. Globalizare Si Regionalizare In Economia Mondiala
CUPRINS
CAPITOLUL I
GLOBALIZARE ȘI REGIONALIZARE
– DELIMITĂRI CONCEPTUALE
1.1. Tendințe în evoluția economiei mondiale contemporane
Economia contemporană parcurge, la acest început de mileniu, un proces evolutiv de transformări structurale, calitative și cantitative, desprinse din însăși dinamica proceselor economice ce se desfășoară la scară planetară. Creșterea interdependențelor între entitățile economice, fie ele economii naționale sau firme de afaceri încadrate în spațiul național sau multinațional, ramuri sau subramuri de un anumit specific, este rezulta tul conjugat al schimbărilor evolutive ale tehnicii și tehnologiei care aplicate la micro și macro-scară au determinat creșterea volumului producției și nevoia de răspândire a acesteia dincolo de limitele piețelor naționale.
Acest proces a fost însoțit de liberalizarea graduală a obstacolelor de natură tarifară din calea liberei circulații a mărfurilor și capitalurilor, ca urmare a dezvoltărilor de natură instituțională generate de formarea și funcționarea organizațiilor internaționale specifice (GATT, OMC, Instituțiile de la Bretton Woods), dar și de menținerea într-o măsură semnificativă, a obstacolelor de natură netarifară și a celor menite să obstrucționeze libera mișcare a forței de muncă în cadrul relațiilor economice internaționale.
Presiunile ecologice au obligat actorii economici la intensificarea conlucrării în scopul conceperii unor metode de dezvoltare economică care să țină cont și să ofere soluții globale pericolelor generate de subțierea stratului de ozon, creșterea noxelor din atmosferă, de poluarea pânzei freatice, apariția și răspândirea unor maladii ucigătoare, creșterea consumului de droguri etc.
Concomitent cu dezvoltările economice a avut loc un proces transformator al structurilor politice, proces generat într-o măsură semnificativă de înlocuirea hegemoniei politice și economice a Statelor Unite de către triada Uniunea Europeană, Statele Unite și Japonia în jurul cărora s-au format, prin lărgiri succesive, importante zone integrate la nivel regional: NAFTA, APEC și zona de cooperare Asia – Pacific.
În același timp și cu o intensitate mult mai redusă, s-a manifestat procesul de descreștere a concentrării puterii politice ca urmare a disipării acesteia în urma apariției pe harta lumii, a noi state naționale, a revoluției spre democrație si pluralism politic a statelor central est-europene.
Noua paradigmă tehno-industrială, proprie societății informaționale, conjugată cu o nouă viziune asupra administrării rezultatelor cercetării tehnico-științifice și a resurselor umane a determinat o schimbare a modului de organizare a activității economice, obligând entitațile economice la o schimbare de atitudine în privința viziunii asupra locului ocupat și rolului jucat de către fiecare dintre acestea în cadrul diviziunii internaționale a muncii.
Trecerea economiei mondiale spre o nouă etapă, bazată pe utilizarea masivă a informației ca factor determinant al creșterii, a generat modificarea caracteristicilor principale ale acesteia, implicând conversia spre o nouă ordine economică mondială, în cadrul căreia, globalizarea și transnaționalizarea, complementare și simbiotice, au devenit cuvintele cheie prin care se descriu fenomenele și procesele formative, de natură economică, politică, socială și militară, menite a asigura dezvoltarea și creșterea economică de ansamblu, de a soluționa problemele noi, specifice sau globale, cu care se confruntă omenirea la început de mileniu trei.
Caracteristica principală comună, proprie tendințelor evolutive în cadrul economiei mondiale postbelice o constituie faptul că ele reprezintă, la scară diferită și în magnitudine diferită, forme ale integrării economice (N. Sută – Integrarea economică europeană, Ed. Economică, București, 1999).
1.2. Globalizarea și regionalizarea – realități distincte și parțial
contradictorii
1.2.1. Complexitatea procesului de globalizare
Economia mondială contemporană se caracterizează prin două tendințe distincte și parțial contradictorii care se constituie în două forțe puternice și strâns legate de remodelare a acesteia.
Prima – globalizarea economiei – rezultând din expansiunea multinaționalelor – semnifică accentuarea interdependenței internaționale, în condițiile creșterii părții producției destinate comerțului și acumulării investițiilor străine directe, precum și intensificarea tendinței de liberalizare, respectiv de reducere și eliminare a barierelor naționale dintre economiile statelor lumii (F. Chesnais – La mondialisation du capital, Ed. Syros, Paris, 1995).
A doua – regionalizarea, fenomen observabil în Europa și a cărui existență poate fi susținută în alte regiuni poate avea consecințe puțin diferite. Noțiunea de regionalism economic se poate interpreta drept voința politică a guvernelor de a favoriza dezvoltarea legăturilor economice internaționale cu țări apropiate din punct de vedere geografic ca urmare a negocierilor cu privire la crearea de zone de liber-schimb, de uniuni vamale sau de orice alt acord preferențial de comerț (uniuni economice și monetare), prin eliminarea barierelor din calea schimbului reciproc de bunuri și servicii. Atingerea acestui obiectiv se poate realiza prin stimularea legăturilor, autorizând libera circulație a capitalurilor și a forței de muncă (F. Chesnais – La mondialisation du capital, Ed. Szros, Paris, 1995).
Mondializarea sau globalizarea – integrarea crescândă a fluxurilor de factori, bunuri și servicii în cadrul piețelor specifice la dimensiuni mondiale – considerată drept cea mai complexă formă a internaționalizării activității economice, reprezintă acea formă a integrării economice noninstituționale și nonformale, în cadrul căreia agenții economici își desfășoară activitatea independent de restricțiile impuse de frontierele naționale, concurează pe piețe globale și se adresează unor consumatori cu gusturi pe cale de omogenizare (Ch. M. Dent – The European Economy, The Global Context, Routledge, 1997).
În ciuda faptului că, integrarea globală (globalizarea) este considerată a fi unul din elementele definitorii ale mediului economic mondial în perioada postbelică, tendințe de manifestare ale acesteia se regăsesc încă în perioada de sfârșit a secolului al XIX-lea, când ritmul înalt de creștere a investițiilor private, în special sub forma investițiilor directe de capital concentrate spre sectorul extractiv și cel agricol, conjugat cu dezvoltarea pieței financiare, au determinat creșterea volumului schimburilor comerciale, valorile înregistrate la începutul secolului XX fiind comparabile cu cele ale anului 1993 atât în privința ritmului creșterii exporturilor (în medie de 4,5% anual în perioada 1900-1913) cât și a ponderii acestora în Produsul Brut Agregat la scară mondială – 12,9% în 1913 comparativ cu 14,5% în 1993 (M. Luțaș – Integrare economică europeană, Ed. Economică, București, 1999).
Existența unor restricții nesemnificative privind migrația factorilor într-un mediu economic a cărui solidaritate era conferită de stabilitatea sistemului monetar bazat pe etalonul aur și de inflexibilitatea ratelor de schimb în cadrul acestuia, alături de aplicarea unor politici economice de factură liberală au determinat lansarea integrării globale încă din perioada premergătoare primului război mondial.
Calificativul „global” a apărut la începutul anilor 1980 în marile școli americane de gestiune a întreprinderii, în celebrele „Business Management Schools” de la Harvard Colombia Stanford și a fost popularizat prin operele și articolele unor consultanți în strategie și marketing: K. Ohmae, M. Porter. El a luat însă un avânt pe plan mondial prin intermediul presei economice și financiare anglo-saxone. În materie de gestiune a întreprinderilor termenul era utilizat referitor la marile grupuri industriale purtând următorul mesaj: obstacolele în calea desfășurării activităților acestora, pretutindeni acolo unde se pot realiza profituri, au fost înlăturate prin liberalizare și dereglementare (suprimarea obstacolelor juridice din calea liberei concurențe, micșorarea constrângerilor reglementate care apasă asupra activității firmelor) În plus telematica și sateliții de comunicație pun la dispoziția acestora formidabile mijloace de comunicație și control. Toate acestea le conduc la o reorganizare și o reformulare a strategiilor lor internaționale (F. Chesnais – La mondialisation du capital, Ed. Syros, Paris, 1995).
Conceptul de globalizare a pătruns puternic în spiritul omenirii; el a devenit simbolul epocii (L. Son, Al. Jivan, S. Zoican – Globalizare. Teorii, realități, comentarii, Ed. Nero-G, Timișoara, 2002). Adesea, globalizarea este invocată în țările sărace, ca și în cele bogate, pentru a ascunde o realitate internă. Cuvinte de genul celor precum mondializare, globalizare, delocalizare, integrare sau convergență, circulă pretutindeni și au devenit pline de sensuri și valori contradictorii. Globalizarea și firmele multinaționale devin, când responsabile ale tuturor problemelor interne ale țărilor și, în mod particular, ale schimbării rolului statului, ale șomajului și creșterii subocupării când, din contră, reprezintă singura ieșire pentru a reveni la o creștere însoțită de o ocupare deplină și bunăstare socială.
Niciodată planeta nu a produs atâtea bogății ca în decursul ultimilor cincizeci de ani. În ansamblul său, lumea este astăzi mai prosperă: venitul mediu pe locuitor s-a triplat, PIB – ul mondial s-a multiplicat de peste zece ori, de la 3000 miliarde USD la 30000 miliarde USD. De asemenea, schimburile de bunuri, servicii, capitaluri sau informații au devenit mai numeroase ca niciodată, iar numărul corporațiilor transnaționale și alianțele strategice între companii din diverse țări au sporit continuu (PNUD – Rapport mondial sur le developpement humain, Ed. De Boeck, Paris, 1999).
Globalizarea este termenul pe care s-a insistat, în mod constant, pentru a lua în considerare o dublă realitate: pe de o parte, internaționalizarea pieței bunurilor, serviciilor și ale factorilor de producție și pe de altă parte, apariția de firme industriale capabile de a gândi, fără greutate dezvoltarea lor la scară mondială și de a desfășura în acest scop strategii globale de producție (diviziunea internațională a proceselor de producție), de comercializare (standarde mondiale, marcă mondială, produse lansate simultan în cele trei mari zone și de gestiune (prin externalizare sau integrare de aporturi ale firmelor specializate în materie de marketing, de audit contabil și financiar).
Într-un sens general, globalizarea economiei ale cărui principale forțe motrice sunt comportamentul si strategiile întreprinderilor semnifică sporirea, accentuarea interdependenței, a legăturilor dintre economiile naționale, și a mișcărilor internaționale de capitaluri (respectiv, în condițiile creșterii părții producției destinate comerțului si acumulării investițiilor străine directe), a difuzării mai rapide si mai vaste a tehnologiilor, precum și intensificarea tendinței de liberalizare, respectiv de reducere și eliminare a barierelor naționale dintre economiile statelor lumii.
Un alt termen utilizat pentru a descrie fenomenul este termenul francez „mondializare” care, însa, a cunoscut dificultăți în a se impune, chiar și în cadrul unor organizații internaționale renumite bilingve (de exemplu O.C.D.E.).
Termenul de globalizare este însoțit de cel de integrare, în acest context, interdependența între națiuni dând loc unei interdependențe între producători si consumatori repartizați în întreaga lume. Astfel, se poate vorbi de o piață mondială a produselor electronice, a construcției de aeronave, a cafelei, etc.
Globalizarea semnifică creșterea economice dincolo de frontierele politice, regionale și naționale, sub formă de fluxuri tot mai intense de bunuri și servicii între țări, de schimburi și investiții și chiar de populație sau diverși actori economici opulație sau diverși actori economici – întreprinderi, bănci, indivizi – cel mai adesea, în căutarea unui profit și stimulați de concurență. Ea reprezintă producția și schimbul generalizat între diferite părți ale planetei, spațiul mondial fiind, astfel, spațiul de activitate și tranzacție al umanității. Prin acest proces, aceleași bunuri, servicii sau factori devin accesibili, în aceleași condiții de preț și de calitate, în toate țările, în același timp (J. M. Siroen – L’ Economie de la globalisation, Universite Paris – Dauphine, 2000).
Globalizarea se referă la toate procesele prin care fiecare popor al lumii este încorporat într-o singură societate mondială, societatea globală (L. Son, Al. Jivan, S. Zoican – Globalizare. Teorii, realități, comentarii, Ed. Nero-G, Timișoara, 2002).
1.2.2. Procesul de regionalizare
Simbiotică globalizării, regionalizarea a devenit una dintre caracteristicile principale ale mediului politic, economic, social și militar mondial din perioada postbelică. (M. Luțaș – Integrare economică europeană, Ed. Economică, București, 1999).
Spre deosebire de globalizare, ale cărei cauze, evoluție, forme de manifestare și efecte sunt determinate în principal de factori de natură economică nonformală și noninstituțională, regionalizarea trebuie analizată prin prisma gradului înalt de interdependență dintre factorii de natură politică, economică, culturală, istorică și de securitate care o determină și a efectelor multiple pe care le generează.
Privită în sens general, regionalizarea descrie creșterea integrării societale în cadrul unei regiuni și procesul nedirecționat de intracțiuni economice și sociale stabilit între regiuni situate în același spațiu geografic. Cu toate că proximitatea geografică e mai puțin importantă, ea este în general utilizată pentru a delimita regionalizarea de celelalte forme de organizare la un alt nivel decât cel global (M. Luțaș – Integrare economică europeană, Ed. Economică, București, 1999).
Regionalizarea, definită dinamic drept un proces de formare a unor grupări interstatale pe baze regionale și static prin existența unui număr limitat de state grupate după criteriul apropierii geografice și al interdependențelor comune, a apărut o dată cu instituționalizarea cooperării economice, politice și militare și a organizării formale a acestora.
Ea s-a dezvoltat pe coordonatele politice, economice și de securitate ale lumii bipolare proprii perioadei războiului rece si a evoluat după încetarea acestuia în cadrul procesului global de reașezare a economiei pe baze multipolare.
Din perspectivă economică, regionalizarea descrie existența unor procese economice autonome care conduc la formarea unor interdependențe puternice, de natură economică în cadrul unui spațiu geografic și între spațiul geografic respectiv și restul lumii.
În funcție de intensitatea proceselor prin care se desfășoară și de complexitatea interdependențelor pe care le determină, regionalizarea economică poate îmbrăca forma cooperării regionale informale realizate prin procese economice autonome care conduc la creșterea gradului de interdependență în cadrul unei regiuni geografice în comparație cu restul lumii, respectiv forma cooperării regionale instituționale realizată prin intermediul organizațiilor regionale create în acest scop.
Cooperarea regională informală se realizează în principal la nivel microeconomic, prin crearea unor fluxuri comune de factori si bunuri pe baza deciziilor și a politicilor adoptate în comun de către firme, aparținând aceleiași regiuni, în funcție de cerințele pieței, dar aflate sub influența politicilor economice proprii statelor de origine. Dezvoltarea pe verticală si orizontală a firmelor multinaționale cu implantări regionale, generatoare a creșterii volumului schimburilor comerciale intrafirmă, alături de creșterea numărului fuziunilor și a achizițiilor dintre firme, de stabilirea unei rețele dense de alianțe strategice între firme aparținând aceleiași regiuni favorizează în ultimă instanță integrarea economiilor în cadrul regiunii respective.
Desfășurarea relațiilor de cooperare economică regională informală impun formarea unor fluxuri migratorii de persoane și implicit transferul unor idei și atitudini politice și sociale a căror rezolvare obligă, în ultimă instanță, la formarea de alianțe trans-guvernamentale. În unele situații, formele cooperării economice regionale îmbracă un caracter puternic etatist, înființarea și funcționarea lor fiind pusă în slujba protejării și a întăririi influenței statului și a puterii guvernelor. Aceasta implică o reașezare și o extindere a autorității statale ca parte a unui proces în cadrul căruia statele sunt dispuse să renunțe tot mai mult la libertatea de acțiune oferită în mod egal în favoarea capacității și posibilității de a-și exercita influența practică asupra altor state și asupra soluționării problemelor comune.
Cu toate acestea, în mod normal cooperarea economică regională intrestatală nu are la bază politicile unor state sau ale unor grupuri de state și nu presupune un anumit impact politic asupra relațiilor dintre statele din regiune. Ea dă naștere coridoarelor industriale sau unor rețele formate din zone economice cu caracteristici apropiate.
Cooperarea economică regională instituțională completează la nivel macroeconomic componenta informală prin crearea unor instituții comune care reglementează raporturile de interese intre părțile implicate. Instrumentele utilizate in cadrul ei sunt reprezentate de măsuri menite a uni infrastructuri, a crește capacitatea și eficiența administrării în comun a resurselor, iar încheierea unor contracte de cooperare interstatale la nivel regional are drept rezultat coordonarea pozițiilor în cadrul instituțiilor internaționale sau in scopul promovării valorilor comune și ale rezolvării problemelor apărute ca urmare a creșterii interdependențelor la nivel regional favorizează procesul de regionalizare și reliefează rolul crescând al statelor în cadrul acestuia.
Integrarea economică regională este considerată o subcategorie specifică a cooperării regionale care implică luarea unor decizii politice vizând diminuarea sau reducerea completă a obstacolelor din calea schimburilor comerciale, a bunurilor, serviciilor si factorilor in cadrul unui spațiu geografic determinat.
La baza formării grupărilor regionale integrative stau o serie de elemente de natură preponderent economică, dar și o serie de argumente de natură motivațional – strategică desprinse din sfera evenimentelor politice. Existența celor trei macroregiuni în cadrul cărora există interdependențe intraregionale semnificative și care cunosc fiecare un grad înalt de dezvoltare economică, a condus, prin efectul de „atracție gravitațională”, la o reîmpărțire a sferelor de influență de natură economică și nu numai, contribuind la întărirea integrării regionale.
Același context se înscrie și procesul de intrare a țărilor în curs de dezvoltare pe poziții noi în cadrul noii ordini economice mondiale. Eliberate de influențele politice, dar în același timp lipsite de suportul economic acordat in timpul războiului rece in scopul menținerii sferelor de influență sub forma schimburilor comerciale preferențiale, sau a ajutoarelor economice directe sau indirecte, economiile statelor in curs de dezvoltare au adoptat strategia restrângerii rândurilor după modelul Uniunii Europene, în scopul întăririi reprezentativității și a puterii de piață.
Privită din perspectivă economică, regionalizarea a înregistrat o dinamică ascendentă datorită unor elemente favorizante printre care amintim:
– creșterea posibilității de a obține efecte de creare de comerț, a întăririi puterii de negociere pe piața mondială și a scăderii costurilor de distribuție ca urmare a creșterii numărului de economii de profile similare sau concurențiale între care au existat legături anterioare puternice, în cadrul unei grupări regionale integrative;
– incapacitatea organizațiilor internaționale, în speță a Organizației Mondiale a Comerțului, de a soluționa cu succes problemele legate de liberalizarea schimburilor comerciale la nivel multilateral a ridicat problema reanalizării rolului grupărilor regionale de nucleu în jurul căruia s-ar putea construi un sistem de comerț liber global.
Formele integrării economice regionale diferă: in funcție de scopul urmărit care poate fi: economic – în cazul acordurilor preferențiale, a zonelor de comerț liber, a uniunilor vamale și a pieței comune; economic și politic – în cazul uniunii economice si monetare sau a uniunii politice; în funcție de intensitatea procesului de integrare; în funcție de gradul de instituționalizare dat de numărul si puterea instituțiilor comune; in funcție de gradul de centralizare a autorității sau de efectele pe care le propagă.
Dacă efectele deturnării de comerț apărute ca urmare a deturnării cererii dinspre produsele eficiente ale terților spre cele mai puțin eficiente ale partenerilor, ca urmare a creșterii gradului de protecție față de restul lumii, sunt mai mari decât cele ale creării de comerț atunci se va înregistra o scădere a bunăstării globale. Pentru ca efectele negative create de deturnarea de comerț să dispară, ar trebui ca lumea întreagă să se constituie într-un bloc comercial gigant. (M. Luțaș – Integrarea economică europeană, Ed. Economică, București, 1999)
CAPITOLUL II
IMPLICAȚII POZITIVE ȘI NEGATIVE
ALE PROCESULUI DE GLOBALIZARE
Este globalizarea o forță a binelui sau a răului? În mod curent, în cercurile internaționale se poartă vii dezbateri și, chiar dacă această viziune simplifică abordarea, problema globalizării este de a defini cine prosperă și cine se va afla într-o poziție mai proastă în secolul XXI. Globalizarea este dinamică și reală, cauzând numeroase și frecvente schimbări în toate domeniile activității umane, caracterizând o epocă de transformări radicale. Diferite puncte de vedere, circumstanțe sau perspective conferă procesului o viziune pozitivă sau, din contră, una puternic negativă.
Apărătorii globalizării afirmă că aceasta este purtătoare de prosperitate pentru multe milioane de oameni din lumea întreagă, sfărâmând bariere culturale și naționale și contribuind la grăbirea procesului de construire a păcii. Potrivit rapoartelor O.M.C., globalizarea provoacă și neajunsuri, fiind sursa unor reale disfuncționalități.
Astfel, fenomenul globalizării are și acuzatori și susținători, ea dă naștere atât la „învinși” cât și la „învingători”, atât la nivel de țări, cât și în interiorul acestora. Odată cu eliminarea barierelor din calea concurenței libere, diferite categorii sociale își văd periclitate interesele, sectoare întregi fiind amenințate cu dispariția. Criticii afirmă că acțiunea haotică a forțelor pieței a dezlănțuit adevărate instrumente distructive ce amenință prăbușirea pieței și care vor accentua, ireversibil, diferența dintre bogați și săraci chiar la nivel de individ și vor produce distrugeri ireversibile ale mediului înconjurător.
La Summit-ul Mondial asupra Dezvoltării Mondiale de la Copenhaga, din 1995, s-a arătat că națiunile au luat cunoștință despre existența acestui dualism. Globalizarea, care este consecința creșterii mobilității umane, a accelerării comunicațiilor și conduce la creșterea schimburilor și a fluxurilor de capital și a descoperirilor tehnologice, deschide noi oportunități pentru a susține creșterea și dezvoltarea economiei mondiale, în mod particular, a țărilor în curs de dezvoltare. De asemenea, globalizarea permite țărilor să difuzeze experiența și să învețe, una de la alta, cum să facă față dificultăților și să promoveze o circulație liberă a idealurilor, a aspirațiilor și valorilor culturale. În același timp, procesele rapide de schimbare și ajustare au fost însoțite de o accentuare a sărăciei, a șomajului și a dezintegrării sociale. Amenințările la bunăstarea omenirii, cât și ale deteriorării mediului ambiant au fost de asemenea, luate în discuție la nivel mondial. Astfel, globalizarea comportă, în același timp, aspecte pozitive, novatoare și dinamice precum și aspecte negative, perturbatoare și marginalizatoare.
T. Friedman apreciază că, globalizarea nu este doar o tendință, ci un sistem care acum a înlocuit vechiul sistem al războiului rece și, ca și acesta, are logica și regulile sale proprii, care astăzi influențează (direct sau indirect) politicile, mediul, geopoliticul, economicul și, virtual, orice țară în lume. Mai mult, globalizarea este un proces neîncheiat care își continuă evoluția contradictorie și rămâne o mișcare contrastantă, puternic controversată (T. Friedman – The Lexus and the Olive Tree. Understanding globalization, New – York, 2000).
2.1. Deschiderea internațională și creșterea economică induse
de globalizare
Pe plan teoretic, globalizarea a fost, aproape invariabil, apreciată până de curând ca un proces benefic și necesar, ca o sursă a creșterii economice. Globalizarea contribuie pozitiv la creștere și dezvoltare, fără a implica, neapărat o convergență, întrucât ar trebui ca rata de creștere în țările în curs de dezvoltare să fie mai ridicată decât cea a țărilor dezvoltate. Se pot identifica fenomene precum creșterea, evidențiind in același timp și fenomene de divergență. Astfel de situații apar, mai ales, atunci când țări care sunt susceptibile de a cunoaște rate înalte de creștere sunt exact cele care inițial au venitul cel mai ridicat. Acestea pot beneficia de randamente înalte ale factorilor de producție, de progres tehnic, creșterea ocolind statele staționare (depinzând de ritmul de acumulare a capitalului).
Forța integratoare a globalizării implică cunoștințe. Scăderea costurilor în transporturi, inclusiv a ideilor și viteza informației caracterizează procesul recent al globalizării. Difuzarea tehnicilor se realizează prin intermediul schimburilor de bunuri, prin libera circulație a tehnologiilor sub forma licențierii internaționale. Firmele multinaționale și investițiile străine directe, care prin amploarea lor constituie o specificitate a fazei actuale a globalizării sunt de asemenea, un circuit de difuzare a cunoștințelor tehnice, a inovației în general. De regulă, ele contribuie la importul masiv de bunuri de echipament performant, de tehnici manageriale de mare randament, de sisteme performante de organizare, de tehnici avansate de producție.
Globalizarea oferă oportunitatea unor piețe mai largi, posibilitatea producerii și comercializării unei game mai largi de bunuri, șanse sporite pentru atragerea de capitaluri și pentru intrarea în „jocul” schimburilor de tehnologii de vârf. În fapt, globalizarea este expresia forțelor piețelor eliberate de orice obstacole ridicate în calea interacțiunilor dintre acestea, in ultima jumătate de secol. Astăzi interacțiunile între țări și indivizi sunt mai profunde decât niciodată.
În perioada postbelică, comparativ cu perioadele anterioare, comerțul internațional a înregistrat cel mai înalt ritm de creștere, cea mai susținută dinamică. Rata medie anuală de creștere a exporturilor mondiale (sub aspectul volumului valoric) a fost în perioada anilor 1950 – 1995 de circa 12,3%, diferențiat pe cele patru decenii si jumătate. Ritmul înalt de creștere s-a soldat cu o sporire a volumului valoric al exporturilor mondiale, exprimat in prețuri curente, de circa 80 de ori în 1950 – 1995, atingând 4.900 miliarde dolari în 1995 și aproape 7.000 miliarde dolari în anul 2000 fața de 61 miliarde dolari in anul 1950. Aceasta s-a datorat creșterii volumului fizic al exporturilor și creșterii prețurilor pe piața internațională. Se estimează că volumul fizic al produselor comercializate pe piața mondiala a crescut în aceeași perioada de circa 14 ori și prețurile de circa 5,8 ori (J. M. Siroen – L’ Economie de la globalisation, Universite Paris – Dauphine, 2000).
În perioada postbelică, spre deosebire de perioadele anterioare, comerțul internațional a devansat, ca ritm de creștere, PIB-ul mondial sau producția industrială și agricolă la nivel mondial. La sfârșit de secol, producția mondială a crescut de peste 9 ori față de nivelul anului 1950, cea agricolă de peste 4 ori iar comerțul mondial de peste 100 de ori, sub aspect valoric și de aproximativ 15 ori sub aspect fizic (J. M. Siroen – L’ Economie de la globalisation, Universite Paris – Dauphine, 2000).
Ritmurile medii anuale de creștere ale comerțului internațional comparativ cu producția mondială au fost:
Tabelul 2.1
Creșterea schimburilor mondiale și a PIB – ului în perioada 1950 – 2001(%)
Sursa: CNUCED – Evolution et perspectives du commerce mondial, Problemes
economiques, no 2632/22.09.1999
Pentru 2000-2001, conform calculelor Secretariatului CNUCED pe baza datelor FMI,
Direcția de Statistică Comercială
În perioada anilor 1996 – 1997, comerțul internațional a cunoscut ritmuri înalte de creștere pentru ca, începând cu 1998 acesta să se reducă într-o proporție semnificativă. Dacă în 1997 volumul exporturilor mondiale a crescut cu peste 10%, ritmul de creștere a scăzut brusc în 1998 la circa 3,5%. În cursul anului 1999, producția mondială s-a intensificat iar creșterea comerțului internațional s-a accelerat, în mod pregnant, atingând circa 5%, diferențiat pe regiuni cu nivele diferite de dezvoltare. În anii 1996 – 2000, creșterea schimburilor mondiale a fost de 15%, cel mai mult în cei 50 de ani prezentați.
Tabelul 2.2
Ritmurile medii anuale de creștere ale exporturilor, importurilor și
producției mondiale, în perioada 1996 – 2001(%)
Sursa: CNUCED – Evolution et perspectives du commerce mondial, Problemes economiques,
no 2632/22.09.1999
Calculele Secretariatului CNUCED pe baza datelor furnizate de FMI, Direcția Statisticii
Comerciale, datele Diviziei de Statistică a Națiunilor Unite.
Principalii factori care au stimulat comerțul internațional (1999) sunt relansarea economică din Asia și creșterea în America de Nord. Printre factorii care au frânat expansiunea comerțului se află, mai ales reculul producției în America de Sud si Centrală și în Europa de Est. Din echilibrarea forțelor dinamice cu cele de contracție a rezultat o rata globală de 5%.
Valoarea exporturilor mondiale de bunuri și servicii s-a ridicat în 1998 la peste 6.500 miliarde dolari, iar în momentul actual la 7000 miliarde dolari, acestea reprezentând în medie 21% din PIB în anii ’80 față de 17% din PIB net in anii ’70 (L. Son, Al. Jivan, S. Zoican – Globalizare. Teorii, realități, comentarii, Ed. Nero-G, Timișoara, 2002).
În 2000, relansarea activității economice a fost mai puternică decât datele din previziunile specialiștilor, creșterea de circa 4,5% fiind cu un procent superioară celei din anul anterior. Și comerțul a înregistrat un ritm rapid de creștere. Astfel, comerțul mondial cu mărfuri a progresat într-un ritm de 12%, de aproape 3 ori superior mediei din 1999 (L. Son, Al. Jivan, S. Zoican – Globalizare. Teorii, realități, comentarii, Ed. Nero-G, Timișoara, 2002).
