Gligor CIORTEA Alexandru Moisuc [311729]

Licență

Gligor CIORTEA Alexandru Moisuc [311729]

Byadmin ianuarie 1, 2024

Gligor CIORTEA Alexandru Moisuc

Pompilica IAGĂRU

PRATOLOGIE

Manual

pentru uzul studenților la forma de învățământ la distanță

Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu

2012

Gligor CIORTEA Alexandru MOISUC

Pompilica IAGĂRU1

PRATOLOGIE

Manual

pentru uzul studenților la forma de învățământ la distanță

Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu

2012

[anonimizat], Industrie Alimentară și Protecția Mediului a Universității Lucian Blaga din Sibiu și este elaborat în conformitate cu programa analitică a disciplinei și adaptat formei de învățământ la distanță (ID).

În egală măsură acest manual poate fi utilizat de studenții care frecventează forma de învățământ cu frecvență sau de studenții de la alte specializări și care au în planul de învățământ discipline derivate din domenii înrudite.

Scopul acestui material de studiu este de a conferi student: [anonimizat]:

Familiarizarea student: [anonimizat], respectiv pratotehnica este o știință în continuă dezvoltare care se bazează pe o [anonimizat]: fiziologia, agrotehnica, genetica etc.

Cunoașterea tipurilor de pajiști, a metodelor de îmbunătățire a acestora și de exploatare rațională a lor. În cadrul acestui obiectiv student: [anonimizat], precum și verigile tehnologice specifice acestora;

Cunoașterea sistemelor de utilizare și păstrare a furajelor. În cadrul acestui obiectiv student: [anonimizat], învățare și explicare a fenomenului praticol în raport cu factorii endogeni și exogeni.

Obiective operaționale

să fie activi în orice discuție de pratologie pe probleme teoretice și practice;

să utilizeze bazele de date internaționale specifice domeniului;

să înțeleagă în amănunt tehnologiile de cultură și metodele de exploatare rațională și păstrare a furajelor;

să acumuleze cunoștințele necesare.

Manualul respectă metodologia propusă procesului de instruire în sistemul ID și face apel la utilizarea unor materiale didactice corespunzător concepute și realizate pentru asigurarea unei pregătiri eficiente.

[anonimizat], [anonimizat], organizarea sarcinilor de lucru, elemente aplicative pentru clarificarea si consolidarea cunoștințelor, teste de autoevaluare, recomandări bibliografice și teme de control.

Suportul tutorial, este derulat pentru ID prin mijloace de comunicare bidirecționale si completat periodic cu sesiuni asistate față în față, sunt parte integrantă a procesului de pregătire aferentă fiecărei discipline din planul de învățământ.

Pentru consultarea suplimentară a unor titluri de referință, Facultatea de Științe Agricole, Industrie Alimentară și Protecția Mediului, asigură condiții de documentare prin bibliotecile proprii, prin Biblioteca Universității „Lucian Blaga” din Sibiu sau prin punctele de documentare organizate la centrele teritoriale.

Prin mijloace și metode pedagogice specifice, studenții sunt stimulați să-și asume responsabilitatea propriei pregătiri, pas cu pas către examinarea finală.

Subliniem că lucrarea de față este inspirată, în ceea ce privește elementele științifice, din lucrările magistrale ale cunoscutului Profesor universitar Alexandru MOISUC al Facultății de Agricultură din cadrul USAMVB, Timișoara care au fost adaptate specific, în partea de metodologia prezentării informației pentru ID facilitând studenților interesați să descopere tainele praatologiei.

Cunoștințe preliminare

Pratologia este o materie care poate fi pe deplin înțeleasă și studiată în baza cunoștințelor acumulate în materii ale anilor I, II, III (botanică, informatică, matematică, agrochimie, fiziologie vegetală, agrotehnică, pedologie, fitotehnie, genetică vegetală), ale căror noțiuni trebuiesc recapitulate de către studenți pentru o mai bună înțelegere a unor unități de studiu. Pentru a se asigura coerența și consistența procesului de învățare este impusă studentului completarea unui chestionar de evaluare inițială prezentat la prima întâlnire față în față – acesta fiind disponibil și on line. În cadrul chestionarului se vor regăsi o serie de întrebări care fac conexiunea cu disciplinele studiate anterior și menționate deja mai sus – care vor fi importante pentru înțelegerea practicii praticole moderne. În cazul în care studentul nu este apt să răspundă la chestionar în teremen de 30 de minute pentru care trebuie să obțină nota minimă de 7 acesta nu poate fi considerat suficient de pregătit pentru a se integra ulterior unităților de studiu cu cerințele impuse de 3 ore fiecare.

2.3. Conținutul materialului de studiu. Organizarea pe unități de studiu

În ceea ce privește procesul de dimensionare a unităților de învățare sau a modulelor ori temelor specifice, subliniem că în acest scop au fost respectate normele specifice dezvoltate pentru asigurarea capacității de concentrare în studiul individual. Astfel, timpul alocat acestor teme nu depășește în cazul acestui domeniu trei ore ținând cont de limbajul extrem de specializat și de gradul de abstractizare extrem de complex al pratologiei.

În ceea ce privește forma de prezentare a materialelor didactice alătură textului, imagini sugestive, adrese de internet cu imagini, filme sau scheme concludente precum și bibliografie recomandată ce ajută la însușirea sistematică a cunostințelor minimale necesare în modulele de studiu.

Subliniem că Manualul este proiectat corespunzător obiectivelor declarate în programa analitică, acesta conținând o prezentare preliminară a rezultatelor așteptate și a competențelor dobândite prin însusirea conținutului care este divizat în module (capitole), lecții (teme) și unități de studiu (subteme) care facilitează învățarea graduală si structurată.

Subiectele tratate sunt prezentate succesiv, pas cu pas sau secvențial, fiecare modul fiind constituit pe baza celor prezentate anterior și cu referire la acestea.

Prima parte este dedicată conceptului de pajiște .

2.4. Recomandări de studiu

Studentul are obligativitatea de a citi cu atenție instrucțiunile specifice pregătirii pentru învățământul la distanță și în acest sens subliniem necesitatea conștientizării că orice unitate de studiu este construită în așa manieră încât să poată fi ușor abordată după evaluarea cunoștințelor necesare preliminare unității de studiu în cauză.

Studentul este instruit să parcurgă cu cea mai mare atenție elementele teoretice și să ia în serios sarcinile de învățare care vor sta la baza procesului de autoevaluare aflat în chestionarului fiecărei unități de învățare.

Unitățile de învățare sunt interconectate: trecerea la următoarea unitate de învățare nu poate fi dobândită dacă acesta nu o parcurge pe cea anterioară astfel încât la finalul acestui material – studentul poate avea satisfacția că a parcurs cu foarte mare randament procesul de învățare și poate avea cele mai bune șanse pentru promovarea examenului de pratologie.

Sunt prezentate recomandări bibliografice clare pentru studenții care doresc informații suplimentare pentru îmbogățirea bagajului de cunoștințe.

În funcție de disponibilitatea studentului acesta poate parcurge materia așa cum este ea prezentată sau dacă dorește mai mult are la dispoziție literatura bibliografică suplimentară. Odată conștinetizată îndeplinirea acestor sarcini, studentul poate să înceapă parcurgerea unităților de studiu – fiecare dintre acestea având alocată o perioadă de studiu de 3 ore.

În final menționăm că Pratologia, este extrem de provocatoare pentru a fi prezentată în format ID datorită complexității problemelor abordate. Prin parcurgerea integrală a acestui material de studiu, studenții ID au competențele necesare să poată răspunde unor întrebări esențiale din acest domeniu fascinant, să fie pregătiți să aplice cunoștințele acumulate în cele mai bune practici din agricultură după absolvirea facultății.

2.5. Recomandări privind evaluarea

Acest material de studiu cuprinde conform recomandărilor “Ghidului de elaborare a materialelor de studiu pentru învățământul la distanță și învățământul cu frevență redusă” elaborat în cadrul proiectului POSDRU/ 86/1.2/S/61878 în cursul anului 2011, în mod obligatoriu activități de evaluare pe parcurs pentru fiecare unitate de studiu necesare pentru aprecierea nivelului de dobândire a competențelor specificate prin obiectivele disciplinei. Parcurgerea acestor teste de evaluare pe parcurs sunt absolut necesare studenților ajutându-i să-și corecteze erorile și să-și conștientizeze lipsurile. Astfel, ele constituie un factor important care motivează continuarea studiilor. Evaluarea cunoștiințelor are două componente obligatorii: una formativă prin sarcinile de învățare și testele de autoevaluare și una sumativă prin lucrările de verificare și evaluarea finală. Practic studenții au de parcurs lucrări de verificare pentru fiecare subiect din cadrul unităților de studiu conform cuprinsului iar predarea acestora se va realiza conform calendarului disciplinei. Transmiterea lucrărilor de verificare se va realiza on line și contribuie cu 30% la aprecierea notei finale.

De reținut! Testele de autevaluare se găsesc în cuprinsul unităților de studiu și au răspunsuri sau indicații de rezolvare într-un capitol special, plasat la sfârșitul materialului de studiu. În acest capitol final studentul este avizat asupra evaluării și examenului final, incluzând informații utile despre planificarea în sesiunea de examene conform calendarului disciplinei, tipul și numărul probelor.

3. Test de evaluare inițială

Înainte de parcurgerea acestui material de studiu studenții sunt invitați să se asigure că recapitulează unitățile de studiu cu următoarele subiecte:

agrochimie – rolul și influența îngrățămontelor chimice în refacerea și întreținerea pajiștilor;

fiziologia plantelor – studiul proceselor fundamentale ale vieții plantelor, precum: nutriția plantelor, creșterea, dezvoltarea etc. și a capacității de adaptare la condiții noi de viață, respectiv a interacțiunii dintre organism și mediul său.

genetica – glucide – riboza și dezoxiriboza, protide – aminoacizi, legătura peptidică și structurile primară, secundară terțiară și cuaternară, acizi nucleici generalități;

matematică – combinații matematice;

informatică – noțiuni de bază;

botanică – caracteristicile botanice ale plantelor furajere;

agrotehnică – cerințele plantelor furajere față de factorii de vegetație.

genetică – corelarea cerințelor cu genetica

fitotehnie – tehnologii de cultură

În încheiere, recomandăm studenților să se asigure că parcurg testele de autoevaluare pentru materiile și capitolele descrise mai sus în așa măsură încât să obțină nota minimă 7 pentru fiecare disciplină enunțată.

Doar în baza unei autoevaluări corespunzătoare studentul va avea abilitatea să înțeleagă și să parcurgă în timp util materialul de studiu propus la pratologie.

4.1. Unitate de studiu nr. 1. Pajiștile și locul lor în producția agricolă

4.1.1. Cuprins

4.1.2. Introducere

Pajiștea reprezintă o suprafață de teren ocupată cu vegetație ierboasă permanentă, alcătuită din specii ce aparțin mai multor familii de plante, dintre care fiyiologia plantelor

și leguminoasele perene. Pajiștile aparțin din punct de vedere al clasificării ecologico-fizionomică, comunităților erbacee terestre (ELLENBERG, MüLER-DOMBOIS, 1967).

Cunoștințe preliminare

Pentru parcurgerea acestei unități de studiu studenții au nevoie de cunoștințe de botanică, agrotehnică, fiziologie vegetală și fitotehnie, precum și de cunoștințe de genetică vegetală dobândite în decursul anilor I, II și III de studii. Astfel se impune recapitularea botanicii, agrotehnicii și fiziologiei vegetale pentru a înțelege mai bine mecanismele prin care se poate asigura un microclimet favorabil dezvoltării plantelor din pajiști.

Resurse necesare și recomandări de studiu

Cursurile de fiziologie vegetală, botanică, agrotehnică, fitotehnie, genetică vegetală la care se adaugă ca lectură științifică următoarele tratate și manuale disponibile în Biblioteca Universității Lucian Blaga din Sibiu:

Samfira, I., Moisuc, A., 2007, Ecopratotehnica. Editura Eurobit, Timișoara.

Ciocârlan, V., 2000. Flora Ilustrată a României – Pteridophyta și Spermatophyta. Editura Ceres, București.

Berca M., 2011. Agrotehnică, Transformarea modernă a Agriculturii. Editura Ceres, București.

Durata de studiu: 3 ore

4.1.3. Obiective operaționale ale unității de studiu

Cunoașterea principalelor tipuri de pajiști și a particularităților acestora.

Înțelegerea diferențelor de compoziție floristică dintre tipurile de pajiști.

Cunoașterea principalelor caracteristici ale ecosistemului pajiște.

Cunoașterea factorilor care influențează vegetația pajiștilor.

4.1.4. Subiect nr. 1. Pajiștea și locul ei în producția agricolă

Aspecte teoretice

Știința care studiază pajiștea ca ecosistem poartă denumirea de pratologie. Partea aplicativă a pratologiei, care studiază metodele și tehnologiile de cultură precum și folosirea științifică a pajiștilor poartă denumirea de pratotehnică sau praticultură. După locul și modul cum s-au instalat, sau au fost instalate pajiștile, sunt de mai multe categorii.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

În prima categorie se situează pajiștile naturale. Acestea sunt acele pajiști în care vegetația ierboasă s-a instalat spontan. Această noțiune este foarte cuprinzătoare încadrând o multitudine de tipuri de pajiști, atât cele care s-au instalat și dezvoltat paralel cu procesul de pedogeneză, cât și acelea care au luat locul unor alte forme de vegetație. Din acestea rezultă și primul mod de clasificare a pajiștilor naturale și anume, pajiști primare și pajiști secundare. La acestea se adaugă pajiștile temporare.

