fonduri externe furnizate de organizații internaționale, în acest caz UE.

Spania a fost singura țară care a declarat că aproape 10% din finanțare provine de la alte guverne și instituții străine de învățământ superior.

În cazul multor țări, finanțarea din alte afaceri provine într-o măsură tot mai mare din transferurile corporative interne, de la compania mamă la filialele sale din străinătate.

Această formă de finanțare contribuie cu un procent de 85% din total în Danemarca,Slovacia și Finlanda și peste 50% în Franța, Austria și Norvegia.

Companiile multinaționale ocupă funcție majoră în investițile în cercetare și dezvoltare în întreaga lume.În timp ce acestea finanțează cea mai mare parte a investițiilor transfrontaliere și reprezintă un vehicul atât de important pentru transferul internațional de tehnologie, ele sunt însăși investitori importanți în domeniul R&D.

Bugetul alocat departamentului R&D în cadrul celor mai mari companii multinaționale, reprezintă o sumă mult importantă peste nivelul investițiilor în cercetare a câtorva state.

Dacă vorbim de cel mai mare investitor în R&D la nivel de mapamond, vorbim de compania japoneză Toyota cu un buget alocat de 11 milioane $. Această țară se plasează printre primele zece țări ce investesc în cercetare și dezvoltare.

Cheltuielile agregate de top opt grupuri multinaționale din lume în 2013, a fost mai mare decât investițiile R&D a tuturor țărilor individuale excluzând Statele Unite și Japonia.

II.4. Comerțul internațional

Creșterea comerțului în bunuri și servicii a fost mai stabilă în timp, cu rate aproximativ similare în ambele categorii.Valoarea comerțului internațional în bunuri a fost pentru mult timp de patru ori cât valoarea comerțului cu servicii.

Începând cu 2003, Germania a fost lider mondial în comerțul cu bunuri, iar Statele Unite cel mai mare importator. În utimii ani unele țări emergente și-au arătat performanțele în această ramură, devenind mari exportatori și importatori de bunuri.

Teoretic, cu cât o țară este mai mare, cu atăt valoarea exporturilor și importurilor sale este mai ridicată. În mod contrar, raportul exporturilor și exporturilor în GDP este în general invers proporțional cu dimensiunea statului. În ciuda diferenței de mărime între Gremania și Statele Unite, mica diferență între exporturile germane și americane provine din structura lor industrială. În Germania industria prelucrătoare este răspunzătoare pentru aproape dublu de ponderea din PIB față de cei din Statele Unite ale Americii. Mai mult, cea mai mare parte a exporturilor germane sunt loturi de capital pentru care cererea din partea țărilor emergente este deosebit de puternică.

În timp ce economiile țărilor dezvoltate se orientează din ce în ce mai mult spre sectorul servicii, în unele valoarea serviciilor fiind de două treimi din PIB;comerțul cu servicii rămâne totuși destul de limitat. Multe activități de servicii necesită o prezență locală și nu se pretează la a fi comercializate pe plan internațional. În plus, serviciile care pot fi destinate exportului sau importului sunt încă supuse numeroaselor restricții.

Statele Unite care sunt în același timp cel mai mare exportator și importator de servicii, exportă doar două cincimi la fel de mult în servicii ca și în bunuri și importă de cinci ori mai mult bunuri decat servicii. Ca rezultat, în perioada 2005-2008, balanța comercială pentru comerțul cu servicii, care a generat în medie un surplus de 105 miliarde dolari nu a putut compensa deficitul mediu de 823 miliarde dolari în comerțul cu bunuri.

Regatul Unit ocupa loc secund în exportul cu servicii, dar al treilea în importuri după Germania.Între 2005 și 2008 comerțul englezilor cu servicii a înregistrat un surplus de 69 miliarde dolari și un deficit de 232 dolari în comerțul cu bunuri.

Germania, în ciuda poziției a treia ca cel mai mare exportator de servicii între 2005-2008 a înscris deficit de 37,4 miliarde dolari, care a fost compensat din plin cu un suplus de 232 miliarde dolari din comerțul cu bunuri.

În Japonia, surplusul comercial din bunuri în valoare de 79,5 miliarde dolari, în aceeași perioadă, s-a ridicat deasupra valorii deficitare de 21 miliarde dolari realizate din comerțul cu servicii.

Alte țări au înscris deficite mari din comerțul cu servicii printre care Canada, Coreea și într-o măsură mai mică Irlanda și Mexic.Câteva țări mediteraneene: Grecia, Portugalia, Spania și Turcia au generat surplusuri în balanța comercială prin comerțul cu servicii mulțumită, în cea mai mare parte,turismului.Totuși, aceste valori nu au fost superioare deficitului creeat din comerțul cu bunuri.

Țări în care se observă puternic performanța în comerțul cu servicii sunt cele emergente: China, Rusia și India.În timp ce în China și Rusia acest aspect are legatură directă cu dimensiunea lor economică, în India exporturile și importurile cu servicii (de mari dimensiuni) sunt strans legate de activități privind tehnologia informației și comunicațiilor.

Comerțul internațional de bunuri și servicii a demonstrat integrarea țărilor într-o economie globală. În raport cu produsul lor intern brut, țările mici sunt în general mai integrate.Acestea tind să se specializeze într-un numar limitat de domenii și, pentru a satisface cererea internă, au nevoie să importe și să exporte mai multe bunuri și servicii decât țările mari.Dimensiunea statului, ca singur criteriu nu ajută la determinarea nivelului integrării la relațiile comerciale.

Raportul exporturilor și importurilor la PIB, în prețuri curente, a crescut între 2000 și 2007 în 21 din 30 țări OECD.Cele mai mari creșteri, din restul țărilor, s-au întregistrat în Slovacia cu plus 20 puncte procentuale, în Luxemburg (+17%), în timp ce în Irlanda(-22%) și Canada(-26%) raportul comertului în PIB a scăzut cel mai mult.

Luxemburg a rămas țara cu cea mai mare valoare a raportului de 327% în 2007, datorită sectorului servicii financiare.

Privind țările din zona OECD, Marea Britanie și Japonia au avut cel mai scăzut raport de 29% în anul 2007 și 33%, deoarece, în general, marile economii depind mai puțin de piața externă pentru a-și satisface cererea internă.La rândul său Estonia, o țară cu o economie foarte mică, are cea mai mare rată de penetrare a importurilor din toate țările candidate OCDE.

În 2007, media raportului în zona țărilor OECD, pentru comerțul cu bunuri, a fost de 70% în creștere față de 66% în 2000, pe când pentru comerțul cu servicii a fost doar de 26,5% din PIB. Rolul relativ minor în comerțul internațional apare în contrast cu contribuțiile acestora în economiile interne a țărilor membre, unde proporția din totalul valorii adaugate este de 70% și este în creștere.

Rate mari de creștere a comerțului de bunuri și servicii se observă în China, India, Rusia, Estonia și Slovenia, fiind mai mari decât media în aria țărilor OECD.Statele din estul Europei, în mod deosebit, au demonstrat o puternică performanță în fluxurile comerciale, datorată probabil integrării la Uniunea Europeană.

Datele de bilanț comercial din 2000 și 2007 a țărilor puternic dezvoltate și nu numai, variază mult.Unele țări sunt în surplus sau în deficit, în ambii ani. Surplusurile, deficitele pot să se deterioreze, să se îmbunătățească sau să rămână stabile.Schimbările se datorează în primul rând tendințelor diferite spre import sau export.

În Cehia, Slovacia și China balanța comercială s-a îmbunătățit datorită creșterii exporturilor, pe când în Statele Unite balanța comercială s-a alterat din cauza creșterii accentuate a importurilor.În Estonia și India, unde balanța comercială s-a deteriorat, exporturile și importurile s-au extins în același ritm, dar datorită raportului subunitar export/import, deficitul a crescut.

Figura nr 8: Balața comercială în bunuri și servicii ca procent din PIB în anul 2000 și 2007

Sursa: Grafic realizat de autor după http://www.oecd-ilibrary.org/trade/current-account-balance-of-payments-2009_20743920-2009-table5 accesat la data de 25.05.2014

Pentru balanța comercială de mărfuri, cele mai mari rate în anul 2007 au fost în Norvegia (14%) și Irlanda (11,8%). În contrast, ponderea ratelor negative mai mari s-au înregistrat în Grecia(-18,7%) și Spania(-8,5%).În ambele țări acest aspect s-a datorat în parte unui deficit comercial mare în mașini și echipament de transport.

Pentru comerțul de servicii, în anul 2007 Luxemburg a înregistrat valoarea cea mai mare a balanței comercială raporată la PIB de 40,5% (față de 33,5% în 2000),urmată de Elveția cu 8,5%(6,8% în 2000).Cea mai scăzută valoare s-a înregistrat în Islanda de -4,7% în anul 2007.

În 2007 Germania a fost cel mai mare exportator de bunuri către Uniunea Europeana cu o cotă de piață de export de 17% ușor crescută față de anul 2000 cu o valoare de 16,4%.

Pe parcursul aceleiași perioade Franța, Regatul Unit, Statele Unite și Japonia au înregistrat pierderi în cota de piață de export. Ponderea exporturilor Olandei și Belgiei au crescut considerabil la fel ca aceste două state și Polonia, Cehia și Ungaria. China și Rusia cu 5,2% și respectiv 3,4% din totalul exporturilor către piața europeană, au avut de asemenea creșteri importante.

Figura nr 9: Cota de participare a statelor în exporturile către UE în 2000 și 2007

Sursa: Grafic realizat de autor după

http://trade.ec.europa.eu/doclib/docs/2014/january/tradoc_152062.pdf accesat la data de 25.05.2014

Pentru piața internă a Statelor Unite, exporturile din Canada, Mexic și Japonia au însumat aproximativ 47% din total în 2007.Această cotă cumulată a scăzut la aproape 58,1% în 2000. Cu toate acestea, acordul NAFTA a asigurat pentru Canada și Mexic cea mai mare pondere a exporturilor. Din anul 2000, exporturile Chinei către Statele Unite au crescut totuși cu o rată de creștere de 15,7% ajungând la 15,8% din total în 2007. China a depășit astfel Japonia în ceea ce privește cotele de export relative către SUA.

Figura nr 10:Ponderea exporturilor cu bunuri către piața din SUA

Sursa: Grafic realizat de autor după

http://trade.gov/mas/ian/build/groups/public/@tg_ian/documents/webcontent/tg_ian_002065.pdf accesat la data de 20.05.2014

Ponderea exporturilor Statelor Unite către piața din Japonia a scăzut de la 29,6% în 2000 la 17,9% în 2007.În același timp exporturile Chinei au întegistrat creșteri mari de la valoarea procentuală de 18,9 în anul 2000 la cea de 29,1 în 2007.

În acceași perioadă, Australia este singura țară cu o creștere semificativă în ponderea exporturilor către Japonia.Această acțiune este asociată probabil cu specializarea țării în producția materiilor prime și în cererea puternică a japonezilor datorată insuficienței lor în resurse naturale.

Figura nr 11: Ponderea exporturilor de bunuri către Japonia

Sursa: https://www.jetro.go.jp/en/reports/statistics/ accesat la data de 20.052014

Statele Unite este de departe cel mai mare exportator de servicii către Uniunea Europeană. Aportul lor a scăzut totuși în perioada 2000-2006 de la 26,6% la 22,6%.Marea Britanie, Germania, Spania, și Japonia, au crescut în schimb ușor cotele de export în perioada respectivă. Marea Britanie și-a intensificat participarea la exportul de servicii către Statele Unite de la 17% la 20,2% pe perioada de referință. Tendința reflectă specializarea în asigurări și servicii financiare către restul lumii, înclusiv către Statele Unite și creșterea importanței acestor activități în economia globalizată.

