Globalizare și Regionalizare După Încheierea Războiului Rece

ACADEMIA FORȚELOR TERESTRE „NICOLAE BĂLCESCU” SIBIU

GLOBALIZARE ȘI INTELLIGENCE

Globalizare și regionalizare după încheierea Războiului Rece

Student masterand, anul I, I.O.

Lt. Cristian ZAHA

Mai 2015

GLOBALIZARE ȘI REGIONALIZARE DUPĂ ÎNCHEIEREA RĂZBOIULUI RECE

Înțelegerea cadrului geopolitic contemporan conferă numeroase avantaje actorilor interesați, prin capacitatea de a estima evoluția mediului geopolitic în viitorul apropiat sau chiar cel îndepărtat. Din acest motiv am ales să abordez tema de față, o temă care îmi dă posibilitatea analizării evoluției cadrului geopolitic european în ultimul sfert de secol.

După încheierea Războiului Rece, cadrul geopolitic european a continuat să escaladeze panta ascendentă într-un ritm accelerat, diferențiindu-se de perioada anterioară, în primul rând, prin tranziția spre sistemul internațional multipolar.

Consecințele pe care le-a avut terminarea Războiului Rece asupra geopoliticii spațiului euroatlantic au fost profunde și de durată. În estul Europei, ideologia și sistemul comunist au fost compromise total, URSS prăbușindu-se prin implozie și renunțând treptat la statutul de mare putere. Dispărând bipolarismul reprezentativ Războiului Rece, a dispărut și acel „echilibru precar”. Spațiul euroatlantic a intrat într-o perioadă de tranziție profundă către o nouă arhitectură de securitate generată de transformările petrecute în raportul de putere.

Un personaj important în transformările produse pe scena politică mondială, Mihail Gorbaciov, spunea la sfârșitul anilor '80 că „Lumea este în pragul unor mutații radicale” și a sesizat faptul că „este vorba de o cotitură care privește sensul și scara istoriei” deoarece „se pregătește o nouă civilizație”.

Odată cu încheierea Războiului Rece, lumea intra într-o nouă eră, SUA, puterea emergentă din conflictul celor două „blocuri”, fiind cea mai interesată de modelarea geopoliticii euroatlantice într-o manieră favorabilă. Brent Scowcroft, fost consilier pentru securitate națională atât în timpul mandatului președintelui american Gerald Ford, cât și în cea a lui George Bush, își amintea peste ani că după încheierea Războiului Rece cele mai frecvente întrebări puse la Casa Albă erau referitoare la viitorul NATO și la formula potrivită pentru securitatea Europei după disiparea amenințării comunismului sovietic.

Lumea bipolară apărută în Europa după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial a murit, dar nu ca urmare a unui război sau a unei revoluții, ci prin implozia unui sistem hipercentralizat și colectivist. Europa se află din nou în situația de a se modela conform unor scenarii politice, în vederea stabilirii unei formule optime privind arhitectura securității. În acest context polii de putere s-au înmulțit, viziunile sunt diferite, iar șansa de a fi găsită o arhitectură unanim acceptată a scăzut.

Schimbările se accelerează, iar capacitatea de a ține sub control „agenții” care pot provoca mari crize politice, economice sau socio-spirituale a scăzut de asemenea. Suntem martorii nu numai ai multiplicării centrilor de putere, ci și ai unei activități asimetrice a actorilor în ecuația de putere. Puterea fiecărui pol în această ecuație nu este dată în termeni clasici militari decât în parte, adăugându-se termeni din domeniul economic și tehnico-științific.

Nașterea Uniunii Europene este unul dintre cele mai revoluționare evenimente ale epocii noastre. Destinul Europei și al lumii va depinde de aptitudinea polilor de putere de a coopera eficient în ceea ce privește problematica globală cu care se confruntă societatea, dar și de capacitatea de armonizare a intereselor. O eliminare a intereselor unuia sau a mai multor poli de putere va duce la eșecul viitoarei arhitecturi de securitate în Europa.

După cum spunea geopoliticianul rus Alexandr Dugin, nu considerente geopolitice rezultate din teama istorică a europenilor de posibila renaștere a imperialismului rusesc și formule de respingere a cooperării cu SUA trebuie să alcătuiască fermentul unificării europene.