Pajiștea naturală primară este reprezentată de vegetația ierboasă instalată direct pe roca mamă și care se află în diferite stadii de evoluție. Aceste pajiști sunt răspândite în acele zone ale globului unde unul sau mai mulți factori ecologici (regim hidric sau termic de exemplu), nu au permis formarea pădurilor. Astfel de pajiști se întâlnesc pe toate continentele, cele mai caracteristice fiind pajiștile alpine (pe munții înalți), de stepă (Europa), tundra (Asia), savana (Africa), câmpiile australe (Australia). În România există puține astfel de pajiști. Suprafețe mici sunt în ochiurile de stepă din S-E țării și mai mari în zona alpină (pajiști, alpine) în total însumând 100.000 ha.

Pajiștile naturale secundare deși se numesc așa, ele sunt rezultatul intervenției omului. Se numesc naturale pentru că vegetația s-a instalat spontan. În timp majoritatea acestor pajiști au apărut în jurul așezărilor rurale în urma defrișării pădurilor. Ca atare ele trebuiesc întreținute, deci trebuie să se găsească sub controlul omului. În caz contrar se revine la vegetația inițială. Pajiștile naturale secundare își pot avea originea și din abandonarea terenurilor arabile. Astfel de terenuri în România sunt numeroase mai ales în zona dealurilor (de exemplu podișul Lipovei) dar și în unele zone de șes. Pajiștile naturale secundare apărute în urma defrișării pădurilor sau cele din zona de deal apărute prin abandonarea terenurilor arabile sunt mai productive decât pajiștile naturale primare, datorită unui regim hidric mai bun. Suprafețele ocupate în România cu pajiști naturale secundare trec de 4,5 milioane hectare. Toate suprafețele pe care există vegetație ierboasă permanentă, indiferent de origine, au fost denumite pajiști permanente.

Pajiști temporare (pajiști artificiale, pajiști semănate) sunt pajiști create de om pentru o durată determinată (1-6 ani). Pe unele suprafețe de teren (arabil), după executarea unor lucrări specifice plantelor de cultură (arat, fertilizat, pregătit pat germinativ), se seamănă un amestec de ierburi perene, rezultând pajiștile temporare. Tot pajiște temporară este și aceea pe care omul o înființează în locul pajiștilor permanente degradate. În funcție de modul de folosire pajiștile sunt de două feluri: pășuni și fânețe. Această clasificare se referă la modul de bază în care sunt folosite pajiștile pentru că și pășunile pot fi cosite și fânețele pot fi pășunate.

Există pajiști, cum sunt cele din regiunile alpine și din unele regiuni de munte, care se folosesc exclusiv prin pășunat, cum există suprafețe, în special în zona colinară, care sunt folosite exclusiv prin cosit (BĂRBULESCU, 1971). Dar, mari suprafețe de pajiști se folosesc mixt, adică prin pășunat și prin cosit, în alternanță, în funcție de necesarul de furaj din gospodărie. Sistemul de folosire prin alternanță cosit-pășunat este cel mai recomandat.

Pajiștea, fiind unul din principalele ecosisteme ale Terrei, este limpede că trebuie să prezinte atât importanță economică cât și ecologică. Pornind de la imensele suprafețe ocupate cu pajiști pe glob și de la potențialul acestora de producție, este clar că ele constituie o rezervă enormă de hrană pentru omenirea viitoare. Sintetizând putem conchide că marea importanță a pajiștilor se datorește faptului că:

-sunt o sursă de hrană pentru animalele domestice, mare parte din hrana acestora trebuind să fie asigurată de pajiști. Dacă luăm exemplul României, pe cele aproape 5 milioane ha, s-ar putea crește 10 milioane, mult peste ce există la ora actuală. Pajiștea ar trebui, cu excepția concentratelor, să asigure în totalitate hrana bovinelor și ovinelor.

-sunt habitat și sursă de hrană pentru animalele sălbatice. Majoritatea animalelor terestre, indiferent de poziția lor în lanțul trofic, își au sursa primară de hrană în iarba pajiștilor. De aceea putem considera pajiștea ca unul din puținele ecosisteme ce asigură supraviețuirea și perpetuarea multor specii sălbatice. Strânsa legătură între pajiști și animalele sălbatice este ilustrată și prin faptul că denumirea unor plante este legată de animale. Astfel amintim iarba cerbilor (Cynosurus cristatus), iarba bizonilor (Buchloe dactyloides), iarba elefanților (Pennisetum purpureum) iarba cangurului (Themedo australis) ș.a.m.d.

-este un mijloc eficace de prevenire și combatere a eroziunii. Pământul acoperit cu iarbă are o capacitate mult mai mare de a reține apa. În zonele afectate de eroziune, este mai mult decât utilă prezența unor pajiști bine închegate pentru prevenirea și combaterea fenomenului;

-mijloc de îmbunătățire a structurii și fertilității solului. Se cunoaște faptul că sub țelina pajiștilor primare s-au format cele mai fertile soluri, aceasta datorită atât rădăcinilor ierburilor care, fasciculare fiind, leagă particulele de sol în agregate, îmbogățindu-le în substanțe organice, cât și a bacteriilor fixatoare de azot din nodozitățile leguminoaselor care îmbogățind solul în azot, sporesc fertilitatea acestuia. Se apreciază astfel că prezența leguminoaselor, în special a speciei Trifolium repens, în compoziția floristică a pajiștilor, aduce un aport substanțial de azot fixat simbiotic.

O altă direcție în care pajiștilor permanente le revine un rol deosebit este aceea a ocrotirii naturii. DORST (1970) spunea că „ocrotirea naturii și a resurselor sale este de fapt ocrotirea omului împotriva unora din acțiunile sale”. Relieful foarte variat, în care se găsesc amplasate pajiștile din România, face ca nu peste tot să existe condiții de folosire intensivă a acestora, fapt pentru care pajiștile poliflore trebuiesc folosite extensiv, ele având și un rol deosebit în dezvoltarea apiculturii. În același context trebuie avut în vedere ca fertilizarea aplicată pajiștilor să se mențină la nivelul la care nu este dăunătoare solului (prin acidifiere) și nici animalelor (nitrați în nutreț). Noul concept al agriculturii biologice are la bază tocmai obținerea de produse animaliere de la acele animale care au fost furajate pe pajiștile pe care nu s-au aplicat nici un fel de pesticide, îngrășăminte minerale sau orice altă substanță chimică. Că este posibil acest lucru, o demonstrează cele aproximativ 40.000 ha de „fânețe grase” care sunt ciclic fertilizate cu îngrășăminte organice și a căror producție este de peste 10 t fân/ha. Pe glob pajiștile ocupă 23 % din suprafața uscată a Terrei. Aceasta însemnă, în cifre absolute, peste 3 miliarde hectare, suprafață ce este de aproximativ două ori mai mare decât suprafața ocupată de terenuri arabile. O succintă trecere în revistă a acestor date este cuprinsă în tabelul 1.1.

Tabelul 1.1. Suprafața ocupată cu pajiști pe diferite continente (mii ha)

Din datele cuprinse în tabel se constată că în valoare absolută suprafețele cele mai mari ocupate de pășune sunt în Africa (aproape 800 milioane ha) iar în valoare relativă și Australia și Oceania (aproape 56 % din suprafața uscatului).

Studiind repartizarea suprafețelor cu pajiști în diferite țări din Europa se constată că în Austria, Irlanda, Grecia, Anglia acestea depășesc suprafața arabilă.

În alte țări ca: Spania, Franța, ele sunt situate între 50-75 % din suprafața arabilă, iar în Polonia, Italia suprafețele ocupate cu pajiști sunt foarte restrânse (tabelul 1.2).

Tabelul 1.2. Suprafețele ocupate cu pajiște în diferite țări din Europa (% față de arabil)

În România suprafața pajiștilor permanente este de 4,872 mil. ha din care 3,378 mil.ha sunt pășuni și 1,494 mil.ha sunt fânețe. Aceasta reprezintă 20,4 % față de suprafața totală a țării, 21,2 % din uscatul țării și 32,9 % din suprafața agricolă.

Repartizarea teritorială (sau pe județe) a pajiștilor în România este foarte diferită în sensul că în zonele exclusiv de șes (Călărași, Teleorman, Ialomița) suprafețele sunt foarte mici pe când în zonele de deal și munte (Caraș-Severin, Hunedoara, Sibiu, Bistrița-Năsăud ș.a.m.d.) suprafețele ocupate cu pajiști sunt mult mai mari. În valori absolute cele mai mici suprafețe sunt în Călărași (6.199 ha) și cele mai mari în Harghita (312.214 ha).

Importanța pajiștilor

Pajiștea, fiind unul din principalele ecosisteme ale Terrei, este limpede că trebuie să prezinte atât importanță economică cât și ecologică.

Pornind de la imensele suprafețe ocupate cu pajiști pe glob și de la potențialul acestora de producție, este clar că ele constituie o rezervă enormă de hrană pentru omenirea viitoare.

Sintetizând putem conchide că marea importanță a pajiștilor se datorește faptului că:

-sunt o sursă de hrană pentru animalele domestice, mare parte din hrana acestora trebuind să fie asigurată de pajiști. Dacă luăm exemplul României, pe cele aproape 5 milioane ha, s-ar putea crește 10 milioane, mult peste ce există la ora actuală. Pajiștea ar trebui, cu excepția concentratelor, să asigure în totalitate hrana bovinelor și ovinelor. Furajul obținut prin pășunatul ierbii este indiscutabil cel mai ieftin;

-sunt habitat și sursă de hrană pentru animalele sălbatice. Majoritatea animalelor terestre, indiferent de poziția lor în lanțul trofic, își au sursa primară de hrană în iarba pajiștilor. De aceea putem considera pajiștea ca unul din puținele ecosisteme ce asigură supraviețuirea și perpetuarea multor specii sălbatice. Strânsa legătură între pajiști și animalele sălbatice este ilustrată și prin faptul că denumirea unor plante este legată de animale. Astfel amintim iarba cerbilor (Cynosurus cristatus), iarba bizonilor (Buchloe dactyloides), iarba elefanților (Pennisetum purpureum) iarba cangurului (Themedo australis) ș.a.m.d.

-este un mijloc eficace de prevenire și combatere a eroziunii. Pământul acoperit cu iarbă are o capacitate mult mai mare de a reține apa. Ca atare, în zonele afectate de eroziune, este mai mult decât utilă prezența unor pajiști bine închegate pentru prevenirea și combaterea acestui fenomen;

-mijloc de îmbunătățire a structurii și fertilității solului. Se cunoaște faptul că sub țelina pajiștilor primare s-au format cele mai fertile soluri, aceasta datorită atât rădăcinilor ierburilor care, fasciculare fiind, leagă particulele de sol în agregate, îmbogățindu-le în substanțe organice, cât și a bacteriilor fixatoare de azot din nodozitățile leguminoaselor care îmbogățind solul în azot, sporesc fertilitatea acestuia.

Se apreciază astfel că prezența leguminoaselor, în special a speciei Trifolium repens, în compoziția floristică a pajiștilor, aduce un aport substanțial de azot fixat simbiotic.

O altă direcție în care pajiștilor permanente le revine un rol deosebit este aceea a ocrotirii naturii. DORST (1970) spunea că „ocrotirea naturii și a resurselor sale este de fapt ocrotirea omului împotriva unora din acțiunile sale”. În acest sens în România există rezervațiile naturale pe o serie de pajiști cum ar fi: fânețele seculare de la Bosanci (Suceava), Valea lui Daniel (Iași), Zăul de Câmpie (Mureș), Suatu (Cluj) etc. Relieful foarte variat, în care se găsesc amplasate pajiștile din România, face ca nu peste tot să existe condiții de folosire intensivă a acestora, fapt pentru care pajiștile poliflore trebuiesc folosite extensiv, ele având și un rol deosebit în dezvoltarea apiculturii. În același context trebuie avut în vedere ca fertilizarea aplicată pajiștilor să se mențină la nivelul la care nu este dăunătoare solului (prin acidifiere) și nici animalelor (nitrați în nutreț). Noul concept al agriculturii biologice are la bază tocmai obținerea de produse animaliere de la acele animale care au fost furajate pe pajiștile pe care nu s-au aplicat nici un fel de pesticide, îngrășăminte minerale sau orice altă substanță chimică. Că este posibil acest lucru, o demonstrează cele aproximativ 40.000 ha de „fânețe grase” care sunt ciclic fertilizate cu îngrășăminte organice și a căror producție este de peste 10 t fân/ha.

Rezumatul subiectului

Pajiștea, este unul din principalele ecosisteme ale Terrei și prezintă atât importanță economică cât și ecologică. Pornind de la imensele suprafețe ocupate cu pajiști pe glob și de la potențialul acestora de producție, este clar că ele constituie o rezervă enormă de hrană pentru omenirea viitoare.