Acțiunile de export relative ale Canadei și Franța îndreptate spre Statele Unite s-au diminuat, în timp ce Irlanda, Norvegia,Germania și Danemarca și-au îmbunătățit ponderea. În Irlanda sporirea exporturilor cu 3,1% ajungând la 4,2% se datorează perfecționării în domeniul calculatoarelor și al serviciilor informatice, care reprezintă un sector de activitate crucial în integrarea economică globală.În același timp Irlanda plătește totuși revedențe foarte mari și taxe de licență către restul lumii;jumătate din totalul acestora merg către Statele Unite.

Statele Unite conduce în exporturile de servicii spre Japonia, cu un procent de 56%.Alți importanți exportatori de servicii către Japonia reprezintă: Regatul Unit, Coreea, Germania, Franța și Australia.

Coreea a înregistrat cele mai importante pierderi în ponderea exporturilor în perioada 2000-2006 cu valori de 11,9% scăzând până la 8,7%.

Statele Unite a apreciat o valoare de 41,3 % a exporturilor de servicii spre India în 2006, în scădere de la 46,2% în 2000. Marea Britanie, Germania și Australia și-a imbunătățit participațiile relative în exportul către India.

Principalii exportatori de servicii către China sunt Statele Unite și Japonia cu o contribuție de 27,9% respectiv 18,2% în 2006,deși a scăzut din anul 2002 de la 34,4% repectiv 24,2%.

Coreea, Germania,Marea Britanie, Franța,Suedia și Australia au câstigat pondere în export,în timp ce Canada, Austria și Italia au pierdut.În Asia, SUA încă deține cea mai mare participare la exporturile de servicii cu 41,5% din total, în scădere de la 50,7% în anul 2000. Japonia, Marea Britanie, Germania, Franta, Olanda, Danemarca și Australia au văzut o extindere în cotele de piață relative de-a lungul acestei perioade.

Cea mai mare penetrare a importurilor de bunuri și servicii se observă în țările mici precum Luxemburg, cu o rată de 218% în 2007, Belgia 88%, Slovacia 87%, Ungaria 80% și Irlanda cu 78%. Penetrarea importurilor sub cea mai mică valoare întâlnim în state mari ca dimensiune Japonia (16,2%) și Statele Unite (16,4%).

Dintre țările aderate la OECD, Estonia deține gradul cel mai mare de pătrundere cu o rată de 77% în 2007,urmată fiind de Slovenia cu 70%. În timp ce ponderea importurilor în Slovenia, Israel și Chile a crescut între 2000 și 20007,ratele s-au micșorat în Estonia și în mod special în Rusia. Ratele importurilor de bunuri și servicii din țările OECD pentru 2000 și 2007 arată că Slovacia are cea mai mare rată de 78% în 2007, crescând cu 16 procente din anul 2000. Diferite schimbări negative în ponderi au fost observate pentru Irlanda (-22% din 2000) și Canada cu -8%.Pentru aceste țări motivul nu a fost micșorarea valorii importurilor, ci faptul că PIB-ul lor a crescut semificativ mai mult decât valoarea importurilor.În mod contrar, pentru Slovacia rămâne valabilă creșterea importurilor peste valoarea PIB-ului.

Ratele de penetrare pentru importurile de servicii arată că Luxemburgul este de departe statul cu cel mai ridicat grad de pătrundere cu 15% în creștere față de 55% din 2000.

Țările cu cea mai scăzută pondere de pătrundere a importurilor cu servicii este Mexic cu 1,6%, Turcia 2%, Statele Unite 2,7% și Japonia 3%.

Figura nr. 12: Diferențe în ratele de import a țărilor în perioadele 2000 și 2007

Sursa: grafic realizat de autor pe baza http://data.worldbank.org/indicator/NE.IMP.GNFS.ZS?page=1 accesat la data de 20.05.2014

Comerțul intra-regional a devenit mai proeminent ca urmare a creșterii acordurilor de integrare regională în anumite domenii majore: EU, NAFTA, ASEAN și MERCOSUR.

Cu toate acestea, ponderea comerțului intra-regional în comerțul global,care de asemenea depinde de numărul de țări membre și de mărimea comerțului în regiune, nu a crescut semificativ în ultimii ani.

Comerțul intra-regional între țările membre ale Uniunii Europene reprezintă mai mult de 25% din comerțul mondial de mărfuri. Această cotă de participare a fluctuat între 1999-2007 cu o tendință de scădere după 2003.

Schimbul comercial între statele aparținătoare NAFTA, s-a diminuat în mod constant începând cu anul 2001 și s-a ridicat la o valoare de mai puțin de 7% din comerțul global în 2007. În celelalte regiuni,ASEAN și MERCOSUR, contribuția comerțului este foarte mică, dar a schițat totuși o tendință de creștere în ultimii ani,reflectând printre altele, dezvoltarea mai rapidă a țărilor membre.

Figura nr.13: Ponderea comerțului intra-regional în comerțul mondial

Sursa:grafic realizat de autor pe baza

http://www.wto.org/english/res_e/statis_e/its2012_e/its12_world_trade_dev_e.pdf accesat la data de 20.05.2014

Aceeași imagine de ansamblu se observă și atunci când analizăm ratele de comerț intraregional, adică ponderea comerțului intraregional în comerțul total al regiunilor și nu la nivel de glob.

Comerțul intraregional în UE a scăzut de la aproape 64% la începutul anilor 1990 la mai puțin de 62% în 2000-2003. Odată cu valul de aderare din 2004, tradus printr-o ajustare a acestui indicator, care a rămas destul de stabil în jurul valorii de 66% în următorii doi ani.

În celelalte trei regiuni, contribuția comerțului intraregional a arătat un mai mic sau mai mare caracter pronunțat cu tendință de creștere în 1990, care a continuat în următorul deceniu pentru ASEAN. Ponderea schimbului comercial din regiunea NAFTA în comerțul global a scăzut din nou la nivelul sau de la începutul anilor 1990, datorită întro anumită măsură și deprecierii dolarului. În cazul MERCOSUR, criza financiara din Brazilia și Argentina, a adus o scădere bruscă în ponderea comerțului intra-regional; tendința de creștere s-a reluat începând cu anul 2003.

Capitolul III

Globalizarea promovează dezvoltarea economică?

Globalizarea a promovat în primul rând dezvoltarea țărilor industrializate, ca mai apoi în ultimii 20 de ani, țările în curs de dezvoltare. În timp ce unele țări au fost urmărite pas cu pas în procesul de dezvoltare, altele au fost marginalizate sau chiar doborâte de încercarea de a participa pe piețele internaținale. Rata sărăciei la scară globală a scăzut însă în unele regiuni a rămas puternic înrădăcinată din cauza efectului inegal de globalizare.

Acest proces complex ce promovează dezvoltarea globală poate să se bucure de efectele dorite doar în condiții de colaborare politică.

Vom analiza gradul de penetrare al globalizării în economia statelor cu cele două fețe ale sale: pe de o parte avem țările cu adaptabilitate spre deschiderea comerțului ceea ce duce spre progres și dezvoltare. Pe cealaltă parte avem de-a face cu populații cu viziune slabă care sunt prinse în capcana sărăciei.

Sunt două forme prin care putem înțelege impactul globalizării în dezvoltarea unui stat: studiind situația generală a țărilor la nivel de mapamond și abia apoi evaluăm gradul de dezvoltare a populației dintr-o țară respectivă. Cu certitudine nivelul de dezvoltare al statului se răsfânge în mod automat și asupra locuitorilor prin rata natalității, rata mortalității, rata de analfabetizare, rata criminalității etc.

Grație procesului de globalizare, țările în curs de dezvoltare ajung din urmă țările dezvoltate dar abisul dintre țările dezvoltate și cele slab dezvoltate este prea mare pentru a putea vorbi vreodată de un același nivel economic global.

În ultimii 20 ani India, China și Brazilia au înregistrat succese economice și un progres accentuat de la statutul de țări în dezvoltare la cel de țări emergente.

Atâta timp cât producția cheie rămâne tipică țărilor în curs de dezvoltare, succesul lor se datorează în mai mare parte implicării tot mai profunde în comerțul internațional.

Mișcarea economică a Asiei datează din trecut, anii 60 și de atunci țări precum China, Korea, Taiwan și Singapore s-au poziționat ca lideri în producerea de bunuri de larg consum: jucării, textile, electronice etc. Cele patru teritorii au reușit prin forță de muncă ieftină să deschidă granițele atrăgând investitorii europeni, americani și indieni.

Deschiderea spre piețele globale le-a oferit acestora posibilitatea de a experimenta prosperitatea economică printr-o perioadă de avânt.

Regimul politic,strict de altfel, în 1980 a permis totuși investitorilor din țările industrializate sa aibă acces aproape nelimitat la bunurile de larg consum și la forță de muncă.

Brazilia, Rusia, India și China au devenit atractive din punct de vedere economic pentru investitorii străini și companiile multinaționale, nu datorită forței de muncă ieftină, cât mai curând abundenței de materii prime.

Pe acest principiu companiile au elaborat strategii; activitățile de producție și distribuție au fost împărțite multinaționalelor din țările în curs de dezvoltare și subsidiarelor în țările emergente precum China și India. Fragmentarea și redistribuția companiilor în numeroase țări în căutarea avantajelor competitive a creeat cu timpul un lanț de interconectare între țările în curs de dezvoltare și țările dezvoltate.

Centrul gravitațional al productței globale s-a modificat; din 1980 până în 2000 schimburile comerciale ale Chinei la nivel mondial au crescut de la valoarea de 1,5% la 7%. Această tendință s-a accelerat din 2000-2008 când valoarea s-a dublat la 15 %; în anul 2011 China era considerată drept fabrica întregii lumi.

Relațiile comerciale cu țările dezvoltate s-au îmbunătățit: în 2010 China a devenit cel mai important partener comercial al Braziliei, India și Africa de Sud.

Rapida și intensa integrare a țărilor emergente pe piață globală a atras efecte imediate măsurabile în rata de creștere economică, fiind considerabil mai mare decât media în țările OECD.

Un alt semn puternic al dezvoltării este acela că în timp ce țările emergente își mențin brațele deschise investitorilor din vest, devin și ei inșiși investitori. Unele companii locale s-au dezvoltat atât de mult încât s-au îndreptat spre export devenind competitori pe piața globală.

Conform revistei Fortune 500 numărul acestor companii cresc de la an la an, astfel în anul 2012 au apărut listate 46 companii chineze cu 9 mai mult decât în 2010, India a numărat 8 companii, Rusia și Brazilia 6 respectiv 7.

În 2006 China a devenit cel mai mare exportator de produse de înaltă tehnologie deși majoritatea exporturilor continuă să fie bunuri slab prelucrate, în timp ce importurile sunt reprezentate de bunuri cu o valoare adaugată mare.

O comparație între balanța de comerț cu bunuri manufacturate a Chinei cu o țară dezvoltată, ne arată exact opusul, mai mult de atât, celelalte țări emergente se bazează pe industria primară: minerit și energie.

Se spune în literartura de specialitate că țările emergente au început recent să se dezvolte în industriile în care țările dezvoltate dețin de obicei monopol. Tot mai multe companii europene sau din America de Nord au delocalizat în Asia pentru accesul la servicii, tehnologie înaltă sau cercetare-dezvoltare. Deocamdată cele mai bune companii de energie și minerit spre ex: CVRD în Brazilia și Sinopec în China, nu au reușit să-și pună bazele în afara pieței naționale.

