Globalizare Antiglobalism Alterglobalism

ARGUMENT

Globalizarea este un subiect la modă, omniprezent în discursul mediatic, în literatura de specialitate, dar și în conversațiile cotidiene.

Cu câteva decenii în urmă, era încă posibil să plecăm de acasă și să vizităm locuri diferite unde totul, începând cu arhitectura, peisajul, limba, modul de viață, felul de a se îmbrăca al oamenilor și terminând cu valorile după care se ghidează populația erau total altfel decât cele pe care le cunoșteam noi. Aceia erau anii în care puteam observa cu ochiul liber diversitatea culturală.

Globalizarea este un termen căruia îi putem atribui numeroase semnificații. Prin acest termen înțelegem dezvoltarea piețelor financiare globale, creșterea corporațiilor transnaționale și dominația lor crescândă asupra economiilor naționale. Majoritatea problemelor pe care oamenii le asociază globalizării, incluzând pătrunderea valorilor de piață în acele domenii de care ele nu aparțin în mod tradițional, pot fi atribuite acestor fenomene. Se poate discuta totodată despre globalizarea informației și a culturii, despre răspândirea televiziunii, a Internetului și a celorlalte forme de comunicare și despre mobilitatea crescută a comercializării ideilor.

Globalizarea mai poate fi definită ca un set de structuri și procese economice, sociale, tehnologice, politice și culturale care reies din caracterul schimbător al producției, consumului si comerțului de bunuri. S-au petrecut multe schimbări în economia mondială, de altfel putem considera globalizarea ca un rezultat a creării pieței mondiale.

Scopul principal al economiei globale este acela ca toate țările să se omogenizeze într-un tot unitar. Când lanțurile hoteliere își fac reclamă prin faptul ca toate camerele lor sunt identice in fiecare oraș din lume, ele nu menționează ca acele țări devin identice și din alte puncte de vedere: mașini, zgomot, fast-food-uri, McDonald's, Nike, Levis, păpușile Barbie, televiziunea si filmul american.

Globalizarea are trei cauze principale: tehnologică, politică și economică.

Există patru caracteristici principale care pot explica originile globalizării: integrarea în piețele mondiale ale economiilor naționale, tranziția de la economia ,,high volume" la cea „high value" care rezultă din cunoașterea tot mai bună a produselor și serviciilor folosite pe piață, sfârșitul bipolarității între capitalism și socialism în privința costurilor de producție, și, nu în ultimul rând configurarea noilor blocuri economice.

Globalizarea este un fenomen relativ recent care deosebește prezentul de ceea ce se petrecea acum 50 sau chiar 25 de ani.

Globalizarea este de dorit din mai multe puncte de vedere. Intreprinderea privată este aptă să producă bogăție mai multă decât statul. Mai mult, statele au tendința de a abuza de propria putere. Globalizarea oferă un grad de libertate individual pe care nici un stat nu-l poate asigura.

Însă globalizarea are și latura ei negativă. În țările mai puțin dezvoltate, oamenii au de suferit din cauza globalizării fără a primi un sprijin în ceea ce privește sistemul de securitate socială. Piețele financiare globale pot naște crize. Este posibil ca locuitorii din țările dezvoltate să nu fie pe conștienți de urmările devastatoare ale crizelor financiare deoarece acestea au tendința de a lovi mai crunt în țările în curs de dezvoltare.

Globalizarea există astăzi pur și simplu, iar noi suntem oarecum predestinați să trăim sub semnul acesteia și să-i facem față..

Dincolo de aceste analize, globalizarea rămâne un fapt real, viu, cu care ne intersectăm independent de voința noastră.

Consider că cel mai mare pericol pe care îl poate implica globalizarea este dezumanizarea unora dintre cei pe care valul ei îi înghite pur și simplu. Ne pierdem tradiția.

Cucerită de piață, dopată de televiziune, sport sau Internet, lumea globalizată trăiește pe fondul unei crize generale a sensurilor vieții, un dezastru cultural si educațional global. Cultura tradițională a societății dispare iar cultura umanistă este eliminată tot mai mult de tehno-știința invadatoare și transformată într-o pseudo-știință.

Lumea a devenit un singur sistem social prin dezvoltarea legăturilor care ne afectează acum pe fiecare dintre noi. Sistemul global nu este doar un mediu în interiorul căruia se dezvoltă și evoluează societățile particulare. Legăturile sociale, economice si politice care traversează granițele dintre state condiționează in mod decisiv soarta celor care trăiesc in fiecare din ele. Termenul general folosit pentru a caracteriza aceasta interdependență crescândă a societății umane este acela de globalizare.

Astăzi în cursa pentru stăpânirea de teritorii si pentru posedarea si exploatarea materilor prime si a forței de lucru ieftine, se poartă o nouă luptă și anume aceea pentru stăpânirea informațiilor. Se deschide astfel un nou câmp pentru strategiile industriale și comerciale dar și pentru cele militare si politice.

Globalizarea, pe lângă faptul că este discutată și tratată sub diferite forme, reprezintă un fenomen inevitabil. Nu suntem noi în măsură să decidem sau să alegem dacă vrem globalizare sau dacă acceptăm..

Este dificil să vorbim despre efectele de lungă durată a procesului de globalizare, dar este evident că acesta are un impact pozitiv dar și negativ asupra comunității internaționale.

Partea pozitivă a acestui proces este că sporește interacțiunea dintre țări, care la rândul ei deschide noi posibilități pentru dezvoltarea civilizației umane, în special în domeniul economic. Intensificarea schimburilor comerciale, investiționale și tehnologice între diferite regiuni, familiarizarea cu alte popoare, sunt benefice pentru noi. Dar, odată cu aceasta, globalizarea dezvoltă și noi provocări. Multe pericole au un caracter regional sau chiar global printre care catastrofele ecologice, criminalitatea transnațională și terorismul internațional.

Intensificarea procesului de globalizare prezintă și unele pericole pentru economiile naționale, în același timp din cauza distribuirii neuniforme ale avantajelor globalizării, aspectele negative se abat în special asupra țărilor în curs de dezvoltare, astfel încât acestea rămân departe de avantajele procesului de globalizare sau chiar în afara lui.

Creșterea interdependenței în relațiile internaționale generată de globalizare aduce și noi aspecte ale noțiunii de „securitate națională si internațională”. Crește numărul factorilor externi care influențează funcționarea stabilă a societății. Starea securității internaționale influențează din ce în ce mai mult posibilitatea de a garanta securitatea națională.

Se deschide astfel un nou câmp pentru strategiile industriale și comerciale dar si pentru cele militare si politice. Se reia apariția problemei raporturilor dintre instanțele economice si cele statale. În ultimele decenii aceste instanțe economice au fost în stare și pune în pericol stabilitatea celor statale, datorita formelor noi de circulație a capitalurilor cărora li s-a dat numele generic de corporații multinaționale. Aceste forme fac ca deciziile referitoare la investiții să scape, cel puțin în parte, controlului statelor-națiuni. Redeschiderea pieței mondiale, reluarea unei competiții economice susținute, dispariția hegemoniei exclusive a capitalismului american, declinul alternativei socialiste ca și mulți alți factori au adus statele în situația de a-si revizui serios rolul pe care se obișnuiseră să-l joace după anii '30 si care constă protejarea, ghidarea și chiar planificarea investițiilor.

O consecință a globalizării economice este îmbunătățirea relațiilor dintre dezvoltatorii aceleiași industrii din diferite părți ale lumii, dar și o erodare a suveranității naționale asupra sferei economice. FMI-ul definește globalizarea ca și “creșterea în interdependența economică a țărilor din întreaga lume prin creșterea volumului și a varietății tranzacțiilor de bunuri și servicii peste granițe, fluxul de capital internațional mult mai liber și mai rapid, dar și o difuziune mai largă a tehnologiei.. Banca Mondială definește globalizarea ca “libertatea și capacitatea indivizilor și a firmelor de a iniția tranzacții economice voluntare cu rezidenți ai altor țări”

În management, globalizarea este un termen de marketing sau de strategie care se referă la apariția unor piețe internaționale pentru bunuri de consum caracterizate de nevoi și gusturi similare ale clienților, reușind astfel să vândă aceleași mașini, săpunuri sau produse alimentare prin campanii de publicitate similare, unor persoane ce aparțin unor culturi diferite.

În domeniul software, globalizarea este termenul tehnic ce combină procesele de internaționalizare și localizare.

Conform teoriei sistemului mondial, globalizarea reprezintă un proces, finalizat în secolul XX, prin care sistemul capitalist a fost propagat pe glob. De vreme ce acest sistem mondial și-a menținut câteva dintre caracteristicile sale principale de-a lungul secolelor, putem spune că globalizarea nu este un fenomen nou.

Din perspectiva teoriei organizării politice mondiale, globalizarea este creșterea și adoptarea culturii mondiale.

Începând cu a doua jumătate a secolului XIX, s-a cristalizat o ordine mondială rațională instituțională și culturală, ce constă în modele aplicabile la nivel global, ce configurează state, organizații și identități individuale.

Globalizarea are anumite efecte de natură economică, politică, socială (demografică, culturală, religioasă), militară și ecologică, ce implică diverse riscuri și beneficii. Înțelegerea acestor aspecte este deosebit de importantă deoarece interacțiunile dintre ele pot fi distructive și pot crea noi riscuri, pericole și amenințări la adresa securității.

În ceea privește dimensiunile globalizării, cea economică și cea culturală au cel mai mare impact asupra omenirii. În țările dezvoltate, globalizarea a dus la alocarea mult mai eficientă a resurselor, ceea ce a determinat creșteri majore ale veniturilor. Dar în regiunile mai sărace, cele în care rata de creștere a populației este ridicată și unde mediul se degradează constant și epidemiile se extind, globalizarea are și efecte negative. Au fost declanșate dezbateri referitoare la faptul că acest proces dezvoltă sărăcia în diverse părți ale lumii. Astfel, capacitatea globalizării economice de a crea probleme de securitate este evidentă.

În domeniul politic, globalizarea aduce și altfel de modificări. Politicile erau și sunt sarcina sistemelor politice naționale, iar guvernele naționale au fost și sunt responsabile de asigurarea securității cetățenilor lor. Odată cu accentuarea globalizării, activitatea politică se desfășoară din ce în ce mai mult la nivel internațional, prin intermediul unor structuri politice integrate, precum Uniunea Europeană, sau organizații interguvernamentale, precum Fondul Monetar Internațional. De asemenea, activitatea politică poate transcende granițele naționale prin mișcările globale și organizațiile nonguvernamentale. Organizațiile societății civile acționează global, formând alianțe cu organizații din alte țări, folosind sistemele de comunicații globale și făcând lobby direct în fața organizațiilor internaționale, fără intermedierea guvernelor lor naționale.

Dimensiunea culturală a globalizării este deosebit de importantă. Cultura populară a facilitat învățarea limbii engleze, ce a devenit o limbă de comunicare internaționale, facilitând și accelerând fluxul global de idei. Cu toate acestea, elitele din țările cu identitate națională slabă sau recent formată, ce au preluat practici culturale străine, în special americane, au început să se teamă că propria lor identitate culturală se va eroda până la dispariție. De asemenea, globalizarea a întărit conștientizarea faptului că și în cazul culturilor tradiționale există pericolul extincției, deși cele care au capacitatea de a împrumuta și adapta influențele străine se comportă mult mai bine în fața derulării acestui proces. Globalizarea nu elimină preocupările geopolitice tradiționale.

Guverneprin mișcările globale și organizațiile nonguvernamentale. Organizațiile societății civile acționează global, formând alianțe cu organizații din alte țări, folosind sistemele de comunicații globale și făcând lobby direct în fața organizațiilor internaționale, fără intermedierea guvernelor lor naționale.

Dimensiunea culturală a globalizării este deosebit de importantă. Cultura populară a facilitat învățarea limbii engleze, ce a devenit o limbă de comunicare internaționale, facilitând și accelerând fluxul global de idei. Cu toate acestea, elitele din țările cu identitate națională slabă sau recent formată, ce au preluat practici culturale străine, în special americane, au început să se teamă că propria lor identitate culturală se va eroda până la dispariție. De asemenea, globalizarea a întărit conștientizarea faptului că și în cazul culturilor tradiționale există pericolul extincției, deși cele care au capacitatea de a împrumuta și adapta influențele străine se comportă mult mai bine în fața derulării acestui proces. Globalizarea nu elimină preocupările geopolitice tradiționale.

Guvernele naționale și diverși actori nonstatali nu sunt motivate doar de câștigul economic, ci există încă multe conflicte politice asupra teritoriului, granițelor, competiției militare, resurselor, diferențelor culturale și etnice. Globalizarea reduce uneori aceste tensiuni, însă, în multe cazuri le exacerbează. De exemplu, globalizarea finanțelor determină integrarea economiei mondiale, în timp ce accentuarea problemelor geopolitice poate duce la fragmentare regională. În absența unei confruntări politice bipolare, problemele politice și de securitate regionale apar ca fiind independente sau, cel mult, cu un impact redus asupra evoluției altor regiuni. Această situație, pe de o parte, reduce riscul ca tensiunile regionale să declanșeze un conflict global, ca o caracteristică a perioadei Războiului Rece, iar, pe de altă parte, adâncește instabilitatea în acele regiuni.

În ansamblu, globalizarea conduce la o nouă structură internațională, divizată între acele țări care sunt integrate în economia globală și cele care fie sunt lăsate în urmă, fie se opun normelor unei ordini globale.

Securitatea umană reprezintă un element central al procesului de globalizare. Conceptul denotă o stare ideală în care întreaga omenire se simte în securitate în viața de zi cu zi, în care există protecție în fața amenințării bolilor, foametei, șomajului, criminalității, conflictului social, represiunii politice, dezastrelor ecologice. Condițiile existenței securității umane, ce pot fi translatate în cerințe de securitate în domeniile politic, economic, social, militar și ecologic, se află permanent sub amenințare, existența cotidiană fiind caracterizată, de fapt, printr-o stare de insecuritate umană. Este evident faptul că insecuritatea, și, în special, insecuritatea umană, existentă în mai multe domenii ale vieții sociale, poate conduce la declanșarea unui conflict, ce poate degenera în unul armat.

Problemele ecologice sunt și ele strâns legate de globalizarea insecurității.

Numeroase organizații ecologice internaționale și agenții guvernamentale au sesizat că, în ultimul deceniu, au avut loc schimbări semnificative ale climei. În anii ce vor urma, aceste schimbări vor afecta toate aspectele activității umane, și, prin urmare, bunăstarea economică și socială a statelor.

I. GLOBALIZAREA SI STATUL

I.1. Statele în era globalizării

Din antichitate și până în timpurile noastre, statul, instrument principal de organizare politică și administrativă și de reglare a relațiilor politice dintre oameni, a reprezentat elementul esențial pe plan intern și internațional. Întrucât în contextul accentuării manifestării globalizării, mulți analiști vorbesc despre diminuarea rolului statului-națiune, este necesară realizarea unei analize în domeniu, impunându-se, mai întâi, o "disecare" a fenomenului globalizării.

Slăbirea autorității tuturor guvernelor pe care o resimțim în prezent se datorează schimburilor tehnologice și financiare și integrării accelerate a economiilor naționale într-o singură economie de piață globală (aceștia fiind factorii fundamentali ai globalizării). Dar, de fapt, înainte de aceasta, tocmai nereușita guvernelor a fost cauza liberalizării piețelor, cu sau fără voia lor guvernele care eșuaseră în încercarea lor de a guverna economia națională, de a menține scăzută rata șomajului și de a susține creșterea economică, de a reduce deficitul în balanțele de plăți cu alte state, de a controla rata dobânzii sau cursurile de schimb valutar, și-au deschis piețele naționale, cedând astfel presiunilor făcute de organismele financiare internaționale.

Statul asigură un cadru de drepturi și îndatoriri legale, înăuntrul cărora însă alții influențează din ce în ce mai mult rezultatele. Sau, cum foarte plastic și semnificativ, spune Susan Strange: „statele pot să fie, foarte bine, arena, scena sau cupola circului sub care se joacă, dar asta nu înseamnă că ele mai sunt și actori principali”.

În concluzie, statele nu mai sunt singurii „actori” pe scena relațiilor internaționale și, uneori, nici cei mai importanți. Statele nu mai sunt nici actori omogeni. Ele nu mai reprezintă, de cele mai multe ori, un front unit, bazat pe un consens în cadrul interesului național. Ele negociază cu alte guverne și, în același timp sau mai ales, pe plan intern cu constituenții lor sociali, pentru a rămâne la putere.

Ca urmare, guvernele care au poziție internă slabă nu pot acționa la fel de decisiv, pe plan extern, precum un guvern solid. Pozițiile statelor în negocierile internaționale pot fi determinate, în mare măsură, de echilibrul forțelor politice din interiorul țării.

Faptul că autoritatea statului trece printr-o perioadă de difuziune nu este nou. Natura statului a fost supusă schimbării cu ocazia marilor revoluții sociale sau a războaielor. Elementul nou este acela că într-o perioadă scurtă de timp (20-30 de ani), majoritatea statelor trec, în același timp, prin același fel de schimbări substanțiale.

Susan Strange a identificat patru ipoteze majore care susțin afirmația că STN-urile și nu statele au ajuns să joace rolul principal în determinarea a „cine-ia-ce” în sistemul mondial.

Prima ipoteză este că statele și-au retras în mod colectiv trecuta lor participare la proprietatea și controlul asupra industriei, serviciilor și comerțului și chiar asupra îndrumării cercetării și inovației în tehnologie. Decizia în legătură cu ce este produs, cum, de către cine și unde, se îndepărtează tot mai mult de stat, apropiindu-se de STN .

A doua ipoteză privește rolul semnificativ jucat de companiile transnaționale în structurile de putere și spune că investițiile făcute de ele au contribuit mai mult decât programele organizațiilor internaționale (finanțate de state) la integrarea economiilor țărilor în curs de dezvoltare în rețeaua economiei mondiale, la dezvoltarea acestor state și la creșterea nivelului de trai al locuitorilor lor. Și aceasta mulțumită în primul rând ISD-urilor (Investițiilor Străine Directe). Exemplul cel mai bun îl constituie creștere economică spectaculoasă a țărilor din Asia de Sud-Est ("tigrii" și "leii" asiatici).

Așadar rolul benefic pentru economiile-gazdă. Un muncitor din Malaysia, de pildă, o duce mult mai bine și are perspective mai bune de viitor decât părinții săi. Lui și, mai ales, copiilor săi le sunt deschise noi perspective profesionale.

A treia ipoteză se referă la zona foarte importantă a relațiilor management – angajați. STN-urile au ajuns să preia de la guverne rolul principal în retragerea sau cel puțin supravegherea conflictelor de interese.

Multă vreme, în țările occidentale se considera că protecția angajaților în fața patronilor este o responsabilitate principală a statului modern. Amintim aici de politica New Deal, lansată de președintele american Rooselvelt, care a dus la reglementări naționale stricte și a garantat drepturile muncitorilor de a se organiza cu scopul de a-și apăra interesele și veniturile. De asemenea, în Japonia și multe țări occidentale, statul a inițiat și supervizat înțelegeri de tip corporatist, prin care interesele angajaților erau reconciliate cu cele ale patronatului și investitorilor și cu strategiile generale ale guvernului. Astăzi situația s-a schimbat. Din ce în ce mai multe înțelegeri în această direcție se fac în interiorul firmei.

A patra ipoteză este că firmele transnaționale au denaturat politicile de impozitare, precum și de altă natură ale statelor. După cum se știe, impozitarea este punctul direct de interacțiune dintre guvern și cetățeni, dintre stat și economie. De altfel, încă din cele mai vechi timpuri conducătorii (guvernanții) au căutat modalități prin care să-i facă pe cetățeni să plătească pentru costurile guvernării, iar aceștia, la rândul lor, au încercat – și nu de puține ori au și reușit! – să evite să fie impozitați. La fel și STN-urile.

Timp îndelungat puterea companiilor transnaționale a fost limitată la acțiuni indirecte, informale, discrete. În ultimul timp, influența lor se instituționalizează prin legitimare oficială sau se exercită, tot mai mult, în sfera acțiunii directe, deschise. Americanii au fost primii care, în delegațiile guvernamentale pentru negocierile purtate în cadrul GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț) și al succesorului său, OMC (Organizația Mondială a Comerțului, 1995), apoi și în alte cazuri, au inclus reprezentanți ai marilor corporații.

În cele ce urmează, o să prezint, pe scurt, "soarta" statului-națiune în două dintre cele mai reprezentative blocuri militare (NATO) și economice (Uniunea Europeană) din lume, în prezent, cu relevarea perspectivelor pe termen scurt și mediu.