Sarcini de învățare

Enumerați și descrieți principalele tipuri de pajiști; Arătați importanța acestora; v

4.1.5. Rezumatul unității de studiu, cuvinte cheie

Rezumatul unității de studiu

În această unitate de studiu studentul se familiarizează cu noțiunea de pajiște și înțelege care sunt argumentele care stau la baza clasificării lor. Unitatea de studiu oferă elemente teoretice și istorice care au stat la baza elucidării clasificării pajiștilor. De asemenea, oferă informațiile necesare pentru înțelegerea procesului de clasificare a pajiștilor. Studentul este familiarizat treptat cu terminologia utilizată. Toate aceste elemente le va învăța printr-un proces step by step în cadrul celor două subiecte tratate specific, fiecare dintre acestea fiind condensată într-un scurt rezumat.

Cuvinte cheie: pajiște, specii, plante, fertilitate, sol, natural, temporar, ecosistem, agroecosistem, factori, biotic, abiotic, reziliență, fluctuații.

4.1.6. Test de autoevaluare

Ce este pajiștea, și cum se numește știința care studiază pajiștea?

Definiți și clasificați pajiștile naturale.

Definiți și clasificați pajiștile temporare.

Care sunt modurile de folosire a pajiștilor?

4.1.7. Concluzii

Studentul trebuie să răspundă la toate întrebările din cadrul testului de autoevaluare în termen de maxim 20 minute. Dacă îl depășește testul se reia. Odată îndeplinită această condiție studentul poate trece la următoarea unitate de studiu și poate fi apt pentru activități de evaluare ulterioară din partea profesorului. Promovarea acestei unități de studiu va sprijini studentul în abordarea următoarei unități de studiu.

Bibliografie obligatorie

Ciortea, G., Moisuc, A., Pompilica Iagăru, 2005. Producerea și păstrarea furajelor, Editura Alma Mater, Sibiu.

Samfira I., Moisuc A., 2007. Ecopratotehnica, Editura Eurobit, Timișoara.

4.2. Subiect nr. 2. Agroecosistemul furajer

4.2.1. Cuprins

4.2.2. Introducere

Speciile ce alcătuiesc pajiștea sunt foarte diferite, la aceste specii trebuie adăugate microorganismele și fauna. Cu alte cuvinte, este o asociație de viețuitoare care este rodul conviețuirii acestora, în decursul anilor, în anumite condiții pedo-climatice. Între indivizii unor specii, între diferite specii, între regnul vegetal și cel animal există o serie de acțiuni și interacțiuni care fac pajiștea să fie un ecosistem.

Cunoștințe preliminare

Pentru parcurgerea acestei unități de studiu studenții au nevoie de cunoștințe de botanică, agrotehnică, fiziologie vegetală și fitotehnie, precum și de cunoștințe de genetică vegetală dobândite în decursul anilor I, II și III de studii. Astfel se impune recapitularea botanicii, agrotehnicii și fiziologiei vegetale pentru a înțelege mai bine mecanismele prin care se poate asigura un microclimet favorabil dezvoltării plantelor din pajiști.

Resurse necesare și recomandări de studiu

Cursurile de fiziologie vegetală, botanică, agrotehnică, fitotehnie, genetică vegetală la care se adaugă ca lectură științifică următoarele tratate și manuale disponibile în Biblioteca Universității Lucian Blaga din Sibiu:

Samfira, I., Moisuc, A., 2007, Ecopratotehnica. Editura Eurobit, Timișoara.

Ciocârlan, V., 2000. Flora Ilustrată a României – Pteridophyta și Spermatophyta. Editura Ceres, București.

Berca M., 2011. Agrotehnică, Transformarea modernă a Agriculturii. Editura Ceres, București.

Durata de studiu: 3 ore

4.2.3. Obiective operaționale ale unității de studiu

Cunoașterea principalelor caracteristici ale ecosistemului pajiște.

Cunoașterea factorilor care influențează vegetația pajiștilor.

4.2.4. Subiect nr. 1. Agroecosistemul furajer

Aspecte teoretice

Ecosistemul, după cum arată COSTE (1983), este unitatea de bază a naturii vii integrând într-un tot unitar biotopul și biocenoza corespunzătoare. Clasificarea ecosistemelor se face din mai multe puncte de vedere. O primă astfel de clasificare este aceea care împarte ecosistemele în: ecosisteme majore, în care se realizează sinteze de materie organică de către producători și, ecosisteme minore în care materia organică provine din alte ecosisteme. În activitate sa de cultivare a plantelor, omul creează o serie de biocenoze pe biotopuri specifice. Acestea poartă numele de fitocenoze, respectiv de ecosisteme artificiale (agroecosisteme), așa că putem spune că există ecosisteme naturale și agroecosisteme. În funcție de substratul pe care sau în care activează, ecosistemele sunt terestre și acvatice. Cea mai complexă clasificare a ecosistemelor este cea pe baza criteriului energetic. Principalele ecosisteme terestre sunt pădurea, tufărișul și pajiștea. Dintre acestea pajiștea naturală primară s-a instalat spontan pe roca mamă paralel cu desfășurarea procesului de pedogeneză. În comparație cu celelalte agroecosisteme, agroecosistemul de pajiște este cel cu cea mai mare complexitate, cu structura cea mai complexă și în același timp cel mai puțin controlat de om.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Ecosistemul este o unitate funcțională cu dimensiuni variabile. Astfel, un ecosistem poate fi o pajiște (care poate fi mai mare sau mai mică), o grădină, un ocean. Cea mai complexă clasificare a ecosistemelor este cea pe baza criteriului energetic. Principalele ecosisteme terestre sunt pădurea, tufărișul și pajiștea. Dintre acestea pajiștea naturală primară s-a instalat spontan pe roca mamă paralel cu desfășurarea procesului de pedogeneză. În comparație cu celelalte agroecosisteme, agroecosistemul de pajiște este cel cu cea mai mare complexitate, cu structura cea mai complexă și în același timp cel mai puțin controlat de om. La extremitatea opusă se află serele, unde controlul mediului fizic este foarte simplu. Între aceste două extreme se găsesc printre altele pajiștile temporare și culturile furajere intensive. Diferența esențială între agroecosisteme și ecosistemele naturale este autoorganizarea (PUIA și colab., 2001). Menținerea ecosistemului se datorează evoluției celor trei fluxuri fundamentale, și anume, de energie, de substanță și de informație.

Fluxul de energie. Energia este preluată de la o sursă externă care străbate întreg ecosistemul și care constituie unul din factorii esențiali ai desfășurării activității ecosistemului, ai asigurării integrității lui. Sursa de energie este energia solară captată și acumulată de plante. Fluxul de energie este unidirecțional.

Fluxul de substanță

Se realizează ciclic prin trecerea materiei de la un nivel trofic la altul. Prin această trecere se realizează circuitele bio-geo-chimice ale elementelor în natură.

Principiul acestui circuit se bazează pe faptul că substanțele chimice sunt preluate din sol sau din aer de către plante și înglobate în propria substanță. De aici prin consum ele sunt preluate de nivelurile trofice superioare, ajungând a fi retransformate în substanțe minerale ca efect al activității descompunătorilor. Circuitul substanțelor nutritive dintr-o pajiște este redat sintetic în figura 2.1.

Fig.2.1. Circuitul substanțelor nutritive într-o pășune (MOISUC și colab., 2001)

Într-o pajiște în care produsele de fotosinteză sunt consumate de animale și produsele animaliere sunt transportate în alte părți (la consumatorii secundari – omul) este evidentă sărăcirea în substanțe nutritive și ca atare scăderea nivelului circuitului de substanță, implicit a producției pajiștii. De aceea omul, prin îngrășămintele organice și minerale intervine amplificând circuitul lor.

Fluxul de informație

Este de asemenea prezent în ecosistemul de pajiște. Ecosistemul natural se bazează pe un echilibru între consumatori, astfel realizat încât i se menține stabilitatea. Informația circulă de la producător la consumator și invers, reglând astfel cantitatea acestora pe baza principiilor ciberneticii (feed-back). Datorită acestui mecanism o biocenoză cu cât este mai complexă cu atât este mai stabilă. Situația se schimbă pe pajiștile permanente, pe care intervine omul, prin faptul că el aduce consumatorii. De aceea trebuie să cunoască date certe asupra cantității de producători, iar cantitatea de consumatori să corespundă masei vegetative existente. Ca atare omul trebuie să aibă intervenții corespunzătoare, în caz contrar ecosistemul se degradează. Tocmai acest flux de informație este obiectul disciplinei noastre. Cele mai valoroase informații, legate de ecosistem, se obțin pe baza studierii relațiilor, lanțurilor și structurii trofice. În ecosistemul pajiște se consideră că există patru compartimente principale și anume, atmosfera, solul, biomasa vegetală primară, consumatorii și descompunătorii (fig.2.3). Din atmosferă se preiau o serie de elemente ce intră în alcătuirea viețuitoarelor (N, O, H, CO2, H2O, etc.), iar din sol, de asemenea apa și elementele nutritive, solul servind ca suport. Prin fotosinteză rezultă biomasa vegetală primară care este preluată de consumatori și descompunători.

Structura trofică a ecosistemelor de pajiște. Cele mai valoroase informații legate de ecosisteme se obțin pe baza studierii relațiilor, lanțurilor și structurii trofice. Acestea permit stabilirea legăturilor dintre viețuitoare, permit determinarea modului în care are loc circuitul energiei, substanței și informației în ecosistem. PUIA și SORAN (1978) defineau lanțul trofic ca modalitate de transfer a energiei chimice potențiale, inclusă în substanțele organice sintetizate de plantele verzi, grupelor de organisme heterotrofe prin consumatorii succesivi.

Într-un ecosistem existând mai multe tipuri de consumatori primari și secundari, există mai multe lanțuri trofice, deci o rețea trofică. Indiferent de care lanț trofic este vorba plantele din pajiști reprezintă nivelul producătorilor. Activitatea lor are ca rezultat stocarea de energie și eliberarea de oxigen. Celelalte grupe de viețuitoare sunt total dependente, atât de energia stocată, cât și de oxigenul eliberat. Într-o pajiște plantele verzi reprezintă cantitativ peste 90 % din întreaga biomasă. Substanțele organice acumulate în plante servesc ca hrană atât insectelor fitofage, cât și animalelor superioare, domestice sau sălbatice, iar o parte din ele ajung direct la descompunători. Deci insectele fitofage și animalele erbivore constituie al doilea nivel al lanțului trofic, cunoscut sub numele de consumatori primari. Biomasa acestora reprezintă 2-8 % din biomasa întregului ecosistem, deci randamentul de convertire al energiei acumulate în producători este foarte mic.

În cazul pajiștilor consumatorul secundar este omul. O parte din substanță rămâne în circuit prin dejecții sau resturile organice ale plantelor și care sunt preluate de către descompunători. Aceștia descompun substanțele în elemente reciclabile preluate de către plante și astfel sunt redate circuitului, asigurând funcționarea ecosistemului.

Fig.2.2. Organizarea ecosistemului de pajiște pășunată

Factorii care influențează vegetația pajiștilor

Biocenozele din pajiști au luat naștere sub influența unei serii de factori. Totalitatea elementelor constitutive ale mediului fizic și biotic care determină constituirea și evoluția ecosistemelor din pajiști, poartă denumirea de factori ecologici. În funcție de originea lor factorii ecologici sunt: factori abiotici și factori biotici.

Factorii abiotici sunt, la rândul lor, de mai multe tipuri și anume, factori climatici, factori edafici, factori orografici.

Factori biotici sunt reprezentați de interacțiunile ce apar între populațiile de plante, animale și microorganisme.

Factorii abiotici

Factori climatici

Clima, prin toate elementele sale constituente are o influență hotărâtoare asupra vegetației din pajiști. De aceea se vor analiza pe rând fiecare din elementele ei.

Lumina reprezintă sursa primară de energie. De aceea, cu cât timpul de iluminat (fotoperiodism) și cantitatea de lumină ce cade pe unitatea de suprafață este mai mare, cu atât și potențialitatea de a acumula o cantitate mai mare de substanță organică este mai mare.

Temperatura este implicată în toate procesele fundamentale ce se petrec în organismele vii, fiecare proces fiziologic având un optim, un minim și un maxim între care se desfășoară. Procesele de fotosinteză la plantele din pajiști încep la temperaturi de + 5 oC. Acolo unde temperatura nu scade sub această limită, iarba crește tot timpul anului, viteza ei de creștere fiind limitată de alți factori. Fiecare proces se desfășoară, cel mai bine, la o anumită temperatură optimă, dar mai important este temperatura minimă și eventual maximă, ele delimitând răspândirea diferitelor specii în pajiști.

Aerul este de mare însemnătate știut fiind faptul că plantele au nevoie de bioxid de carbon și oxigen, ele participând la fotosinteză și respectiv respirație. De asemenea, mișcările aerului (vânturile) au o deosebită acțiune chiar dacă nu direct ci prin influența celorlalți factori ecologici (cum ar fi de exemplu umiditatea).

Apa are un rol deosebit de important, regimul de precipitații având un rol hotărâtor. În funcție de regimul hidric se diferențiază foarte multe tipuri de pajiști, regimul hidric fiind acela care determină apariția pajiștilor naturale primare. După exigențele față de apă plantele din pajiști se împart în trei grupe principale higrofite (în zonele umede), mezofite (în zonele cu umiditate moderată) și xerofite (în zonele uscate).