Un rol în evoluția comerțului internațional l-au jucat, și îl au în continuare fluxurile internaționale de capitaluri. Acestea au înregistrat schimbări importante nu numai sub aspectul ritmurilor rapide, ci și a structurii lor prin deplasarea accentului pe angajamentele pe termen lung sub forma investițiilor străine directe și a valorilor mobiliare, fapt de natură să reducă riscul unei inversări marcante si pe termen scurt a fluxurilor de capitaluri. Astăzi se vorbește despre o nouă globalizare; referirea se face, adeseori la amplificarea puternică a investițiilor internaționale directe. Noua globalizare se manifestă, în special sub forma mișcărilor libere de capitaluri. Proprietarii de capital își caută în întreaga lume cele mai atrăgătoare posibilități de plasare si investiție. În ultimii ani se fac referiri, extrem de frecvent, la numărul mare de investiții si locuri de muncă care trebuie să fie deplasate în străinătate ca urmare a nivelului prea ridicat al costurilor de productie din vechile spatii.
Investițiile străine directe au crescut masiv. De la începutul anilor ’80 până la mijlocul anlor ’90, investițiile directe efectuate anual în străinătate au crescut de la 58 la 209 miliarde dolari. În 1997, investițiile străine directe au atins 414 miliarde dolari pentru a ajunge la 865 miliarde dolari în 1999, adică de 7 ori, respectiv 15 ori mai mult decât nivelul său în valoare reală din anii ’70 (ceea ce corespunde unor ritmuri medii anuale de creștere de peste 20% după 1990, recordul înregistrat în 1998 fiind de 43,8%) (CNUCED – World Investment Repport, Geneva, 2000).
Tabelul 2.3
Creșterea valorică și procentuală a fluxurilor de investitii străine directe
Sursa: FMI, IFS, World Investment Report 2002
Volumul brut al investițiilor de portofoliu și al altor capitaluri pe termen scurt a progresat puternic, pentru a totaliza în prezent, mai mult de 2000 miliarde dolari, adică aproape de 3 ori mai mult decât în anii ’80. Volumul total al tranzacțiilor cotidiene de pe piețele de schimb a trecut de la 10 – 20 miliarde dolari în anii 1970, la 1500 miliarde dolari în 1998. În anul 2000, valoarea fluxurilor de investiții străine s-a redus cu 63%, urmând ca în anul 2001 să se realizeze o revenire cu 87%.
În același timp, la nivelul economiei naționale importanța investițiilor străine directe a depășit valoarea lor cifrică deoarece, în mod evident, acestea s-au concentrat pe industriile strategice. Investițiile străine directe sunt cea mai importantă sursă de finanțare externă pentru multe țări în curs de dezvoltare, dovedindu-se mai stabilă decât împrumuturile bancare sau investițiile de portofoliu, pentru un mare număr dintre ele. Pe întreg mapamondul, acestea își deschid economiile pentru a încuraja afluxul de comerț, tehnologie, informație, investiții și resurse financiare.
Rezultatele unui studiu recent al firmei de consultanță A.T. Kearney, în care se arată cum procesul de globalizare a afectat țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare, nu reflectă decât ceea ce toți economiștii știau: „țările care s-au integrat mai rapid în economia mondială au avut rezultate mult mai bune decât cele care au reușit o integrare mai lentă, fiindcă aceste țări s-au bucurat de o creștere economică de 30 până la 50 de procente în decursul ultimilor 20 de ani. Tot aceste țări s-au bucurat de o mai mare libertate politică, de o mai bună protecție socială și au primit un punctaj mai mare la capitolul privind Indexul Dezvoltării Umane al Națiunilor Unite, indice care este un indicator al duratei de viață, al gradului de alfabetizare și, nu în ultimul rând, al standardului de viață” (L. Son, Al. Jivan, S. Zoican – Globalizare. Teorii, realități, comentarii, Ed. Nero-G, Timișoara, 2002).
2.2. Temeri legate de globalizare
Ipotezele teoriei ortodoxe ale economiei internaționale nu mai pot f susținute de realitatea înconjurătoare. Teoria neoclasică raționează într-un cadru perfect, fără distorsiuni, într-o lume în care prețul bunurilor egalizează costurile lor marginale, factorii de producție sunt remunerați la productivitatea lor marginală, fără posibilitatea exploatării de randamente crescătoare sau a unor externalități pozitive. De asemenea, informația este complet liberă și transparentă, într-un cuvânt perfectă (L. Son, Al. Jivan, S. Zoican – Globalizare. Teorii, realități, comentarii, Ed. Nero-G, Timișoara, 2002).
Deschiderea economică și globalizarea ar trebui să fie, prin însăși natura lor, agenți de reducere a distosiunilor prezente. În principiu, globalizarea ar trebui să conducă la o mai bună alocare a resurselor – factor important de creștere – ca o consecință a unei specializări bazate pe exploatarea avantajelor comparative în sectoare care pot susține creșterea pe o perioadă îndelungată (datorită externalităților, sensibilității la dimensiune etc.), la o convergență a prețurilor la prețul mondial, ducând, în final, la adaptarea la noile condiții sau dacă nu, la eliminare.
Cu toate acestea, globalizarea nu conduce, în toate cazurile, la o situație concurențială nici pentru firme, nici pentru state. Așa cum am văzut, liberalizarea schimburilor nu este suficientă pentru integrarea piețelor, întreprinderile exploatând sau întreținând segmentările existente. Dacă deschiderea piețelor permite repunerea în cauză a monopolurilor locale, ea permite și constituirea de oligopoluri care nu pot fi susținute doar pe seama unei națiuni. Un exemplu ilustrativ sub acest aspect îl reprezintă construcția de aeronave, monopol sau duopol natural întreținut prin efecte de rețea care blochează intrarea firmelor concurente în sistem Această consecință a liberalizării piețelor este un actor de progres în sensul că permite evitarea multiplicării de monopoluri naturale naționale, dar nu obligă la reducerea preturilor pe o piață mondială integrată. Întreprinderile care produc aceste bunuri sunt în mod frecvent, protejate prin drepturi de proprietate, fapt absolut normal. În condițiile în care, cunoștințele îmbracă forma de bun public mondial, se pune problema reglementării acestor drepturi, tocmai pentru a evita anumite practici anticoncurențiale. La rândul lor, statele însele, pot susține de o manieră mai puțin ortodoxă, competitivitatea firmelor lor, compensând efectele liberalizării schimburilor prim diferite măsuri protecționiste ce pot induce o serie de distorsiuni, chiar dacă în mod indirect. Este vorba de subvenții, mai mult sau mai puțin deghizate, de norme privind mediul sau protecția socială etc. Aceste distorsiuni compensatorii pot avea efecte negative asupra bunăstării, comparativ cu alte măsuri de același gen (de exemplu, licențele constituie instrumente cu totul opace atunci când eliberarea lor nu se supune unui mecanism prin licitație comparativ cu taxele vamale care, cel puțin sunt uniforme pentru toți importatorii). Deschiderea comercială poate avea, astfel, efecte perverse prin accentuarea distorsiunilor.
Una din cele mai nuanțate analize a aspectelor ascunse ale globalizării îi aparține lui Fr. Chesnais, potrivit căruia termenul „global” maschează faptul că, una din caracteristicile esențiale ale globalizării este aceea de a integra ca o componentă centrală, o dublă mișcare de polarizare, ce pune capăt unei tendințe cu durată seculară și care mergea în sensul integrării și convergenței. (F. Chesnais – La mondialisation du capital, Ed. Syros, Paris, 1995). Potrivit autorului polarizarea este internă fiecărei țări. Efectele șomajului sunt legate de cele care rezultă din diferentele create între veniturile cele mai mari si veniturile cele mai mici. Polarizarea este, apoi internațională crescând în mod brutal, decalajul între țările situate în centrul oligopolului mondial și țările situate la periferia sa. Autorul le vede nu numai ca țări subordonate, rezerve de materii prime care suportă efectele dominației politice și ale schimbului inegal, dar și ca și țări care, nu rareori, nu mai prezintă practic, interes, nici economic, nici strategic pentru țările și firmele situate în inima oligopolului. Ele sunt, pur și simplu, niște greutăți, adevărate poveri. Nu mai sunt țările promise dezvoltării, ci zone de sărăcie ai căror emigranți sunt priviți ca o amenințare pentru țările democrate. Luând în considerare, pe de o parte, un număr redus de țări industriale care au trecut, înainte de 1980, un prag de dezvoltare industrială care le-a permis să se adapteze la noile ritmuri ale productivității muncii și să rămână competitive cu, pe de alte parte, un număr mic de țări asociate celor trei poli ai triadei, se observă o tendință spre marginalizarea țărilor în curs de dezvoltare. Ea a fost marcată în anii 1980 printr-un recul puternic al investițiilor străine directe și al transferurilor de tehnologie a marii majorități a acestor țări, ca și printr-un început de excludere din sistemul schimburilor a multor țări producătoare.
Aceste tendințe nu sunt uniforme, ci ascund mari divergențe, atât în ceea ce privește pașii făcuți înainte, cât și cei înapoi. Chiar și în cadrul Triadei, globalizarea este departe de a fi dusă în raport cu un sistem economic coerent: contradicțiile sunt multiple (contradicție între puteri imperialiste, contradicție între întreprinderi, nemulțumire socială, criza regimurilor aflate la putere, încriminarea comportamentului marilor actori economici). În plus, contradicțiile între Centru și Periferie se adâncesc, căci dinamica actuală a globalizării este tot mai mult un proces care tinde să excludă pe cât mai mulți din sistem (Popoarele de la Periferie constituie mai mult de 85% din populația mondială).
Dacă toate activitățile umane s-ar fi mondializat cu aceeași viteză, fenomenul s-ar fi banalizat rapid. Situația ar fi oarecum similară ca și în cazul inflației: dacă toate prețurile, fără excepție cresc cu același procent (inclusiv salariile), se adaugă unul sau două zerouri și totul ntră în normal. Același lucru este valabil și în cazul globalizării: dacă ar fi „universală” ar fi fost absorbită ușor. Din contră, ea se desfășoară cu mai multe viteze, șocurile asimetrice se multiplică și tot mai multe colectivități îi resimt efectele negative.
Dezvoltarea și intensificarea producției internaționale au creat noi provocări din punct de vedere a politicii economice și în special în ceea ce privește repartiția producției internaționale și a avantajelor conexe. Dacă producția internațională a crescut sensibil în cursul ultimelor decenii, această creștere nu a privit în mod egal toate țările. Investițiile străine directe care, s-au concentrat într-un număr mic de țări: în 1999, 10 țări au primit ele singure 74% din totalul acestor investiții. În ceea ce privește lume în dezvoltare, numai 10 țări au primit 80% din totalul fluxurilor. Indicele de transnaționalitate, care este o mărime mai complexă a participării unei țări la producția internațională face să apară aceeași situație. Puținele investiții străine directe care rămân pentru numeroase țări mai puțin avansate, atât de modeste cât sunt, reprezintă un aport important ținând cont de nivelul investiției interne. Pentru aceste țări, problema constă nu numai în atragerea mai multor investiții, ci și a investiților de o mai bună calitate, care se pot defini, de manieră generală, ca investiții strâns legate de economia internă, axate pe exporturi, însoțite de aporturi de tehnologie de vârf, și favorizând achiziționarea de competențe sau având efecte pozitive de antrenare.
Globalizarea activității economice face să asistăm în ultimul deceniu la o creștere rapidă a comerțului, investițiilor și a fluxurilor financiare internaționale. Principalul motor al acestui fenomen a fost o generalizare a liberalizării (datorită scăderii barierelor comerciale tarifare și netarifare, investițiilor străine și libertății piețelor de capital) a cărei efecte au fost amplificate prin progresul tehnic, reducerea cheltuielilor de transport și de comunicare care au lărgit considerabil câmpul și volumul schimburilor internaționale de bunuri și servicii.
Guvernele, democratice sau nu, cu excepția câtorva țări, au convenit că liberalizarea schimburilor, investițiilor și fluxurilor financiare este cel mai bun mijloc de a asigura prosperitatea. Însă, globalizarea provoacă numeroase neliniști cu privire la repercusiunea pe care o poate avea asupra angajării și a repartiției veniturilor.Ca orice alte mari transformări economice, globalizarea prezintă o serie de câștiguri și de pierderi. Efectul negativ lovește în anumite categorii de muncitori sau în anumite regiuni. Partizanii economiei mondiale, fără a contesta că globalizarea presupune niște costuri, susțin că aceasta poate aduce câștiguri remarcabile. Ideea este că globalizarea face posibilă obținerea unor beneficii mai mari decât costurile pe care le implică.
Integrarea piețelor muncii semnifică egalizarea salariilor, în sensul că, acestea pot fi determinate de competențe, dar ar trebui să fie independente de localizarea muncii. Convergența salariilor poate fi considerată ca o măsură a globalizării, ea trebuind să ducă la reducerea salariilor în țările cu nivele ridicate și să le crească în cele cu nivele mai scăzute Repercusiunile globalizării activității economice asupra ocupării, mai ales în țările dezvoltate și, în general, acțiunea sa în direcția înrăutățirii și agravării discrepanțelor în nivel de bunăstare al diferitelor grupuri sociale, în interiorul economiilor și în întreaga lume, dau naștere numeroaselor temeri. La prima vedere, aceste temeri sunt în contradicție cu voința și acțiunea clară a societăților democratice de deschidere față de economia mondială. Îngrijorarea are cauze obiective. Asemenea marilor transformări economice în procesul globalizării nu se obțin doar câștiguri ci se înregistrează și pierderi, unele efecte negative fiind de-a dreptul frapante. Ele sunt mai clar percepute decât efectele pozitive care apar, aproape întotdeauna, prea puțin pregnante și chiar difuze. Nimeni nu este absolut sigur asupra locului pe care i-l va aduce viitorul. Nu este deloc sigur nici faptul că globalizarea va avea efectele benefice pe care le pretind apărătorii săi și sub acest aspect, opozanții par îndreptățiți de teama lor , ca actualul proces de globalizare să nu fie purtător de șomaj și inegalitate. Integrarea crescândă a țărilor în dezvoltare și a țărilor în tranziție în cadrul economiei mondiale a condus la apariția unor temeri legate de așa-numitele „economii cu salarii scăzute”. Susținătorii și acuzatorii sunt de acord că, aceste neliniști necesită, în mod indispensabil, un răspuns pentru ca țările să fie în măsură să facă față problemei ocupării și să-și mențină șansele atingerii obiectivului de ocupare deplină.
Printre aceste preocupări se impun examinării câteva mari temeri suscitate de globalizare și care privesc, în mod particular, comerțul internațional și investiția străină directă: teama de impactul procesului de globalizare asupra ocupării, de adâncire a inegalităților veniturilor sau chiar, printr-o reacție în lanț, de o scădere a remunerațiilor și o deteriorare a condițiilor de muncă, riscul pe care îl reprezintă globalizarea pentru identitatea culturală și lingvistică și consecințele asupra suveranității statului, exprimându-se teama unei limitări a acțiunii statului, a erodării lente și ireversibile a cadrului național.
În ceea ce privește implicațiile globalizării asupra ocupării, a apărut o dublă teamă:
în rândul țărilor dezvoltate – teama de a fi expuse, din partea noilor țări emergente, la o concurență căreia nu-i vor putea face față și care să provoace o reducere a ocupării și implicit o creștere a șomajului și o scădere relativă a salariilor la nivelul forței de muncă necalificate;
în rândul țărilor în curs de dezvoltare – teama ca, prin procesul de liberalizare a economiei să nu se ajungă la o distrugere a locurilor de muncă care să agraveze disparitățile de remunerare foarte clare și vizibile.
2.2.1. Șomaj și disparități salariale în țările dezvoltate
Globalizarea este acuzată ca fiind direct responsabilă de accentuarea șomajului în țările dezvoltate. Începând cu anii optzeci, se observă o creștere a inegalităților economice în țările industrializate. Cauzele acestor evoluții sunt controversate. Pentru unii autori, responsabilitatea se datorează unei concurențe sporite din partea țărilor cu salarii scăzute. Pentru alții progresul tehnic este cel care a condus la suprimarea masivă a locurilor de muncă necalificate și la creșterea cererii pentru locuri de muncă calificate.
Neliniștile pe care le provoacă globalizarea în rândul statelor dezvoltate se regăsesc și în structura schimbului și a investițiilor străine.
În ceea ce privește structura schimbului, s-a observat că globalizarea determină o creștere a importurilor de proveniență din țările cu un nivel de salarizare mai scăzut în industria manufacturieră (în principal în industria cu o intensitate mare a muncii) și că ea este cauza accentuării diferențelor de salarizare observate în unele țări. Eroziunea mediului de angajare în instituțiile cu consum intensiv de muncă determină o scădere a cererii de forță de muncă necalificată și, implicit, la o scădere a câștigurilor muncitorilor mai slab pregătiți în comparație cu veniturile celor calificați.
Conform teoriei schimbului internațional, teza egalizării prețului factorilor de producție trebuie să provoace, în rândul țărilor importatoare, un efect de diminuare a prețului relativ al bunurilor cu un conținut mai mare din factorul muncă și o scădere relativă a salariilor forței de muncă mai puțin calificată. Dacă remunerațiile nu scad până la un nou nivel de echilibru, șomajul va crește în rândul muncitorilor necalificați, iar la această nouă egalizare se va observa o accentuare a disparităților salariale. În cazul în care această ajustare este doar parțială, atunci, se poate ajunge la o creștere atât a șomajului cât și a diferențelor de venituri.
Un alt motiv îl reprezintă creșterea volumul investițiilor în străinătate, în țările unde nivelul salariilor este mai mic și unde costurile de producție sunt mai reduse. Aceasta va antrena o reducere a cererii de forță de muncă necalificată în țările industriale.
Investițiile străine directe provoacă o pierdere netă în ceea ce privește angajările, iar efectele pozitive trebuie văzute în creșterea exporturilor de bunuri de echipament și de bunuri intermediare și în reintrările de profituri din exterior. O problemă foarte mult discutată de economiști este de a determina modul în care teza de egalizare a prețului factorilor de producție se verifică în realitate, dacă fluxurile importurilor și investițiilor ating un volum care să explice creșterea șomajului și a diferențelor salariale în țările dezvoltate. Rezultatul studiilor întreprinse arată că toate acestea au un rol minor. De exemplu în S.U.A. prețul bunurilor cu un conținut mai mare de forță de muncă necalificată a crescut în raport cu prețul produselor care conțin mai multă forță de muncă calificată. Există și alți factori care au jucat un rol important:
încetinirea creșterii economice;
progresul tehnic;
creșterea numărului femeilor căsătorite care s-au angajat;
modificarea regimului și a structurii forței de muncă;
dereglementările juridice și reticențele sindicatelor;
Importurile din țările cu salarii mai mici au crescut mult în ultimii ani, dar ele nu reprezentau în 1994 decât 3,8% din P.I.B. în țările O.C.D.E. Angajarea în industria manufacturieră nu depășește 21% din angajarea totală în S.U.A. și industria cu forță de muncă intensivă nu depășește 25%.
Nu trebuie neglijate, însă, nici avantajele oferite de globalizare: creșterea exporturilor de bunuri care înglobează forță de muncă calificară, de echipamente și bunuri intermediare.
Același lucru se remarcă și în legătură cu investițiile în străinătate. Acestea nu afectează ocuparea în țările industriale, ele reprezentând doar 0,5% din P.I.B. Investițiile directe în străinătate sunt, în bună măsură, o sursă de profit pentru țările de origine, profitul fiind repatriat sau folosit pentru creșterea exporturilor de bunuri de echipament și de bunuri intermediare.
De asemenea trebuie remarcat că grosul producției manufacturiere, în țările industriale este concentrat în sectoarele cu un grad înalt de calificare și inovare, a căror fluxuri nu sunt îndreptate spre țările cu nivele de salarizare mai mici. Competitivitatea acestor sectoare depinde de o infrastructură dezvoltată, de adaptabilitatea forței de muncă, de o legătură puternică între furnizori și utilizatori și de alte sinergii.
Pentru sectoarele cu un grad înalt de calificare și inovare nu există interesul întreprinderilor din țările dezvoltate să deplaseze producția spre alte țări.
Sub aspectul agravării ratei șomajului în țările industrializate, indusă de globalizare, părerile sunt foarte împărțite. În general, această evoluție este explicată astfel: până la începutul anilor 1980, cea mai mare parte a comerțului mondial se efectua între țări membre O.C.D.E., ale căror niveluri de dezvoltare și salariale erau comparabile. Apoi, ponderea țărilor emergente în comerțul mondial a crescut continuu dar, în același timp s-au adâncit inegalitățile în interiorul țărilor dezvoltate. Această deteriorare în termeni de bunăstare, care a coincis cu dezvoltarea schimburilor și a investițiilor între țări dezvoltate și țări emergente, a alimentat neliniștile țărilor industrializate în ceea ce privește efectele globalizării asupra ocupării. Cauzele vin din două direcții, respectiv din structura schimburilor și din cea a investițiilor străine directe. Întrebarea logică este atunci dacă, aceasta reprezintă o simplă coincidență sau nu cumva ar trebui văzută, mai curând, o legătură cauză – efect? Întrebarea pare cu atât mai legitimă cu cât creșterea inegalităților poate
apărea ca o consecință naturală a liberului schimb.
Potrivit teoriei clasice a comerțului internațional, țările tind să exporte bunurile pentru care producția este intensivă în factorii de producție cu care sunt dotate din abundență. Libera circulație a bunurilor, respectiv schimbul internațional determină o convergență în prețurile relative ale bunurilor. Această convergență provoacă, la rândul său, o egalizare a prețurilor relative a factorilor de producție. Modificările în prețurile relative au, în continuare, puternice efecte de distribuție asupra veniturilor relative ale factorilor de producție.
Concluzia generală în ceea ce privește efectele comerțului internațional asupra distribuției veniturilor este aceea că, proprietarii factorilor abundenți ai unei țări câștigă în participarea la schimb, în timp ce, proprietarii factorilor rari pierd. Astfel, potrivit teoriei, urmare a liberului schimb adoptat de o țară prin deschiderea frontierelor sale, colectivitatea înregistrează o creștere a bunăstării sale. În spatele acestui efect global se manifestă, însă, puternice efecte de redistribuire.
În cazul nostru, o creștere a importurilor din țările în care costurile cu forța de muncă sunt relativ scăzute, ar trebui să aibă ca efect o diminuare a prețului relativ al bunurilor puternic intensive în muncă și o scădere a salariilor relative ale forței de muncă puțin calificate din țările importatoare. Dacă salariile nu coboară până la noul nivel de echilibru, șomajul va crește printre muncitorii puțin calificați; invers, se va observa o creștere a disparităților de remunerație. Dacă ajustarea nu este decât parțială, este de așteptat o creștere și a șomajului și a disparităților.
Este știut faptul că, o diminuare a prețului relativ al unui bun provoacă reducerea remunerației reale a factorului utilizat intensiv în producția bunului respectiv și, invers, o creștere a prețului celuilalt factor. Deschiderea conduce la o diminuare a factorului rar și anume, munca în țările industriale. În cazul unei analize convenționale cu doi factori, capital și muncă, țările industriale – unde munca este relativ rară – ar trebui să cunoască o scădere a salariilor lor reale. În general, în studiile care utilizează teoria factorială se consideră că factorul capital nu mai este un factor de luat în considerare pentru comparația dotărilor, întrucât el poate fi considerat mobil. O țară poate modifica foarte repede dotarea sa, importând sau exportând capital. Studiile fac astfel o distincție între muncitorii calificați și cei necalificați. Globalizarea, adică egalizarea prețurilor bunurilor duce la diminuarea remunerației reale a muncitorilor necalificați și la creșterea salariilor celor calificați. Ceea ce rezultă este o adâncire a inegalităților salariale, și la fel ca anterior, dacă remunerațiile reale nu sunt flexibile, ajustarea se face prin intermediul nivelului ocupării. Globalizarea ar fi deci susceptibilă să explice creșterea inegalităților într-o țară precum S.U.A. sau altele dezvoltate.
Revenind la cele două direcții ce stau la originea intensificării șomajului, în ceea ce privește schimburile, există, astfel, temerea că, odată cu deschiderea frontierelor, prin creșterea importurilor din țările cu salarii mici este afectat gradul de ocupare în industriile manufacturiere puternic intensive în muncă – producția acestora fiind concurată de cea a țărilor emergente. Aceasta ar putea fi și cauza creșterii disparităților de remunerație, observată în unele țări industrializate. Locurile de muncă ale muncitorilor cel mai puțin calificați sunt amenințate, valoarea adăugată a serviciilor lor scade și salariile lor sunt forțate să se reducă. Cu alte cuvinte, eroziunea muncii în industriile cu puternică intensitate a muncii ar antrena o scădere a câștigurilor muncitorilor mai puțin calificați, în raport cu cele ale muncitorilor calificați. Producția realizată de aceștia din urmă găsește noi debușee în țările emergente, valoarea serviciilor lor crește și, urmare a cererii crescânde de muncă calificată, salariul acestor muncitori se mărește, de asemenea.
Alt motiv de neliniște este creșterea investițiilor străine directe în țările cu salarii mici, unde costurile de producție sunt, astfel, mai reduse. Rezultatul este similar cu cel înregistrat de
creșterea importurilor din aceste țări. Locurile de muncă puțin calificate sunt amenințate cu „exportul” spre spații care oferă oportunități sporite de valorificare a capitalului, ceea ce antrenează o scădere a cererii de forță de muncă mai puțin calificată în țările industrializate și vine să întărească efectul concurențial al importurilor.
Există un anumit consens cu privire la faptul că, o concurență și o competiție sporită a țărilor emergente, în care costul forței de muncă este relativ scăzut, antrenează, cel puțin la început, o creștere a inegalităților în țările bogate respectiv dezvoltate. Opiniile sunt foarte divergente în ceea ce privește amploarea fenomenului. Amploarea reală a acestor fenomene este o chestiune foarte discutată, analiza purtând, într-o primă etapă asupra verificării în practică a tezei egalizării prețurilor factorilor de producție, iar ulterior dacă prin participarea la schimbul internațional de mărfuri și servicii, fluxurile de importuri și de investiție au atins un asemenea nivel care să fie o cauză reală pentru creșterea șomajului și a disparităților salariale în țările dezvoltate. Rezultatele studiilor făcute până în acest moment au evidențiat, în general, că schimbul internațional și investiția străină directă în țările în curs de dezvoltare nu joacă, în fapt, decât un rol minor.
În ultimele două – trei decenii se observă o deteriorare a situației relative a muncitorilor cu o calitate redusă, în raport cu ofertele de locuri de muncă din țările dezvoltate. Această înrăutățire îmbracă forme diverse, în funcție de țară și de funcționarea pieței muncii.
Importurile de bunuri manufacturate din țările emergente au cunoscut un ritm de creștere ridicat în acești ultimi ani. Chiar ținând cont de o serie de efecte indirecte pe care aceste importuri le-ar fi putut avea (încurajând de exemplu aplicarea de procedee mai econome de forță de muncă), este îndoielnic ca ele să conducă la reducerea numărului de locuri de muncă cu slabă calificare, într-un număr mare de țări. La aceasta se adaugă avantaje probabile pe care țările industrializate le obțin din aceste schimburi, prin creșterea exporturilor lor de bunuri de echipament și de bunuri intermediare.
Argumente similare se pot aduce și în ceea ce privește efectele negative asupra ocupării în țările industrializate, ca urmare a investiției străine directe efectuate în țările pentru care diferențele în costul forței de muncă constituie un avantaj comparativ. Efectul investiției străine directe este în acest caz și mai difuz, dar evident mai important. Investiția străină directă poate exercita asupra ocupării și salariilor în dublu efect. Mai întâi, mobilitatea capitalului slăbește puterea de negociere a salariaților, supuși mereu perspectivei unui transfer al capacităților de producție spre alte localizări, respectiv spre țările cu salarii mici: producția și ocuparea în țările dezvoltate se reduc. Fenomenul este important în anumite sectoare, dar global, el rămâne foarte limitat. Investiția străină directă totală a țărilor dezvoltate în țările emergente se ridică, anual, la aproximativ 100 miliarde dolari, respectiv sub 5% din investiția lor totală. În ce măsură este vorba de investiții „pierdute” pentru țara de origine, diferiți autori apreciază ca fiind dificil de spus. Se pare că pentru o parte dintre ele, costul de oportunitate este redus; într-adevăr, axate pe sectoare bine determinate, ele nu ar fi rentabile din punct de vedere al costurilor comparative. Pe de altă parte, aceste investiții sunt într-o mare măsură, surse de câștiguri pentru țările de origine prin repatrierea profiturilor obținute în țara gazdă sau ca urmare a creșterii exporturilor de bunuri de echipament și de bunuri intermediare. Este deci, dificil de a crede că ar putea rezulta un impact sensibil asupra salariilor și ocupării.
Astăzi ceea ce nu mai poate fi omis este faptul că, în țările industrializate producția bunurilor manufacturate se situează, în mare parte, în sectoare care utilizează prioritar mâna de lucru calificată și inovarea și care nu sunt deloc amenințate, în vreun mod sau altul cu delocalizarea în țări cu salarii mici. Competitivitatea acestor sectoare depinde, mai ales, de factori legați de calitatea elementelor de infrastructură, de pregătirea și adaptabilitatea forței de muncă, de existența de relații strânse între furnizori și utilizatori, de alte sinergii. Faptul că țările cu salarii scăzute participă în mod crescând, la comerțul mondial, nu provoacă o pierdere efectivă de producții și de locuri de muncă în țările industrializate. Chiar dacă unele sectoare economice tradiționale își pierd
capacitatea de a concura, în același timp, se deschid noi sectoare pentru industrii foarte productive.