Această situație este în plină evoluție; companiile din țările emergente au început să-și diversifice investițiile. În 2008 rețeaua de distribuție internațională a grupului rusesc Lukoil număra peste 6000 puncte de lucru în 24 de țări în Europa, în Rusia și Statele Unite.

În timp ce creșterea economică a celor 2 puteri asiatice, și recent a Braziliei, a fost puternic pronunțată în ultimii 20 de ani, alte țări în curs de dezvoltare au experimentat o creștere spectaculoasă. Potrivit Fondului Monetar Internațional, Peru, Nigeria și Tailanda au înregistrat rate de creștere în 2013 de 8,8%, 8.4% respectiv 7,8%.

S-a identificat o convergență a țărilor sărace spre dezvoltare cu a acelor țări OECD, fapt dovedit prin analiza produsului intern brut/locuitor care a crescut de două ori la fel de mult ca în respectivele țări adică cu 3.75% în 1990 și cu 3% în 2000. Între anii 2000-2013 numărul acestor țări a ajuns la o valoare de 5 ori mai mare (de la 12 țări la 65) în timp ce numărul țărilor sarace s-a injumătățit de la 55 la 25.

Această creștere dinamică poate fi pusă pe seama atât a rolului jucat de globalizare precum și a factorilor macroeconomici la nivel de națiune.Impactul pe care la avut globalizarea asupra convergenței acestor câteva state a survenit în urma a cel puțin două atitudini luate față de contactul cu țările emergente. O primă ipoteză ia în considerare competitivitatea pe parcursul câtorva ani cu țările emergente în a asigura relațiile economice cu țările dezvoltate. Un alt aspect important ce a condus la dezvoltare il dețin relațiile tot mai strânse și interconexiunile cu țările emergente, factor stimulator spre evoluție economică.

Unele țări în particular Bangladesh, Egypt, Indonesia, Iran, Nigeria, Vietnam, Pakistan și insulele Philippine experimentează o dinamică comparabilă cu țările BRIC și ar putea fi considerate în viitor ca responsabile pentru creșterea economică mondială.

Această afirmație este susținută de rata de creștere demografică și de nivelul scăzut al salariilor.În ultimii ani aceste țări au cunoscut o tendință spre dezvoltare economică datorată puterii de atragere a companiilor din nord. În principiu, țările emergente s-au dezvoltat în același timp în care costurile cu forța de muncă au crescut în multele regiuni ale lumii. În China, India sau Europa de Est costurile de producție sunt mari în comparație cu țările din sud. Prin urmare aceste țări trebuie să concureze cu economii mai ieftine și mai stabile care stau pregătite să urmeze exemplul lor și gata să se imbarce în drumul spre dezvoltare.

Creșterea economică a țărilor convergente s-a datorat în mare parte interesului companiilor nordice de a investi în aceste locuri. Dar țările în curs de dezvoltare de asemenea tind spre evoluție economică multumită relațiilor comerciale tot mai intense cu alte state având același profil economic și financiar.

Între 1990 și 2008 exporturile între țările în curs de dezvoltare au urcat de la 0,5 miliarde dolari la 3 miliarde dolari. Astăzi aceste exporturi reprezintă aproape 20 % din valoarea totală a comerțului mondial,comparată cu 7,8% în 1990,exporturi în care marii jucători sunt China și India. În timp ce China își păstrează poziția de marea fabrică globală, țările din sud-estul Asiei o aprovizionează cu diferite componente și piese de rezervă. Spre exemplu în Vietnam în ultimii ani se observă o rată de creștere aproape de 8% datorită producerii a tot mai multe bunuri pentru industriile din China.

Țările continentului Africa precum: Agola, Guineea, Nigeria, Congo și Sudan beneficiază de pe urma cererii crescute de energie în China. Acestea însumează 80% din petrolul și materiile prime destinate exportului către China; pe de altă parte Africa de Sud este responsabilă de 86% din totalul exporturilor către India.

Telecomunicațiile ocupă un rol important în desfășurarea corectă și eficace a comerțului, aspect bine cunoscut de către China care ocupa locul fruntaș în construcția de infrastructură în Africa, Etiopia și Magreb. De asemenea se implică tot mai mult în sectorul de minerit dar și în cumpărarea de terenuri arabile în câteva țări din Africa.

De cele mai multe ori legătura care se creează între procesul de globalizare și cel de dezvoltare economică este greu de explicat, însă nu există nici un dubiu că deschiderea țărilor în curs de dezvoltare China și India spre comerțul internațional a stimulat creșterea economiei naționale. Se estimează ca o creștere adițională cu 1% în China, generează aproximativ o majorare de 0,2% în țările sărace.

În ultimii 20 de ani, fenmenul de globalizare s-a extins rapid declanșând o scădere la nivel mondial a marei mase de țări aflate într-o sărăcie extremă. Din 1990 numărul de oameni care supravietâțuiau cu 1 dolar pe zi a scăzut cu 25 % ceea ce însemna o populație de 500 milioane de suflete. Din 1990 până astăzi ponderea populației globale care trăiau în conditii improprii a scăzut de la 31% la 19%.

Aceste cifre favorabile se datorează în mare măsură rezultatelor economice ale Chinei.

În ultimii 15 ani, venitul pe cap de locuitor în China a crescut spectaculos în comparație cu restul țărilor în curs de dezvoltare. În 1981, 835 milioane de chinezi trăiau cu mai puțin de 1,25 dolari pe zi față de doar cei 208 milioane rămași și astăzi.

Marea fabrică a lumii funcționează la capacitate maximă, fapt ce nu îi face pe vecinii săi neapărat foarte fericiți; pe de o parte în unele țări rata sărăciei este în continuă scădere pe când în alte regiuni această rată poate chiar să și crească.

În Asia de sud, numărul de oameni afectați intens de sărăcie s-a mărit în ciuda valorii înalte a ratei de creștere în numeroasele țări din regiune.

Tot în acești ultimi 15 ani locuitorii nevoiași din India au fost afectați tot mai mult de sărăcie, numărul lor crescând la 36 milioane. Ulterior acestei perioade cu greu se instalează o scădere de la 58% la 42%, deși milioane de indieni supraviețuiesc cu mai mult de 1,25 dolari pe zi, 75% încă traiesc cu mai puțin de 2 dolari pe zi.

În ceea ce privește procesul de dezvoltare economică, Africa sub- Sahariană a rămas totuși mult în urmă; 50% din totalul populației trăiesc în sărăcie de peste 30 de ani, iar două treimi dintre cei mai săraci locuitori din întreaga lume trăiesc în Africa.

Această situație nu a existat dintotdeauna. În 1970, doar 11% din săracii lumii trăiau în Africa, în comparație cu 76% în Asia.

Lumea se schimbă : unele regiuni se îmbogățesc iar altele se cufundă în sărăcie, iar cei 30 de ani au făcut diferența, întorcând situația în favoarea Asiei.

Dacă analizăm situația de azi observăm efectul de reverso. Astfel cea mai săracă țară din 2011 a fost mai săracă decât cea mai săracă țară în 1980, iar o masă mare de locuitori din întreaga lume trăiesc și azi cu mai puțin de 1 dolar pe zi.

Globalizarea poate duce la instabilitate. Nu toate țările în curs de dezvoltare au beneficiat de influiența globalizării. Multe țări au stagnat din punct de vedere economic în ultimii 20 de ani. În 2008, produsul intern brut din 42 de țări nu a reușit să depășească 875 dolari pe locuitor. Dintre aceste țări 34 erau țări din Africa sub Sahariană (Madagascar, Guineea, Congo) 4 în America Latină (Bolivia, Guyana, Honduras, Nicaragua) și 3 în Asia (Myanmar, Laos, Vietnam). Întrebarea este de ce aceste țări nu au reușit să se ridice la un nivel economic internațional?

O serie de factori sunt implicați: poziția geografică și clima, precum și conflictele militare, de asemenea contextul politic joacă un rol important.

Desigur multe din aceste țări manifestă o atitudine de izolare, se opun deschiderii spre comerț, ceea ce îi face responsabili de subdezvoltare cum este cazul Coreei de Nord care tind spre autarhie. Totuși trebuie să existe o balanță de echilibru între cele două extremități : autarhie și liberalism. Globalizarea se caracterizează nu doar prin avantaje ci și printr-o serie de neajunsuri, instabilități ce se manifestă în diferite moduri.

Dependența de materii prime este un aspect important de luat în vedere în contextul existenței fluxurilor comerciale puternic intensificate. Unele țări și-au câștigat prezența pe scena comerțului internațional participând în favoarea marilor jucători cu materii prime găsite în agricultură, minerit sau extracția de petrol. Prețul materiilor prime este volatil întrucât depinde de cererea și oferta globală.

Țările care furnizează doar o categorie de materii de bază neprelucrate, cum ar fi majoritatea statelor din Africa sau Venezuela în cazul petrolului, acestea depind în totalitate de valoarea prețului la petrol. Creșterea sau scăderea valorii de piață se resimte semificativ asupra economiei naționale. Acelașii principiu se răsfrânge și asupra diferitelor state privind minereul, produsele agricole sau bumbacul pentru Mali. Toate țările dar cu importanță majoră acestea trebuie să-și diversifice domeniul de activitate în realizarea unor surse stabile de venit.

Expunerea la bule speculative reprezintă un factor de risc declanșat de dinamizarea fluxurilor comerciale pe scaraâă mondială.Atâta timp cât mișcările libere de capital traversează barierele comerciale, economia națională a statelor urmează cursul progresului, însă poate fi și o sursă de instabilitate.

Această libertate de mișcare de bunuri, capital și servicii poate fi apreciată pe termen scurt ca un beneficiu, sau pe termen lung ca dezavantaj dacă injectăm capital în economia unui stat în mod pur speculativ. Investitorii străini pot cumpăra uneori cantități masive de acțiuni în companiile listate în țările în curs de dezvoltare, la un preț supraevaluat comparativ cu veniturile realizate de aceste companii.

Bulele speculative create în acest mod pot izbucni un șoc economic cât de mic. Ușurința cu care în ziua de azi capitalurile se mișcă, înseamnă că banii injectați întro economie națională se pot pierde la fel de repede. Aceasă situație reprezintă în parte originea crizei economico-financiare din 1990 în special în Asia de sud- est și Argentina.

O altă consecință a globalizării se răsfrânge asupra companiilor locale care se confruntă cu competiția internațională. De cele mai multe ori, țările în curs de dezvoltare care se arată interesate de deschiderea spre comerțul internațional nu dețin jucători naționali destul de competitivi pentru piața externă.

În momentul în care companiile multinaționale și-au deschis filiale în aceste țări, putem spune că au capturat cea mai bună parte din piață în detrimentul operatorilor locali, sau chiar întregul sector economic. Firmele gigante străine, fie cele din vest sau din Asia, dobândesc poziția de aproape monopol, menținând prețurile crescute și împiedicând de altfel companiile locale să se dezvolte. Operatorii economici naționali sunt oarecum restrictionați să-și desfășoare activitatea doar în sectorul primar.

Analizând din această perspectivă, putem afirma că o participare intensă și brutală în fluxurile economice și investițiile internaționale se poate dovedi a fi riscantă pentru țări în lipsa unei economii naționale bine dezvoltate.