Factorii edafici

Solul, ca mediu de existență a vegetației are un rol deosebit de important, el punând la dispoziția plantelor elementele nutritive și apa. Solul este de fapt o rezultantă a interacțiunii dintre roca mamă, factorii climatici și vegetația instalată aici. Fiecare specie se dezvoltă doar în anumite limite ale pH-ului. Deci pH-ul solului determină existența unor anumite specii în covorul vegetal. O modificare mică a pH-ului în afara limitelor de toleranță ale unei anumite specii duce la dispariția speciei respective. Astfel există plante indicatoare de soluri acide (Nardus stricta, Dechampsia flexuosa, Luzula albida) sau altele indicatoare de soluri alcaline (Puccinelia distans, Lotus tenuis).

Sub aspectul bogăției de elemente nutritive, pe solurile fertile cresc plante eutrofe (Lolium perenne, Dactylis glomerata, Trifolium repens, Trifolium pratense), pe cele cu fertilitate mijlocie plante mezotrofe (Agrostis tenuis, Festuca rubra, Lotus corniculatus) iar pe cele sărace, specii oligotrofe (Nardus stricta, Anthoxanthum odoratum).

Factorii orografici

Influențează vegetația pajiștilor creând mari diferențe în funcție de altitudine și formele de relief. În același timp factorii orografici sunt hotărâtori în privința regimului de precipitații și a celui de temperaturi. În fiecare din aceste forme, în condiții specifice, se instalează anumite specii care caracterizează zona respectivă.

Factori biotici

Populațiile întâlnite într-o pajiște alcătuiesc comunități biotice atașate unui anumit biotop. Aceste comunități se formează și evoluează pe baza unor serii de interacțiuni care se stabilesc între indivizii unei anumite specii și între indivizii diferitelor specii. Toate aceste interacțiuni sunt cunoscute sub denumirea de factori biotici și poartă denumirea de coacții, ele putând fi între indivizii aceleiași specii și atunci se numesc coacții homotipice și între indivizii aparținând diferitelor specii și atunci poată denumirea de coacții heterotipice.

Schimbări care au loc în vegetația pajiștilor

Modificările pe care le suportă o biocenoză pot fi reversibile și ireversibile. Capacitatea unui ecosistem de a suporta oscilații reversibile în jurul unei stări staționare se numește capacitate de reziliență. În cazul în care o modificare care are loc în vegetația unei pajiști, se petrece în limitele capacității de reziliență avem de a face cu o fluctuație, iar în cazul în care modificările depășesc capacitatea de reziliență sunt deci ireversibile, se numesc succesiuni.

Fluctuațiile

Fluctuațiile care se petrec în pajiște se datorează atât factorilor abiotici, fluctuații alogene, cât și factorilor biotici, autogene, și omului, antropogene.

Fluctuații alogene sunt schimbări datorate unor factori ecologici. Sunt cele mai cunoscute și foarte ușor sesizabile. Astfel, sunt cunoscute schimbările fenologice care au caracter sezonier, ele fiind complexe și ciclice în sensul că se petrec anual în decursul fiecărei perioade de vegetație. Astfel, de exemplu, în pajiștile din regiunile secetoase din țara noastră, modificările din vegetație sunt următoarele: primăvara timpuriu domină plantele efemere ce folosesc umiditatea existentă și își termină repede ciclul de viață. La începutul lunii mai ajunge să domine Poa bulbosa, iar la sfârșitul lunii mai, Poa pratensis. La începutul verii domină Cynodon dactylon urmată la mijlocul și sfârșitul verii de alte specii cum ar fi: Artemisia austriaca, Botriochloa ischaemum, Euphorbia cyparisias.

Fluctuațiile autogene sunt cele care se referă la reglarea cibernetică a densității consumatorilor în lanțul trofic al ecosistemelor din pajiști.

Fluctuațiile antropogene sunt numeroase și se datoresc intervenției omului, și ne vom referi la ele într-un subcapitol special.

Rezumatul subiectului

Ecosistemul este o unitate funcțională cu dimensiuni variabile. Astfel, un ecosistem poate fi o pajiște (care poate fi mai mare sau mai mică), o grădină, un ocean.

Intrând în categoria sistemelor, ecosistemul posedă caracteristicile generale ale acestuia și anume de a fi alcătuit din elemente identice sau diferite, unite între ele de acțiuni și interacțiuni reciproce în așa fel încât părțile componente să fie subordonate întregului. Cea mai complexă clasificare a ecosistemelor este cea pe baza criteriului energetic. Principalele ecosisteme terestre sunt pădurea, tufărișul și pajiștea. Dintre acestea pajiștea naturală primară s-a instalat spontan pe roca mamă paralel cu desfășurarea procesului de pedogeneză. În comparație cu celelalte agroecosisteme, agroecosistemul de pajiște este cel cu cea mai mare complexitate, cu structura cea mai complexă și în același timp cel mai puțin controlat de om. La extremitatea opusă se află serele, unde controlul mediului fizic este foarte simplu. Între aceste două extreme se găsesc printre altele pajiștile temporare și culturile furajere intensive. Diferența esențială între agroecosisteme și ecosistemele naturale este autoorganizarea.

Sarcini de învățare

Descrieți agroecosistemul furajer; Enumerați și descrieți factorii care influențează vegetația pajiștilor.

4.2.5. Rezumatul unității de studiu, cuvinte cheie

Rezumatul unității de studiu

În această unitate de studiu studentul se familiarizează cu noțiunea de ecosistem și înțelege care sunt argumentele care stau la baza clasificării lor. Unitatea de studiu oferă elemente teoretice și istorice care au stat la baza elucidării agroecosistemelor. Studentul este familiarizat treptat cu terminologia utilizată. Toate aceste elemente le va învăța printr-un proces step by step în cadrul celor două subiecte tratate specific, fiecare dintre acestea fiind condensată într-un scurt rezumat.

Cuvinte cheie: pajiște, specii, plante, fertilitate, sol, natural, temporar, ecosistem, agroecosistem, factori, biotic, abiotic, reziliență, fluctuații.

4.2.6. Test de autoevaluare

Enumerați principalele tipuri de ecosisteme și caracteristicile lor?

Precizați fluxurile fundamentale din agroecosistemul pajiște.

Enumerați factorii care influențează vegetația pajiștilor.

4.2.7. Concluzii

Studentul trebuie să răspundă la toate întrebările din cadrul testului de autoevaluare în termen de maxim 20 minute. Dacă îl depășește testul se reia. Odată îndeplinită această condiție studentul poate trece la următoarea unitate de studiu și poate fi apt pentru activități de evaluare ulterioară din partea profesorului.

Promovarea acestei unități de studiu va sprijini studentul în abordarea următoarei unități de studiu.

Bibliografie obligatorie

Ciortea, G., Moisuc, A., Pompilica Iagăru, 2005. Producerea și păstrarea furajelor, Editura Alma Mater, Sibiu.

Samfira I., Moisuc A., 2007. Ecopratotehnica, Editura Eurobit, Timișoara.

4.3. Unitate de studiu nr. 3. Gramineele – Particularități biologice, cerințe ecologice, valoare economică, principalele specii, tehnologia de cultură

4.3.1. Cuprins

4.3.2. Introducere

În pajiște vegetația este alcătuită în mare parte din plante perene, plante care prezintă o mare importanță economică. Între aceste plante s-au format asociații caracteristice cu anumite trăsături specifice, cu anumite raporturi între diferite specii și între acestea și condițiile de mediu.

Gramineele se găsesc pe pajiștile din țara noastră într-o gamă foarte diversificată, valoarea lor furajeră oscilând de la bună sau foarte bună consumate cu plăcere de animale până la toxice. Prin constituția și compoziția lor chimică ele au capacitatea de a fi ușor transformate și păstrate ca fân. De asemenea ele se pot foarte bine însiloza sau transforma în semisiloz sau semifân. Constituția biologică fac ca ele să formeze o țelină bine închegată ce are o importanță majoră în protecția solului.

Cunoștințe preliminare

Pentru parcurgerea acestei unități de studiu studenții au nevoie de cunoștințe de botanică, agrotehnică, fiziologie vegetală și fitotehnie, precum și de cunoștințe de genetică vegetală dobândite în decursul anilor I, II și III de studii. Astfel se impune recapitularea botanicii, agrotehnicii și fiziologiei vegetale pentru a înțelege mai bine mecanismele prin care se poate asigura un microclimat favorabil dezvoltării plantelor din pajiști.

Resurse necesare și recomandări de studiu

Cursurile de fiziologie vegetală, botanică, agrotehnică, fitotehnie, genetică vegetală la care se adaugă ca lectură științifică următoarele tratate și manuale disponibile în Biblioteca Universității Lucian Blaga din Sibiu:

Samfira, I., Moisuc, A., 2007, Ecopratotehnica. Editura Eurobit, Timișoara.

Ciocârlan, V., 2000. Flora Ilustrată a României – Pteridophyta și Spermatophyta. Editura Ceres, București.

Berca M., 2011. Agrotehnică, Transformarea modernă a Agriculturii. Editura Ceres, București.

Durata de studiu: 3 ore

4.3.3. Obiective operaționale ale unității de studiu

1. Cunoașterea particularitților biologice ale gramineelor

2. Cunoașterea cerințelor ecologice ale gramineelor și a valorii lor economice.

3. Cunoașterea principalelor graminee din pajioști.

4. Cunoașterea principalelor verigi tehnologice.

4.3.4. Subiect nr. 1. Particularitățile biologice ale gramineelor

Aspecte teoretice

Cunoașterea particularităților biologice ale gramineelor prezintă importanță în procesul asigurării condițiilor necesare realizării unei viuvacități ridicate și a unei capacități productive ridicate.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Sistemul radicular al gramineelor se caracterizează prin aceea că rădăcinile sunt subțiri, fasciculate, situate în cea mai mare parte în stratul superficial al solului, acolo unde găsesc condiții corespunzătoare de hrană și aer. Se poate estima că 70-85 % din rădăcini sunt situate în stratul de sol de până la 10 cm, deși adâncimea rădăcinilor este influențată și de sol, în sensul că într-un sol sărac și uscat, rădăcinile sunt situate mai în adâncime.

Adâncimea sistemului radicular este corelată pozitiv cu talia plantei, plantele cu talie mare ca: Dactylis glomerata, Bromus inermis având rădăcini mai profunde decât speciile cu talie mică (Poa bulbosa, Festuca ovina).

Gramineele au două tipuri de rădăcini: embrionare și adventive.

Rădăcinile embrionare, se formează la încolțire și au o viață de 3-4 luni până la 1 an (Dactylis glomerata). La câteva graminee și anume la cele rezistente la secetă cum ar fi Agropyron repens, Bromus inermis, se întâlnesc și rădăcini groase, neramificate și care pătrund adânc în sol. La alte graminee, cum ar fi cele cu tufă deasă (Nardus stricta, Dechampsia caespitosa) există rădăcini albicioase, groase, prevăzute cu țesuturi speciale, conducătoare de aer, ceea ce le permite supraviețuirea sub țelina compactă. Câteva graminee (ca Alopecurus pratensis) prezintă nodozități pe rădăcină.

Rădăcinile gramineelor prezintă și funcția de a acumula substanțe de rezervă, deosebit de necesare pentru regenerarea plantelor după recoltat sau pentru pornirea în vegetație primăvara. Acumularea unor astfel de substanțe are loc cu deosebire toamna, conferind astfel acestor plante și rezistență la ger.

Durata vieții rădăcinilor este diferită în funcție de aceasta existând două categorii de graminee:

la care rădăcinile mor în fiecare an (Lolium perenne, Poa trivialis, Agrostis stolonifera);

cu rădăcini perene, la majoritatea gramineelor cum ar fi: Dactylis glomerata, Poa pratensis, Nardus stricta;

În funcție de activitatea rădăcinii există trei tipuri de graminee (TRANGHTON, 1967):

tipul Lolium perenne la care activitatea este întreruptă iarna și vara;

tipul Lolium multiflorum la care activitatea este întreruptă vara și foarte puțin timp iarna;

tipul Dactylis glomerata la care activitatea este întreruptă foarte puțin timp în cursul iernii.

Recoltările prea dese sunt o cauză a frânării creșterii rădăcinilor, fapt ce împiedică acumularea substanțelor de rezervă și în consecință plantele slăbesc iar în final, prin epuizarea lor, se ajunge la moartea plantelor. Raportul dintre proporția părților aeriene și a rădăcinilor este de 0,6 ceea ce înseamnă că pentru 100 q/ha S.U. recoltă a părții aeriene, masa de rădăcini va avea 60 q/ha S.U.

Dezvoltarea și creșterea. În viața gramineelor se disting două cicluri și anume vegetativ și generativ. În ciclul vegetativ planta germinează, înfrățește, apar deci mugurii de la baza frunzelor, lăstarii primari care dau naștere la alți lăstari, numiți lăstari secundari ș.a.m.d. În ciclul generativ nu se mai formează lăstari noi, ci se alungesc cei existenți, care formează la vârf inflorescențe (fig.3.1).

Acest lucru determină existența a două perioade, perioada vegetativă și cea generativă. În perioada vegetativă se realizează germinarea, înfrățirea, creșterea frunzelor, a tulpinilor. În perioada generativă se formează elementele florale și are loc înflorirea. Fiind plante perene acest ciclu se repetă.

Fig. 3.1. Ciclurile de viață la Dactylis glomerata (după Barloy și Bougle, 1977)

Înfrățirea și lăstărirea. Înfrățirea și lăstărirea sunt caracteristici deosebit de importante ale gramineelor. Frații se formează din nodurile de înfrățire aflate la baza lăstarilor mamă. Deși fiecare lăstar își formează rădăcină proprie și este capabil de a trăi independent, ei sunt legați de ceilalți formând o tufă în interiorul căreia se stabilesc relații de nutriție. Acest lucru este evident când se formează lăstari noi, care până când apar propriile rădăcini sunt hrăniți de planta mamă.