Pe ansamblu economiile industrializate profită din diviziunea internațională a muncii. Prețul plătit de națiunile bogate este tocmai această pierdere de locuri de muncă mai puțin atractive, prin renunțarea la mai multe activități industriale simple. Muncitorii necalificați ale căror venituri sunt cele mai slabe și care sunt cel mai puțin mobili sunt cei care trebuie să facă față noilor dificultăți. Muncitorii mai puțin calificați și cu o capacitate de muncă mai mică au șanse tot mai mici pe piața muncii.
Concluzia logică privește această îndoială că, schimburile comerciale cu țările cu salarii mici ar putea fi un factor determinant al diminuării cererii relative a mâinii de lucru necalificate sau al accentuării disparităților salariale. Indiferent că este vorba de relații de schimb sau de investiții pe care țările industrializate le au cu țările cu salarii mici, este dificil de a o aprecia – ținând cont de importanța lor limitată și de schimburile în contrapartidă pe care ele le oferă – drept una din marile cauze ale creșterii șomajului în primele. Aceste rezultate nu sunt proprii liberului schimb iar impactul pe care l-ar fi putut avea comerțul cu țările cu salarii mici este oricum limitat. Dintre toate inegalitățile generare de globalizare, această inegalitate în „nesiguranță” este apreciată, ca fiind cea mai marcantă și cea mai preocupantă. Ea nu este în mod specific legată de concurența țărilor cu salarii scăzute. Ea afectează, în egală măsură competiția între țări dezvoltate, odată ce activitățile productive pot fi localizate oriunde pe teritoriul uneia sau alteia.
Lucrările empirice nu resping existența unei legături negative între globalizarea schimburilor și ocupare. Aceasta, chiar dacă globalizarea nu poate explica de una singură toate formele de degradare constatate pe piața muncii a țărilor dezvoltate. Alternativa serioasă pentru o posibilă explicare a creșterii inegalităților este efectul progresului tehnic, inegal dezvoltat caracteristic acestei a treia revoluții industriale și care, mijlocește cererea de muncă în favoarea celor calificați și în detrimentul celorlalți. Odată cu transformarea proceselor de producție, sub impactul valului de inovații, unii muncitori sunt practic „descalificați”. Progresul tehnic este la baza suprimării masive a unor locuri de muncă fără o calitate deosebită și conduce la creșterea cererii pentru personal calificat, tot mai mult solicitat în activitatea de concepție, fabricare și punere în practică a noilor mașini și a logisticii asociate.
În multe privințe, progresul tehnic conduce la rezultate identice cu cele ale comerțului internațional, fiind benefic la nivelul întregii colectivități, dar defavorizând puternic pe unii din membrii săi. În ciuda creșterii nivelului general de formare și calificare în țările dezvoltate, ceea ce a condus la o ofertă sporită de muncă calificată, evoluțiile cererii de muncă calificată au cunoscut creșteri mai rapide. Rezultatul este numărul excedentar de muncitori necalificați aflați față in față cu următoarea alternativă: fie șomaj, fie salarii mai mici. Invers, cei calificați sunt foarte solicitați și astfel, salariile lor cresc. Un astfel de progres tehnic deși, incontestabil favorabil creșterii economice medii ar adânci totuși inegalitățile.
În perioada recentă odată cu informatizarea tot mai largă a proceselor de producție, economiile industrializate au dezvoltat, o accelerare a deschiderii și a progresului tehnic. De aceea, este dificil de a tranșa empiric între responsabilitatea unuia sau altuia în deteriorarea situației posesorilor de locuri de muncă necalificate, cu atât mai mult cu cât, cele două fenomene nu sunt independente. De exemplu, accelerarea concurenței provocată de mondializare poate incita la accelerarea progresului tehnic.
Ceea ce putem constata este că părerile economiștilor sunt împărțite și în această privință. O destul de largă majoritate, în special în S.U.A., afirmă că progresul tehnic, și nu comerțul cu țările cu salarii mici, este principalul responsabil de creșterea inegalităților în țările dezvoltate. Aceasta, mai ales, plecând de la o simplă constatare: cu toate că sunt în creștere rapidă, importurile din țările emergente rămân încă scăzute în raport cu producția țărilor dezvoltate (ele reprezintă 3% din PIB-ul lor și mai puțin de 10% din producția industrială). Progresul tehnic nu poate fi considerat ca o variantă independentă a globalizării. Progresul tehnic dă naștere la o expansiune a producției globale, dar și la o restructurare continuă a sectoarelor economice și a ocupării forței de muncă, precum și la modificări în repartiția veniturilor. Dacă, în ansamblul lor societatea profită din acest proces de dezvoltare, este puțin probabil ca aceste avantaje să fie repartizate în mod egal. Dezbaterea asupra articulării între progresul tehnic și globalizare este departe de a fi tranșantă, și testele care ar permite acest lucru se dovedesc dificil de pus în practică. Chiar dacă discuția rămâne deschisă, în rândul economiștilor există un punct de acord general: fie că se datorează progresului tehnic autonom, fie globalizării în general, de mai mulți ani există în țările bogate puternice dinamici economice care tind, după o perioadă, să acopere inegalitățile
interne create.
În termenii acestei analize, este dificil de a pune pe seama schimburilor cu țările în curs de dezvoltare responsabilitatea importantă în adâncirea inegalităților și creșterea șomajului în țările dezvoltate. Mobilitatea capitalului exercită o influență defavorabilă asupra venitului și situației muncitorilor care ocupă locuri de muncă necalificate, dar este vorba de un fenomen general, care privește în mod egal, și concurența între țări dezvoltate. Impactul globalizării asupra inegalităților venitului nu trebuie subestimat, dar el este oarecum limitat și provine mai mult din mobilitatea capitalurilor decât din cea a bunurilor.
2.2.2. Șomaj și inegalități în țările în curs de dezvoltare
Pentru țările în dezvoltare principala incertitudine este liberalizarea activității economice care le permite să profite de schimburi și de investiții și care determină o creștere a șomajului și o agravare a inegalităților. În timp ce liberalizarea antrenează disparități instantanee de angajare în activitățile necompetitive, crearea de locuri de muncă noi, competitive riscă de a fi frânată de o serie de disfuncționalități, cum ar fi: carențele instituțiilor financiare incapabile să furnizeze întreprinderilor fondurile bănești necesare investițiilor slaba dezvoltare a infrastructurii sau penuria de personal calificat. Aceste probleme se accentuează în cazul unei proaste coordonări a politicilor de schimb și monetare ori când măsurile de stabilizare economică nu sunt luate la timp.
Dacă se așteaptă prea mult luarea măsurilor necesare liberalizării economiei, prețul plătit în timpul fazei de tranziție este ridicat. Trebuie studiat ritmul și modul de coordonare a reformelor, trebuie supravegheată stabilitatea economică. Este bine ca aceste măsuri să fie bine coordonate pentru ca întreprinderile să exploateze din plin noile posibilități economice:
investițiile publice pentru ameliorarea infrastructurii;
reformele financiare care permit accesul la credite;
reglementările juridice adoptate pentru stimularea investițiilor, încurajarea exporturilor, dezvoltarea și formarea noilor specialiști.
De asemenea, trebuie bine coordonate și măsurile de protecție socială pentru persoanele disponibilizate astfel încât ele să aibă șansa să beneficieze de aceste posibilități. Întreprinderile țărilor în curs de dezvoltare nu dispun de capital, de elementele necesare de infrastructură, de personal calificat, pentru a fi în măsură să creeze rapid locuri de muncă care să le înlocuiască pe cele dispărute din industriile devenite necompetitive ca urmare a liberalizării activității. Costurile sunt apreciate a fi prea ridicate, chiar dacă se așteaptă mult din liberalizare.
O altă problemă este legată de faptul că liberalizarea determină în unele dintre aceste țări, o accentuare a diferențelor de salarii care sunt mult mai grave acolo unde ele se manifestau deja. Liberalizarea schimburilor ar trebui să antreneze o creștere relativă a salariilor forței de muncă puțin calificate și o reducere a disparităților de remunerație în țările cu salarii scăzute. Există și exemple în acest sens: țările din Asia de Sud – Est (China, Indonezia, Hong Kong, Singapore, Taiwan, Malaezia), care și-au axat producțiile industriale pe bunuri de export, cunoscând o creștere rapidă și disparități salariale neînsemnate în raport cu alte țări în curs de dezvoltare. Mai recent, au fost observate și fenomene inverse: urmarea introducerii unor măsuri de liberalizare, într-un număr însemnat de țări disparitățile s-au agravat, într-un mod pregnant (în țări din America Latină). Aceste măsuri s-au dovedit a fi favorabile muncitorilor cu înaltă calificare, explicația dată constând mai mult în impactul unor măsuri de politică internă. De exemplu, procesul de deschidere economică a permis atragerea de tehnici performante de producție care solicitau muncă calificată, în paralel cu accesul investitorilor străini al căror aport s-a materializat în tehnici avansate și importul de mașini și utilaje care necesitau un nivel ridicat de calificare. Practic, acesta ar fi rezultatul evoluției tehnice care privilegiază anumite sectoare performante în dauna celor necompetitive.
Chiar dacă, în ultimul deceniu disparitățile de remunerație în diverse țări în curs de dezvoltare s-au accentuat, o cauză exactă a acestei agravări nu se poate desprinde încă. În paralel cu măsuri care au dus la dispariția imediată a unor munci mai puțin calificate, au fost evidențiate și altele care, în mod indirect, au avut un rol în influențarea venitului relativ al diferitelor categorii de muncitori.
2.2.3. Ruptura socială între bogați și săraci
Subliniind progresul înregistrat în diverse domenii de activitate, progres care, fără îndoială, nu poate fi pus în întregime pe seama globalizării, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltarea, prin Raportul său asupra Dezvoltării Umane, dat publicității în anul 1999, abordează și unele probleme ale decalajelor economice, față de care manifestă o oarecare prudentă. Și aceasta nu pentru că atât sărăcia, cât și bogăția nu sunt riguros definite, ci mai degrabă, datorită faptului că datele statistice atestă fără putință de tăgadă, creșterea inechității economice dintre țări. De pildă, decalajul în ceea ce privește venitul pe cap de locuitor între prima cincime a populației ce trăiește în cele mai bogate țări și ultima cincime din populația celor mai sărace țări a crescut continuu în ultimele trei decenii de globalizare, el fiind de 74 la 1 în 1997, comparativ cu 60 la 1 în 1990 și 30 la 1 în 1960. Datele reproduse în Human Development Report 1999, arată că acest decalaj a fost în 1820 de 3 la 1, în 1870 de 7 la 1 iar în 1913 de 11 la 1. Foarte mulți apărători ai globalizării au prezis creșterea convergenței sub impactul comerțului liber și a piețelor libere. Ce fel de convergență s-a realizat în condițiile în care chiar raportul mai sus amintit arată că 60% din populația care locuiește în statele aflate în curs de dezvoltare nu are acces la condițiile sanitare de bază , 33% nu are asigurată apă de băut, 25% nu posedă locuințe adecvate, 20% suferă de malnutriție, iar serviciile de învățământ sunt sub orice critică.
Human Development Report subliniază că inechitățile globale au atins proporții grotești. Cuvântul „grotesc” li se pare unora a fi prea blând. Poate termenul de inuman ar fi mai apropiat pentru a descrie prăpastia adâncă ce s-a creat între cei avuți și cei săraci, care continuă să se adâncească. Potrivit aceluiași autor, în timp ce cele mai bogate țări ale lumii au progresat, nu mai puțin de 80 de state aveau în 1998 un venit mai mic decât în anul 1989. Din 1994 și până în 1998, valoarea activelor deținute de cei mai bogați 200 de oameni ai lumii a crescut la mai mult decât dublu, respectiv de la 440 miliarde de dolari, la 1.042 miliarde de dolari. Acești 200 de indivizi dețineau în 1998 mai mult venit decât 2.36 miliarde de oameni la un loc, adică aproape 40% din populația lumii. Dacă ritmurile acumulării bogăției nu se vor modifica, atunci în anul 2015 decalajul dintre partea cea mai bogată (20%) a populației mondiale și partea cea mai săracă (20%) va ajunge la 100:1. Drept urmare, în timp ce globalizarea creează o lume în care temporar barierele fizice și politice cad, există încă mulți care nu vor dispune de pașaport pentru a intra în comunitatea globală.
Pentru miliarde de oameni proveniți din partea săracă a lumii, frontierele sunt mai restrictive ca oricând.
Din păcate, răul se răspândește mai repede decât binele. Foarte mulți cercetători constată în lucrările lor, că globalizarea are și efecte perverse. Prin aceasta ei înțeleg înainte de toate, comerțul ilicit cu droguri, femei, arme și bani, toate contribuind la întreținerea violenței în lume. Se apreciază că numai traficul cu femei în scopul exploatării sexuale afectează peste 500.000 de persoane, afacerea ridicându-se la 7 miliarde de dolari pe an, deși constituie una din formele cele mai grave de încălcare a drepturilor omului. De asemenea, comerțul ilegal cu droguri este estimat la 8% din comerțul mondial, adică mi mult decât comerțul cu autovehicule și oțel. Totodată, spălarea banilor este și ea apreciată de Fondul Monetar Internațional ca reprezentând între 2-5% din PIB mondial, iar afacerile crimei organizate la scară planetară la 1.5 trilioane de dolari, rivalizând cu puterea deținută de corporațiile multinaționale.
Comentatorii care urmăresc impactul globalizării asupra distribuției bogăției în lume comit o mare greșeală atunci când cred că ea va duce la convergența veniturilor între bogați și săraci. Așa cum remarcă și alți autori ea este de dorit, dar cel puțin până acum, nu s-a înfăptuit. Trendul ne arată că, în ultimele decenii, pe fondul globalizării atât de mult trâmbițate, a avut loc mai mult o polarizare, decât o convergentă a veniturilor. Un exemplu frapant continuă să-l ofere Africa. Astăzi este la modă a vorbi despre statul global – constată alți autori dar Human Development Report 1999 publicat de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare ne arată că nu toți sunt membrii deplini ai acestui stat. Beneficiarii globalizării sunt câteva națiuni. Numai bogații traversează liber frontierele, în timp ce informațiile cu privire la tehnologia avansată nu pătrund în țările sărace. Acest lucru este valabil în special pentru Africa. Din cele 174 de națiuni clasificate de Raportul UNDP în funcție de indexul dezvoltării umane, ultimele 22 de locuri sunt ocupate de Africa. Potrivit datelor furnizate de același autor, în timp ce în Suedia revin aproape 70 de telefoane la 100 de locuitori, în Kenya revin numai 0,8 telefoane, iar în Uganda 0,1. Numai 0,1% din populația Africii Subsahariene utilizează internetul. Datorită acestui fapt, medicii africani nu au acces la o serie de date esențiale pentru combaterea bolilor. Nici celelalte surse de informare nu sunt mai abundente, astfel se remarcă faptul că biblioteca Universității de Medicină din Nairobi – una din instituțiile de învățământ superior de referință din estul Africii – nu are abonamente decât pentru 20 de reviste de specialitate, în timp ce o facultate de medicină tipică din S.U.A. dispune de peste 5000.
Proporțiile sărăciei în lume sunt cu mult mai mari decât pot să o exprime statisticile oficiale. Dincolo de cifre trebuie pusă în lumină realitatea economică ale cărei accente sunt extrem de dureroase. Astfel, datele prezentate de UNDP confirmă faptul că, în prezent, aproximativ 3 miliarde de oameni trăiesc cu numai 2 dolari pe zi, dintre aceștia 1,3 miliarde trăiesc cu doar un dolar pe zi. Aproape 70% dintre ei sunt femei. Dacă ținem seama de faptul că populația Terrei sporește cu circa 80 de milioane pe an, atunci în următorii 30 de ani vom avea 5 miliarde de oameni care vor trebui să se mulțumească cu doar 2 dolari pe zi. Datorită acestui fapt se apreciază că, în prezent, pe întreg globul 2 miliarde de oameni suferă de anemie, din care doar 55 de milioane în țările industrializate. Dată fiind tendința creșterii populației, în următorii 30 de ani numărul acestora va spori la 3,7 miliarde. Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare a calculat că, doar 4% din veniturile celor mai bogați 225 de oameni ai lumii ar fi suficiente pentru a rezolva o serie de trebuințe esențiale ale țărilor sărace, legate de hrană, apă, ocrotirea sănătății, educație ș. a. În momentul de față 160 dintre aceștia locuiesc în state membre OCDE, din care 60 își au reședința în S.U.A.
Geografia sărăciei nu se rezumă doar la Africa. În perimetrul ei, un spațiu larg îl ocupă și Asia. Potrivit aprecierilor unor analiști ai acestui fenomen, circa 70% din săracii lumii trăiesc în Asia. Deja câteva rezultate încurajatoare au fost înregistrate în Asia și astfel bătălia împotriva sărăciei poate fi câștigată. În urmă cu 30 de ani, mai mult de jumătate din teritoriul Asiei era dominat de o sărăcie lucie, speranța medie de viață nu depășea 48 de ani și numai 40% din populația adultă era școlarizată. Astăzi, proporția populației sărace a scăzut la o treime, speranța medie de viață a crescut la 65 de ani, iar circa 70% din populația adultă este școlarizată. Partea proastă a lucrurilor este că sărăcia persistă, totuși, pe arii largi. În sumă absolută ea afectează peste 900 de milioane de oameni. Experiența ne arată că reducerea semnificativă a sărăciei este posibilă numai printr-o creștere economică rapidă și durabilă. Dar, creșterea economică singură nu garantează că toți oamenii societății vor beneficia de ea. De aceea, pentru a promova dezvoltarea
noi trebuie să susținem o creștere care să maximizeze contribuția ei la reducerea sărăciei.
Tadao Chino, analist economic, menționează că sărăcia înseamnă cu mult mai mult decât un deficit devenit pe locuitor. Ea implică accesul la serviciile esențiale si oportunitățile vitale de care depinde viața fiecărui individ, precum educația, ocrotirea societății, alimentație, apă. În categoria acestora el include și participarea la deciziile care afectează viața săracilor – aspect mai puțin reținut de dezbaterile pe această temă. Citând strategia elaborată de Asian Development Bank de luptă împotriva sărăciei, Tadao Chino (președinte al acestei bănci) reamintește premisele de bază ale succesului și anume: realizarea unei creșteri economice durabile, acompaniată de politici și programe care să faciliteze absorbția forței de muncă disponibile, dezvoltarea socială care să permită accesul la serviciile sociale (s-a constatat că există o strânsă corelație între familiile numeroase și sărăcie) și o bună guvernare care, printre altele, se elimină corupția la nivel local. În concluzie, prima responsabilitate pentru reducerea sărăciei revine țărilor în cauză (T. Chino – An Outline to Reduce the Continuing Poverty Throughout Asia, International Herald Tribune, 10.11.99).
Sărăcia – acest dramatic concept al istoriei – așa cum îl caracterizează unii, a fost percepută diferit de-a lungul timpului. De aceea, globalizarea nu a avut întotdeauna același impact asupra ei. Dacă în secolul XIX, progresul economic generat de globalizare (în formele pe care le-a îmbrăcat atunci) s-a întruchipat în lucruri vizibile, aceasta însemnând mai mult oțel si mai multă electricitate, progresul generat de globalizare in secolul XXI se va materializa în lucruri mai puțin vizibile cum ar fi informația tehnologică și se va focaliza pe educație și motivația oamenilor (Lewis, Flora, Concept of Poverty a Solution Seems Possible, International Herald Tribune, 7.01.2000).
Faptul că eradicarea sărăciei stă în putința fiecărui popor este confirmat de numeroase exemple. Două dintre ele sunt citate mai des și anume Japonia și Italia, care, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial se confruntau cu lipsuri enorme încadrându-se perfect în ceea ce numim astăzi cu bună voință țări aflate în curs de dezvoltare. În momentul de față ele au devenit mari puteri economice, fiind incluse în G7. Avem nevoie, așa cum se exprima Nelson Mandela, președintele Republicii Sud – Africane de „o globalizare a responsabilității” față de politicile economice și managementul adoptat. Poate că aceasta va constitui cea mai mare schimbare la începutul secolului XXI. Firește, în acest demers un rol important revine și organizațiilor economice internaționale, în deosebi celor specializate aparținând O.N.U., care trebuie să sprijine eforturile țărilor ce încearcă să implementeze programe de dezvoltare coerente, dar nu dispun de tehnologiile și capitalul necesar. În acest context, comunitatea internațională are responsabilitatea morală de a asigura ca globalizarea să nu conducă niciodată la lărgirea decalajului dintre majoritatea săracă și minoritatea bogată.
Într-unul dintre rapoartele prezentate de Mark Malloch Brown, administrator al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, erau sintetizate câteva din marile discrepanțe economice care caracterizează și totodată divid lumea de astăzi. Cu acest prilej el arăta că:
primii trei, cei mai bogați oameni ai lumii dispun de active care, din punct de vedere valoric, depășesc produsul intern brut însumat a 43 de state aflate în curs de dezvoltare;
numărul computerelor conectate la internet era în anul 1998 de 36 milioane, pe când în urmă cu 10 ani era de numai 100 de mii;
97% din calculatoarele conectate la internet se găseau în statele puternic industrializate;
un angajat din Bangladesh trebuie să economisească tot salariul său pe timp de 8 ani pentru a putea cumpăra un calculator;
mai mult de 80 de țări au astăzi un venit per locuitor mai mic decât în urma cu 10 ani;
în Cambodgia revine un telefon la 100 de locuitori, pe când în Monaco revin 99 de telefoane la 100 de locuitori;
Tanzania cheltuiește de 9 ori mai mult pentru a-și achita serviciul datoriei externe decât cheltuiește pentru sănătate si de patru ori mai mult decât cheltuiește pentru educație (M. Brown Malloch – Global Inequality Accelerates to the Worst Levels in History, Independent,12.07.1999).
Datele prezentate par a fi disparate, dar le considerăm deosebit de sugestive în alcătuirea tabloului economic al lumii contemporane. Distribuția unor elemente ale bogăției reprodusă mai sus, departe de a fi câtuși de puțin completă, ar trebui să alarmeze deopotrivă, atât autoritățile locale, cât și comunitatea internațională, pentru că ea va avea consecință extrem de dureroasă, pe multiple planuri, în viitorul apropiat. Astfel, cele mai optimiste predicții arată că, în anul 2015, aproximativ 70 de milioane din copiii lumii vor rămâne complet în afara școlii. De pe acum 45 de milioane de copii din Africa nu au văzut niciodată interiorul unei școli. În anul 2015 vor fi 55 de milioane. Unii se consolează că „numai” 5 milioane de copii mor zilnic, din cauza malnutriției sau a altor boli. Este o statistică de care ar trebui să ne fie rușine. În Marea Britanie o persoană se așteaptă să trăiască în medie 77 de ani, iar în Sierra Leone se pregătește să moară la 37 de ani. Probabil cea mai tragică dintre consecințe este legată de dramatica creștere a numărului celor infectați de virusul HIV. Se apreciază că, în Africa există țări unde aproape 30% din populație este infectată de acest virus. Pe plan mondial există deja circa 40 de milioane de oameni infectați cu HIV, cu o rată de 16 mii pe zi. Alături de această maladie, alte boli continuă să se extindă cu repeziciune (de exemplu tuberculoza) datorită lipsei de acces la tratament si a absenței celor mai elementare mijloace de prevenire.
O altă problemă majoră a țărilor sărace este, fără îndoială, gradul înalt de îndatorare, în comparație cu nivelul lor de dezvoltare economică. S-a vorbit mult, în acest context, de rolul ajutorului expert, al comerțului și investițiilor în stingerea acestor datorii. Cum au contribuit aceste mijloace la atenuarea situației grele prin care trec aceste țări, ne-o spun câteva date. De pildă, în anul 1965 ajutorul acordat statelor în cauză s-a ridicat la 0,48% din produsul intern brut al țărilor dezvoltate. În anul 1998 el nu mai reprezenta decât 0,23%. Omenirea, în ansamblul ei, cheltuiește anual circa 10 dolari pentru fiecare african sub formă de ajutor economic extern. Cât privește problema datoriilor, G7 (The Group of Seven) a hotărât de curând să anuleze suma de 100 miliarde de dolari din totalul datorat de cele mai sărace țări. Deși îndeplinirea acestui obiectiv depinde de deciziile individuale ce le vor lua statele membre ale acestui grup, totuși, această hotărâre poate fi considerată ca fiind una dintre cele mai importante luate în ultimul timp în acest domeniu.
Investițiile directe nu sunt nici ele prea abundente. Abia 0,5% din totalul fluxurilor investiționale mondiale se adresează țărilor din Africa Sub – Sahariană. La fel stau lucrurile și în ceea ce privește contribuția comerțului la dezvoltarea acestor țări. Toate statisticile internaționale atestă faptul că ponderea țărilor în curs de dezvoltare în totalul comerțului mondial a scăzut în ultimele două decenii. Dintre acestea, statele cele mai sărace sunt grav afectate. În timp ce ele și-au deschis piețele pentru mărfurile statelor bogate, acestea din urmă au introdus fel de fel de restricții. Organizația Națiunilor Unite estimează că țările aflate în curs de dezvoltare ar fi câștigat în plus circa 700 de miliarde de dolari pe an, dacă ar fi avut acces la piețele țărilor bogate. Aceasta ar fi însemnat de 14 ori mai mult decât primesc sub formă de ajutor țările aflate în curs de dezvoltare în fiecare an. Chiar dacă nu se izbesc de bariere tarifare, ele sunt nevoite să facă față și altor piedici puse în calea comerțului mondial. Una dintre acestea o reprezintă subvențiile acordate producătorilor agricoli. Țările bogate subvenționează fermierii cu mai mult de 350 miliarde de dolari pe an. Producătorii de porumb din Filipine, de exemplu, pentru a supraviețui primesc din partea statului sub formă de subvenții 200 de dolari pe an. Ei vin, însă în competiție cu fermierii americani producători de porumb care primesc 20 de mii de dolari pe an subvenții. Se înțelege că, în asemenea condiții, ei nu vor putea rezista, fiind înlăturați de niște reguli ale pieței în fața cărora sunt absolut neputincioși.
Cheia rezolvării acestor probleme, așa cum subliniază și în Human Development Report – 1999, constă „nu în a ne opune economiei globale, ci în stabilirea acelor reguli și instituții care să servească popoarele și comunitățile, nu doar piețele și manipulatorii lor”. În continuare se arată: „competitivitatea piețelor poate fi cea mai bună garanție a eficienței, dar nu în mod necesar și a echității. Atunci când piața merge prea departe în dominarea socialului și politicului, oportunitățile și recompensele globalizării răspândesc inegalitatea și inechitatea, concentrând puterea și bogăția în mâna unui grup select de popoare și corporații, marginalizând pe altele”. Într-adevăr, potrivit datelor cuprinse în raport, din numărul total de țări care alcătuiesc comunitatea mondială numai 10, incluzând, bineînțeles S.U.A., dețin 84% din cheltuielile făcute pentru cercetare – dezvoltare. Companiile multinaționale, care își au baza în aceleași 10 state, controlează 95% din brevetele de inovație și invenție, 86% din telecomunicațiile comerciale și 70% din numărul total de computere existente la nivel mondial. În aceste condiții, unde mai este egalitatea șanselor?
Interesant este că, în ultimul timp, s-au înmulțit vocile celor care protestează împotriva globalizării chiar din interiorul țărilor dezvoltate. Ei susțin că inegalitatea este în creștere și în cadrul națiunilor industrializate, în special în S.U.A. Astfel, un studiu întreprins de Institute Policy Studies din Washington, arată că membrii executivului câștigau în 1998 de 419 ori mai mult decât un muncitor pe an, comparativ cu 42 de ori în anul 1980. Șeful executiv al unei mari corporații multinaționale câștiga în medie 8 milioane de dolari pe an. În decada anilor 1980, câștigul mediu al familiilor americane situate în topul primelor 10 procente a crescut cu 16%, cele situate în primele cinci procente au înregistrat o creștere cu 23%, iar cele ce nu reprezintă decât 1% din totalul familiilor americane, 50%. Dacă în anul 1977 1% din familiile americane avea, în medie un venit de 65 de ori mai mare decât ultimele 10 procente luate pe scara veniturilor, în 1987 veniturile aceluiași 1% erau de 115 ori mai mari decât ale ultimei zecimi. Cei 1% din totalul familiilor americane, cei mai bogați, care în sumă absolută nu reprezintă decât 2,7 milioane de oameni, cheltuiau în anul 1999 mai mult decât 100 de milioane de persoane situate în partea inferioară a clasamentului veniturilor. Acest lucru era posibil, pentru că cei ce fac parte din 1% dețin 40% din avuția națională a Statelor Unite ale Americii. Bogăția financiară este foarte concentrată. Se apreciază că cei 1% dintre americani dețin jumătate din întreaga bogăție financiară a acestei țări.
