Globalizare Si Regionalizare

“Două țări care au, și una și alta, restaurante MacDonald’s nu au purtat niciodată război între ele de când au aceste restaurante”

Thomas L. Friedman, “Lexus și măslinul”

CUPRINS

INTRODUCERE

Realizarea unui curs cu titlul “Globalizare și regionalizare” s-a dovedit încă de la început o provocare. Motivele sunt numeroase: cele două cuvinte se repetă aproape obsesiv în literatura de specialitate a ultimilor ani. Cărți, articole, comunicări la conferințe științifice …. nenumărate lucrări în care autori renumiți își spun părerea referitoare la procesul de globalizare și la cel de regionalizare. Principala problemă în momentul în care trebuie să predai studenților o disciplină cu acest nume este cea a selecției: care sunt cele mai avizate păreri, care sunt cele mai competente opinii în domeniu? Pentru că un curs trebuie să transmită informație, să spună lucruri necontroversate, despre un subiect extrem de controversat.

În plus, pentru a scrie un curs de autor, trebuie să spui ceva nou: se poate spune oare ceva nou despre globalizare și regionalizare? Cu siguranță da. Dar este oare important pentru studenți să afle o opinie anume despre acest subiect, sau, dimpotrivă este bine să afle cât mai multe opinii pentru a-și forma în final propria părere?

Iată câteva dintre motivele care au dus la actuala structură, mai puțin obișnuită a cursului de Globalizare și regionalizare. Fiecare capitol este tratat pe baza unei bibliografii specifice, considerată relevantă pentru tema respectivă. Coerența este asigurată prin succesiunea – logică, spunem noi – a capitolelor, precum și prin comentariile de la începutul sau sfârșitul fiecărei teme.

Parcurgerea acestui curs trebuie să asigure în primul rând însușirea câtorva concepte fundamentale pentru fiecare viitor economist. Dar, cel puțin la fel de important este ca fiecare dintre cititori să perceapă deschiderea intelectuală pe care o presupune o asemenea disciplină. Practic, fiecare referință bibliografică, întregul curs se vrea un îndemn la lectură.

Autoarea

Capitolul 1

GLOBALIZAREA – CONȚINUT ȘI SEMNIFICAȚII

Intensificarea globalizării constituie trăsătura fundamentală a economiei mondiale la începutul secolului XXI. Ea se caracterizează prin accentuarea tendinței de reducere și eliminare a barierelor dintre economiile naționale, precum și amplificarea legăturilor dintre aceste economii. Deși este unul dintre cei mai utilizați termeni în literatura de specialitate, nu se poate spune că există o definiție general acceptată.

Una dintre cele mai cunoscute este definiția Băncii Mondiale:

Globalizarea se referă la faptul observabil că în ultimii ani o parte din ce în ce mai mare a activității economice la nivel mondial se derulează între persoane și firme din țări diferite.

Formele globalizării

Această creștere a activității economice în afara granițelor a luat diferite forme:

Comerțul internațional – o parte din ce în ce mai mare a bunurilor și serviciilor consumate provin din importuri. În domeniul relațiilor financiare externe, procesul de globalizare se oglindește așadar în creșterea mai rapidă a comerțului internațional față de producția mondială. În perioada 1950 – 1994, comerțul internațional a crescut de 14 ori, în timp ce producția mondială a sporit de 5,5 ori. Dinamica rapidă a comerțului internațional constituie o consecință a adâncirii diviziunii internaționale a muncii, a liberalizării accesului pe piețele externe de bunuri și servicii și a progresului tehnici în domeniul transporturilor și telecomunicațiilor.

Investițiile străine directe – factorii determinanți ai creșterii rapide a investițiilor străine directe sunt: liberalizarea politicilor în domeniu; implementarea programelor de privatizare, cu participarea investitorilor străini; achizițiile și fuzionările de întreprinderi, ca urmare a sporirii concurenței; noile tehnologii, care facilitează transporturile și telecomunicațiile, precum și organizarea managementului firmelor implantate la mari distanțe. Producția internațională, inclusiv producția societăților transnaționale, a filialelor și a altor întreprinderi legate de societățile multinaționale, prin acorduri și alianțe, fără participarea de capital a cunoscut o puternică dezvoltare. Vechea schemă de fabricație într-o țară și vânzarea într-o altă țară a cedat terenul operațiunilor de fabricație internațională. Progresul tehnologic permite descompunerea și dezagregarea proceselor de producție. Firmele își aleg pentru fiecare dintre fazele procesului de producție locul care întrunește cei mai favorabili factori de producție. În consecință, exportul nu mai reprezintă adeseori vânzarea unui produs național către un cumpărător străin, ci decurge din diferitele localizări naționale ale întreprinderilor care participă la crearea aceluiași produs. Societățile multinaționale pot contribui la stimularea dezvoltării economice în țările de implantare, la întărirea capacităților lor tehnologice, la formarea resurselor lor umane, la facilitarea accesului la noi piețe.

Piețele financiare – globalizarea activităților financiare a fost facilitată de progresele în domeniul comunicațiilor și informaticii. Odată cu piețele financiare globale au apărut și crizele financiare globale care au relansat discuțiile cu privire la avantajele și dezavantajele procesului de globalizare.

Există opinii conform cărora globalizarea nu este un fenomen nou, ba chiar că lumea era mai integrată acum un secol. Comerțul și investițiile, ca proporție din PIB erau comaparabile, iar datorită granițelor deschise, oamenii puteau circula liber. Ce este totuși nou în această perioadă?

Piețe noi

Piețe globale cu dinamică ascendentă în servicii: bănci, asigurări și transporturi;

Piețe financiare noi: nereglementate, conectate, cu posibilitatea de a acționa și reacționa la distanță, în tim real, cu instrumente financiare noi precum produsele financiare derivate;

Dereglementarea și scăderea legilor antitrust, proliferarea achizițiilor și fuziunilor;

O piață globală pentru bunurile de consum, cu mărci globale.

Actori noi

Corporațiile multinaționale integrează producția și vânzarea, dominând producția mondială;

Organizația Mondială a Comerțului este prima organizație multilaterală cu autoritatea de a impune reguli guvernelor naționale;

O rețea internațională în creșetere de organizații neguvernamentale;

Blocurile regionale au devenit mai numeroase și mai importante: Uniunea Europeană, ASEAN (Asociația Națiunilor din Asia de Sud – Est), NAFTA (Asociația Nord – Americană a Liberului Schimb), etc.

Grupurile de coordonare politică : G – 7, G – 10, G – 22, OECD.

Reguli și norme noi

Economia de piață s-a răspândit la scară planetară;

Democrația s-a răspândit ca modalitate principală de alegere a regimurilor politice;

Convențiile referitoare la drepturile omului sunt adoptate și cunoscute pe arii din ce în ce mai extinse;

Convenții globale referitoare la problemele de mediu;

Convenții multilaterale cu privire la drepturile de proprietate intelectuală, comunicații, investiții, etc.

Noi mijloace de comunicație (mai rapide și mai ieftine)

Internet – ul și comunicațiile electronice conectează simultan mulți oameni;

Telefonia celulară;

Transport mai rapid și mai ieftin – aerian, rutier și pe calea ferată.

Capitolul 2

CORPORAȚIILE MULTINAȚIONALE

principalul vector al globalizării –

Literatura de specialitate reține numeroase definiții pentru corporațiile multinaționale. Astfel, una dintre primele definiții acceptată pe scară largă este cea dată de R. Vernon în 1966, care menționa că o corporație multinațională reprezintă o firmă mare, deținătoare de filiale industriale în cel puțin șase țări. Ulterior, ca urmare a faptului că au apărut și firme mijlocii cu vocație internațională, această cifră a fost redusă la două țări și, în cele din urmă, chiar la una. Astfel, în prezent, majoritatea economiștilor acceptă că o corporație multinațională constă dintr-o firmă care și-a extins producția și piața dincolo de hotarele unei singure țări.

Un concept strâns legat de cel de corporație multinațională este cel de grup – holding, prin care se înțelege un ansamblu format din societatea – mamă și filiale plasate direct sub controlul său. Deci, societatea – mamă este un centru de decizie financiară cu rolul de a arbitra permanent activitatea participanților, în funcție de rentabilitatea capitalurilor angajate.

O altă variantă de internaționalizare urmată de corporațiile multinaționale este strategia tehno – financiară, care este rezultatul deplasării activității din străinătate, de la producția materială directă spre furnizarea de servicii. Baza competitivității lor o formează know – how –ul și activitatea de cercetare – dezvoltare. Firmele multinaționale tind să valorifice aceste avantaje în toate sectoarele unde aplicarea competențelor tehnologice este posibilă.

Apariția și dezvoltarea corporațiilor multinaționale au schimbat radical datele referitoare la concurență. Au apărut industrii globale, definite drept industrii în care poziția competitivă a firmelor dintr-o anumită țară este semnificativ afectată de poziția lor din alte țări și viceversa. O strategie globală va însemna creșterea interdependențelor între activitățile separate geografic ale filialelor și companiilor mamă. În același timp, ea presupune optimizarea avantajelor locale ale fiecărei filiale cu satisfacerea condițiilor cererii de pe piața vizată. A devenit celebru dictonul “gândește global, acționează local”. Urmarea firească a acestui lucru este tendința specializării filialelor în tipul de producție care valorifică avantajul comparativ al țării gazdă. De exemplu, activitățile intensive în muncă sunt localizate în ariile geografice cu forță de muncă ieftină. Laboratoarele de cercetare – dezvoltare sunt construite în apropierea marilor universități din țările cu un potențial științific și tehnologic ridicat.

În felul acesta, marile firme au intrat într-un nou stadiu al multinaționalizării – cel al redistribuirii globale a factorilor de producție. Globalizarea a depășit paradigma tradițională a utilizării și combinării factorilor de producție clasici doar la scară națională. Marile corporații ale lumii caută să obțină avantaje în producție, marketing sau cercetare prin combinarea tuturor factorilor de producție la scară planetară, ca urmare a intensificării procesului de globalizare economică.

În 1970, primele 15 națiuni dezvoltate ale lumii aveau circa 7500 de corporații multinaționale, pentru ca, în 1994, aceleași 15 state să aibă aproximativ 25 000 de firme multinaționale. În prezent, în întreaga lume există apropape 50 000 de astfel de firme, cu peste 280 000 de filiale răspândite pe tot globul. Biroul Internațional al Muncii estimează că firmele multinaționale au aproximativ 100 milioane de angajați proprii, ceea ce reprezintă 4% din forța de muncă activă salariată din regiunile dezvoltate ale lumii și 12% din cea a statelor în curs de dezvoltare. Vânzările totale anuale ale tuturor corporațiilor multinaționale se ridică la aproape 3,5 trilioane de dolari. Un număr mare de corporații au vânzări anuale ce depășesc 100 de miliarde dolari. La începutul anilor 90, General Motors realiza o cifră de afaceri mai mare decât PIB – ul Finlandei și Danemarcei, Ford depășea PIB – ul Norvegiei, Arabiei Saudite sau Indoneziei, Royal Dutch Shell avea o cifră de afaceri mai mare decât PIB – ul Turciei, Argentinei, Poloniei sau Thailandei.

În anul 1997, aproape 2/3 din primele 100 corporații multinaționale activau în industria automobilelor, electronică și de echipamente electrice, petrol, industria chimică și farmaceutică. De asemenea, 89% din primele 100 companii multinaționale aparțineau marii traide alcătuită din SUA, Uniunea Europeană și Japonia.