Capacitatea de înfrățire – mijloc de înmulțire vegetativă – conferă rezistență gramineelor și un mare potențial de concurență interspecifică, ceea ce face ca ele să devină dominante în pajiște, prin formarea unei mase vegetative mai mari decât la celelalte plante a căror lăstari se ramifică.

Înfrățirea este determinată de o serie de factori de natură genetică și influențată de vârstă, de faza de vegetație, de factorii climatici.

Dintre factorii de climă rol important îl au temperatura și apa. Înfrățirea optimă se realizează la temperaturi cuprinse între 10 și 20 oC, dar frații se formează și la temperaturi mai scăzute. Apa este de asemenea foarte importantă, lipsa ei oprind înfrățirea. Mai mult, apa are o influență îndelungată în sensul că o vară ploioasă determină o bună înfrățire și în anul următor, pe când una secetoasă determină o foarte slabă înfrățire în anul viitor. Și elementele nutritive joacă un rol deosebit. Existența în cantitate suficientă în sol a N, P, K cât și a unor microelemente ca B, Cu, determină o înfrățire mult mai puternică decât atunci când unul sau mai multe din aceste elemente lipsesc. Este de subliniat faptul că sistemul radicular la frați crește într-un ritm alert mult superior celor de la cerealele păioase de cultură. De asemenea numărul de frați este considerabil mai mare uneori, ca la Phalaris arundinacea unde se depășesc 100 frați care sunt dispuși în sens concentric (MOISUC și colab., 2001).

Înfrățirea este influențată și de modul de folosire al pajiștilor în sensul că un pășunat abuziv determină o epuizare a plantelor și, ca atare, o slăbire a capacității lor de înfrățire. Și înălțimea la care se execută recoltarea influențează profund înfrățirea. Astfel dacă recoltarea se face deasupra vârfului de creștere a tulpinii (apex) înfrățirea este frânată, iar dacă acesta se îndepărtează, înfrățirea este mult stimulată. Acest lucru trebuie cunoscut pentru a se executa un pășunat corespunzător. Un pășunat sau un cosit la o înălțime mai mare de 6-8 cm de suprafața solului, nu îndepărtează apexul, ceea ce face ca înfrățirea să stagneze, cum stagnează și dacă pășunatul se face la înălțime mai mică de 1,5 cm (fig. 3.2)

Fig. 3.2. Influența cositului asupra modului de refacere a gramineelor perene:

a) lăstarul al cărui apex va fi tăiat; b) același lăstar după două săptămâni; c) lăstarul al cărui apex nu va fi tăiat; d) același lăstar după două săptămâni.

Lăstărirea și înflorirea. Formarea organelor aeriene se face plecând de la zona meristematică apicală. Primordiile vor forma frunze care vor fi situate alternativ pe axul principal. Locul de atașare al frunzelor se numește nod.

Numărul de frunze active pe axul principal este de până la șase, fiind constant pe întreaga durată a vieții și caracteristic pentru fiecare specie. Apariția unei noi frunze duce la dispariția celei mai bătrâne. Ritmul de apariție și implicit durata vieții unei frunze este legat de suma gradelor de temperatură și ca atare de un număr de zile. Astfel la Lolium perenne care are trei frunze, o frunză se produce la 11 zile, deci ea trăiește 33 de zile, la Festuca arundinacea 57 zile ș.a.m.d. Numărul de tulpini ce se formează este relativ redus față de potențial. Astfel la Lolium sunt 4-5 tulpini. Lăstarii ce se formează sunt de două tipuri:

lăstari vegetativi, mai scurți și care au numai frunze;

lăstari generativi, mai alungiți și care formează inflorescențe.

Proporția dintre aceste două tipuri de lăstari este o caracteristică a fiecărei specii, dar sub o puternică influență din partea mediului. Această proporție determină în general modul de folosire a pajiștii (pășunat, cosit).

În funcție de momentul formării lăstarilor generativi există două tipuri de graminee:

la care lăstarii generativi se formează în primul an, fapt pentru care au fost denumiți de primăvară (Lolium perenne, Lolium multiflorum, Arrhenatherum elatius);

la care lăstarii generativi se formează în al doilea an și numai din lăstari ce s-au format toamna și au iernat și care au fost denumiți de toamnă (Bromus inermis, Festuca rubra, Agropyron pectiniforme).

În funcție de proporția dintre lăstarii scurți și alungiți, există mai multe tipuri de graminee:

-graminee cu talie joasă la care majoritatea lăstarilor rămân scurți. Au multe frunze bazale și formează etajul inferior al covorului vegetal. Aceste plante se pretează cel mai bine la pășunat (Lolium perenne, Poa pratensis, Poa bulbosa, Festuca rubra, Festuca valesiaca, Festuca pseudovina, Festuca ovina, Nardus stricta, Cynosurus cristatus);

-graminee cu talie mijlocie la care proporția dintre lăstari scurți și lungi este aproximativ egală. Ele ocupă etajul mijlociu al covorului vegetal, putând fi recoltate atât prin pășunat cât și prin cosit (Festuca pratensis, Alopecurus pratensis, Agropyron pectiniforme, Agrostis stolonifera);

-graminee cu talie înaltă la care majoritatea lăstarilor sunt alungiți. Sunt mai înalte decât lăstarii alungiți ai gramineelor cu talie mijlocie. Lăstarii sunt bogați în frunze tulpinale și ca atare nu suportă pășunatul, producții mari obținându-se când sunt folosite prin cosit (Bromus inermis, Phalaris arundinacea, Phleum pratense, Dactylis glomerata, Trisetum flavescens).

O caracteristică de bază a gramineelor este modul de grupare a lăstarilor, ca rezultat al modului în care se realizează înfrățirea. Din acest punct de vedere se disting următoarele tipuri de graminee:

-graminee stolonifere care au două categorii de lăstari, unii cresc în sus și alții (denumiți stoloni) cresc în sol la adâncimea de 5-20 cm, mai mult sau mai puțin orizontal. În unele cazuri stolonii cresc la suprafața solului sub forma unor tulpini târâtoare (Cynodon dactylon, Agrostis stolonifera) (fig.3.3). Prin stoloni și tulpini târâtoare aceste plante se înmulțesc și vegetativ.

Fig. 3.3. Graminee stolonifere

Principalele astfel de graminee sunt: Agropyron repens, Agrostis stolonifera, Beckmania eruciformis, Bromus inermis, Calamagrostis epigeios, Cynodon dactylon, Glyceria maxima, Phalaris arundinacea, Poa compresa ș.a.

-graminee cu tufă rară sunt acelea la care nodul de înfrățire se află la 4-5 cm adâncime, din ele crescând lăstari în unghi ascuțit față de lăstarul principal. Față de gramineele stolonifere tufele sunt mult mai bine individualizate. Lăstarii noi se formează la periferia tufei ceea ce face ca pe măsură ce planta îmbătrânește în mijloc să apară un gol determinat de mediul neprielnic formării unor lăstari, pe care îl dau substanțele organice ce se descompun în partea centrală a tufei. Acest mod de înfrățire face ca aceste graminee să nu fie așa de pretențioase la aerisire, să formeze o țelină care pe măsura trecerii timpului se îngroașă. Cele mai bune soluri pentru aceste graminee sunt cele luto-nisipoase, profunde, cu umiditate suficientă și bogate în humus. Fiind plante cu mare valoare furajeră ele sunt componente ale amestecurilor pentru pajiștile temporare. Din această grupă de graminee fac parte atât specii care se pretează la pășunat cât și specii care se pretează la cosit. Cele mai reprezentative specii sunt: Agrostis tenuis, Agropyron pectiniforme, Arrhenatherum elatius, Anthoxanthum odoratum, Bromus erectus, Cynosurus cristatus, Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Lolium perenne, Phleum pratense, Trisetum flavescens.

-graminee cu tufă mixtă sunt acelea care au atât nod de înfrățire situat la 3-4 cm adâncime, cât și stoloni scurți și subțiri, care ies din sol la o mică distanță de tulpina principală. Din mugurii terminali ai acestor stoloni se formează lăstari, care înfrățesc apoi ca și la gramineele cu tufă rară, având astfel aspectul de tufe rare unite între ele prin stoloni scurți și subțiri. Aceste graminee determină apariția unei țeline bine formate, elastice și rezistente la pășunat. Cele mai bune soluri pentru astfel de graminee sunt solurile revene, afânate, bine aprovizionate în elemente nutritive. Specii reprezentative: Alopecurus pratensis, Festuca rubra, Poa pratensis;

-graminee cu tufă deasă sunt acelea la care nodul de înfrățire este la suprafața solului sau la foarte mică adâncime. Lăstarii sunt apropiați și legați între ei prin internodii foarte scurte. Acest nod de înfrățire este un exemplu de adaptare a plantelor la condiții neprielnice de viață în vederea protejării nodului de înfrățire. Nodul de înfrățire fiind la suprafață își ia oxigenul din aer iar rădăcinile sunt aprovizionate prin intermediul unui tip de rădăcini mai groase prevăzute cu țesuturi conducătoare de aer. Caracteristica acestor graminee este simbioza lor cu o serie de ciuperci, schimbul bazându-se pe faptul că ciupercile dau plantelor azotul extras din substanțele organice descompuse, iar plantele dau ciupercilor hidrați de carbon.

Cele mai reprezentative specii sunt: Dechampsia caespitosa, Festuca rupicola, Festuca supina, Festuca valesiaca, Molinia coerulea, Nardus stricta ,Poa violacea, Stipa sp. ele fiind toate speciile cu valoare furajeră redusă.

Înflorirea este un moment deosebit de important în viața gramineelor. Formarea lăstarilor generativi se produce spre sfârșitul primului ciclu de vegetație și are ca efect oprirea înfrățirii. Înfloritul se produce în anumite condiții favorabile de climă (temperatură, lumină) și sol (umiditate, substanțe nutritive). În funcție de necesarul de temperaturi scăzute pentru a se produce înflorirea, gramineele perene sunt de mai multe tipuri (BERNARD, 1966):

-graminee la care temperaturile scăzute stimulează apariția de lăstari generativi (Lolium perenne, Festuca pratensis, Festuca arundinacea, Arrhenatherum elatius, Bromus inermis);

-graminee la care temperaturile scăzute sunt obligatorii (Dactylis glomerata, Festuca rubra, Poa pratensis, Agropyron cristatum) și care produc semințe doar în anul următor;

-graminee ce nu au nevoie de temperaturi scăzute (Lolium multiflorum, Poa pratensis).

Înfloritul începe de la vârf și se termină la bază. Doar la timoftică înfloritul începe la mijloc și se continuă la extremități. În spiculețe se deschid la început florile de la bază apoi cele de la vârf. Florile se deschid dimineața. O inflorescență înflorește 3-10 zile, iar o plantă până la două săptămâni, funcție de condițiile de climă.

Capacitatea de otăvire. Este o însușire specifică a gramineelor și se referă la capacitatea acestora de a-și reface fitomasa după folosire (cosit sau pășunat). Din punct de vedere al factorilor genetici distingem următoarele tipuri de graminee:

-graminee care otăvesc repede fiind deci capabile de a da mai mult de trei coase pe an (Arrhenatherum elatius, Dactylis glomerata, Lolium perenne);

-graminee care otăvesc încet și care pot da două coase și o otavă (Alopecurus pratensis, Festuca pratensis, Poa pratensis, Phleum pratense);

-graminee care otăvesc foarte încet și care dau o singură coasă într-o perioadă de vegetație (Agropyron repens, Agrostis stolonifera, Bromus inermis, în general gramineele stolonifere).

Din punct de vedere al factorilor de mediu, rol important îl au regimul de apă, cel termic și cel de nutriție. O influență puternică are și modul de folosire.

Ritmul de dezvoltare și vivacitatea. Sunt caracteristici care deosebesc pregnant gramineele între ele, între cele două însușiri fiind o corelație negativă. În funcție de aceste însușiri gramineele se clasifică în:

-graminee cu ritm rapid de dezvoltate și vivacitate scurtă, acele graminee care formează semințe în primul an, dau producții maxime în al doilea an și trăiesc relativ puțin. Astfel Lolium multiflorum trăiește 1-2 ani, Lolium perenne – 2-4 ani, Arrhenatherum elatius, 3-4 ani etc.;

-graminee cu ritm mijlociu de dezvoltare și vivacitate mijlocie, sunt acelea care formează semințe în cel de-al doilea an, dau producții maxime în al treilea an și trăiesc 5-8 ani (Cynosurus cristatus, Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Phleum pratense);

-graminee cu ritm de dezvoltare lent și vivacitate mare, sunt acelea care formează semințe în al doilea an, dau producții maxime în anii trei și patru și trăiesc 10 și peste 10 ani (Agropyron repens, Agrostis stolonifera, Bromus inermis, Festuca rubra, Festuca arundinacea, Poa pratensis);

-graminee cu ritm de dezvoltare foarte lent și vivacitate foarte mare sunt acelea care formează semințe târziu de la 4 ani (Festuca rupicola), 5 ani (Dechampsia caespitosa), până la 6-8 ani (Nardus stricta).