Chiar dacă uneori globalizarea a dus la creșterea inegalității între state, deschiderea barierelor în fața comerțului, a mers mână în mână cu o dezvoltare globală a țărilor din categoria de mijloc. Mulți oameni au beneficiat de pe urma dinamismului economic, obținând locuri de muncă prin participarea la comerțul internațional. De asemenea s-au obținut beneficii datorită răspândirii rapide a tehnologiei și informatiei.

Efectele pozitive au cuprins domeniul sănătății, astfel mortalitatea infantilă a scăzut semnificant la nivel mondial, iar speranța de viață în țările în curs de dezvoltare este de 65 de ani, totuși cu 10 mai puțin decât în tările dezvoltate. Rata de alfabetizare a crescut cu peste 10 % din 1990, efect care s-a concretizat în întărirea relațiilor de interconectare a țărilor în curs de dezvoltare cu restul economiei mondiale.

Din punct de vedere politic, creșterea economică și liberalizarea schimburilor comerciale a încurajat rolul democrației și reprezentării statelor în context global. Prin urmare putem spune că efectele globalizării se observă sub nuanțe diferite la nivel de mapamond.

La fel ca în țările puternic industrializate, globalizarea stimulează progresul în țările în curs de dezvoltare, prin imbunătățirea alocării resurselor datorită avantajelor comparative a costurilor scăzute în urma economiilor de scară, precum și dinamismului puternic de transfer de tehnologie. Nicio țară nu se poate dezvolta durabil prin deschiderea spre comerțul internațional de pe o zi pe alta. Statele care se implică în schimburile comerciale externe fără un fundament economic intern, în general nu obțin performanțe pe termen lung.

În același timp, inovația, educația și pregătirea dețin un rol crucial în procesul de globalizare. În timp ce pentru unele țări aceste aspecte sunt evidente, altele nu sunt în totalitate conștiente de importanța lor. Singura cale ce duce spre dezvoltare economică este de a achiziționa tehnologie și a dobândi cunștiințe pentru a putea obține producție maximă în modul cel mai eficient.

Capitolul IV

Globalizarea promovează ocuparea forței de muncă?

Deși competiția cu țările mai puțin dezvoltate are efecte negative asupra ocupării forței de muncă în țările OECD, legătura dintre globalizare și rata somajului este mai puțin evidentă la o primă vedere.

În perioade de dezechilibre economice, cum ar fi recenta criză, globalizarea pare să creeze mai multe locuri de muncă decât distruge. De asemenea, creșterea totală din ultimii 20 de ani privind inegalitățile salariale pare să aibă o mai mare legatură cu tehnologia și legislația decât cu globalizarea.

Provocarea dată de procesul intens de globalizare este de a ajuta țările rămase în urmă să rămână în cursa spre dezvoltare și să profite de noile oportunități oferite de deschiderea spre comerțul internațional.

Astfel, în ianuarie 2008 compania de telefonie mobilă Nokia și-a anunțat închiderea fabricii din Bochum (Germania) și mutarea producției în Cluj Napoca (România) ceea ce a dus la tăierea a 2500 locuri de muncă. Un an mai devreme BENQ/Siemens și Motorola de asemenea și-au închis locurile de producție din Germania. Trebuie luat în calcul în această situație faptul că piața de telefonie mobilă este una tânără,care luase naștere 15 ani mai devreme.

Pusă față în față cu evenimentele neașteptate, guvernul german cere companiei Nokia să ramburseze cele 17 milioane de euro pe care le-a primit sub formă de subvenții.

Se observă o tendință accentuată a companiilor de a reduce costurile de poducție, ceea ce duce la competitivitate internațională în cele mai multe sectoare. Pentru mulți ani la rând, delocalizarea a reprezentat un mijloc de atingere acestui scop.

Diversificarea treptată și internaționalizarea a redus punctul de sprijin multor companii locale și a produs incertitudine și nesiguranță în rândul muncitorilor din țările dezvoltate, ale căror locuri de muncă ar putea fi transferate în altă parte a lumii. Nesiguranța s-a răspândit zeci de ani la rând, iar criza economică din 2008, cu efectele sale devastatoare asupra locurilor de muncă, a mărit-o. În multe țări această situație s-a agravat considerabil. Economiile caracterizate anterior de rata somajului relativ mică, și-au luat avânt crescând semificativ.

Între decembrie 2009 și martie 2012 rata somajului a crescut de la 4,5% la o valoare peste 8% în Regatul Unit. Creșterea acestei rate a luat proporții mult mai grave în Statele Unite cu creșteri accentuate de la 4.5% la aproape 10% privind forța de muncă.

În acest capitol ne vom axa pe efectele globalizării asupra ocupării forței de muncă din ultimii douăzeci de ani. După cum am observat, globalizarea implică diferite fenomene de la comerțul internațional până la investiții străine.

Anumite indicii ne pot ajuta să evaluăm impactul globalizării în domeniul forței de muncă privind volumul dar și calitatea locului de muncă.

În această parte ne vom concentra mai mult asupra tendinței ocupării forței de muncă deoarece rata somajului s-a răspândit pe scară largă în perioada de sfârșit a celui de-al doilea război mondial. Tendințele în țările în dezvoltare și cele emergente apar în paralel privite ca : pierderea joburilor în anumite sectoare din țările puternic industrializate și câștigarea locurilor de către alte regiuni economice.

Pierderea locurilor de muncă se datorează în mare parte produselor competitive din țările emergente. Produsele importate competitive cu bunurile autohtone au dat naștere pierderii locurilor de muncă în țările dezvoltate. Este dificil de stabilit volumul total de locuri pierdute datorate competiției internaționale, deoarece legătura dintre acestea este deseori indirectă și nu este clar definită. Cu toate acestea, datele privind evoluția ocupării forței de muncă indică modul de împletire acestor fenomene.

Începând cu anul 1990, s-a observat în țările dezvoltate o tendință de deindustrializare. Astfel, în același an, un flux enorm de haine produse în China care au fost vândute la un preț imbatabil s-a dovedit a fi fatal unui sector vast, industriei de textile din țările dezvoltate.

Majoritatea companiilor s-au văzut forțate să reducă sau să oprească producția; în perioada 1970-2003 forța de muncă ân domeniul textil a scăzut cu 60 % în cadrul grupului de țări G7.

În urma măcelului din economiile dezvoltate, companiile de textile au fost nevoite să se reorienteze pe ramuri ce au valoarea adăugată cea mai mare: tehnologie, design sau creații exclusive.

Trenduri similare au afectat în masă producțiile de electronice, jucării,obiecte de uz casnic și alte sectoare ale căror produse nu necesită cunoștințe și tehnologie avansate.

Dar anumite activități industriale: alimentară, chimicală sau cea în producerea de mașini, rămân o sursă de forță de muncă în țările dezvoltate de peste 25 de ani, cel puțin până la recenta criză economică.

În cazul sectorului alimentar, procesul industrial trebuie să fie de cele mai multe ori localizat aproape de piața de distribuție.Acest fapt înseamnă că vorbim de un impact mai scăzut al competiției internaționale asupra activității și a modului de organizare.Așadar industria se află relativ în siguranță față de valurile competiției externe puternice.

Dar competiția poate fi de asemenea benefică muncitorilor din țările dezvoltate. Industria de automobile, farmaceutică și cea chimicală depinde în mare măsură de competiția pe plan internațional care nu afectează deloc nivelul lor de angajare.

Acest lucru se datorează faptului că, spre deosebire de sectoarele de textile și de electronice, ele încurajează exportul între țările dezvoltate și importă la rândul lor produse manufacturate de acelașii fel sau nu.

Spre exemplu, importurile Franței de automobile germane nu amenință producția auto franceză deoarece și Franța își exportă mșinile în statul german și restul țărilor dezvoltate.

Cu alte cuvinte, vorbim de concurentță în rândul unor mărfuri importate, bunuri de valoare adăugată mai mică produse în țările în curs de dezvoltare și emergente,ce cauzează pierderea unor locuri de muncă din țările dezvoltate.

Nu toate țările industrializate au fost afectate de fenomenul scăderii forței de muncă. În Coreea, Mexic sau Irlanda numărul locurilor de muncă din industrii au crescut. În aceste țări industriile s-au dezvoltat mai târziu, însă datorită investițiilor străine au reușit să ajungă din urmă economiile țărilor dezvoltate. În 1990, SUA producător de computere personale Dell a stabilit o bază și a creeat peste 4500 de joburi în Irlanda.

În ultimii ani, cele mai vândute calculatoare Dell în Europa au fost asamblate în orașul Limerick, Iranda. Mulțumită numărului mare de computere exportate din fabrica din Irlanda, Dell a contribuit cu 5% din produsul global brut al acestei țări. În anul 2009, prinși în criza globală, compania și-a închis unitatea de producție din Limerick și a transferat-o în Polonia.

Deindustrializarea țărilor din nord și efectele negative provocate asupra locurilor de muncă, se datorează de asemenea competiției dar sub o altă formă: concurența salariilor, ce stimulează companiile țărilor dezvoltate să-și externalizeze producția.

Pierderea locurilor de muncă se datorează și delocalizării marilor companii.

Impactul acestei tendințe în rândul (țărior OECD) multor întreprinderi competente și corelația cu pierderea locurilor de muncă nu este deloc supaevaluată de analiștii economici. În anul 2012, un studiu a arătat că puterile executive a 40% dintre marile corporații au externalizat sau tind spre externalizarea uneia sau mai multor unități spre țări străine.

Cu toate că multe joburi au migrat la început spre Asia, acum se observă o orientare spre Africa de nord, Europa centrală sau chiar înspre regiunea Caucaz.

În 2005 furnizorul de internet Lycos în Franța,o subsidiară a grupului spaniol Telefonica, și-a tansferat o parte din operațiunile sale în Erevan, Armenia.

Acest trend nu se limitează doar la domeniul industrial. În 2004, una din două firme a luat în considerare realocarea activității de servicii. Astăzi, un angajat din 5 ai țărilor OECD lucrează într-o activitate ce poate fi extenalizată.

Pentru moment, cele mai multe obstacole în calea comerțului internațional au încetat: comunicarea a devenit instantanee, companiile au posibilitatea de a-i deschide filiale în străinaătate cu ușurință iar lanțurile de producție au fost globalizate.

Impactul asupra transferurului locurilor de muncă dat de externalizarea companiilor, nu este unul direct. Multe companii doar își extind o parte din sediile de producție în țările în curs de dezvoltare. Joburile pierdute în acest mod sunt cele de muncă intensivă ce nu necesită cunoștințe avansate cum ar fi liniile de asamblare.

Economiile pe care le fac companiile țin de productivitate, competitivitate ceea ce le permite să realizeze noi investiții. În general vânzările și cifra de afaceri cresc și le oferă posibilitatea să angajeze personal nou.

Efectele globalizării sunt diverse însă nu putem afirma că pierderea locurilor de muncă din țările dezvoltate se datorează în totalitate globalizării. Cu toate că externalizarea este un simptom destul de vizibil al impactului globalizării asupra câtorva tipuri de joburi, este departe de a fi considerată singura cauză a pierderii locurilor de muncă în țările dezvoltate.

În Europa, mai puțin de 5% din totalul joburilor pierdute se datorează deschiderii companiilor de noi filiale în țări a căror salarii sunt mai mici.

După cum am putut observa, creșterea integrării economice a statelor promovează dezvoltarea prin câștiguri din productivitate și tehnologie nouă.

Joburile pierdute cauzate de creșterea eficienței în procesul de producție sau a restructurării ori falimentului unor coorporații pot fi privite ca și consecințe indirecte ale globalizării.

Dar aceste câștiguri în eficiență și productivitate creează de asemenea alte locuri de muncă.