Integrarea europeană, proces cu o dinamică specifică, nu poate fi disociat de fenomene mai cuprinzătoare, între care în primul rând globalizarea: mondializarea schimburilor, intensificarea competiției între industrii, între servicii și globalizarea rețelelor financiare. În acest mediu în continuă schimbare, procesul de integrare european poate fi considerat ca o adoptare a statelor membre la o nouă realitate: acceptarea punerii în comun a suveranității pentru a atinge, la un nivel superior adică cel al Uniunii, o mai mare independență și o marjă mai largă de acțiune.

Construcția europeană nu desființează statul-națiune, dar cere din partea acestuia o examinare în profunzime a statutului și rolului său. Pentru statele-națiune europene, aceasta este o încercare dificilă, care pune în discuție toate echilibrele: între interior și exterior, între centru și periferie, între stat și societate.

Uniunea Europeană a dobândit un potențial considerabil. Cu o populație de circa 380 milioane de locuitori, estimat în 2004, este în prezent cea mai mare putere comercială a lumii și a doua mare putere industrială și ca volum total al PIB-ului, după SUA. Deține peste 20% din comerțul mondial, exportă cu 60% mai mult decât SUA și de două ori mai mult decât Japonia (aceasta ocupând locul 2 pe Glob ca volum al PIB-ului).

Importul se situează la același nivel cu SUA și este de trei ori mai mare ca al Japoniei. Cu toate că trece printr-o criză economică puternică și nu s-au găsit, încă, soluții asupra multor probleme de natură economică și socială sau în materie de apărare, politică externă și de securitate comună, UE poate fi considerată un model de cooperare între state, o organizație în care interesul național se îmbină armonios cu interesul comunitar, un model de sistem democratic internațional „autotransformabil”, un model economic și politic deschis, care și-a demonstrat capacitatea de a furniza stabilitate social-politică și resurse pentru a asigura cetățenilor europeni un standard de viață civilizat.

În Europa se observă două megatendințe contradictorii: pe de o parte o aprofundare a integrării, determinată tocmai de fenomenul globalizării și în special de integrarea piețelor financiare, iar pe de altă parte o accentuare a promovării intereselor naționale. Dacă integrarea piețelor este mai ușor digerabilă, renunțarea, chiar și parțială, la deciziile naționale privind securitatea și politica externă, sunt mult mai greu de acceptat. Acest fapt creează dificultăți suplimentare în realizarea unei politici de apărare și securitate comune.

Putem spune că și acesta este tot un efect al globalizării. Fiind încă percepută la nivel economic, aceasta a impus sau a accelerat concertarea forțelor economice. Economia națională nu mai este pe deplin relevantă atunci când lucrurile sunt privite în context regional. După încetarea Războiului Rece, în Europa tendința este aceea a depășirii stadiului integrării pe baze pur comerciale și trecerea la crearea unui fundament politic pentru întocmirile cu bază economică de până acum. Tratatul de la Maastricht este acela care încearcă să creeze puntea de legătură între Europa economică (reală) și Europa politică (virtuală). La mijloc se află statul național. Economic, condițiile pentru a lărgi și adânci integrarea sunt dintre cele mai propice. Cultural însă, națiunile europene își reafirmă identitatea. Competiția economică globală presează asupra unificării europene. Ca urmare, elitele naționale europene sunt puse în fața unei mari provocări. Și aceasta deoarece aspectele politice sunt cel mai dificil de gestionat, întrucât aduc atingere noțiunilor de stat, suveranitate, reprezentativitate

Din punct de vedere politic, pe fondul procesului de integrare, statul național este supus unor presiuni crescânde și se redefinește, Europa luând din nou inițiativa în acest sens. Expresia tuturor acestor tensiuni și tendințe este, de fapt, transferată proceselor de regionalizare. NATO însemnând Organizația Tratatului Atlanticului de Nord este, evident, cel mai important pact militar de pe Glob.

Dispariția, în 1989, din mediul de securitate internațional a Tratatului de la Varșovia și, respectiv, a Uniunii Sovietice, în 1991, ca actor real, a însemnat aparent pentru NATO pierderea principalei rațiuni de a fi, organizația cunoscând în perioada imediat următoare o anumită criză identitară. Pe lângă vocile rusești care susțineau că menținerea NATO ar fi semnul unei continuări a Războiului Rece cu Federația Rusă, ca moștenitoare a URSS, au existat analiști și oameni politici occidentali care au considerat că organizația și-a îndeplinit scopurile primordiale pentru care a fost creată, și prin urmare ar trebui desființată.

Menținerea NATO, apreciază cunoscutul analist politic Zbigniew Brzezinski, este importantă pentru conexiunea transatlantică, dar, în același timp, un rol mai mare de decizie și implicare acordat statelor europene și în special Franței ar sluji mai bine scopului de autodefinire a Europei; deși aceste considerații au fost făcute în urmă cu șase ani (în lucrarea "Marea tablă de șah"), spinoasa problemă "Franța" a rămas nerezolvată (după cum se știe, Franța nu mai participă activ la structurile NATO, condiționând aceasta de acordarea comenzii flancului sudic). își continuă demonstrația Brzezinski – dilema centrală a politicii americane va continua să fie cum va fi momită aceasta să se integreze mai profund politic și militar fără a compromite prin aceasta legătura americano-germană, iar în ceea ce privește Germania dilema constă în aceea cum poate fi exploatată încrederea SUA în rolul conducător al Germaniei într-o Europă atlanticistă fără a trezi neliniște în Franța, în Marea Britanie, ca și în alte state europene". Aparent aceste lucruri nu au legătură cu tema în dezbatere. Să nu uităm însă că, dincolo de apartenența celor trei țări menționate (Germania, Franța, Marea Britanie) atât la Uniunea Europeană, cât și la NATO, ele se înscriu între cele mai dezvoltate state ale lumii și loc de domiciliere a unora dintre cele mai importante societăți transnaționale și, totodată, au viziuni diferite privind viitorul Uniunii Europene și NATO, viziuni ce derivă și din modul în care văd păstrarea rolului statului-națiune.

Accentuarea procesului de globalizare necesită eforturi de a găsi soluții pentru un management corespunzător noului sistem al relațiilor internaționale. Încercările de a realiza acest management prin diverse aranjamente la nivelul statelor națiune sau la nivel regional au eșuat, se pare că cea mai bună soluție este exercitarea unei guvernări la nivel global. Desigur se poate vorbi despre încercări de exercitare a guvernării globale pe tot parcursul secolului XX, începând cu Liga Națiunilor, însă precipitarea evenimentelor politice de la sfârșitul mileniului al II-lea a determinat o acutizare a necesității de a găsi cea mai bună formulă pentru exercitarea acestei funcții. Sfârșitul Războiului Rece a dus, după cum se știe, la eliminarea divizării sistemului global între Occidentul democratic, Estul comunist și Sudul nealiniat și la apariția unei cerințe de securitate umană transnațională de tip nou, umanitatea nemaifiind satisfăcută de securitatea statului național. În acest context, se pare, potrivit anumitor analiști, că preocuparea de a găsi cea mai bună formulă de management al unui sistem internațional globalizat cade în sarcina G7/G8 (SUA, Canada, Japonia, Franța, Germania, Italia, Marea Britanie și Rusia).

Statul dorește să supraviețuiască, existența lui fiind încă necesară, chiar și numai pentru faptul că poate asigura un sentiment de identitate locuitorilor săi. Acționând în cadrul organizațiilor internaționale, statul nu-și poate înstrăina suveranitatea, nici liber, nici constrâns, pentru că astfel s-ar înstrăina ca entitate autonomă.

I.2. România în contextul globalizării

Lumea se schimbă și, o dată cu ea, și România. Lucrurile pe care altădată le-am fi considerat veșnice le vedem dispărând cu rapiditate din peisajul cotidian. Putem observa cum dispar pe rând macarale, uzine, combinate, orașe industriale. O lume care apune, o alta ce răsare în loc. Chinurile nașterii nu lipsesc nici acum: șomaj, suferințe, sărăcie.

De-a lungul unui secol, România și-a refăcut unitatea națională, a trecut de la o economie predominant agrară la una industrială (în 1945, avea încă cel mai mare procent de populație rurală din Europa – 80% – pe locul următor situându-se Ungaria – 70%), a luptat, cu un rol important, în cele două războaie mondiale, a pierdut teritorii tradiționale, a trecut prin perioada bolșevică și și-a regăsit vocația europeană prin singura revoluție anti-comunistă sângeroasă din fostul lagăr bolșevic.

Dar, în același timp, țara despre care în perioada interbelică se scria cu invidie că are „petrol și grâu” este astăzi una dintre cele mai sărace de pe continent din punctul de vedere al PIB-ului pe cap de locuitor, iar nivelul producției sale industriale (în medie pe ultimii zece ani) se situează undeva la nivelul a 60% din producția anului 1989, cel mai prost an al regimului planificat. Iar politicienii caută încă cu disperare soluții pentru ca economia să își revină .

Iar o țară săracă și lipsită de un proiect economico-social valabil este mai expusă crizelor „de import” de tot felul și mai vulnerabilă în fața provocărilor presupuse de globalizare.

Una dintre problemele cu care se confruntă acum România este faptul că a cunoscut globalizarea mai târziu decât alte state. Datorită comunismului, al economiei dirijate și controlate de stat, România s-a aflat printre ultimele țări care a beneficiat de revoluția transporturilor, a comunicațiilor, a productivității muncii, și, în final, a informației. Abia după 1990, informațiile tehnologice au pătruns în zona noastră și efectele lor au fost devastatoare datorită faptului că nu eram pregătiți pentru ce ne aștepta. Produsele erau scumpe, economia ineficientă, inflația mare, concurența străină covârșitoare și toate la un loc au pus rapid la colț economia românească. Întâlnirea cu Occidentul a fost rapidă și dramatică și a adus consecințe negative iar România a fost lăsată cu 2 milioane de șomeri, 1 milion de locuitori mai puțin, cu 85% din populație trăind în sărăcie și cu 5,5 milioane de pensionari.

Dar atât clasa politică, cât și observatorii nepolitici, actori de decizie în domeniul economic privat, reprezentanți ai familiei „societății civile” înfiripate după căderea comunismului, comentatori mass-media, au fost, în primii ani „romantici” ai edificării economiei de piață și ai sistemului parlamentar, total inconștienți în fața fenomenului globalizării și deci asupra modului în care factorii naționali responsabili trebuie deja să digere acest fenomen, să-l gestioneze corespunzător pe teritoriul lor național și să găsească răspunsuri potrivite.

Acest fapt este cu atât mai surprinzător cu cât fosta economie planificată suferise serios tocmai de pe urma unor lovituri din partea globalizării.

Fostul dictator comunist Nicolae Ceaușescu, a profitat de experiența cadrelor românești în industria petrolului – România fiind un pionier în domeniu pe plan internațional – experiența menținută și după prigoana împotriva cadrelor tehnice „burgheze” din anii „obsedantului deceniu” (anii ’50), a construit o imensă capacitate de rafinare, de peste 25 de milioane de tone pe an, în condițiile în care producția de țiței a României nu depășea 11 milioane de tone pe an. Unul dintre principalii furnizori de țiței brut pentru România urma să fie Iranul aflat, încă, sub conducerea dinastiei Pahlavi. Clauzele foarte favorabile ale contractului au fost obținute și cu sprijinul discret al administrației nord-americane, interesate în acel moment să sprijine disidența (inclusiv economică) Bucureștiului față de regimul de la Kremlin. Dar revoluția islamică ce a urmat la Teheran a pus pe butuci planul lui Ceaușescu, demonstrând că măcar din punctul de vedere al afacerilor, nimeni nu poate fi indiferent la ceea ce se întâmplă la mii de kilometri.

Bucureștiul a mai semnat Acordul de Asociere la Uniunea Europeană (pe atunci denumită încă Comunitatea Europeană) în 1993, după doi ani de negocieri cu nomenclatura de la Bruxelles. Clauzele Acordului au remodelat economia românească, dar prevederile concrete ale acestui document extrem de important continuă să fie complet necunoscute sau doar vag cunoscute de actorii importanți ai economiei reale românești. O simplă hotărâre de guvern este întoarsă pe toate părțile de mass-media deși efectele ei sunt uneori modeste, în schimb acest document de bază pentru viitorul economiei românești este tratat cu o indiferență ce frizează inconștiența doar pentru că nu este elaborat de unul dintre actorii tradiționali ai puterii (parlament, guvern, ministere).

România pare mai mult surprinsă de valul globalizării decât pregătită să îi facă față în mod lucid. Iar ea nu mai este „ țara cu petrol și grâu” de la începutul secolului XX, ci un stat aflat într-o dureroasă tranziție de la economia de comandă la cea de piață liberă, cu o clasă politică abia în formare și una managerială așijderea.

România a trecut prin trei dictaturi diferite: dictatura instaurată de regele Carol al II-lea, dictatura militară a mareșalului Antonescu și dictatura comunistă, instaurată cu ajutorul Moscovei.

Aceste decenii de totalitarism au modelat mentalitatea publicului larg în sensul unei autarhii destul de evidente și la mai bine de un deceniu după ce România s-a deschis lumii.

Deschiderea față de capitalul străin s-a făcut în România cu mai multă dificultate decât statele Vișegrad din Ungaria, Cehia și Polonia, sau în alte state desprinse din fosta Iugoslavie precum Croația sau Slovenia. Ca urmări rezultă lipsa de resurse interne de capital, cu acces limitat la piețele externe de capital privat (împrumuturi) iar economia românească suferă de investiții consistente. Mulți investitori străini sunt încă „dubioși” în ochii unei populații obișnuite în perioada comunistă să-i identifice pe occidentalii cu potențial inamic.

Globalizarea poate avea două tipuri de consecințe pentru România. Primele dintre ele sunt cele pozitive. România are nevoie de capital străin investițional pentru dezvoltare, deoarece nu este capabilă să-și producă acest capital doar din surse interne. Fiind o țară cu oportunități economice multiple, de la turism și agricultură la industria petrolieră și metalurgică, România a devenit atractivă pentru capitalul străin , asigurându-i acestuia condiții interne (legislative, fiscale) propice. Mișcarea rapidă de capital presupusă de globalizare, în care companiile își pierd clasica identitate „națională”, poate deveni avantajoasă pentru București în condițiile unei forțe de muncă înalt calificate, dar comparativ ieftine.

Pe de altă parte, treptat, unele forțe economice românești, companii, pot începe să joace în viitor un rol regional sau internațional. Micuța Finlandă nu s-a temut să intre în concurență cu giganții clasici prin propriul produs Nokia. Dezbrăcate de complexul de stat „fost socialist”, depășind stadiul de „tranziție la economia de piață”, țările est- și central-europene care s-au desprins din fostul lagăr comunist vor ajunge să joace un rol tot mai important în economia europeană, pe măsură ce interesele lor se vor împleti tot mai strâns cu cele ale Uniunii. Totul depinde de rapiditatea cu care vor fi depășite actualele dificultăți economice, dezvoltându-se capacitatea unor parteneriate reale.

În același timp, consecințele negative sau mai bine spus riscurile presupuse de globalizare nu sunt deloc de neglijat.

În primul rând trebuie să luăm în seamă riscurile economice. Fenomenul globalizării este însoțit mai mult decât oricare altul de o „filozofie a învingătorilor” și pășim într-o lume în care nu prea există milă pentru învinși.

Economia nu implică doar avantaje, ci și riscuri. O economie deschisă este o economie care va absorbi mai rapid și mai dramatic șocurile externe.

Cât despre riscurile legate de securitate, România rămâne vulnerabilă în fața crimei organizate, așa cum o demonstrează faptul că în doar zece ani a trecut de la stadiul de țară de tranzit pentru droguri la cel de țară consumatoare, apoi la cel de țară producătoare. Organizații ca Mafia siciliană sau Camorra napolitană și-au făcut deja puternic simțită prezența pe teritoriul României, iar în ultimii șapte ani „Acoperișul”, cum este denumită cea mai puternică organizație a sindicatului crimei din Federația Rusă, a înaintat tot mai des pe teritoriul României. Totodată, pe teritoriul nostru se fac simțite și nuclee ale organizațiilor teroriste internaționale, mai ales cele arabe și PKK.

Cu bugete reduse, structurile de securitate interne slab dotate și pregătite fac față tot mai greu acestor sfidări moderne, mai ales de tipul spălărilor de bani și infiltrărilor bancare. România adăpostește chiar un centru regional de luptă împotriva criminalității tranfrontaliere în Europa Centrală și de Est (SECI), dar corupția din rândul administrației, uriașul procent de proprietate de stat, absența unor investiții mai consistente în structurile de securitate sporesc riscul ca România să se confrunte în viitor cu un adevărat război cu crima organizată.

Pe lângă toate aceste riscuri, mai adăugăm și de cele sociale luând în considerare circulația mare subterană a banilor în România, unde foarte multe plăți se fac cu bani gheață, așadar sunt dificil de urmărit și monitorizat de instituții, și atunci realizăm că avem de-a face cu o dispersie a veniturilor mai degrabă de tip latino-american decât de tip european. Împărțirea severă între cei foarte bogați care sunt prea puțini și cei foarte săraci care sunt prea mulți, creează tensiuni sociale care nu sunt oportune pentru dezvoltarea unei democrații consolidate. O asemenea evoluție nu este neaparat un rezultat al globalizării, dar globalizarea are darul de a accelera anumite fenomene cu rădăcini locale. În aceste condiții, riscurile de apariție a unor fenomene de tip anarhist/antiglobalizare sunt foarte mari.

În urma recensământului se arată că lucrurile se îndreaptă spre normalitate. Scăderea numărului de persoane implicate în industrie, creșterea celor din sfera serviciilor, un transfer de la oraș la spațiul rural, ceea ce este iar un semn bun. A crescut numărul persoanelor ce urmează studii universitare și al celor cu studii de Masterat, Doctorat și s-a mărit numărul specialiștilor în informatică, cercetare și în comunicare, ramuri principale ale economiei moderne. Apar însă și acțiuni haotice, ceea ce ilustrează că încă nu ne-am aliniat societății informaționale, astfel, aproximativ 40% din populație trăiește din agricultură sau din domenii conexe, în timp ce cifra normală trebuie să oscileze între 5 și 10%. Urmează, deci, falimente în agricultură și o înrăutățire a condițiilor de muncă din această zonă pentru a menține situația.

Dacă industria și agricultura sunt în continuă reducere, putem spera la un viitor favorabil: un sistem de învățământ încă apt să „producă” oameni cu cunoștințe dezvoltate și diverse, un grad ridicat de cunoștințe lingvistice și de informatică. Ceea ce ne lipsește este însă o specializare foarte necesară pentru societatea globală. Trebuie să ne rupem de tradiționala „simpatie” față de uzină și să înțelegem că timpul a trecut. Societatea globală răsplătește doar ideea, informația, invenția, nu pe cei care produc cuie sau ciment. Viitorul aparține țărilor care produc idei.

Nu putem ocoli nici riscurile etnice. România are pe teritoriul său național cea mai importantă comunitate maghiară ce trăiește în afara frontierelor Ungariei de astăzi. Deși statisticile sunt controversate, se pare că și comunitatea rromilor este cea mai mare din Europa. Globalizarea presupune o politică extrem de tolerantă a statului – națiune față de minoritățile de orice tip (etnic, confesional, sexual). Noțiuni precum „cetățean al unui stat”, „cetățean al lumii” sau „cetățean european” devin tot mai slab folosite și vor deveni și mai rar utilizate în anii următori.

Economiștii au ajuns la concluzia că reacția statelor-națiune în fața Marii Crize a secolului trecut, aceea a izolaționismului, a închiderii în sine mai ales din punct de vedere economic, a fost una greșită și reacția potrivită ar fi fost mai degrabă deschiderea. Făcând o paralelă, în mod sigur România nu se poate apăra în fața globalizării închizându-se în sine, jucând „piese ale secolului trecut atunci când pe marile scene ale lumii se montează cu totul alt tip de spectacole

Să nu îți pierzi identitatea într-o mare anonimă, dar nici să practici un naționalism îngust . Să îți deschizi treptat economia față de structurile continentale și internaționale, dar să îți dezvolți și instituțiile, și reflexele pentru a fi pregătit să faci față la o adică unui alt tip de criză față de cea clasică, cu care ai fost obișnuit.