În anul 1995, un studiu elaborat de Federal Reserve aprecia că 71% dintre americani nu dețin nici un fel de acțiuni. De asemenea, salariul mediu săptămânal era cu 12% mai mic în 1998 față de 1973 dacă se lua în considerare rata inflației Având în vedere că, în acest interval de timp, productivitatea muncii în S.U.A. a crescut cu 33%, muncitorii au fost îndreptățiți la un salariu mediu orar de 18,10 dolari, în loc de 12,77 dolari Același studiu remarcă faptul că, între 1970 și 1990, americanii au lucrat în medie suplimentar 163 de ore pe an ceea ce înseamnă echivalentul unei luni de zile (a treisprezecea). Prezentând clasamentul primilor 400 de oameni cei mai bogați din S.U.A., revista Forbes arăta că, în 1998 averile acestora se ridicau la 738 miliarde de dolari, față de 624 miliarde în 1997. ceasta a însemnat o creștere medie anuală per persoană de 285 milioane de dolari, adică 780000 de dolari pe zi, 32500 pe oră și 541 de dolari pe secundă.
Date fiind marile discrepanțe create în distribuția avuției, atât la nivel planetar, cât și în interiorul economiilor naționale, mulți economiști și-au pus întrebarea dacă nu cumva globalizarea condamnă anumite națiuni la sărăcie totală? Este greu să ne pronunțăm tranșant în legătură cu acest mare semn de întrebare. Datele statistice de care dispunem până acum sunt contradictorii. S-au înregistrat, după cum am văzut, unele succese în combaterea sărăciei, o serie de state reușind să iasă din cercul ei vicios, altele, din păcate, au înregistrat o involuție economică ale cărei cauze nu trebuie puse în întregime pe seama globalizării. În orice caz, sunt destui de mulți cei ce considerăcă există o anumită contradicție între procesul globalizării și așteptările diferitelor țări de la ea. S-a cristalizat în felul acesta, ideea potrivit căreia aspectul cheie al relației dintre globalizare și dezvoltare este inechitatea: în puterea economică, în capacitatea de a dispune și administra resursele, în comerț și relațiile economice internaționale, în distribuția câștigurilor și pierderilor. Toate acestea s-au resimțit pe planul finanțelor, investițiilor și transferul de tehnologie, socotite și ele, în egală măsură, ca inechitabile, pentru că ar provoca și întreține o permanentă hemoragie de venituri dinspre statele slab dezvoltate din punct de vedere economic, spre cele mai bogate.
2.2.4. Reducerea libertății de acțiune a statului
În ciuda proclamării unui amplu liberalism, procesul de globalizare din secolul XIX a fost marcat de formarea și consolidarea statelor – națiuni, de crearea unei piețe interne, de baterea monedelor naționale, generalizarea băncilor, introducerea impozitului pe profit etc. A fost perioada marilor cuceriri coloniale, a deschiderii agresive a piețelor externe, când investițiile străine directe nu se adresau preponderent firmelor, ci guvernelor, statele dobândind credibilitate în fața actorilor lumii.
Procesul actual de globalizare nu prelungește faza de dezvoltare puternică a prerogativelor statului care a fost prezentă până spre începutul anilor 1970. Problematica actuală a globalizării este asociată cu modificarea, în sensul reducerii, a rolului statului, odată cu declinul continuu al importanței economice a granițelor politice naționale și diminuarea libertății de acțiune a statului.
Neliniștea vine din riscul indus de globalizare asupra sistemului de protecție dezvoltat de statele națiuni și de consecințele asupra politicilor puterii dobândite de deținătorii capitalului, investitorii, firmele multinaționale. Statul nu mai controlează procesul de internaționalizare, principalii actori fiind firmele.
În decursul ultimilor douăzeci și cinci de ani, centrul de gravitate al politicii mondiale s-a deplasat de la agenții publici ai statului la entitățile private. Mai mult, tendința recentă este de trecere de la firma multinațională la firma globală, o firmă cu o organizare transnațională, cu o strategie evidentă de a-si reorganiza activitățile la scară mondială. Condiția sine-qua-non a globalizării – piața – trebuie a fi înțeleasă ca totalitate, prin prisma uni eliminări treptate, progresive a diferitelor reglementări legate de existența statelor națiuni. Un grup industrial care își implantează filiale în străinătate și stabilește circulația fluxurilor de schimb prin internalizarea acestora, va raporta factorii determinanți ai implantărilor sale la o piață mondială, privită ca un tot, pentru că ea este tot mai unificată, mai integrată. Piețele, și nu specificul național sau regional impun tot mai mult dictatul lor, sunt cele care determină alegerile politice în funcție de finalitățile pe care și le fixează; ele dețin astfel o putere asupra căreia, nici un control nu poate fi exercitat, atât de mare este autonomia lor.
Chiar dacă, în toate discursurile și studiile efectuate pe marginea globalizării se manifestă o tendință de exagerare a puterii întreprinderii multinaționale și a retragerii economice a statului, nimeni nu contestă ideea că puterea pieței s-a dezvoltat în dauna autorității publice. Diviziunea internațională a muncii a cunoscut însemnate schimbări prin importanța sporită a noilor țări industrializate în cadrul schimbului de mărfuri și servicii și a fluxurilor de investiții străine directe. Chiar echilibrul puterii economice s-a deplasat, statul – națiune fiind puternic concurat de firmele multinaționale. Autonomia guvernamentală poate fi compromisă și pe măsură ce apar alți actori importanți, la scară mondială (FMI, BM, OMC) sau regională.
Globalizarea ridică unele probleme statelor care nu mai pot controla ușor mișcările de capital, la acestea adăugându-se și o slăbire a barierelor comerciale. Situația actuală necesită adoptarea unor politici macroeconomice solide care să evite jocul pieței și să asigure protecția resurselor. Aceste politici trebuie să impună anumite reforme precum cele de liberalizare a schimburilor comerciale și operațiunilor financiare, măsuri care duc la orientarea resurselor spre activități mai productive, care exploatează mai bine avantajele comparative.
Extinderea planetară a piețelor de capital este însoțită de creșterea rapidă a mișcărilor internaționale pe termen scurt de pe piețele de schimb a obligațiunilor și acțiunilor. Spre deosebire de investițiile străine directe, acestea sunt supuse unor fluctuații. Datorită noilor tehnici de comunicare costul tranzacțiilor este mult mai mic și este posibilă practicarea unei gestiuni imediate a plasamentelor internaționale de portofoliu. Informațiile nu sunt perfecte, reacțiile sunt exagerate și, de multe ori, deciziile nu au nici o legătură cu situația reală a economiei. Toate acestea pot determina crize financiare. Pentru a se evita propagarea acestor crize s-a propus frânarea operațiunilor de pe piețele de schimb și aplicarea unei taxe universale. Totuși, acest lucru este imposibil de aplicat din punct de vedere administrativ.
Comparativ cu deceniile imediat postbelice – când statul deținea controlul asupra mișcărilor de capitaluri și mărfuri, prin intermediul unui sistem întreg de bariere comerciale și fluxurile de schimb fluctuau într-o marjă impusă, fixă – rolul statului a slăbit. În această privință, globalizarea economiei ridică astăzi probleme. statele nu mai pot garanta, la nivel național, o adaptare între sfera producției și cea de consum, nu mai au capacitatea și libertatea de manevră în materie de schimb și de rata dobânzii. Preocupările pornesc tocmai de la faptul că, prin puterea sporită pe care o dobândesc piețele și multinaționalele, puterea efectivă a statelor se limitează extrem; acestea nu mai pot nici determina, nici controla politicile macroeconomice. În prezent eficacitatea diverselor politici este supusă unor importante constrângeri. Politica bugetară și monetară trebuie să țină cont de reacțiile piețelor internaționale de capitaluri. La fel, mobilitatea sporită a capitalurilor și a întreprinderilor reduce mult posibilitățile de impunere și de reglementare a activității economice.
În prezent, are loc o reducere a eficacității mijloacelor și instrumentelor clasice de intervenție, în domeniul politicii industriale, monetare sau pe alocuri, bugetare sau sociale. Statele sunt determinate să intervină tot mai mult pentru a atenua efectele sociale, ca urmare a implicațiilor inegale ale globalizării asupra oamenilor.
Statele se regăsesc într-o relativă neputință în fața firmelor transnaționale sau mai exact, într-un conflict de interese cu acestea. Pe de-o parte, ele caută să atragă investițiile lor, prin politici cât mai atractive posibil, în special, în materie de fiscalitate și de flexibilitate socială. Pe de altă parte, ele vor să frâneze manifestările monopolistice a unora din aceste grupuri, întărind arsenalul legislativ. Ceea ce apare evident, este că, în ciuda celor mai bune intenții, guvernele nu mai reușesc să gestioneze interdependența statului planetar, în paralel cu accentuarea inegalităților și discrepanțelor dintre lumea bogată și cea săracă, globalizarea generând o altă dualitate între creșterea, sporirea interdependențelor și lipsa mijloacelor eficiente pentru a le gestiona.
În același timp, fenomenul de globalizare este însoțit de o integrare economică regională, adică de procesul de creare a unor blocuri comerciale și de o cooperare instituțională regională, fapt de natură să creeze noi probleme.
Rolul statului se reduce și în acest caz, suveranitatea acestuia fiind limitată prin noile politici supranaționale și infranaționale. Regionalizarea presupune mai multe „decizii reale” decât globalizarea, entitățile regionale construite bazându-și afirmarea pe măsuri politice și sociale. Eșalonul regional pare mai pertinent, dat fiind speranțele puse într-o anumită comunitate de vedere, în domeniile regional, politic, economic și socio–cultural. Evoluțiile în U.E. și S.U.A., și mai recent în Asia sunt tot atâtea motive de ordin practic pentru a trata problemele mondiale, mai întâi, la scară regională.
Regionalizarea, ilustrată de U.E., A.L.E.N.A. sau diverse alte zone de integrare economică regională, nu este contradictorie cu globalizarea. Aceasta din urmă este o tendință structurală mai puternică decât regionalizarea, datorită faptului că liberalizarea pieței mondiale este considerată ca un element esențial al mediului concurențial, permițând atragerea întreprinderilor.
Așteptările și preferințele societăților multinaționale reprezintă o forță majoră în schimbarea politică a guvernelor multor state. În această idee, globalizarea favorizează tendința de regionalizare, în măsura în care, diminuează eficacitatea măsurilor naționale izolate față de concurența internațională și încurajează răspunsurile. Trebuie să se țină seama de faptul că, un stat fără teritoriu este un vis, poate chiar o absurditate pentru că, în timp ce, fluxurile comerciale împrumută teritoriile pentru a se deplasa, pentru a da roade, statele se bazează pe teritorii prin care, de fapt, se definesc. Întotdeauna, guvernele sunt agenții cooperării instituționale, chiar dacă, răspunsurile politice provin de la o comunitate mai largă constituită din actori importanți ai sectorului întreprinderilor.
În ciuda progresului mondializării, politicile naționale continuă să aibă o influență determinantă asupra nivelului ocupării și a regimului de muncă. Paradoxul constă în dificultățile sociale provocate de mondializare și posibilitățile limitate ale statelor de a interveni eficient pentru îmbunătățirea situației. Este imperativ să se corijeze efectele negative ale mondializării, de a ajuta populația să se angajeze, de a ajuta reintegrarea șomerilor în viața activă, de a proteja categoriile vulnerabile. Toate acestea duc la o coeziune socială și la prevenirea unor riscuri politice.
2.3. Globalizarea – amenințare sau progres?
Globalizarea este rezultatul acțiunii omenești și, prin urmare, poate fi modelată din punct de vedere politic. Politica, economia și opinia publică tratează tema globalizării ca pe un fenomen natural, pornind de la o lipsă de înțelegere din partea celor care nu au nici un interes în asigurarea bunăstării și siguranței sociale. Cei care estimează că globalizarea este de neevitat ar trebui să țină seama că ei înșiși pot fi afectați sau răsturnați. Globalizarea nu este un compresor care sparge totul în calea sa: forțele de rezistență sunt cât se poate de prezente. Popoarele de la Periferie care constituie mai mult de 85% din populația mondială afirmă că cei care cred că ele se vor lăsa marginalizate fără a reacționa se înșeală mult.
Un posibil răspuns la incertitudinile născute din globalizare ar fi reducerea gradului de deschidere reciprocă a economiilor. Acest demers intelectual conduce, la nivel regional, spre un anumit protecționism. În mediul actual, această tentație poate prezenta un dublu inconvenient:
Pentru că țările dezvoltate sunt marile câștigătoare ale deschiderii internaționale a economiilor, atât sub raportul exporturilor mondiale, cât și al investițiilor internaționale. Ele înregistrează excedente ridicate și permanente în plățile lor curente, bogăția netă din aceste țări crește în fiecare an. În plus, influența lor internațională este legată de prezența lor economică, în afara frontierelor naționale și succesele din sectoarele de vârf implică accesul la piața mondială.
Ca urmare a revoluției informaționale, astăzi este imposibil a asigura o protecție față de efectele negative ale globalizării, prin închiderea frontierelor. În general, raționamentul potrivit căruia limitând accesul produselor străine se favorizează sau se apără producția națională este iluzoriu. Prin implementarea de politici protecționiste nu s-a obținut nici o schimbare în organizarea și repartiția activităților productive pentru produsele care fac obiectul producției și comercializării mondiale. Singurul efect al „protecției” a fost acela de a crește costul produsului pentru consumatorul final din interiorul frontierelor naționale.
Globalizarea mai mult transformă, decât reduce, rolul statelor. Mai multe studii au arătat că un grad mare de deschidere către schimburi este însoțit de o implicare însemnată a statului în activitatea națională. Statele se află în fața unei provocări de a adapta acțiunile și programele lor la noile cerințe și constrângeri, fără a căuta prin aceasta să orienteze, să controleze acest nou proces.
În ciuda progreselor globalizării, politicile naționale continuă să aibă o influență determinantă asupra nivelului de ocupare și a regimului de muncă. Aceste forțe pot fi încurajate prin progresul tehnologei în transporturi și telecomunicații, în domeniul producției sau prin inovații în organizarea întreprinderilor și a muncii. Într-un mediu puternic concurențial, în care schimbările frecvente și importante au devenit regulă generală, trebuie ca societatea să cunoască și să stăpânească condițiile sale de existență, întreprinderile trebuie să prevadă și să facă față modificărilor care vor afecta piețele și propria lor poziție pe aceste piețe.
Globalizarea este un fenomen dual: este purtătoare de prosperitate globală dar este însoțită și de o creștere a riscurilor și insecurității individuale. Statul dispune de instrumente de acțiune pentru reducerea costurilor forței de muncă, pentru diminuarea modalităților de exploatare precum și de mijloace de represiune pentru a respinge atacurile celor exploatați și oprimați. Aceasta conduce la o luptă împotriva puteri piețelor prin mijloacele de distrugere a proiectelor ce vin în întâmpinarea globalizării.
Statele trebuie să vegheze ca prin dezvoltarea cooperării internaționale să se permită tuturor țărilor să coexiste în deschiderea către prosperitate viitoare reciprocă. Chiar dacă crizele economice sunt asociate procesului globalizării nu se poate afirma că, fără globalizare aceste crize ar fi fost evitate. Partizanii globalizării afirmă că aceasta induce efecte benefice la nivelul economiilor naționale, printr-o alocare mai bună a resurselor (în special a capitalului) între țări și agenți economici. Liberalizarea mișcărilor de capital a permis migrația spre zone care oferă oportunități de valorificare mai eficientă a acestuia, în virtutea rarității sale. Global, acest fenomen este pozitiv.
Economia internațională este în prezent sediul unei tensiuni tot mai vizibile între stat și piață. Globalizarea reflectă expansiunea continuă a pieței dincolo de frontiere.
Globalizarea este o realitate probabil ireversibilă și de neoprit, orice țară fiind nevoită să se interfereze cu ea. Neadaptarea la noul mediu al globalizării ar putea însemna o șansă pierdută și riscul de a pierde poziții și segmente de piață deja dobândite. Efectele globalizării sunt prezente și sub forma reducerii distanței economice între țări și regiuni, ca și între actori economici înșiși (întreprinderi, bănci, indivizi), dar și a nuanțării suveranității naționale în raport cu alte guverne, cu piața, atât la scară națională, cât și internațională. În plus, concurența între diferitele țări nu va înceta să crească, având drept consecință specializarea fiecăreia dintre ele, respectiv concentrarea asupra sectoarelor sale mai competitive.
Un alt efect al globalizării constă în tendința de a perturba oligopolurle stabile, schimbând radical „regulile jocului”, în lupta pentru avantajul competitiv între întreprinderile unei țări și între țări. Toate acestea constituie motive care au determinat asocierea între fenomenul de globalizare și un climat de instabilitate și incertitudine crescute. Globalizarea, comportă astăzi trei aspecte – un sentiment de interdependență crescută, un recul al suveranității naționale în materie de acțiune politică și un mediu înconjurător mai nesigur și mai instabil. O.N.U. admite oficial că globalizarea este însoțită de o dezvoltare inegală a economiei mondiale și de o incertitudine economică sporită.
Permițând o diviziune internațională a muncii mai adâncă și o repartiție mai eficace a economisirii, globalizarea conduce la o productivitate și un nivel mediu de viață mai ridicate, precum și la un acces mai larg la produse externe, dând consumatorilor posibilitatea de a-și procura la un cost mai mic, o gamă largă de bunuri și de servicii.
Fără îndoială, globalizarea înseamnă o mobilitate mai mare a capitalului, o creștere considerabilă a investițiilor internaționale și fluxurilor financiare, dar:
producția nu este în întregime globalizată;
în ciuda extinderii puterii economice a corporațiilor multinaționale, ponderea formării brute a capitalului la nivel global este încă mică;
vânzările totale ale filialelor amplasate în străinătate, deși au crescut enorm, nu reprezintă decât 1/5 din PIB-ul mondial calculat la costul factorilor de producție;
forța de muncă totală ocupată de corporațiile multinaționale nu reprezintă decât 8% din forța de muncă totală disponibilă la nivel mondial;
cea mai mare parte a investițiilor străine directe este concentrată într-un număr redus de țări puternic dezvoltate din punct de vedere economic;
o mare parte a investițiilor de portofoliu este plasată în tranzacții pe termen scurt.
Înainte de a ne pronunța asupra evoluției viitoare a sistemului economiei mondiale, trebuie să observăm că există câteva elemente de continuitate ale procesului globalizării care au fost ignorate în stabilirea sensului de mișcare a acestui proces. Ele ar putea fi privite și ca precondiții ale realizării integrării economice și aceste elemente sunt cel puțin următoarele:
consolidarea sistemului financiar internațional, astfel încât să nu mai provoace crizele devastatoare cu care a început să ne obișnuiască în ultimul timp;
restabilirea încrederii în dezvoltarea durabilă știind că popoarele vor fi mult mai receptive la binefacerile globalizării într-un climat de creștere și oportunități în afaceri.
înfăptuirea unor reforme structurale macroeconomice care să țină seama de particularitățile fiecărei economii și de interesele naționale;
sprijinirea națiunilor aflate în curs de dezvoltare în eforturile lor de a-și consolida instituțiile democratice, capabilă să promoveze o politică deschisă de largă cooperare economică internațională, orientată spre îmbunătățirea nivelului de trai al tuturor cetățenilor lor;
implementarea la nivel internațional a unor norme de bună conduită în afaceri, bazate pe transparență și avantaje nediscriminatorii;
combaterea corupției la toate nivelurile care subminează suportul instituțiilor guvernamentale, democrația și buna administrație;
identificarea noului rol al statului în contextul globalizării, știindu-se că aceasta a afectat grav în ultimul timp funcțiile și atributele sale.
Procesul globalizării se va intensifica în anii care vin, evoluția lui viitoare neputând fi estimată cu certitudine. Astfel, există două variante contradictorii care ar putea interveni în predicțiile asupra acestui proces. Sub impulsul forțelor pieței, procesul globalizării va fi mult mai rapid, mai susținut și mai larg decât în trecut, permițând țărilor aflate în curs de dezvoltare să reducă decalajele economice care le mei separă de statele dezvoltate, iar segmentelor celor mai sărace ale societății să se apropie de veniturile celor bogați.
Pe fondul creșterii decalajului economic dintre țările bogate și cele sărace și a sporirii nesiguranței veniturilor și locurilor de muncă, ar putea avea loc însă un proces invers celui amintit mai sus. Astfel, instabilitatea financiară la scară planetară ar crește și mai mult, sporind intensitatea și frecvența crizelor. Cea mai gravă asimetrie produsă de globalizare până acum vizează distribuția puterii economice în lume. Dacă aceasta se va menține, un mare număr de state aparținând Lumii a Treia nu vor fi capabile să se integreze efectiv în economia mondială rămânând la periferia ei.
Cu toate acestea, se exprimă speranța că globalizarea va rămâne o forță dinamică pentru creșterea si dezvoltarea economică, al cărei potențial nu a fost pe deplin confirmat. Evoluția acestui proces prezintă nu numai riscuri, dar și oportunități. O privire lucidă către un timp al speranțelor va trebui să ia în considerare atât avantajele cât și costurile, limitele și dilemele ei.
Globalizarea nu este primul obstacol în calea eforturilor și aspirațiilor omenirii (L. Son, Al. Jivan, S. Zoican – Globalizare. Teorii, realități, comentarii, Ed. Nero-G, Timișoara, 2002).
CAPITOLUL III
BLOCURILE COMERCIALE
3.1. Introducere: diviziunea comerțului internațional în blocuri
Comerțul internațional mondial este un comerț divizat în blocuri, deseori aflate în poziție de concurență, ceea ce a dat naștere unui nou protecționism. De mai multe decenii, economia mondială este sediul unor tensiuni tot mai intense între globalizarea crescândă a economiilor, pe de o parte, și persistența unui cadru politic de decizie format din state și națiuni, pe de altă parte.
Încheierea de acorduri cu țări vecine antrenează o disciplină în materie de politică economică și are drept obiectiv compensarea colectivă, la scară regională, a pierderii de autonomie națională, fiecare țară sperând să redobândească, la nivelul noii uniuni, puterea de influență pe plan național. Dorința de integrare este motivată și de căutarea unor piețe sigure, mai ales pentru țările mici, sau de frustrarea țărilor mai mari de lipsa unui real progres în liberalizarea multilaterală. Unul dintre motivele importante într-o decizie de integrare este acela că aranjamentele comerciale regionale pot facilita un progres mai rapid în economia mondială față de dificilele discuții multilaterale, dacă sunt axate pe componentele dinamice ale comerțului global. În general, efectele economice ale aranjamentelor comerciale regionale din punctul de vedere al restului lumii pot apărea ca pozitive, dacă lumea beneficiază de efectele creșterii regionalizării, contracarând eventuale pierderi inițiale. Mulți specialiști în domeniu subliniază interesul comunității internaționale în regionalism, considerat un mijloc mai rapid decât multilateralismul de a ajunge la un comerț liber global.
Țările sunt mai receptive la acordurile regionale decât la cele multilaterale, fapt demonstrat de gradul ridicat de liberalizare în comerț, servicii în cadrul unor blocuri comerciale, precum U.E. Aceste acorduri comerciale regionale pot servi ca suport pentru negocieri multilaterale. Cele mai multe țări doresc să formeze coaliții, alianțe, dar cu parteneri aleși de ei, cu care sunt similari din punct de vedere al dezvoltării, politicilor economice, ceea ce nu este posibil în condițiile negocierilor multilaterale. Sistemul comercial multilateral este necesar, totuși, pentru promovarea unui cadru în ceea ce privește comerțul liber, inclusiv dintre diferitele blocuri și țările care nu sunt membre ale vreunui acord internațional.
Fără a situa, în mod explicit, regionalizarea într-o perspectivă a globalizării, GATT și OMC au căutat o posibilitate de accelerare a liberalizării schimburilor, precum și un risc cât mai redus de fragmentare a lumii în blocuri. Teoria economică a integrării are o abordare rezervată în privința procesului de integrare regională, câștigul pentru țările din zonă depinzând de balanța dintre
„efectele de creare de comerț” și „efectele de deturnare de comerț”, incidențele pentru restul lumii nefiind de la sine înțeles pozitive. Efectele negative se agravează dacă zona în cauză atinge „statutul” marilor țări și se comportă ca un bloc comercial care își folosește politica comercială pentru a maximiza propria bunăstare, în detrimentul celorlalte țări ale lumii. Pe această bază, GATT se opune, în principiu, discriminării comerciale. Ideea potrivit căreia discriminarea este un lucru rău are, încă, statutul unei legi internaționale (P. Lindert – Economie internationale, Ed. Economică, Paris, 1997). Un principiu fundamental al GATT este acela că obstacolele comerciale trebuie să fie reduse în mod egal și fără discriminare, spre profitul tuturor partenerilor comerciali străini. Prevederile articolului XXIV al GATT reflectă această neîncredere față de integrarea regională, care este acceptată, dar numai dacă conduce la o mai amplă liberalizare a economiei mondiale.
Globalizarea este însoțită de o integrare economică și de o cooperare instituțională regională. În acest context, se pun multiple întrebări. Ce relații întrețin aceste două mișcări, de globalizare și regionalizare? Care sunt fundamentele economice, instituționale, socio-politice ale tendinței de regionalizare? Se justifică teama față de un regionalism închis?
Regionalizarea, ilustrată de evoluția UE, NAFTA, sau alte acorduri de cooperare economică regională, nu este în contradicție cu procesul de globalizare. Sistemul multilateral și regionalismul, au în realitate o interacțiune complexă, după crearea GATT, cele două procese dezvoltându-se în paralel. Dezbaterea asupra dialecticii globalizare – regionalizare s-a concentrat mai mult pe probleme de politică comercială, dacă acordurile regionale întăresc sau ruinează sistemul liber al schimburilor internaționale. În prezent, această interacțiune este în general pozitivă: acordurile regionale au favorizat liberalizarea schimburilor.
Noțiunea de regionalism economic se poate interpreta drept voința politică a guvernelor de a favoriza dezvoltarea legăturilor economice internaționale cu țări apropiate din punct de vedere geografic, ca urmare a negocierilor cu privire la crearea de zone de liber – schimb, de uniuni vamale sau de orice acord preferențial de comerț (uniuni economice și monetare), prin eliminarea barierelor din calea schimbului reciproc de bunuri, servicii, capitaluri și forță de muncă.
Definițiile cele mai simple se referă la regionalismul „închis” și regionalismul „deschis”. Pentru unii economiști, UE ar fi un exemplu de regionalism închis, care vizează liberalizarea economică pentru o mare piață protejată, întărită printr-o putere centralizată și ierarhizată și, printr-un regim intern comun, bazat pe reguli și condus prin intermediul unor structuri instituționale solide, având obiective atât socio-politice cât și economice. Potrivit altor analize, regionalismul moderează naționalismul economic și duce la transparența și reglementarea comerțului. Noțiunea de regionalism deschis a fost dezvoltată în cadrul APEC (Forumul de Cooperare Asia- Pacific) și este vorba despre o integrare economică – regională fără discriminare împotriva lumii a treia.
În ultimele trei – patru decenii, regionalismul s-a generalizat și diversificat la scară planetară, sub forme tot mai variate. Acorduri de liberalizare regională au apărut pe toate continentele. Dincolo de formele tradiționale se dezvoltă forumuri de discuție, antrenând dialoguri între guverne și sectoare private, sau se elaborează inițiative multilaterale de liberalizare.
În acest context, regionalismul poate răspunde unor motivații diverse:
● să fie expresia – mai mult sau mai puțin pregnantă – a unei comunități de interese politico – economice;
● să releve – de o manieră mai diplomatică – o putere (medie sau mare) la scară regională;
● să ancoreze – de manieră ireversibilă – alegerile de politică economică în interior, prin constrângerea instituțională a integrării regionale;
● să exploreze economiile de scară și câștigurile din specializarea la nivel regional;
Crearea Uniunii Europene răspunde – după Comunitatea Tratatului de la Roma – primului caz. Experiența integrării europene se bazează pe o puternică cooperare politică, de natură să
permită acceptarea constrângerilor unei interdependențe regionale sporite. Uniunea apare ca un „laborator de gestiune a interdependenței economice” (P. Jacquet – Regionalisation et monteé des blocs regionaux, Problemes economiques, nr. 2565, 1998). În plus, creșterea acestei interdependențe a fost dorită de către părinții fondatori ai Comunității, din motive de securitate colectivă și pentru a permite reconcilierea durabilă a Franței cu Germania și a aliaților lor. Grija de integrare în uniune, manifestată de țările Europei Centrale și de Est, relevă în principal primul motiv și, parțial, al patrulea obiectiv: ele văd în ancorarea la Vest cea mai bună garanție a securității și a protecției lor împotriva unui vecin din Est, considerat încă incomod.
Acordul NAFTA și participarea activă la lucrările APEC par să evidențieze, ca prioritate pentru politica americană, o strategie de putere, prin care se urmărește păstrarea accesului la piețe. Însăși dimensiunea pieței SUA îndepărtează orice apropiere cu ideea că aceasta ar urmări crearea unei veritabile comunități de interese cu mult mai micul lor vecin din Sud. În cazul Mexicului, al treilea motiv pare să predomine: strategia regională în cadrul NAFTA constituie semnalul alegerii acestei țări spre deschidere – utilizată ca sursă de beneficiu economic și ca o garanție a regăsirii credibilității pe plan național. China poate, de asemenea prin participarea sa activă în cadrul APEC , să urmărească, dincolo de slăbirea diplomatică a Taiwanului , și o garanție de inserție regională care să-i deschidă accesul la piețele dinamice din zonă, la investițiile din regiune.