Pentru a evalua gradul de transnaționalitate, UNCTAD (United Nations Conference on Trade and Development – Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare) a adoptat indexul transnaționalității. Acesta are o structură couctură compozită, datorită luării în considerare a trei indici, și anume:

active aflate în străinătate/total active;

vânzări în străinătate/total vânzări;

numărul angajaților în filialele amplasate în străinătate/total angajați.

În perioada 1990 – 1999, în medie, indexul transnaționalității primelor 100 de corporații multinaționale a crescut de la 51% la 55%, cu deosebire pe seama internaționalizării activelor.

În topul primelor 100 corporații multinaționale sunt prezente doar câteva provenind din statele în curs de dezvoltare. Din acest motiv, UNCTAD realizează statistici paralele, pentru aceste state; astfel, pe primul loc în acest clasament se afla Daewoo Corporation (Coreea de Sud) cu 10,5 miliarde de dolari active plasate în străinătate. Primele 50 de corporații multinaționale ce aparțin unor state în curs de dezvoltare provin din China, Coreea de Sud, Venezuela, Mexic și Brazilia care împreună totalizează mai bine de 80% din activele plasate în străinătate ale celor 50.

În 1998, UNCTAD a realizat pentru prima dată un top al companiilor multinaționale din Europa Centrală și de Est. Între primele 25 de firme este prezentă o singură companie românească, Petrom SA (locul 22), cu un index al transnaționalității de 1,8% și cu 140 de angajați în străinătate din totalul celor 88350 pe care îi are.

Putem spune că astăzi, corporațiile multinaționale și nu țările reprezintă primul agent al comerțului internațional.

Concluzii generale:

Procesul globalizării economiei ne apare ca o rezultantă a intensificării activității companiilor multinaționale, cât și o cauză a afirmării lor tot mai puternice pe plan internațional. Deși activitatea acestora este concentrată în cea mai mare parte în statele dezvoltate, nu trebuie neglijat impactul lor asupra economiilor în curs de dezvoltare.

Pe fondul diversificării și globalizării producției, valoarea adăugată creată în activitățile desfășurate în străinătate a crescut în ritmuri mai înalte decât cea obținută pe piața internă. În ultimul deceniu a crescut numărul așa – numitelor megafirme care realizează vânzări în străinătate peste un miliard de dolari.

Se remarcă o tendință de concentrare a afacerilor în sectoarele care prezintă cele mai mari avantaje competitive și spre piețele cu un potențial înalt de creștere a cererii, amplificat de un grad mai mare de liberalizare și deschidere.

Noul val al mondializării capitalului, al cărui promotor sunt în primul rând corporațiile multinaționale, se deosebește în multe privințe de cele precedente. El cuprinde o gamă largă de activități, dominate de servicii, facilitate de instrumente financiare extrem de sofisticate.

În cadrul economiei globale, dimensiunile firmelor au devenit un parametru esențial. Mărimea întreprinderilor condiționează expansiunea lor peste hotare, creând, totodată o sinergie operațională și financiară menită a reduce vulnerabilitățile.

Capitolul 3

GLOBALIZAREA PRODUCȚIEI

Firma în fața provocărilor globale –

“În următorii cinci ani vor exista două categorii de șefi: cei cu o viziune globală și cei fără ocupație” – PETER DRUCKER

Phillip Kotler, Managementul marketingului, Editura Teora, 1997, p. 513 – 541

Globalizarea producției poate fi abordată din două puncte de vedere distincte: din perspectiva firmei sau din perspectiva teoriei comerțului internațional. Firma parcurge procesul de internaționalizare pornind de la întrebarea inițială “să ne extindem sau nu în străinătate?”, trecând prin diferiet etape ale procesului respectiv, până la stadiul de organizație globală sau corporație multinațională.

Decizia de pătrundere pe piețele internaționale poate fi generată de motive multiple:

necesitatea de a riposta la creșterea concurenței pe piețele naționale;

identificarea unor oportunități de afaceri foarte profitabile;

clienții societății care se deplasează în străinătate pot solicita servire internațională., etc.

Riscurile ce trebuie luate în considerație pot fi sistematizate astfel:

datoria externă a țării în care se investește;

guvernele instabile;

problemele de schimb valutar;

restricțiille impuse de guvern la accesul pe piață al firmelor străine și birocrația;

tarifele și alte bariere comerciale;

corupția – “oficialitățile din unele țări iau mită în schimbul cooperării, încredințând o afacere mai degrabă celui care dă mai mult decât celui care are motive bine întemeiate să o ceară. Managerilor americani li se interzice, printr-un act aprobat în 1977, să dea mită, în timp ce concurenți din alte țări operează fără o asemenea interdicție”

pirateria tehnologică;

costul de producție ridicat și adaptarea costisitoare a sistemului de comunicație.

După ce avantajele și dezavantajele au fost analizate pentru fiecare piață potențială în parte și firma a ales piața pe care urmează să se extindă, va trebui stabilită modalitatea cea mai eficientă de acces, variantele pentru care poate opta fiind următoarele:

Exportul indirect

Principala modalitate de acces pe o piață externă este exportul. Exportul de circumstanță este o modalitate de implicare pasivă în operațiunile ce se desfășoară pe o anumită piață, firma exportând uneori din proprie inițiativă sau ca răspuns la comenzile spontane venite de pe piețele externe. Exportul activ se desfășoară în momentul în care firma se angajează să-și extindă vânzările pe o anumită piață. Și într-un caz, și în altul, ea produce bunurile în propria țară, adaptându-se sau nu la condițiile existente pe noua piață externă. Exportul necesită efectuarea celor mai mici schimbări în structura liniilor de produse, în organizarea, investițiile sau obiectivele firmei.

În mod obișnuit, firmele încep să desfășoare operațiuni de export indirect prin implicarea intermediarilor independenți. Aceștia pot fi încadrați în patru categorii:

Comerciant intern cu activitate de export: acest intermediar achiziționează mărfuri de la producători interni și le vinde în străinătate, pe cont propriu.

Agent intern cu activitate de export: acesta caută și negociază achiziții de mărfuri în străinătate în schimbul unui comision.

Organizație cooperatistă: o astfel de organizație desfășoară activități de export în folosul câtorva producători, sub al căror control administrativ se găsește în parte. Ea operează în domeniul valorificării pe piețele externe a produselor agricole, materiilor prime ș.a.

Firmă – agent exportator: acest intermediar se ocupă cu activitățile de export ale unei societăți, în schimbul unui comision.

Exportul indirect oferă două avantaje. În primul rând, el implică investiții mai mici, firma nefiind obligată să-și constituie un compartiment de export, să angajeze personal de vânzare în străinătate sau să încheie un număr de contracte cu parteneri străini. În al doilea rând, exportul indirect implică un risc mai scăzut, legăturile stabilite cu intermediarii din străinătate determinându-i pe aceștia să aducă tehnică nouă, cunoștințe și servicii noi, ceea ce duce, în mod normal, la creșterea eficienței activității firmelor vânzătoare.

Exportul direct

În unele situații, societățile decid să se ocupe singure de activitățile de export. Investiția și riscul sunt ceva mai ridicate, dar și profitul potențial este mai mare. Există câteva modalități de realizare a exportului direct:

Departament sau direcție internă de export: un director comercial pe probleme de export se ocupă efectiv de vânzare și de problemele pieței, în funcție de solicitări. Sarcinile sale pot fi preluate, la o scară mai mare, de un departament specializat al firmei care să execute toate operațiunile de export și să aibă ca obiectiv central obținerea profitului.

Sucursală sau filială în străinătate: aceasta permite producătorului să – și facă într-o mai mare măsură simțită prezența pe piața străină și să realizeze o supraveghere mai atentă a acesteia. Filialele se ocupă cu vânzarea și distribuția produselor, putând desfășura și activități de depozitare și promovare. Adeseori, ele joacă rolul unor centre de prezentare, reparație întreținere a produselor societății.

Reprezentanții voiajori: societatea poate trimite în străinătate agenți care să o reprezinte și să îi găsească parteneri de afaceri.

Distribuitori sau agenți autorizați străini: societatea poate acorda unor distribuitori sau agenți străini drepturile de comercializare a produselor sale, în numele și pe contul ei. Distribuitorului i se pot acorda drepturi exclusive de reprezentare a producătorului în țara respectivă sau numai drepturi generale.

Licențierea

Licențierea reprezintă o modalitate simplă de implicare a producătorului pe piața internațională. Licențiarul, respectiv proprietarul unui drept de proprietate industrială, permite unei firme străine folosirea procesului de fabricație, a mărcii de comerț, a brevetului, a secretului comercial sau a oricărui bun de valoare, în schimbul unei taxe sau redevențe. Licențiarul are, astfel, posibilitatea de a penetr pe piața externă, în condiții de risc minime, iar licențiatul beneficiază de experiența de producție, de un produs binecunoscut sau de un nume, fără a fi nevoit să pornească totul de la zero. Coca – Cola se bazează în politica sa de marketing internațional pe încheierea contractelor de licență cu societăți de îmbuteliere din întreaga lume – denumite societăți cesionare – furnizându-le acestora siropul, precum și pregătirea necesară producerii, distribuției și vânzării produsului.

Licențierea are unele avantaje potențiale, în sensul că firma deține un control mai redus asupra licențiatului decât dacă și-ar instala propriile capacități de producție. Mai mult, dacă licențiatul are succes firma nu are nici un drept asupra profiturilor obținute de acesta, putând constata chiar, că la încheierea contractului și-a creat un concurent. Pentru a evita această neplăcere, licențiarul furnizează, de obicei, câteva ingrediente și componente necesare producției, asupra cărora deține dreptul de proprietate. Dar marea speranță a licențiarului se legă de capacitatea sa superioară de inovare, comparativ cu posibilitățile licențiatului, astfel încât acesta să depindă în continuare de el.

Societățile se pot lansa pe piețele externe și pe alte căi, cum ar fi contractul de management. În cadrul acestuia, o firmă încredințează unei alte firme conducerea unui hotel, unui aeroport sau a unei alte instituții din străinătate, în schimbul plății unei taxe. În acest caz, firma nu mai exportă un produs, ci un serviciu. Contractul de management este o metodă de acces pe piața externă care presupune un risc scăzut și un profit imediat. El este cu atât mai atractiv, cu cât firma contractantă își exprimă opțiunea de a deveni acționar la societatea administrată, în decursul unei perioade de timp determinate. Pe de altă parte, relațiile contractuale nu se modifică în cazul în care societatea dă puținelor sale resurse manageriale o întrebuințare mai bună sau dacă preia riscul întregii afaceri în scopul obținerii unor profituri sporite. Contractul de management este cel care împiedică societatea să intre în concurență cu proprii ei clienți.

O altă metodă de acces pe piețele internaționale este contractul de producție, prin care o firmă angajează producători locali care să-i fabrice produsul. Acest tip de contract prezintă dezavantajul exercitării unui control redus asupra procesului de producție și al unei posibile reduceri a profitului pe parcursul acestuia. Pe de altă parte însă, el oferă firmei șansa unui început mai rapid, cu riscuri mai mici și cu posibilitattea unei viitoare asocieri sau achiziționări a producătorului local.

Societățile mixte

Investitorii străini se pot asocia cu investitorii locali pentru a crea o societate mixtă, împărțind între ei dreptul de proprietate și controlul asupra acesteia. Necesitatea sau dorința de a forma o societate mixtă poate avea motivații de ordin economic sau politic: fie că firmei străine îi lipsesc resursele financiare, materiale sau manageriale pentru a suporta singură întregul risc, fie că guvernul străin face din coproprietate o condiție a accesului pe piață.