În orice caz, deschiderea barierelor în calea comerțului internațional și a investițiilor, nu reprezintă singura cauză inculpatorie pentru schimbările survenite în sectorul forței de muncă.

S-au creat locuri de muncă în industriile ce folosesc tehnologie de inovație, precum și în sectorul servicii.Noile profesii apărute, în mod deosebit în sectorul industrial, a creeat în Germania 3 milioane locuri in perioada 2003-2007. Activitățile în cadrul companiei: contabilitatea, resursele umane, logistica, departamentul de call center sau de design, sau fie că vorbim de restaurante și hoteluri ori servicii de îngrijire a sănătății pentru persoane fizice a creeat peste 2,5 milioane de funcții ocupabile. Aceste noi servicii profesionale de cele mai multe ori generează o mai mare valoare adăugată decât activitățile de muncă intensivă. Bogăția astfel creată ar putea fi reinvestită în noi activități, care la rândul lor duc la creearea de noi joburi. Din acest punct de vedere, se poate afirma că globalizarea și competiția cu țările slab dezvoltate, ce oferă costuri de producție scăzute, nu reprezintă un impediment pentru țările dezvoltate de a da naștere unor noi locuri de muncă. Dimpotrivă, rezultatele câștigurilor din productivitate a condus la crearea de joburi în sectoarele cu valoare adăugată mai mare.

În anul 2007, chiar înainte de criza economică globală rata somajului în țările dezvoltate OECD a fost în medie de 5%, aflându-se la valoarea cea mai mică începând din 1990.

Este dificil să se pună o cifră exactă asupra cauzelor locurilor de muncă create sau pierdute, însă cu siguranță procesul de globalizare a creeat mai multe joburi decât a distrus.

Un aspect impoartant de luat in calcul îl reprezintă faptul că printre altele, joburile sunt doar o variabilă de ajustare.

Statele nu pot să ignore inegalitățile fenomenului de globalizare și de existența țărilor mai puțin dezvoltate. Aceste state trebuie să implementeze măsuri de ajustare și pregătire pentru a putea face față provocărilor globalizării.

În cadrul analizei efectuate asupra locurilor ne-am referit doar la soldul pozitiv al volumului de muncă, însă am omis luarea în considerare a calității, iar în acest sens procesul globalizării este absolvit de orice vină.

În același mod în care sa extins procesul de internaționalizare și externalizare a numeroaselor operațiuni economice, legătura dintre marii jucători pe piață și cei învinși sa adâncit în sens negativ, cauzând o creștere încetinită a salariilor.

Între 2001 și 2006 venitul real pe saptămână al muncitorilor din Statele Unite a celor din mijlocul intervalului de distribuție a salariilor, a scăzut cu 4% în ciuda creșterii productivității de 15%. În Germania și Japonia salariul real a stagnat. Rezultatul de ansamblu este acesta încă din anul 1980: ponderea veniturilor din muncă în țările OECD a scăzut.

În contrast, în 2006 cota din profitul companiei a depășit 15% din produsul intern brut din șapte cele mai industrializate țări în comparație cu 13% la începutul anilor 1980.

Desigur, situația diferă de la o industrie la alta. Muncitorii a căror salarii și condiții de muncă sunt sub presiune, trudesc în industriile concurente cu ale țărilor cu costuri scăzute.

Joburile standardizate din sectorul industriei și servicii sunt amenințate de tendința relocării.

Industria tehnologică, chimicalele sau finanțele nu sunt supuse aceleiași presiuni internaționale precum sunt sectoarele tradiționale ca textilele, automobilele sau electonicele.

În mod contrar, salariile în aceste domenii au crescut în același ritm cu intensificarea procesului de globalizare.

Impactul globalizării asupra salariilor din țările OECD este prin urmare foarte variat, întrepătruns. În timp ce calitatea locurilor de muncă s-a înrăutățit în prezent în cele mai necompetitive sectoare, domeniile în care aceste țări dețin avantaje competitive majore pe piața internațională, în aceste domenii a fost necesară crearea unor joburi de înaltă calitate.

Privind din perspectiva cererii, procesul de dezvoltare al țărilor emegente a oferit noi piețe de desfacere pentru companiile din aria țărilor dezvoltate.

În ceea ce privește oferta, competiția ce se desfășoară la scară globală a oferit pieței produse și servicii mult mai competitive și a avut ca rezultat angajarea unor lucrători mai bine pregătiți și o forță de muncă mai productivă. Astăzi, mai mult ca niciodată companiile au nevoie de lărgirea gamei de competențe specializate..

Amintim iar de posibilitatea companiilor din țările dezvoltate de externalizare a secțiilor de producție în țările mai puțin dezvoltate, cu o legislație socială mai puțin rigidă ceea ce reduce puterea de negociere a uniunilor muncitorilor și nu exercită presiune asupra calitații forței de muncă. Companiile din țările dezvoltate recurg din ce în ce mai mult la locurile de muncă cu jumătate de normă și cu contract pe durată determinată.

Conform celor scrise de Confederația Europeană a Sindicatelor (ETUC), din 4 milioane de locuri create în Uniunea Europeana în anul 2009, cota joburilor cu jumătate de normă a crescut. În 2012, 40 de milioane de muncitori ai EU au deținut o poziție de part-time, în comparație cu 32 de milioane în urmă cu 10 ani. Aproximativ 14,5 % din angajații europeni au semnate contracte pe termen fix, spre deosebire de perioada 1997 unde procentul era de 11,5%. Potrivit aceleiași confederații, populația activă de peste tot din Europa, și până la 50% din tinerii cu varste între 16-25 ani dețin astfel de contracte. În Suedia, 68% din populația activă lucrează pe baza unui contract pe perioadă determinată.

Imaginea de ansamblu, dezvăluie de asemenea un grad de nesiguranță în domeniile de muncă necalificată în țările dezvoltate, parțial legată de creșterea competiției din țările slab dezvoltate, unde legile oferă mai puțină protecție muncitorilor.

În același mod,exploatarea copiilor și slavia modernă sunt realități prezente în multe țări. Uneori, cursa mondială pentru cele mai mici salarii și legi sociale mai puțin restrictive conduce la situații în care relațiile de muncă se aseamănă cu legea junglei.

Globalizarea poate duce încă spre o îmbunătățire a condițiilor de muncă în țările în curs de dezvoltare, în particular în cele emergente. Multe companii multinaționale care și-au stabilit filiale în aceste state pentru fabricarea și vânzarea produselor și serviciilor, au importat și standardele lor de calitate originală.

Companiile locale care au intrat în parteneriat cu aceste multinaționale au înregistrat nivele mai inalte de productivitate decât competitorii care nu au beneficiat de aceastî experiență.

Peste tot, aceste mari companii își plătesc angajații cu salarii mult peste cel oferit de companiile locale.

Recentele studii efectuate în Brazilia și Indonezia au arătat că atunci când o companie străină a achiziționat o afacere locală, salariile au crescut în medie cu 10% până la 20%.

In scopul de a face o evaluare obiectivă a impactului globalizării asupra ocupării forței de muncă trebuie să privim asupra unui întreg ansamblu, ceea ce sugerează că acest fenomen duce la creearea mai multor joburi decât distruge.

Cu toate că rezultatul este favorabil, nu putem să nu luăm în calcul miile de muncitori care și-au pierdut locurile de muncă datorită tendinței de externalizare a companiei sau a pierderii competitivității pe piață. Pentru aceștia nu există termeni de consolare în faptul că sunt o mulțime de locuri vacante sau că salariile cresc în alte domenii și sectoare.

Guvernele nu pot să ignore inegalitățile create de dinamizarea fenomenului de globalizare concretizate în două mari mase : învingători și pierzători. Pierzătorii sunt cei care lucrează în sectoarele slăbite de acerba competiție internațională.

Criza economică din 2008 a făcut ca ratele șomajului în țările cele mai dezvoltate să ia avânt.

Din primul trimestru al anului 2009, ocuparea forței de muncă a scăzut cu 2.1% pe o perioadă de doi ani, iar rata somajului a crescut puțin peste 50% până la valoarea de 8.7%, echivalentul suplimentării pierderii joburilor cu încă 17 milioane.

Criza a făcut loc luării unor măsuri fără precedent din partea guvernelor în abordarea problemei șomajului și ajutorarea muncitorilor pe timp de furtună.

Trei mari categorii de măsuri au fost impementate dar nu vizau în mod special pierderea locurilor de muncă ci aveau legătură cu reducerea comerțului internațional. Acestă abordare acoperea doar o mică parte a cauzelor creșterii șomajului.

În primul rând, guvernele inclusiv guvernul german și unele din țările Europei Centrale, au căutat să prevină pierderea joburilor prin programele de muncă cu fracțiune de normă. Această măsură a vizat reducerea orelor de muncă pentru întreaga forță de muncă, pe perioada de dezechilibru economic, în scopul de a menține locurile de muncă în companii.

Din moment ce acest lucru a însemnat reducerea salariiilor, guvernele s-au angajat să compenseze o parte din deficit. Având în vedere că obiectivul acestor măsuri de finanțare publică pentru a păstra locurile care sunt viabile pe termen lung, trebuie să existe un termen limitată (un an), altfel guvernele riscă permanent să finanțeze joburi care nu mai sunt competitive. Guvernul din Olanda a facut un pas înainte cu o măsură prin care: companiile care concediază angajați în termen de șase luni de la primirea ultimei subvenții au trebuit să returneze autorităților jumătate din suma de bani primită.

A doua măsură luată în considerare de guverne, inclusiv de cel japonez,a fost în sprijinul somajului proactiv, prin extinderea subvenților disponibile pentru a–i include și pe muncitorii care au rămas temporar fără locuri de muncă.

Deși de multe ori se face pe o bază ad-hoc, această măsură a fost încă de ajutor celor mai multe persoane care au rămas fără slujbe, fiind fragile din punct de vedere economic.

Ca o ultimă măsură, guvernul proactiv și-a arătat suportul implementând programe de susținere, de a ajuta oamenii să-și recapete locurile de muncă.

Bugetul public s-a extins considerabil, spre exemplu pentru a angaja mai mult personal în serviciile cu publicul. Pe perioadele de creștere economică, guvernele de preferat ar trebui să se focuseze pe adaptabilitatea populației în termeni de angajare. Pe timp de criză, deși ar fi necesar aceiași măsură, nu este suficient; trebuie să crească numărul programelor de instruire și să finanțeze experiența de muncă.

Multe din aceste măsuri sunt temporare, deoarece sunt concepute sa răspundă unor situații excepționale. Multe guverne intervin progresiv ca ajustare în menținerea flexibilității pe piața forței de muncă și să garanteze competitivitatea.

Măsurile luate pe termen lung sunt capabile să mențină nivelul ocupării forței de muncă și reducerea inegalităților, în timp ce păstrarea competitivității la același grad sunt cele incluse în redistribuția politicilor sociale și fiscale.

Mult mai important, guvernele trebuie să insiste pe educație și politici de formare în cazul în care acestea oferă un mai bun răspuns la efectele negative ale globalizării.

Această opțiune trebuie luată ca prioritară astfel încât globalizarea să poată promova ocuparea forței de muncă, atât pentru companii cât și pentru angajați.

Partea a II-a

Studiu de caz: Criza financiară din 2008 – criză a globalizării?