Avem nevoie și de idei. Spre a produce și vinde ideile noastre avem nevoie de informație și canale de comunicare, și aici stăm destul de prost. Monopolul RomTelecom ne-a costat enorm: avem rețea de telefonie învechită, prost întinsă și cu prea puțin abonați (circa 4 milioane de posturi telefonice) și doar 200.000 de faxuri. La fel de prost stăm (și datorită tarifelor telefonice exagerate) și la capitolul Internet, cu doar 2 milioane de domenii românești.

O altă schimbare este desființarea granițelor, apariția parlamentelor și a guvernelor europene, rolul instituțiilor financiare mondiale (FMI și Banca Mondială), desființarea monedelor naționale și trecerea la euro, lichidarea armatelor naționale în favoarea NATO. Toate acestea arată că treptat statul națiune, cu care secolele IX și XX se obișnuiseră, a ajuns la capătul emisiunii istorice, adică „La revedere, România!”, „Bun Venit, Europa!”. Libera circulație a oamenilor, a valorilor și capitalurilor, crearea de regiuni economice, restrângerea autorității statale, toate acestea ne vor schimba radical viața.

Dacă, practic, statul național România se va transforma masiv, asta nu înseamnă că va dispărea națiunea română. Din contră, ca și celelalte popoare europene, și românii vor trebui să învețe să își iubească și să-și impună mai mult limba, tradițiile și istoria. Conceptul francez al rezistenței prin cultură, nu ca o antiglobalizare, dar ca o evitare a deznaționalizării, este necesar să fie aplicat în România. Tot mai mult spațiu va trebui dedicat în mass-media culturii, istoriei și limbii naționale, iar impunerea lor în Europa trebuie să reprezinte nu numai un deziderat, dar și o realitate.

Cea mai rapidă schimbare în perioada următoare o va avea viața în mediul rural. Tot mai multe persoane își vor stabili reședința principală, rămânând în legătură cu orașul prin comunicarea modernă (fax, telefon, Internet). Toate acestea vor duce la îmbunătățirea comunicațiilor: aeriene, feroviare, drumuri și șosele, la introducerea canalizării, electrificare, apariția telefoanelor și a faxurilor și la transformarea însăși a locuințelor în case mari, spațioase, cu garaj, piscină și toate atributele vieții moderne.

Încet-încet, modernizarea învinge. Deja imaginea României față de acum zece ani este mult mai bună , noile etape ale dezvoltării societății globale nu ne mai prind nici rupți de lume, izolați și nici fără experiență. Suntem pe drumul cel bun.

Din păcate sunt însă destule voci care clasează România printre cei care au pierdut în fața globalizării, pentru că aceasta nu este în stare să intre în clasa învingătorilor. Globalizarea ne face mai puternici pe cei puternici și mai slabi pe cei slabi. Dacă România nu va reuși să evolueze rapid, va fi în mod sigur lăsată în urmă.

Comparăm globalizarea cu gravitația, trebuie acceptată ca un fenomen „fizic” pe care nu are rost să îl contestăm sau să încercăm să îl ocolim: trebuie însă să îl înțelegem, din punctul de vedere al cauzelor și efectelor, în egală măsură și să îl folosim, fără a-l lăsa să ne distrugă. Mai ales pentru națiuni mici, așa cum este și cazul nostru, înțelegerea acestui fenomen și acțiunea în sensul „aikido” adică folosește-te de forța lui și nu-l lăsa să te zdrobească – va face diferența dintre învinși și învingători.

II. GLOBALIZAREA SI MISCĂRILE ANTIGLOBALISTE

II. 1. Apariția și cauzele mișcărilor antiglobaliste

Apariția mișcării antiglobaliste este strâns legată de diferite neajunsuri si momente negative, caracteristice globalizării.

În procesul globalizării crește permanent decalajul economic între regiuni, între țările bogate și sărace, între oamenii bogați și săraci.

Antiglobalismul este cauzat în mare măsura de societatea civilă care nu mai vede în stat o forma de bază in organizațiile publice. O altă cauză se referă la relațiile inegale în drepturi între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare. Țările dezvoltate ale Occidentului au beneficiat de globalizare ca de un mijloc de sporire a puterii sale economice și influenței politice.

Sfârșitul Războiului Rece si dispariția amenințării externe au cauzat agravarea divergențelor interne care au existat in țările dezvoltate. SUA face eforturi mari pentru a stabilii ordinea mondială unipolară creată de ei.

Apariția și extinderea antiglobalismului într-o măsură semnificativă este legată de faptul că problemele ecologice s-au agravat.

Relațiile care au apărut între toți participanții economiei mondiale în condițiile globalizării, sunt sursa celor mai acute divergențe si conflicte: economice, politice, sociale și ideologice și cauza care a dus la apariția mișcărilor antiglobaliste.

Mișcarea antiglobalistă s-a transformat în ultimii ani în una din cele mai puternice forțe care acționează pe plan internațional.

Precursoarea mișcării antiglobaliste este considerată armata Zapatista, care s-a împotrivit acordului de liber schimb(NAFTA), între SUA, Canada și Mexic, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.Astfel în Mexic a fost creata prima organizație antiglobalistă ‚ „People’s Global Action”(Acțiune Globală a Popoarelor). Liderul spiritual al lor era Insurjente Marcos.El răspândea mesaje care vorbeau despre consecințele negative ale globalizării. Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale acestuia este „Al patrulea război mondial a început”.

În Europa mișcarea a fost inițiată de către un fermier francez pe numai Jose Bove, care în 1995 a distrus un McDonalds cu propriul său tractor într-o suburbie a Parisului.

O scriitoare pe nume Suzan George a descris în romanul său „Raportul Lugano”, viitorul sumbru al Noii Ordini Mondiale și anume că majoritatea populației globului va fi exploatată crunt de către corporațiile transnaționale.

Cei doi, Suzan George și Jose Bove au înființat o organizație radicală numită ATTAC, cu scopul de a lupta împotriva OMC-ului, FMI-ului și Corporațiilor Transnaționale.

În 1996 a fost organizată prima reuniune a reprezentanților mișcărilor și organizațiilor care militează pentru o organizare a lumii mai umană și mai dreaptă, iar în 1998 au avut loc primele acțiuni coordonate.

Termenul de „antiglobalism” a apărut în mass-media între anii 1999si 2000.

In aprilie 2001 s-a desfășurat un marș pașnic spre Mexic la care s-a alăturat și regizorul Oliwer Stone și de asemenea și unii deputați ai parlamentului European. A cești oameni s-au intitulat „noua mișcare anticorporatistă” sau „noua mișcare anticapitalistă”, dar cel mai des „ mișcarea pentru o democrație globală”.

Astăzi în lume se numără peste 3000 de organizații antiglobaliste. Cea mai cunoscută este ATTAC, în traducere înseamnă „acțiune pentru impozitul în ajutorul cetățenilor”. James Tobin a fost cel care a propus un impozit de 0,1% pentru toate operațiunile economice, impozit care ar fi permis crearea unui fond destinat foametei și sărăciei din întreaga lume .

Crearea organizațiilor nonguvernamentale (ONG) pretutindeni, a dat naștere mișcărilor antiglobaliste de protest în masă. Cauza principală este că societatea civilă nu mai vede în stat forma de bază și de neînlocuit a organizațiilor publice.

Antiglobalismul este cauzat de asemenea de relațiile inegale în drepturi între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare. Țările dezvoltate ale Occidentului au beneficiat de globalizare ca de un mijloc de sporire a puterii sale economice și influenței politice.

II.2. Exemple si particularităti ale mișcărilor antiglobaliste

Grupările de stânga de cele mai multe ori denigrează corporațiile, spunând că sunt lipsite de suflet și că situează profitul mai presus de orice.

Multe exemple de comportamente corporatiste negative au dobândit o reputație proastă, precum campania Nestle care a încercat să convingă mamele din lumea a III- a să folosească lapte praf pentru a-și hrăni copiii, în loc de lapte de la sân; încercarea companiei Bechtel de a privatiza apa din Bolivia; conspirația de jumătate de secol a companiilor americane de tutun cu scopul de a convinge oamenii că nu există nici o dovadă științifică care să ateste faptul că fumatul dăunează grav sănătății, chiar dacă propriile studii dovedeau contrariul; producerea de către Monsanto a unor semințe din care răsar plante care la rândul lor produc semințe ce nu pot fi replantate, silindu-i astfel pe fermieri să cumpere semințe noi de la an la an; masiva deversare de petrol în urma naufragiului petrolierului Valdez al companiei Exxon și încercarea ulterioară a acesteia de a evita plata compensațiilor.

Summiturile NATO , ca și cele G8 sau ale Organizației Mondiale a Comerțului, sunt marcate de ample proteste ala grupărilor anarhiste și antiglobaliste.

. Mii de omeni au ieșit pe străzi cu ocazia reuniunilor G8 pentru a atrage atenția asupra sărăciei. Summiturile NATO au fost printre altele o ocazie bună. Protestatarii anti-NATO ne avertizează asupra consecințelor globalizării dar și asupra razboaielor.

Ucraina este una ditre cele mai înfocate adversare ale NATO. Nul dintre protestele față de politica Alianței Nord-Atlantice au avut loc la Simferopol, în Crimeea unde aproximativ 5.000 de oameni, între care numeroși susținători ai partidului comunist, s-au împotrivit deciziei guvernului de la Kiev de apropiere față de NATO. Demonstrații similare au avut loc și în ianuarie 2005.

Un alt protest a avut loc în februarie, la Conferința pentru Securitate de la Munchen unde cinci mii de pacifiști, susținuți de partidul german de stânga au ieșit pe străzi. Mobilizați pentru a preveni violențele au fost aproximativ 4000 de polițiști. Protestarii au cerut retragrea trupelor din Afganistan și Irak și au acuzat marile puteri membre ale Alianței Nord-Atlantice că operațiunile NATO ascund de fapt niște interese economice.

În mai 2007, mii de activiști anti-globalizare și pentru pace au protestat la Gothenburg, în Suedia unde a avut loc un exercițiu militar al NATO.

Nu mai puțin de 100.000 de persoane au protestat la adresa Alianței și a președintelui George W. Bush, și în timpul summitului NATO de la Istanbul din 2004 . Antiglobaliștii au ieșit la summitul G8, desfășurat în Germania. Autoritățile au mobilizat peste 15.000 de polițiști dar și peste 1.000 de militari, pentru a se opune celor în jur de 100.000 de manifestanți. Cele mai dure proteste antiglobalizare și anti-război au avut loc în vara trecută la Rostock. Cei peste 10 mii de protestatari au blocat căile rutiere și feroviare.

La noi în țară, gruparea Noua Dreaptă este o organizație de extremă dreaptă, fondată în anul 2000.

În 2003 organizația Noua Dreaptă și-a exprimat protestul față de participarea României sub orice formă la invadarea Irakului.

În 2004 organizația și-a exprimat susținerea față de Comitetul olandez „naționaliștii împotriva NATO”, criticând imperialismul american manifestat prin agresiunile împotriva Iugoslaviei și Irakului , cât și semnarea de către România a unui acord care garantează imunitatea militarilor americani în fața Curții Penale Internaționale

În 2008 organizația Noua Dreaptă și-a exprimat în fața Ambasadei Rusiei de la București protestul față de invadarea Georgiei de către Rusia.

Noua Dreaptă militează pentru interzicerea relațiilor homosexuale, în 2007 realizând o contra manifestație a paradei gay din București. Conform site-ului oficial, Noua Dreaptă este și împotriva avorturilor, având drept obiective „protejarea familiei tradiționale și combaterea tuturor fenomenelor care o subminează, adică avortul și homosexualitatea.

Antiglobalismul într-o măsură cunoscută este cauzat de asemenea de relațiile inegale în drepturi între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare.

Țările dezvoltate ale Occidentului au beneficiat de globalizare ca de un mijloc de sporire a puterii sale economice și influenței politice.

Sfârșitul „războiului rece” și dispariția amenințării externe a servit drept cauză faptului, că divergențele interne existente în țările dezvoltate s-au agravat într-o măsură mai mare. Divergențele se referă la două strategii ale dezvoltării mondiale: strategia ordinii mondiale monopolare și strategia lumii polipolare. În ultimii ani, SUA depune mari eforturi în stabilirea ordinii mondiale unipolare create de ei, supunându-și într-o formă sau altă alte țări. Reprezentanții antiglobaliștilor văd în acest fapt o formă nouă de colonizare.

Apariția și extinderea antiglobalismului într-o măsură semnificativă este legată de agravarea problemelor ecologice, ca fiind una din cele mai serioase consecințe ale sporirii proceselor globalizării. Cauza principală a acesteia ține de sarcina tehnogenă de creșterea rapidă asupra mediului natural.

Dacă în anii ’70 ai secolului ХХ pericolul principal se vedea în epuizarea resurselor de materie primă și a celor energetice ale globului, care amenința dezvoltarea economică, atunci la moment omenirea începe să conștientizeze pericolul real al catastrofei ecologice, care amenință existența acesteia ca specie.

Deci, relațiile apărute între toți participanții economiei mondial în condițiile globalizării neoliberale sunt sursa celor mai acute divergențe și conflicte – politice, economice, sociale și ideologice și cauza apariției mișcării antiglobaliste.

Antiglobaliștii cer depășirea relațiilor nedrepte între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, anularea datoriilor țărilor în curs de dezvoltare și celor postsocialiste, stoparea politicii de discriminare în sfera comerțului cu țările în curs de dezvoltare. În mod vizibil se intensifică opunerea activității OTM, FIV și a altor organizații economice internaționale. Antiglobaliștii consideră, că politica acestor organizații este orientată nu spre protecția intereselor țărilor în curs de dezvoltare, ci spre limitarea exportului mărfurilor din țările în curs de dezvoltare în țările industrial dezvoltate. Întru modificarea situației similare antiglobaliștii cer administrarea globalizării și modificarea ordinii internaționale existente și activității organizațiilor economice internaționale, precum și eliminarea inegalității sociale.

Până nu demult, mai multe probleme globale au fost legate de înfruntarea a două sisteme politice: cea capitalistă și socialistă. În schimbul lumii bipolare a apărut deja o altă lume, ce a cauzat modificări în natura problemelor.

În primul rând, în locul amenințării cu războiul mondial, ca rezultat al confruntării a două sisteme social-politice opuse, a parvenit o mulțime de conflicte locale. În pofida localității sale, fiecare din acestea își are gradul de globalitate, întrucât poate atrage în orbita conflictului mai multe părți, inclusiv și cele ce n-au nici o artibuție la apariția acestuia. Totodată, nu trebuie să considerăm, că amenințarea cu o catastrofă militară totală în condițiile actuale este exclusă completamente. Conflictul mondial poate fi cauzat neintenționat, în rezultatul extinderii divergenților locale, pierderii controlului asupra armamentului nuclear. Nu este exclusă și acapararea arsenalelor nucleare de către grupări teroriste.

În al doilea rând, în lipsa confruntării sistemelor social-politice a devenit mai vizibilă problema instaurării unei ordine economice juste. Acest fapt este legat de neuniformitatea dezvoltării mondiale. Pe glob, există grupe de țări, care diferă foarte mult după nivelul dezvoltării social-economice și, respectiv, după nivelul bunăstării populației. Pe de o parte, există un grup relativ mic al țărilor dezvoltate, iar pe de altă parte – un număr mare de state, în care dezvoltarea economică se caracterizează prin înapoiere, iar calitatea vieții populației este joasă. Economia țărilor în curs de dezvoltare diferă, de regulă, prin caracterul său pronunțat al materiei prime. Din această cauză, aici devin deosebit de acute problemele ecologice, precum și un număr imens de celelalte probleme. Majoritatea populației globului, aproximativ cinci miliarde din cele șase locuiește în țările în curs de dezvoltare și de dezvoltare medie. Tendința generală a dezvoltării mondiale este următoarea: decalajul între „miliardul de aur” și partea cealaltă a omenirii nu se reduce, ci sporește.

La cel de-al doilea grup de probleme se referă problemele globale, legate de necesitatea optimizării, armonizării și umanizării relațiilor societății cu natură (ecologică, demografică, energetică, alimentară)..

Esența problemei ecologice constă în contradicția ce se aprofundează între activitatea de producere a omenirii și stabilitatea mediului natural. Actualmente, conform datelor ONU, circa 1 miliard 200 milioane de oameni duc o lipsă acută a apei potabile. Biologii fixează, că în fiecare zi în rezultatul activității omului lumea pierde 150 specii de animale și plante. Actualmente subsistemul economic deja acționează asupra a 63% din suprafața uscatului și civilizația umană consumă deja 40% din producția primară pură a biosferei, din care numai 10% se utilizează direct în consum, iar 30% se distruge pe parcurs.

Creșterea nedirijată a populației submină baza de resurse și materie primă, ne apropie impetuos de sarcinile maximal admisibile pentru mediul natural. Depășirea nivelului de prag a unei astfel de sarcini poate duce la distrugerea mediului natural. În afară de problemele ecologică și energetică, deja în cei mai apropiați ani se va acutiza și problema demografică: conform pronosticului Institutului internațional de cercetări aplicative de sistem, numărul populației Pământului se va dubla aproximativ în 45 ani.

Deci, la începutul secolului XXI în calitate de probleme globale primordiale ale contemporaneității, din punct de vedere al interacțiunii omului cu natură, pot fi recunoscute: problema utilizării raționale și econome a resurselor naturale și materiei prime, problema prevenirii crizei energetice din cauza deficitului în creștere a resurselor de combustibil și energetice, problema protecției mediului ambiant și mecanismului autoreproducerii acestuia, problema dirijării creșterii și calității populației pentru armonizarea dinamicii demografice și dezvoltării bazei tehnico-materiale, problema prevenirii calamităților naturale, inclusiv de origine antropogenă sau combinată (eroziunea solurilor, inundațiile ).

Cel de-al treilea grup de probleme globale sunt problemele general umane de caracter sociocultural, umanitar, legate de procesul democratizării relațiilor diverse ale societății și personalității, problemele lichidării analfabetismului, sărăciei și altor forme de inegalitate socială, problemele învățământului, ocrotirii sănătății, planificării și reglării creșterii nivelului și calității vieții.

Un caracter global îl au amenințările, care apar din cauza marilor diferențe la nivelul bunăstării anumitor țări și regiuni, care obligă practic milioane de oameni să-și lase casele în căutarea unui trai mai bun, indiferent că găsesc acest lucru în alte țări.

Foametea, conflictele etnice, confruntarea socială, terorismul, poluarea mediului ambiant, comerțul cu droguri și armament nu mai pot fi menținute în hotarele statelor. S-au evidențiat următoarele forme ale antiglobalismului: cea economică, financiară, politică, informațională, umanitară și ecologică. Clasificarea mișcării antiglobaliste după diferite forme este condițională, întrucât în practică toate formele mișcării antiglobaliste se combină.

Însă clasificarea propusă permite demonstrarea mai concretă a trăsăturilor, caracteristice formelor principale ale mișcării antiglobaliste. Manifestările economice principale ale antiglobalismului sunt lupta armată împotriva guvernelor, susținând interesele economice ale CTN în contrapunerea intereselor naționale, lupta contra activității organizațiilor internaționale, a promotorilor, politicii globalizării, petrecerea summitelor și conferințelor proprii, elaborarea teoriei (ideologiei) opoziției, care ar trage adepții noi, acțiuni împotriva CTN (cele de forță, judecătorești, boicotarea mărfurilor și serviciilor).

Cea mai cunoscută formă a antiglobalismului economic sunt mitingurile, demonstrațiile și manifestările cu care sunt însoțite, în primul rând, summiturile G8 și Forul economic mondial, întâlnirile Fondul valutar internațional și Băncii mondiale.

În condițiile social-politice actuale antiglobalismul economic este strâns legat de cel financiar. Antiglobaliștii susțin reformarea și controlul public asupra piețelor financiare (valutare, creditare, de valori), care în condițiile globalizării au obținut o semnificație independentă.

Cerințele antiglobaliștilor în domeniul financiar se pot reduce la următoarele prevederi: de a anula datoriile țărilor în curs de dezvoltare și a fostelor țări comuniste, de a elabora reguli noi de creditare internațională, care interzic înaintarea condițiilor, orientate spre limitarea suveranității, de a înlocui FIV și Banca mondială printr-un sistem de bănci regionale, construite pe baza democrației, care se vor supune tuturor țărilor-participanților într-o măsură egală, de a impozita speculanții financiari, de a majora salariul.

Antiglobaliștii se pronunță împotriva situației, iar guvernele naționale au rămas dependente de piețele financiare mondiale și sunt impuse să concureze între ele pentru atragerea investițiilor străine pe calea scăderii permanente a costului forței de muncă, din contul refuzului garanțiilor sociale, concedierilor în masă, presingului asupra sidicatelor și încălcarea drepturilor omului.