Coproprietatea are câteva limite. Partenerii pot să nu cadă de acord asupra politicilor de investiții, de marketing, ș.a., unul din ei optând pentru reinvestirea profitului în scopul dezvoltării societății, iar altul pentru retragerea lui. În plus, coproprietatea poate împiedica o societate multinațională în realizarea politicilor de producție și de marketing la scară mondială.

Investiția directă

O ultimă modalitate de intervenție străină pe piața unei țări este proprietatea directă asupra mijloacelor de producție. Societatea străină poate cumpăra toate drepturile asupra unei firme locale sau poate construi propriile capacități “pe loc gol”. În condițiile în care firma capătă experiență în activitatea de export, iar piața externă își mărește capacitatea , instalațiile de producție străine pot oferi avantaje deosebite. În primul rând, firma ar putea obține economii de cost, concretizate în forță de muncă sau materii prime mai ieftine, stimulente acordate de guvernul străin pentru investiții, economii de transport ș.a. În al doilea rând, ea și-ar putea îmbunătăți imaginea în noua țară prin crearea de noi locuri de muncă. În al treilea rând, și-ar putea consolida relațiile întreținute cu guvernul, clienții și distribuitorii locali, fapt care îi va permite să își adapteze mai bine produsele la mediul intern de marketing specific țării respective. În al patrulea rând, firma ar putea exercita un control total asupra investiției, perfecționându-și astfel politica de producție și cea de marketing, în vederea atingerii obiectivelor pe termen lung la nivel internațional. În al cincilea rând, firma și-ar putea asigura accesul pe piață, în cazul în care țara gazdă ar promova ideea ca produsele să se realizeze cu componente fabricate pe plan local.

Principalul dezavantaj al investiției directe constă în faptul că ea este expusă riscurilor generate de blocaje financiare, devalorizări ale monedei, înrăutățiri ale conjuncturii pieței sau de exproprieri. Reducerea sau stoparea activității firmei ar fi costisitoare, țara gazdă putând solicita firmei să plătească un substanțial ajutor bănesc personalului disponibilizat. Firmei nu – i rămâne astfel, decât să accepte aceste riscuri, în virtutea dorinței exprimate de a opera pe cont propriu în țara respectivă.

Procesul de internaționalizare

Numeroase firme tind să prefere o anumită modalitate de acces pe piața externă. Unele aleg exportul, datorită riscurilor minime pe care le implică acesta, altele pot alege licența, iar altele vor prefera investiția directă. A insista însă în adoptarea unei singure modalități de acces ar fi o optică îngustă, știut fiind că nu toate țările vor accepta importuri de orice fel, nici realizarea de investiții directe. În consecință, este indicat ca firmele să-și însușească toate aceste metode de acces, căci chiar dacă au anumite preferințe, ele trebuie să fie capabile să se adapteze oricărei situații. Majoritatea societăților multinaționale importante utilizează mai multe asemenea metode.

Problema cu care se confruntă majoritatea guvernelor este aceea că prea puține societăți naționale participă la comerțul exterior, împiedicând astfel țările să câștige suficientă valută pentru a plăti importurile de care au nevoie. Prin urmare, guvernele subvenționează programe de promovare a exporturilor, care trebuie să se fundamenteze pe o profundă înțelegere a procesului de internaționalizare a firmelor.

Procesul de internaționalizare presupune parcurgerea a patru etape:

Activități de export neregulate

Export prin reprezentanți (agenți) independenți

Stabilirea uneia sau mai multor filiale în străinătate

Construirea de capacități productive în străinătate.

Firmele își conduc activitățile pe piața internațională în cel puțin trei moduri:

Departamentul de export: de obicei, o firmă debutează în activitățile de comercializare a mărfurilor pe piața internațională prin simpla expediere a acestora către beneficiarul extern. Dacă vânzările în străinătate se extind, firma ăși organizează un departament de export compus dintr-un director comercial și câțiva asistenți. Dacă vânzările cresc și mai mult, în departamentul de export se includ diferite servicii de marketing, astfel încât firma să poată supraveghea mai atent activitatea. Dacă firma participă ca parteneră într-o societate mixtă sau se implică în operațiuni de investiții directe, acest departament nu mai poate conduce corespunzător operațiunile de export.

Divizia internațională: numeroase firme se implică în mai multe afaceri pe piețele internaționale, o firmă putând realiza operațiuni de export într-o țară, acordând licențe unei alte țări, participând cu capital într-o a treia țară și având filială într-o a patra. Mai devreme sau mai târziu, ea își va crea o divizie internațională pentru a face față activității complexe pe care o desfășoară în străinătate. Această divizie va fi condusă de către un președinte, care va stabili obiectivele și planurile financiare, el fiind răspunzător pentru îmbunătățirea poziției firmei pe piața internațională. Diviziile internaționale pot fi organizate sub o mulțime de forme. Personalul unei asemenea divizii este alcătuit din specialiști în marketing, producție, cercetare, finanțe, etc. Aceste unități pot fi organizate în funcție de unul sau mai multe criterii. Astfel, ele pot fi organizații geografice (președintelui diviziei internaționale îi sunt subordonați vicepreședinții regionali pentru Europa, America de Nord, Africa, Orientul Mijlociu, etc.; acestora le sunt subordonați directorii la nivel național, care răspund pentru forțele de vânzare, sucursalele, distribuitorii și deținătorii de licențe din țările respective). Unitățile operative pot fi grupuri internaționale de producție, fiecare grup fiind condus de un vicepreședinte răspunzător pentru vânzările efectuate de acesta pe piața mondială. Vicepreședințeii pot solicita specialiștilor în materie ai companiei să analizeze situația existentă în diferite regiuni geografice. Și, în sfârșit, unitățile operative pot fi sucursale internaționale, fiecare condusă de un președinte care raportează președintelul diviziei internaționale.

Organizația globală: mai multe firme au depășit etapa diviziei internaționale și s-au transformat în adevărate organizații globale. Ele au încetat să mai joace rolul unor comercianți interni care se aventurează peste granițe, îndeplinindu-l în prezent pe cel al comercianților care acționează pretutindeni în lume. Conducerea și personalul corporației își propun să creeze condiții favorabile de producție, politici de marketing, fluxuri financiare și sisteme de distribuție la scară mondială. Unitățile care operează la nivel global sunt direct subordonate directorului executiv sau biroului executiv și nu șefului diviziei internaționale. Conducerea este alcătuită din manageri selecționați din mai multe țări, echipamentele și materialele necesare sunt achiziționate din țările care le furnizează la cel mai mic preț, iar investițiile sunt realizate acolo unde veniturile anticipate sunt cele mai mari.

GLOBALIZAREA ECONOMIEI

argumente pro și contra –

Globalizarea este noul sistem, care a luat locul Războilui Rece

Thomas L. Friedman, Lexus și măslinul, Editura Fundației Pro, București, 2001

pg. 29 “ …Războiul Rece, ca sistem internațional, își avea propria sa structură de putere: echilibrul dintre Statele Unite și URSS. Războiul Rece își avea propriile sale reguli: în plan extern, nici o superputere nu va viola sfera de influență a alteia; în domeniul economic, țările mai puțin dezvoltate se vor concentra asupra creșterii propriilor industrii naționale, țările în curs de dezvoltare asupra creșterii orientate spre export, țările comuniste asupra autarhiei și economiile occidentale asupra comerțului regulat. Războiul Rece avea ideile sale dominante: conflictul dintre comunism și capitalism, destindere, nealiniere și perestroika. Războiul Rece avea propriile tendințe demografice: mișcarea persoanelor dinspre Est spre Vest a fost în mare măsură înghețată de Cortina de Fier, dar mișcarea de la Sud la Nord a fost un neîntrerupt șuvoi. …. Războiul Rece avea propria anxietate definitorie: teama de distrugerea nucleară. Toate aceste elemente ale sistemului Războiului Rece luate la un loc au influențat politica internă și relațiile externe ale fiecărei țări din lume.

Actuala eră a globalizării este un sistem internațional similar, cu propriile sale atribute unice, care contrastează violent cu cele ale Războiului Rece. În primul rând, Războiul Rece era caracterizat de o trăsătură unificatoare: divizarea. Acest sistem era simbolizat de un singur cuvânt: zidul. …. Sistemul globalizării este puțin diferit. Și el are o trăsătură unificatoare – integrarea. Lumea a devenit un loc tot mai interconectat. … Acest sistem al globalizării este caracterizat de un singur cuvânt: WEB. Globalizarea are propriul set de reguli economice, reguli care gravitează în jurul deschiderii, dereglementării și privatizării economiilor naționale, pentru a le face mai atractive pentru investițiile străine. În 1975, la apogeul Războiului Rece, numai 8% din țările lumii aveau regimuri liberale, de piață liberă, iar investițiile străine directe totalizau, potrivit Băncii Mondiale 23 miliarde de dolari. În 1997, numărul țărilor cu regimuri liberale reprezenta 28%, iar investițiile străine totalizau 644 miliarde de dolari.

Spre deosebire de sistemul Războiului Rece, globalizarea are propria ei cultură dominantă, care este și cauza acțiunii ei omogenizatoare. … Globalizarea înseamnă, din punct de vedere cultural, extinderea amplă, chiar dacă nu totală a americanizării globului – de la Big Mac la Mickey Mouse.

Globalizarea are propriile ei tehnologii definitorii: comuterizarea, miniaturizarea, digitalizarea, comunicarea prin satelit, fibrele optice și Internetul. Globalizarea are, de asemenea, propriul ei model demografic: accelerarea rapidă a deplasării oamenilor din mediul rural și din stilul de viață agrar în mediul urban care este mai strâns legat de tendințele globale din modă, alimentație, piețe și divertisment.

Globalizarea are prorpia structură de putere: sistemul globalizării este construit pe trei echilibre de forță, care se intersectează și se influențează reciproc. Primul este echilibrul tradițional dintre statele naționale. În sistemul globalizării, Statele Unite sunt singura superputere dominantă și toate celelalte națiuni îi sunt subordonate într-un grad sau altul. Cel de-al doilea echilibru din sistemul globalizării este cel dintre statele naționale și piețele globale. Aceste piețe globale se compun din milioane de investitori care rulează bani de jur îmrejurul lumii printr-un simplu clic pe mouse. Statele Unite vă pot distruge aruncând bombe asupra țării dumneavoastră, iar superpiețele vă pot distruge scăzând dobânzile la obligațiuni. Cel de-al treilea echilibru este cel dintre individ și statele naționale. … Globalizarea conferă indivizilor puterea de a influența deopotrivă piețele și statele naționale. …. Osama bin Laden a declarat război Statelor Unite la sfârșitul anilor ’90, iar US Air Force a trebuit să lanseze un atac cu rachete de croazieră împotriva lui ca și când ar fi fost un alt stat național. Gândiți-vă! Statele Unite au lansat 75 de rachete de croazieră, fiecare costând 1 milion de dolari împotriva unui individ!” (+ 11 septembrie)

“Jonathan Galassi, editorul primei ediții a acestei cărți, m-a sunat într-o zi și mi-a zis: le-am spus câtorva prieteni ai mei că scrii o carte despre globalizare și ei au replicat: Ah, Friedman, ăstuia îi place globalizarea!. I-am răspuns lui Jonathan că îmi reprezint globalizarea așa cum îmi reprezint răsăritul. În general vorbind, cred că e foarte bine că soarele răsare în fiecare dimineață. Face mai mult bine decât rău, mai ales dacă folosești ecran solar și ochelari de soare. Și chiar dacă nu prea mi-ar păsa de răsărit nu aș putea schimba ceva la el. Nu eu am declanșat globalizarea și nu eu pot s-o stopez ”

2. Globalizarea implică numeroase riscuri, printre care șomajul, crizele financiare globale, adâncirea decalajelor între bogați și săraci, de – culturalizarea, americanizarea, etc.