Fostul lider comunist, Mihail Gorbaciov, a lansat la sfârșitul anilor '90 un proiect geopolitic al unei Case Comune Europene. Cu prilejul unui miting desfășurat la Praga, în ziua de 10 aprilie 1987, Gorbaciov definea conceptul în acord cu realitățile din perioada de sfârșit al războiului rece: „Noțiunea Casă Europeană Comună înseamnă în primul rând, cunoașterea unei anumite integralități, cu toate că este vorba despre state ce aparțin unor sisteme sociale diferite și fac parte din blocuri militar-politice opuse”.

Gorbaciov avea un imens capital de simpatie în Occident, în perioada în care a permis popoarelor din fostul bloc sovietic să se emancipeze și apoi să se elibereze de dominația comunistă. Din această perspectivă nu surprinde faptul că ideea unei Case Comune Europene, din care să facă parte și spațiul post-sovietic, n-a fost respinsă de unii oameni politici din Vest.

Primul ministru britanic de la acea dată, Margaret Thatcher, în convorbirile pe care le-a purtat la Moscova, în aprilie 1987, cu Mihail Gorbaciov, considera că un „cămin general-european” poate fi construit dacă se continuă și se dezvoltă procesul început la Helsinki în 1975. Fostul președinte francez Francois Mitterand era, la rândul lui, convins că „dacă ai imaginație, curaj intelectual, nu este greu să-ți închipui continentul european, toate țările aflate pe el ca o nouă comunitate legată prin relații noi, în cadrul căreia fiecare rămâne el însuși, dar toți colaborează în numele unor țeluri care coincid”.

De asemenea, omul politic german Willi Brandt vedea posibile, în aprilie 1988, o integrare europeană în domeniul economic și o deschidere a Europei de Vest către Europa de Est. Manfred Brunner, fost șef de cabinet al comisarului german pe lângă Comunitatea Europeană, referindu-se la realizarea unei Uniuni Europene, afirma: „Uniunea Europeană creată pe baza tratatului de la Maastricht nu va putea deveni un stat nici centralizat, nici federal. Uniunea Europeană nu poate fi decât o confederație de state europene suverane”.

Zbigniew Brzezinski, fost consilier pe probleme de politică externă pentru Europa de Est al președintelui John F. Kennedy și apoi șef al Consiliului Securității Naționale în timpul administrației Carter, a făcut o amplă analiză a scenariului geopolitic generic intitulat „Cămin european comun” în cadrul unei conferințe sovieto-americane pe tema „Schimbarea Europei: atitudinea americană și cea sovietică”, desfășurată la Moscova, în perioada 24-31 octombrie 1989.

El a arătat că, în Europa, șansa unei astfel de arhitecturi este reală numai dacă se va accepta ideea „că de acum înainte există interese geopolitice comune, dar nu și o ortodoxie ideologică comună”. Brzezinski era convins că un Cămin european comun nu poate să fie realizat fără participarea SUA și URSS, deoarece „Europa nu este o realitate geografică, ci – în primul rând – o realitate filozofică și culturală, ori Europa din această perspectivă include SUA și Uniunea Sovietică, în măsura în care ambele țări împărtășesc valori culturale și filozofice ce țin de civilizația europeană, de tradiția creștină”.

Renumitul politolog american arăta că, fără un efort minim de a se implementa aceste principii, șansa de a fi construită structura și arhitectura Căminului european este infimă. De aici au început disfuncționalitățile care au condus, în cele din urmă, la abandonarea acestui proiect. Cele mai serioase dificultăți au fost cele economice, datorită decalajului mare în ceea ce privește dezvoltarea Europei în vestul și estul ei, cât și procesului de tranziție către economia de piață, declanșat în fostele țări socialiste după prăbușirea vechilor regimurilor.

Nu lipsită de importanță în nerealizarea proiectului geopolitic amintit a fost apariția unei crize a echilibrului de putere în cadrul Europei Occidentale prin reunificarea Germaniei și implozia fostului imperiu sovietic. După unificare, Germania nu s-a repliat asupra ei însăși și nu s-a „retras” din politica europeană, ci a declanșat o „ofensivă” politică în spațiul Europei Centrale, ceea ce a condus la schimbarea centrului de greutate al Comunității și împingerea lui către centrul continentului. În opinia lui Nicolae Anghel, „ofensiva germană conturează limpede un spațiu geopolitic de influență și control germane” deoarece „s-a implicat politic, diplomatic și, indirect, militar în sprijinul Croației și Sloveniei în războiul de secesiune din Iugoslavia”. De asemenea, statul german a preluat și „s-a inserat în fluxurile economice ale fostei RDG cu fostele țări socialiste, în special cu Ungaria și Republica Cehoslovacă”. Prăbușirea Uniunii Sovietice și încheierea Războiului Rece au determinat schimbări de atitudine față de Rusia în ecuația de putere. Rusia nu mai este un adversar.