„ Pentru moment, suntem solidari unii cu ceilalți, dar cine poate ști pentru cât timp?” Arnaud Lemoine, inginer la compania Renault, sintetizează starea de spirit a angajaților companiei atât a muncitorilor cât și a directorilor, în aprilie 2009. În timpul unei ședințe a conducerii manageriale, Arnaud a înțeles că în scopul de a menține locurile de muncă pe perioada turbulențelor economice care decurg din criza financiară, angajații care au salarii mult peste limita medie sunt încurajați să-și reducă orele de lucru, ceea ce implică reducerea salariilor.

Măsura adoptată nu este dramatică; angajații încă își păstrează locurile de muncă, dar totuși îi încearcă un sentiment ciudat.

În aceeași lună înainte de Primavara Araba, Ali El Hawary proprietarul unui local și a unui magazin de ambarcațiuni oriental pe strada El Mouiz în centrul istoric Cairo, aducea injurii băncii sale. „Am vrut sa-mi diversific afacerea prin deschiderea unui restaurant lângă orașul Zamalek. Când i-am prezentat proiectul bancherului meu în urmă cu șase luni, a fost entuziasmat. Dar odată cu criza, băncile nu au mai vrut să ofere credite.” Pentru a completa această stare, odată cu scăderea turismului din cauza crizei, cifra de afaceri a scăzut cu 35% în 2009. „Aceasta situație nu mi-a fost de nici un ajutor în favoarea proiectului ce îl discutam cu bancherii. Aceștia au făcut speculații, au eșuat iar acum ne fac pe noi să plătim prețul pentru eșecul lor.”

Pentru alții realitatea s-a dovedit a fi mult inrăutățită. Ratry Sovath, un muncitor calificat ce traiește în suburbia capitalei Phnom Penh,Cambodgia, a fost concediat împreună cu încă 50 colegi de muncă în urma dificultăților economice din industria textilă unde a lucrat timp de peste 10 ani.”Directorul ne-a spus că locurile de muncă s-au înjumătățit în șase luni. Cu trei copii, tot ce ne-a mai rămas este salariul soțului care lucrează în construcții.Viața o să ajungă să ne fie foarte dificilă ”.

Aceste trei situații în regiuni diferite ale lumii au o singură origine: criza financiară ce a luat naștere în Statele Unite.

În mod surprinzător, a afectat aproape simultan majoritatea piețelor financiare mondiale, iar mai târziu s-a transformat în ciză financiară în multe țări. Recuperarea a fost anevoioasă chiar și în economia celor mai dezvoltate state și a ridicat întrebări nu doar cu referire la piețele financiare și comportamentul băncilor dar și a globalizării însuși.

Până acum, se poate spune că deficitele de balanță și instabilitățile cauzate de globalizare au reprezentat reversul inevitabil pentru prosperitatea adusă de deschiderea barierelor în fața comerțului și capitalului.

Întreaga lume deja a trecut prin crize financiare serioase: în 1994 Criza Mexicană, 1997 Criza din Asia, explozia bulei internetului în 2000, criza din Argentina în 2001, într-un ritm înviorător în paralel cu fenomenul globalizării. Întotdeauna a fost afectat doar un stat sau o singură regiune.Acestă criză pare să fi justificat pe cei mai înverșunați critici ai globalizării, de a pune în pericol economiile de pe toate cele cinci continente.

În acest capitol vom examina rolul pe care globalizarea, în particular partea financiară a globalizării, o joacă în recenta criză din 2008.

Înainte de a explica modul în care această criză s-a răspândit în întreaga lume într-un timp atât de scurt,vom încerca să reconstituim secvența evenimentelor.

Cauzele crizei economico-financiară sunt complexe.

Una dintre acestea a fost povara datoriei excesive a țărilor din vestul mapamondului, în mod special a gospodăriilor din Statele Unite, din ultimul deceniu. În acest context, criza a fost declanșată de răspândirea și folosirea în mod excesiv a creditelor ipotecare, asa ziselor ipoteci subprime, care se adresează gospodăriilor cu venituri mici ce nu îndeplinesc condițiile pentru împrumuturile ipotecare normale.. Tot mai multă lume s-a arătat interesată de acest tip de credit datorită perioadei lungi de rambursare.

În scopul de a atrage clienți,ratele dobânzilor au fost foarte mici la început,iar după câțiva ani au crescut semificativ. La începutul anilor 2000, când creșterea economică a Statelor Unite și încrederea în comertul extern a atins apogeul, creditele ipotecare erau foarte populare.

Odată cu prăbușirea pieței imobiliare în anul 2006, băncile au refuzat refinanțarea împrumuturilor datorită diminuării gradului de acoperire cu garanțiile.Aproape șase milioane de deținători de astfel de ipoteci s-au văzut in situația de a nu mai putea plăti ratele către bănci și au pierdut locuințele. Efectul s-a produs în lanț, băncile la rândul lor neavând cui să vândă imobiliarele.

Instrumentele financiare și creditele susținute de ipoteci practic erau securizate, prezentând triplu avantaj de a fi foarte profitabile pentru bănci, de a reduce riscurile și a le dispersa prin intermediul sistemului financiar.

Instrumentul financiar ce are la bază ipoteca este vândut unor altor instituții de către instituția ce a acordat creditul,obținând în schimb sume de bani. Odată cu disiparea riscului, banca în cauză iîși scade în primul rând gradul de risc, apoi se poate vorbi și de posibilitatea obținerii de credite mai avantajoase de la terți.

Multe companii, în special bănci de investiții din Europa sau SUA au fost atrase de profitabilitatea ridicată și de perceperea riscului ca fiind scăzut și au achiziționat astfel de instrumente financiare.

În anul 2006, problema a survenit din scăderea valorii acestor ipoteci, când instrumentele financiare și-au arătat caracterul toxic, în ciuda securității lor. Băncile nu au mai beneficiat de încrederea produselor disponibile pe piață și au încetat să mai tranzacționeze. A urmat o paralizie gigantă a operațiunilor financiare, inițiată de criza interbancara din iulie 2007. Majoritatea băncilor s-au situat în poziția de aproape în stare de faliment, sau ruinate complet.

Încă din luna septembrie 2007, banca britanicaă Northern Rock a fost implicată întro panică bancară și anume clienții săi și-au retras în masă economiile în doar câteva zile.

În anul 2008, câteva alte instituții financiare zdruncinate au fost achiziționate de terți( cum ar fi Bear Stearns de JP Morgan Chase în martie 2008, susținută de sistemul federal de rezerve a Statelor Unite), naționalizate (Freddie Mac și Fanny Mae), plasate în tutela Trezoreriei americană, sau au falimentat.

În data de 15 septembrie 2008, petiția de faliment a băncii de investiții Lehman Brothers a declanșat intervenții de urgență din partea guvernelor de evitare a acestui fenomen. De fapt, falimentul lor ar fi avut repercursiuni catastrofale asupra întregii economii, implicit expresia”prea mare să cazi” descrie instituțiile care sunt atât de implicate în economie în ansamblu încât guvernele nu pot permite falimentul acestora.

Intervenția guvernelor nu a putut opri criza financiară să afecteze economia. Eșecurile băncilor în cascadă a condus la deficit de credit, ceea ce a blocat investițiile și operațiunile corporative.

Acest efect a cufundat întreaga lume într-o adâncă recesiune economică, fiind primul care a atins atât de multe țări simultan.

Dispersarea riscului a facilitat în parte inerconectarea globală a băncilor cu piața financiară. Rolul pe care l-a jucat globalizarea financiară în această criză, mai exact mișcările de capital pe plan extern, a fost unul indirect.

Pentru a întelege mai bine, ne vom opri puțin asupra a trei fenomene ce au avut loc simultan după anii 1970.

Primul eveniment ia naștere atunci când companiile recurg în mod constant la piețele financiare prin stocuri, obligațiuni, pentru a-și consolida activitățile. Dezvoltarea piețelor a hrănit întreaga economie.

Guvernele au început să favorizeze teoria fiziocrată „laissez- faire,laissez passer” și să minimalizeze implicarea în operațiunile pieței pentru a optimiza alocarea resurselor și promovarea eficienței economice și dezvoltarea. Asta înseamnă că toate categoriile de jucători economici au fost treptat capabili să comercializeze tot felul de produse financiare pe piețe diferite.

În același timp, a devenit posibilă efectuarea tranzacțiilor financiare pe piețele din aproape toate țările,odată ce guvernele au aplicat teoria dereglementării a „ordinii naturale” privind operațiunile de la nivel internațional și național.Barierele financiare au fost eliminate.

Între 1990 și 2004, activele totale deținute de străini s-au dublat, chiar mai mult au ajuns de la 58% la 131% din valoarea produsului inten brut.

În zilele noastre, la nivel global una din patru companii listate sunt ajutate de investori străini, de trei ori mai mult decât în 1990.

Produsele financiare au devenit de asemenea mai mobile pe piața globală, făcând riscurile legate de anumite produse mai ușor de „exportat”. Mobilitatea a fost sporită de evoluțiile bancare majore pe această perioadă.

În sfarșit al treilea fenomen la care facem referire, treptat bancile s-au globalizat. În primul rând, în anii care au condus la criza economico-financiară, băncile s-au consolidat și internaționalizat. În 1990, guvernele au încurajat fortificarea instituțiilor interne.

Gigantele bancare au apărut în câteva țări, apoi și-au extins activitățile la nivel internațional, uneori prin fuziuni. În 2000, consorțiul bancar britanic HSBC a achiziționat Credit Commercial din Franța, astfel impunându-se ca al 10-lea cel mai mare consorțiu bancar global în termeni de piață capitalizată.

Mulțumită decompartimentării generalizate a piețelor financiare,băncile au devenit jucători globali,finanțând corporații multinaționale și activități individuale precum și operând pe piețele financiare ale lumii.

Ca rezultat,valoarea tranzacțiilor intenaționale bancare au crescut de la 6% din GDP în 1972 la aproape 40% în 2000. În 2005 expunerea străină a băncilor majore s-a ridicat la 40% din totalul activelor.

Globalizarea financiară a avut loc în paralel cu practicile financiare de risc.

În același timp în care băncile au început să cucerească lumea, acestea și-au diversificat și activitățile. Pentru a susține dezvoltarea și creșterea veniturilor, majoritatea băncilor și-au extins activitățile pentru a include toate tranzacțiile financiare, chiar și pe cele mai speculative și riscante. Astfel au devenit grupuri specializate operând în produse bancare cu amănuntul și tradiționale(credite corporative și individuale, conturi bancare etc.) precum și în piețele financiare(de gestionare a activelor,consilierea companiilor în tranzacții bursiere etc.).

Pentru a reduce riscul pierderii valorii acțiunilor în bursă și obligațiunilor,fiind caracterizate de volatilitate, și pentru a îngrădi riscul inerent la speculațiile financiare, băncile au creat produse financiare din ce în ce mai complexe și instrumente de acoperire împotriva riscurilor. Aceste produse, printre altele, a permis băncilor să vândă o parte a valorilor mobiliare riscante din ipotecile subprime.

După cum afirma economistul Oliver Prastre: „Puțin câte puțin băncile s-au metamorfozat de la cumpărătorii de riscuri la brokeri cu riscuri minime ”.

Piața instrumentelor derivate a atins cote maxime.Între timp, băncile au luat tot mai multe și mai multe riscuri, în timp ce eliminarea acestora din bilanțuri, ca reguli bancare, piața le-a permis sa facă. Acest aspect explică în parte de ce în anul 2006, jumătate din creditele individuale luate de americani au fost garantate fără vreo verificare înainte a veniturilor.

Poate fi spus că interconexiunea fără precedent a băncilor la nivel mondial cu piețele financiare au promovat dispersia pe tot globul a produselor bancare considerate toxice și a agravat economiile statelor ducând spre criză.