Cele mai răspândite forme informaționale ale antiglobalismului sunt: acțiuni informaționale orientate împotriva companiilor transnaționale (inclusiv și cu ajutorul hackerilor), propaganda informațională și agitarea proprie, utilizarea Internetului pentru organizarea manifestărilor în masă în diferite țări.

Un rol important în mișcarea antiglobaliștilor îl joacă Internetul. Acesta permite efectuarea legăturilor și de a crea rapid rețelele grupărilor mici ale mișcării antiglobaliste. Pentru atacul orientat împotriva CTN activiștii mișcării antiglobaliste au creat site-uri informaționale specializate în Internet.

În sfera umanitară, antiglobaliștii susțin dreptul țărilor la neintervenție în viața lor internă, indiferent de voința organizațiilor economice globale; dreptul popoarelor la originalitatea culturală proprie; dreptul la participare în spațiul mediului liber, la protecție contra tehnologiilor PR dreptul la democrația populară globală – participarea directă la luarea celor mai importante decizii politice.

Unul din cele mai importante aspecte, la care antiglobaliștii atrag atenția publicului, sunt problemele ecologice.

Formele principale ale antiglobalismului ecologic sunt trecerea forurilor și întâlnirilor de orientare ecologică; acțiuni în masă și unitare împotriva diferitor forme de încălcare a echilibrului ecologic; distrugerea câmpurilor, însămânțate cu plantele modificate genetic, lupta contra tăierii pădurilor.

Esența antiglobalismului ecologic se reduce la aceea că toate țările lumii sunt obligate să conlucreze, recunoscând responsabilitatea comună și, în același timp, diferențiată pentru asigurarea creșterii economice, care nu cauzează degradarea mediului ambiant în detrimentul generaților actuale și celor ulterioare.

În activitatea sa mișcarea antiglobalistă se pronunță principiile și idealurile universal-umaniste, conform cărora fiecare om indiferent de faptul, reprezentantul cărui grup etnic acesta este, posedă egalitatea privind drepturile, libertăți și obligații. În baza cerințelor antiglobaliștilor stau orientările general umane de valori: munca liberă; bunăstarea materială, care asigură nivelul modern al confortului; învățământ și posibilitatea dezvoltării intelectual- spirituale a personalității în baza utilizării libere a realizărilor culturii; familia și copii; sănătatea și ocrotirea sigură a acesteia; securitatea și respectul demnității personalității; bunăstarea garantată la bătrânețe. În tradiția umană societatea este considerată de antiglobaliști un subiect de creație umană pe pământ, prin acțiunile generațiilor care își fac drum spre libertate și fericire.

Unele grupări antiglobaliste preferă să se numească „mișcarea anticorporativă nouă”, altele „mișcarea anticapitalistă nouă”, sau, cel mai des, „mișcarea pentru democratizarea globală”, reprezentanții mișcării de alternativă – alterglobaliști.

În Italia organizatorul principal al mișcării de protest împotriva „celor opt” este „Forul Social Genuez”, care în anul 2003 a unit 522 organizații nonguvernamentale. În general, mișcarea pentru democratizarea globală include o mulțime de diferite grupe și organizații din Europa.

În calitate de primele celule ale mișcării antiglobaliste în SUA s-au manifestat următoarele organizații nonguvernamentale: uniunea protecției drepturilor consumătorilor «Public Citizen», mișcarea interconfesională pentru anularea datoriilor țărilor celor mai sărace „Jubilee-2000”, diferite organizații ecologice (liderul antiglobaliștilor radicali Ralph Nader și teoreticianul Murrey Buccin). Mai târziu au fost acompaniați de anumite organizații de sindicate.

Particularitatea mișcării antiglobaliste în SUA este acel fapt, că este reprezentată, în primul rând, de tradiționaliști radicali de dreaptă, care se pronunță pentru stoparea cheltuielii surselor contribuabililor americani pentru intervenția în afacerile altor țări, împotriva creării așa numitului „guvern universal”, care, conform opiniei acestora, acționează n taină sub masca ONU.

Din punct de vedere al conținutului de clasă antiglobaliștii americani reprezintă un strat destul de semnificativ al clasei medii liberale, adică al oamenilor cu studii bune, activi din punct de vedere social și de producere.

Antiglobalismul în Europa a apărut ca o formă de protest spontan a maselor largi ale populației, din numărul cărora fac parte reprezentanții businessului mic și mediu, împotriva modelului neoliberal al dezvoltării economice, care se impune pretutindeni în lume de către capitalul transnațional de mari proporții și legat de acesta cu cercurile de putere a statelor occidentale de vârf.

O formă activă a protestării economice a devenit boicotarea mărfurilor și serviciilor corporațiilor transnaționale. În afară de acestea, permanent se înaintează campanii personale de arbitrare împotriva unor „monștri” –corporațiile transnaționale.

În Europa de Vest primele manifestări ale antiglobalismului la începutul anilor ‘90 se asociau cu trailer-urile răsturnate, care duceau legumele ieftine din Spania pe piețele altor state-membri a CE.

În Franța cea mai recunoscută este Confederația țăranilor (Confederation Paysanne) condusă de Jose Bove, recunoscut pentru că a distrus cu tractorul propriu unul din McDonald’s-uri ca reacție la decizia SUA de a impune un tarif suplimentar pentru importarea cașcavalului Rochfore, care a fost la rândul său reacția la refuzul CE de a importa carnea de vită americană

Structurile antiglobaliste cu succes pătrund și în țările în curs de dezvoltare, în special acolo, unde exista o bază ideologică, precum și socială, reprezentată în general de organizații nonguvernamentale de stânga, care deja au acumulat o experiență solidă la un nivel global.

În țările în curs de dezvoltare corporațiile plătesc muncitorilor salarii mizerabile, ceea ce este, după opinia antiglobaliștilor, o formă de exploatare.

Este necesar a menționa, că în țările lumii a III-a, structurile antiglobaliste se creează la inițiativa și participarea directă a antiglobaliștilor țărilor occidentale. Un loc deosebit în mișcarea antiglobalistă îl ocupă organizațiile „de țărani”: cea mai puternică n mișcare este MST braziliană și organizația de țărani din India (Navdanya), centrele de cercetări din Asia și SUA. Uniunea internațională „Via Сampensina” (Calea țărănească) unește organizații țărănești din 60 țări (50 mln. oameni), inclusiv cele radicale, cum ar fi „Mișcarea săracilor din Tailanda” și „Mișcarea celor fără pământ din Brazilia”. „Via Сampensina” se pronunță pentru producerea agricolă ecologic curată și inofensivă, pentru producerea independentă, pentru împărțirea justă a loturilor de pământ, pentru crearea „uniunii popoarelor”.

Prin cea mai mare diversitate în mișcarea antiglobalistă se manifestă „sectorul social”, care include organizații sindicale și social radicale. În primul rând la acestea se referă centrele sindicale de proporții mari, sindicatele lumii de orientare social-reformistă, organizațiile sindicale radicale (alternative, de bază), ale șomerilor, săracilor și câteva centre sindicale naționale de stânga din America Latină. În ultimii ani sindicatele țărilor Asiei, Indiei, Japoniei, Coreii de Sud, Filipine, Braziliei, Africii de Sud și câteva alte țări, care reflectă un spectru larg al mișcării muncitorilor, tot mai activ participă n mișcarea antiglobalistă. Sindicatele tot mai mult conștientizează importanța internaționalismului nu ca o ideologie, ci ca principiul al activității practice, orientându-se se tot mai mult la desfășurarea campaniilor internaționale în strânsă colaborare cu organizațiile nonguvernamentale și mișcările sociale noi.

Vorbind despre mișcarea antiglobaliștilor, trebuie menționate și organizațiile nonguvernamentale (ONG), care au apărut la sfârșitul anilor ’80. O dezvoltare activă a organizațiilor nonguvernamentale în anii ‘80 și începutul anilor ’90 într-o anumită măsură a devenit consecința crizei mișcărilor de stânga în Occident și în țările lumii a treia. Organizațiile nonguvernamentale în principiu se divizează în „cei ce ocrotesc dreptul și umanitare”. Printre aceștia se poate evidenția astfel de organizații cum ar fi „Amnesty International” – Federația internațională a drepturilor omului (a apărut mai mult de 80 ani în urmă și acționează în 90 de țări), „Doctorii fără hotare”, „Oxfam”. Printre organizațiile, ocupate de ocrotirea drepturilor muncitorilor, pot fi evidențiate: „Comitetul național al muncii”, fondat în 1981, care se confruntă cu intervenția guvernului SUA în afacerile Americii Centrale; mișcarea „Lucru just” (Jobs with Justice), reprezintă uniunеa diferitor organizații în scopul luptei pentru drepturile muncitorilor și justețea economică; „Munca fără etichetă”(Labour behind the label), o rețea britanică de organizații, care susține eforturile muncitorilor-lucrătorilor în industria textilelor în apărarea drepturilor acestora, ridicarea salariului și îmbunătățirea condițiilor de muncă.

În mișcarea antiglobalistă sunt prezentate multe organizații de tineret, care participă activ la demonstrații și acțiuni de protest. Organizațiile de tineret diferă de celelalte organizații prin informalitatea sa și acțiuni radicale. Aceștia consideră, că numai prin această metodă radicală se poate atrage atenția.

Cel mai constructiv flux antiglobalist îl reprezintă partea orientată spre stânga a antiglobaliștilor, care se numesc alterglobaliști. Aceștia se pronunță nu atât împotriva globalizării, cât pentru altă globalizare, pentru globalizarea în alte condiții. Această mișcare socială și ideologia se confruntă nu cu globalizarea ca proces obiectiv, ci cu manifestările negative ale acesteia.

În ciuda multitudinii organizațiilor și mișcărilor obștești, participante la mișcarea antiglobalistă cu sarcini și scopuri proprii, toate se unesc prin ideea, că „O altă lume este posibilă”.

III. GLOBALIZAREA ȘI TERORISMUL INTERNAȚIONAL

III .1. Aspecte generale ale terorismului internațional.

Terorismul internațional contemporan este condiționat în mare măsură de procesele de globalizare, de contradicțiile etapei actuale a dezvoltării globale, de crizele economice mondiale. Tot mai mult se manifestă tendințele de concreștere a terorismului religios, național și politic. Conducătorii grupărilor teroriste, în afara scopurilor politice, religioase, teritoriale, naționale activează și pentru asigurarea beneficiilor materiale, accesului la putere, pentru redistribuirea valorilor materiale și de stat. Cercetătorii în domeniu remarcă îndeosebi tendința de proliferare a terorismului internațional în diferite forme ale businessului ilegal și de colaborare cu comunitățile de infractori. Exemplele Afganistanului, Caucazului de Nord, Orientului Apropiat, a patronilor și donatorilor tenebri, dar influenți, demonstrează că terorismul actual este capabil să ducă războaie, să participe în conflicte armate de proporții.

Comunitatea mondială contemporană permanent se confruntă cu probleme de diferit gen, dar cea mai dificilă, totuși, rămâne a fi terorismul. Omenirea a cunoscut terorismul din cele mai vechi timpuri. Timp de secole acesta era utilizat în calitate de armă ilegală, dar eficientă în lupta politică.

Proliferarea armelor de distrugere în masă a devenit una dintre cele mai importante și dramatice caracteristici ale noului mediu de securitate. Armele chimice, bacteriologice, radiologice și nucleare reprezintă o amenințare foarte importantă la adresa păcii și stabilității internaționale, un pericol pentru existența vieții..

În sec. XX terorismul s-a transformat într-o problemă serioasă pentru întreaga comunitate mondială.

Dezvoltarea general-istorică a terorismului a derulat în lanț: terorism internațional individual, de grup, local, de proporții.

Potrivit opiniei savantului rus A. Gușer (șeful Centrului Dezvoltare Strategică) actele de terorism, recent, erau tratate ca fenomene locale. Dar în anii 80 – 90 ai sec. XX terorismul devine, deja un „fenomen universal”. „Internaționalizarea terorismului contemporan, consideră acest cercetător, este un fapt indiscutabil. Terorismul preia noi forme și posibilități, în legătură cu fortificarea integrării comunității internaționale, cu dezvoltarea legăturilor informaționale, economice și financiare, cu lărgirea fluxurilor de migrațiune” .

Actualmente, terorismul internațional se manifestă în condițiile intensificării proceselor de globalizare. Anume acest fapt a servit drept imbold pentru cercetarea fundamentelor teoretice și ideologice ale terorismului internațional, conexiunii dintre procesele de globalizare și creștere a terorismului internațional contemporan.

Comunitatea mondială permanent se ciocnește de probleme printre care un loc de frunte îi revine terorismului. Terorismul contemporan, tot mai mult, se exteriorizează în condițiile globalizării diferitor laturi ale activității umane în schimbare. Globalizarea, modificând economia și politica mondială, a afectat serios securitatea comunității mondiale și a servit drept imbold pentru dezvoltarea terorismului internațional.

Terorismul contemporan se manifestă în condițiile globalizării. Pornind de aici, credem că globalizarea are urmări diferite și ambigue. Pe de o parte, globalizarea este un proces de unificare și integrare a lumii, în baza dezvoltării politice și economice, ameliorării calității și nivelului de trai pe planetă, activizării schimbului de realizări științifice, culturale, tehnologice între diferite țări. Pe de altă parte, globalizarea mărește discrepanța dintre țările occidentale dezvoltate și țările neoccidentale rămase în urmă în dezvoltare, conduce la unificarea originalității cultural-naționale a popoarelor lumii, la standardizarea și „epuizarea spirituală a personalității”. În acest mod, de rând cu trăsăturile pozitive, globalizarea creează condiții suplimentare de creștere a terorismului internațional.

Teroriștii și-au găsit adăpost în multe puncte ale globului pământesc. Unul din cele mai explozibile locuri pe Pământ, ca și odinioară, rămâne a fi Irlanda de Nord, unde terorismul este metoda preferată de a exterioriza nemulțumirea și pretențiile politice ale extremiștilor armatei republicane irlandeze (IRA)1. Imprevizibil și cu o cruzime deosebită acționează diferite grupări islamice conspirative, multe dintre ele sunt împrăștiate prin țările Europei. Un război necruțător cu guvernele Franței și Spaniei duc separatiștii extremiști din Țara Bașcilor. Nu încetinesc apelurile la separarea Bretaniei. În regiune ilegal activează minimum cinci organizații autonome, printre care se evidențiază în mod deosebit Armata Revoluționară Bretaneză.

Încă în 1968 organizația Euscadi Ta Askatasuna (ETA) și-a anunțat intenția de a crea un stat independent al bascilor în componența a trei provincii din Spania și a patru provincii din Franța. Tratativele de ani de zile dintre guvern și ETA, deocamdată nu s-au soldat cu careva rezultate pozitive. IRA trasează campania sa de violență în Irlanda de Nord timp de peste 60 ani. Acum aproximativ 60% dint-un milion și jumătate din populația Irlandei de Nord sunt protestanți, restul 40% sunt catolici. Protestanții sunt priviți ca „loialiști” din perspectiva loialității lor față de Coroana Bretaneză și susținerii din partea lor a uniunii politice dintre Irlanda de Nord și Marea Britanie. Catolicii, în corespundere cu doleanța lor de a vedea o Republică Irlandeză unică, sunt cunoscuți ca „naționaliști” și „republicani”. Conflictul din Irlanda de Nord este exclusiv pentru Europa de Vest, prin faptul că, este un caz clasic de terorism a unei minorități etnice. IRA încearcă să „elibereze” teritoriul pe care majoritatea de aici refuză de a fi „eliberați”.

Teroriștii, dau dovadă de interes față de tehnologiile militare. Cunoscuta sectă niponă „Aum sinrike”, la timpul său, a pus în funcțiune producerea gazului neuro-paralizant sarin, care l-a aplicat în martie 1995 în timpul atacului soldat cu multe victime în metroul din Tokio. Secta a încercat să elaboreze arma biologică, visa la tehnologii capabile de a provoca cutremure de pământ puternice, a efectuat cercetări autonome în domeniul nuclear.

Secta, prin firme computerizate conexe ei, a reușit să vândă elaborările sale la 190 organizații mari din Japonia, inclusiv Secției de poliție din Tokio. Secta avea acces nelimitat la bazele de date ale Departamentului securității naționale. Acesta a venit cu o comandă către „Aum senrike” de a crea un sistem de securitate a computerelor departamentului militar împotriva accesului nesancționat.

Gruparea lui Ashara a dobândit posibilitatea de a controla mișcările tuturor mașinilor patrulă din capitală. Utilizând canalul computerizat, sectanții au extras din baza de date o imensă cantitate de date secrete cu privire la obiectele nucleare de peste hotare și alte date ce constituiau secrete de stat. Asia de Sud, de asemenea, se bucură de o atenție deosebită a teroriștilor. Terorismul s-a transformat într-un mijloc de înlăturare a vestiților politicieni din India (Mahatma Gandi, Indira Gandi, Radjiv Gandi) și de intimidare a populațilei. Cu o regularitate înfricoșătoare au loc acte de terorism în Cașemir, Șri-Lanka, Pakistan, Indonezia, Malazia. În India mișcarea extremistă sikhă din Penjab, precum și separatiștii tamilenidini din statele sudice ale țării, utilizează terorismul ca metodă principală de luptă.

Terorismul ca modalitate de atingere a scopurilor sale este astăzi utilizat pe larg de diferite grupări și organizații musulmane extremiste. În anii ‘90 a început creșterea activității organizațiilor și mișcărilor teroriste extremiste ce se impuneau îndeosebi de pe pozițiile religios-etnice.

O răspândire mai mare au dobândit-o mișcările religioase radicale din țările culturii musulmane. În mare măsură aceasta s-a datorat schimbărilor petrecute în lume ca rezultat al globalizării, proces care influența atât sfera social-economică, cât și viața socială. Sub influența acestor schimbări în societățile musulmane au apărut curente extremiste ce se pronunțau împotriva modernizării sferei social-politice. Toate aceste mișcări și organizații și-au ales drept scop reformarea vieții social-politice în țările musulmane în baza ideologiei politice caracterizată prin termenul islamism.

Savantul rus A. Ignatenco definește acest termen drept „ideologie și activitate practică orientată spre crearea condițiilor în care problemele sociale, economice, etnice și de alt gen, precum și contradicțiile oricărei societăți (stat), în care sunt prezenți musulmanii, și acelea dintre state vor fi soluționate exclusiv prin utilizarea normelor islamice, indicate în șariat”.

Grupările și mișcările apărute în baza islamismului pentru prima dată s-au impus ca forță organizată încă în 1928 în Egipt. Atunci ele au format asociația „Frații-musulmani”, anunțându-și drept scop lupta pentru eliberarea țării de sub jugul colonizatorilor englezi și edificarea statului musulman care va exista în baza legilor șariatului. În anii ulteriori, în baza experienței „Fraților”, au fost formate multiple organizații și mișcări islamice. În timpul de față, scopul principal al organizațiilor teroriste islamice este răsturnarea regimurilor laice în țările arabe și instaurarea regimului teocratic cu normele șariatului (dreptul islamic), iar în perspectivă unirea tuturor țărilor musulmane într-un califat aparte. De asemenea, ei opun rezistență răspândirii prezenței și influenței țărilor occidentale, în special SUA, atât în regiune, cât și în întreaga lume considerând civilizația occidentală desfrânată în decădere. Drept o problemă aparte este propune distrugerea Israelului. Totodată, islamiștii au o atitudine negativă față de Rusia din cauza Ceceniei, față de Serbia din cauza Bosniei, față de India din cauza Cașemirului, față de Etiopia din cauza Eritreii. Aceste țări pot devenit victime ale actelor de terorism. Teza de bază a acestei ideologii rezidă după cum urmează: „Allah este scopul nostru, prorocul este conducătorul nostru, Coranul – constituția noastră, jihad – calea noastră, moartea pe calea hărăzită de Allah – dorința noastră supremă” .

În ultimii zece ani urmărim o tendință de creștere a numărului organizațiilor religioase extremiste și de unire a lor. Potrivit datelor prezentate la conferința internațională „Terorismul în regiunea transatlantică” (aprilie 1997, Bruxelles ), de la mijlocul anilor ’60 până la mijlocul anilor ’90 al secolului XX în lume a crescut de trei ori numărul organizațiilor extremiste de orientare religioasă. Formarea sistemului islamic mondial unificat este caracteristică regiunilor Orientului Apropiat și Mijlociu, Africii de Nord.