Hans – Peter Martin, Harald Schumann, Capcana globalizării: atac la democrație și bunăstare, Editura Economică, 1999

Pg. 13

“20% din populația aptă de muncă ar fi suficientă în secolul următor pentru a asigura avântul economiei mondiale. .. O cincime din cei care caută de lucru vor fi de ajuns pentru a produce toate mărfurile și a furniza serviciile de înaltă calitate pe care și le poate permite societatea mondială. ..

Dar ce se va întâmpla cu ceilalți? 80% dintre cei ce doresc să muncească vor rămâne fără slujbe? … Problema viitorului este “to have lunch or to be lunch”, a avea mâncare sau a fi mâncat”.

George Soros, Criza capitalismului global, Editura Polirom, 1999 Pg.105

“Sistemul este favorabil capitalului financiar, care are libertatea de a se mișca acolo unde este mai bine recompensat, ceea ce a dus la rapida dezvoltare a piețelor financiare globale. Rezultatul este apariția unui sistem circulator gigantic, care absoarbe capital prin piețele și instituțiile financiare de la centru, după care îl pompează către periferie, fie în mod direct, sub formă de credite și investiții de portofoliu, fie indirect, prin corporațiile multinaționale. … Sistemul este însă profund deficient … câștigul banilor are prioritate asupra tuturor celorlalte considerente sociale. Dezvoltarea economiei globale nu se sincronizează cu dezvoltarea societății globale.

Critica pe care o aduc sistemului capitalist global are două direcții principale: defectele mecanismului de piață (instabilitățile de pe piețele financiare internaționale) și deficiențele apărute în sectorul ce nu aparține relațiilor de piață (non – market sector).”

David C. Korten, lumea post – corporatistă, Editura Antet, 1999

“Cartea mea precedentă, Când corporațiile conduc lumea, împărtășea opinii din conștientizarea mea personală a realității unei lumi conduse de speculanți financiari și afaceri la nivel înalt. De la publicarea ei în 1995, tendințele îngrijorătoare pe care le descria s-au agravat puternic. …. Sistemul financiar global este astăzi atât de instabil încât până și marii speculanți care au făcut averi de pe urma acestei instabilități lansează semnale de alarmă.

Lumea post – corporatistă pornește de la amenințarea reprezentată de un colaps ecologic și social, provocat de excesele unui sistem economic orb față de nevoile umane. … Ea este scrisă pentru a sfida povestea ce a devenit o mantră a discursului public și care sună cam așa:

Că ne place sau nu – odată cu prăbușirea socialismului – forțele globalizării economice și noul capitalism global sunt imuabile și ireversibile. Nu există alternativă. Trebuie să ne adâncim devotamentul față de consumerism, liber – schimbism și creștere economică, chiar în timp ce îndurăm încercările distrugerii creatoare provocate de capitalism. Între timp, cei care vor supraviețui și vor prospera trebuie să învețe să câștige în competiția nemiloasă generată de economia globală.

Pentru cei dintre noi care consideră că viața înseamnă mai mult decât goana după bani și achiziționarea din megamall-uri a unor produse despre care aflăm că ne trebuie abia după ce vedem reclama la televizor, acest discurs este un îndemn dezumanizant la disperare și resemnare.”

RAPORTUL GLOBALIZARE – REGIONALIZARE

Economia mondială contemporană cunoaște o evoluție complexă, uneori contradictorie. Astfel, în paralel cu integrarea crescândă a economiei mondiale are loc și o fragmentare a acesteia.

Regionalizarea este procesul realizării unor aranjamente comerciale regionale cu grade diferite de integrare.

În perioada postbelică pot fi identificate două valuri de integrare regională: începând cu anii 1950, au avut loc numeroase încercări de creare a unor zone de comerț liber sau a unor piețe comune în Europa, Africa, America Latină, Zona Caraibelor și Asia. Cu excepția Europei, încercările de integrare regională ale primului val au eșuat.

Regionalismul celui de-al doilea val este un fenomen al anilor 1990. Este mai extins decât primul val și este posibil să fi fost provocat de interdependența internațională crescândă și de progresele în comunicații. Al doilea val constă în încercările de a crea acorduri de comerț regionale, asociații vamale, uniuni vamale și piețe comune.

Dintre cele 109 acorduri regionale înregistrate de Acordul General de Tarife și Comerț (GATT) în perioada 1984 – 1994, o treime au fost înregistrate între 1990 – 1994. Însă aceste proiecte de integrare regională sunt încă într-un stadiu de dezvoltare fragil și niciunul nu se apropie de nivelul de integrare atins de Uniunea Europeană.

Diverse grupări regionale au apărut între statele foste socialiste în perioada post – comunistă. Comunitatea Statelor Independente s-a creat în 1991 în urma prăbușirii Uniunii Sovietice. Câteva țări membre au semnat o Cartă a Cooperării economice, cu toate că principala orientare în politica economică a țărilor CSI pare să fie spre o autonomie națională sporită. Câteva țări din regiunea Mării Negre au format o asociație intitulată Clubul Mării Negre. În anul 1993, membrii săi au convenit să creeze o bancă de comerț și dezvoltare și un secretariat permanent, însă starea precară a economiilor statelor membre pare să frâneze dezvoltarea asociației. Grupul țărilor de la Vișegrad (Ungaria, Polonia, Republica Cehă și Slovacia) au convenit să elimine în relațiile lor reciproce tarifele și au format Zona de Comerț Liber Central – Europeană (CEFTA) la care au aderat Slovenia, Bulgaria, România și Țările Baltice. Însă toate aceste țări își orientează comerțul către Europa Occidentală și doresc să adere la Uniunea Europeană.

Asociația Nord – Americană de comerț liber (NAFTA) este o zonă de comerț liber alcătuită din SUA, Canada și Mexic. Are drept obiectiv eliminarea tuturor restricțiilor din calea comerțului și investițiilor dintre cele trei țări în următorii 15 ani. Relația trilaterală este în mod evident inegală. Canada are un PIB/Locuitor puțin mai mic decât SUA, dar o populație mult mai redusă. PIB – ul Mexicului este aproximativ 1/10 din cel al SUA. Comerțul intra – regional între cele trei țări este restrâns și șansele de supraviețuire ale acestei asociații sunt mici, dacă NAFTA nu vizează grade mai înalte de integrare.

În America Latină cea mai semnificativă evoluție recentă în integrarea regională este formarea uniunii vamale Mercosur, alcătuită din Brazilia, Paraguay, Argentina și Uruguay. Mercosur cuprinde 45% din populația Americii Latine, reprezintă 33% din comerțul exterior și aproximativ 50% din PIB – ul acestei zone.

Pactul Andin încheiat în 1969 a căutat să stabilească relații între Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru și Bolivia însă membrii pactului au căzut de acord să creeze o zonă de comerț liber doar în octombrie 1992, iar acordul a intrat în vigoare în ianuarie 1995. În anul 1960 a fost creată Piața Comună Central – Americană alcătuită din Guatemala, El Salvador, Honduras, Nicaragua, Costa Rica și Panama, dar care până în prezent a înregistrat puține progrese pe calea integrării. La fel, Comunitatea Zonei Caraibelor creată în 1973 alcătuită din 15 țări membre, dar având o populație totală de numai 5,5 milioane de locuitori.

Perspectivele unei Comunități Economice pentru Orientul Mijlociu (alcătuită din Israel, Iordania și Palestina) nu constituie până în prezent decât o idee interesantă.

În Asia de Est, succesul strategiilor economice individualiste înregistrate de cele opt țări cu performanțe economice de vârf în economia mondială în perioada 1965 – 1994 (Japonia, Hong Kong, Republica Coreea, Singapore, Taiwan, Indonesia, Malayesia și Thailanda) a făcut ca acestea să considere puțin avantajoasă ideea unei integrări economice profunde. Cooperarea regională în Asia s-a concentrat asupra unor măsuri de creare a unor zone de comerț preferențial. Membrii Asociației Națiunilor din Asia de Sud – Est (ASEAN) – Singapore, Malayesia, Thailanda, Indonesia, Filipine și Brunei – au convenit să creeze o zonă de comerț liber până în anul 2003. Dar aceste țări desfășoară majoritatea comerțului lor cu alte țări, nu una cu alta. Forumul de cooperare economică Asia – Pacific (APEC) este un forum consultativ creat în 1994 ce are drept obiectiv promovarea cooperării economice multilaterale între țările de pe coasta Pacificului. Cei 15 membri ai Forumului sunt SUA, Canada, Japonia, Coreea de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Brunei, Indonesia, Malayesia, Filipine, Singapore, Thailanda, China, Hong Kong și Taiwan. Deși membrii au convenit elaborarea unui plan de creare a unei zone de comerț și investiții libere în regiune până în anul 2020, nu există încă un acord de formalizare a relației sub forma unui bloc. De altfel, diversitatea membrilor APEC poate împiedica evoluția grupului spre forme superioare de integrare.

Zona de comerț liber = grup de țări între care sunt eliminate tarifele și alte bariere comerciale, fiecare țăară menținându-și însă propriile politici comerciale față de țările din afara zonei.

Uniune vamală = grup de țări între care sunt eliminate restricțiile comerciale dar care aplică o politică concertată față de țările nemembre și un tarif extern comun pentru importurile din acele țări, deși ratele tarifare pot varia pe mărfuri.

Piață comună = zonă care reunește mai multe țări care aplică în comerțul dintre ele condiții egale. Un asemenea sistem presupune o uniune vamală cu tarif extern comun, circulația liberă a factorilor de producție, precum și a bunurilor și serviciilor și armonizarea considerabilă a impozitelor și altor politici.

Grupări de integrare economică regională

UNIUNEA EUROPEANĂ

Uniunea Europeană este gruparea regională cea mai importantă, care a înregistrat cele mai spectaculoase evoluții comparativ cu alte tentative de integrare regională. Este o grupare alcătuită din 15 state industrializate dezvoltate, care a evouluat în principal după al doilea război mondial.

Integrarea europeană este un proces cu rădăcini istorice. Astfel, Pierre Dubois a propus crearea unei confederații europene încă din secolul al XIV – lea, iar William Perry propunea înființarea unor instituții europene în secolul XVII. De asemenea, au existat propuneri de demarare a unui proces de federalizare, ca o alternativă de soluționare a conflictelor regionale la sfârșitul secolului al XIX – lea. Sistemul continental napoleonian impunea liberalizarea schimburilor comerciale la scară europeană și un nivel înalt de armonizare a legislației și practicilor economice. În 1833 este înființat Zollverein – ul – o unuiune vamală a statelor germane. Primul război mondial duce la fragmentare economică datorită apariției unui număr mare de națiuni mici ce vor avea o politică economică protecționistă. Abia după al doilea război mondial renaște ideea de integrare, pe fondul procesului de internaționalizare a afacerilor. Ca o concluzie, integrarea europeană a fost un fenomen cu pronunțată tentă politico – ideologică, nefiind ghidată de calcule economice amănunțite care să evidențieze direct costurile și beneficiile unui astfel de proces.