Acestor motivații variate le corespund mai multe forme de integrare regională, care se constituie în tot atâtea experiențe de cooperare regionala, mai mult sau mai puțin comparabile unele cu altele, mergând de la simplul cadru diplomatic pe care îl constituie APEC-ul la constituirea de zone de liber schimb, precum NAFTA sau ASEAN (Asociația Națiunilor din Asia de Sud – Est), de piețe comune, ca MERCOSUR (Piața Comună a Sudului), sau de uniuni economice și monetare, precum UE.
Comerțul internațional va miza atât pe blocuri comerciale internaționale, cât și pe sisteme comerciale multilaterale, țările individuale optând pentru dublul angajament privind liberalizarea comerțului: prin acorduri regionale și prin acorduri multilaterale.
3.2. Tipuri de blocuri comerciale
Cazul cel mai simplu este cel al doua, trei sau mai multor țări care elimină toate barierele tarifare din calea schimburilor lor reciproce, dar mențin importante bariere tarifare cu restul țărilor lumii. Numele care se dă acestor acorduri este de uniune vamală, piață comună, zonă de liber schimb. Unele grupări regionale nu aplică decât discriminări comerciale, în timp ce altele utilizează și alte forme de discriminare între membrii lor și exterior, devenind națiuni aproape unificate.
Uniunile regionale se pot grupa, în principal, după două criterii:
● criteriul geografic;
● criteriul naturii uniunii regionale.
Potrivit primului criteriu, uniunile regionale se grupează după spațiul geografic în care se constituie: european, american, asiatic, african.
Potrivit celui de-al doilea, se disting mai multe tipuri de blocuri economice, acestea progresând spre o integrare crescândă, așa cum este ilustrat în figura 3.1.1.1.
Fig. 3.1
Tipuri de blocuri comerciale
Zona de liber schimb – Se caracterizează prin două trăsături fundamentale:
● țările membre suprimă toate barierele comerciale între ele, mărfurile circulând liber în interiorul zonei;
● păstrează barierele lor naționale, particulare – respectiv tariful lor vamal – în schimburile lor cu lumea exterioară.
Într-o astfel de zonă se continuă supravegherea frontierelor dintre țările membre, pentru a impozita sau interzice schimburile care ar putea evita barierele mai ridicate, din unele țări membre, intrând sau ieșind din zonă, acolo unde barierele sunt mai scăzute.
Un exemplu de zona de liber schimb este reprezentat de Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) creată în 1960. Un alt exemplu este oferit de zona de liber schimb nord-americană
(NAFTA), care a demarat oficial la începutul lui 1994.
Uniunea vamală, în cadrul căreia:
● țările membre suprimă între ele toate barierele comerciale;
● prin adoptarea unui ansamblu comun de bariere exterioare, se elimină necesitatea unei supravegheri vamale la frontierele interne. Se realizează armonizarea legislației în materie vamală.
Comunitatea Economică Europeană a inclus, între 1957 și 1992, alături de alte acorduri, o astfel de uniune vamală.
C. Piața Comună – constituie o uniune vamală în care țările membre permit libera circulație a factorilor de producție (forță de muncă și capital) între ele.
Uniunea Europeană a devenit piață comună în 1992.
D. Uniunea Economică și Monetară, în care țările membre realizează unificarea politicilor economice, bugetare, monetare și sociale, alături de politici comerciale și de politici de imigrare și de emigrare a forței de muncă.
Prima uniune economică s-a constituit în 1921 între Belgia și Luxemburg, Uniunea Europeană devenind Uniune Economică și Monetară în anul 2002.
Primele două tipuri de blocuri economice nu sunt decât simple blocuri comerciale care au eliminat, în întregime, obstacolele explicite din calea schimbului dar păstrează obstacolele naționale legate de mișcările de capital și de forțe de muncă precum și autonomia politicilor monetare și bugetare naționale.
3.3. Efectele creării uniunilor vamale
3.3.1. Impactul acordurilor comerciale regionale asupra schimburilor mondiale
Tentația de a impune taxe vamale este foarte mare pentru guvernul fiecărei țări. Acestea constituie o sursă de venituri bugetare și, în același timp, permit asigurarea protecției intereselor particulare ale diferitelor ramuri industriale sau ale producătorilor de bunuri direct concurate de importuri similare. Între avantajele foarte mari ale liberului schimb și tentațiile protecționismului, un număr ridicat de țări au optat pentru un compromis: semnarea de diverse acorduri multilaterale cu scopul reducerii efectelor discriminatorii din comerțul internațional. Cel mai vast și cel mai important dintre aceste acorduri a fost GATT. Acesta a urmărit limitarea intervențiilor guvernamentale care îngrădesc liberul schimb. GATT a vizat liberalizarea activităților comerciale și crearea unui cadru administrativ pentru negocierea de aranjamente comerciale multilaterale. După formarea GATT au fost întreprinse un număr mare de negocieri, care au condus la importante reduceri tarifare.
Principiul nediscriminării este un aspect implicit pentru majoritatea acordurilor internaționale. SUA acordă multor țări un statut cunoscut drept „clauza națiunii celei mai favorizate” (CNF): aceasta garantează că exportatorii altor țări nu vor fi supuși unor taxe vamale mai ridicate decât țările care plătesc taxele cele mai scăzute. Aceasta înseamnă că toate țările care se bucură de clauza națiunii celei mai favorizate plătesc aceleași taxe vamale. Reducerile tarifare în cadrul GATT comportă întotdeauna clauza națiunii celei mai favorizate, sistemul comercial multilateral bazându-se întotdeauna pe principiul nediscriminării între state. De aceea, excepțiile CNF sunt strict încadrate:
fie într-un obiectiv de ajutorare a țărilor în curs de dezvoltare (de exemplu, sistemele de preferințe generalizate);
fie în cazul unei integrări regionale care permite mai multor state să pună în aplicare acorduri de liber schimb sau de uniuni vamale. În situațiile în care națiunile încheie acorduri preferențiale de comerț, taxele vamale pe care ele le aplică la importurile reciproce de produse sunt mai scăzute decât cele prelevate pentru aceleași produse, provenind din alte țări.
Se pune problema cunoașterii dacă reducerile preferențiale ale taxelor vamale, prin formarea
de uniuni vamale, sunt un lucru bun, la fel cu o reducere generalizată a acestora. Măsura în care discriminarea comercială este pozitivă sau negativă depinde de termenul de comparație. Dacă este comparată cu o politică de liber schimb, impunerea de noi bariere, discriminatorii la importurile provenind din anumite țări este, de obicei, la fel de dăunătoare, ca și taxele vamale obișnuite.
La prima vedere, s-ar părea că o uniune va conduce, implicit, la creșterea bunăstării, iar crearea unei zone de liber schimb reprezintă un pas spre realizarea schimbului liber, la scară mondială. Ideea că bunăstarea totală poate fi sporită prin eliminarea restricțiilor comerciale în interiorul unui grup de țări se află la baza articolului XXIV al GATT, care permite exceptarea de la principiul nediscriminării, a uniunilor vamale, zonelor de liber schimb și acordurilor ce conduc la o anumită formă de integrare. Cu toate acestea, nu este obligatoriu ca liberul schimb, sub forma uniunilor vamale sau altor tipuri de integrare regională, să conducă la creșterea bunăstării.
În domeniul comerțului internațional problema discriminării apare prin constituirea unui bloc comercial, respectiv eliminarea barierelor vamale numai între anumite țări, plecând de la tarife vamale uniforme (aceleași tarife, independent de țara de origine), poate spori sau reduce bunăstarea la nivelul țărilor membre și al economiei mondiale ]n ansamblu. Analiza surprinde două idei contradictorii:
potrivit unei prime abordări, crearea unei uniuni vamale sau a unei zone de liber schimb poate releva un avantaj, fiind un pas în direcția liberului schimb complet. Pornind de la un ansamblu de bariere comerciale în fiecare națiune și dacă un grup de țări suprimă aceste obstacole între ele, în mod logic, piedicile în calea schimburilor lor comerciale sunt mai slabe. Această idee se apropie de liberul schimb, constituirea blocului comercial conducând la intensificarea schimburilor și creșterea bunăstării mondiale.
putem aduce motivații în baza cărora crearea unui bloc și liberalizarea schimburilor interne poate constitui un efect negativ, pentru ansamblul comerțului internațional. Prin crearea blocului comercial consumatorii se îndreaptă spre surse de aprovizionare cu un cost mai ridicat, blocul încurajând o protecție costisitoare în interiorul lor. În situația opusă, o taxă vamală uniformă pentru toate importurile are meritul de a incita consumatorii să efectueze o parte din cumpărăturile lor din sursa cea mai puțin scumpă. Astfel, discriminarea comercială poate fi un lucru bun sau un lucru rău.
3.3.2. Efectele statice ale uniunilor vamale
Într-o lume cu concurență pură și perfectă și randamente constante, în lipsa economiilor de scară, liberul schimb generalizat este cea mai bună soluție de alocare a factorilor de producție. Țările grupate într-o uniune vamală înlătură restricțiile comerciale dintre ele și pun în aplicare o politică comercială unică față de cei care nu sunt membrii (un tarif extern comun). În măsura în care unitatea vamală menține taxele vamale în raport cu alte state, ea nu poate corespunde decât unei soluții mai puțin bune decât liberul schimb.
Încheierea unui acord comercial regional perturba profund economiile țărilor membre și, uneori, pe cele ale unor țări terțe căci ea antrenează o modificare a prețurilor relative ale multor produse. Aceste modificări de preț induc modificări în prețurile factorilor și în pozițiile concurențiale. În consecință, acest tip de acord influențează, într-un mod deosebit de complex, bunăstarea economică a diverselor grupuri din țările respective, în calitate de consumatoare și de beneficiare de venituri.
În anii 1950, o serie de autori (J. Viner, J.E. Mead) au arătat că formarea unei uniuni vamale dă naștere unor efecte specifice asupra bunăstării economice a țărilor și, această preocupare a rămas la baza analizei acordurilor comerciale regionale. S-au identificat două efecte cu implicații contradictorii, cel mai important fiind cel de creare a unui schimb între statele membre, ca răspuns la eliminarea reciprocă a barierelor tarifare. Pentru descrierea acestor două efecte se folosesc termenii: creare de comerț și deturnare de comerț.
Deturnarea de comerț reprezintă transferul unei producții a unei surse de aprovizionare cu cost redus situată în afara unui grup acoperit printr-un acord comercial regional, spre o sursă de aprovizionare cu cost ridicat, într-o țară membră a grupului. Al doilea tip de efect asupra schimburilor respectiv crearea de comerț este un transfer de producție de la o sursă internă cu cost ridicat la o sursă cu cost mai puțin ridicat, aparținând aceluiași grup regional.
Distincția privește doar caracterul discrimnatoriu al liberalizării, în interiorul unui acord comercial regional. În anumite cazuri acesta are influență asupra piețelor de mărfuri, în același mod ca și o liberalizare nediscriminatorie dar deturnează, în alte cazuri, fluxurile de schimburi, din direcția pe care ar fi luat-o în absența discriminării. Când crearea de curente de schimburi este predominantă toți membrii grupului obțin profit și lumea întreagă beneficiază, chiar dacă restul lumii pierde (fie numai pe termen scurt). Dacă deturnarea curentelor de schimburi este predominantă, unul din membrii pierde obligatoriu, cei doi vor avea pierdere netă, și atât restul lumii, cât și membrii grupului vor pierde.
Dacă, atunci când o țară trece de la un protecționism nediferențiat la uniunea vamală, apare un curent comercial cu unul din membrii uniunii, curent care nu exista înainte (nici cu un membru, nici cu o țară terță), formarea uniunii vamale este benefică și este vorba de o uniune cu creare de trafic.
Dacă, din contră, intrarea țării în uniune se traduce prin înlocuirea unui curent de import al țării, de la o țară terță, printr-un curent de import de la o țară membră, există un efect de deturnare de trafic.
Deturnarea are urmări mai puțin benefice, cel puțin în termeni de alocare optimă a factorilor la nivel mondial. Spre exemplu, o țară A care aplică aceeași taxă vamală tuturor țărilor, se aprovizionează dintr-o țară C pentru că aceasta produce bunul respectiv la costul cel mai mic. Cumpărând dintr-o țară nouă B (din uniunea vamală), țara A importă dintr-o țară care are un cost mai ridicat decât țara C. Țara A este deci la originea unei alocări ineficiente a resurselor pentru că favorizează activitatea unei ramuri neconcurențiale. Prețul la import crește (B este mai scumpă decât C), dar taxa vamală scade, chiar dispare. Efectul final asupra bunăstării consumatorilor este ambiguu, pentru că prețul autohton este supus unor influențe contrare.
Deturnarea de comerț modifică fluxurile comerciale dinspre țările nemembre spre țările membre, ca urmare a taxei discriminatorii practicată de către uniune. Efectul net al uniunii vamale depinde de raportul dintre crearea de comerț și deturnarea de comerț.
Prin definiție se presupune că deturnarea de comerț este dăunătoare, în timp ce crearea este benefică, deoarece aceasta din urmă reprezintă substituția producției interne ineficientă (cu cost mai mare cu producția eficientă a țării partenere regional). Aceasta crește bunăstarea membrilor și a lumii în ansamblu. Deturnarea de comerț presupune și un cost al bunăstării datorită faptului că implică substituția producției eficiente a unei a treia țări cu producția ineficientă a țării partenere.
O evaluare adecvată a efectelor bunăstării trebuie să ia în calcul și latura consumului, efectele creării și deturnării de comerț reflectându-se în creșterea sau scăderea surplusului consumatorului. Atunci când consumatorii au posibilitatea să substituie bunurile naționale, mai scumpe, cu bunuri străine importate, mai ieftine, surplusul lor va creste. Invers, atunci când ei sunt forțați să consume bunuri mai scumpe provenind din cadrul uniunii vamale, în defavoarea bunurilor mai ieftine din țările membre, ei vor suferi o pierdere de surplus. În general efectele totale ale creării de comerț și deturnării de comerț ar trebui să țină seama de schimbările atât în producție, cât și în consum.
Efectele eliminării barierelor tarifare dintre parteneri asupra bunăstării depind, mai ales de situațiile de regim vamal ante si post-uniune. Se consideră următoarele două cazuri:
crearea blocului comercial este costisitoare, ca urmare a multiplelor schimburi deturnate de la furnizorii cu cost redus spre furnizorii cu cost ridicat;
crearea blocului comercial este favorabilă pentru că ea încurajează schimburile cu partenerul care are cel mai scăzut cost.
Exemplu: crearea și deturnarea schimburilor comerciale legate de integrarea într-o uniune
vamală: piața automobilelor importate de țara A.
Se presupune că înainte de constituirea uniunii vamale, țara A avea o taxă vamală uniformă, la importul automobilelor, de exemplu, 3.000€, fapt ce ridică costul automobilelor importate din țara C de la 19.000€ la 22.000€. Dacă ar cumpăra automobile din țara B, consumatorul din țara A ar trebui să plătească 23.000€, ceea ce îl determină să nu opteze pentru țara B. Importând 10.000 de mașini, țara A prelevează venituri totale din taxe vamale de 30 milioane de euro.
Prin integrarea țării A în uniunea vamală, ea va elimina toate barierele tarifare la importul produselor provenind din uniune și păstrează vechile taxe vamale asupra bunurilor importate din surse exterioare, dar mai puțin scumpe (țara C). Prețurile automobilelor țării B nu se ridică decât la 20.000€ (față de 20.000€ plus 3.000 € taxe vamale), și în consecință, automobilele din țara B vor înlocui toate importurile anterioare de automobile efectuate de țara A. Cumpărătorii din A, în noua situație de preț, mai mic (de la 22.000€ la 20.000€), vor cumpăra mai multe automobile de import din țara B. Astfel, importurile inițiale de 10000 de automobile din țara C cu costul cel mai redus sunt înlocuite, în totalitate cu importuri de la noi parteneri comerciali din cadrul uniunii (țara B). Cumpărătorii țării A se găsesc într-o situație mai bună iar achiziția se suplimentează cu un număr de 5000 de automobile care, pe de altă parte, aduc câștiguri naționale, întrucât noul preț permite o creștere a cererii ei, aceasta deturnând schimburi comerciale de 10.000 de mașini care, în loc de a proveni de la furnizorul cel mai puțin scump, sunt importate de la țara parteneră, conducând la costuri suplimentare. În acest caz, pierderea depășește câștigul, generând astfel o pierdere netă.
Situația expusă este ilustrată grafic prin figura 3.2.
. Fig. 3.2 Evidențierea efectului de deturnare de comerț
Câștigul național = ½ * (22.000 – 20.000) * (15.000 – 10.000) = 5.000.000 €
Pierderea națională = (20.000 – 19.000 ) * 10.000 = 10.000.000 €
Pierderea netă = 10.000.000 – 5.000.000 = 5.000.000 €
Efectul de creare de schimburi conduce la obținerea unui câștig net. În acest caz, prețul din țara B nu este cu mult mai ridicat decât prețul cerut de furnizorii din țara C. Eliminarea taxei vamale pentru automobilele din țara parteneră B generează importuri suplimentare de 9.000 de astfel de automobile și aduce un câștig de, legat de crearea de schimburi. 10.000 de astfel de automobile continuă să fie aprovizionate de la sursa de aprovizionare cea mai puțin scumpă (țara C), dar această deturnare de schimburi costă mai puțin decât în exemplul anterior. Situația este reprezentată grafic în figura 3.3.
Fig. 3.2 Evidențierea efectului de creare de comerț
Astfel, efectele nete sunt:
Câștigul național = ½ * (22.000 – 19.100) * (19.000 – 10.000) = 13.500.000 €.
Pierderea națională = (19.100 – 19.000) * 10.000 = 1.000.000 €.
Câștigul net = 12 500 000 €
La nivelul țării A se pot se pot evidenția două efecte de bunăstare:
–un câștig în termeni de bunăstare, născut din crearea de schimburi (în cazul nostru, din schimbul a 5.000 de autoturisme suplimentare). Crearea de schimburi este volumul net de noi schimburi generat prin formarea blocului comercial. Ea este la originea celor două tipuri de câștiguri pentru economia țării: câștigurile legate de consumul suplimentar de produse, câștigurile legate de înlocuirea unei producții autohtone, cu cost ridicat, prin producția cu cost scăzut a unui partener.
–o pierdere de bunăstare, datorită deturnării de schimburi a 10 000 de autoturisme.
Deturnarea de schimburi este volumul de schimburi deturnat de la exporturile externe, cu cost scăzut, în profitul exportatorilor parteneri în cadrul blocului, al căror cost este mai ridicat. El antrenează pierderea națională.
Rezultatul general este următorul: câștigurile provenite dintr-o uniune vamală sunt legate de crearea de schimburi și pierderile sunt legate de o deturnare de schimburi.
Efectul net asupra bunăstării, respectiv câștigul datorat creării de schimburi, diminuat cu pierderea datorată deturnării de schimburi, poate fi pozitiv sau negativ. În primul caz predomină pierderea datorată deturnării de schimburi, dar câștigul datorat creării de schimburi ar predomina dacă noii parteneri ai uniunii vamale, precum țara B, ar fi fost fabricanții cu costul cel mai scăzut din lume, cum presupune cel de-al doilea. Dacă ei pot oferi automobile aproape la fel de ieftine, ca și mașinile din țara C, deturnarea clienților de la acest furnizori nu va conduce la un cost foarte ridicat. Al doilea caz, presupune că, pentru fiecare dintre cele 10 mii de automobile returnate, costul datorat deturnării schimburilor, nu este decât de 1.000 de euro. În același timp, în acest caz, schimburile create sunt substanțiale. Eliminarea taxei vamale de 3.000 de euro pentru importul din țara B face ca prețul importurilor să scadă de la 22.000 de euro (vechi preț al automobilelor din țara C importate cu taxa vamală) la 19.100 de euro (prețul automobilelor din țara B fără taxă vamală), ceea ce înseamnă un câștig substanțial. În cel de-al doilea caz, uniunea vamală aduce un câștig național și mondial net asupra schimburilor de acest tip de automobile. Studiind cazul unui bun unic pe cele două figuri se pot identifica condițiile pe care câștigurile depășesc pierderile. Câștigurile ocazionate prin crearea de schimburi sunt cu atât mai mari cu cât: diferența între costurile în țară și costurile în țările partenere este mai mare, diferența între costurile partenerului și cele ale lumii exterioare este mai mică, curba de cerere de import este mai elastică. Astfel, cazul cel mai favorabil de creare de schimburi este cel care corespunde taxelor vamale ridicate înainte de formarea uniunii, la costuri care, undeva în cadrul uniunii, sunt aproape le fel de slabe ca cele ale lumii exterioare și la cereri de importuri elastice. Invers, cazul cel mai puțin favorabil de deturnare de schimburi este cel care corespunde unor cereri de importuri inelastice și la costuri ridicate în cadrul noii uniuni vamale.
Din analiza parțială a echilibrului nu putem aprecia foarte exact efectele potențiale ale uniunii vamale asupra bunăstării, dar nu trebuie omis impactul unor factori ai efectelor uniunii vamale supra bunăstării:
■ Mărimea taxelor afectează intensitatea efectului creării de comerț. Taxele ridicate înaintea formării uniunii, în raport cu viitoare țări membre, cresc probabilitatea creării de comerț și a obținerii de beneficii prin crearea uniunii vamale;
■ Cu cât proporția importurilor ante-uniune, în totalul consumului, este mai mică, respectiv proporția bunurilor indigene mai mare, cu atât este mai redusă probabilitate ca formarea uniunii vamale să genereze pierdere pentru membrii săi. Aceasta se bazează pe faptul că înlocuirea produselor autohtone cu produse din țările membre determină crearea de comerț, iar înlocuirea lor cu bunuri originare din țările nemembre determină deturnarea de comerț. Cu cât este mai mică importanța relativă a țărilor nemembre, cu atât sporesc șansele unor efecte de creare de comerț.
■ Cu cât structurile producției în țările membre sunt mai competitive, cu atât sunt șanse mai mari ca bunăstarea acestor țări să crească. Aceasta se bazează pe ipoteza că este mai probabilă crearea de comerț între țări cu structuri similare ale producției, deoarece aceste țări tind să înlocuiască producția autohtono mai puțin eficientă cu importuri din țările membre. Mai mult, cu cât este mai mare diferența între costurile de producție pentru bunuri similare, cu atât mai mari vor fi câștigurile obținute din uniunea vamală (diferența de costuri va mări posibilitățile de alocare a resurselor și de creare de comerț). Pe de altă parte, dacă structurile de producție ale țărilor sunt complementare, formarea uniunii vamale va duce la înlocuirea bunurilor țărilor membre cu bunuri mai ieftine din punct de vedere al costului, din țările nemembre.
■ Cu cât dimensiunea uniunii (suprafață, număr de țări) este mai mare, cu atât probabilitatea ca efectele de creare de comerț să depășească efectele de deturnare de comerț este mai mare, deoarece este mai mare probabilitatea ca țările cu costurile de producție cele mai mici să fie incluse în uniune. În cazul extrem în care uniunea vamală înglobează întreaga lume, rezultatul va fi liberul schimb generalizat, fără nici un efect de deturnare de comerț. Țările mici var câștiga mai mult decât țările mai mari atunci când devin membre ale uniunii, ca urmare a impactului dimensiunii pieței asupra posibilităților de realocare a producției și a dezvoltării economiilor de scară.
■ În aprecierea efectelor de bunăstare un rol important joacă și costurile transportului. Cu cât costurile transportului între țările membre sunt mai mici, cu atât beneficiile din uniunea lor vamală vor fi mai mari. De aceea, este de așteptat ca țările vecine să aibă șanse mai mari să formeze o uniune vamală benefică, decât țările depărtate. Costurile transportului și ale altor sisteme de comunicație sunt factorul principal în formarea așa-numitelor blocuri comerciale naturale. Liberalizarea comerțului în cadrul unor astfel de tipuri de blocuri, va da naștere unor fluxuri comerciale interregionale, mărind în acest fel câștigurile obținute din formarea blocurilor.
În concluzie, crearea de comerț, în general, este de așteptat să fie mare atunci când țările membre ale uniunii au niveluri similare de dezvoltare, costuri mici de transport, au un volum de comerț intraregional important și un nivel scăzut de protecție externă (L. Son în I. Popa, N. Sută – Cadrul multilateral al comerțului internațional, Editura Economică, București, 2000).
3.3.3. Modificarea de comerț și efectul asupra raportului de schimb
Efectele de creare și deturnare de comerț nu sunt singurele care pot fi evidențiate. Asupra fluxurilor comerciale se poate manifesta și un efect terțiar, care nu se datorează tarifului vamal discriminator al unei uniuni în raporturile sale cu alte țări din economia mondială. Efectul de modificare al comerțului cu restul țărilor ca urmare al înlocuirii unui set de taxe cu altul, este denumit de Horn (L. Son în I. Popa, N. Sută – Cadrul multilateral al comerțului internațional, Editura Economică, București, 2000) drept modificare de comerț. Acest efect este diferit de deturnarea de comerț, care se bazează pe discriminarea prețului și diminuează volumul comerțului cu restul lumii. Efectul modificării de comerț nu se bazează pe discriminarea prețului și poate presupune un rezultat pozitiv sau negativ, respectiv poate duce atât la creșterea, cât și la scăderea comerțului cu restul lumii.
Pentru exemplificare se consideră trei țări: Canada, Japonia și SUA, între care schimburile se desfășoară în modul următor: inițial, SUA și Canada fac un schimb reciproc de automobile, fiecare având, în mod independent, astfel de schimburi și cu Japonia. După formarea uniunii vamale, Canada și SUA introduc un tarif extern comun la automobilele importate din afara uniunii (Japonia). Formarea uniunii determină o reducere în volumul de schimb cu Japonia, respectiv se poate evidenția efectul de deturnare de comerț. Autorii propun, în continuare, o împărțire a automobilelor în două categorii: mari și mici. SUA și Canada fac schimb reciproc de automobile mari și fiecare, cu automobile mici, în relațiile cu Japonia. Uniunea vamală are ca rezultat o creștere a comerțului cu automobile mari între SUA și Canada. Natura schimbului în SUA, Canada și Japonia se modifică, astfel, din nou. Efectele asupra bunăstării sunt aceleași ca și în cazul deturnării de comerț, deoarece Japonia produce un înlocuitor al bunului produs în cadrul uniuni. Dacă producătorul american de automobile încheie contracte de cooperare sub formă de subcontractare pentru realizare și importul de motoare din Japonia și de caroserii din Canada, în condițiile uniunii vamale între SUA și Canada, nu vor mai fi taxe pentru caroserii. Consecința va fi o creștere a importurilor de caroserii din Canada ceea ce va duce la creșterea importurilor de motoare (complementare caroseriilor) din Japonia, chiar dacă pentru motoare se va plăti în continuare taxe vamale. Acest efect de intensificare a comerțului cu Japonia este o modificare de comerț în sens pozitiv.
Exemplul subliniază importanța gradului de substituție și complementaritate între bunuri, în determinarea măsurii în care efectul modificării de comerț va diferi de efectul de deturnare de comerț. Concluzia logică care se impune este că, cu cât proporția schimbului între țările uniuni vamale bazat pe produse diferențiate complementare, este mai mare, cu atât încorporarea efectului modificării de comerț în efectul deturnării de comerț va fi mai importantă.
Această analiză a omis orice efect al uniunii vamale asupra raportului de schimb. Acesta se poate modifica, atât în cadrul uniunii, cât și în cadrul țărilor membre și nemembre. Chiar și în cazul în care nu se modifică raportul de schimb cu lumea exterioară, în momentul în care este afectat raportul de schimb în interiorul uniunii, schimburile vor avea un impact asupra distribuției bunăstării între țările membre.
3.3.4. Efectele dinamice ale uniunilor vamale
Pe lângă efectele cu impact static, fondarea unei uniuni vamale are, de asemenea, efecte dinamice:
● Creșterea taliei pieței se afla la originea economiilor de scară;
● Prezența unei piețe mai vaste favorizează lansarea de produse noi, chiar crearea de întreprinderi noi și înnoirea structurii și calității ofertei;
● Diminuarea barierelor, respectiv deschiderea piețelor facilitează operațiunile de creștere internă și externă prin achiziții și fuziuni între firme din spațiul integrat. Aceste efecte dinamice constituie una din multiplele căi prin care uniunea vamală sau orice altă formă de integrare poate influența rata de creștere a țărilor participante.
Printre modalitățile prin care integrarea poate afecta rata de creștere se numără economiile de scară, intensificarea concurenței, stimularea investițiilor și tehnicilor de schimb. Analiza acestor efecte dinamice nu este una simplă, în jurul lor menținându-se un anumit grad de controversă.
Economiile de scară
Existența economiilor de scară reprezintă o sursă suplimentară de câștig din liberul schimb și un argument pentru liberalizarea comerțului. Economiile de scară sunt un factor relevant în determinarea efectelor liberalizării comerțului regional (sub forma uniunilor vamale) sau a altor forme de integrare economică (asupra bunăstării). Economiile de scară conduc la o scădere a costului mediu de producție, pe măsură ce producția crește.
Pentru exemplificare presupunem că avem două țări mici, țara de origine A și țara străină B, care vor forma o uniune vamală și că ambele guverne apelează la protecția tarifară, așa încât, înainte de uniune, ambele țări produc bunul X. În fiecare Țară, industria bunului X se confruntă cu o scădere a costului mediu. Protecția tarifară ridicată din fiecare țară încurajează producția autohtonă până la nivelul în care costul mediu egalează prețul. Țara A produce o anumită cantitate din bunul X la un preț prohibitiv determinat; la rândul ei țara B are o anumită producție din bunul X în condițiile unui preț distinctiv. Valoare costului mediu în cele două țări (inclusiv taxa vamală prohibitivă) nu coboară la nivelul prețului mondial. Aceasta înseamnă că nici o țară nu-și poate exploata economiile de scară, astfel încât să devină competitivă pe plan internațional.