Precocitatea. Este o însușire ce se referă la o singură perioadă de vegetație și este marcată de momentul înspicării plantelor. Diferențele de precocitate între specii sunt deosebit de importante. În diverse pajiști naturale aceasta determină fluctuațiile, menține un anumit nivel de producție mai mult sau mai puțin constant în tot decursul perioadei de vegetație.

Din punct de vedere al zestrei ereditare există:

-specii precoce care înspică la 30 de zile de la pornirea în vegetație (Arrhenatherum elatius, Poa bulbosa, Poa pratensis, Anthoxanthum odoratum);

-specii intermediare, care înspică la 50 zile de la pornirea în vegetație (Dactylis glomerata, Festuca arundinacea, Festuca pratensis, Lolium perenne);

-specii tardive, care înspică la 60-70 zile de la pornirea în vegetație (Agropyron repens, Agrostis stolonifera, Bromus inermis, Phleum pratense).

Acumularea substanțelor de rezervă. Este de o deosebită importanță din cel puțin două puncte de vedere și anume: refacerea plantei după fiecare recoltare și reintrarea în vegetație primăvara. Cu ajutorul substanțelor de rezervă planta reușește să supraviețuiască atunci când fotosinteza fiind slabă sau întreruptă nu reușește să satisfacă nevoile de consum prin respirație ale plantei. Substanțele de rezervă sunt depozitate în diferite locuri în funcție de specie. Astfel distingem graminee la care substanțele de rezervă sunt depozitate: în stoloni sau rizomi (Agropyron repens); în internodiile scurte de la baza frunzelor (Dactylis glomerata, Lolium perenne); la baza lăstarilor (Arrhenatherum elatius, Phleum pratense).

Locul în care sunt acumulate substanțele de rezervă este foarte important de știut pentru a putea determina înălțimea de recoltare. Dacă prin recoltare se îndepărtează și locurile de depozitare a substanțelor de rezervă, atunci se îngreunează mult regenerarea plantelor, ceea ce are ca efect slăbirea plantei, reducerea vivacității ei.

Rezumatul subiectului

Cunoașterea particularităților biologice ale gramineelor prezintă importanță în procesul asigurării condițiilor necesare realizării unei vivacități și capacități productive ridicate.

Sarcini de învățare

Descrieți particularitățile biologice ale gramineelor.

4.3.5. Subiect nr. 2. Cerințele ecologice ale gramineelor

Aspecte teoretice

Asigurarea condițiilor de viață pentru graminee la nivelul cerințelor ecologice, reprezintă o cale sigură spre realizarea unor producții ridicate, iar cunoașteea acestora reprezintă o verigă imortantă în realizarea acestui obiectiv, fapt pentru care în continuare vom arăta care sunt cerințele ecologice ale gramineelor.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Cerințe față de temperatură. Față de temperatură gramineele nu au cerințe deosebite în sensul că nu sunt afectate nici de temperaturile scăzute, nici de cele ridicate. Între diferitele specii de graminee există deosebire în privința rezistenței la ger. Astfel, Phleum pratense suportă –10oC încă din faza de două frunze, iar alte specii ca cele aparținând genurilor Festuca, Dactylis, Lolium, trebuie să fie înfrățite (să acumuleze 500-900oC) pentru a rezista la ger. Cele mai rezistente la ger sunt gramineele la care lăstarii sunt culcați (sau aplecați) la suprafața solului, cele care pornesc în vegetație primăvara mai târziu și își încetează vegetația toamna devreme, precum și speciile care au un procent mai mare de substanță uscată. Pornirea în vegetație primăvara, se realizează, de asemenea, la temperaturi diferite, funcție de specie. În general gramineele intră în vegetație la temperaturi pozitive scăzute, de la +1oC (Phleum pratense, Festuca pratensis), până la +6oC (Lolium perenne, Dactylis glomerata). Pentru înfrățire gramineele perene au nevoie de o sumă a gradelor relativ ridicată, oricum mai ridicată decât a cerealelor păioase de exemplu. Astfel golomățul înfrățește după acumularea de 450-500oC, față de grâu, care înfrățește după 200-250oC. Temperaturile medii de înfrățire de 10-15oC sunt inferioare temperaturilor optime de creștere a plantelor de 20-25oC (BARLOY, 1977).

Cerințele față de apă. Gramineele perene au cerințe foarte mari față de apă, mai mari decât gramineele cultivate (cerealele). La majoritatea gramineelor valoroase coeficientul lor de transpirație este cuprins între 500-1000. Până și la gramineele rezistente la secetă cum este Agropyron pectiniforme coeficientul de transpirație este mare – 573 – rezistența la secetă fiind dată de unele adaptări cum ar fi adâncimea mai mare a sistemului radicular. Modul de folosire a pajiștilor (pășunat sau cosit) influențează în mod hotărâtor cerințele față de apă.

După cosirea pajiștii, în primele zile, cerințele față de apă sunt reduse, gramineele putând crește normal și dacă este asigurat doar 25-30 % din capacitatea totală pentru apă a solului. Aceasta datorită masei vegetative mai reduse. Dezvoltarea masei vegetative face ca să sporească consumul de apă, astfel că în perioada de creștere intensivă umiditatea din sol trebuie să fie de 80 % din capacitatea totală pentru apă. Consumul de apă este maxim în perioada premergătoare înfloritului când și creșterea este maximă. În timpul fructificării consumul de apă scade brusc.

Insuficiența umidității în perioada de vegetație, indiferent când survine, este foarte dăunătoare pentru gramineele din pajiște.

Și excesul de apă este dăunător în special gramineelor stolonifere, celelalte fiind în general rezistente la un exces temporar de umiditate.

În privința cerințelor față de apă gramineele se grupează astfel:

-hidrofile – care trăiesc într-un mediu cu exces de umiditate (Phalaris arundinacea);

-higrofite – răspândite pe malurile apelor (Agrostis stolonifera);

-mezofite – cu cerințe moderate, răspândite în zona forestieră sau livezi, sunt (cele mai bune plante furajere: Lolium perenne, Arrhenatherum elatius, Phleum pratense, Festuca pratensis);

-xerofite – specii rezistente la uscăciune, răspândite în stepă și silvostepă (Poa bulbosa, Botriochloa ischaemum, Festuca rupicola).

Cerințele față de regimul de aer. Față de aerul din sol gramineele au cerințe diferite în funcție de forma tufei. Cele mai mari cerințe le au gramineele stolonifere care în condițiile lipsei de aerisire (sol tasat, umiditate mare) pier, iar cele mai mici le au gramineele cu tufă deasă. Acestea pot trăi pe soluri compacte, grele, cu strat gros de țelină, având adaptarea specifică respectiv având țesuturi conducătoare de aer.

Cerințe față de lumină. Și acestea sunt diferite. Unele graminee, cum ar fi Arrhenatherum elatius, Agrostis tenuis, Festuca rubra și în special Nardus stricta au cerințe mari față de lumină, ultima dispărând de pe pajiște în condiții de umbrire. Alte specii ca Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Lolium perenne cresc în condiții de umbrire moderată. În fine, Poa nemoralis și Poa trivialis cresc chiar la umbră.

Cerințele față de elementele nutritive.

Gramineele din pajiști au mari cerințe față de elementele nutritive fiind mari consumatoare de acestea, lucru depinzând și de specie (tabelul 1). În general se poate spune că pentru 1 q S.U. se consumă de către graminee 1-2 kg azot, 0,2-0,8 kg fosfor, 1,5-3,5 kg potasiu, 0,3-0,8 kg calciu și 0,4-0,6 magneziu. Pe solurile fertile plantele sunt mai viguroase, numărul de frați este mai mare, frunzele sunt mai mari. Lipsa elementelor nutritive face ca producția pe pajiște să fie mică. Acest lucru este demonstrat practic prin sporurile de producție ce se obțin prin aplicarea îngrășămintelor.

Tabelul 3.1. Consumul de elemente nutritive (în kg) pentru 1 q S.U.

(după PANĂ și colab., 1980)

Modul în care este solul aprovizionat în elemente nutritive își imprimă amprenta asupra compoziției floristice a pajiștilor. Astfel pe solurile bine aprovizionate, bogate în elemente nutritive sunt prezente gramineele eutrofe (Arrhenatherum elatius, Dactylis glomerata, Trisetum flavescens). Pe solurile cu aprovizionare mijlocie sunt răspândite gramineele mezotrofe ca: Alopecurus pratensis, Agrostis tenuis, Cynosurus cristatus și Festuca rubra, iar pe solurile sărace cresc gramineele oligotrofe (Anthoxanthum odoratum, Molinia coerulea, Nardus stricta).

În funcție de modul de nutriție gramineele se împart în autotrofe, micotrofe și micotrofe facultative. Micotrofismul facultativ este o formă intermediară între primele două, în sensul că dacă în sol nu au loc fenomene de descompunere aerobă a materiei organice plantele se nutresc micotrof, iar dacă aceste fenomene au loc atunci nutriția este eutrofă.

Cerințele gramineelor față de reacția solului. În privința comportării față de pH-ul solului gramineele prezintă o largă paletă de forme și anume de la graminee ce cresc pe soluri alcaline (Puccinelia distans, Beckmania eruciformis) până la cele care cresc pe solurile foarte acide (Dechampsia caespitosa, Dechampsia flexuosa, Nardus stricta). Gramineele cele mai valoroase sunt răspândite pe solurile slab acide, adică cu un pH de 5,5-6.

Rezumatul subiectului

Cerințele gramineelor față de condițiile de climă și sol reprezintă unul dintre obiectivele de bază ale asigurării unor producții ridicate atât din punct de vedere calitativ cât și cantitativ.

Sarcini de învățare

Descrieți cerințele față de condițiile de climă și sol ale gramineelor.

4.3.6. Subiect nr. 3. Valoarea economică a gramineelor

Aspecte teoretice

Valoarea economică este o noțiune foarte complexă și trebuie apreciată față de condițiile concrete în care se găsește pajiștea în discuție. Cum fiecare specie de graminee are un areal de răspândire, de la toleranța minimă la toleranța maximă, față de anumite condiții și valoarea ei este diferită, valoarea maximă fiind în condiții optime. Astfel Lolium perenne este o excelentă plantă de nutreț în zonele cu umiditate suficientă și uniform repartizate și cu foarte slabă valoare furajeră în zonele secetoase. De asemenea o deosebită importanță prezintă și modul de folosire (pășunat, cosit) și epoca de recoltare. Astfel Festuca arundinacea este o bună plantă de nutreț când este folosită la timp și slabă dacă se întârzie recoltatul.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Valoarea economică este o noțiune foarte complexă și trebuie apreciată în funcție de condițiile concrete în care se găsește pajiștea respectivă. Cum fiecare specie are un areal de răspândire, de la toleranță minimă la toleranță maximă față de anumite condiții și valoarea ei este diferită, evident valoarea maximă fiind în condiții optime.

Producția gramineelor perene este determinată de cantitatea de masă verde, respectiv de talia plantelor, mărimea frunzelor și de capacitatea de otăvire. Plantele cu talie înaltă și care otăvesc repede (de mai multe ori pe an) sunt cele mai productive.

Producțiile mari se obțin în cazul condițiilor favorabile de mediu și a unei exploatări corespunzătoare. Ele sunt în pajiștile permanente în condițiile concrete din zona noastră de 15-60 tone masă verde/ha respectiv 30-115 Gj energie metabolizabilă. Gramineele care pot asigura cele mai mari producții sunt: Arrhenatherum elatius, Dactylis glomerata, Phalaris arundinacea, Phleum pratense. La extremitatea opusă se găsesc gramineele cu talie mică și slabă capacitate de otăvire, care produc 4-6 t masă verde/ha, adică 6-13 Gj energie metabolizabilă. Dintre aceste graminee amintim: Anthoxanthum odoratum, Briza media, Cynodon dactylon, Festuca ovina, Poa bulbosa.

O încercare de ierarhizare a capacității de producție este făcută de SIMON (1964), ordinea descrescătoare fiind Agrostis gigantea, Poa palustris, Phleum pratense, Arrhenatherum elatius, Festuca arundinacea, Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Lolium perenne, Alopecurus pratensis, Poa pratensis.

În ultimul timp, când în atenția amelioratorilor au fost luate și gramineele perene, capacitatea de producție a acestora a crescut obținându-se o diferențiere relativ mare în interiorul speciei, în funcție de soi, în anumite condiții de mediu specifice.

Producția gramineelor din pajiște este dependentă de tipul de pajiște, tip ce la rândul său este determinat de condițiile de mediu. În acest sens sunt semnificative datele furnizate de BăRBULESCU și MOTCă (1983) din pajiștile montane. Studiind pajiștile situate între 1600 și 1900 m constată că, cu fiecare 100 m pe verticală, producțiile scad cu o tonă masă verde/ha. Dacă se aplică îngrășăminte, producțiile cresc, dar diferențele de producție sunt și mai mari. Date similare au fost obținute de CAPUTA (1967) în Elveția conform cărora, la 1201-1400 m altitudine producția este de 75 q S.U./ha, iar între 2000 și 2400 m de numai 21 q S.U./ha. Aceste scăderi de producție se datoresc condițiilor de climă (temperatură, umiditate, perioadă mai scurtă de vegetație).

Privind repartizarea producției în decursul perioadei de vegetație, aceasta este diferită, fiind dependentă și de regimul termic și hidric. Astfel, în zonele secetoase, primăvara se obțin producții mari prin folosirea precipitațiilor din iarnă și primăvară. Vara producțiile sunt foarte mici și cresc din nou spre toamnă când încep din nou să cadă precipitații. În zonele mai bogate în precipitații, producțiile sunt mai uniform repartizate, atât datorită precipitațiilor cât și datorită regimului termic care exclude temperaturi pozitive excesive.