Etapele constituirii Uniunii Europene

Un proces modern de integrare economică a fost lansat în 1944, prin crearea BENELUX, o uniune vamală formată din Belgia, Olanda și Luxemburg. Această grupare nu a avut un impact notabil până în 1948, când a devenit operațională. Un alt pas a fost făcut prin lansarea Comunității Europene a Oțelului și Cărbunelui (CECO) care a avut la bază determinanți politici. Scopul principal a fost relansarea industriei grele germane și franceze, ca o precondiție a atenuării surselor de instabilitate politică, puternic conturate istoric. Ca urmare a propunerilor lui Jean Monet și Robert Schumann, s-a lansat o piață comună a cărbunelui și oțelului, astfel încât războiul dintre cele două țări să devină “inacceptabil și material imposibil”. Definită în 1951, prin tratatul de la Paris, CECO avea ca participanți: Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și LuxemburgÎntre cele 6 țări fondatoare CECO s-au negociat o Comunitate Europeană pentru Apărare și o Comunitate Politică. În 1955 s-au elaborat proiectele de creare a unei Piețe Comune, compusă dintr-o Comunitate Economică Europeană (CEE) și o Comunitate Europeană pentru Energie Atomică (EURATOM), care s-au consacrat în 1957, la Roma, după intense negocieri, prin semnarea a două noi tratate în acest sens.

Așadar, în 1957, prin Tratatul de la Roma a fost creată Comunitatea Europeană, alcătuită din 6 țări membre (Belgia, Luxemburg, Olanda, Franța, Germania, Italia). Obiectivele tratatului erau crearea unei piețe comune în care țările membre să desfășoare politici comune agricole și regionale și care să sprijine dezvoltarea regiunilor mai puțin dezvoltate din grup. Obiectivul final era crearea unei Europe unite, care să preîntâmpine rivalitățile care au dus la declanșarea a două războaie mondiale în decurs de 30 de ani și care să constituie un partener economic și politic egal cu SUA.

La un deceniu de la creare, Comunitatea Europeană a devenit o uniune vamală, dar, în continuare procesul de integrare a stagnat. În 1971 CE a aprobat un plan de dezvoltare pentru următorii 10 ani în care urma să se realizaze o uniune economică. De atunci a fost urmărită crarea unei piețe comune în care se mai păstrau încă bariere netarifare și impedimente în calea fluxurilor de forță de muncă și de capital, majoritatea legate de problema dreptului de decizie națională asupra politicii economice. Procesul luării deciziilor în CE a devenit din ce în ce mai complex datorită lărgirii Comunității Europene de la 6 la 12 membri (Marea Britanie, Irlanda și Danemarca au devenit membre în 1973, Grecia a fost admisă în 1981, iar Spania și Portugalia în 1985) și apoi la 15 membri (prin aderarea Austriei, Suediei, Finlandei în 1995).

Ideea de unificare europeană a fost continuată prin întâlnirea Consiliului European de la Maastricht în 1991, când s-a căzut de acord asupra Tratatului privind Uniunea Europeană. Principalele prevederi ale acestui tratat se referă la: Piața europeană, Uniunea Economică și Monetară, Uniunea politică, rolul Parlamentului European, cetățenia comună, etc.

Instituțiile Uniunii Europene

Până în 1967, fiecare dintre cele trei comunități – CECO, Euratom și CEE – aveau instituții similare, dar separate. Prin tratatul de unificare, care a intrat în vigoare în 1967, instituțiile celor trei comunități au fost unificate.

Principalele instituții ale celor trei comunități sunt:

Parlamentul European;

Comisia Europeană;

Consiliul de Miniștri;

Curtea de Justiție.

În afara lor, există o serie de instituții cu rol ajutător, de avizare sau tehnic: Comitetul Reprezentanților Permanenți (Sau Comitetul Economic și Social), Banca Europeană de Investiții, Curtea de Conturi, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), etc.

Parlamentul European este organismul de exprimare democratică și de control politic al Uniunii Europene, care participă și la procesul legislativ. Membrii Parlamentului sunt aleși pe o perioadă de 5 ani; în cadrul lui ne există secțiuni naționale, ci grupuri politice organizate pe plan comunitar. Rolul primordial al Parlamentului este de a controla activitatea comisiei Europene (instituția executivă).

Parlamentarii se reunesc lunar, timp de o săptămână la Strassbourg, în ședință plenară iar când este cazul se convoacă ședințe suplimentare. Între sesiunile lunare, două săptămâni sunt rezervate reuniunilor pe comisii și o săptămână ședințelor pe grupuri politice.

Comisia Europeană este elementul executiv, cei 17 membri ai săi fiind independenți de guvernele naționale, deși sunt numiți de ele. Competențele Comisiei pot fi enumerate pe scurt ca: inițiere, supraveghere și îndeplinire. Ea are puteri autonome substanțiale, mai ales în privința politicii concurențiale și în conducerea și administratrea unor proiecte comune. Ea administrează diverse fonduri și programe europene, inclusiv cele care privesc țările din afara Uniunii.

Consiliul de Miniștri este instituția decizională principală, formată din miniștrii țărilor membre. El reunește miniștrii în funcție de subiectul înscris pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, etc. Fiecare dintre țările membre exercită președenția Comunității, prin rotație, o perioadă de 6 luni.

Curtea de Justiție are misiunea de a asigura respectarea dreptului comunitar și aplicarea tratatelor comunitare. UE este constituită pe bază de tratate obligatorii, care devin o parte a sistemului legislativ al statelor membre.

România și Uniunea Europeană

Relațiile României cu CE (actualmente UE) datează din 1980 când a fost semnat primul acord comercial al Comunității Europene cu o țară din Europa de Est.

Un nou acord de comeț și cooperare a intrat în vigoare în 1991, iar în 1992 au începu negocierile pentru încheierea Acordului de Asociere la Uniunea Europeană, acor semnat la sfârșitul aceluiași an, România devenind una dintre cele 6 țări asociate la Uniunea Europeană (Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România și Republica Slovacă). Semnarea și aplicarea acestui acord (intrat în vigoare la 1 februarie 1995) constituie începutul unei noi etape în relațiile României cu UE, prevăzând crearea treptată a cadrului legislativ și instituțional pentru integrarea noastră ca membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană. Principalele prevederi ale Acordului de Asociere (cunoscut și sub denumirea de Acordul European) permit crearea și dezvoltarea: a) dialogului politic între Parlamentul European și Parlamentul României; b) unei zone de liberă circulație a mărfurilor, capitalurilor și persoanelor; c) cadrului de tranziție cât mai rapidă a României către economia de piață.

În 22 iunie 1995, în cadrul Consiliului European de la Cannes, a fost depusă cererea oficială de aderare a României la Uniunea Europeană.

DEZVOLTAREA REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA

În România s-au înregistrat preocupări privind dezvoltarea teritorială începând cu deceniul 6 al secolului XX. În 1976 apare Planul Național Unic de Stat al cărui obiectiv explicit a fost diminuarea diferențelor de dezvoltare între județele României, prin aceasta înțelegând în principal nivelul dezvoltării industriale.

Din punct de vedere al dezvoltării spațiale și regionale, România are următoarele caracteristici:

Reședințele județelor din România se află în cel mai mare oraș din județul respectiv, oraș care înglobează în general mult peste 50% din totalul activității economice din acea zonă;

Orașele mici au avut în general un profil monoindustrial, stabilit fără mare legătură cu specificul zonei, ceea ce a contribuit la falimentul rapid al profilului și la apariția unor probleme sociale acute.

Dezvoltarea economică spațială s-a făcut pe criterii egalitariste. În procesul industrializării nu s-a reușit crearea de structuri industriale proprii fiecărui județ, acestea dobândind o structură industrială foarte diversificată și amorfă. Astfel, în toate județele s-a dezvoltat industria alimentară, a confecțiilor, a pielăriei și încălțămintei, precum și industria materialelor de construcții și a exploatării lemnului. Toate județele, fără excepție, aveau întreprinderi de construcții de mașini și prelucrarea metalelor.

La nivelul fiecărui județ există decalaje economice impresionante între marile zone urbane și micile orașe, cât și între mediul urban și mediul rural.

Decalajele inter – județe sunt declarate ca fiind nesemnificative de către oficialități, dar ele sunt semnificative la nivel de indicatori specifici și la nivelul indicatorilor privind calitatea vieții.

În aceste condiții a fost imposibilă conturarea unor regiuni de dezvoltare articulate, care să grupeze zone spațiale cu același specific de dezvoltare și cu identitate economică. Regiunile de dezvoltare din România sunt constituite pe principiul proximității spațiale, au în medie 2,5 milioane locuitori și nu prezintă aspecte de specificitate.

Regiunile sunt următoarele:

1. N-E: Bacău;Botoșani; Iași; Neamț; Suceava; Vaslui

2. S-E: Brăila; Buzău; Constanța; Galați; Tulcea; Vrancea

3. S: Argeș; Călărași; Dâmbovița; Giurgiu; Ialomița; Prahova; Teleorman

4. S-V: Dolj; Gorj; Mehedinți; Olt; Vâlcea;

5. V: Arad; Caraș – Severin; Hunedoara; Timiș;

6. N-V: Bihor; Bistrița – Năsăud; Cluj; Maramureș; Satu Mare; Sălaj

7. Centru: Alba; Brașov; Covasna; Harghita; Mureș; Sibiu

8. București: Ilfov; Mun. București

Structurile actuale de dezvoltare regională sunt: Consiliul pentru Dezvoltare regională și Agenția pentru dezvoltare regională și Ministerul Dezvoltării și Prognozei. Planul Național de Dezvoltare Regională (PNDR) asigură pentru perioada 2000 – 2007 fundamentarea cererilor țării noastre de finanțare a programelor de dezvoltare din fondurile UE – fondurile de pre – aderare ISPA, PHARE, SAPARD. Acesta este și motivul pentru care aceste regiuni au fost conturate, încercându-se și crearea cadrului administrativ necesar.

În paginile următoare este prezentat parțial Planul Național de Dezvoltare, document care trebuie parcurs ținând seama de următoarele elemente:

Fiind elaborat sub egida guvernului, el poartă, inerent amprenta politică. Dincolo de aceasta, perioada pentru care este elaborat (pe părți, el acoperă practic întregul interval 2000 – 2007) trece dincolo de o singură legislatură, ceea ce face ca liniile generale de dezvoltare să fie aceleași stabilite prin Programul de dezvoltare pe termen mediu a României, sau alte asemenea programe, ce exprimă păreri mai generale.

Planul Național de Dezvoltare nu este prezentat integral, ci apare în principal partea de strategie.

PLANUL NAȚIONAL DE DEZVOLTARE REGIONALĂ

INTRODUCERE

Elaborarea Planului Național de Dezvoltare (PND) – atât ca proces cât și ca rezultat – face parte din „managementul schimbării”. In acest cadru, este necesară reluarea acestui proces și actualizarea documentului pentru o solidă fundamentare a Planului de acțiune anual al Programului de guvernare.

Prin faptul că informațiile cuprinse în acest document sunt public accesibile, iar concluziile și deciziile conținute pot fi supuse interpelărilor constructive, PND este parte integrantă a procesului de construire a unei societăți democratice.

Activitatea de planificare realizată prin PND trebuie înțeleasă drept un cadru orientativ, care:

promovează interacțiunea dintre ministere;

susține cooperarea între ministere și organismele regionale și administrațiile locale;

îmbunătățește accesul liber la informație – ca parte a consolidării societății civile și promovării unei „societăți informaționale”;

conduce la creșterea transparenței procesului de elaborare a strategiei și programelor de dezvoltare ale României;

implică partenerii sociali și economici în procesul de planificare.

Toate acestea reprezintă cerințe ale Uniunii Europene față de Statele Membre, îndeosebi pentru accesarea Fondurilor Structurale.