După formarea uniunii vamale, întreaga producție a bunului X se mută în țara străină B care produce mai ieftin(are un avantaj de preț). Creșterea producției țării B necesită un nivel mai redus de suport sub formă de tarif extern comun și astfel prețul bunului X produs pe piața țării B se va ridica la nivelul prețului mondial la care se adaugă acest tarif extern comun. În țara de origine, A, producția bunului X a încetat. Prin efectul de creare de comerț, consumatorii din țara A se reorientează spre furnizorul mai ieftin din țara parteneră. Țara de origine A, pe de-o parte, va beneficia de un câștig din crearea de comerț iar consumatorul, pe de altă parte se va bucura de creșterea cantității consumate. În țara străină B, consumul s-a extins și totodată această țară va beneficia de reducerea costurilor medii odată cu creșterea producției ca urmare a uniunii vamale. Acest efect este cunoscut ca efectul reducerii costului.
O altă posibilitate este ca, anterior formării uniunii vamale, numai una din țări să producă bunul X. Presupunem că doar țara A, având un cost mai ridicat, produce bunul X, în timp ce țara B îl importă fără taxă vamală. După constituirea uniunii, țara A realizează aceleași câștiguri din crearea de comerț: producția autohtonă va înceta și reducerea tarifelor va da naștere unui surplus al consumatorului. Țara B se va confrunta cu un efect diferit: producătorii autohtoni își vor da seama că pot produce bunul X în condițiile producției tarifare. Oferta mai ieftină din străinătate este înlocuită cu oferta autohtonă mai scumpă, acest efect fiind cunoscut ca efectul suprimării de comerț. Pentru a se obține efecte nete din economiile de scară ca urmare a formării uniunii trebuie ca efectul reducerii costului să depășească efectul suprimării comerțului.
CAPITOLUL IV
ASPECTE COMPARATIVE ÎNTRE UNIUNEA EUROPEANĂ
ȘI ACORDUL NORD – AMERICAN DE LIBER SCHIMB
4.1. Uniunea europeană – cel mai înalt nivel de integrare atins până în prezent
Uniunea Europeană, așa cum o percepem noi astăzi, constituie o realitate, iar apariția și evoluția ei nu pot fi disociate de mobilurile economice și politice, nu de puține ori contradictorii, ce i-au marcat existența. Germenii acestei structuri organizatorice, pe care o cunoaștem astăzi au apărut din rândul unui grup de țări vest europene care, pe de o parte, au avut grave pierderi economice și umane în cel de-al doilea război mondial, și care pe de altă parte, nu au fost mari puteri economice. .
În prezent, Uniunea Europeană cuprinde un număr de 15 state membre: Germania, Franța, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Grecia, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda, Suedia, în tabelul 4.6 fiind prezentate unele statistici cheie referitoare la aceste țări. În anul 2004 vor adera: Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Lituania, Letonia, Estonia, Malta, Cipru, iar în 2007 România și Bulgaria, poziția viitoare a Turciei fiind incertă.
Țările care nu fac parte din Uniune și nici nu doresc acest lucru sunt: Elveția, Norvegia, Islanda, Albania, Croația, Bosnia, Herțegovina, Serbia, Macedonia, Muntenegru.
După cum rezultă din documentele fondatoare ale UE, cei șase membrii originali erau împărțiți în două categorii – state mari și mici – beneficiile mai mari vizând cea de-a doua categorie de membrii. Pe măsură ce Comunitatea a evoluat, transformându-se în Uniune, aceeași împărțire a fost preluată în fiecare dintre cele trei instituții importante (Comisie, Consiliu și Parlament). Magnitudinea diferențierii este evidentă dacă ne gândim că un stat mare are, în medie, o populație de 5 până la 10 ori mai mare decât un stat mic, de două până la trei ori mai multe voturi în cadrul Consiliului de Miniștrii și de două ori mai mulți reprezentanți în Comisie. După primele trei extinderi, Comunitatea a primit ca membrii două state mari (Marea Britanie și Spania) și 4 state mici (Danemarca, Irlanda, Grecia și Portugalia). Începând cu ultima extindere a Uniunii, în 1995, echilibrul dintre statele mici și cele mari s-a pierdut.
Admiterea unui număr mare de state mici în UE poate fi o problemă legată de diversitatea pe care acestea o aduc în cadrul Uniunii. Aceste temeri se leagă de fapt de probleme create de o creștere a numărului de parteneri de negociere și de gradul mai înalt de diversitate adus de următoarea extindere. Principalul obiectiv politic pentru noile state membre va fi adaptarea la mediul competitiv din cadrul UE și rezolvarea consecințelor sociale care decurg de aici.
4.1.1. Scurt istoric al Uniunii Europene
– 1950 – 1952 Urmare a planului Shuman, Germania de Vest, Belgia, Franța, Italia, Luxemburg și țările de Jos pun bazele Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO);
– 1957 – 1958 Cei Șase creează Comunitatea Economică Europeană (CEE) sau Piața Comună prin Tratatul de la Roma. Taxele vamale la import între cele șase țări sunt eliminate și barierele externe sunt unificate în etape până la mijlocul anului1968;
– 1960 – 1961 Șapte națiuni, Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie, Suedia și Elveția creează Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS), prin Convenția de la Stockholm. În 1961 aderă Finlanda și în 1970, Islanda;
– 1972 – 1973 Danemarca, Irlanda și Marea Britanie intră în CEE;
– 1973 – 1977 Barierele comerciale între cele nouă țări sunt suprimate în etape;
– 1981 Grecia intră ca a zecea țară cu drepturi depline;
– 1986 Admiterea Spaniei și a Portugaliei ridică la 12 numărul membrilor cu drepturi depline;
– 1992 Intră în vigoare Actul Unic European și integrează piețele muncii și capitalurilor în ansamblul Comunității Europene;
– 1993 Tratatul de la Maastricht transformă CEE în UE și prevede o unificare a politicii externe și o cooperare în lupta împotriva criminalității;
– 1999 La Helsinki s-a discutat reforma instituțiilor europene și s-au desemnat țările care fac parte din cel de-al doilea val al aderării;
– 2002 Convenția Europeană a luat în considerare dezbaterea unui proiect de tratat constituțional menit să se materializeze într-o viitoare Constituție a Europei Unite;
– 2003 A intrat în vigoare Tratatul de la Nisa.
4.1.2. Statele mici și perspectivele de lărgire a Uniunii Europene
Încercările de a defini statele după criterii cantitative cum ar fi populația, dimensiunile teritoriale, nivelul PIB sau PIB pe locuitor, nu au condus la o definiție optimă pentru statele mici. În pofida inconvenientelor de ordin teoretic, nu se poate nega faptul că UE a devenit și va evolua prin extinderi succesive, o comunitate de state mici. În cadrul actualei UE (cu doar 15 state membre), numai 5 state au o populație de mai mult de 40 de milioane de locuitori. Celelalte state membre, cu excepția Olandei au o populație mai mică de 10 milioane de locuitori. În momentul actual, UE trebuie să analizeze 13 cereri de aderare, inclusiv pe cea a Turciei, care e ținută în expectativă. Aceasta înseamnă că în viitor, când UE va număra 28 de state membre, 19 dintre acestea vor număra o populație de mai puțin de 10 milioane de locuitori, iar 11 dintre ele nu vor depăși 5 milioane (Jackie Gower, John Redmond – Lărgirea Uniunii Europene. Perspective, Ed. Club Europa, 2001).
Faptul că UE ia în considerare o serie de state mici nu mai este o noutate, dar întrebarea care se pune este „de ce este acest lucru semnificativ, important?”. UE a fost întotdeauna o grupare din care au făcut parte atât state mari (Franța, Italia, Germania) cât și state mici (Belgia, Olanda, Luxemburg), astfel încât semnele de întrebare referitoare la includerea în structura UE a unui număr destul de mare de state mici nu sunt justificate. Motivul pentru care este importantă aderarea statelor mici nu se leagă exclusiv de dimensiunea lor, ci de un cumul de factori care amenință să distorsioneze echilibrul intern al UE, candidații la aderare sunt state mici, numărul lor este mare, aduc diversitate în Uniune și sunt mult mai sărace decât orice stat obișnuit.
Principala problemă în cadrul UE este discutarea efectelor pe care creșterea numărului de state membre, eterogenitatea și diversitatea acestora le vor avea asupra modului eficient de funcționare a instituțiilor uniunii și asupra bugetului acesteia. Una din probleme se referă la efectul pe care l-ar putea avea extinderea UE asupra menținerii unei Politici Externe și de Securitate Comună eficiente și corecte. Elementul bugetar se referă la efectul extinderii UE în contextul aplicării politicii agricole comune.
Cele mai frecvente întrebări care apar, în cazul statelor mici, și care necesită un răspuns sunt:
● De ce doresc țările mici să adere la UE? Își pot ele atinge obiectivele prin variante alternative de tipul zonelor de liber schimb sau a unor uniuni vamale?
● Care va fi efectul pe care îl va avea aderarea acestor state mici asupra mecanismului de funcționare a UE?
În general, toate statele sunt preocupate de problema propriei securități, înțeleasă în sens larg, astfel încât să cuprindă atât aspectele tradiționale (apărare) cât și pe cele legate de stabilitatea economică, dezvoltarea, bunăstarea socială și materială a cetățenilor, protecția mediului. Totuși, în timp ce un stat mai mare are mai multe resurse și independență în a-și rezolva problematica legată de securitate, statul mai mic se poate baza doar pe resurse limitate și devine dependent de lumea exterioară pentru realizarea acestor probleme. De aceea, pentru țara mai mică, soluția la dilema legată de securitate vine din afară într-o măsură mai mare decât în cazul statelor mari.
Statele mici din Europa au mult de câștigat în plan politic și economic din relația lor cu UE și acest lucru este demonstrat mai ales de faptul că au înaintat o cerere de aderare. Principalele avantaje care pot fi identificate sunt:
◊ Acces nelimitat la piața UE, unde statele mici își pot diversifica exporturile pentru a depăși limitele impuse de propria piață internă de dimensiuni reduse, precum și posibilitatea beneficierii de avantajele economiilor de scară în anumite sectoare. Din punct de vedere a statelor mici, importanța Pieței Unice va crește odată cu introducerea monedei unice, care va facilita dispariția dificultăților legate de multiplele fluctuații ale fluxului de schimb.
◊ Pentru cea mai mare parte din țările mici din Europa, UE este principala sursă de investiții directe, pe măsură ce acestea se mută din „centru” (când pierd din competitivitate) către „periferie”, fiind atrase de posibilitatea producerii de bunuri și servicii în acea zonă. În acest fel investitorii se bucură de acces nelimitat pe piață și de circulația liberă a bunurilor și serviciilor în restul UE.
◊ În contextul aderării la UE, comunitatea devine o sursă de ajutor structural pentru aceste state, care își vor putea extinde politicile de dezvoltare economică, își vor putea dezvolta resursele umane și vor deveni mai atrăgătoare pentru investitorii străini. Statele mici, cărora le lipsesc resursele necesare demarării unor proiecte de cercetare – dezvoltare independente, sau a unor programe de formare a resurselor umane similare celor din statele mai mari, consideră că rețelele europene, în pofida lipsurilor pe care le au, le permit să participe și să câștige acces la un ansamblu mai larg. Rețelele europene sunt mai importante pentru statele mici decât inițiativele naționale, deși cele din urmă sunt în general încurajate să se alăture rețelelor europene de dimensiuni mai mari.
◊ Statele mici au încercat întotdeauna să-ți asigure securitatea prin mai multe metode, dar în primul rând au ales să facă parte dintr-o alianță sau să invoce poziția de neutralitate. O alianță cu alte state mici și lipsite de forță devine inutilă dacă apar amenințări serioase. O alianță bilaterală cu un stat mai puternic poate să aibă ca efect transformarea statului mic într-un client al marii puteri. După cum istoria o demonstrează, poziția de neutralitate nu a făcut țările să devină imune la amenințările provenite din partea superputerilor sau a membrilor mișcării. Cel mai mare avantaj al poziției de neutralitate din punctul de vedere al menținerii securității unui stat, apare atunci când statul neutru în cauză își poate asigura securitatea prin mijloace proprii. Și această din urmă situație este rar întâlnită. De aceea, devenind membru al UE, un stat mic se va alătura de fapt la o „ comunitate a securității”, nemaifiind nevoie să devină membru al vreunei alianțe. După cum demonstrează cazurile Irlandei, Finlandei, Austriei și Suediei, există și posibilitatea să nu mai fie nevoie să renunțe la neutralitate.
◊ Statele mici care vor deveni membre ale UE vor dobândi o mai mare influență în cadrul relațiilor internaționale în primul rând prin faptul că vor avea trecere din ce în ce mai mare în principalele capitale europene. În al doilea rând, ele vor participa în instituțiile comunitare ca un actor mondial (Jackie Gower, John Redmond – Lărgirea Uniunii Europene. Perspective, Ed. Club Europa, 2001).
Unele dintre obiectivele economice subliniate mai sus pot fi realizate și prin intermediul unei zone de liber schimb sau a unei uniuni vamale cu UE, dar obiectivele legate de securitate, care au implicații defensive nu pot fi rezolvate în acest fel, decât dacă statul în cauză este în același timp membru al unei alianțe puternice, cum este cazul Islandei și Norvegiei. Realizarea unei zone de liber schimb cu UE, are și alte impedimente, mai ales pentru că este nevoie de mai mult decât o simplă renunțare la barierele tarifare din calea schimburilor comerciale.
O zonă de liber schimb sau o uniune vamală pot oferi câteva din avantajele economice ale calității de membru, dar, aduc și un număr de limitări și constrângeri care pot relațiile dintre state în unele de tip „centru – periferie”, mai ales în situația în care nivelul de dezvoltare economică al țării nemembre este mult sub media UE. O zonă de liber schimb sau o uniune vamală poate crește și dependența economică a unui stat mai mic față de UE, și poate impune restricții severe asupra managementului politicii macroeconomice a statului dependent. Datorită faptului că dependența comercială a statelor mici poate fi destul de ridicată, un astfel de stat nu-și poate permite ca principalii indicatori macroeconomici (rata inflației, cursurile de schimb) să difere semnificativ față de cei ai UE, fără ca acest lucru să aducă prejudicii. O altă problemă este aceea că deschiderea economică poate să ducă la situația în care guvernul statului mic să piardă controlul asupra propriei strategii de dezvoltare. În final, o zonă de liber schimb sau o uniune vamală nu oferă soluții legate de securitatea statului care nu face parte din nici o organizație de acest tip, el fiind nevoit să aleagă variante mai puțin inspirate pentru depășirea acestui impediment.
4.1.3. Tratatul de la Nisa
Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare de la 1 februarie 2003, dar schimbările instituționale prevăzute în Tratatul de la Nisa vor avea loc abia începând cu 2004. Astfel, noul Parlament European care va fi ales în iunie 2004 va avea 732 de membrii, iar noua Comisie, care își va începe mandatul în noiembrie 2004, va avea 25 de membrii. Tot din noiembrie 2004 va avea loc și o nouă ponderare a voturilor în cadrul Consiliului.
Modul în care este ales Președintele Comisiei și membrii ei, conform reglementărilor ce vor intra în vigoare odată cu Tratatul de la Nisa, este următorul:
Consiliul, reunit în prezența șefilor de stat și de guvern, hotărând printr-o majoritate calificată, va numi persoana pe care intenționează să o numească Președinte al Comisiei Europene; nominalizarea trebuie să fie aprobată de Parlamentul European.
Consiliul, hotărând prin majoritate calificată și prin acordul comun cu Președintele nominalizat, va adopta lista cu celelalte persoane pe care intenționează să le numească ca membrii ai Comisiei, în concordanță cu propunerile făcute de către fiecare stat membru.
Președintele și ceilalți membrii ai Comisei astfel nominalizați, în bloc, vor fi supuși votului de aprobare al Parlamentului European. După aprobarea de către Parlamentul European, Președintele și ceilalți membrii ai Comisiei vor fi investiți de către Consiliu care va hotărî prin majoritate calificată.
De la 1 ianuarie 2005 și cu efect din momentul când prima Comisie de după această dată își va începe mandatul, art. 213 (1) din Tratatul instituind Comunitatea Europeanã și art. 126 (1) al Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice vor fi înlocuite de către următoarele:
◊ Membrii Comisiei vor fi aleși pe baza competenței lor generale și care oferă toate garanțiile de independență. Numărul membrilor Comisiei este mai mic decât numărul statelor membre. Membrii Comisiei sunt aleși pe baza unui sistem rotativ întemeiat pe principiul egalității, aranjamentele necesare fiind adoptate de Consiliu prin vot unanim. Numărul membrilor Comisiei este stabilit de Consiliu prin vot unanim.
Acest amendament se va aplica de la data de la care își începe mandatul prima Comisie de după aderarea celui de-al douăzeci și șaptelea stat membru.
◊ Consiliul, hotărând în unanimitate, după semnarea tratatului de aderare de către cel de-al douăzeci și șaptelea stat al Uniunii, va adopta:
numărul de membrii ai Comisiei;
implementarea aranjamentelor pentru un sistem rotativ bazat pe principiul egalității, conținând toate criteriile și regulile necesare pentru determinarea compoziției colegiilor succesive în mod automat pe baza următoarelor principii:
a) Statele membre vor fi tratate strict pe picior de egalitate cu privire la succesiunea și timpul petrecut de cetățenii lor ca membrii ai Comisiei, în consecință, diferența dintre numărul total de perioade în funcție deținute de cetățenii ai oricăror două state membre să nu poată fi mai mare de una;
b) referitor la punctul (a), fiecare colegiu succesiv trebuie sã fie compus în așa fel încât să reflecte în mod satisfăcător aria demografică și geografică a tuturor statelor membre ale Uniunii.
◊ Conform "Protocolului asupra lărgirii Uniunii Europene", unde Consiliul trebuie să voteze cu majoritate calificată, voturile membrilor săi vor fi după cum urmează: Franța, Italia, Germania și Marea Britanie câte 29, Spania cu 27, Olanda cu 13, Belgia, Grecia și Portugalia câte 12, Suedia și Austria câte 10, Danemarca, Irlanda și Finlanda câte 7 și Luxemburg cu 4. Actele Consiliului trebuie să fie adoptate cu cel puțin 169 de voturi în favoarea majorității membrilor acolo unde Tratatul prevede că actul este adoptat la propunerea Comisiei. În celelalte cazuri, pentru adoptarea în Consiliu va fi nevoie de cel puțin 169 de voturi în favoare, adunate de la două treimi din membri. Atunci când o decizie este în proces de adoptare prin majoritate calificatã, un membru al Consiliului poate cere sã se verifice dacă statele membre care susțin decizia constituind majoritatea calificatã reprezintă cel puțin 62% din totalul populației Uniunii. Dacă se dovedește cã aceastã condiție nu este îndeplinitã, decizia respectivă nu va fi adoptatã.
Referitor la România, acordul cu care s-a încheiat întâlnirea de la Nisa prevede o importanță deosebită pe care țara noastră o va avea în instituțiile UE. Astfel, numărul membrilor Parlamentului European va fi: Germania – 99, Marea Britanie – 72, Franța – 72, Italia – 72, Spania – 50, Polonia – 50, România – 33, Olanda – 25, Grecia – 22, Republica Cehă – 20, Belgia – 22, Ungaria – 20, Portugalia – 22, Suedia – 18, Bulgaria – 17, Austria – 17, Slovacia – 13, Danemarca – 13, Finlanda – 13, Irlanda – 12, Lituania – 12, Letonia – 8, Slovenia – 7, Estonia – 6, Cipru – 6, Luxemburg – 6, Malta – 5, rezultând un total de 732. Numărul de voturi în cadrul Consiliului va fi următorul: Germania – 29, Marea Britanie – 29, Franța – 29, Italia – 29, Spania – 27, Polonia – 27, România – 14, Olanda – 13, Grecia – 12, Republica Cehã – 12, Belgia – 12, Ungaria – 12, Portugalia – 12, Suedia – 10, Bulgaria – 10, Austria – 10, Slovacia – 7, Danemarca – 7, Finlanda – 7, Irlanda – 7, Lituania – 7, Letonia – 4, Slovenia – 4, Estonia – 4, Cipru – 4, Luxemburg – 4, Malta – 3, rezultând un total de 345. În cazul Comitetului Economic și Social, distribuția va fi următoarea: Germania – 24, Marea Britanie – 24, Franța – 24, Italia – 24, Spania – 21, Polonia – 21, România – 15, Olanda – 12, Grecia – 12, Republica Cehã – 12, Belgia – 12, Ungaria – 12, Portugalia – 12, Suedia – 12, Bulgaria – 12, Austria – 12, Slovacia – 9, Danemarca – 9, Finlanda – 9, Irlanda – 9, Lituania – 9, Letonia – 7, Slovenia – 7, Estonia – 7, Cipru – 6, Luxemburg – 6, Malta – 5, rezultând un total de 344. În privința Comitetului regiunilor, membrii vor fi repartizați astfel: Germania – 24, Marea Britanie – 24, Franța – 24, Italia – 24, Spania – 21, Polonia – 21, România – 15, Olanda – 12, Grecia – 12, Republica Cehã – 12, Belgia – 12, Ungaria – 12, Portugalia – 12, Suedia – 12, Bulgaria – 12, Austria – 12, Slovacia – 9, Danemarca – 9, Finlanda – 9, Irlanda – 9, Lituania – 9, Letonia – 7, Slovenia – 7, Estonia – 7, Cipru – 6, Luxemburg – 6, Malta – 5, rezultând un total de 344.
4.1.4. Noua constituție a Uniunii Europene
Pe 28 octombrie 2002 Convenția Europeană a luat în considerare dezbaterea unui proiect de tratat constituțional menit să se materializeze într-o viitoare Constituție a Europei Unite. În forma sa prezentă, textul schițează doar liniile principale ale construcției, detaliile urmând a fi completate prin dezbateri ulterioare. Cu toate acestea, putem intui de pe-acum ce statut va avea noua entitate juridică, al cărei nume (Uniunea Europeana, Comunitatea Europeana, Statele Unite ale Europei, etc) nu este încă hotărât. Se pare că vom avea parte de o combinație originală între noțiunile de stat federal și federație de state, noua entitate va fi o uniune de state care, pastrându-și identitățile naționale, își coordonează strâns politicile la nivel european și își administrează anumite competente pe baze federale. Nu putem cunoaște încă proporțiile în care Uniunea va fi dominată de cele doua principii care intră în alcatuirea sa: cel al colaborării dintre statele nationale si cel al subordonării acestora față de de federația supra-statală. Este însă cert faptul că prin transferul de suveranitate către instituțiile europene va exista o anumită doză de subordonare. Va exista un Parlament, un Consiliu și, poate, și un Președinte al Uniunii, iar legislația comună a acesteia va fi prioritară atunci cand ar intra în conflict cu prevederi la nivel național. Articolul 2 enumeră valorile pe care este fundamentată Uniunea: "demnitatea umană, drepturile fundamentale ale omului, democrația, statul de drept, toleranța, respectul față de obligațiile și legile internaționale", iar articolul 3 precizează că scopul Uniunii este de a asigura "promovarea și protecția acestor valori, a intereselor și a independenței Uniunii", precum și de a asigura condiții optime de dezvoltare economică.
Ceea ce lipsește din acest proiect este însă… indicarea sursei autorității. În toate constituțiile statelor naționale se specifică faptul că autoritatea își are rădăcinile în națiune, care și-o exercită prin reprezentații săi aleși în mod liber și democratic. De altfel această lipsă este sesizată și de către bisericile (catolică și evanghelică) din Germania într-o luare de poziție recentă. Imperiile multinaționale ale trecutului erau fundamentate fără excepție pe principiul religios.
Legea fundamentală europeană, finalizată de Convenția privind viitorul Europei
Convenția privind viitorul Europei a abordat, o versiune revizuită finală a proiectului Constituției europene, care include, printre altele, un drept de inițiativă populară în Uniunea Europeană, introdus la cererea Parlamentului European și a parlamentelor naționale. Proiectul Constituției europene urmează a fi prezentat, la Consiliul European de la Salonic, de președintele Convenției, Valéry Giscard d'Estaing. Potrivit noii versiuni a Constituției europene prezentate joi, Consiliul European nu are funcții legislative, iar Comisia Europeană va reprezenta Uniunea pe plan extern, cu excepția politicii externe și de securitate comună (PESC), informează Rompres. Viitoarea Constituție Europeană va cuprinde o referire specială la România și Bulgaria, state a căror aderare la Uniune este prevăzută pentru 2007. Referirea va preciza numărul de locuri din Parlamentul European și, respectiv, numărul de voturi din Consiliul UE ce vor reveni României și Bulgariei din momentul în care aceste țări vor obține statutul de membru al UE. Decizia în acest sens a fost adoptată, joi, 12 iunie, la Bruxelles, de Conventia privind viitorul Europei, pe baza propunerilor avansate de ministrul român al Integrării europene, Hildegard Puwak, reprezentantul Guvernului României în acest for, și de senatorul PSD Adrian Severin, reprezentantul Camerei Deputaților din Parlamentul României (supleant), informează un comunicat al Ministerului Integrării Europene. Declarația specială, ce va fi inclusă în viitoarea Constituție Europeană, "dovedește încă o dată că actualele state membre ale UE, precum și cele care vor obține acest statut în 2004 așteaptă realizarea Europei celor 27, din care vor face parte și România și Bulgaria în anul 2007, lucru care trebuie să ne încurajeze în procesul de pregătire pentru aderare" – a apreciat Hildegard Puwak. În afara declarației specifice privind România și Bulgaria, Prezidiul adaugă o inițiativă care obligă Comisia Europeană să prezinte o propunere legislativă dacă acest lucru este cerut de cetățeni. Austria, Cipru, Cehia, Estonia, Finlanda, Ungaria, Irlanda, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia și Suedia s-au pronunțat împotriva unui președinte permanent al Consiliului European și a transformării acestui organism într-o nouă instituție. O altă prevedere a Constituției se referă la posibilitatea statelor membre de a părăsi Uniunea atunci când consideră necesar.
4.1.5. Analiza politicii și activității comerciale
În ceea ce privește Uniunea Europeană, efectele nete ale creării uniunii vamale, chiar dacă au fost slabe, au fost, însă, pozitive. Câștigurile nete de bunăstare, ca rezultat al schimburilor de produse manufacturate, au reprezentat mai puțin de 0,1% din PIB – ul total al statelor membre. Această estimare, slab pozitivă, scapă din vedere anumite pierderi datorate creării Uniunii Europene, dar și anumite câștiguri.
Crearea pieței unice interne, în 1992, a implicat eliminarea tuturor felurilor de obstacole comerciale în vederea liberalizării circulației mărfurilor, serviciilor, capitalurilor și a forței de muncă. Câștigurile obținute nu au fost numai de natura celor fundamentale. Evaluarea lor în cifre este greu de făcut, ținând cont de dificultatea care se manifestă în măsurarea unor factori esențiali cum sunt economiile de scară
Înainte de unificarea monetară, țările europene din zona euro, privite în mod individual, constituiau economii mici sau mijlocii deschise spre exterior. Împreună, ele formează o zonă relativ închisă, ca SUA și Japonia. Rata de deschidere – măsurată ca parte procentuală a exporturilor și importurilor din PIB – era în 1998 de cca. 13%. Zona euro, în ansamblul său – cu vasta sa piață internă și moneda unică – este, în prezent, una din cele mai mari economii mondiale, comparabilă prin talia sa cu SUA și Japonia, ca și acestea, fiind totuși relativ închisă.
Tabelul 4.1
. Primele trei puteri industrializate în 1997
.
Sursa: Eurostat et FMI
După o perioadă de pregătire de aproape 6 ani zona euro a luat naștere la 1 ianuarie 1999. Doisprezece țări ale UE dispun de aceeași monedă, euro iar PIB – ul lor valorează ¾ din cel al SUA și aproape dublul celui japonez.
Între aceste trei zone există, totuși, diferențe în rata lor de deschidere globală și față de alte regiuni ale lumii. Gradul de deschidere al economiei este același pe cele două coaste ale Atlanticului, între 12 și 13% din PIB, dar el nu este decât 8% în Japonia, a cărei piață este tot mai puțin deschisă (rata sa de deschidere era de 15 % în 1980) Rundele succesive de negocieri multilaterale în cadrul GATT au diminuat considerabil taxele vamale pentru produsele industriale. Global, costul protecției schimburilor extraeuropene poate fi evaluat între 6 și 8% din valoarea adăugată, jumătate revenind costurilor datorate barierelor netarifare. Acest lucru ar însemna că rata de protecție în industria europeană ar corespunde unei taxe vamale medii de 14%. Dar această protecție nu este superioară celei de care beneficiază industria americană. Sectoarele cele mai protejate sunt: ciment, chimie – farmacie, lemn, hârtie, electronică (magnetoscoape, fotocopiatoare), oțel, automobile, textile – îmbrăcăminte.