Dinamica anuală a producției este foarte importantă, pentru a se putea repartiza corespunzător numărul de animale pe pajiște în tot timpul perioadei de vegetație.

Valoarea furajeră se apreciază în funcție de mai mulți indicatori, cei mai importanți fiind: gradul de consumabilitate, gradul de digestibilitate, compoziția chimică.

Gradul de consumabilitate este un indice foarte valoros și este în mare măsură o reflectare a compoziției chimice a plantelor. Dovadă a acestui fapt este că, gradul de consumabilitate este diferit funcție de perioada de vegetație a plantei. Astfel Festuca arundinacea sau Dactylis glomerata sunt foarte bine consumate în faza tânără și mai puțin consumate în faza de maturitate. Acest lucru se datorește faptului că, pe măsura maturizării plantei, crește și proporția pereților celulari. În același timp scade conținutul în proteine, lipide, substanțe minerale și crește cel în celuloză, hemiceluloză.

După gradul de consumabilitate gramineele se împart în:

-graminee cu grad ridicat de consumabilitate (care sunt și cele mai valoroase graminee de nutreț): Alopecurus pratensis, Arrhenatherum elatius, Festuca pratensis, Lolium perenne, Lolium multiflorum, Phleum pratense, Poa pratensis;

-graminee cu grad mijlociu de consumabilitate: Agrostis tenuis, Agropyron pectiniforme, Phleum phleoides;

-graminee cu grad scăzut de consumabilitate (sunt consumate în special în fază tânără): Brachipodium pinatum, Calamagrostis arundinacea, Chrysopogon gryllus, Deschampsia caespitosa, Nardus stricta, Stipa capillata, Stipa joannis;

-gramineele neconsumabile cum ar fi Anthoxanthum odoratum care având un conținut ridicat în cumarină este ocolit de animale. Dacă proporția de vițelar din pajiște depășește 10 % taurinele se îmbolnăvesc de hematurie;

-graminee toxice care sunt puține, cea mai frecventă fiind Glyceria maxima întâlnită pe pajiștile umede.

Rezumatul subiectului

Valoarea economică este o noțiune foarte complexă și trebuie apreciată în funcție de condițiile concrete în care se găsește pajiștea respectivă. Producția gramineelor din pajiști este dependentă de tipul de pajiște, care la rândul său este determinat de condițiile de mediu. Repartizarea producției în decursul perioadei de vegetație, este diferită fiind dependentă și de regimul termic și hidric.

Dinamica producției este foarte important de cunoscut pentru a se putea realiza o încărcătură corespunzătoare de animale pe pajiște în tot timpul perioadei de vegetație.

Sarcini de învățare

Învățați să explicați valoarea economică a gramineelor, definiți producția și valoarea furajeră a pajiștilor; Clasificați gramineele după gradul de consumabilitate.

4.3.7. Subiect nr. 4. Principalele specii de cultură

Aspecte teoretice

Pe lângă răspândirea în toate pajiștile permanente din lume, în diferite proporții, gramineele furajere perene sunt elemente componente esențiale ale tuturor pajiștilor semănate. Există chiar o serie de pajiști alcătuite exclusiv din graminee perene. Dar, nu toate gramineele existente în pajiști și răspândite în diferite proporții sunt și valoroase.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

în continuare vor fi prezentate numai acele graminee care prezintă importanță practică deosebită, și în consecință sunt luate în cultură și în sistemul de producere de sămânță.

Golomăț (Dactylis glomerata)

Este una din cele mai valoroase graminee perene furajeră fiind originară din Europa și nordul Africii. Este o specie cu înfrățire rară care poate crește până la 1,5-1,7 m. În faza tânără are o capacitate de concurență mai slabă. Suportă seceta, ceea ce face ca să se dezvolte bine vara, este mijlociu rezistentă la iernare, dar sensibilă la oscilațiile de temperatură din primăvară. Nu suportă excesul de umiditate. Reacționează foarte bine la fertilizare. Are o perenitate destul de bună, nici după 5 ani nefiind goluri în cultură (fig.3.4).

Se găsește răspândită pe pajiștile de pe terenuri argiloase sau nisipo-argiloase, profunde, bogate în substanțe nutritive.

Sămânța de golomăț își păstrează greu capacitatea germinativă, energia germinativă rămânând satisfăcătoare 2-3 aniTemperatura optimă este 25 oC. Este destul de sensibil la rugina galbenă. După perioada de vegetație golomățul intră în stare de repaus sub temperatura de 4-5 oC el nu mai crește. Primăvara pornește mai târziu decât alte specii, deși este destul de precoce, dar ritmul rapid de creștere îl face să recupereze repede. Crește bine, după coase, comparativ cu celelalte ierburi fiind cel care crește cel mai bine în timpul verii.

Golomățul este una din cele mai bune ierburi de pe pășune, el fiind foarte răspândit și în fânețe. Tufele sunt mari și bogate în frunze. În faza tânără a plantei nutrețul este fraged, bogat în substanțe nutritive și ca atare consumat cu plăcere de animale. Otava este de asemenea foarte bogată în substanțe nutritive. Datorită regenerării rapide nu este sensibilă la pășunat. Dar este o plantă destul de pretențioasă, de aceea pajiștile cu golomăț trebuiesc îngrijite.

La scara privind valoarea nutritivă de la –1, cifră cu care sunt notate plantele otrăvitoare sau posibil otrăvitoare, 0 cele fără valoare nutritivă și așa mai departe până la 8 plantele cu cea mai mare valoare nutritivă, golomățul este notat cu 7.

De aceea el este un component de bază în pajiștile semănate, atât cele folosite prin pășunat cât și cele folosite prin cosit. Cultivat în condiții de fertilizare corespunzătoare și irigare produce 14-16 t S.U./ha. Comparativ cu alte graminee perene, golomățul are o cantitate mai mare de proteină în substanța uscată, și mai mică de nitrați. După apariția inflorescențelor, calitatea golomățului scade, ceea ce obligă recoltatul pentru fân imediat după înspicare. Silozul de golomăț este de cea mai bună calitate.

Păiușul de livezi (Festuca pratensis)

Este o graminee perenă valoroasă, cu frunze fine fiind din această cauză una din cele mai valoroase plante furajere. Este originară din Europa. Are înfrățire rară, talia de 1,3-1,5 m, fiind sensibilă la cădere. Are multe frunze bazale, ritm de dezvoltare și vivacitate mijlocie. Rezistă la temperaturi scăzute și la inundații, dar suferă de lipsa apei (fig.3.5).

Sistemul radicular este dezvoltat mai mult în stratul superficial al solului. Sămânța se păstrează destul de greu, după doi ani pierzându-și și germinația. Încolțirea și răsărirea sunt destul de încete. Durata de viață este de cinci ani. Primăvara păiușul de livadă pornește mai târziu în vegetație, dar la începutul verii, ritmul este foarte alert, realizând producții bune. Temperatura optimă de dezvoltare este 20-22oC.

Este întâlnită pe pășuni și fânețe grase care se află în regiuni umede. Se dezvoltă cel mai bine pe solurile argiloase, grele, bogate în substanțe nutritive, pe solurile argilo-iluviale din lunci. Dar se întâlnește pe foarte multe soluri cu excepția celor foarte sărace sau uscate. Este rezistentă la iernare dar foarte sensibilă la secetă. Crește atât pe pășuni cât și pe fânețe, rezistă foarte bine la acțiunile animalelor (călcare, mușcare). Are o capacitate mare de producție și o calitate excepțională, indicele de calitate fiind 8. Aceste calități îl fac să fie un component de bază în amestecuri pentru pajiști temporare pe un vast areal el comportându-se foarte bine în amestecuri cu leguminoasele (lucernă, trifoi). Reacția atât la îngrășămintele organice cât și minerale este foarte bună, la fel ca și la irigare.

Păiușul înalt (Festuca arundinacea)

Este o plantă ce aparține grupei ierburilor înalte având o talie de până la 2 m. Înfrățirea este rară. Este originară din Europa și Asia de vest.

Specia are două subspecii și anume cea comună răspândită în toată lumea și cea nord-africană care se întâlnește în Africa de Nord și Spania de Sud. Cele două forme sunt interfertile.

Sistemul radicular este foarte bine dezvoltat, pornește primăvara devreme în vegetație și crește bine și în perioada de vară. Are o capacitate de concurență foarte bună. Suportă bine temperaturile înalte, dar și cele scăzute. Suportă bine și umiditatea accentuată a solului. Reușește în condiții aride dar se poate cultiva și în condiții de irigare (fig.3.6).

Sămânța păiușului înalt germinează și după trei ani. Încolțirea și răsărirea se realizează destul de încet. În prima fază are o slabă capacitate competitivă. Durata de viață este de aproximativ 10 ani. Temperatura optimă de dezvoltare este 25oC. Este una din plantele care pornesc foarte repede primăvara în vegetație. Creșterea din timpul verii este de asemenea bună. Toamna își prelungește vegetația. Este o plantă productivă ajungând la 18 t/ha substanță uscată. Această producție mare este însă de calitate mai slabă, indicele de calitate fiind notat cu 4. Conținutul în proteină este mediu, dar este mare conținutul în nitrați. Calitatea plantelor tinere este mult superioară celei înspicate, ceea ce face ca în faza tânără să fie bine consumate de animale, în special de oi. La folosirea prin pășunat este bine ca durata dintre folosiri să nu depășească 30 de zile pentru a nu se deprecia calitatea. Răspunde bine la fertilizare printr-o creștere rapidă, ceea ce permite folosirea prin pășunat la mai puțin de patru săptămâni.

Păiușul roșu (Festuca rubra)

Este o plantă de talie mijlocie-mică cu înfrățire mixtă, ritm lent de dezvoltare, fiind des întâlnită în pajiștile din zona și etajul nemoral și anume de la altitudinea de 300 m până la 1500 m. Este o plantă ce se pretează foarte bine la pășunat deși otăvește relativ încet. Este rezistentă la temperaturi scăzute dezvoltându-se bine când temperatura aerului este 20oC. Crește pe o mare gamă de soluri nefiind pretențios nici la sol, nici la umiditate. Ritmul de creștere al plantei este lent. Răspunde pozitiv la fertilizarea prin târlire (fig. 3.7). Este o plantă cu bună valoare furajeră fiind preferat de o serie de animale sălbatice.

Păiușul oilor (Festuca ovina)

Este o plantă cu o tufă compactă de înălțime mică – până la 50 cm. Suportă bine condiții de secetă și de soluri sărace, fiind o plantă cu o slabă producție (fig. 3.8).

Firuța (Poa pratensis)

Este o graminee cu înfrățire mixtă, cu talie medie și frunze destul de fine ceea ce face ca să fie foarte valoroasă pentru hrana animalelor (fig. 3.9). Este o plantă cu mare capacitate de adaptare. Cel mai bine se dezvoltă în zonele moderat umede, dar se întâlnește și pe diguri, pe marginea drumurilor, în luminișurile pădurilor de foioase și rășinoase. Rădăcina este răspândită mai degrabă în stratul superficial al solului. Sămânța plantei își menține facultatea germinativă doi ani. Răsărirea este înceată, durând trei săptămâni. Temperatura optimă este mai scăzută. Este o plantă tolerantă la umiditate. Solurile preferate sunt cele medii, revene.

Pornește în vegetație primăvara mai târziu, dar apoi are o creștere rapidă, ceea ce permite realizarea unor producții corespunzătoare (8-13 t/ha substanță uscată). Vara crește bine, deși în condiții de secetă și umiditate scăzută își încetează creșterea.

Este o plantă cu mare capacitate de adaptare. Cel mai bine se dezvoltă în zonele moderat umede, dar se întâlnește și pe diguri, pe marginea drumurilor, în luminișurile pădurilor de foioase și rășinoase.

Rădăcina este răspândită mai degrabă în stratul superficial al solului. Sămânța plantei își menține facultatea germinativă doi ani. Răsărirea este înceată, durând trei săptămâni. Temperatura optimă este mai scăzută. Este o plantă tolerantă la umiditate. Solurile preferate sunt cele medii, revene.

Este una din valoroasele plante din pajiște. Datorită stolonilor contribuie la formarea unei țeline compacte. Are o bună valoare nutritivă, gust bun, mare volum de frunze și o bună capacitate de otăvire. Are un conținut în proteină și substanță uscată asemănător golomățului. Indicele de calitate al plantei este 8. Răspunde bine la aplicarea de îngrășăminte și la irigare. Este o plantă tipică pentru pășunat și poate fi folosită și prin cosit. Se recomandă să fie folosită pe pajiștile cultivate pe zone întinse, deși se instalează relativ greu, având o slabă capacitate competitivă în primele faze.

Timoftică (Phleum pratense)

Este o plantă tipică zonelor mai reci. Este foarte răspândită în țările scandinave. Crește până la altitudini de 2500-3300 m. Are o înfrățire rară, tufă înaltă de până la 1,5 m, ritm de dezvoltare și vivacitate mijlocie. În condiții favorabile otăvește repede (fig. 3.10).