PND asigură fundamentarea cererii țării noastre de finanțare a programelor de dezvoltare din fondurile UE. De altfel, Uniunea Europeană utilizează PND pentru evaluarea și localizarea fondurilor financiare acordate României.

Actualul PND nu se limitează numai la acele elemente care fundamentează accesul țării la fondurile UE, ci realizează o abordare mai cuprinzătoare, în sensul că include ansamblul strategiei Guvernului de atingere a obiectivelor de dezvoltare, în cadrul căreia sprijinul UE reprezintă o sursă importantă de finanțare pentru realizarea obiectivelor identificate.

Pentru a servi scopurilor legate de accesarea, după aderare, a Fondurilor Structurale, PND va trebui să evolueze spre același tip de abordare pe care o realizează și Statele Membre în cadrul CSF (Cadrul Comunitar de Sprijin) atunci când solicită sprijin financiar pentru Obiectivul 1 al Fondurilor Structurale.

Actualul PND constituie o bună bază de la care se poate dezvolta un CSF și asigură, în acest stadiu de preaderare a țării la UE, fundamentarea cererii României de sprijin financiar pentru programele de dezvoltare, construcție instituțională, adoptarea acquis –ului comunitar.

Abordarea elaborării PND 2002 –2005 reprezintă un progres comparativ cu varianta precedentă. Aceasta este mult mai cuprinzătoare, în sensul că deși strategiile regionale ocupă, la fel ca și în varianta precedentă, o necesară și însemnată pondere, dezvoltă mult mai mult și mai concret strategiile sectoriale ale ministerelor.

PND s-a realizat în parteneriat cu ministerele și Consiliile de Dezvoltare Regională (CDR) pe baza unor orientări metodologice, menite să sprijine ministerele și CDR la elaborarea și formularea obiectivelor lor de dezvoltare, în concordanță cu cerințele PND.

Concepția asupra conținutului și rolului PND a evoluat față de abordarea conținută în PND 2000-2002, ca urmare a aprofundării analizelor economice și sociale efectuate la nivel sectorial și regional. Aceste analize au condus la identificarea a 7 Axe prioritare de dezvoltare, în jurul cărora se vor articula, în perioada de plan, toate obiectivele, măsurile, programele și proiectele care vor concura la realizarea acestor priorități majore:

Axa 1. Dezvoltarea sectorului productiv și a serviciilor conexe, întărirea competitivității activităților economice și promovarea sectorului privat

Axa 2. Imbunătățirea și dezvoltarea infrastructurii

Axa 3. Intărirea potențialului resurselor umane, a capacității forței de muncă de a se adapta la cerințele pieței și îmbunătățirea calității serviciilor sociale

Axa 4. Sprijinirea agriculturii și a dezvoltării rurale

Axa 5. Protejarea și îmbunătățirea calității mediului

Axa 6. Stimularea cercetării științifice și dezvoltării tehnologice, inovării, comunicațiilor, tehnologiei informației și crearea societății informaționale

Axa 7. Imbunătățirea structurii economice a regiunilor, sprijinirea dezvoltării regionale echilibrate și durabile

Elaborarea PND 2002 -2005 a parcurs mai multe etape de consultări, atât cu ministerele, cât și cu Consiliile de Dezvoltare Regională, prin organismele executive ale acestora – Agențiile de Dezvoltare Regională (ADR). Pentru prima dată s-au organizat întâlniri între ministere și Consiliile de Dezvoltare Regională prin ADR, realizându-se un prim pas în ce privește corelarea planurilor sectoriale cu planurile regionale.

Programarea financiară sectorială și regională s-a realizat în strânsă legătură cu elaborarea Bugetului de Stat pe anul 2002 și cu orientările bugetare pentru 2003 –2005, astfel că aceasta include obiective, măsuri și programe care concură la realizarea axelor naționale prioritare de dezvoltare, având identificate sursele de finanțare: Bugetul de Stat, inclusiv împrumuturi garantate de stat, Fondurile de pre-aderare de la UE; este estimată și contribuția sectorului privat la programele de dezvoltare ale României. In acest mod se realizează coerența programării fondurilor PHARE, ISPA și SAPARD cu planificarea investițiilor naționale și cu alte politici economice și acțiuni naționale.

In absența unei definiții standard sau a unui „model” unanim acceptat pe plan european privind rolul, conținutul și scopul în care se elaborează PND, actualul PND a încercat să fie cât mai cuprinzător cu putință, pentru a-și merita numele de „național” și să acopere un număr cât mai mare de factori economici de care depinde dezvoltarea României, inclusiv probleme relevante regionale și sociale care pot influența performanțele economice.

PND 2002 – 2005 încearcă este un document integrator al strategiilor sectoriale, județene și regionale. Pe parcursul elaborării lui au fost identificate mai multe acțiuni necesar a fi întreprinse pentru întărirea contribuției instituțiilor implicate și îmbunătățirea nu numai a conținutului documentului, dar și a perioadei de timp în care să poată fi elaborat următorul plan. Printre aceste acțiuni se numără:

Crearea cadrului legislativ care să consacre proceduri integrate de planificare, metodologii clare, cu precizarea atribuțiilor, responsabilităților instituțiilor implicate, și în primul rând ale Ministerelor și CDR–urilor, precum și a relațiilor între acestea, în procesul de elaborare a PND;

Clarificarea și stabilirea scopului exact al PND și al conținutului acestuia;

Instruirea personalului Ministerelor pentru însușirea metodologiei și practicii de planificare a dezvoltării;

Intărirea structurii instituționale la nivelul Consiliilor de Dezvoltare Regională și Agențiilor de Dezvoltare Regională, astfel încât acestea să fie capabile să asigure informațiile necesare;

Crearea și / sau îmbunătățirea surselor de date la nivel regional, a indicatorilor statistici regionali, îmbunătățirea accesului la informații și la analizele economice;

Corelarea în mai mare măsură a strategiilor județene de dezvoltare, cu cele regionale și sectoriale;

Recunoașterea PND ca un precursor al unui CSF (Cadru Comunitar de Sprijin), dar mai cuprinzător decât rezultă din cerințele Uniunii Europene față de CSF, care reprezintă documentul înaintat Comisiei de către Statele Membre aflate sub Obiectivul 1, pentru cererea de sprijin financiar din Fondurile Structurale.

Ministerul Dezvoltării și Prognozei a înțeles importanța participării mai largi a diferitelor instituții la elaborarea PND, comparativ cu ceea ce s-a reușit în anii precedenți și, ca urmare, procesul de elaborare a PND a evoluat în acest sens. Datorită nevoii de a integra în mai mare măsură strategiile sectoriale ale ministerelor și de a asigura corelarea cu strategiile regionale, s-a acordat prioritate și s-au depus eforturi în promovarea colaborării cu și între MDP, ministere și regiuni. Colaborarea cu partenerii sociali se va axa pe analiza primei schițe a PND. Necesitatea îmbunătățirii colaborării cu partenerii economici și sociali pe tot parcursul elaborării viitorului PND este recunoscută, existând propuneri privind formalizarea acestei colaborări într-o posibilă Lege a planificării. Se intenționează, de asemenea, ca partenerii sociali să fie implicați și în etapele de evaluare și monitorizare a PND.

In stabilirea unui calendar de lucru pentru elaborarea viitorului PND este esențial să se ia în considerare necesitatea pregătirii mai temeinice a inputurilor necesare elaborării documentului de către institute și organisme specializate în analize și prognoze și alocarea de timp suficient consultărilor, atât în cadrul ministerelor, cât și între ministere și Guvern, precum și consultărilor cu regiunile și partenerii economici și sociali.

Luarea în considerare a unei perioade de cel puțin 11 luni pentru elaborarea PND (de la lansarea orientărilor metodologice inițiale până la definitivarea PND-ului) nu ar fi exagerată, dacă se dorește ca organismele participante să dispună de timp suficient pentru pregătirea propriilor lor contribuții la PND și pentru consultări, în afara ministerelor, între ministere și regiuni, ministere și parteneri economici și sociali.

Pornind de la cerința esențială – recomandată și de Comisia UE – de a utiliza la elaborarea PND documente cu o largă bază și acceptanță politică, actuala versiune a PND s-a realizat având ca fundament Programul Economic de Preaderare, al României. Pentru elaborarea următoarei versiuni a PND 2003 – 2006 care va începe în prima lună a anului viitor, vor fi necesare linii strategice actualizate, care trebuie să fie pregătite și aprobate până în primăvara anului 2002. Procesul de elaborare a PND va debuta cu briefinguri și lansarea de orientări metodologice elaborate de MDP.

COORDONATELE STRATEGICE ALE DEZVOLTĂRII ECONOMICE A ROMÂNIEI

Planul Național de Dezvoltare a fost conceput în conformitate cu direcțiile strategice, obiectivele de dezvoltare și previziunile economice promovate prin Strategia Națională de Dezvoltare Economică pe termen mediu, actualizate și dezvoltate prin Programul Economic de Preaderare a României la Uniunea Europeană (PEP), elaborat în septembrie 2001. La rândul său, PEP este corelat cu Programul Național al României de aderare la UE, măsurile de politică economică fiind în acord cu programul de adoptare a aquis-ului comunitar și cu opțiunea, larg manifestată la nivel politic și pe plan social, pentru integrarea României în UE. Programul Economic de Preaderare a fost conceput și structurat potrivit cerințelor UE, concentrându-se pe evidențierea măsurilor de politică economică necesare pentru îndeplinirea criteriilor economice de aderare, stabilite la Copenhaga.

Fundamentându-se pe PEP, Planul Național de Dezvoltare este expresia angajamentului politic al Guvernului de a finaliza reformele necesare pentru integrarea României în UE, fiind în acord și cu memorandumul stabilit cu FMI.

Având în vedere că PEP a fost elaborat cu participarea ministerelor și instituțiilor responsabile de proiectarea și implementarea diverselor componente ale politicii economice, că pe parcursul elaborării au avut loc ample consultări cu diverse organizații neguvernamentare, sindicate, patronate, că s-a beneficiat de sprijinul unor personalități științifice, se poate declara că orientările strategice generale preluate în Planul Național de Dezvoltare din PEP reprezintă opțiunea societății românești.

Contextul macroeconomic în care se vor realiza obiectivele Planului Național de Dezvoltare este conturat de Prognoza evoluției economiei românești în perioada 2001-2004, elaborată de Ministerul Dezvoltării și Prognozei, în care sunt estimați principalii indicatori macroeconomici.

Documentele strategice și de prognoză prefigurează o dezvoltare economică și socială a României bazată pe 5 piloni:

1. politicile macroeconomice

2. politicile de ajustare structurală

3. politicile sociale și ale resurselor umane

4. politicile de protecție a mediului

5. politica regională

1. Politicile macroeconomice

Ținând seama de evaluările și criteriile UE cu privire la afirmarea unei economii de piață funcționale, principalul obiectiv al politicilor macroeconomice pentru perioada 2001-2005, stabilit prin Programul Economic de Preaderare, este stabilizarea economiei și așezarea ei pe o traiectorie de creștere durabilă, cu scopul final de creștere a standardului de viață și de reducere, în continuare, a decalajului care separă România de standardele medii ale Uniunii Europene. Creșterea economică va asigura în același timp condiții favorabile pentru accelerarea reformei structurale a economiei și a privatizării, prin reducerea costurilor sociale antrenate de aceste procese.