Tabelul 4.2
Media taxelor vamale (la produse industriale) în țările
dezvoltate după runda Uruguay (%)
Sursa: GATT
Tabelul 4.3
Protecția tarifară după runda Uruguay (toate produsele), în %
Sursa: GATT
Protecționismul tarifar comunitar nu este mai ridicat decât cel al principalilor săi competitori (tabelul 4.2 și 4.3). După negocierile din cadrul rundei Tokyo, media aritmetică simplă a taxelor vamale pentru produsele industriale era de 6,4% pentru CEE, de 6,3% pentru SUA – dar indicatorul de dispersie arată că în cadrul SUA apar numeroase diferențe între nivelul taxelor la anumite produse, fiind mult mai protejate produsele sensibile și slab protejate celelalte – și 6% pentru Japonia. În urma negocierilor din cadrul rundei Uruguay, această protecție a fost și mai mult diminuată, astfel încât, din punct de vedere tarifar, protecția la granițele comunitare este foarte slabă, ca și în cazul altor țări industrializate, deși la unele produse sensibile (componente electronice, textile) taxele vamale sunt oarecum mai ridicate.
Tabelul 4.6
Uniunea Europeană și celelalte state europene – unele statistici cheie
Sursa: Eurostat, Statistici OCDE, FMI 2000
Departamentul afacerilor economice și sociale al Națiunilor Unite, Banca Mondială, OCDE, FMI
O altă trăsătură comună este faptul că aproape jumătate din schimburile fiecăreia dintre cele trei zone este efectuată cu economii emergente, dar există diferențe considerabile în repartiția geografică a acestor schimburi. Cele trei zone apar deschise față de diferite blocuri de țări emergente. Gradul de deschidere al Japoniei față de restul Asiei, la exporturi, a fost de trei ori mai ridicat decât cel al SUA și zonei euro, în timp ce, măsurat la importuri, acest grad de deschidere este practic identic pentru Japonia și SUA. Dimpotrivă, o parte semnificativă a comerțului zonei euro cu țările emergente este efectuată cu țările Europei Centrale și de Est, în timp ce schimburile respective ale Japoniei și SUA cu acest grup de țări sunt limitate. Zona euro și Japonia au legături comerciale reduse cu America Latină, contrar SUA.
Din datele prezentate în Anexa 1, putem observa că Germania a atins cel mai înalt nivel al PIB, 1.886.162 milioane de dolari, urmată fiind de Marea Britanie și Franța cu 1.427.399, respectiv 1.294.246 milioane de dolari. Luxemburg a realizat în 2000 un PIB de 18.946, ceea ce în nivel absolut reprezintă cea mai mică valoare în cadrul țărilor membre UE, dar pe cap de locuitor, constituie cel mai înalt nivel atins, 43.373 dolari. Pe locuitor, locul al doilea este deținut de Danemarca cu 30.592 de dolari apoi Suedia cu 25.903 dolari pe locuitor. Se observă că Danemarca are cel mai ridicat PIB pe locuitor, 30.592 dolari, urmată fiind de Austria și Germania cu 23.357 dolari, respectiv, 22.753 dolari. În ceea ce privește țara noastră, ea ocupă ultimul loc în privința nivelului PIB pe locuitor, cu 893 dolari, fiind la mică distanță de Bulgaria (909 dolari) și Lituania (1.568 dolari). Cele mai reduse valori PIB pe locuitor în cadrul Uniunii Europene le-a înregistrat Portugalia (10.602 dolari) și Grecia (10.617 dolari).
Pe parcursul a 20 de ani, singura reducere a PIB real total a înregistrat-o Finlanda în anii 1990 – 1995, cu 0,6% față de anii trecuți. Țările Uniunii Europene au realizat creșteri relativ uniforme pe parcursul anilor 1980 – 2000. Danemarca a cunoscut cea mai mare creștere între 1993 – 1994, cu 5,5%. De-a lungul anilor, cele mai spectaculoase creșteri le-a cunoscut Irlanda, 9,7% în ’94 – ’95, 10,7% în 1996 – 1997, iar în 1999 – 2000, creșterea a fost de 11,5%. De asemenea, Luxemburg a cunoscut mari sporiri a PIB real total, 9% în 1996 – 1997, iar în anii 1999 – 2000 creșterea PIB real a fost de 7,5%. Austria a realizat în anul 1999 – 2000 cea mai slabă creștere, de 1%, în ansamblul țărilor Uniunii Europene.
Situația PIB – ului real pe locuitor se prezintă asemănător cu cea prezentată în tabelul cu PIB total. Acest lucru înseamnă că ritmurile de creștere medii anuale sunt relativ uniforme în cele mai multe dintre țările membre UE. Astfel în anul 1999 – 2000, Irlanda și Luxemburg au înregistrat cele mai înalte creșteri (de 10,3%, respectiv 6,2%), urmate fiind de Finlanda cu 5,5% (care în anii 1990 – 1995 a cunoscut o reducere a PIB real pe locuitor cu 1,1%, datorită creșterii populației și reducerii PIB – ului real total cu 0,6%). De asemenea, Grecia a înregistrat în 1980 – 1985 o reducere a PIB real pe locuitor cu 0,5%, dar și Suedia, în 1990 – 1995, a cunoscut o scădere cu 0,2%, deși ritmul de creștere a PIB real total a fost crescător, a crescut numărul de locuitori. Austria, Belgia, Franța, Germania, Italia, Olanda și Marea Britanie, nu au avut mari fluctuații a acestui indicator macroeconomic pe parcursul celor 20 de ani prezentați.
Din datele prezentate în Anexa 2, se observă că, pe parcursul anilor 1980 – 2001, valoarea exporturilor a crescut progresiv în toate țările membre ale Uniunii Europene, pe primul loc fiind în 2001 Germania cu mărfuri exportate în valoare de 570.522 milioane de dolari, urmată de Franța la mare distanță, cu 292.503 milioane de dolari, Marea Britanie cu 267.349 milioane dolari și Italia cu o valoare a exporturilor de 216.099 milioane de dolari .Pe ultimul loc se afla în 2001 Luxemburgul cu exporturi în valoare de 8.717 milioane de dolari și Grecia cu 9.142 milioane de dolari.
În anul 1980, din punct de vedere ierarhic, pe primul loc se afla tot Germania cu 192.860 milioane de dolari, Franța și Marea Britanie urmând și ele la mică distanță. În același an, ultimul loc era ocupat de Portugalia cu doar 4.640 milioane de dolari exporturi. Astfel, se observă că ierarhia nu s-a schimbat prea mult în cei 20 de ani, cea mai mare schimbare fiind sporirea spectaculoasă a valorii exporturilor realizate de toate țările membre UE. În medie, această creștere a fost mai înaltă decât 100% pe parcursul ultimilor 20 de ani, indicând un real progres în ceea ce privește intensificarea fluxurilor comerciale între țările membre ale Uniunii Europene.
Tabelul 4.7
Valorile balanței comerciale a țărilor membre UE
Sursa: Calculele Secretariatului CNUCED pe baza datelor furnizate de FMI, Direcția Statisticii
Comerciale, datele Diviziei de Statistică a Națiunilor Unite,2002
Și în ceea ce privește importurile (vezi Anexa 2), putem asista la ample sporiri ale valorii acestora în cadrul țărilor membre UE, de-a lungul celor 20 de ani prezentați. La importuri, tot Germania a ocupat primul loc în anul 2001, cu o valoare de 486.294 milioane de dolari, fiind urmată de Marea Britanie cu 320.970 milioane de dolari (mai mult decât valoarea cantității exportate – 267.349 milioane de dolari. Țările în care valoarea importurilor a fost mai redusă sunt Luxemburg și Grecia cu 12060, respectiv 27.012 milioane de dolari, aceste țări depășind cu mult valoarea exporturilor realizate. Din punct de vedere ierarhic, în 1980, situația era asemănătoare, cu mențiunea că Portugalia ocupa ultimul loc cu 9.309 milioane de dolari. Ca urmare a liberei circulații a mărfurilor, valoarea schimburilor comerciale a sporit continuu până la dublare pe parcursul a 20 de ani, relațiile comerciale dintre țări s-au intensificat, astfel că comerțul internațional a căpătat o mare amploare care va continua și în viitor, mai ales prin lărgirea Uniunii Europene.
Printr-o analiză a balanței comerciale a țărilor membre ale Uniunii Europene, potrivit tabelului 4.7, se poate observa că majoritatea celor 15 țări s-au confruntat pe parcursul celor 10 de ani cu un deficit. Dacă în 1989 – 1991, Belgia avea un deficit al balanței comerciale de –8.020 milioane de dolari, începând cu 1992 – 1993 și până în prezent, situația s-a redresat, balanța sa comercială având în anul 2001 un excedent de 12.132 milioane de dolari. În anul 2001 țările care au înregistrat un excedent al balanței comerciale sunt: Germania (68444 milioane de dolari), Irlanda (27.455), Olanda (14.385), Suedia (14.320), Belgia, Finlanda, Italia, Danemarca și Franța iar cel mai mare deficit l-a avut Marea Britanie (-52.074 milioane de dolari), Grecia (-16.006) și Portugalia (-14.513).
Tabelul 4.8
Investițiile străine directe în țările membre UE (milioane de dolari)
Sursa: FMI, IFS, Balance of Payments Statistics, World Investment Report 2002
În cadrul Uniunii Europene, țările în care s-au realizat cele mai mari investiții străine directe în anul 2001 sunt: Franța (52.623 milioane de dolari), Olanda (50.471 milioane de dolari) și Germania (31.833 milioane de dolari), mult mai puțin decât în 2000 (19.5122 milioane de dolari). Fluxurile de investiții au crescut continuu începând cu anul 1980, când în Germania intra un capital străin de 333 milioane de dolari. În perioada 2000 – 2001, intrările de capital străin în Marea Britanie au scăzut de la 116.552 la 5.379 milioane de dolari. Cele mai reduse fluxuri de intrări de investiții străine directe în anul 2001, s-au înregistrat în Grecia, Finlanda și Marea Britanie (1.560, 3.615, respectiv 5.379 milioane de dolari). Anul 2000 a fost un an de vârf în ceea ce privește valoarea ISD, Danemarca fiind pa primul loc în ceea ce privește intrările de ISD cu 322.289 milioane de dolari, urmată de Belgia și Luxemburg și Germania cu 245.561, respectiv 195.122 milioane de dolari ( vezi Anexa 3).
Aceeași evoluție crescătoare au avut-o și fluxurile de ieșiri de capitaluri sub forma investițiilor străine în perioada 1980 – 2001, situație care poate fi analizată pe baza datelor prezentate în Anexa 3. În anul 2000, ca an de vârf în ceea ce privește volumul ISD realizate, Marea Britanie a realizat cel mai ridicat nivel, de 253.929 milioane de dolari, în comparație cu 175.504 milioane de dolari realizate de Germania. Grecia și Irlanda au realizat cele mai reduse valori ale fluxurilor de ieșiri de ISD, 2.102, respectiv 3.973 milioane de dolari. Volumul investițional s-a redus considerabil în anul 2001, Franța fiind țara care a realizat cel mai mare efort investițional, de 82.814 milioane de dolari, fiind urmată de Belgia – Luxemburg cu 67.307 milioane de dolari. Grecia a înregistrat o pierdere de 607 milioane de dolari în anul 2001, sub aspectul ieșirilor de ISD.
Analiza indicatorilor macroeconomici, a datelor privind activitatea comercială externă și a celor referitoare la fluxurile de investiții străine directe relevă faptul că în decursul a 20 de ani relațiile internaționale între țări s-au intensificat și au avut efecte benefice asupra rezultatelor și performanțelor economice proprii țărilor membre ale Uniunii Europene.
4.2. Acordul Nord – American de Comerț Liber (NAFTA)
Cu toate că Uniunea Europeană reprezintă cel mai cunoscut și cel mai reușit efort integrativ, procesul a depășit granițele Europei, devenind un fapt și pe continentul Nord – American. Apărută ca un reflex al creșterii și expansiunii celor doi poli mondiali ai puterii economice și comerciale, UE și Japonia, precum și ca urmare a îngrijorării create de erodarea locului și rolului celei mai mari puteri mondiale – SUA – integrarea nord – americană, se înscrie în cadrul tendințelor integrative cu un impact major asupra desfășurării relațiilor economice internaționale.
Eforturile de integrare din America de Nord, chiar dacă au demarat doar cu câțiva ani în urmă, au dobândit amploare și recunoaștere. Ceea ce a început cu un tratat între două țări dezvoltate și aliați apropiați, s-a extins conceptual pentru a include Mexicul, iar planurile pe termen lung, vor presupune integrarea și a altor state. Cu toate acestea, efortul integrativ în America de Nord este pur economic, neexistând formațiuni pentru realizarea unei integrări politice.
Ideea unei zone de liber schimb între Canada și SUA nu este nouă, dar ea a fost pusă în practică abia la sfârșitul mileniului. La mijlocul anilor ’90 cele două țări purtau un război comercial fără însemnătate în privința lemnului și porumbului și se certau pentru drepturile de navigație pe Oceanul Arctic. În aceste condiții, constituirea unei zone de liber schimb nu părea să aibă șanse de reușită. Dar, în 1987 – 1988, guvernele Canadei și SUA, au convenit să creeze o zonă de liber schimb, eliminând taxele și majoritatea altor restricții care stânjenesc libera circulație a bunurilor și a capitalurilor între cele două țări. După negocieri intense între părți, acordul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1989.
Înțelegerea prevedea reducerea progresivă, până în 1998 a barierelor tarifare din calea schimburilor lor reciproce. Temporar, s- prevăzut menținerea unor taxe vamale și după 1998, pentru anumite produse, iar fructele și legumele proaspete urmau să fie protejate în anumite sezoane timp de un deceniu.
În afară de eliminarea taxelor vamale pentru schimbul de servicii și bunuri între Canada și SUA, acordul de liber schimb vizează stabilirea de reguli previzibile, în virtutea cărora producătorii americani și canadieni vor avea acces pe cele două piețe, punând astfel bazele unei „concurențe loiale”. Buna funcționare a acordului cerea punerea în aplicare a unor proceduri și instituții pentru administrarea acestuia și pentru reglementarea diferendelor ce ar putea să apară între cele două țări.
Avantajele și dezavantajele acordului de liber schimb ridică diverse întrebări și probleme de ordin economic, tehnologic și politic. Plecând de la un punct de vedere strict economic, întrebarea pusă frecvent a fost dacă efectele protecționismului se traduc prin crearea de schimburi superioare deturnării de schimburi. În caz afirmativ, care din cele două țări va câștiga mai mult din liberul schimb? Țările terțe vor fi prejudiciate?
În majoritate, aprecierile au afirmat că efectele așteptate vor fi mai mari pentru Canada decât pentru SUA, pe baza următorului raționament: câștigurile nete, în termeni absoluți vor trebui să se repartizeze proporțional cu variațiile de preț induse de cele două națiuni, ca urmare a deschiderii schimburilor. Potrivit teoriei, curbele de cerere de importuri și de ofertă de exporturi ale Canadei vor fi mai puțin elastice decât curbele americane. Ca urmare, deschiderea noilor schimburi ar trebui să modifice prețurile canadiene mai mult decât cele americane și câștigurile naționale nete ar trebui să fie mai mari, în mărime absolută pentru Canada. La fel, producătorii cei mai afectați vor fi cei ale căror bunuri sunt concurate de importuri, iar consumatorii și exportatorii vor fi mult mai avantajați în Canada decât în SUA, chiar în termeni absoluți.
Majoritatea studiilor teoretice legate de liberul schimb dintre Canada și SUA s-au concentrat asupra obiectivului atins pentru Canada. Potrivit aprecierilor, creșterea PNB – ului său era de10% datorită acordului de liber schimb (de la 8%). Se apreciază că mai mult de jumătate din câștigurile considerate pentru Canada provin de pe piețele americane (ceea ce ar da posibilitatea, pentru industria canadiană, a exploatării economiilor de scară în prezența unei piețe mult mai largi) și nu ca urmare a suprimării propriilor obstacole comerciale. Aceste aprecieri au constituit justificări pentru un acord separat al Canadei cu SUA: liberalizarea mondială înscrisă în demersul GATT ar fi fost mult mai puțin fructuoasă pentru a deschide Canadei accesul la piețe externe, dată fiind predominanța vânzărilor cu destinația SUA.
Acordul de liber schimb urma să realizeze cea mai mare zonă liberă din lume. Totuși, avantajele acesteia nu sunt foarte clare pentru toți. În Canada s-au pus întrebări asupra eficacității sale sau incapacității sale de a promova interesele naționale.
Acordul cunoscut sub numele de NAFTA, asupra unui comerț liber, pentru a crea cea mai mare piață liberă din lume, cu 364 de milioane de consumatori și un venit total de 6 trilioane de dolari, include și Mexicul în acordul bilateral în 1989 între SUA și Canada. Acest acord a fost încheiat în august 1992.
Această zonă, America de Nord, reunește economii cu stadii diferite de dezvoltare și va oferi noi perspective comerțului regional și internațional. NAFTA a devenit una din grupările economice cele mai puternice din lume (în 1990 cele trei țări aveau un PNB de 6270 miliarde dolari, o pondere de circa 20% din comerțul mondial).
NAFTA urmărește în primul rând înlăturarea progresivă a taxelor vamale și a barierelor netarifare în comerțul cu mărfuri între țările membre și o liberalizare totală a serviciilor. SUA preconizează atragerea în cadrul acestei zone și a celorlalte țări din America Latină într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat (cu excepția Cubei)
Deoarece Canada câștigă puțin din integrarea NAFTA (comerțul său cu Mexic este de doar 1% din valoarea comerțului cu SUA), marea parte a controverselor s-au concentrat asupra câștigurilor și pierderilor pe care le pot avea SUA și Mexicul. Acordul va da Statelor Unite posibilitatea de acces la un bazin uriaș de forță de muncă mexicană cu cost scăzut, într-o perioadă în care tendințele demografice indică lipsa forței de muncă în multe părți ale SUA. Acordul oferă firmelor din ambele țări accesul la milioane de noi consumatori, iar fluxul liberalizat de comerț va avea ca efect o creștere economică mai rapidă în ambele țări. Cu toate acestea, NAFTA a fost confruntată cu dificultăți semnificative, la începutul anului 1995, datorită unei deprecieri importante a peso-ului mexican și a efectelor aceste deprecieri asupra comerțului.
Criticii NAFTA au susținut că se aștepta prea mult și prea repede de la o țară a cărei sistem politic și a cărei economie nu erau pregătite pentru o economie de piață. Ca răspuns, apărătorii NAFTA au adus argumentul că nu a fost o problemă sau probleme de natură economică în cazul Mexicului, ci în primul rând probleme de natură politică ce pot fi rezolvate.
În ciuda acestui fapt, reformele au transformat Mexicul într-o piață atractivă în adevăratul sens al cuvântului. PIB – ul Mexicului a crescut cu peste 3% în fiecare an, începând cu 1989, iar exporturile în SUA au crescut cu 72% din 1986, inflația a scăzut de la 131% în 1987 la 104% în 2000. Prin instituționalizarea dorinței țării de a trece la o economie de piață, acordul de comerț liber a stimulat investițiile străine de capital în această țară. SUA a beneficiat de pe urma succesului Mexicului. Balanța comercială a SUA cu Mexicul s-a modificat de la un deficit de 4,9 miliarde dolari în 1986, la un excedent de 2,1 miliarde dolari în 2000 datorită creșterii exporturilor în această perioadă. Acest fapt a avut ca urmare crearea a 364000 de noi locuri de muncă. Printre ramurile industriale care au beneficiat de pe urma acordului de zonă comercială liberă au fost industria calculatoarelor, automobilelor, industria petrochimică și serviciile financiare. În anul 1990, Mexicul și-a deschis piața pentru industria calculatoarelor, eliminând multele și birocraticele drepturi de licență și reducând nivelul taxelor vamale pentru acestea de la 50% la 20%. Ca rezultat, exporturile au crescut cu 23% numai în acel an.
Comerțul liber asigură atât câștiguri cât și pierderi. Cu toate că cei care se opun acordului recunosc că acesta va stimula creșterea economică, ei arată că vor exista sectoare ale economiei SUA care vor avea de suferit de pe urma acordului. Pe ansamblu, salariile muncitorilor necalificați din SUA, vor scădea datorită ofertei de forță de muncă cu salarii mai mici a Mexicului. În Mexic, criticile au atras atenția că locurile de muncă americane vor fi aspirate în afara Mexicului și că, diferențele deja enorme dintre bogați și săraci în această țară se vor adânci și mai mult. Muncitorii americani erau convinși de contrar: ei vor pierde locurile lor de muncă în profitul mexicanilor, ale căror salarii nu reprezentau decât o slabă fracțiune din retribuțiile muncitorilor din SUA.
Firmele americane au început să își mute multe activități în Mexic într-o proporție semnificativă. Posibilitatea s-a lărgit când Mexicul și-a liberalizat restricțiile la export, pentru a permite dezvoltarea așa numitor maquiladoras, adică fabrici care produc bunuri sau părți componente, sau prelucrează alimente pentru a fi reexportate înapoi în SUA. Oferta de forță de muncă este foarte mare, salariile și profiturile sunt scăzute, iar reglementările de drept al muncii sunt lejere în raport cu standardele americane
Salariul mediu al unui muncitor maquiladora este echivalentul a 1,72 $/ oră, comparativ cu 2,17 $/ oră pentru producătorii mexicani. Liderii sindicali americani afirmă faptul că Mexicul nu asigură un mediu adecvat de muncă, și deci, o protecție necorespunzătoare, fapt ce va încuraja firmele din SUA să se mute acolo pentru a scăpa de standardele mai restrictive din propria țară. O comisie comercială internațională de analiză a estimat în anul 1993 că, în timp ce NAFTA va crea un câștig net de 35.000 până la 93.000 noi locuri de muncă până în anul 1995,va cauza de asemenea firmelor americane pierderi de 170.000 de locuri de muncă. Aspectul pozitiv este că comerțul liber a creat locuri de muncă pentru persoane mai bine calificate și deci, mai bine plătite în SUA, ca rezultat al creșterii exporturilor. Cei care au de pierdut sunt producătorii americani de părți componente de mașini, producătorii de mobilă, de sticlărie de gospodărie, cultivatorii de sfeclă de zahăr, citrice și arahide, producătorii de legume și de alimente marine. În majoritatea cazurilor, costurile mexicane ridicate de transport și depozitare vor continua să facă ca mult e firme americane să fie mai competitive și să-și aprovizioneze piețele interne de la producătorii americani.
Sectoarele americane cu veniturile și forța de muncă cel mai amenințate de concurența mexicană sunt cele care implică o forță de muncă puțin calificată. De exemplu, NAFTA ar permite muncitorilor mexicani mai puțin calificați din sectorul îmbrăcăminte să dobândească un acces ușor la piața americană. Astfel, locurile de muncă se vor pierde prin delocalizarea unor stabilimente americane de confecții și realizarea acestor sarcini în Mexic. Ținând cont de această posibilitate, legislația americană a prevăzut ajutoare pentru producătorii care ar pierde datorită importurilor. Totuși, amploarea acestor pierderi de locuri de muncă pare slabă, într-o perspectivă națională globală. Și în Mexic se vor înregistra pierderi de ocupare și salariale, dar ele ar fi localizate și depășite de câștigurile de ocupare și creșterile salariale care intervin.
Celălalt grup ușor lezat prin formarea NAFTA, îl constituie producătorii din restul lumii care fabrică bunurile ale căror schimburi între Mexic și vecinii săi din nord vor crește cel mai mult. Producătorii asiatici de mașini, haine, mobilă, servicii financiare și echipamente de înaltă tehnologie vor suferi pierderi slabe.
Tabel 4.9
Estimarea efectelor NAFTA asupra venitului național și a salariului
(variații procentuale în raport cu o economie mondială fără NAFTA)
A. Efectele eliminării obstacolelor comerciale
în cadrul NAFTA fără să se țină cont de mișcările capitalului:
Sursa: Adaptare după Lindert – Economie internationale
B. Efectele eliminării obstacolelor comerciale,
ținându-se cont de mișcările de capital induse de Mexic
Sursa: Adaptare după Lindert – Economie internationale
Țările dependente de comerțul cu țările membre NAFTA sunt îngrijorate de faptul că acordul le va devia comerțul și va produce multe pierderi pentru economiile lor. Succesul economic ascendent al Asiei depinde în mare măsură de accesul ușor pe piețele nord – americane, care dețin peste 25% din veniturile anuale din export pentru multe țări din Asia. Producătorii cu costuri joase din Asia este posibil să piardă unele exporturi spre Statele Unite dacă produsele lor sunt supuse unor obstacole tarifare sau netarifare, în timp ce firmele mexicane nu se lovesc de această situație. În mod similar, multe țări din Caraibe și din America Centrală se tem că ramurile industriale din regiunile lor vor fi amenințate, tot așa cum se va întâmpla și cu investițiile, de care este multă nevoie în zonă.
Estimarea efectelor blocului NAFTA, a fost făcută de societăți de consultanță, experți guvernamentali, cercetători universitari, care prin previziunile lor au comparat o lume cu NAFTA cu o lume fără NAFTA. Studiile se caracterizează printr-un optimism moderat în privința efectelor regionale nete: cele trei țări vor înregistra fiecare, slabe câștiguri nete și țările din restul lumii vor suferi, în cel mai rău caz, ușoare prejudicii.
Analiza datelor din tabelul 4.9 evidențiază următoarele aspecte:
◊ Mexicul este cel care câștigă cel mai mult în valoare relativă, estimările favorabile fiind legate de efectele accelerării probabile a investițiilor străine în Mexic. Vor exista și sectoare care vor suferi: Mexicul va cumpăra mai mult servicii financiare, produse chimice, plastice și echipamente de înaltă tehnologie de pe piața americană.
◊ Pe loc secund sunt câștigurile prevăzute pentru Canada, raportate la nivelul inițial al venitului național sau salarial (cu observația că în Canada ar putea fi cel mai slab efect, în termeni absoluți din cele trei țări).
◊ SUA este cel mai puțin atinsă sub aspect procentual, pentru că economia americană este de departe cea mai mare dintre cele trei. Potrivit altor cercetări, NAFTA va conduce la sporirea veniturilor naționale și chiar a cererii de muncă, însă prin crearea de locuri de muncă suplimentare fără a antrena și o creștere a salariilor. În SUA vor exista grupuri mari lezate prin această liberalizare a schimburilor. Principalele sectoare în care vor fi pierdute locuri de muncă și venituri datorate concurenței mexicane vor fi: îmbrăcămintea, culturile agricole (tomate, zahăr), mobila și automobilele.
◊ În ceea ce privește ansamblul țărilor lumii, va exista un grup însemnat lezat prin această liberalizare a schimburilor. Potrivit majorității supozițiilor, o liberalizare a schimburilor (în acest caz, liberalizarea discriminatorie a schimburilor din cadrul blocului NAFTA) va produce o pagubă însemnată pentru grupurile care produc bunuri concurate de importuri, chiar dacă efectul pentru ansamblul fiecărei națiuni și pentru ansamblul lumii este pozitiv.
O analiză a datelor privind produsul intern brut al țărilor membre NAFTA, prezentate în tabelul 4.10., relevă faptul că Statele Unite se detașează clar de Canada și Mexic în ceea ce privește atât PIB total cât și PIB pe locuitor (9.810.200 total, respectiv 34.637 pe locuitor). În ansamblul țărilor UE și NAFTA, Mexicul ocupă ultima poziție cu un PIB pe locuitor de 5.811, fiind la mare distanță de țările UE. În ceea ce privește Canada, în anul 2000, PIB total a fost de 700.572 milioane de dolari, ceea ce înseamnă un nivel de 22.778 dolari pe locuitor.
Tabelul 4.10
Populația, suprafața, densitatea și produsul intern brut, total și pe locuitor în NAFTA
Sursa: Departamentul afacerilor economice și sociale al Națiunilor Unite, Banca Mondială, OCDE, FMI
Dacă analizăm ritmurile de creștere medii anuale ale produsului intern brut real total la prețul pieței pe baza datelor cuprinse în tabelul 4.11, observăm că, dacă Statele Unite au avut ritmuri relativ uniforme de creștere, cea mai mare sporire înregistrându-se în anul 1996 – 1997 (4,5%), Canada, a cunoscut fluctuații ceva mai mari (4,7% în 1993 – 1994, 1,5% în 1995 – 1996 iar în 1999 – 2000 creșterea a fost de 4,5%, depășind SUA – 4,2% – dar nu și Mexicul – 6,9%). În ceea ce privește, statul Mexic, cea mai înaltă sporire a fost înregistrată în anii 1990 – 2000 (3,1%), după aderarea la Acordul Nord – American de liber schimb. Mexicul a cunoscut cele mai ample fluctuații de-a lungul ultimilor 10 ani (de la o reducere de 6,2% în 1994 – 1995, la o sporire de 5,2% în anul următor, apoi de 6,8% în 1996 – 1997), ceea ce indică o relativă instabilitate economică, posibil a fi cauzată de o criză politică.
Tabelul 4.11
Ritmurile de creștere medii anuale ale PIB real total la prețul pieței în NAFTA
Sursa: Banca Mondială, FMI, Comisia economică pentru Europa, CESAO, OCDE
Situația produsului intern brut real la nivel de locuitor este asemănătoare cu cea a PIB – ului total brut în prețul pieței. Astfel, potrivit datelor din tabelul 4.12, Canada a cunoscut ritmuri de creștere pozitive și relativ uniforme (1,5%, 1,7%, 1,8%), devansată fiind însă de Statele Unite (2,1%, 2,4%, 2,4%) de-a lungul celor 20 de ani. Datorită creșterii numărului de locuitori, în cele două țări, ritmul de creștere a acestui indicator este mai scăzut decât ritmul de creștere a PIB – ului real total în prețul pieței (3,6% pentru Canada, respectiv 3,2% pentru Statele Unite în 1999 – 2000). Referitor la Mexic, se poate constata că în anii 1980 – 1990 ritmurile de creștere a PIB – ului real pe locuitor sunt negative (- 1,1%, -0,1%) în special datorită creșterii numărului de locuitori, deoarece ritmurile de creștere a PIB – ului real total în prețul pieței sunt pozitive (1,1%, 1,9%). Pe ani, cea mai amplă reducere se observă în 1994 – 1995 (cu 7,8%), în anul 1999 – 2000, ritmul de creștere fiind pozitiv (5,2%). Astfel, se poate observa pentru Mexic aceeași evoluție fluctuantă.