Încă putem afirma că procesul de globalizare răsfrânt asupra băncilor și a piețelor financiare nu reprezintă nicidecum singura cauză a crizei din anul 2008. De fapt, a perrmis mai multe decenii de creștere la nivel global prin înmulțirea oportunităților de finanțare în economia reală. Un alt aspect al globalizării financiare a cultivat bula care a dus la criză și anume dezechilibrele în fluxurile de capital între țările emergente și cele dezvoltate.

Globalizarea financiară deasemenea a favorizat mai multe decenii de creștere economică.

Această criză nu ar trebui să pună în umbră efectele pozitive de deschidere a barierelor naționale la fluxurile de capital. Fără mișcările libere de capital care au fost introduse treptat din 1970, investițiile străine,creditele acordate companiilor și finanțele internaționale nu ar fi fertilizat industria și noi activități economice într-un număr crescând de țări.

Lichiditatea globală nu ar fi fost niciodată atât de importantă și prezentă.Acest fapt a permis aparitța proiectelor cele mai ambițioase. Creșterea transfrontalieră a fluxurilor de capital a condus la un cost mai scăzut a capitalului, la creșterea investițiilor mari și câștiguri considerabile ale productivității. Cu cât erau mai abundente în numerar,cu atât era mai ușor finanțarea proiectelor la un cost mai mic.

Toate acestea înseamnă că, în paricular, globalizarea financiară a ajutat la menținerea inflatței în țările din vestul mapamondului pentru mai mult de zece ani. Fluxurile internaționale de capital asigură o lichiditate abundentă și relativ constantă, care permite băncilor să mențină o rată a dobânzii scăzută. Tocmai acest fapt s-a și practicat de către cele mai multe bănci centrale de la sfârșitul anilor 1990 până în prezent.

Dacă adăugăm la acestea avantajele legate de globalizarea comerțului, care după cum am putut observa,a promovat importurile de produse ieftine din țările în curs de dezvoltare datorate forței de muncă ieftine și economiilor de scară.

Această acțiune a contribuit de asemenea la menținerea inflației la un anumit stadiu. Ca rezultat, prețul la gama de bunuri de larg consum a scăzut; hainele costă mai puțin decât se obișnuiește în majoritatea țărilor europene. Prețuri mici la comunicații, electronice sau bunuri de casă, telefoane mobile sau computere au permis accesul mai redus la noua tehnologie, în timp ce noile aplicații și servicii a imbogățit viziunea consumatorilor ducând la crearea de locuri de muncă. Este adevărat că prețurile nu au scăzut în toate domeniile și în toate țările; în particular, anumite produse alimentare au avut creșteri alarmante a prețurilor.

În general,prețurile au scăzut sau au rămas stabile.

În mod deosebit țările în curs de dezvoltare au beneficiat de mișcări libere de capital, putând să afirmăm caă tocmai acest aspect reprezintî sâmburele în dezvoltarea țărilor emergente.

Fluxurile internaționale de capital au permis acestor țări să beneficieze de cantități mari de investiții străine directe și să-și finanțeze activitățile economice. De asemenea a influiențat în constituirea de unități de valută și păstrarea rezervelor, care în schimb le-a oferit protecție pe timp de crize mari cum a fost cea de la sfârșitul anilor 1990.

Se spune în literatura de specialitate ca acestă prudență financiară a purtat o parte din vină pentru dezechilibrele care a pus bazele actualei crize globale.

În afară de riscurile de contaminare a sistemelor bancare din întreaga lume, un aspect al globalizării financiare este mai profund învinuit: dezechilibrele în fluxurile financiare între marile puteri economice. Acest aspect al globalizării financiare este una dintre cele mai adânc înrădăcinate cauze ale crizei economico-financiare. Creditele ipotecate subprime au reprezentat doar un mecanism de declanșare.

Împrumuturile excesive sunt facilitate de dezechilibrele fluxurilor de capital între țările emergente și cele dezvoltate.

O examinare amănunțită a fluxurilor internaționale de capital din ultimile decenii a arătat că abundența de lichidități disponibile care au încurajat împrumuturile și operațiunile bancare riscante au rezultat din dezechilibre considerabile în fluxurile financiare dintre țările emergente și majoritatea statelor puternice din vestul mapamondului.

Dupa cum am văzut, criza financiară a fost declanșată de incapacitatea gospodăriilor din State de a rambursa banii pentru creditele ipotecare luate, ceea ce a redus la zero valoarea titlurilor garantate cu ipoteci.

Gravitatea blocajului financiar ce s-a răspândit aproape simultan în întreaga lume poate fi explicată de sumele amețitoare la care au ajuns aceste produse și de acoperirea netransparentă de garanțiile legate de acestea.

Timp de mulți ani, statele vestice în particular gospodăriile din Statele Unite au recurs la împrumuturi de la bănci pentru a-și cumpăra televizoare, mașini și case scumpe ce demonstrează stilul de viață american, riscând o creștere constantă a prețului la imobiliare.

Această nebunie de împrunuturi a fost facilitată de ratele dobânzii foarte scăzute pe o perioadă de câțiva ani. Această tendință s-a datorat în parte intenției Băncii Centrale și guvernului american, ce a dorit să declanșeze redresarea economiei prin consum după declanșarea bulei speculative a internetului în 2001. Dar ratele scăzute ale dobânzii au reprezentat de asemenea răspunsuri automate la influxul de capital din țările emergente în sistemul financiar al Statelor Unite.

Pentru aproximativ două decenii, mișcarea liberală de bunuri și capital a permis acestor țări emergente să acumuleze considerabile rezerve curente, cele mai multe în dolari, în urma exporturilor, precum și posibilitatea de a investi excedentele comerciale în economiile din Vest.Câteva dintre aceste investiții au constat din achiziții de titluri de stat americane, care au fost considerate deosebit de stabile. Acest lucru a fost realizat în principal prin fonduri de investiții naționale, unele dintre acestea având dimensiuni mai mari decât economiile a câtorva state dezvoltate.

Alte surplusuri au fost investite în capitalul marilor companii occidentale.

Lichiditatea amplă rezultată, atât în tezaurul guvernului american cât și în piețele financiare din US, au ajutat la păstrarea nivelului scăzut al ratei dobânzii, stimulând gospodăriile americane să se împrumute și să acumuleze datorii dincolo de capacitățile sistemului financiar.

Acest fapt a condus la schimbarea viziunii multor economii de a spune că țările emergente au finanțat pentru mai bine de 20 de ani datoriile acelor gospodării americane.

Unii percep acest aspect ca o consecință negativă a efectului globalizării provenită din mișcarea liberă de capital sau din contră din faptul că mișcarea nu este una generalizată.

Sub acest aspect este de luat în calcul afirmația lui Philip Stephens ce afirma că: tensiunile globalizării sunt vizibile peste tot pe glob; iar în cele din urmă, dacă politicienii doresc ca sistemul de piață liberă sa funcționeze,vor fi nevoiți să facă muncă multilaterală.

Chiar dacă globalizarea financiară a oferit multe beneficii în ultimii 20 de ani, criza financiară din 2007-2008 a trădat disfuncții majore aât în activități bancare cît și în operațiuni pe piața financiară, precum și mari dezechilibre în fluxurile de capital dintre țările emergente și cele din Vestul mapamondului.

Dată fiind gravitatea crizei financiare,guvernele nu par deloc a fi încântate de situația de a salva sau oferi garanții instituțiilor bancare care se află la marginea prăpastiei sau în ruină.

De asemenea, au încercat să prevină crizele recurente prin abordarea eșecurilor sistemului financiar.Făcând acest lucru, guvernele și-au arătat voința politică în mod special cu privință la cooperarea internațională. Nemulțumirile au fost formulate în cadrul grupului G20,ca succesor al grupului G8 și primul forum de cooperare internațională ce reflectă noua importanță politică și economică a țărilor emergente.

Urmărind succesivele întâlniri ale G20 în Londra și Pittsburgh în 2009,Toronto -iunie 2010, Seoul în noiembrie 2010,observăm că un număr mare de măsuri au fost luate aproape simultan. Spre exemplu, Statele Unite, Uniunea Europeană și Japonia, toate au introdus reforme ce au asigurat un mai bun control al fondurilor speculative, care au contribuit la umflarea bulei financiare.

Alte proiecte au fost lansate de G20:limite de bonus, norme contabile bancare, controale ale tranzacțiilor cu instrumente derivate,etc. Aceste măsuri au fost însă implementate în legislația națională la viteze diferite, cu diferențe mari între țări, de unde rezulta și coordonarea globală încă fragmentată.

Activitatea financiară este foarte mult internaționalizată.Discrepanțele existente între legislații pot reduce cea mai eficientă legislație internă la nimic.Tocmai acest fapt a condus la reconsolidarea rolului Forumului de Stabilitate Financiară (FSF), redenumit în 2009 Consiliul de Stabilitate Financiara (FSB). Acest consiliu, care a adus împreună autoritățile financiare din 23 de țări (incluzând aici reprezentanții Băncii Centrale și Ministerele de Finanțe, precum și câteva organizații internaționale și financiare), au ca scop îmbunătățirea cooperării în domeniul reglementării, supravegherii și controlului.

Comitetul de la Basel, format din reprezentanții Bancilor Centrale și autorități de supraveghere a unui număr de țări,joacă un rol asemănător, dar limitat la sectorul bancar.

Deocamdată criza nu a dezvăluit doar insuficiența cadrului de reglementare a acordului Basel II stabilit în 2004 la canalul de risc bancar,dar de asemnea faptul că au accentuat aceste riscuri prin normele contabile.

Protocolul acordului Basel III pentru punerea în aplicare în apropierea anului 2013,a stabilit norme pentru a rezolva această enigmă. Mai mult, ca urmare a crizei financiare,Comitetul de la Basel s-a extins în martie și iunie 2009 pentru a include reprezentanți din 27 de țări să continuie armonizarea normelor bancare.

Intițiative de coordonare internațională cu privire la reglementarea bancară și financiară au loc, chiar dacă substanța și armonizarea normelor, precum și aplicarea lor,încă mai au nevoie de îmbunătățiri.

Reforme în amonte privind măsurile de reglementare a băncilor și piețelor financiare, vor fi necesare pentru a rezolva dezechilibrele dintre țările emergente și țările din occident,care au cauzat excesivele datorii ale gaospodăriilor americane.

Soluțiile necesare sunt încă discutate, dar predomină două aspecte: reformarea sistemului monetar internațional și gestionarea fluxurilor de capital.

În timp ce China și alte țări emergente din Asia își controlează moneda, stabilind un anumit

nivel, țările din Vestul mapamondului își lasă valutele să fluctueze față în față în funcție de cerere și ofertă.

Pentru multi observatori, acest fapt influiențează globalizarea, deoarece se promovează exporturile și accentuează deficitele comerțului și datoriile gospodăriilor din alte țări.

Solutța pentru majoritatea țărilor emergente, inclusiv pentru China, ar fi să aprobe o mai mare flexibilitate a valutei, în spiritul sistemului generalizat de valută flotantă, caracteristic perioadei post Bretton Woods.

În timp ce economia este cu siguranță foarte mult globalizată, în unele privințe continuă să acționeze cu viteze variate.

Dezbateri despre controlul asupra fluxului de capital este mult mai controversat. Unii sunt de parere că această criză justifică revenirea mult prea strictă a controlului guvernelor asupra fluxurilor de capital.