Creșterea terorismului la etapa contemporană ține de manifestarea contradicțiilor acute provocate de dezvoltarea neuniformă a țărilor lumii, de rezultatul societății vechi și de formarea celei noi care a depășit deja etapa capitalismului clasic, dar nu a atins forme post-capitaliste mature, în special la scară mondială.

Globalizarea economiei mondiale reflectă monopolizarea globală, distruge limitele statului, duce la marginalizare. Protestul este o reacție firească la globalizare din partea țărilor în curs de dezvoltare. Sute de milioane de oameni din aceste țări înțeleg că ei nu vor atinge nivelul de trai al Occidentului. Astfel se creează grupe care ajung la concluzia că ele nu-și vor atinge scopurile prin metode legale. Acestea încearcă să obțină cele dorite prin orice metodă, în același rând și prin terorism.

O altă cauză a manifestării tendințelor extremiste este apariția lumii unipolare. Aceasta înseamnă că drept urmare a globalizării economice are loc transformarea unei țări (SUA) într-o putere unică, a cărei prosperare se edifică din contul exploatării restului lumii. Anume de aici mișcarea protestară împotriva globalizării inevitabil ia forma anti-americanismului. Anunțând problemele SUA ca fiind de o importanță generală, liderii americani încearcă să le prezinte drept probleme de bază a secolului XXI. Dat fiind că terorismul este una din manifestările procesului de globalizare, lupta împotriva lui trebuie să se înceapă odată cu reglarea de către comunitatea internațională a procesului în cauză.

Este important să menționez că Samuel Huntington, are complet dreptate când a afirmat că conflictul global între Orient și Occident poate fi preîntâmpinat numai în cazul în care Occidentul se va învăța să respecte caracterul unicat al culturilor altor civilizații. Cu toate că lucrarea lui S. Huntington nu conține o analiză a terorismului ca una din formele conflictului de civilizații, principiile de analiză ale conflictelor civilizaționale ale lui Huntington pe larg se aplică în analiza formelor teroriste ale conflictului.

Potrivit opiniei lui S.Huntington, în lume s-a format așa numita „axă a instabilității”, sau „axă a crizei”, care include Balcanii, Caucazul, Africa de Nord, Orientul Apropiat, Asia Centrală și de Sud, ce separă lumea bogată de cea săracă. În acest sens, rolul principal în formarea ambianței conflictuale îi revine factorului islamic, precum și extremismului islamic.

Amplificarea extremismului islamic, apariția conflictelor specifice de natură politică, etnică, religioasă, culturală este o consecință a fortificării ordinii economice globale contemporane, apărute după finisarea „războiului rece”. Protestul împotriva acesteia se manifestă în două forme: în forma imersiunii activității mișcării religioase, pe de o parte, și mișcării de stânga, social-revoluționare pe de alta. În percepția multor musulmani, Occidentul tot mai mult devine dușman, și nu atât pe motive religioase, cât pe motive social-economice.

Trebuie să menționăm că, conform declarației Președintelui SUA George W. Bush, America a anunțat război terorismului. SUA, incluzând în componența aliaților săi majoritatea țărilor dezvoltate, dobândește posibilitatea să declare de fiecare dată un nou dușman – teroriștii sau țara care, potrivit opiniei lor, susține terorismul. Războiul împotriva țărilor, considerate drept punct de reper al terorismului internațional prezintă o operațiune militară de distrugere a regimului vechi și de stabilire a „regimului civilizațional”. SUA își asumă obligațiunea de-a efectua atacuri militare asupra „țărilor care susțin terorismul”.

Și în final, printre consecințele negative ale terorismului internațional este și creșterea cheltuielilor militare. Astfel, după 11 septembrie 2001, în SUA bugetul militar a constituit o sumă astronomică: 379 miliarde dolari. O neliniște deosebită o trezește și faptul că procesul dezarmării, azi, practic este oprit. A apărut pericolul apariției haosului în reglementarea înarmărilor. Toate acestea sunt în favoarea terorismului internațional care tinde să obțină arma de distrugere în masă, inclusiv arma nucleară.

Prin urmare, din punct de vedere obiectiv, terorismul prezintă prin sine un fenomen complex, multidimensional, devenit în ultimul timp problema globală a omenirii, ce atentează la multe bunuri apărate de lege, la repere, viziuni, valori, sociale care în mod firesc creează unele dificultăți în elaborarea cadrului său conceptual.

III . 2 Combaterea si preîntâmpinarea terorismului internațional în condițiile globalizării

Terorismul internațional este un fenomen social negativ, prin urmare, pentru asigurarea securității vieții cetățenilor proprii, statele trebuie să întreprindă toate măsurile posibile pentru a contracara acest fenomen. În condițiile de intensificare a proceselor de globalizare, când terorismul s-a transformat într-o amenințare serioasă la adresa securității statelor sau a unor regiuni întregi ale lumii, comunitatea mondială a devenit mai insistentă în căutarea măsurilor de drept care ar asigura eficiența luptei contra terorismului internațional. Reușita tratatelor încheiate împotriva acestui flagel depinde de careva dificultăți care se reduc la faptul că, în primul rând, terorismul este un fenomen multinivelar, manifestat divers nu numai în cadrul diferitor regiuni, dar și în aceeași țară, în rândul doi, guvernele fiecărei țări, soluționând problema securității, formând politica internă și externă, își urmează interesele naționale ce diferă de la o țară la alta. Camuflarea acestor interese determină abordarea problemei standardelor duble față de fenomenul terorismului, de pericolul acestuia pentru fiecare stat.

Acest fapt a și determinat necesitatea cercetării procesului colaborării internaționale. În condițiile unirii comunității mondiale, una din principalele condiții în realizarea de acțiuni antiteroriste coordonate și rezultative, care să se conforme proceselor mondiale, este crearea bazei juridice internaționale cu privire la lupta împotriva terorismului. În acest sens, tentative de a pune în funcțiune colaborarea internațională au fost întreprinse încă din 1930. Asasinarea regelui Iugoslaviei, Alexandru și al ministrului afacerilor externe a Franței, Lui Bartu în Marseille în 1934 a contribuit la faptul că Franța a înaintat propunerea de a crea Judecătoria penală internațională pentru a investiga crimele comise de teroriști. În 1937 la inițiativa Ligii Națiunilor, la Conferința internațională din Geneva, au fost aprobate Convenția cu privire la preîntâmpinarea actelor teroriste și pedepsirea teroriștilor, Convenția cu privire la formarea Judecătoriei penale internaționale. Prima convenție nu a mai intrat în vigoare cu toate că a fost ratificată de 24 țări. Însă documentul a pus baza documentelor ulterioare. Este necesar să menționăm că, la această conferință a fost elaborată și juridic fixată una dintre primele definiții a terorismului și coaliției antiteroriste internaționale în condițiile globalizării Acordul cu privire la suprimarea terorismului a fost adoptat la 10 noiembrie 1976 de Comitetul Miniștrilor Afacerilor Externe al Consiliului Europei. Apoi a fost semnat Acordul cu privire la drepturile omului care prezintă prin sine un instrument administrativ și judiciar activ.

Au fost puse în afara legii multe tipuri de activități teroriste. În 1977, la Strasbourg, a fost adoptată Convenția Europeană pentru reprimarea terorismului. În 1994 a fost adoptată Declarația ONU cu privire la măsurile de lichidare a terorismului internațional, în 1995 în Ottava – Declarația miniștrilor afacerilor externe „G8” în luptă împotriva terorismului, în martie 1996 în Sharm-el-Sheikh (Egipt) și în iulie 1996 în Paris – Convenția cu privire la lupta contra terorismului.

Statele occidentale de frunte (Marea Britanie, Germania, Spania, Italia, Franța) au realizat modificări structurale în legislația în vigoare, și au adoptat o serie de legi antiteroriste speciale: „Cu privire la măsurile extraordinare” (Marea Britanie, 1973), „Cu privire la lupta împotriva terorismului” (Germania, 1986), „Cu privire la securitatea cetățenilor” (Spania, 1979), „Cu privire la măsurile urgente în protecția ordinii democratice și securității publice” (Franța, 1986 In ultimul deceniu au apărut probleme globale noi și ele necesită reglementare internațională.

Comunitatea Internațională a început să conștientizeze pericolul accesului teroriștilor la tehnologiile privind protecția fizică a materialelor nucleare (Viena, 3 martie1980); Protocolul cu privire la lupta cu actele ilegale îndreptate împotriva securității platformelor staționare, amplasate pe șelful continental (Roma, 10 martie 1988); Convenția cu privire la circuitul ilegal al substanțelor narcotice și psihotrope (1982); Convenția cu privire la marcarea mijloacelor explozibile plastice în scopul depistării lor (martie, 1991). Construcțiilor și edificiilor periculoase, în caz de distrugere a lor (diguri, baraje, stații atomice), le-a fost acordată protecția juridică internațională specială în scopul preîntâmpinării urmărilor catastrofale pentru populație, economie și ecologie ale localităților unde sunt amplasate. O importanță deosebită o au prevederile Protocolului adițional nr. I de la Geneva (1979-1980) cu privire la protecția mediului natural.

Problema luptei împotriva terorismului internațional a fost una din principalele teme a Sesiunilor 56 și 57 a Asambleei Generale ONU (noiembrie 2001, septembrie 2002). În acest context, poziția Republicii Moldova în combaterea terorismului a fost destul de clară.

Opunerea față de forțele teroriste trebuie înfăptuită strict în bază legală și să respecte deciziile Consiliului de Securitate ONU. Lupta contra terorismului, precum a subliniat ex-ministrul afacerilor externe Nicolae Dudău, trebuie să fie una dintre prioritățile de bază a Organizației Națiunilor Unite. Republica Moldova condamnă ferm actele teroriste de proporții din New-York, Washington și Pennsylvania și pe deplin susține afirmația Președintelui SUA George W. Bush, expusă la sesiunea Asambleei, că „această amenințare nu poate fi ignorată” și că „însăși civilizația noastră este amenințată”. În esența sa terorismul este un fenomen global, iar aceasta înseamnă că el poate fi învins doar prin eforturi internaționale unite. Sesiunea 57 a analizat rezultatele luptei contra terorismului peste un an după evenimentele din 11 septembrie 2001 și a determinat direcțiile acțiunilor de mai departe a comunității internaționale.

Analiza evenimentelor din ultimul timp a arătat că atunci când există voința comună a comunității internaționale, ONU poate acționa prompt, hotărât și rezultativ. Spre exemplu, ca răspuns la evenimentele din 11 septembrie 2001 în SUA deja peste câteva zile Consiliul Securității ONU unanim a adoptat rezoluția 1373 cu privire la lupta împotriva terorismului. Și deoarece, documentul dat reflectă practic toate chestiunile acestei lupte, un loc aparte în cadrul lui îl ocupă acel aspect care are o legătură directă cu finanțarea terorismului internațional, inclusiv canalele de tipul narcobuisness-ului și circuitului ilegal al armamentului, în primul rând nuclear, chimic, bacteriologic și alte substanțe periculoase. În rezoluție este vorba nu numai despre teroriști dar și despre persoane ce contribuie la pregătirea și realizarea actelor teroriste.

O importanță deosebită în lupta împotriva terorismului o au și eforturile de acțiuni comune întreprinse de către țările „G8”. Conducătorii departamentelor de politică externă și de drept în problemele terorismului din cele opt țări au adoptat declarația de combatere a terorismului.

Încă un mecanism important, în lupta împotriva terorismului este Uniunea Europeană și OSCE, potențialul lor poate fi orientat spre inițiativele comune antiteroriste. OSCE este unul din elementele cheie al noii arhitecturi ai securității europene, are o componență unică de membri, experiență de interacțiune cu statele și instrumentar probat în chestiunile securității și colaborării, organizația este capabilă să aducă un aport deosebit în lupta contra terorismului internațional

După actele de terorism din 11 septembrie 2001 organele conducerii militare NATO au elaborat și aprobat la 21 noiembrie 2002 Concepția militară cu privire la apărarea în fața terorismului. NATO a susținut acțiunile SUA în lupta împotriva terorismul considerând că atacul terorist a fost îndreptat și împotriva membrilor alianței.

O semnificație nouă în condițiile globalizării o prezintă importanța securității regionale și transregionale. În iunie 2000 la summit-ul CSI din Sanct-Petersburg au fost adoptate documentele constitutive a Organizației de colaborare din Shanghai (OCS) ce unește Rusia, China, Kazakhstan, Uzbekistan, Kyrgyzstan și Tajikistan. Putem observa că OCS deține tot potențialul necesar ca să devină un factor real stabilizator în regiunea Asiatică.

În legătură cu problema aceasta menționăm și întâlnirea cercurilor de vârf în Sharm-el-Sheikh din septembrie, 1996. Importanța acestei întâlniri constă în faptul că la ea au participat conducătorii statelor lumii a treia, care examinau terorismul încercând să-l justifice. La această întâlnire au luat o serie de decizii î vederea luptei contra terorismului internațional.

În SUA diferite departamente sunt implicate în activitatea antiteroristă. Cele mai importante dintre ele sunt: departamentul de stat CIA, FBI și Ministerul Apărării. Departamentul de stat este organizația de frunte în elaborarea politicii naționale, a programelor și metodelor de luptă contra terorismului internațional. În componența departamentului de stat funcționează o direcție specială care se preocupă de elaborarea strategiei de stat și realizarea colaborării cu alte state întru preîntâmpinarea acțiunilor teroriste internaționale.

În Franța departamentul destinat luptei împotriva teroriștilor este subdiviziunea „BRI”, axată pe (căutarea și nimicirea lor). Această subdiviziune elitară numără aproximativ 30 de luptători singuratici cărora președintele Franței le-a dat împuterniciri exclusive, în caz de atentat de a nimici teroriștii pe loc. În urma unui șir de acțiuni teroriste din Franța, guvernul lui Șirac, în mai 1996 a adoptat măsuri dure contra terorismului.

Indiferent de poziția din care este privită, globalizarea este însoțită și de extinderea la nivel mondial a crimei organizate, sub toate formele sale: comerțul ilegal cu substanțe stupefiante, traficul cu ființe umane, traficul cu armament.. O dată cu extinderea influenței organizațiilor criminale luăm parte la înflorirea economiei acestora. În contextul marilor prefaceri geopolitice, economice și sociale cu care se confruntă în prezent comunitatea internațională, crima organizată a căpătat noi sensuri, motiv de îngrijorare pentru majoritatea statelor lumii și în mod deosebit pentru cele ale căror economii se află în proces de tranziție, dată fiind vulnerabilitatea sistemelor legislative și fragilitatea instituțiilor democratice din aceste țări.

Structurile crimei organizate s-au dovedit a fi mult mai mobile decât cele ale economiei formale, exemplul țărilor din Europa Centrală și de Est fiind concludent în acest sens. În primii ani ai deceniului ’90, liberalizarea comerțului, încurajarea investițiilor și structurile criminale s-au instalat definitiv, împărțindu-și teritorii, însușindu-și resursele ,,fără stăpân” și, mai ales, căutând să acapareze puterea economică, dar și politică.

Luând exemplul României, care înainte de anul 1989 nu figura practic pe harta crimei organizate transnaționale, iar în țară nu existau structuri și organizații criminale propriu-zise, observăm că în mai puțin de un deceniu a ocupat „un loc” în sistemul mondial al crimei. .De asemenea, putem spune că aici s-au dezvoltat toate formele crimei organizate cunoscute în lume, de la trafic cu ființe umane până la șantaj, contrabandă, fraude financiare și alte activități ilegale.

Antiglobaliștii pot folosi acest exemplu ca argument împotriva extinderii relațiilor transfrontaliere, dacă nu sunt obiectivi cu faptul că, în epoca socialistă, eficiența controlului exercitat de stat asupra manifestării fenomenului de crimă organizată, s-a realizat cu prețul izolării politice și economice a țării, lipsirea cetățenilor de drepturile democratice elementare, îngrădirea libertății de circulație a capitalurilor și persoanelor, pe scurt eliminarea condițiilor de libertate și dezvoltare. Este obligația statului democratic de a răspunde provocării crimei organizate și, împreună cu comunitatea internațională, să participe la lichidarea acestui fenomen. Prin activitatea lor, organizațiile criminale transnaționale amenință suveranitatea națională și autoritatea statelor, valorile democratice și instituțiile publice, economiile naționale, procesele de democratizare din țările eliberate de sub regimurile totalitare. Aceste organizații sunt flexibile, sofisticate, ușor adaptabile și acționează după strategia companiilor multinaționale, extinzându-și permanent alianțele și acordurile. Un teritoriu mai mare pentru crima organizată înseamnă automat și realizarea unor profituri mai mari pentru economia acesteia, și implicit posibilități mai mari în a ”cumpăra” bunăvoința funcționarilor statului, ascunderea produsului ilicit și spălarea veniturilor.

Alianțele între organizațiile criminale se realizează rapid, fără contracte, garanții sau înțelegeri scrise și parafate, iar lupta dură pe piața neagră duce la constituirea unor puternice concerne transnaționale, cu zone de influență bine stabilite. Extinderea crimei organizate la scară globală a făcut necesară pentru întreaga lume studierea, cunoașterea și colaborarea în organizarea unei reacții eficiente la aceasta.

De asemenea, crima organizată și globalizarea au devenit temă de studiu pentru oamenii de știință din domeniile economic, juridic și psiho-social, precum și subiect de presă cu ,,priză” permanentă la public. Cazurile privind deținerea substanțelor stupefiante au fost foarte puține înainte de anul 1989 și se refereau în marea lor majoritate la cantitățile mici introduse de studenții străini aflați la studii, proveniți din țările arabe. Este vorba de traseul rutier: Turcia, Bulgaria, România (Giurgiu), Ungaria, Slovacia, Cehia și mixt: Turcia (Istanbul), România (Constanța, pe Marea Neagră), Ucraina, Polonia, Germania.

Atentatele de la 11 septembrie 2001 au avut un impact considerabil asupra întregului sistem de securitate al globului, nu doar asupra Statelor Unite. Putem vorbi despre o așa zisă epocă „post-11 septembrie”. Atentatul a fost doar unul dintre alte câteva care au urmat, la Madrid, Londra, Sharm el Sheikh.

În prezent putem vorbi despre un război împotriva terorii, cu atât mai dificil și complex cu cât teroriștii adoptă metode care contravin dreptului clasic al conflictelor armate și au ca țintă privilegiată civilii. Cea mai mare teamă este, în acest moment, posibilitatea ca teroriștii să intre în posesia armelor de distrugere în masă.

În prevenirea și combaterea terorismului este necesară promovarea unui multilateralism eficient, având ca fundament prevederile dreptului internațional în domeniu. Acțiunea globală împotriva terorismului impune măsuri care să distrugă grupările teroriste, prin întărirea cooperării internaționale. Lupta trebuie să fie coordonată și să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Cu cât statele lumii sunt mai unite, cu atât lumea va avea de câștigat. Antiterorismul este un domeniu unde puterea stă în numărul partenerilor.

România susține eforturile în lupta împotriva terorismului, în conformitate cu dreptul național, și cooperează pe plan bilateral pentru prevenirea și combaterea acestui fenomen.

Pe plan internațional, în cadrul O.N.U, România este parte la cele 13 Convenții ale O.N.U. privind combaterea terorismului și promovează universalizarea acestora. România, alături de SUA, Franța, Federația Rusă, Marea Britanie și Spania, a co-autorat Rezoluția 1540 a Consiliului de Securitate al O.N.U. Privind proliferarea armelor de distrugere în masă și a rachetelor balistice. România a sprijinit și adoptarea altor măsuri care au vizat combaterea terorismului, precum Rezoluția 1566 care condamnă terorismul internațional si Rezoluția 1373 care constituie Comitetul Anti-Terorism.

În cadrul U.E, România are o strânsă cooperare cu instituțiile europene implicate în combaterea criminalității. În 2003, România a semnat un acord de cooperare cu EUROPOL și participă în calitate de observator activ, la Grupul de lucru al Consiliului UE privind terorismul.

În cadrul NATO, România sprijină activ măsurile împotriva terorismului luate de NATO la summit-ul de la Praga, iar în cadrul Consiliului Europei, România a adoptat în totalitate concluziile Consiliului Europei privind combaterea terorismului precum și înființarea poziției de Coordonator Anti-terorism.

Pe plan regional, țara noastră a condus negocierile pentru definitivarea Protocolului privind lupta împotriva terorismului, în calitate de coordonator al Task-forve-ului pentru combaterea criminalității din cadrul Organizației pentru cooperare economică la Marea Neargă (OCMN).