În ciuda unei contraofensive rusești pe direcții strategice importante, Rusia n-a convins marile puteri occidentale că poate să se integreze în „Căminul Comun European”. Analiștii politici și experții ruși în relațiile internaționale constatau, într-un raport elaborat în anul 1994, accentuarea procesului scoaterii Rusiei din Europa și formarea între Rusia și Europa a unei zone de state independente, pro-occident.

Pe lângă faptul că Rusia nu intra în „calculele” unui cămin comun european, s-a înrăutățit, după 1989, și accesul ei la mările „calde” deschise. Pentru a avea acces la aceste mări, statul rus a făcut eforturi considerabile de-a lungul istoriei sale. Această luptă a avut baze geopolitice clar definite: toate fluviile principale ale Rusiei se varsă fie în Oceanul Înghețat, fie în Marea Caspică. Fără acces la „mările calde”, Rusia se sufocă în vastele spații continentale.

Analiștii ruși considerau, în acele zile, că apariția formelor instituționalizate de scoatere a Federației Ruse din Europa este o enormă greșeală din punct de vedere geopolitic, deoarece ea a ocupat din cele mai vechi timpuri „zona pivot”. Unul dintre acești analiști, Pozdneakov, spunea că stăpânirea „zonei pivot” n-a însemnat că Rusia a dominat lumea, ci „înainte de toate a făcut-o pentru propria securitate și îndeplinind totodată, în mod intuitiv parcă, rolul predestinat de a fi factor de echilibru în lumea noastră instabilă din punct de vedere geopolitic”. Aserțiunea ar putea fi relevantă pentru secolul al XIX-lea când asemenea idei aveau o largă audiență și când oamenii credeau că stăpânirea unei anumite regiuni geografice îți aduce un avantaj geostrategic. Analistul american Christopher J. Fettweis are dreptate când afirmă că „…a crede astăzi că asemenea aserțiuni mai pot opera în altă parte decât în cadrul discursului ideologic sau naționalist este o pură fantezie. Mai rău, ea poate să ne încurce în a vedea calea corectă în stabilirea politicii externe”.

Astăzi este unanim acceptată ideea că revoluția tehnico-științifică a devalorizat acest model geopolitic lansat de Halford Mackinder și modernizat ulterior de discipolii săi. Nici modernizările schemei clasice propuse de John Collins nu ar constitui pentru oamenii politici europeni un raționament destul de atractiv pentru a se fi pus în aplicare proiectul geopolitic propus de Mihail Gorbaciov, chiar dacă acesta aducea în discuție un avantaj – cel spațial – pe care Moscova îl avea în raport cu Europa Occidentală. John Collins, în studiul Military Space Forces: The Next 50 Years, arăta că „puterea aeriană și puterea spațială au aruncat în desuetudine ipotezele geopolitice ale începutului de secol”. Inclusiv teoria lui Mackinder „Spațiul circumterestru – afirmă J. Collins – încapsulează Pământul până la o altitudine de circa 50.000 mile”, iar acest fapt va fi cheia dominației militare de la jumătatea secolului al XXI-lea. În opinia lui:

• cine stăpânește spațiul circumterestru domnește peste Pământ;

• cine stăpânește Luna domnește peste spațiul circumterestru;

• cine stăpânește L4 și L5 domnește peste sistemul Terra – Luna. L4 și L5 sunt punctele de librație lunare – locurile din spațiu unde atracția gravitațională a Lunii și cea a Pământului sunt exact egale. În teorie, bazele militare instalate acolo ar putea rămâne pe poziție timp foarte îndelungat, fără a avea nevoie de mult carburant. Ele ar putea fi echivalentul „terenurilor înalte” pentru „războinicii spațiali de mâine”.