Opțiunile strategice care au stat la baza configurării politicii macroeconomice pentru perioada următoare (așa cum a fost prezentată și în Programul Economic de Preaderare, septembrie 2001) au fost următoarele:

asigurarea creșterii economice,

realizarea unei macrostabilizări consolidate prin asigurarea unor progrese semnificative în cadrul reformei structurale și în domeniul disciplinei financiare;

îmbunătățirea substanțială a mediului de afaceri pe baza asigurării unui cadru economico-financiar și legal corespunzător;

accelerarea și aprofundarea în mod coerent a reformei fiscale – prin reducerea gradului de fiscalitate, îmbunătățirea controlului cheltuielilor bugetare, sporirea eficienței colectării impozitelor și taxelor ;

accelerarea procesului de privatizare și restructurare, pe baza principiului “privatizare pentru relansare”, astfel încât transferul de proprietate să se concretizeze în capitalizare, modernizare, investiții;

promovarea unor politici coerente, compatibile cu cele ale Uniunii Europene vizând: restructurarea selectivă a economiei, dezvoltarea și modernizarea infrastructurii fizice, științifice și sociale, revitalizarea industriilor cu potențial competitiv, construirea unei agriculturi în concordanță cu potențialul natural, economic și uman de care dispune România, sprijinirea activităților bazate pe tehnologia informației, dezvoltarea turismului , diversificarea sectorului terțiar, astfel încât, în momentul aderării, România să fie capabilă să facă față presiunilor concurențiale din cadrul UE.

Politicile de dezvoltare a Românei sunt bazate pe următoarele principii:

promovarea sectorului privat ca forță majoră în procesul de creare a unei economii a bunăstării și a unei cât mai depline ocupări a populației apte de muncă;

stabilirea unui cadru democratic și transparent pentru luarea deciziilor,

promovarea dezvoltării durabile și protejarea mediului, ca o precondiție a activității economice;

dezvoltarea procesului de învățământ, în general, și a formării continue, cu promovarea mijloacelor pentru realizarea sistemului de învățare pe tot parcursul vieții,

promovarea oportunităților și tratamentului egal pentru toți membrii societății.

Având în vedere opțiunile strategice pe termen mediu ale României, politicile macroeconomice propuse pentru perioada 2001-2005 vor pune accentul pe desăvârșirea reformei fiscale, pe creșterea gradului de compatibilitate a politicii monetare cu economia de piață, pe aplicarea unei politici a veniturilor care să coreleze mai bine dinamica veniturilor reale cu creșterea productivității, precum și pe accelerarea reformelor structurale, astfel încât evoluția economiei reale să favorizeze implementarea acestor politici.

Din perspectiva dezvoltării unei economii competitive, politica financiară va fi astfel orientată încât să contribuie la stimularea economisirii și investițiilor și să răspundă rigorilor stabilității macroeconomice.

Principalele caracteristici ale politicii fiscal-bugetare în perioada 2001-2005 sunt subordonate obiectivelor de relansare economică și de reducere a ratei inflației, stabilite prin Strategia Națională de dezvoltare economică pe termen mediu. In acest sens, prioritățile sunt următoarele:

controlul deficitului bugetului consolidat;

reducerea deficitului fiscal și cvasi-fiscal,

limitarea deficitului de cont curent și susținerea, într-un mod mai eficient, a eforturilor de reducere a inflației;

exercitarea unei guvernări corporatiste mai eficiente și creșterea veniturilor colectate la buget;

armonizarea legislației fiscale cu normele Uniunii Europene;

creșterea eficienței administrației fiscale;

asigurarea transparenței în cheltuirea banului public.

Înscrierea României într-un proces de creștere economică va impune, în perioada următoare, o politică bugetară ușor mai restrictivă, care va trebui să respecte următoarele coordonate:

fundamentarea și dimensionarea cheltuielilor bugetare în funcție de veniturile certe;

restructurarea cheltuielilor bugetare, în funcție de ierarhizarea realistă a priorităților, ceea ce va face posibilă trecerea de la un “buget de mijloace” la un buget orientat spre politici economice, – “bugetul pe programe”;

creșterea autonomiei financiare a autorităților locale.

Taxa pe valoarea adăugată, accizele și contribuțiile la asigurările sociale vor constitui pilonii fundamentali ai sistemului românesc de impozite. Reforma sistemului de impozite va fi consolidată pe baza cerințelor de lărgire a bazei de impozitare și de raționalizare a ratelor marginale de impozitare.

Guvernul consideră că, prin politica veniturilor salariale, munca trebuie să redevină o valoare socială. În acest sens se vor lua măsuri pentru ierarhizarea salariilor în funcție de importanța domeniului și, mai ales, pentru corelarea evoluției veniturilor salariale cu performanțele agenților economici.

În cadrul politicii monetare și a cursului de schimb, scăderea susținută a inflației va constitui unul din obiectivele principale ale programelor economice românești. Această evoluție ține seama de strategia de politică monetară, precum și de principalele măsuri ce urmează a fi implementate pentru creșterea disciplinei financiare, reducerea arieratelor și accelerarea reformelor structurale.

2. Politicile de ajustare structurală

Restructurarea este un element important al ajustării structurale, menit, în principal, să pregătească companiile pentru privatizare. In acest sens, se au în vedere criterii de performanță pentru echipele de management ale companiilor proprietate de stat, prin care urmăresc: închiderea capacităților de producție ineficiente; realizarea de analize de piață și strategice ale companiilor pentru a identifica segmentele viabile ale acestora și a decide eliminarea secțiilor sau capacităților neviabile; disponibilizarea personalului, după ce s-au rezolvat problemele sociale; îmbunătățirea echipamentelor și tehnologiilor în unitățile viabile, utilizarea altor surse de finanțare pentru diminuarea costurilor de funcționare.

Acțiunile de ajustare structurală vor urmări, în mod prioritar, sporirea productivității, a eficienței și calității produselor și serviciilor. Procesul de restructurare a economiei românești are în vedere implementarea unui pachet de politici care să asigure compatibilizarea structurilor intra-sectoriale cu cele existente și de perspectivă în țările Uniunii Europene, ajustarea și consolidarea structurilor economice pentru apropierea progresivă de nivelurile de competitivitate din economia țărilor comunitare, inclusiv pentru folosirea mai bună a condițiilor de acces pe piața Uniunii Europene a produselor românești.

Procesul de ajustare sectorială va cuprinde, pe de o parte, modernizarea și dezvoltarea agenților economici cu potențial de competitivitate și, pe de altă parte, reorientarea, redimensionarea, închiderea parțială sau totală a unor unități de producție fără perspective de a face față pieței interne și celei externe – acțiuni ce vor fi precedate de rezolvarea problemelor sociale.

Ajustarea structurală se va realiza pe fondul accelerării privatizării. Transferul proprietății de la sectorul de stat la sectorul privat va crea o structură de proprietate care să susțină creșterea competitivității și adaptarea ofertei la cerințele pieței interne și externe , ținând seama, totodată, de obligațiile asumate în cadrul organismelor internaționale. Guvernul României este hotărât să accelereze procesul de privatizare, punând accent pe aspectul calității procesului, pe atragerea de investitori care au potențial financiar și tehnic și o poziție competitivă pe piață, capabili să asigure transformarea întreprinderilor preluate în operatori economici performanți viabili.

În Programul de Guvernare pentru perioada 2001-2004 se acordă un loc important îmbunătățirii substanțiale a mediului de afaceri și se afirmă rolul fundamental pe care îl are sectorul privat pentru dezvoltarea economică și socială susținută, pentru relansarea economiei naționale.

Guvernul este decis să promoveze un mediu stabil, neutru și eficient pentru afaceri. În acest sens, se urmărește asigurarea unui cadru economico-financiar și legal corespunzător, fiind propus un set complex de măsuri:

dezvoltarea competiției de piață,

calmarea inflației și continuarea procesului de liberalizare a prețurilor,

extinderea și diversificarea instrumentelor bancare și fluidizarea fluxurilor financiare,

revizuirea și simplificarea sistemului de impozite și de colectare a acestora,

combaterea evaziunii fiscale și vamale,

stimularea investițiilor de capital românesc și străin,

creșterea fluxului de capital străin și a colaborării economice internaționale,

dezvoltarea capacității de absorbție a inovării în mediul economic.

O pârghie hotărâtoare pentru restructurarea și dezvoltarea economiei de piață este politica în domeniul întreprinderilor mici și mijlocii (IMM). Politica în acest domeniu urmărește valorificarea potențialului IMM și a sectorului cooperatist de a contribui semnificativ la creșterea economică durabilă, la crearea de noi locuri de muncă, sprijinirea inovării și a progresului tehnic și tehnologic și dezvoltarea clasei de mijloc, cea care asigură stabilitatea economică și socială a unei țări. Pentru perioada 2001-2004, se prevede simplificarea și îmbunătățirea cadrului legislativ și administrativ, susținerea organizațiilor de reprezentare a sectorului, îmbunătățirea accesului IMM la finanțare și îmbunătățirea ofertei de servicii pentru IMM.

Susținerea în continuare a dezvoltării IMM se va realiza folosind instrumente economice, astfel încât intervenția publică să fie limitată, transparentă și corespunzătoare cu necesitățile întreprinderilor mici și mijlocii, măsurile de sprijin să nu distorsioneze funcționarea mecanismelor pieței. Administrarea și aplicarea măsurilor de sprijin vor fi descentralizate către autoritățile locale sau contractate cu bănci comerciale, organizații neguvernamentale și centre de servicii pentru IMM.

Modificările structurale din sistemul financiar-bancar au în vedere, cu deosebire, dezvoltarea sistemului bancar, a instituțiilor de credit și bursiere concomitent cu creșterea eficienței și disciplinei financiar-bancare. Din perspectiva dezvoltării unei economii competitive, politica financiar-bancară va armoniza rigorile stabilității macroeconomice cu obiectivul creșterii sustenabile și de durată. Politica financiar-bancară va contribui la stimularea economisirii și a investițiilor.

În prezent, deși sistemul este stabil, există încă vulnerabilități și slăbiciuni la nivel individual care necesită continuarea procesului de privatizare a băncilor cu capital majoritar de stat și integrarea cooperativelor de credit sub autoritatea BNR. De asemenea, se are în vedere creșterea exigenței în procesul de autorizare a băncilor, precum și îmbunătățirea reglementărilor privind verificarea și sancționarea băncilor sau conducătorilor care nu asigură respectarea cerințelor prudențiale. Se va întări cooperarea cu alte autorități de supraveghere, naționale și străine, prin încheierea unor acorduri de cooperare în domeniul supravegherii bancare. Va continua procesul de armonizare a reglementărilor prudențiale cu cerințele Uniunii Europene și cu recomandările Comitetului de la Basel.

Condițiile existente în societatea românească impun ca administrația publică centrală și locală să fie supusă unui proces de schimbare, reforma administrației realizându-se concomitent pe patru planuri:

în plan strategic, prin care să se redefinească rolul statului, în sensul delimitării rolului statului de cel al organizațiilor private;

în plan legislativ, urmărindu-se diminuarea densității reglementărilor, o utilizare mai mare a legilor cadru, lăsând o marjă de manevră ridicată autorităților executive;

în plan organizațional, orientată către reducerea ierarhiilor, simplificarea procedurilor și suplețea posibilităților de acțiune, în sensul creșterii puterii de a delega execuția sarcinilor publice către organisme care nu fac parte din administrație;

în planul mentalității profesionale, adică o schimbare a modurilor de acțiune a aleșilor politici, a funcționarilor dar și a cetățenilor.

Guvernul apreciază că reforma administrației publice este un obiectiv central. În consecință, se propun o serie de măsuri care au ca scop creșterea eficienței sectorului public prin training intensiv, simplificarea structurilor de management public și creșterea utilizării tehnologiei informației.