Pe plan bilateral România are o relație strânsă cu SUA în domeniul combaterii terorismului și a aderat în 2004 la principiile de interdicție ale „Proliferation Security Initiative”, o inițiativă americană cu scopul de a combate proliferarea armelor de distrugere în masă prin blocarea transferurilor ilicite pe toate căile de transport. România are încheiate cu mai multe state, pe plan bilateral, peste 50 de acorduri de cooperare în domeniul combaterii crimei organizate, a traficului ilegal de droguri, a terorismului si a altor infracțiuni grave.

Pe plan intern, a fost adoptată la 25 noiembrie 2004, Legea privind prevenirea si combaterea terorismului ci scopul de a identifica și monitoriza permanent amenințările teroriste, de a proteja teritoriul național și cetățenii români.

Terorismul internațional este o mare problemă a zilelor noastre, este un fenomen greu de stopat și greu de învins.

Ne este greu să înțelegem de ce trebuie să trăim în secolul XXI cu astfel de situații în care zi de zi oameni mor sau sunt răpiți sau atacați în plină zi și în locuri publice.

IV. GLOBALIZAREA ȘI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

IV. 1. Impactul asupra omenirii

În prezent, ne confruntăm cu o multitudine de probleme, cum ar fi războaiele din Orientul Mijlociu pentru resurse, migrație, sărăcie, terorism. Dar ceea ce începe să ne îngrijoreze este globalizarea și impactul ei asupra mediului înconjurător.

Globalizarea este un proces complex care are loc la nivel mondial și care redefinește structura lumii, și de asemenea un fenomen care are trei cauze principale în impactul său asupra mediului: tehnologia, politica și economia. În consecință, globalizarea din ultimele decenii provoacă degradarea mediului, prin domenii care până acum le-am acordat o mare importanță, dar fără o idee despre efectele pe care le-a provocat. Inevitabil, încălzirea globală este unul dintre efectele nedorite, care tinde să devină o problemă majoră a umanității care este neglijată sau dată pe un plan secundar în mod voit.

Pământul se încălzește din ce în ce mai mult, iar acest lucru se datorează unor cauze, care în principal omenirea, prin dorințele și cerințele tot mai mari de avea cât mai mult fără a se gândi la consecințe, este devină, se defrișează, se poluează aerul cu diverse noxe, se poluează apa, contribuie la dispariția unor specii de animale și plante.

Alte cauze duc la efecte devastatoare pentru glob, avem efectul de seră, găurile din stratul de ozon, ploile acide, topirea ghețarilor care va duce la o creștere a nivelului măriilor, furtuni tot mai devastatoare, secete și multe altele. Când se evaluează aceste efecte se realizează că viitorul este incert și se așteaptă la ce este mai rău pentru Pământ.

Dacă se încearcă o prezervare a naturii, atunci vom avea de câștigat în continuare și natura ne va aduce servicii gratuite care formează fundația invizibilă pe care se bazează societatea și economia noastră. Dar se pare că noi tot continuăm să aducem deteriorări sistemului ecologic. Acestea au ajuns la un punct în care este din ce în ce mai posibil ca ele să genereze probleme care pot fi mai puțin anticipate. Ecosistemul Terrei își arată limitele, iar efectele economice ale distrugerii și nimicirii mediului au fost mai mult locale, epuizarea zonelor piscicole, terenuri agricole abandonate și păduri în restrângere.

Dar acest lucru se va agrava și nu va mai fi doar o problemă locală, va ajunge la una globală, când toți vor avea de suferit în urma acestor pierderi.

Globalizarea este o caracteristică esențială a lumii globale, iar principalele procese economico-sociale care domină societatea modernă și care au efecte poluante asupra atmosferei sunt: industrializarea, urbanizarea și consumul tot mai mare de energie.

Pentru a împiedica aceste procese, a luat naștere ecologia și instituțiile neguvernamentale pentru protecția mediului. Și au reușit să se implice și în structurile de putere ale statului, iar unele dintre ele s-au transformat în partide politice.

Cea mai gravă amenințare adresată globalizării este lipsa tot mai mare a resurselor naturale. Iar cei mai mari consumatori sunt statele precum Statele Unite, China, India, unde cerințele cresc pe zi ce trece și sunt nevoite să se transforme din exportatori în importatori de resurse naturale și alte materii prime. Ne putem aștepta la o epuizare a resurselor naturale până în prima jumătate a secolului al XXI-lea.

Oamenii de știință încearcă să rezolve această problemă prin crearea unor combustibili ecologici, surse naturale de energie, precum cea solară și eoliană, care va salva planeta, atât de încălzirea globală cât și de lipsa tot mai accentuată a acestor surse vitale.

Cea mai acută problemă ape care o vom întâlni în următorii ani și care se face tot mai simțită, este izbucnirea unor conflicte care pot denatura în adevărate războaie. Până acum aceste conflicte sunt doar probabile să se producă în cadrul unei națiuni decât între două țări. Problemele sociale și de mediu nerezolvate au un efect determinant asupra securității umane. Aceasta se întâmplă deoarece necesitățile și interesele unor grupuri potrivnice care sunt legate de aceleași resurse de pământ și de mediu, de multe ori sunt ireconciliabile.

Populația din lumea a treia, are foarte mult de suferit din urma acestor conflicte, dar acest lucru se întâmplă din pricina corupției și proastei administrații.

Cel mai de temut conflict care poate apărea tot din cauza încălzirii globale și a lipsei de resurse naturale, este cel între Rusia și Occident. Se va ajunge la o competiție acerbă pentru resursele minerale din zona arctică.

Topirea calotei glaciare va duce la acest conflict care este foarte posibil să degenereze într-un adevărat război, un “Al doilea Război Rece” de data asta la propriu, pentru resursele existente în calota glaciară a Arcticii.

Alte pericole care vor duce la multe probleme omenirii, poate fi evidențierea tot mai mare dintre societățile sărace și cele bogate. Deoarece societățile industrializate sunt motivul încălzirii globale, efectele sale au repercusiuni mai puternice asupra societăților sărace sau în curs de dezvoltare. Pentru toate aceste conflicte se preconizează că se vor face puține eforturi în viitor pentru rezolvarea lor.

Specialiștii încălzirii globale au configurat deja modificările prin care va trece planeta în următoarea sută de ani. Aceste modificări vor fi simțite cel mai mult în zonele urbane foarte aglomerate. Se va simți o lipsă a resurselor naturale, o scădere a resurselor de apă, a hranei, sănătatea va fi pusă la grele încercări, vor apărea multe cazuri de boli respiratorii, alergii, boli cardiovasculare și gastrointestinale.

Nu cred că există o problemă mai globală decât încălzirea globală. Toată populația planetei beneficiază de aceeași atmosferă.

Toți oamenii de știință sunt de acord că gazele cu efect de seră au contribuit la încălzirea globală și la creșterea nivelului mării și consideră că majoritatea acestora se datorează activităților umane (80% ca urmare a arderii combustibililor de origine fosilă, 20% ca urmare a despăduririlor).De asemenea, majoritatea oamenilor de știință susțin că încălzirea se va accentua în mod semnificativ, cu aproximativ între 2,5 și 10,4 grade Fahrenheit ( 1,4 și 5,8 grade Celsius) până la sfârșitul acestui secol, iar nivelul mării va crește cu aproximativ 80 –100 de centimetrii.

Experții afirmă că ne putem aștepta la mai multe secete și inundații, cicloane și uragane, iar climatul fundamental al Europei s-ar putea modifica drastic, pe măsură ce Curentul Golfului, care pornește dinspre coasta de Est a Americii de Nord și care în prezent o încălzește, își modifică cursul.

Un exemplu este Bangladeshul, o mare parte din el fiind deltă cu altitudine mică, foarte propice culturii orezului, însă vulnerabilă chiar și la cele mai mici modificări ale nivelului mării, lovită adesea de furtunile intense care fac ravagii. Dacă aceste furtuni ar deveni și mai intense datorită încălzirii globale, numărul victimelor ar crește. Nivelurile crescânde ale mării ar acoperi o treime din țară, respectiv o jumătate din terenurile cultivate de orez, iar populația ar deveni mai densă astfel că veniturile vor scădea mai mult.

Insulele Maldive, o țară mică alcătuită din 1200 de insule din Oceanul Indian, cu o populație de 330.000 de locuitori, ar fi complet îngropată sub ape în 50 de ani doar.

Bangladesh si Insulele Maldive se confruntă cu o situație mai gravă decât cea cauzată de cel mai crunt război.

Deși comunitatea științifică a ajuns la un acord general cu privire la încălzirea globală, sunt încă aspecte incerte. Este adevărat că situația nu ar putea fi așa de gravă precum susțin pesimiștii, dar pe de altă parte ar putea fi mult mai gravă. Dacă peste 50 sau 70 de ani calotele glaciare se vor topi, iar o parte din Londra și New York va fi sub ape, iar o serie de țări insulare vor dispărea complet, atunci va fi prea târziu pentru a lua măsuri împotriva acestor consecințe.

Chiar dacă am reduce rapid emisiile de gaze, concentrația atmosferică a gazelor cu efect de seră s-ar diminua într-un ritm foarte scăzut. Trebuie să luăm măsuri de acum și să începem să acționăm.

În 1946 a fost semnată Convenția Internațională privind Reglementarea Vânării Balenelor. În ciuda protestelor, acordul a fost respectat, iar populațiile de balene s-au refăcut în mare parte. Un alt acord a fost semnat cu privire la clorofluorocarbonații (gaze CFC ), folosiți de obicei ca agenți de răcire pentru frigidere si aparate de aer condiționat si despre care s-a demonstrat că distruge stratul de ozon, permițând pătrunderea în atmosferă a radiațiilor ultraviolete care provoacă cancerul. Comunitatea internațională a reacționat prompt. Convenția a avut succes, iar concentrația gazelor CFC s-a diminuat mai rapid decât s-a anticipat.

Cu douăzeci de ani în urmă, când oamenii de știință au sesizat pentru prima dată modificările care au apărut în climatul global, problema a fost recunoscută la nivel global și s-a decis studierea ei. În 1988, Națiunile Unite au înființat IPCC, adică Grupul Internațional de Experți în Evoluția Climei și au cerut celor mai de seamă experți din lume să evalueze aceste probleme și potențialul impact al acestora. IPCC a publicat trei studii importante între 1990 și 2001, ajungând la concluzia în fiecare dintre ele că există cu adevărat din ce în ce mai multe dovezi ale pericolelor reprezentate de încălzirea globală. Pe măsură ce au apărut tot mai multe dovezi, politicienii au fost supuși la tot mai multe presiuni. În 1992, peste 100 de șefi de state s-au adunat la Rio de Janeiro și au decis să acționeze în această privință. Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra Schimbărilor Climaterice a elaborat un tratat care să limiteze emisiile de gaze. Statele Unite și încă alte 152 de țări au semnat această convenție care a devenit fundamentul eforturilor comunității internaționale de a face față uneia dintre cele mai grave amenințări la adresa planetei noastre.

Una dintre cele mai importante întruniri a avut loc în 1997, la Kyoto, unde peste 1500 de delegați, grupuri de lobby și șefi de state din peste 150 de țări, s-au adunat pentru a elabora un tratat în vederea reducerii la nivel mondial a emisiilor de gaze cu efect de seră. Ei trebuiau să găsească o modalitate echitabilă și eficientă de reducere a emisiilor, care nu ridice costuri prea mari și să împartă responsabilitatea în mod egal între toate țările lumii.

Rezultatul nu a impus cerințe imediate țărilor în curs de dezvoltare, ci a cerut țărilor dezvoltate sa reducă emisiile cu anumite cantități, în raport cu nivelurile din 1990- Europa cu 8 procente, Statele Unite cu 7 procente, iar Japonia cu 6 procente până în anul 2012.

Unele țări au beneficiat de o oarecare înțelegere, precum Norvegia care nu are de recuperat mult în ceea ce privește reducerea poluării și chiar i s-a permis să își amplifice emisiile de gaze cu 1 procent. Franței în schimb i s-a cerut să își reducă emisiile într-o măsură egală cu țările care nu au luat màsuri în această privință.

Țările în curs de dezvoltare, precum India, China și Brazilia, au susținut ideea conform căreia aceste niveluri ridicate ale acumulării emisiilor de gaze sunt în cea mai mare parte rezultatul din trecut a țărilor dezvoltate, ale căror uzine, mașini și centrale electrice au folosit combustibili fosili timp de decenii întregi. Ele au susținut că nu este drept să plătească pentru greșelile altor țări și nici că ar trebui să suporte consecințe economice asociate cu reducerea poluării, având în vedere eforturile pe care le depun pentru a se dezvolta și a oferi cetățenilor lor o viață mai bună.

Pentru a spori eficiența sistemului de reducere a emisiilor de gaze, s-a introdus un mecanism comercial, adică dacă pentru o țară ar fi mai scump sa își reducă poluarea în raport cu alta, atunci țara în care costurile sunt mai ridicate ar putea să cumpere credite de reducere a poluării de la țara în care costurile sunt mai scăzute. Prin intermediul acestor „negoțuri”, reducerea surplusului dintr-o țară ar compensa deficitul din cealaltă.. Deși unii ecologiști au fost de acord cu ideea că poluarea ar putea fi cumpărată și vândută ca orice altă marfă, economiștii au susținut că acest lucru este necesar, dacă se dorește e reducere eficientă a poluării.

Deoarece SUA au cea mai amplă economie din lume, este și țara care poluează cel mai mult. Atunci când economiile produc mai mult, poluează mai mult.

Totuși unele economii poluează mai mult per dolar în raport cu PIB-ul, adică modul lor de producție este mai dăunător decât al altor țări. Adesea țările în curs de dezvoltare poluează mai mult per dolar datorită utilajelor vechi și ineficiente pe care le folosesc.

Începând cu 2003, Statele Unite erau comparabile ca eficiență energetică, cu Uruguay și Madagascar. Marea Britanie, Irlanda, Danemarca și Elveția utilizează doua treimi din energia consumată per dolar, în raport cu PIB-ul, Japonia utilizează jumătate .

Statele Unite ar trebui să își îndeplinească ușor angajamentul luat la Kyoto, dar au refuzat să coopereze. Rusia a ratificat tratatul iar pe 22 octombrie 2004 acesta a intrat în vigoare. Până la 16 februarie 2005, protocolul a fost ratificat de încă 141 de țări responsabile pentru 55% din emisiile de gaze cu efect de seră.

SUA emit aproximativ 25% din totalul gazelor cu efect de seră. Wyoming, statul cu cea mai mică populație, doar 495.700 de locuitori, emite mai mult dioxid de carbon decât 74 de țări în curs de dezvoltare cu un total de aproximativ 396 de milioane de locuitori.

SUA suferă cele mai puține consecințe ale încălzirii globale, iar unii economiști spun că unele regiuni chiar profită de pe urma acesteia deoarece anotimpurile agricole din statele nordice devin mai lungi.

La întrunirea anuală de la Davos, reprezentanții industriei petrolului au discutat despre noile oportunități pe care le oferă încălzirea globală. Topirea calotei glaciare polare va facilita accesul la petrolul din Oceanul Arctic.

Deși nivelurile apei de pe coasta estică ar putea crește și o parte din regiuni ar fi acoperita cu ape, consecințele nu s-ar putea compara cu efectele devastatoare ale încălzirii globale asupra unor țări precum Bangladesh sau Insulele Maldive.

Cu toate acestea, uraganul Katrina a relevat un defect important al acestui calcul egoist și anume că datorită bogăției Statelor Unite, costul potențialelor distrugeri chiar șî mai puțin extinse ar putea fi devastator.

Administrația Bush o susținut că costul diminuării emisiilor de gaze este prea mare în raport cu avantajele, nu înțelegem de ce cea mai bogată țară din lume se plânge că nu își poate permite niște strategii ecologice, în timp ce alte țări dezvoltate reușesc să își reducă propriile niveluri de poluare la o fracțiune din cel al Statelor Unite, chiar și în conform calculului per dolar în raport cu PIB-ul.

Cumulată, emisia de gaze cu efect de seră a Japoniei, Germaniei, Franței și Suediei nu depășește jumătate din emisia de gaze a Statelor Unite și totuși cetățenii acestor țări au un nivel de trai superior celui din Statele Unite.

Țările în curs de dezvoltare au afirmat că SUA au emis de-a lungul secolului XX, cu 50%mai multe gaze cu efect de seră decât toate țările în curs de dezvoltare la un loc. Aceasta nu înseamnă că țările în curs de dezvoltare nu trebuie să depună eforturi în vederea reducerii emiterii de gaze. Multe dintre ele fac risipă de energie, iar atât economia cât și mediul lor ar avea de câștigat dacă ar fi mai econome din punct de vedere energetic.

China spre exemplu, acordă subvenții mari pentru energie, care nu au nici un folos în prezent. Mulți oameni se bazează că tehnologia va fi soluția salvatoare.

Eficiența necesită reducerea concentrației atmosferice de gaze cu efect de seră în modul cel mai economic posibil. Cea mai mare atenție a fost acordată reducerii emisiilor, dar mai există și o altă cale, aceea de a elimina dioxidul de carbon din atmosferă și de a-l stoca.

Acesta este rolul copacilor. Prin fotosinteză, plantele extrag dioxidul de carbon din atmosferă, emit oxigen și stochează carbonul. Prin urmare, plantarea de păduri reduce concentrația de gaze cu efect de seră, iar despădurirea agravează lucrurile. Ea este nocivă din două motive: primul ar fi că rămân puțini copaci care să transforme dioxidul de carbon în oxigen, iar al doilea este carbonul stocam în lemn care este eliberat în atmosferă prin arderea lemnului.

În ultimii ani, aproximativ 20% din creșterea concentrației atmosferice de gaze cu efect de seră s-a datorat despăduririlor. Pagubele cauzate de despăduriri sune egale cu pagubele provocate de cel mai mare poluator din lume, SUA.

Pădurile tropicale nu doar că reduc nivelul de carbon din atmosferă ci și contribuie la conservarea biodiversității precum obținerea medicamentelor.

Greenpeace este o organizație non-guvernamentală, non-profit, prezentă în 41 de țări din Europa, America de Nord și Sud, Asia și Pacific. Din anul 2002, Greenpeace este prezentă și în România. Greepeace nu acceptă donații de la guverne și companii pentru a-și păstra independența, și se bazează doar pe contribuții de la persoane fizice și granturi de la fundații.

Principalele campanii ale organizației sunt pentru oprirea schimbărilor climatice, pentru protejarea pădurilor seculare, salvarea oceanelor, stoparea vânării balenelor, împotriva ingineriei

genetice, amenințării nucleare, pentru eliminarea substanțelor chimice toxice și pentru încurajarea comerțului durabil.

Istoria Greenpeace a început în 1971, când un mic grup de activiști a plecat din Vancouver, Canada, cu o barcă veche de pescuit. Acești activiști, considerați fondatorii Greenpeace, au considerat că părerea unui grup de indivizi contează mult și poate schimbat situația.

În România, campaniile organizației sunt cele de la Roșia Montana, și au ca scop oprirea exploatării miniere din această zonă, campanii împotriva organismelor modificate genetic, campanii pentru salvarea pădurilor din România și campanii pentru promovarea surselor regenerabile de energie.

Principiile Greenpeace sunt non-violența, independența politică și prezența internatională. Dezvăluind amenințările la adresa mediului și încercând să găsească soluții, Greenpeace nu are aliați sau dușmani permanenți.

Greenpeace a avut un rol important în adoptarea interdicției exporturilor de substanțe toxice în țările în țările mai puțin dezvoltate, în Convenția Organizației Națiunilor Unite care oferă o administrare mai bună a zonelor de pescuit. De asemenea, a avut un rol important și în adoptarea unor interdicții a deversării deșeurilor industriale și radioactive și instalațiilor de petrol dezafectate în mări și oceane și în interdicția pescuitului cu năvodul la scară largă și interdicția testărilor armelor nucleare.

Eficientizarea procesului globalizării nu poate fi foarte utilă dacă nu ne putem rezolva problemele ecologice globale. Atmosfera și oceanele noastre reprezintă resurse globale. Globalizarea și procesul economic ne-au sporit capacitatea de a exploata aceste resurse cu mai multă lăcomie și într-un ritm mai rapid decât capacitatea noastră de a avea grijă de ele.

IV. 2. EFECTELE ÎNCĂLZIRII GLOBALE

Efectele asupra atmosferei se manifestă prin creșterea vaporizației, a precipitatiilor și a numărului furtunilor. Creșterea temperaturii duce la creșterea cantității de vapori de apă care poate fi conținută în atmosferă. În această perioadă vaporizația crește datorită încălzirii oceanelor. Pentru a se realiza echilibrul circuitului apei în natură trebuie să crească și nivelul precipitatiilor. Creșterea precipitațiilor poate duce la intensificarea eroziunii în unele zone, de exemplu în Africa, ceea ce poate duce chiar la deșertificare sau la defavorizarea creșterii vegetației in zonele aride. Uni oameni de știință consideră că vaporizația crescută va genera furtuni.