Prin urmare, și din această perspectivă, formula geopolitică propusă de E. A. Pozdneakov sau varianta lui Alexandr Dugin, pentru a justifica nevoia de sferă de influență a Rusiei este depășită. Federația Rusă nu poate fi ignorată sau eliminată din ecuația de putere într-o formulă sau alta de securitate a Europei, dar nu în perspectiva afirmată de aceștia potrivit căreia „Cel ce deține controlul asupra Heartland-ului, acela dispune de mijlocul de control efectiv asupra politicii mondiale și, în primul rând, de mijlocul de a menține în lume echilibrul geopolitic și de forțe. Fără acesta din urmă este de neconceput o lume stabilă”.

Filozoful francez Edgar Morin crede că schimbările care s-au produs în Europa după încheierea Războiului Rece impun regândirea arhitecturii continentului. Ea nu mai este, așa cum era cu patru secole în urmă, centrul lumii, ci a devenit un „fragment din Occident”. Lumii bipolare a Războiului Rece îi vor urma din ce în ce mai evident trei poli: America de Nord, Asia-Pacific și Europa. Însă față de cele două mase enorme riverane Pacificului, Europa, rămasă periferică, are, prin comparație, mărimea Elveției. În situația actuală, Europa este obligată, în opinia lui Edgar Morin, să parcurgă „două convertiri aparent contradictorii însă în fond complementare, una prin care să depășim Națiunea și alta care ne reduce la Provincie”. În acest fel, ea trebuie să se metamorfozeze în același timp în „Meta-Națiune” și „Provincie” pentru a deveni o unitate cu o poli-identitate.

Președintele Partidului Popular European, Wilfried Martens, prin discursurile sale, propune și el un scenariu pentru realizarea „Statelor Unite ale Europei”, pornind de la depășirea „egoismului naționalist sau regionalist” și de la extinderea Comunității Europene spre est. Conturul acestei Europe unite este, în opinia lui Wilfried Martens, „de natură evolutivă, dar nu nedefinit de la Atlantic și până dincolo de Urali. Comunitatea nu are vocația să devină o structură de primire la scară continentală, pan-europeană, după modelul forumurilor politice multilaterale cum este Consiliul Europei sau Conferința pentru Cooperare și Securitate în Europa”.

Arhitectura propusă de W. Martens se bazează pe un raport de federalizare și nu de subordonare între ea și statele membre. Repartizarea competențelor între Uniune și statele membre va trebui să fie organizată pe baza principiului subsidiarității, ceea ce înseamnă că intervențiile Uniunii nu vor fi decât subsidiare în raport cu cele ale statelor și regiunilor.

După căderea Zidului Berlinului s-a constatat o disponibilitate fără precedent a tuturor națiunilor europene de a găsi noi forme de cooperare în toate domeniile și de a se realiza o uniune politică, economică și spiritual-culturală. Astăzi Europa pare că încă nu și-a găsit formula optimă de exprimare a cadrului de funcționalitate ca întreg în domeniul politic, economic sau de securitate. Regionalismul este, în opinia unor analiști politici și geopoliticieni, o alternativă și o soluție variabilă în elaborarea scenariilor și strategiilor care să fundamenteze noua arhitectură de securitate pe continentul european, după încheierea Războiului Rece. Teoria regiunilor etno-religioase, ideea unei Europe a regiunilor sau teoriile legate de cooperarea transfrontalieră au revenit în forță în analiza geopolitică și în discursul unor oameni politici.

În opinia unor specialiști, conceptul de „identitate regională” se referă la spații istorice și peisaje culturale suprapuse unei anumite regiuni „care, din punct de vedere geografic, nu coincid întotdeauna cu actualele granițe ale unui stat”. O colectivitate poate să se identifice ca aparținând mai multor structuri teritoriale, după cum și într-o regiune pot coexista mai multe colectivități distincte din punct de vedere al apartenenței la o arie de spiritualitate și lingvistică.

Din această perspectivă există în teoriile geopolitice cel puțin trei tipuri de regiuni: etnică, transfrontalieră și particularizată de o panidee. De menționat că teoriile și înțelesul conceptului de regiune se schimbă în funcție de epocă și sunt supuse unor presiuni modelatoare. Presiunile modelatoare pot fi provocate de „stratificarea spațiului în centre și periferii” și de „zonele în care nu s-a stins niciodată nostalgia imperiilor”. Regiunea, ca unitate spațială ce cuprinde o etnie decupată dintr-un ansamblu statal clasic, poate fi – în opinia acestor specialiști – o soluție pentru organizarea viitoare a continentului.