Tabelul 4.12
Ritmurile de creștere medii anuale ale PIB real pe locuitor la prețul pieței în UE
Sursa: Banca Mondială, FMI, Comisia economică pentru Europa, CESAO, OCDE
Așa cum se poate vedea din tabelul 4.13, țările NAFTA și-au triplat valoarea exporturilor în cei 20 de ani, cazul Canada și SUA (de la 67.734 la 259.858 milioane de dolari, respectiv de la 225.566 la 730.803 milioane de dolari). În ceea ce privește statul Mexic, valoarea exporturilor a crescut de 8 ori în cei 20 de ani, în special ca urmare a aderării la NAFTA (se observă că în perioada 1990 –1995 această valoare s-a dublat, urmând apoi pe parcursul următorilor 6 ani o ascensiune continuă). Anul 2000 a fost un an de vârf în ceea ce privește schimburile comerciale ale blocului comercial NAFTA, deoarece în acest an s-a realizat cel mai mare flux de schimburi comerciale la nivelul țărilor membre NAFTA
Tabelul 4.13
Valoarea exporturilor în țările membre NAFTA
Sursa: Calculele Secretariatului CNUCED pe baza datelor furnizate de FMI, Direcția Statisticii Comerciale, datele Diviziei de Statistică a Națiunilor Unite, 2001.
În cadrul țărilor membre NAFTA, se poate observa aceeași creștere a valorii importurilor realizate. Analizând cazul Canada, se poate vedea că este singura dintre cele trei țări care a realizat în anul 2001, ca de altfel în toți anii, un volum al exporturilor care depășește volumul importurilor efectuate. Pentru SUA și Mexic, situația este inversă, valoarea bunurilor importate a fost mai mare decât valoarea exporturilor, deși ambele au avut ritmuri de creștere crescătoare. Volumul bunurilor importate a crescut de trei ori în cazul Canadei (de la 62.544 la 227.759 milioane de dolari), de patru ori în SUA (de la 256.984 la 1.180.150 milioane de dolari) și nu mai puțin de 8 ori în Mexic (de la 22.144 la 173.448 milioane de dolari ) în decursul perioadei 1980 – 2001.
Tabelul 4.14
Valoarea importurilor în țările membre NAFTA
Sursa: Calculele Secretariatului CNUCED pe baza datelor furnizate de FMI, Direcția Statisticii Comerciale, datele Diviziei de Statistică a Națiunilor Unite, 2001.
Balanța comercială a țărilor membre NAFTA, indică un excedent doar pentru Canada în anii 1999 – 2001, de 27.404 milioane de dolari, excedent care se păstra încă din 1989 dar la valori diferite. SUA s-a confruntat de-a lungul anilor cu un deficit al balanței comerciale care a sporit continuu, astfel încât s-a ajuns de la un deficit de 113.046 milioane de dolari în 1989 – 1991 la un deficit de 428.288 milioane de dolari în 1999 – 2001. Statul Mexic a înregistrat în perioada 1999 – 2001 un deficit al balanței comerciale de 14.498 milioane de dolari.
Tabelul 4.15
Valorile balanței comerciale a țărilor membre NAFTA
Sursa: Calculele Secretariatului CNUCED pe baza datelor furnizate de FMI, Direcția Statisticii
Comerciale, datele Diviziei de Statistică a Națiunilor Unite.
Dacă privim datele cuprinse în tabelul 4.16, putem observa că, într-un interval de 20 de ani, fluxurile de intrări de ISD au crescut de 5 ori în Canada (de la 5807 în 1980 la 27.465 milioane de dolari în 2001), de aproape 8 ori în SUA (de la 16.918 la 124.435 milioane de dolari) și de 11 ori în Mexic. Pentru Statele Unite, în anul 2000, fluxurile de intrări de investiții străine directe au fost de 300.912 milioane de dolari, acest an fiind un an de vârf și pentru Canada cu ISD realizate aici în valoare de 66.617 milioane de dolari. Situația nu a fost aceeași și pentru Mexic care în anul 2000, a înregistrat fluxuri de intrări de 14.706 milioane de dolari, anul de vârf fiind 2001 cu fluxuri de 24.731 milioane de dolari. În același an, 2001, SUA a înregistrat intrări de ISD în valoare de 124.435 milioane de dolari.
Tabelul 4.16
Investițiile străine directe în țările membre NAFTA
Sursa: FMI, IFS, Balance of Payments Statistics, World Investment Report 2002
Tabelul 4.17
Investițiile străine directe în țările membre NAFTA
Sursa: FMI, IFS, Balance of Payments Statistics, World Investment Report 2002
Fluxurile de ieșiri de investiții directe au cunoscut pe parcursul celor 20 de ani o mai mare ascensiune decât intrările. Astfel în anul 2000, SUA a realizat ISD în valoare de 164.969 milioane de dolari, Canada, 47.499 milioane de dolari iar Mexic, 984 milioane, de 14 ori mai puțin decât fluxurile intrate. În anul următor, 2001, pentru SUA și Canada valoarea ieșirilor de ISD a scăzut la 113.977, respectiv 35.472 milioane de dolari, în timp ce Mexicul și-a mărit valoarea ISD realizate la 3.708 milioane de dolari.
NAFTA ar putea fi primul pas spre crearea unui bloc emisferic, dar nimeni nu se așteaptă ca acest lucru să se întâmple atât de curând. A fost nevoie de mai mult de trei ani de negocieri, nu tocmai ușoare, pentru a se ajunge la un acord între SUA și Canada, două țări cu structuri economice, industriale și sociale similare. Provocarea de a extinde zona comercială liberă în toată America Latină este semnificativă. Cu toate acestea, multe țări latino – americane se pregătesc deja din punct de vedere legislativ pentru a fi incluse în NAFTA.
4.3. Analiza comparativă a celor două grupări regionale: UE și NAFTA
Pe baza principalilor indicatori macroeconomici și a datelor referitoare la volumul schimburilor comerciale, precum și fluxurile de investiții directe care s-au realizat la nivelul UE și NAFTA, se poate realiza o analiză comparativă a celor două blocuri regionale pe baza căreia se poate stabili nivelul performanțelor fiecăruia și deci, poziția sa în cadrul economiei mondiale.
4.3.1. Analiza produsului intern brut
Tabelul 4.18
Populația, suprafața, densitatea și produsul intern brut, total și pe locuitor în lume, UE și NAFTA
Sursa: Departamentul afacerilor economice și sociale al Națiunilor Unite, Banca Mondială, OCDE, FMI
O analiză a datelor prezentate în tabelul 4.18, relevă faptul că în cadrul Acordului Nord – American de liber schimb, produsul intern brut total depășește nivelul PIB înregistrat în cadrul UE (11.085.284 față de 7.855.911). Pe locuitor, situația rămâne aceeași, NAFTA a realizat un PIB pe locuitor de 26.850 dolari, comparativ cu 20.865 în UE. Comparativ cu situația existentă în lume, atât NAFTA cât și UE au înregistrat un PIB pe locuitor cu mult peste media de 7.370 existentă în lume, iar per total, PIB-ul NAFTA a reprezentat în 2000, 24,3% din PIB total în lume, în timp ce PIB-ul UE a fost de 17,2% din PIB total în lume. Această situație poate fi ilustrată grafic, așa cum se observă în figura 4.1.
Fig. 4.1.
4.3.2. Analiza schimburilor comerciale
Pentru realizarea analizei schimburilor comerciale în cadrul celor două grupări regionale, Uniunea Europeană și Acordul Nord – American de Liber Schimb, este necesară cunoașterea datelor referitoare la volumul importurilor și exporturilor, ponderea acestora în ansamblul schimburilor mondiale, ritmurile medii de creștere, comerțul intern al grupărilor, indicii de concentrare și de diversificare a exporturilor și importurilor celor două grupări. Prin analiza acestor indicatori, vom putea cunoaște poziția și performanțele fiecăreia dintre cele două blocuri regionale, precum și punctele forte și cele slabe pe care acestea le au în cadrul comerțului internațional.
Tabelul 4.19
Valoarea exporturilor realizate de UE și NAFTA
Sursa: Calculele Secretariatului CNUCED pe baza datelor furnizate de FMI, Direcția Statisticii Comerciale, datele Diviziei de Statistică a Națiunilor Unite, 2002.
Din datele prezentate în tabelul 4.19, se poate observa o creștere foarte mare a volumului exporturilor pe parcursul celor 20 de ani. Între anii 1980 și 1990 valoarea exporturilor s-a dublat în cadrul Uniunii Europene (de la 764.939 la 1.496.691 milioane dolari), pentru ca în anul 2001 valoarea exporturilor să ajungă la 2.248.595 milioane de dolari, dublu față de valoarea înregistrată în același an, 2001 în cadrul NAFTA (1.149.208 milioane de dolari). În valori relative, valoarea exporturilor realizate de Uniunea Europeană a crescut în perioada 1980 – 2001 cu 239%, în timp ce valoarea exporturilor realizate de NAFTA a crescut în aceeași perioadă cu 369%, indicând o expansiune mai largă a Acordului Nord – American de Liber Schimb din punct de vedere al valorii mărfurilor și serviciilor exportate. De asemenea, ritmurile de creștere sunt crescătoare, excepție făcând anul 1999 pentru UE (când s-a realizat o reducere de la 2.201.112 în 1998 la 2.187.846 milioane de dolari) și anul 2001 pentru NAFTA (reducerea fiind de 84.919 milioane de dolari față de anul 2000). În lume, în 2001, totalul exporturilor realizate a fost de 6.112.052 milioane de dolari, mai puțin decât în 2000 (6.338.198), dar de trei ori mai mult decât în 1980 (2.031.210 milioane de dolari). Ponderea exporturilor realizate de UE în total exporturi în lume în anul 2001 a fost de 36,4%, în comparație cu doar 18,3% pentru NAFTA. Comparativ cu anul 2001, în 2000 ponderea exporturilor realizate de UE în total exporturi era de 36,1%, în timp ce NAFTA deținea o pondere de 20,3% din totalul exporturilor realizate în lume.
Situația valorii exporturilor realizate în UE, NAFTA și în lume poate fi vizualizată cu ajutorul figurii 4.2.
Fig. 4.2
O analiză asemănătoare se poate realiza și în ceea ce privește importurile realizate de UE, NAFTA și per total în lume.
Tabelul 4.20
Valoarea importurilor realizate de UE și NAFTA
Sursa: Calculele Secretariatului CNUCED pe baza datelor furnizate de FMI, Direcția Statisticii Comerciale, datele Diviziei de Statistică a Națiunilor Unite, 2002.
Figura 4.3 ilustrează situația importurilor realizate de UE, NAFTA, și per total în lume.
Fig. 4.3
La fel ca în cazul valorii exporturilor, importurile au cunoscut o creștere continuă pe parcursul celor 20 de ani, astfel că în UE valoarea acestora a crescut de la 857.406 în 1980 la 2.197.714 milioane de dolari în 2001, ceea ce înseamnă o sporire de 256% (mai mult decât 239%., cu cât au crescut exporturile). În ceea ce privește NAFTA, creșterea valorii importurilor a fost de 463% pe parcursul anilor 1980 – 2001 (de la 341.672 la 1.581.357 milioane de dolari)
Se poate observa că valoarea importurilor, până în anii 1990, era depășită de valoarea exporturilor (1.549.627 milioane de dolari importuri, față de 1.496.691 milioane de dolari exporturi pentru UE și 683.779 milioane de dolari importuri, față de 561.932 milioane de dolari exporturi pentru NAFTA). În anul 2001 s-a ajuns la situația în care exporturile devansează importurile în UE, (2.248.595 milioane de dolari exporturi, față de 2.197.714 milioane de dolari importuri), în timp ce pentru NAFTA, situația nu se schimbă prea mult (1.149.208 milioane de dolari exporturi, față de 1.581.357 milioane de dolari importuri). În lume, totalul importurilor realizate în 2000 a fost de 6.510.806 milioane de dolari, reprezentând anul de vârf de până acum, în 2001 valoarea totală scăzând la 6.298.652 milioane de dolari. Astfel, se poate observa că UE și NAFTA au realizat 50% din totalul importurilor înregistrate în lume. Pentru anul 2001, ponderea importurilor realizate de UE în total importuri realizate în lume era de 35,3% comparativ cu doar 25,2% importuri realizate în cadrul NAFTA, iar în anul 2000, ponderea era de 36,5% pentru UE și 26,6% importuri realizate de NAFTA în total importuri realizate în lume.
Se poate realiza și o analiză detaliată, pe fiecare țară membră UE sau NAFTA, pe baza datelor din tabelul următor:
Tabelul 4.21
Ritmurile medii anuale de creștere a exporturilor
Sursa: Calculele Secretariatului CNUCED pe baza datelor furnizate de FMI, Direcția Statisticii Comerciale,
datele Diviziei de Statistică a Națiunilor Unite, 2002.
Dacă realizăm o analiză a ritmurilor medii anuale de creștere a exporturilor, putem observa că între anii 1980 – 1990, ritmul de creștere pe ansamblul Uniunii Europene, a fost superior celui al blocului comercial NAFTA (7,9%, respectiv 6,0%). Pe parcursul anilor 1990 – 2000, situația s-a schimbat astfel încât creșterea realizată de NAFTA a devansat ritmul de creștere înregistrat de UE (8,3%, respectiv 5,1 %), cel mai pregnant, această tendință s-a manifestat între anii 1995 – 2000, când ritmul mediu de creștere a exporturilor realizate de țările UE a fost doar de 1,6%. Ritmuri de creștere negative au cunoscut și țările UE, între anii 1996 – 1997 și 1998 – 1999 (-0,2%, respectiv -0,6%, dar și țările membre NAFTA în anul 2000 – 2001 (-6,1%), cea mai mare sporire fiind înregistrată de NAFTA în anul 1999 – 2000 (13,7%).
Tabelul 4.22
Ritmurile medii anuale de creștere a importurilor
Sursa: Calculele Secretariatului CNUCED pe baza datelor furnizate de FMI, Direcția Statisticii Comerciale,
datele Diviziei de Statistică a Națiunilor Unite, 2002.
În timp ce exporturile au crescut în anii1980 – 1990 cu 7,9% în UE, importurile au crescut în aceeași perioadă cu 6,9%, iar pentru NAFTA importurile au avut un ritm de creștere superior creșterii exporturilor (8%, comparativ cu 6%). Ritmurile de creștere a importurilor efectuate de NAFTA au fost în permanență superioare celor înregistrate în UE, excepție făcând anul 2000 – 2001, când ambele grupări au avut un ritm de creștere negativ (-1,1% – UE și –6,3% NAFTA). După creșterea amplă pe care au avut-o importurile în cadrul NAFTA din 1999 – 2000, a urmat o reducere de proporții cu 6,3%, ceea ce pentru țările membre presupune o situație favorabilă. Ritmul de creștere a importurilor realizate de țările care fac parte din NAFTA a cunoscut niveluri deosebit de înalte în ultimii ani, dar nici exporturile nu au fost mult mai prejos. În cazul UE, situația se prezintă ceva mai liniștit, având în vedere că creșterea dintr-un an a importurilor a fost atenuată printr-un ritm mai scăzut în anul următor, situația fiind aproape la fel în ceea ce privește ritmul de creștere a exporturilor, reducerea dintr-un an fiind compensată printr-o sporire în anul următor.
Tabelul 4.23
Balanța comercială în lume, UE și NAFTA
Sursa: Calculele Secretariatului CNUCED pe baza datelor furnizate de FMI, Direcția Statisticii
Comerciale, datele Diviziei de Statistică a Națiunilor Unite, 2002
După cum se poate observa pe baza datelor cuprinse în tabelul 4.23, în anul2001 UE a înregistrat un deficit al balanței comerciale de 50.881 milioane de dolari, în timp ce balanța comercială NAFTA prezenta un excedent de 432.149 milioane de dolari. În anol 2000, situația a fost asemănătoare, deficitul balanței comerciale a UE fiind de 6.953 milioane de dolari, excedentul total în lume fiind de 172.358 milioane de dolari. Cel mai mare deficit înregistrat de UE â fost de 115.053 milioane de dolari în anul 1997, NAFTA neînregistrând în cei 20 de ani un deficit al balanței dcomerciale. Se poate observa că de-a lungul celor 20 de ani prezentați, excedentul total al balanței comerciale înregistrat în lume s-a realizat îndeosebi pe seama celui înregistrat în cadrul NAFTA, compensându-se astfel deficitul existent în alte zone.
Tabelul 4.24
Comerțul intern al UE și NAFTA
Sursa: Calculele Secretariatului CNUCED pe baza datelor furnizate de FMI, Direcția Statisticii
Comerciale, datele Diviziei de Statistică a Națiunilor Unite, 2002.
Dacă în anul 1980 valoarea comerțului intern al Uniunii Europene a fost de 456.857 milioane de dolari, în anul 2001, a fost de 1.400.846 milioane de dolari, mai mare decât valoarea comerțului intern al Acordului Nord – American de Comerț Liber de 2,3 ori (624.252 milioane de dolari). Se poate observa că, pe parcursul a 20 de ani, comerțul intern al celor două grupări economice s-a intensificat, indicele de creștere pentru UE fiind de 307%, iar pentru NAFTA, de 611%.
Tabelul 4.25
Comerțul intern al UE și NAFTA
Sursa: Calculele Secretariatului CNUCED pe baza datelor furnizate de FMI, Direcția Statisticii Comerciale,
datele Diviziei de Statistică a Națiunilor Unite, 2002.
În ceea ce privește ponderea exporturilor regionale în comerțul intern, în anul 2001, pentru UE, aceasta era de 85%, iar pentru NAFTA, 90,3%. Evoluția acestei ponderi a fost crescătoare, pentru NAFTA, de la 79% în 1980 la 90,3% în 2001, și aproape constantă pentru UE, de la 85,2% în 1980 la 85% în 2001.
Tabelul 4.26
Comerțul intern al UE și NAFTA
Sursa: Calculele Secretariatului CNUCED pe baza datelor furnizate de FMI, Direcția Statisticii Comerciale,
datele Diviziei de Statistică a Națiunilor Unite, 2002.
Ponderea exporturilor totale în comerțul intern al NAFTA a crescut de la 33,6% în 1980 la 54,8% în 2001, pentru UE, păstrându-se același ritm constant, de la 60,8% în 1980 la 61,2% în anul 2001.
Tabelul 4.27
Comerțul cu amănuntul în cadrul UE și NAFTA
Sursa: WTO (2001)
Din datele prezentate în tabelul 4.27, rezultă că atât în cadrul UE cât și în cadrul NAFTA, valoarea exporturilor și a importurilor cu amănuntul a crescut continuu în ultimii 10 ani. În UE, în anul 2001, valoarea totală a exporturilor era de 2.291 milioane de dolari, din care doar 847 au rezultat din comerțul cu alte țări decât cele membre, restul de 1.417 milioane de dolari provenind din comerțul intern al UE. În același an, situația importurilor era asemănătoare, din valoarea totală de 2.334 milioane de dolari, 1.421 au provenit din comerțul cu țările membre iar 913 milioane de dolari din comerțul extern al grupării. În ceea ce privește NAFTA, în același an, 2001, din valoarea totală a exporturilor de 1.149 milioane de dolari, 637 au provenit din comerțul cu țările membre și doar 512 din comerțul intern al blocului. La importuri situația este inversă, adică din totalul de 1.578 milioane de dolari, 954 proveneau din comerțul extern al blocului, și doar 624 din comerțul cu țările membre. Anul 2000, cel în care s-a înregistrat cel mai înalt nivel al schimburilor, prezintă o situație asemănătoare: în cadrul NAFTA, dintr-un total de 1.682 milioane de dolari, 1.012 proveneau din comerțul cu țările terțe, iar 670 din comerțul cu țările membre; la export, din totalul de 1.224 milioane de dolari, 682 proveneau din comerțul cu țările terțe, iar 543 din comerțul cu țările membre.
4.3.3. Analiza fluxurilor de investiții străine directe
Datele cuprinse în tabelele 4.28 și 4.29 prezintă situația fluxurilor de intrări și de ieșiri de investiții străine directe, pe ansamblul țărilor membre UE și NAFTA. Se observă că, în anul 2001, țările UE au beneficiat de ISD în valoare de 274.535 milioane de dolari, în comparație cu doar 176.631 milioane de dolari fluxuri de ISD intrate în spațiul NAFTA. Anul 2000, este cel în care activitatea investițională a cunoscut cea mai mare amploare, iar UE a înregistrat fluxuri de intrări în valoare de 1098518 milioane de dolari, iar NAFTA, 382.235 milioane de dolari. Din datele prezentate rezultă că volumul investițiilor străine a crescut foarte mult în ultimii 20 de ani, prin intensificarea relațiilor economice internaționale (în anul1980 fluxurile de intrări de ISD erau doar de 21.317 milioane de dolari pentru UE și 24.815 milioane de dolari pentru NAFTA).
Tabelul 4.28
Investițiile străine directe în UE și NAFTA
Sursa: FMI, IFS, Balance of Payments Statistics, World Investment Report 2002
Tabelul 4.29
Investițiile străine directe în UE și NAFTA
Sursa: FMI, IFS, Balance of Payments Statistics, World Investment Report 2002
După cum arată și tabelul 4.28, și fluxurile de ieșiri de ISD au cunoscut aceeași situație de creștere, înregistrând în 2001 valori de 365.182 milioane de dolari în cadrul UE și 153.157 milioane de dolari în cadrul NAFTA. În anul cu cea mai mare activitate investițională străină, 2000, UE a realizat un volum de ISD de 967.992 milioane de dolari, în comparație cu doar 213.452 milioane de dolari ISD realizate de NAFTA.
Dacă comparăm valoarea intrărilor cu valoarea ieșirilor de ISD putem observa că, în anul 2000, în cadrul ambelor grupări economice, valoarea intrărilor a depășit valoarea ieșirilor, urmând ca în anul 2001, situația să se schimbe pentru UE, astfel că valoarea ieșirilor (365.182 milioane de dolari) a depășit valoarea intrărilor (274.535 milioane de dolari).
CONCLUZII
Forță dominantă a ultimului deceniu al secolului XX, globalizarea conturează o nouă eră de interacțiuni între state, economii, firme și persoane. Ea sporește contactele între indivizi dincolo de frontiere, fără a uita pe dinafară vreun domeniu: economie, tehnologie, sănătate, cultură sau guvernare. Cu toate că este prezentă în diverse sectoare, globalizarea nu este încă universală. Din contră, una din particularitățile sale importante este asimetria, întrucât activitățile umane nu se „mondializează” în același ritm. Unele dintre acestea precum finanțele și întreprinderile, sunt deja globalizate, în timp ce altele, cum ar fi echitatea socială, lupta împotriva terorismului, colaborarea instituțională sau acțiunea guvernelor rămân, încă, închise între frontiere geografice bine definite. Astfel, mondializarea – mai mult decât globalizarea – este direct implicată în fragmentarea proceselor de producție, a piețelor muncii, a entităților politice și a societăților, în general.
Globalizarea este rezultatul liberalizării schimburilor, a investițiilor străine, a tranzacțiilor financiare, în același timp, contribuind la accelerarea liberalizării mișcărilor de factori și bunuri. Considerând ca rentabilitatea și competitivitatea lor depind tot mai mult de internaționalizarea activității lor, întreprinderile fac presiuni asupra guvernelor lor pentru a obține o mai mare deschidere pe piețele externe. Aceasta înseamnă liberalizarea importurilor, libertatea de stabilire în alte țări, dreptul la tratamentul național în țările partenere, de reglementare și liberalizarea tranzacțiilor financiare internaționale. Globalizarea, este un proces care favorizează difuzarea tehnicilor, ce devin accesibile pretutindeni. Ea tinde să facă națiunile mai omogene, odată cu multiplicarea produselor și tehnicilor universale, respectiv globale. In principiu, ea conduce la omogenizarea preferințelor naționale, la ștergerea oricăror surse de avantaje comparative, altele decât resursele si dotările naturale. Această convergență nu implică însă, dispariția schimbului, ca suport al tendinței de egalizare a prețurilor. Ca urmare, creșterea fluxurilor nu este indicatorul absolut al nivelului de integrare, globalizarea implicând, de asemenea, un proces de convergență a prețurilor.
Regionalismul este o recunoaștere a proximității geografice, un răspuns la preocuparea de a exploata și întări o interdependentă economică, care se dezvoltă natural, dar într-un context politic dificil, între țări de o diversitate profundă sub aspect lingvistic, cultural, religios. Proximitatea geografică este o sursă firească de intensificare a schimburilor, iar printr-o apropiere regională se vizează un cadru mai formal și structurat al relațiilor internaționale în zonă.
Globalizarea economiei, intensificarea cooperării internaționale, uniunile vamale, economice, monetare, convențiile sociale și alte tipuri de relații, formale sau informale, au întărit, progresiv, interdependența între națiuni. Această interdependență, modifică ierarhiile în cadrul regulilor de drept internațional și presupune, la nivelul guvernelor, o libertate de acțiune îngrădită și puteri diminuate dar și noi responsabilități. Globalizarea a avut ca efect modificarea „regulilor jocului” concurenței între întreprinderi, în cadrul aceleiași țări sau pe piețele internaționale. Aceasta a condus statele la punerea în practică a unor politici de integrare care să conducă la creșterea importanței și credibilității membrilor unei regiuni față de diverși actori externi. În măsura în care globalizarea diminuează eficacitatea politicilor naționale și a măsurilor izolate, față de concurența internațională, ea încurajează, totodată, reacția de răspuns a statelor naționale, favorizând tendința spre regionalizare.
BIBLIOGRAFIE
1. Chesnais, Fr. – La mondialisation du capital, Ed. Syros, Paris, 1995
2. Chino,T–. An Outline to Reduce the Continuing Poverty Throughout Asia, International
Herald Tribune, 10.11.99
3. Dent, Ch. M. – The European Economy, The Global Context, Routledge, 1997
4. Friedman, T. – The Lexus and the Olive Tree. Understanding globalization, New –
York, 2000
5. Gower, Jackie, Redmond, J. – Lărgirea Uniunii Europene. Perspective, Ed. Club
Europa, 2001
6. Jacquet, P.– Regionalisation et monteé des blocs regionaux, Problemes economiques,
nr. 2565, 1998
7. Lewis, Flora – Concept of Poverty a Solution Seems Possible, International Herald
Tribune, 7.01.2000
8. Luțaș, Mihaela – Integrare economică europeană, Ed. Economică, București, 1999
9. Popa, I., Sută, N. – Cadrul multilateral al comerțului internațional, Ed. Economică,
București, 2000
10. Postelnicu, GH., Postelnicu, C.– Globalizarea economiei, Ed. Economică,
București, 2000
11. Silași, G. – Integrare monetară europeană, Ed, Orizonturi Universitare, Timișoara, 1998
12. Silași, G. – Notițe de curs, an universitar 2002 – 2003
13. Siroen, J. M. – L’ Economie de la globalisation, Universite Paris – Dauphine
14. Son, Liana , Jivan, Al., Zoican, S. – Globalizare. Teorii, realități, comentarii,
Ed. Nero-G, Timișoara, 2002
15. Sută, N.– Comerț internațional și politici comerciale, Ed. Economică, 2000
16. Sută, N.– Integrarea economică europeană, Ed. Economică, București, 1999
17. *** – PNUD, Rapport mondial sur le developpement humain, Ed. De Boeck, Paris,
1999
18. *** – CNUCED – Evolution et perspectives du commerce mondial, Problemes
economiques, no 2632/22.09.1999
19. *** – BCE, Bulletin Mensuel, dec. 1999
20. *** – CNUCED, World Investment Repport, Geneva, 2000
21. *** – OCDE, FMI, Statistici, 2000
22. *** – WORLD INVESTMENT REPORT, Balance of Payments Statistics, 2002
ANEXA 1
a) Ritmurile de creștere medii anuale ale PIB real total la prețul pieței în UE
Sursa: Banca Mondială, FMI, Comisia economică pentru Europa, CESAO, OCDE
b) Ritmurile de creștere medii anuale ale PIB real pe locuitor la prețul pieței în UE
Sursa: Banca Mondială, FMI, Comisia economică pentru Europa, CESAO, OCDE
ANEXA 2
a) Valoarea exporturilor în țările membre UE
Sursa: Calculele Secretariatului CNUCED pe baza datelor furnizate de FMI, Direcția Statisticii Comerciale, datele Diviziei de Statistică a Națiunilor Unite.
b) Valoarea importurilor în țările membre UE
Sursa: Calculele Secretariatului CNUCED pe baza datelor furnizate de FMI, Direcția Statisticii Comerciale, datele Diviziei de Statistică a Națiunilor Unite.
ANEXA 3
a) Investițiile străine directe în țările membre UE
Sursa: FMI, IFS, Balance of Payments Statistics, World Investment Report 2002
b) Investițiile străine directe în țările membre UE
Sursa: FMI, IFS, Balance of Payments Statistics, World Investment Report 2002
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Globalizare Si Regionalizare In Economia Mondiala (ID: 133101)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.