Topirea calotelor polare este o altă consecință, vârsta medie a ghețarilor arctici a scăzut în perioada 1988-2005 de la 6 ani la 3 ani.

Dacă tendința continuă, unii specialiști consideră că se va topi cu totul banchiza, vara, din 2013 în loc de 2030 cât se estima înainte. Și în Antarctica apar fenomene de topire. Încălzirea s-ar datora schimbării direcției vânturilor dominante, a măririi concentrației gazelor cu efect de seră și a deteriorării stratului de ozon. Desprinderea ghețurilor de pe șelful Antarcticii a crescut în ultimul deceniu (până în 2008) cu 75%.

Unul dintre efectele încălzirii globale este creșterea nivelului mării cauzată de creșterea volumului apei prin dilatare în urma încălzirii și adaosul de apă provenit din topirea ghețurilor din calotele polare și ghețarii tereștrii.

Încălzirea globală determină ridicarea temperaturii solului, ceea ce duce la uscarea lui, iar aceasta favorizează incendiile de pădure.

Consecințele care apar asupra mediului de securitate atrag atenția asupra faptului că topirea ghețarilor arctici ar putea face exploatabile resurse naturale precum pescuitul, sau zăcămintele de gaze naturale și petrol care sunt deocamdată blocate sub platforma continentală înghețată.

Asigurările sunt direct afectate de modificările climatice. Numărul catastrofelor s-a înmulțit în ultimii ani, majoritatea din cauza încălzirii globale.

Drumurile, pistele de aterizare, căile ferate și conductele pot fi afectate de variațiile de temperatură mai mari și pot avea o durată de serviciu mai mică și pot necesita întreținere mai multă.

Ridicarea nivelului mării duce la acutizarea problemelor inundațiilor, în special a zonelor foarte joase precum Olanda, Bangladesh și Veneția. În zonele inundate trăiesc mai mult oameni foarte săraci, deoarece este singurul teren fertil la care au acces. Din cauză că sunt săraci ei nu pot plăti asigurări și deci nu-și pot compensa pierderile în caz de dezastre naturale.

Creșterea temperaturilor mărește riscul afecțiunilor cardiovasculare și concentrațiile de ozon troposferic, care este poluant și produce astm bronșic.

Canada și Statele Unite ale Americii se confruntă cu un număr foarte mare de incendii forestiere, care sunt cauzate de temperaturile ridicate si de zăpada care se topește mai repede lăsând pământul uscat pentru mai mult timp.

Nivelul crescut al mării și condițiile meteorologice extreme pot să distrugă complet șituri arheologice, așa cum este cazul Sukothai, care a fost odată capitala Regatului thailandez.

Plantele înfloresc mai devreme în fiecare an, animalele pot întâmpina greutăți în resetarea ceasurilor biologice si in adaptarea la aceasta schimbare. O consecință a acestui lucru va fi faptul ca nu vor reuși sa găsească hrană suficientă si nu vor mai avea timp si resurse pentru a se înmulți.

Cum va fi afectata România de încălzirea globală, de topirea ghețarilor sau de creșterea nivelului mărilor și oceanelor, este întrebarea la care Agenția Europeană de Mediu a încercat să răspundă prin realizarea unei simulări, care demonstrează cum va fi afectat teritoriul țării noastre de schimbările climatice.

Scenariile arată că România va avea parte în următorii zeci de ani, de deșertificări, teritorii sub ape, fenomene meteo extreme iar unele specii de animale și plante vor dispărea.. Asta în cazul în care efectele încălzirii globale nu vor fi stopate.

Specialiștii susțin că, în cazul în care procesul de încălzire globală nu va fi redus, nivelul Mării Negre ar putea crește mai mult. În aceste condiții, Delta Dunării ar putea fi inundată total, iar orașe precum Tulcea, Galați, Brăila și Sulina ar putea fi parțial inundate. De asemenea, zona litorală a Mării Negre între Sulina si Vama Veche este în pericol.

În afară de fenomene negative meteorologice, România s-ar putea confrunta si cu apariția unor zone deșertice. Mai afectate de acest fenomen sunt partea de vest a Olteniei si partea de sud-est a Banatului, unde fenomenul deja a apărut.

O veste bună ar fi aceea cum că influențele cele mai grave ale schimbărilor climaterice ar putea fi resimțite abia după anul 2100.

V. GLOBALIZAREA ȘI ECONOMIA MONDIALĂ

V.I. Factorii determinanți ai globalizării economiei

Procesul de globalizare a economiei mondiale, a început la mijlocul anilor '80, a căpătat noi valențe și a atras mulți adepți în deceniul '90 și continuă în prezent să se manifeste cu putere deși are de înfruntat concepții regionaliste și naționaliste.

Procesul de globalizare economică poate fi definit ca fiind procesul dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale, în urma extinderii legăturilor dintre acestea și variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale.

Globalizarea din punct de vedere economic și financiar, poate fi definită drept întărirea și lărgirea legăturilor dintre economiile naționale pe piața globală a bunurilor, serviciilor și mai ales a capitalurilor.

Globalizarea care se desfășoară cu mare viteză, a cuprins în sfera sa toate statele lumii. Din punct de vedere economic, al eficienței alocării și utilizării resurselor, globalizarea economică apare ca un fenomen rațional, care furnizează un volum mai mare de bunuri și servicii cu resurse tot mai puține.

Globalizarea economică presupune, în esență, globalizarea procesului de creare a producției interne brute ale statelor lumii.

Factorii economico-comerciali care au influențat adâncirea procesului de globalizare a economiei mondiale sunt numeroși. Liberalizarea comerțului cu servicii în special în domeniul telecomunicațiilor, asigurărilor și domeniul bancar, a dominat anii ’70 în SUA, fiind continuată în anii ’80 în Marea Britanie și ulterior în Uniunea Europeană și Japonia. Tendința continuă și în prezent, incluzând și țările Europei Centrale și de Est, printre care și România.

Urmează liberalizarea piețelor de capital în urma eliminării pe parcurs a obstacolelor impuse circulației capitalului și care reprezintă un pas în față cu scopul formării unor piețe financiare globale. Această mobilitate a capitalului reduce riscul repatrierii capitalului în special în cazul companiilor transnaționale și înregistrează în același timp o reducere a costurilor în condiții normale.

Începând cu anii ’70, interesul comun al oamenilor de a apăra mediul înconjurător s-a făcut văzut prin apariția unor concepte, cu vocație globală precum bunurile comune ale umanității, dezvoltarea durabilă și securitatea ecologică, care au constituit noi factori ce au intensificat procesul de globalizare a economiei mondiale.

Bunurile comune sunt spații precum oceanele, fondurile marine, care din motive diferite nu pot fi divizate și nici nu sunt sub suveranitatea statelor. Cu excepția oceanelor, nici unul din aceste bunuri comune nu au fost polizate, deoarece este relativ faptul că oamenii posedă capacități tehnice de exploatare și deteriorare.

Dezvoltarea durabilă este definită drept dezvoltarea care răspunde nevoilor prezente, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface nevoile. Dezvoltarea durabilă e concepută în vederea reconcilierii dintre economie și mediul înconjurător, ca o nouă cale de dezvoltare care să susțină progresul uman nu numai în câteva locuri și pentru câțiva ani, ci pe întreaga planetă și pentru un viitor apropiat .

V.2.Abordări conceptuale asupra globalizării

Globalizarea este abordată în mod divers, putându-se desprinde mai multe abordări conceptuale.

Globalizarea este definită prin interdependența economiei dintre state, ca urmare a creșterii coeficientului de dependență față de economia mondială.

Globalizarea este concepută ca proces al diminuării taxelor vamale, al renunțării la politica vamală și la restricțiile de circulație a mărfurilor, serviciilor, tehnologiilor și capitalurilor, pe măsura dezvoltării schimburilor economice internaționale.

Liberalizarea mișcării internaționale a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor, persoanelor, forței de muncă și a tehnologiilor duce la dispariția granițelor comerciale dar nu și a granițelor naționale.

Susținătorii globalizării pun accentul în principal pe avantajele generate de procesul de mondializare: reducerea costurilor de producție datorită economiei de scară; accelerarea tranzacțiilor schimburilor care se realizează aproape în timpii comunicați precum faxul și Internetul, creșterea vitezei de derulare a operațiunilor comerciale, financiare și tehnologice; extinderea puternică a piețelor și crearea de noi piețe independente de anumite surse sau zone tradiționale.

În urma acestora are loc o creștere a eficienței întregii activități economice la nivel planetar ca urmare a mișcării libere a capitalurilor, investițiilor, tehnologiilor și forței de muncă spre domeniile și zonele mai profitabile.

Oponenții globalizării invocă consecințele negative precum reducerea locurilor de muncă în țările în curs de dezvoltare sau cu un nivel mai redus al productivității muncii; specializarea unor state în activități de producție generatoare de poluare și care necesită un consum mare de muncă, materii prime și energie; adâncirea decalajelor economice. De asemenea, menționăm și pericolele privind desființarea unor ramuri, falimentarea unor bănci, destabilizarea vieții economice, inclusiv a unor state.

Globalizarea a fost cel mai des asociată în ultima vreme cu creșterea fluxurilor private de capital înspre țările în curs de dezvoltare pe parcursul anilor '90. La acestea mai adăugăm faptul că această evoluție a urmat unei mișcări reduse a capitalului în aceste direcții pe parcursul anilor '80. În același timp, fluxurile oficiale de ajutoare sau asistența pentru dezvoltare s-au redus semnificativ de la începutul deceniului al nouălea, iar structura mișcărilor de capital privat a înregistrat modificări semnificative. Investițiile străine directe au devenit categoria cea mai importantă.

Țările în curs de dezvoltare și-au sporit partea din participarea la comerțul internațional de la 19% în 1971 la 29% în 1999. Există însă variații destul de importante între marile regiuni. De exemplu, noile țări industrializate din Asia au înregistrat evoluții pozitive, în timp ce Africa, pe ansamblu, a avut o evoluție descrescătoare. Structura ofertelor de export este, de asemenea, un aspect extrem de important. Cea mai importantă creștere a fost cea a exportului de produse manufacturate. Ponderea produselor primare, oferite mai ales țărilor sărace, s-a redus.

Forța de muncă s-a mișcat de la o țară la alta, datorită încercărilor de căutare a unor oportunități de lucru. În perioada 1965-1990 proporția forței de muncă de origine străină pe ansamblul globului a crescut cu aproape 50%. Cele mai importante direcții urmărite de forța de muncă au fost între țările în curs de dezvoltare și țările dezvoltate. A existat un potențial destul de important de deplasare a cunoștințelor și tehnicilor de producție înspre țările în curs de dezvoltare, la fel și o creștere a salariilor în aceste țări.

Și țările dezvoltate au motive să considere globalizarea ca fiind un proces contradictoriu. Analizarea amenințării pe care țările cu salarii mai mici o exercită asupra țărilor dezvoltate în ceea ce privește integrarea primelor în noul spectru mondial, precum și măsura în care schimbările care au loc în aceste economii sunt determinate de extinderea fenomenului de globalizare.

Economia este într-o continuă evoluție, iar globalizarea este unul dintre fenomenele care se exercită încontinuu. Globalizarea face acest proces mai ușor și mai puțin costisitor pentru economie în general, prin aducerea avantajelor fluxurilor de capital, inovațiilor tehnologice și a prețurilor reduse de import. Creșterea economică, reducerea șomajului și standardele de viață sunt mult mai ridicate decât dacă am avea de-a face cu o economie închisă.

Avantajele sunt însă distribuite inegal între diferite grupuri și țări, pentru unii procesul este mai mult un dezavantaj. De exemplu, lucrătorii din domeniul industriilor vechi, care acum se afla în declin, au șanse mici să se redreseze pentru a putea fi de folos noilor industrii.

Dacă analizăm mai pe larg, descoperim că avantajele economice se îndreaptă mai mult spre țările dezvoltate și către marile puteri economice unde au originea societățile transnaționale. În acest sens acționează și mecanismul financiar mondial care prin instituțiile sale F.M.I., Banca Mondială, Organizația Mondială a Comerțului, dominate de marile puteri economice, avantajează într-o proporție foarte mare țările dezvoltate implicate în acordarea de credite, înfăptuirea investițiilor străine directe, instituțiile, societățile transnaționale și statele creditoare obțin profituri ridicate.

Prin natura lor, CTN-urile, corporațiile transnaționale, integrează producția la nivel internațional și astfel joacă un rol important în creșterea economică. Aceste firme sunt principalii factori în dezvoltarea și răspândirea tehnologiei care se consideră a fi foarte importante ca determinant al competitivității internaționale și progresului națiunilor.

Corporațiile transnaționale au propriile lor obiective pe termen lung, înainte de a investi intr-o anume țară, ele iau în considerare mărimea și creșterea pieței locale sau regionale, alte localizări alternative, costurile de producție și climatul general de investire.

Este de înțeles de ce corporațiile transnaționale au un rol așa de important în globalizare. Acoperirea întregului glob, aducerea la același nivel a piețelor, a tehnologiei și a capitalului țărilor dezvoltate cu capacitățile de producție ale țărilor în curs de dezvoltare necesită existența unor organizații de talie foarte mare

Corporațiile luptă pentru a obține profit, iar una dintre metodele cele mai sigure de a acumula profituri pe termen lung este limitarea competiției, adică achiziționarea firmelor rivale, înfrângerea rivalilor prin scoaterea lor de pe piață sau complotarea cu aceștia în vederea creșterii prețurilor. Țările dezvoltate din punct de vedere industrial au recunoscut pericolele monopolurilor și au adoptat legi care să preîntâmpine situația și să interzică comportamentul anticoncurențial .

Din punctul de vedere al multora, corporațiile multinaționale simbolizează latura negativă a globalizării, afirmându-se că ele sunt cauza principală a problemelor. Aceste companii sunt mai bogate decât majoritatea țărilor în curs de dezvoltare.

În 2004, veniturile companiei General Motors au totalizat 191,4 miliarde de dolari, sumă ce depășește PIB-ul a peste 148 de țări. La sfârșitul anului fiscal 2005, compania americană de vânzări en-detail Wal-Mart a înregistrat un venit de 285,2 miliarde de dolari, mai mare decât suma PIB-urilor țărilor din Africa subsahariană. Aceste corporații nu sunt doar bogate ci dețin și putere politică.

Afacerile urmăresc profitul, ceea ce înseamnă că prioritatea corporațiilor este să producă bani. Companiile supraviețuiesc prin diminuarea costurilor în orice mod permis de lege. Evită plata taxelor atunci când este posibil. Unele nu acordă salariaților lor asigurări de sănătate iar altele încearcă să își limiteze cheltuielile legate de eliminarea poluării pe care au creat-o.

Aflându-se în centrul globalizării, ele sunt învinovățite pentru multe dintre laturile ei negative. Câteva dintre comportamentele negative ale corporațiilor ar putea fi trecute cu vederea, însă problemele sunt evident sistematice, iar principala cauză este că ele aleargă după profit, nu fac acte de caritate.

Odată cu apariția globalizării și a produselor comercializate în lumea întreagă, monopolurile și cartelurile au dobândit deseori o amploare globală. Globalizarea a facilitat un nou potențial pentru comportamentul anticoncurențial, care poate fi mai greu de detectat dar și de combătut.

Monopolul global este deținut probabil de către Microsoft, care a reușit să domine piața mondială nu doar în privința sistemelor de operare PC, dar și în privința aplicațiilor importante cum sunt browserele. O firmă deține monopolul pe piață dacă acoperă cea mai mare cotă a pieței. În august 2005, sistemele de operare Microsoft acopereau 87% din totalul pieței de calculatoare și 89.6% din piața de calculatoare Intel. Calculatoarele personale, Internetul, tehnoredactarea și foile de calcul au devenit definitorii pentru economia modernă, iar o singură companie a reușit să domine aceste domenii principale-Microsoft. Atunci când Microsoft introduce în sistemul său de operare un program precum Media Player, programul este pur și simplu vândut la un preț egal cu zero. Nici o companie nu poate concura cu o astfel de inițiativă. Tribunalele din SUA și din Europa au descoperit că Microsoft abuzează de acest monopol. Microsoft a trebuit să plătească miliarde de dolari pentru acuzații antitrust iar ca urmare a unei decizii luate de un tribunal din Europa, Microsoft a trebuit să vândă în Europa o versiune a sistemului său de operare care să u includă Media Player. Totuși cu un monopol atât de solid, este puțin probabil să fie restabilită o piață competitivă dacă nu se iau măsuri mai drastice.

Impactul globalizării asupra economiei a avut va urmare și actuala criză economico-financiară. Această criză economico-financiară actuală a început mai demult. La noi se face resimțită abia din acest an.

Totul a început în urmă cu 2 ani, în țara „tuturor posibilităților”, America, unde americanii au cumpărat credite ipotecare cu o dobândă foarte mică, sub 5%. Dar pe parcurs, Federal Reserve Bank a mărit dobânzile astfel încât populația nu a mai putut plăti ratele. Atunci băncile le-au luat casele și au rămas cu sute de mii de ipoteci insolvabile și cu crize de lichiditate. În schimb aveau case de vânzare pe care nu le cumpăra nimeni deoarece dobânzile erau prea mari. Astăzi Statele Unite sunt în recesiune, Islanda e în prag de faliment național, majoritatea țărilor naționalizează băncile pentru a le salva din pragul falimentului, bursele oscilează de la minus la plus într-un ritm alert, iar dobânzile cresc peste noapte și monedele se depreciază. Oamenii au intrat în panică și au început să își scoată banii de la bănci de frică să nu îi piardă.

Printre cele mai mari victime ale crizei se numără Lehman Brothers, AIG, ING, Fortis, Royal Bank of Scotland sau Washington Mutual, cea mai mare instituție de economii și de credite din Statele Unite.

Evenimentele iau amploare. SUA pune în aplicare un plan de salvare în valoare de 700 miliarde USD care este supus aprobării senatului. Criza de lichidități lovește tot mai multe instituții financiare din toata lumea. Guvernele sar în ajutorul instituțiilor financiare, dar în unele țări încrederea în sistemul financiar este minimă.

Băncile nu au de unde să obțină credite pe termen scurt, fiind puse deseori în imposibilitate de plată. Creditul devine foarte scump, fapt care afectează si companiile și populația care deține împrumuturi.

Creditorii care în condiții normale ar fi fost de acord să acorde mai multe termene de grație partenerilor lor de afaceri de la care au de încasat bani, sunt acum în condiții de criză economică sub presiunea creditorilor lor și fac presiuni și mai mari asupra debitorilor lor pentru a-și recupera banii, iar reacția va fi una în lanț, întrucât extrem de multe companii nu vor găsi resursele necesare pentru a-și achita datoriile scadente, și vor da faliment.

De la începutul lui 2008 numărul de debitori a crescut cu 77% față de aceeași perioadă a anului trecut, iar creditorii spun că din ce în ce mai mulți parteneri de-ai lor de afaceri le-au depășit termenele de plată care aveau scadența în ianuarie 2008, deoarece nu mai au resursele financiare necesare, și declară că nici pe viitor nu întrezăresc vreo modalitate de a-și achita aceste datorii.

Criza economica din 1929-1933 seamănă mult cu cea pe care o trăim acum, multe elemente specifice celor doua evenimente conținând similarități stranii.

Criza financiară interbelică a fost declanșată de un exces investițional pe piețele bursiere și imobiliare, fiind asumate riscuri foarte mari, în căutarea unui profit pe măsură. Abuzul de credite de consum, de speculații bursiere și imobiliare a creat dezechilibre care au dus la o criză economică majoră.

În februarie 2007, criza mondială părea să fie mai mult o problemă financiară americană. Și asta pentru că din ce în ce mai mulți clienți din Statele Unite nu și-au mai achitat creditele ipotecare, ceea ce a provocat primele falimente ale unor instituții bancare specializate.

În luna august a aceluiași an, bursele americane încep declinul iar băncile centrale intervin pe piețe cu lichidități. Problemele financiare în America continuă și în 2008, când efectele crizei financiare se fac simțite și în Europa.

În data de 22 ianuarie 2008, Banca centrală americană (FED) își scade rata dobânzii de referință la 3,5%, cu trei sferturi de punct. La o lună mai târziu, pe 17 februarie, Banca britanică Northern Rock este naționalizată pentru a fi salvată de la faliment.