Din această perspectivă, în raport cu statul-națiune, în care guvernarea este prea complicată (administrație superbirocratizată, planificare deficitară, statute sociale și economice ce oprimă individul etc.), statul-regiune asigură individului posibilitatea participării în cunoștință de cauză la viața publică.

Wilfried Martens crede că o Europă comunitară nu se poate realiza pe statul-națiune, pe o federalizare a regiunilor. „Colectivitățile locale – afirma W. Martens – sunt celulele democratice de bază”. Regiunea este, în opinia autorului amintit, „o prefigurare a acelei lumi în care – parafrazându-l pe Saint Simon – gestiunea oamenilor va înlocui administrarea lucrurilor”. Regionalizarea și modelul regionalismului au stat la baza unor scenarii geopolitice menite a umple vidul de securitate apărut în spațiul central, est și sud-est european după încheierea Războiului Rece.

Un scenariu pentru această regiune a continentului european a fost cel al neutralității. În elaborarea acestui scenariu s-a avut în vedere experiența Finlandei și Austriei ca state neutre aflate în imediata vecinătate a fostei URSS și posibilitatea garantării statutului de neutralitate de către organismele și organizațiile internaționale. Autorii acestui scenariu au motivat opțiunea prin menajarea susceptibilității Rusiei care a moștenit „teama” istorică de excludere din Europa. Reacția statelor vizate în acest scenariu – Polonia, Cehoslovacia – de respingere a unei astfel de soluții și cererea de aderare la NATO au făcut ca modelul neutralității pentru Europa Centrală și de Est să-și piardă credibilitatea.

Extinderea NATO a fost nu numai un scenariu geopolitic unanim acceptat de statele din spațiul exterior al fostului URSS, ci și modelul care a început să fie transpus în practica realizării noii arhitecturi de securitate pe continentul european.

Statele din Europa Centrală și de Est, chiar și unele republici ex-sovietice, au cerut să facă parte integrantă din NATO, considerând că reformele în curs de desfășurare din aceste țări le apropie de sistemul de valori politice, morale și economice din Occident, dar și că prin aderarea la structura politico-militară nord-atlantică vor putea depăși riscurile de securitate manifestate în zonă. Acest scenariu a fost contestat constant de Rusia care vedea în extindere, dacă nu o amenințare, cel puțin o umilire și o excludere a ei din Europa.

Fără a recunoaște dreptul de veto al Rusiei asupra unei probleme interne a NATO – cum este extinderea – responsabilii alianței au căutat și au găsit unele soluții. La 27 mai 1997 șefii statelor din Alianța Nord-Atlantică și Boris Elțîn, președintele Federației Ruse, au semnat la Paris „Actul de bază al relațiilor cooperării și securității dintre Alianța Nord-Atlantică și Federația Rusă”. Prin acest document, NATO se obliga să nu desfășoare armament nuclear pe teritoriul statelor ex-comuniste și să nu construiască infrastructură în apropiere de frontierele Federației Ruse. În același context s-a constituit și „Consiliul Permanent NATO – Rusia”.

Percepția asupra rolului și locului NATO, instituție în modelarea viitoarei arhitecturi de securitate, este diferită. În opinia lui Javier Solana, aceasta trebuie să „pună pe rol un parteneriat puternic, stabil și durabil cu Rusia, incluzând un proces de cooperare și consultare asupra unui larg evantai de probleme legate de securitatea europeană, ca și solide mecanisme de consultare și legătură”. În opinia generalului Lebed: „Acordul de lărgire a NATO este o a doua Ialtă dar … fără Rusia, prin care se stabilesc sferele de influență ale Statelor Unite și ale Alianței”. Mulți analiști au considerat acceptarea de către liderii de la Kremlin a extinderii Alianței Nord-Atlantice drept o înfrângere.