Dezvoltarea agriculturii și dezvoltarea rurală constituie doi piloni ai politicii de dezvoltare integrată durabilă în spațiul rural, care are în vedere promovarea unui amplu program de dezvoltare rurală în toate zonele țării – în cadrul unui concept de dezvoltare rurală integrată, economică și socială, a satului românesc. Se urmărește, de asemenea, asigurarea unui mediu mai favorabil pentru atragerea capitalului străin, în vederea susținerii programelor investiționale și de dezvoltare a producției agricole în România precum și în vederea diversificării economiei rurale.

Ponderea deținută de agricultură în cadrul economiei naționale, cât și multitudinea obiectivelor care trebuie realizate în vederea integrări în U.E. sunt argumente forte care au determinat Guvernul să acorde o importanță deosebită implementării de programe de reformă și restructurare în agricultură.

În concordanță cu starea actuală a sectorului agricol, Guvernul consideră că obiectivul principal al dezvoltării agriculturii pe termen scurt și mediu trebuie să fie creșterea cantitativă și calitativă a producției agricole, în vederea asigurării securității alimentare a populației, creșterea contribuției acestei ramuri în schimburile economice externe, în condițiile respectării cerințelor protejării și ameliorării mediului înconjurător. Obiectivele propuse urmăresc atingerea parametrilor minimali de performanță în vederea integrării în Uniunea Europeană.

Realizarea obiectivelor politicii agricole are în vedere efectele implementării unui amplu pachet legislativ, cu privire la crearea unor exploatații agricole eficiente, sprijinirea agricultorilor prin credite avantajoase, destinate creșterii gradului de mecanizare, de fertilizare și de irigare a culturilor agricole.

România a elaborat Planul Național pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (PNADR), care a fost aprobat de Comisia Europeană în 12.12.2000 și care fundamentează Programul SAPARD, ca instrument de pre-aderare (pre-FEOGA) dedicat sprijinirii agriculturii și dezvoltării rurale. Strategia acestuia contribuie la pregătirea României pentru aderarea la Uniunea Europeană și la consolidarea agriculturii românești, pentru a putea face față presiunii exercitate de competiția de pe piața comunitară și, în egală măsură,pentru a îmbunătăți condițiile de viață ale locuitorilor din zonele rurale.

Pivotul reformei structurale din agricultură îl constituie clarificarea și restabilirea drepturilor de proprietate precum și finalizarea privatizării societăților comerciale din mediul rural, care să contribuie la consolidarea exploataților agricole.

Adâncirea reformelor structurale presupune perfecționarea cadrului legal și instituțional pentru funcționarea eficientă a piețelor agricole și rurale (piața produselor, a materiilor și serviciilor pentru agricultură, piața creditului și cea funciară).

În domeniul telecomunicațiilor, cele mai multe servicii au fost deja liberalizate. Ultimele restricții vor fi ridicate începând cu 1 ianuarie 2003 când Guvernul va asigura liberalizarea serviciilor de telecomunicații și a rețelelor de piață. Legislația va fi pe deplin armonizată cu Directivele Comunității Europene până la 30 martie 2002.

Înțelegând că utilizarea intensivă a informațiilor sporește spectaculos eficiența și productivitatea activităților economice și sociale, și în acord cu inițiativa “Europa +”, Guvernul a inclus în programul său dezvoltarea societății informaționale. Sunt avute în vedere mai multe proiecte pentru a spori accesul pe Internet, pentru a organiza și dezvolta comerțul electronic, precum și pentru a furniza populației servicii publice electronice.

3. Politicile sociale și ale resurselor umane

Programul guvernului are ca scop creșterea gradului de ocupare a populației și armonizarea legislației interne privind piața muncii cu acquis-ul comunitar relevant. Politica în acest sector va trece treptat de la măsuri pasive la măsuri active, punându-se mai puțin accent pe asigurarea cu mijloace financiare a șomerilor și mai mult pe recalificarea lor și pe crearea de locuri de muncă. Structura stimulentelor se va schimba prin adoptarea unei noi legi care urmărește reformarea sistemului ajutoarelor de șomaj și stimularea creării de noi locuri de muncă.

Politicile sociale și cele privind resursele umane sunt construite în baza prevederilor Cartei Sociale Europene revizuite și a Codului Social European. Ele vor reflecta practicile instituite de Uniunea Europeană și dezvoltate de modelul social european.

Principalele obiective în domeniul resurselor umane și al politicii sociale urmăresc, de asemenea, în implementarea reformei în domeniul muncii, educației, culturii, sănătății și sistemului social.

Educația și formarea continuă. Sistemul educațional este privit ca o prioritate națională de către Guvern. Programul de guvernare în acest domeniu, pentru perioada 2001-2004, se concentrează pe o serie de factori decisivi: asigurarea educației de bază pentru toți, capacitatea de autoperfecționare a sistemului educațional, învățământul superior și cercetarea științifică, formarea continuă în contextul societății educaționale.

Politica în domeniul culturii. România are o strategie culturală modernă, compatibilă cu modelele europene, reflectând principiile de bază ale Comunității Europene și asigurând condițiile pentru satisfacerea nevoilor și aspirațiilor culturale ale cetățenilor, atât la nivel local cât și național.

Cultura este tratată ca un factor major pentru realizarea coeziunii sociale, fiind recunoscută ca o resursă importantă pentru dezvoltarea României, reforma culturală recunoscând valoarea moștenirii naționale în contextul culturii mondiale.

Politica socială. Reforma în politicile sociale vizează diferite categorii de populație care întâmpină dificultăți în procesul de tranziție economică (persoane cu handicap, persoane în vârstă sărace etc.) și se referă la îmbunătățirea sistemului de pensii, axarea pe măsuri active în domeniul ocupării populației și protecției șomerilor, armonizarea legislației cu normele UE, lupta împotriva sărăciei și continuarea reformelor sistemului de ocrotire a copiilor.

În noul context economic al României, populația tânără este o categorie vulnerabilă. În cursul acestui an a fost elaborat Planul Național de Acțiune pentru Tineret, care asigură și o viziune, din perspectiva regiunii balcanice, asupra rolului tineretului în asigurarea stabilității în această zonă.

România a făcut progrese evidente în ce privește îmbunătățirea condițiilor de viață a populației roma. In anul în curs a fost adoptată “Strategia pentru îmbunătățirea situației populației roma din România”.

România promovează în mod activ o politică pozitivă pentru protejarea minorităților. Identitățile culturale și lingvistice sunt apărate prin intermediul sistemului educațional.

4. Politicile de protecție a mediului

România a aderat la majoritatea tratatelor și convențiilor internaționale privind mediul și protecția naturii. Prevederile acestor documente sunt preluate în legislația românească, în conformitate cu prevederile Constituției.

După participarea la Summit-ul de la Rio de Janeiro din 1992, România și-a sporit semnificativ măsurile de soluționare a problemelor de mediu. Acordul de Asociere între România și UE prevede că politicile de dezvoltare în România trebuie să fie bazate pe principiul dezvoltării durabile și că acestea trebuie să ia în considerare potențialele efecte asupra mediului.

Politica de protecție a mediului este concepută ca parte integrantă a programului de dezvoltare și restructurare economică și are ca scop armonizarea politicii și practicii românești în domeniul mediului cu directivele UE în domeniu. Politica în domeniul mediului se referă nu numai la măsurile și acțiunile de refacere a zonelor afectate, ci și la cele de prevenire a producerii altor dezastre.

În cadrul Planului Național de Adoptare a Acquis-ului Comunitar de Mediu, România va asigura transpunerea legislativă a acquis-ului comunitar de mediu, în special în domeniile evaluării impactului asupra mediului (calitatea aerului, a apei, managementul deșeurilor, controlul poluării industriale, a substanțelor chimice și a zgomotului), dar va asigura și întărirea capacității instituționale specifice.

Guvernul României, prin Bugetul de stat, va asigura cu prioritate fonduri pentru co-finanțarea proiectelor incluse în Planul Național de Acțiune pentru Protecția Mediului (PNAPM), a căror principală sursă de finanțare o reprezintă fondurile alocate de UE prin instrumentul de preaderare ISPA.

5. Politica regională

Cadrul legal al politicii și dezvoltării regionale este asigurat, în principal, de Legea nr.151/1998 privind dezvoltarea regională, care stabilește obiectivele, cadrul instituțional, competențele și instrumentele specifice pentru realizarea politicii de dezvoltare regională în România.

Obiectivele generale ale politicii de dezvoltare regională se referă la diminuarea dezechilibrelor regionale existente, stimularea dezvoltării echilibrate, revitalizarea zonelor defavorizate, prevenirea producerii de noi dezechilibre, stimularea cooperării interregionale interne și internaționale care contribuie la progresul economic și social.

Obiectivele strategice ale dezvoltării regionale în România vizează:

promovarea mecanismelor economiei de piață în toate regiunile țării, în vederea îmbunătățirii competitivității și realizării unei creșteri economice permanente;

promovarea unei dezvoltări spațiale armonioase și a rețelei de localități;

creșterea capacităților regiunilor de a-și susține propriul proces de dezvoltare;

crearea șanselor egale în ceea ce privește accesul la informare, cercetare-dezvoltare tehnologică, educație și formare continuă a populației din zonele periferice;

promovarea unor politici diferențiate, conform unor particularități zonale;

reducerea decalajelor de dezvoltare dintre județe, dintre mediul urban și rural, dintre zone centrale și periferice;

prevenirea apariției unor zone probleme

Obiectivele generale și strategice se realizează treptat și etapizat, prin implementarea Planului Național de Dezvoltare Regională (PNDR), care este parte integrantă a Planului Național de Dezvoltare. Prin PNDR guvernul stabilește și fundamentează prioritățile naționale de dezvoltare regională, identifică măsurile și programele prin care se pot realiza și asigură cadrul instituțional pentru implementarea acestora. Măsurile, programele și proiectele regionale sunt finanțate din resurse interne, concentrate în Fondul Național de Dezvoltare Regională și resurse externe, reprezentate, în principal, de sprijinul financiar acordat României de către UE în cadrul Programul național Phare – componenta coeziune economică și socială. Pentru accesarea fondurilor Phare – componenta coeziune economică și socială – PNDR constituie documentul care fundamentează solicitarea României de ajutor financiar din aceste fonduri.

PNDR se realizează în cadrul unui larg larg parteneriat între instituții ale administrației centrale și locale, agenții de dezvoltare regională, alte instituții neguvernamentale, numeroase alte instituții cu activitate relevantă pentru dezvoltarea țării, precum și parteneri economici și sociali.

Un rol important în dezvoltarea regională îl are și cooperarea transfrontalieră. Obiectivul general al cooperării transfrontaliere este promovarea dezvoltării economice și sociale a regiunilor de graniță prin identificarea și valorificarea oportunităților de cooperare.

Obiectivul general al PND este orientarea și stimularea dezvoltării economice și sociale a țării pentru obținerea unei creșteri economice durabile și crearea de locuri de muncă stabile. Un rol important în realizarea acestui obiectiv îl are stabilirea axelor naționale prioritare de dezvoltare și pe baza lor elaborarea și implementarea de măsuri, programe și proiecte care să concretizeze aceste priorități.

Implementarea obiectivelor conținute în Planul Național de Dezvoltare și în Programul Economic de Preaderare va contribui la accelerarea modernizării economiei și societății, prin punerea în valoare în condiții de eficiență și competitivitate a potențialului real de care dispune România și va permite realizarea unui mediu economic favorabil, stabil și predictibil.