Pe 15 septembrie a avut loc un șoc pe piața bancară americană. Banca de investiții Lehman Brothers și-a depus bilanțul, iar Bank of America a anunțat cumpărarea Merrill Lynch. La numai o zi distanță, compania de asigurări AIG (American International Group) este salvată de Guvernul american, care îi oferă 85 de miliarde de dolari în schimbul a 79,9% din capital.

La începutul lui octombrie, Camera Reprezentanților adoptă un plan de salvare a sectorului financiar, în valoare de 700 de miliarde de dolari. Pe 4 octombrie la Paris a avut loc reuniunea de urgență a liderilor membrilor europeni ai G8 care nu reușesc să ajungă la un acord privind înființarea unui fond european pentru susținerea instituțiilor financiare aflate în dificultate.

Pe 18 noiembrie, General Motors, Ford și Chrysler cer Congresului o nouă extindere a alocărilor din bani publici, avertizând că industria auto este în pragul dezastrului. Acțiunile General Motors și Ford se depreciază, și scad cu 90%, respectiv 80%, în 12 luni.

Tot în aceeași perioadă prețul petrolului ajunge la 52,55 USD pe baril pe piața de la New York.  Statele din Nordul Europei acordă Islandei un împrumut în valoare de 2,5 miliarde de Elveției a coborât dobânda cheie cu 1 punct procentual la 1%.

Potrivit Fondului Monetar Internațional, criza economică se va prelungi și anul viitor fapt care va determina, printre altele, noi falimente în sectorul financiar.

Mai mult, numărul țărilor care vor intra în recesiune este posibil să crească, primele semne au venit din Statele Unite cât si din Europa, unde economii precum cele ale Germaniei, Spaniei, Marii Britanii sau Italiei au începput să dea semne tot mai clare de decădere.

Efectele crizei financiare nu se simt încă la adevărata lor amplitudine, situația urmând să se degradeze în contextul în care  băncile centrale  "au aruncat cu bani în stânga și-n dreapta" pentru a atenua efectele crizei fapt care va determina "efecte adverse" cauzate de perturbarea fluxului financiar natural al economiei mondiale, așa a declarat omul de afaceri miliardar George Soros.

Președintele Băncii Mondiale, Robert Zoelick, a avertizat, într-o conferință desfășurată la Paris, că statele lumii trebuie să se aștepte la creșterea șomajului și probleme, din cauza crizei financiare. Problemele cu care se confruntă economia mondială sunt departe de a fi rezolvate, consideră președintele Băncii Mondiale. Acesta a mai avertizat că, vin vremuri grele pentru oamenii de rând, cei mai afectați urmând sa fie cei cu venituri reduse.

De asemenea președintele a explicat că instituția pe care o conduce face tot posibilul pentru a ajuta țările cu probleme.

Europa se pregătește sa combată efectele crizei. Comisia Europeană va propune un program de 130 de miliarde de euro pentru stimularea economiilor celor 27 de state ale Uniunii Europene. Statele membre vor contribui cu echivalentul a 1% din Produsul Intern Brut. Cancelarul german Angela Merkel, conducătoarea celei mai puternice economii din Europa, a precizat că planul propus de Bruxelles dovedește faptul că Uniunea Europeană poate acționa unitar când într-o asemenea situație precum aceasta.

După mai bine de un an și jumătate de la izbucnirea crizei economice în SUA, guvernanții români încă au susținut că această criză mondială va ocoli țara noastră. Dacă în februarie 2007 criza începea să se facă simțită pe continentul american, în România, primele efecte, prin anunțuri de șomaj și disponibilizări au fost făcute în noiembrie 2008.

Premierul Emil Boc a anunțat măsurile pe care actualul Guvern le va lua pentru a proteja economia de efectele crizei financiare. Profesorii nu vor obține o majorare mare a salariului ci doar de o creștere de 5%, la fel ca toți bugetarii. Guvernul a anunțat că se bazează pe o creștere a investițiilor, propunând în acest sens ca profitul reinvestit să nu fie impozabil.

Totodată Guvernul a anunțat că intenționează capitalizarea CEC și Eximbank, pentru a constitui resurse financiare pentru sprijinirea IMM-urilor. De asemenea, guvernul are în vedere suprataxarea produselor de lux și taxarea la nivel european a jocurilor de noroc.

Industria auto din România, ce reprezintă aproape 10% din produsul intern brut (PIB) al țării, cu o cifră de afaceri de circa 11,5 miliarde euro, potrivit estimărilor vicepreședintelui Asociației Producătorilor si Importatorilor de Autovehicole din România (APIA), Brent Valmar, pare să fie unul dintre cele mai afectate sectoare de criza economică globală, în condițiile în care marile companii pentru care România produce piese si automobile își restrâng activitatea.

Directorul Dacia, Francois Fourmont, estima la finalul lunii octombrie 2008 că piața auto din România ar putea scădea cu 11,5% în 2009, până la nivelul din 2006.

Vânzările de mașini noi au fost afectate în ultimele luni si de importul masiv de autoturisme second-hand, de devalorizarea monedei naționale si de modificarea normelor de creditare impuse de Banca Natională a României (BNR), care au determinat reducerea semnificativă a creditării.

Potrivit datelor APIA, criza financiară globală a împins piața auto românească la cel mai scăzut nivel din 1999, înmatriculările de mașini noi din primele 11 luni din 2008 scăzând cu 53% față de aceeași perioadă din 2007.

Reducerea activității în domeniul construcțiilor va afecta creșterea economică, acest sector fiind unul dintre motoarele avansului PIB. Dezvoltatorii imobiliari se confruntă cu mai multe probleme dar cea mai gravă este scumpirea materiilor prime, a costului cu forța de muncă și a creditelor.

Consecințele crizei în domeniul economic nu întârzie să apară astfel că unele companii și-au sistat pentru moment căutările de spații de birouri și au amânat pentru începutul anului anumite decizii, printre care și relocarea, în principal din cauza crizei economice, a declarat Mirela Raicu, partener în cadrul companiei imobiliare Esop.

Măsurile anti-criză elaborate de guvern au în vedere următoarele:

● Preîntâmpinarea transformării crizei financiare într-o criză economică prelungită.

● Protejarea intereselor economice ale populației (putere de cumpărare, capacitate de rambursare a creditelor bancare, păstrarea locurilor de muncă) și asigurarea securității sociale;

● Menținerea atractivității investiționale a României în condițiile crizei oportunităților ;

● Asigurarea condițiilor favorabile continuării procesului de convergență economică și de păstrare a calendarului de adoptare a monedei euro la 1 ianuarie 2014.

Principalele măsuri pentru reducerea impactului crizei economice și financiare asupra economiei și grupurilor vulnerabile sunt:

● Menținerea cotei unice de impozitare de 16% și acordarea de compensații și deduceri fiscale pentru persoanele cu venituri mici;

● Ajustarea cheltuielilor bugetare în vederea diminuării deficitului bugetului general consolidat până la maximum 1,7% din PIB, pentru anul 2009 (față de peste 3,5% din PIB, în 2008) prin restructurarea cheltuielilor publice în sensul diminuării cheltuielilor curente și reducerea cheltuielilor care nu sunt în legătură directă cu performanța obținută (deplasări, prime, sporuri în bani și în natură, stimulente.

Asigurarea cu prioritate, prin legea bugetului de stat pe anul 2009, a sumelor necesare co-finanțării proiectelor de investiții realizate din fonduri structurale, precum și a co-finanțării programelor europene pentru agricultură și dezvoltare rurală.

● Creșterea finanțării de la bugetul de stat pentru reabilitarea termică a locuințelor și clădirilor administrației publice centrale și locale, în scopul creșterii eficienței energetice.

● Majorarea finanțării de la bugetul de stat pentru proiectele de infrastructură rurală, drumuri județene și locuințe sociale.

● Majorarea subvențiilor în agricultură și acordarea acestora înaintea începerii lucrărilor agricole de primăvară.

● Majorarea capitalului CEC Bank în scopul finanțării proiectelor IMM-urilor.

● Majorarea capitalului Fondului Național de Garantare a Creditelor pentru IMM-uri.

● Aplicarea noilor scheme de ajutor de stat în vederea stimulării activităților de producție și inovare a IMM-urilor.

● Modificarea algoritmului de calcul privind repartizarea costurilor pentru energia termică în concordanță cu consumurile specifice reale.

● Modificarea coșului de preț la energia electrică și gaze naturale în vederea diminuării facturii la populație.

● Stabilirea unei platforme comune de soluții și planuri de acțiune la nivelul Guvernului, BNR, Asociației Române a Băncilor (ARB), reprezentanților organizațiilor patronale și ai sindicatelor, pentru gestionarea crizei financiare, precum și pentru relansarea procesului de creditare a sectorului neguvernamental.

● Promovarea Dialogului Social cu patronatele și sindicatele, în scopul luării celor mai bune decizii de natură socio-economică, precum și încheierea de acorduri tripartite.

Criza economică mondială ar putea trimite în șomaj până la 51 de milioane de persoane, daca situația continuă sa se deterioreze, au avertizat miercuri reprezentanții Biroului Internațional al Muncii (BIM), în raportul despre piața muncii în 2009, relatează AFP.

"Comparativ cu 2007, numărul șomerilor ar putea crește pe plan mondial cu 18-30 de milioane și chiar cu 51 de milioane, daca situația continuă să se deterioreze", au afirmat reprezentanții Biroului Internațional al Muncii. Organizația pentru Cooperare si Dezvoltare Economică (OCDE)a estimat că până în 2010 numărul șomerilor va crește pe plan mondial cu "20-25 milioane", din care 8-10 milioane sunt din țările membre ale OC, potrivit declarațiilor secretarului general al organizației, Angel Gurria.

Sectorul construcțiilor va fi cel mai afectat, după ce activitatea a fost "oprită brusc", lovind puternic economiile unor țări precum Spania si Irlanda, a mai spus el.

Planul de relansare economică al CE vine ca un răspuns la criza  economică în care se află Europa, iar președintele Jose Manuel Barroso a spus deja că pachetul trebuie sa fie “suficient de cuprinzător si suficient de curajos ca sa aibă rezultate pe termen scurt, dar și strategic și sustenabil ca să transforme criza într-o oportunitate pe termen lung. Trebuie să ne asigurăm că ajutorul este primit de cei care au cea mai mare nevoie de el”. “Un stimul fiscal la momentul oportun, bine țintit si temporar (timely, targeted and temporary), pentru 2009-2010”, bazat pe măsuri coordonate ale statelor membre, adică o reducere a impozității.

CE va începe procedura de deficit excesiv dacă deficitul bugetar al unei țări depășește 3%, dar există și excepții precum valoarea negativă a creșterii economice și un eveniment extern care poate influența economia unei țări, cum este cazul crizei mondiale. Astfel, Comisia va fi flexibilă în acordarea unei perioade de timp în care țările să își ajusteze deficitul și să revină la procentul acceptat de 3%.

Scăderea contribuțiilor sociale plătite de angajatori este o măsură recomandată de Comisie, cu scopul de a păstra locurile de muncă. În același timp, pentru creșterea puterii de cumpărare, se are în vedere și o scădere a impozitelor pe venit.

Comisia va propune folosirea fondurilor pentru stimularea investițiilor pentru o economie mai verde, pentru creșterea eficientei energetice, dar va ajuta și șomerii pentru a se recalifica.

Criza economică mondială ar fi putut fi evitată dacă managerii sistemului financiar american ar fi văzut că se îndreaptă cu pași mari spre prăpastie. Deși sistemul produce cantități uriașe de date, au trecut neobservate tocmai informațiile care să indice că gradul de risc a trecut cu mult peste linia roșie. Atunci când informațiile au ieșit la iveală, bulgărele începuse să se rostogolească.

Banca este sufocată de birocrație: "Urmează vremuri grele si avem probleme fără precedent. Unul din lucrurile pe care le prevedem este neprevăzutul. Pentru noi, ca mare instituție internațională, este o problemă pentru că avem probleme cu birocrația, deși încercăm să ne mișcăm mai repede."

Efectele se resimt și asupra țărilor în curs de dezvoltare. Unul dintre ele va fi reducerea substanțială a exporturilor acestora. FMI a preconizat, o creștere de doar 4,1 la sută în 2009 a volumelor tranzacțiilor comerciale la nivel mondial, în scădere de la 9,3 la sută înregistrate în 2006.

Această criză va reduce cererea de bunuri de larg consum și de produse industriale, dar și câștigurile din exporturi și pe măsură ce piețele de forță de muncă vor scădea, muncitorii de peste hotare vor avea de suferit de pe urma aceasta, ceea ce va reduce remiterile. Cam jumătate dintre țările în curs de dezvoltare au început să aibă deficite de cont curent de peste 5 la sută din PIB, iar în anumite cazuri, deficitele se situează în jurul valorii de 10 la sută. Aceste economii vor fi foarte vulnerabile la oscilațiile acestor surse diverse de finanțare externă, iar pentru 2009 se estimează o creștere a ratei investițiilor de mai puțin de jumătate din cea de 13 la sută înregistrată în 2007, în țările cu venituri medii.

Multe țări în curs de dezvoltare intră în această criză cu avantajul că nu au avut de suferit de pe urma șocurilor din anii 1980 sau 1990. Întărirea politicilor lor macroeconomice, inclusiv a pozițiilor lor fiscale și externe, în multe cazuri, le-a făcut mai puțin vulnerabile.

Țările în curs de dezvoltare vor avea nevoie de toate aceste avantaje pe măsură ce vor

reacționa pentru a putea limita pagubele produse de această criză. Prima preocupare a acestora este să împiedice propagarea crizei financiare din sectorul bancar și sectoarele financiare nebancare afectate în alte sectoare.

Așadar, este important ca țările în curs de dezvoltare să ia măsuri rapide, hotărâte și sistematice pentru a asigura evitarea consumului rapid al creditelor și colapsurile bancare la nivel local. macroeconomice principale de reacție la șocurile negative cu care sunt gata să se confrunte politica monetară și politica fiscală.

În loc de concluzii

Să privim în ansamblu globalizarea. Mulți dintre noi nu știm ce înseamnă. Sunt oameni care nu au nici o idee asupra acestui termen, sunt oameni simpli pentru care trecutul este prea puțin important, sau de o mare importanță, iar viitorul mai mult sau mai puțin optimist.

Pentru unii oameni termenul de globalizare nu semnifică aproape nimic. Și aici vorbim despre oamenii care au doar grija zilei de mâine, care nu se gândesc ce se va întâmpla peste 10, 50 sau 100 de ani cu această lume. Nu pentru că ar fi nepăsători ci pentru faptul că nu le permit condițiile de viață să se gândească la aceste gănduri pe care noi le avem.

Globalizarea este ca un cuțit cu două tăișuri, ceea ce eu consider a fi o nesiguranță.

Să ne gândim în primul rând la țările slab dezvoltate, sunt sigură că toți am văzut un documentar sau am auzit la știri cu ce se confruntă aceste țări. Și știu sigur că nu este un om care să rămână indiferent la ceea ce a văzut sau a auzit despre acei oameni care se luptă cu bolile și cu sărăcia, doar că ne simțim fără putere în a putea face ceva pentru ei. Pentru ei globalizarea nu semnifică nimic. Știm că sunt oameni cu sufle bun care se gândesc la ei și care luptă pentru ca ei să iasă din acea mizerie și pentru ca urmașii lor să duca o viața mai bună.

Să privim apoi la țările care sunt dezvoltate și care pot oferi cetățenilor lor un trai bun de viață. Aceste țări sunt cele care dețin puterea in lume, care pot schimba lumea cu puterea lor, care împreună cu alte țări pot face ca viitorul lumii să fie mai bun.

Globalizarea a adus cu sine și bune și rele pe toate planurile, economic, politic, social, cultural, religios.

În opinia mea, globalizarea este un lucru bun din punct de vedere al tehnologiei avansate care permite acum tuturor accesul la orice fel de informație și documentare. Este un pas înainte pentru omenire, un pas important de care ar trebui ca toți să beneficieze. În același timp pot să spun că globalizarea este doar pentru cei care au acces la ea, pentru cei care posedă mijloacele necesare de a se folosi de ea.

Lumea s-a modernizat, ceea ce vedem la televizor sau pe Internet ne fascinează, nu am fi crezut că se pot inventa sau inova asemenea lucruri. Dar în același timp mă întreb dacă putem să îi facem față, dacă nu este cumva prea mult pentru noi. Ce se va întâmpla peste câțiva ani cu lumea noastră, cu pământul pe care călcăm? Suntem sau nu conștienți de pericolele care ne amenință sau suntem prea preocupați cu globalizarea? Cred că singura întrebare la ora actuală este legată de criza economico-financiară. Oare când va lua sfârșit? Și ce se va întâmpla după aceea cu noi?

Securitatea internațională rămâne instabilă, dificilă și complexă. În opinia mea proliferarea armelor de distrugere în masă și intensificarea conflictelor etnice fac ca această lume să aibă un viitor instabil, incert. Activitatea criminală internațională de toate felurile va afecta în continuare globul. Terorismul are un cuvânt greu de spus în zilele noastre mai ales după atentatele de la 11 septembrie 2001. țara în care trăim, statul, ar trebui să ne ofere siguranță.

Trăim într-o lume nesigură din orice punct de vedere, care pe zi ce trece devine tot mai complicată, tot mai greu de înțeles. Mai mult de atât, cerem tot mai mult de la planeta noastră numită Pământ, îi forțăm limitele în dorința noastră de a avea totul, de a cunoaște totul, de a fi mai presus decât forțele naturii, mai presus decât Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE

Soros George, „Despre globalizare”. Ed. Polirom, Iași, 2002

Sarchinschi Alexandra, „Globalizarea insecurității. Factori și modalități de contracarare”, Ed. Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006

Voiculescu Dan, „Globalizarea din perspectiva doctrinei umaniste”, București, 1999

Strange Susan, „Retragerea statului. Difuziunea puterii în economia mondială”, Ed. Trei, București, 2002

Chirovici Ovidiu Eugen, „Națiunea virtuală. Eseu despre globalizare”, Ed. Polirom, Iași, 2001

Sacovici Vasili, „Antiglobalism: cauze, esență și forme de bază”, Chișinău, 2005

Ejova Cristina, „Terorismul internațional în contextul globalizării”, Chișinău, 2007

www.MAE.com

www.naturalist.ro

Stiglitz E. Joseph, „Mecanismele globalizării”, București, 2008

www.greenpeace.com

ww.askmen.ro

www.e-transport.ro

Gheorghiță Virgil, „Economie mondială”, București, 2002

www.ghiseulbancar.ro

www.curierulnational.ro

www.capital.ro

www.trendbiz.ro

www.banisiafaceri.ro

www.financiarul.ro

Bari Ioan, „Probleme globale contemporane”, Ed. Economică, București, 2003

H.P.Martin, H.Schumann, „Capcana globalizării”, Ed. Economică, București, 1999

Ulrich Beck, „Ce este globalizarea?”, Ed. Economică, București 2003

Gheorghiță Virgil, „Economie mondială”, Ed. Economică, București, 2002

Dinu Marin, Socol Cristian, „O perspectivă istorică asupra globalizării, Ed. Economică, București, 2003

Popa Ioan, ”Tranzacții comerciale internaționale”, Ed. Economică, București, 1997

Stiglitz E. Joseph,”Globalizarea. Speranțe și deziluzii”, Ed. Economică, București, 2003

Argument……………………………………………………………………….….………1

Capitolul I- Globalizarea și statul

I.1. Statele în era globalizării…………………………………….………………..7 I.2.România în contextul globalizării…………………………………………12 Capitolul II- Globalizarea și mișcările antiglobaliste

II.1. Apariția si cauzele mișcărilor antiglobaliste……………………….………..19

II.2.Exemple de mișcări antiglobaliste………………………………….…..…….20

Capitolul III-Globalizarea și terorismul internațional

III.1. Aspecte generale ale terorismului international…………………..………..30

III.2. Combaterea și preîntâmpinarea terorismului internațional în condițiile globalizării………………………………………………………………………………..35

Capitolul IV-Globalizarea și mediul înconjurător

IV.1. Impactul asupra omenirii………………………………………….……….43

IV.2. Efectele încălzirii globale…………………………………………………..50

Capitolul V- Globalizarea și economia mondială

V.1. Factorii determinați ai globalizării economiei………………………………53

V.2. Abordări conceptuale asupra globalizării……………………………………54

În loc de concluzii………………………………………………………………….…….65

Bibliografie………………………………………………………………………………66