Decizia luată la nivel înalt în cadrul NATO a fost ca, într-un prim val al integrării, tratativele să înceapă cu țările grupului „Vișegrad”, respectiv Cehia, Ungaria și Polonia. Criteriile care au stat la baza unei asemenea decizii au fost de natură tehnică (starea forțelor armate; controlul politic al armatei etc.), dar mai ales politică. Au prelevat considerațiile și motivațiile de ordin geopolitic și geostrategic ale SUA, cunoscut fiind faptul că poziția unor membri marcanți ai NATO – Franța și Italia – în legătură cu admiterea țărilor candidate în organizație a fost diferită față de cea a Washingtonului.

A doua extindere a NATO s-a făcut într-un cu totul alt mediu de securitate. Lumea se schimbă, supusă modificărilor impuse de fenomenul globalizării, fenomen caracterizat de multidimensionalitate la nivel economic, politic, militar, social și cultural. Globalizarea însăși este supusă unor procese câteodată contradictorii: de la desființarea oricărui tip de bariere la protecționism îngust ori fundamentalisme.

Urmând aceeași tendință, amenințările și provocările din acest început de secol XXI au căpătat un caracter global, celor clasice adăugându-li-se noi valențe, apărând chiar amenințări și provocări, cum ar fi proliferarea armelor de distrugere în masă și terorismul, cu un pregnant caracter transnațional. Au loc violențe motivate de neînțelegeri etnice și religioase, aceasta nefiind o problemă nouă, dar care, astăzi, capătă o nouă dimensiune prin asocierea cu prăbușirea structurilor economice tradiționale, și în același timp cu extinderea economiei globale. La acestea se adaugă, în actualele modele de autoritate politică, majore disfuncționalități, generate de răspândirea tehnologiilor informaționale.

Asemenea violențe se pot extinde cu ușurință peste granițele unui stat, iar din această perspectivă importanța Alianței Nord-Atlantice a crescut. În noile condiții ale mediului strategic de securitate, NATO îndeplinește rolul de organizație politico-militară de securitate și apărare colectivă, care contribuie la pacea și stabilitatea spațiului euroatlantic și a celui global, prin acțiuni militare și alte acțiuni de management al crizelor, în nume propriu sau sub egida ONU, ori în colaborare cu alte organisme internaționale de securitate.

Este tot mai evident că NATO se constituie, pe zi ce trece, într-un generator de securitate cu valențe globale. Stabilitatea din zona euroatlantică își extinde zona de influență asupra celorlalte spații strategice, cuprinse adesea de tensiuni și conflicte numeroase, de situații de criză, de pericolul escaladării pericolului nuclear, al proliferării armelor de nimicire în masă, iar aplicarea prevederilor Conceptului Strategic al NATO de la Praga extinde aria de acțiune a Alianței. În actualul mediu de securitate, formele instituționalizate în domeniu ale UE și ale NATO trebuie să colaboreze pentru a contracara aceleași tipuri de riscuri și amenințări.

În concluzie pot afirma faptul că, în linii mari, cadrul geopolitic european de după Războiul Rece a avut și are în continuare tendința clară de a înclina balanța puterii către NATO, Federația Rusă canalizându-și atenția către lărgirea sferei de influență către Asia.

BIBLIOGRAFIE

Autori români:

1. Bădescu, I., Dungaciu,D., Sociologie și geopolitica frontierei, vol. II, București, Editura Floarea Albastră, 1995.

2. Hlihor, C., Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale contemporane, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2005.

3. Ionescu, M. E., După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii '90, București, Editura Scripta, 1993.

Autori străini:

1. Brzezinski, Z., Marele eșec. Nașterea și moartea comunismului în secolul douăzeci, Cluj-Napoca, 1993.

2. Gorbaciov, M., Memorii, București, Editura Nemira, 1994.

3. Kissinger, H., Are nevoie America de o politică externă? Către diplomația secolului XXI, București, Editura Incitatus, 2002.

4. Martens, W., O Europă și cealaltă. Discursuri, Editura Metropol, 1995.

Periodice:

1. Iulian, G., Geopolitica și sociologia integrării europene: teorii și doctrine, în „Euxin. Revistă de sociologie, geopolitică și geoistorie”, nr. 1-2/1997, București.

2. Niculescu, I., Geopolitica – un nou început? în „Euxin. Revistă de sociologie, geopolitică și geoistorie”, nr. 1-2/1997, București.

3. Plekhanov, S., NATO Enlargement as Issue in Russian Politics, în The Future of NATO. Enlargement, Russia, and European Security, Montreal, London, Ithaca, McGill-Queen’s University Press, 1999.