În mod contrar, alții cred ipoteza în care China, în plus față de controlul monedei sale dorește de asemenea să controleze fluxurile de capital de pe piețele internaționale, distrugând astfel procesul globalizării financiare.

Păreri obiective susțin că toate țările ar fi trebuit să joace pe deplin jocul mișcărilor libere pe piața globală cu realizarea unui control mai strict asupra unor activități bancare și piețe financiare.

Indiferent de rezultat,după cum a declarat în mod repetat în urma crizei, Secretarul General al OECD, Angel Gurria: „Guvernele din întreaga lume nu reușesc să mențină starea în care erau înainte”. Dezechilibrele fundamentele încă nu s-au rezolvat, iar unii percep acest aspect ca pe un factor major de risc în orice nouă criză mondială viitoare.

Concluzii

Este globalizarea economică o oportunitate sau un risc? Câteva din riscurile sale au fost izolate începând cu anii 1990, totuși, în special pare să aducă în urma sa creșterea inegalității economiilor între țări și grupuri sociale.

Globalizarea este uneori văzută ca beneficiind de putere și strivindu-i pe cei slabi. De asemenea este învinuită pentru impactul negativ asupra mediului inconjurător datorat consumului neînfrânat pe care îl promovează.

La aceste pericole putem adăuga și cele legate de criza financiară, economică și socială din 2007-2008, care a slăbit economiile naționale prea dependente de interconectarea la nivel global a băncilor și a piețelor financiare. Această criză a evidențiat în mod particular riscurile inerente globalizării. Deci, și-a urmat globalizarea propriul curs?

În urma continuării crizei globale, termenul „deglobalizare” a devenit folosit pe scară largă,în primul rând pentru a descrie o încetinire reală a comerțului în primele zile de criză, apoi ca pe un apelativ pentru creșterea protecționismului împotriva unei potențiale contaminări catastrofale privind spasmul economic și financiar.

Dar toate cifrele au infirmat ideea „deglobalizării” de când comerțul internațional și-a reluat activitățile cu viteze înalte. În ceea ce privește revenirea la protecționism, economiile sunt atât de interconectate, cu bunuri intermediare și sevicii, reprezentând peste jumatate din totalul comerțului în bunuri și servicii, încât un pas în urmă pare, dacă nu imposibil,cel puțin foarte riscant. Majoritatea guvernelor au opus rezistență tentației de a se reîntoarce la protecționism a cărui potențiale efecte dăunătoare au fost evidente în 1930. Guvernele par să considere procesul de „deglobalizare” ca fiind unul mult mai riscant decât globalizarea.

Această supoziție este valabilă mai ales pentru țările emergente (dintre care unele nu ar mai merita această însușire), pentru care globalizarea a reprezentat o reală oportunitate în ultimile două decenii. După o slăbire de scurtă durată a greutății crizei, economia Chinei a întregistrat foarte rapid rate de creștere în jurul a 10% pe an. Explozia de exporturi și prezența țărilor emergente pe toate piețele globale a jucat, și continuă să joace, un rol crucial în această creștere.

S-au transferat riscurile procesului de globalizare de la țările în curs de dezvoltare,acum țări emergente sau convergente, la țările dezvoltate? Majoritatea muncitorilor din țările puternic industrializate din vestul mapamondului, s-au simțit amenințați în mod justificat de către atuurile cheie ale economiilor emergente și în curs de dezvoltare: forța de muncă ieftină.

Dar pentru mulți dintre aceștia, globalizarea a fost totuși marea lor șansă. Odată cu apariția noilor piețe, nevoile au crescut și odată cu ele noi profesii și locuri de muncă.

Chiar mai mult, integrarea țărilor emergente în piețele globale au împins în jos prețul numeroaselor produse și servicii pentru locuitorii din țările occidentale.

Marea provocare pentru țările dezvoltate este în primul rând de a asigura că unii din angajații lor să urmeze stagii de perfecționare și în mod secund, să orienteze educația și pregătirea oferită spre cele mai promițătoare industrii.

Mediul înconjurător este legat de fenomenul globalizării în mod indirect. Aspectele negative ale amprentei ecologice umane are parțial legătură cu modelele de producție și consum, care în prezent sunt reconsiderate. Un interes deosebit asupra acestei probleme îl prezintîă majoritatea țărilor vestice, dar de asemenea în Brazilia sau China. De remarcat este că în multe state dezvoltate preocuparea asupra afectării mediului înconjurător încă este considerat un lux. Probabil o cale de a contracara riscurile globalizării consistă în asigurarea unei anumite complementarități între țări, în spiritul ajutorului public pentru mediu, la marea conferință privind schimbările climatice în Copenhaga în 2009,Cancun în 2010 și Rio în 2012.

Globalizarea în sine nu este nici benefică dar nici periculoasă.

Ceea ce contează este cum poate fi ea sprijinită pentru a se atenua riscurile și folosită pentru a acapara oportunitățile. Guvernele trebuie să acorde o atenție sporită asupra rolului globalizării in reglarea, prevenirea și gestionarea creșterii și scăderii economice, care se răspândesc mult mai repede. În mod deosebit sectorul financiar pare să necesite reglare; chiar dacă sunt luate măsuri, ele trebuie să reprezinte soluții eficiente fiind încă discutate.

Guvernele, care au fost preocupate cu restabilirea finanțelor publice afectate de criză și deschizând calea înapoi la creșterea economică și ocuparea forței de muncă, au fost lente în demersul adoptării măsurilor de ajutor pentru o mai buna canalizare de finanțare și evitării bulelor financiare.

Multe mecanisme de cooperare au existat și înainte de criză. Un rol major al OECD este acela de a sprijini guvernele în aceste tipuri de inițiative.

Dacă dorim să prevenim revenirea crizei devastatoare și degradării în creștere a mediului înconjurător, globalizarea de mâine poate fi realizată doar prin cooperare.

Bibliografie

Bari, Ioan, Globalizare și probleme globale, Editura Economică, București, 2001.

Bari, I., Probleme globale contemporane, Editura Economică, București, 2003.

Bauman, Z., Glibalizarea și efectele ei sociale, Editura Antet, București, 2002.

Brăilean, T., Globalizarea, Editura Institutul European, Iași, 2004.

Chesnais, Francois, La mondialisation du capital, Editura Syros, Paris,1994.

Ciochina, I., Marile puteri și forțe în economia mondială, Editura Independența Economică, 2000. Controlor științific: prof.univ.dr.George Marin.

Dominguez, K., Frankel, J., Does Foreign Exchange Intervention Work? , Washington DC, Institute of World Economics, 1993.

Cox, R., Economic globalization and the limits to liberal democracy, McGrew,1997.

Dăianu, D., Globalizarea: între elogii și respingere, revista Oeconomica, nr2, IRLI, 2002.

Donnelly, J., Human rights: a new standard of civilization ?, International Affairs, 74, No.1, 1998.

Dunning, J., Multinational Entreprises and the Global Economy, Adison Wiley, 1994.

Geoffrey, Garrett Capital Mobility, Trade and the Domestic Politics of Economic Policy în Organization, 49, Autumn 1995.

Held, David; McGrew, Anthony; Goldblatt, David; Perraton, Jonathan Transformări globale. Politică, economie și cultură, Editura Polirom, București,2004.

Lubbers, Ruud; Koorevaar, Jolanda The Dinamic of Globalization, paper presented at a Tilburg University Seminar on 26 November 1998.

Marin, D., Economie contemporană. Ce este globalizarea?, Editura Economică, 2000.

Murgescu, C., Criza economiei mondiale, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.

Popa, I., Tranzacții internaționale, Editura Economică, București, 1997.

Postelnicu, Gheorghe; Postelnicu, Cătălin; Globalizarea economiei, Editura Economică, București, 2000.

Redwood, J., The Global Marketplace, Londra, Hrper Collins, 1993; Ohmae, K., The end of the Nation State, New York, Free Press, 1995.

Robertson, R. Globalization, Sage, London, 1992.

Scholte, J.A., Globalization and social change Transnational Associations, Bruxelles, 1998.

Soros, G., Despre Glibalizare, Polirom, Iași, 2002.

Spiridon, M., Sensurile globalizării, articol apărut în Jurnal economic, nr 4-5, 1999

Stiglitz, Joseph E., Globalizarea, Editura Economică, 2005.

Sută, N., Comerț internațional și politici comerciale contemporane, Ed.Independența Economică, Brăila, 1999.

http://unctad.org/en/Pages/Home.aspx

http://www.economist.com/

http://www.ft.com/home/uk

http://www.imf.org/external/index.htm

http://www.marketwatch.com/

http://www.oecd.org/

http://www.ustr.gov/

http://www.worldbank.org/

http://www.wto.org/

https://www.jetro.go.jp/

Bibliografie

Bari, Ioan, Globalizare și probleme globale, Editura Economică, București, 2001.

Bari, I., Probleme globale contemporane, Editura Economică, București, 2003.

Bauman, Z., Glibalizarea și efectele ei sociale, Editura Antet, București, 2002.

Brăilean, T., Globalizarea, Editura Institutul European, Iași, 2004.

Chesnais, Francois, La mondialisation du capital, Editura Syros, Paris,1994.

Ciochina, I., Marile puteri și forțe în economia mondială, Editura Independența Economică, 2000. Controlor științific: prof.univ.dr.George Marin.

Dominguez, K., Frankel, J., Does Foreign Exchange Intervention Work? , Washington DC, Institute of World Economics, 1993.

Cox, R., Economic globalization and the limits to liberal democracy, McGrew,1997.

Dăianu, D., Globalizarea: între elogii și respingere, revista Oeconomica, nr2, IRLI, 2002.

Donnelly, J., Human rights: a new standard of civilization ?, International Affairs, 74, No.1, 1998.

Dunning, J., Multinational Entreprises and the Global Economy, Adison Wiley, 1994.

Geoffrey, Garrett Capital Mobility, Trade and the Domestic Politics of Economic Policy în Organization, 49, Autumn 1995.

Held, David; McGrew, Anthony; Goldblatt, David; Perraton, Jonathan Transformări globale. Politică, economie și cultură, Editura Polirom, București,2004.

Lubbers, Ruud; Koorevaar, Jolanda The Dinamic of Globalization, paper presented at a Tilburg University Seminar on 26 November 1998.

Marin, D., Economie contemporană. Ce este globalizarea?, Editura Economică, 2000.

Murgescu, C., Criza economiei mondiale, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.

Popa, I., Tranzacții internaționale, Editura Economică, București, 1997.

Postelnicu, Gheorghe; Postelnicu, Cătălin; Globalizarea economiei, Editura Economică, București, 2000.

Redwood, J., The Global Marketplace, Londra, Hrper Collins, 1993; Ohmae, K., The end of the Nation State, New York, Free Press, 1995.

Robertson, R. Globalization, Sage, London, 1992.

Scholte, J.A., Globalization and social change Transnational Associations, Bruxelles, 1998.

Soros, G., Despre Glibalizare, Polirom, Iași, 2002.

Spiridon, M., Sensurile globalizării, articol apărut în Jurnal economic, nr 4-5, 1999

Stiglitz, Joseph E., Globalizarea, Editura Economică, 2005.

Sută, N., Comerț internațional și politici comerciale contemporane, Ed.Independența Economică, Brăila, 1999.

http://unctad.org/en/Pages/Home.aspx

http://www.economist.com/

http://www.ft.com/home/uk

http://www.imf.org/external/index.htm

http://www.marketwatch.com/

http://www.oecd.org/

http://www.ustr.gov/

http://www.worldbank.org/

http://www.wto.org/

https://www.jetro.go.jp/