Sistemul radicular este superficial. Tulpinile sunt elastice. Puterea de germinare a semințelor (care sunt mai mici decât la celelalte graminee, MMB fiind 0,3-0,7 g) se menține doi ani. Încolțește și răsare încet. Este slab competitivă în special față de buruieni. Timoftica are o slabă rezistență la secetă. Durata de viață este de 5-6 ani. Temperatura optimă de dezvoltare este 18oC. Rezistă la climă aspră și la acoperirea îndelungată cu zăpadă.

După cosire, fiind o plantă de fâneață, regenerează mai încet, mai ales în condiții de secetă. În condiții de umiditate corespunzătoare produce 10-13 t/ha substanță uscată.

Este o plantă cu o bună calitate a furajului. Fânul este „greu” și bogat în substanțe nutritive. Indicele de calitate este 7.

Timoftica răspunde pozitiv la fertilizare. Este folosită în pajiștile semănate din zonele umede. Se pretează foarte bine la recoltarea mecanizată.

Este cultivată în Europa (Finlanda, Suedia, Norvegia, Germania, Ungaria, Italia, Iugoslavia, Franța) dar și în America (SUA, Canada) și alte continente.

Coada vulpii (Alopecurus pratensis)

Este originară din nordul Europei și Asiei, dar se găsește flora spontană și în zona mediteraneană. Are o talie de 50-100 cm, la baza tulpinii din noduri apar rizomi orizontali. Este o plantă perenă diploidă (2n = 14).

Valoarea furajeră este foarte bună, indicele de calitate fiind 8 (fig. 3.11).

Se folosește și prin pășunat și prin cosit dând bune rezultate pe soluri fertile în zonele umede și mai călduroase, dar suportă bine gerurile puternice și seceta scurtă. Suportă bine umbrirea. Este indicat a se cultiva în amestecuri unde să participe în proporție de 10-15 %.

Ovăscior (Arrhenatherum elatius)

Este o plantă cu tufă rară, înălțimea plantelor ajungând la 180 cm, fiind o plantă autogamă diploidă (2 n = 14). Apare în flora spontană în Europa centrală și de sud. Este răspândita în fânețele din zonele înalte. Crește foarte bine în pajiștile de pe terenuri fertile, bogate în substanțe nutritive, afânate, argilo-nisipoase. Evită solurile sărace. Este sensibilă la înghețurile târzii de primăvară și la clima aridă. Nu suportă altitudinile mari (fig. 3.12).

Este o plantă productivă, otăvește bine, are o bună capacitate de concurență. Este o plantă tipică de fâneață, fânul obținut este de foarte bună calitate. În stare proaspătă este amar (conține saponină). Indicele de calitate este 7.

Este o plantă care reacționează foarte bine la fertilizare, în special la îngrășămintele organice. De pe terenurile nefertilizate dispare. Nu suportă călcatul de aceea poate fi exploatată numai prin cosit. În România se cultivă soiul Românesc cu o producție de 10-12 t/ha substanță uscată.

Obsiga nearistată (Bromus inermis)

Este o plantă stoloniferă, cu lăstari medii și înalți, talia ajungând la 1,6-1,8 m. Este o plantă alogamă. Crește și pe soluri sărace. De aceea este recomandată cultivarea lui în amestec cu sparceta pentru evitarea eroziunii pe solurile supuse acestui fenomen. Este o plantă rezistentă la secetă, fiind recomandată în astfel de zone. Nu suportă umiditatea în exces, ploi de durată, dar nici căldurile mari și de lungă durată. În condiții de secetă plantele trec în repaus (fig. 3.13).

Valoarea furajeră este medie, dar este compensată de faptul că trăiește în zonele în care alte plante mai valoroase nu găsesc condiții corespunzătoare. Indicele de calitate este 5. Capacitatea de producție poate depăși 12 t/ha substanță uscată.

Prima oară s-a cultivat în Ungaria dar apare și în alte țări, îndeosebi în SUA și Canada. În Portugalia este considerată ca una din cele mai importante graminee.

În România obsiga este studiată al ICCPT Fundulea și la SCPCP Vaslui.

Iarba câmpului (Agrosti stolonifera)

Este un gen cu multe specii importante clasificate de Tutin (1980) în funcție de numărul de cromozomi. Există cinci specii diploide (2n = 14), patru specii tetraploide (2n = 28) dintre care cele mai importante sunt Agrostis tenuis (capillaris) și Agrostis stolonifera (alba), două specii hexaploide (2n = 42) importantă fiind Agrostis gigantea și o formă octoploidă (2n = 56).

Există foarte multe populații naturale în cadrul aceleiași specii cu diferențieri morfologice foarte pronunțate. Foarte important este faptul că aceste specii sunt interfertile apărând hibrizi Agrostis capillaris cu Agrostis gigantea și Agrostis stolonifera cât și între Agrostis gigantea și Agrostis stolonifera.Agrostis stolonifera(fig. 3.14) este o plantă mai înaltă și ca atare mai productivă decât Agrostis tenuis care este o plantă pretențioasă la umiditate, foarte răspândită în pajiștile de dealuri. Este o plantă cu înălțime mijlocie, de aceea poate fi folosită atât prin pășunat cât și prin cosit. Preferă soluri argiloase, dar crește și pe cele nisipoase sau sărace în calcar, neutre sau moderat acide. Este o plantă valoroasă în zonele de dealuri unde pe vaste întinderi este gramineea dominantă pe pajiști. Are o valoare nutritivă mediocră spre bună, indicele de calitate fiind 5. Este o plantă cu o slabă capacitate competitivă în primii ani. Răspunde pozitiv la fertilizare.

Lolium perenne (zâzanie)

Este gramineea perenă cea mai devreme luată în cultură și anume încă din secolul XVII în zona Oxford din Anglia. Este și motivul pentru care se numește și raigras englezesc. În Japonia și America de Nord se cultivă din secolul XVIII, în Australia și Noua Zeelandă din secolul XIX-lea (fig. 3.15). Este o plantă ce preferă zone cu temperaturi medii și umiditate ridicată. Nu suportă seceta.

Înfrățirea este rară și talia redusă (0,5-0,6 m). Are un ritm rapid de creștere, o bună capacitate competitivă, se reface repede după folosire. Are o vivacitate scurtă. Sămânța își păstrează ușor germinația menținându-se 4-5 ani. Temperatura optimă de dezvoltare este de 18-20oC. Crește în zonele cu ierni blânde și zăpadă puțină. Este sensibil la ger uscat ca și la veri secetoase. Crește bine pe suprafețele recoltate des atât prin pășunat (rezistă la călcat), cât și prin cosit. Preferă soluri argiloase, bogate. Este sensibil la Puccinia graminis.

Primăvara pornește mai târziu în vegetație, dar apoi până la sfârșitul lunii iunie creșterea este intensă. Comportarea din vară depinde de temperatură și umiditate. Toamna, de asemenea crește bine. Calitatea furajului este foarte bună, indicele de calitate fiind 8. Este una din cele mai valoroase plante. În amestec cu trifoiul alb formează o pajiște excelentă. Rezistă foarte bine la pășunat, devenind dominantă pe pășunile folosite intensiv. Are o vivacitate mai redusă, fapt ce face ca în amestecurile pentru pajiști de lungă durată să fie înlocuit după 3-4 ani de Poa pratensis. Este consumat cu deosebită plăcere de animale. Răspunde foarte bine la fertilizare și irigare.

Lolium multiflorum (raigras italian)

Este o plantă destul de importantă, atât forma de toamnă (italicum) cât și cea de primăvară (westerwoldicum), fapt ce face să fie cultivat pe mari suprafețe. Se caracterizează printr-o capacitate extraordinară de înfrățire. Înfrățește din faza în care planta are 3-4 frunze și continuă până la scuturarea semințelor. Înrădăcinarea este superficială, 80 % din rădăcini aflându-se în stratul arabil. În acest fel se explică faptul că valorifică foarte bine irigarea. Are o foarte mare capacitate de otăvire, dar o perenitate mică (fig. 3.16).

Rezumatul subiectului

În toate pajiștile permanente din lume, întâlnim în diferite proporții, graminee furajere perene ca elemente componente esențiale ale tuturor pajiștilor. Există chiar o serie de pajiști alcătuite exclusiv din graminee perene. Cu toate acestea reținem că nu toate gramineele existente în pajiști și răspândite în diferite proporții sunt și valoroase.

De aceea, studiul principalelor specii de graminee întâlnite în pajiști prezintă importanță practică deosebită, deoarece constituie baza îmbunătățirii pajiștilor permanente și realizării de pajiști temporare.

Sarcini de învățare

Enumerați și descrieți principalele graminee întâlnite în pajiști.

4.3.8. Subiect nr. 5. Tehnologia de cultură

Aspecte teoretice

Plantele din pajiști se caracterizează printr-o serie de particularități și au cerințe specifice față de condițiile ecologice, ceea ce impune practicarea unor verigi tehnologice menite să pună în valoare relația dintre condițiile de mediu, cerințele plantei și asigurarea tehnică necesară.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Rotația. Gramineele furajere perene nu sunt exigente față de planta premergătoare. Cu toate acestea preferă plantele care părăsesc devreme terenul și care îl lasă curat de buruieni. Ideal este ca planta premergătoare să fi fost fertilizată cu îngrășăminte organice. În cazul în care gramineea perenă se seamănă toamna, cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă sau primăvară, precum și culturile furajere anuale de toamnă sau primăvară, care se recoltează până la sfârșitul verii. Pentru gramineele care se seamănă primăvara premergătoare bune sunt acele plante care părăsesc terenul până la mijlocul toamnei, pentru a se putea executa lucrări ale solului de calitate. La rândul lor gramineele furajere sunt bune premergătoare pentru foarte multe specii. Ținând cont de faptul că în general, prin arătură, nu se distrug în totalitate tufele și că ele mai lăstăresc și în anul următor, este bine ca după graminee perene să urmeze o prășitoare. Dacă desțelenirea s-a făcut toamna mai târziu, este bine să urmeze o prășitoare care se semănă primăvara mai târziu.

Lucrările solului. Gramineele furajere fiind plante cu semințe mici (unele ca timoftica cu MMB sub 0,5 g), ele sunt foarte exigente față de calitatea lucrărilor solului. Aceste plante nu rezistă la băltire și ca atare terenul pe care urmează să fie semănat trebuie să fie foarte bine nivelat. Ca atare, operația de nivelare este absolut necesară și trebuie făcută tomna. Nivelarea trebuie precedată de o discuire energică (indicat cu discul mare tras de un tractor puternic) și de așa manieră executat, încât grosimea stratului de pământ dislocat să nu afecteze fertilitatea neuniformizând-o. Din același motiv și aplicarea îngrășămintelor se face după nivelare. O problemă foarte importantă este a arăturii. Se considera că arătura la adâncime moderată este absolut necesară indiferent când se seamănă (toamna sau primăvara). Calitatea arăturii este esențială. De aceea ea nu poate fi făcută decât atunci când umiditatea solului este optimă, plugul lucrând obligatoriu în agregat cu grapa stelată. Având în vedere că aceste plante se seamănă primăvara cât mai devreme, toamna terenul trebuie astfel lăsat ca în primăvară să se poată realiza pregătirea patului germinativ cu o singură trecere. Această trecere trebuie executată cu combinatorul, care permite o mobilizare superficială, dar și o așezare corespunzătoare a stratului germinativ. Lucrarea cu combinatorul împiedică evaporarea apei și evită folosirea tăvălugului pentru tasarea solului. Terenul, înainte de semănat, trebuie să fie uniform și nivelat pentru a putea asigura un pat germinativ corespunzător.

Fertilizarea și aplicarea amendamentelor. Recoltarea repetată a întregii mase furajere și folosirea ei pe un alt areal, presupune un export masiv de substanțe nutritive. Se consideră că pentru sintetizarea a 1 t substanță uscată este nevoie de 20-30 kg azot, 6-10 kg fosfor, 20-25 kg potasiu și 6-10 kg calciu. Desigur valorificarea îngrășămintelor este și în funcție de specie, cea mai bună valorificare fiind la raigrasul aristat. În funcție de specie se consideră că pentru fiecare coasă trebuie administrate câte 80-100 kg azot pentru coasa întâi și câte 60-70 kg azot pentru următoarele coase, totalul cantității de azot ajungând la 400-450 kg/an/ha. Fosforul și potasiul trebuie aplicate sub arătură, și, mai rar, în cazul pregătirii prin metode minimale înainte de intrarea în teren cu aceste utilaje, în cantitate de 60-120 kg/ha (potasiu mai puțin pe solurile bogate în acest element), evident însoțite de 50-80 kg azot. În cazul unei exploatări intensive tot la doi ani trebuie aplicate pe cuvertură 40-60 kg fosfor (MOGA și colab., 1983). Gunoiul de grajd este indicat a se aplica culturii premergătoare. Amendamentele sunt indicate a fi folosite doar în cazuri extreme. Gramineele perene sunt adaptate, în cea mai mare parte a lor, unui pH slab acid. Dar în zonele unde pH-ul are valori scăzute determinând o aciditate puternică se recomandă aplicarea la 6-8 ani odată a 5-10 t amendamente.

De asemenea pe solurile slab sărăturate este obligatorie încorporarea a 10 t fosfogips împărțit în două, 5 t sub arătură (superficială) și 5 t la pregătirea patului germinativ.

Semănatul

Epoca de semănat este un element esențial al reușitei unei culturi. Semințele de graminee perene, în cea mai mare parte a lor, încolțesc la + 1oC având un optim de germinare la 20-30 oC.

Pentru răsărire ele au nevoie de 150-220 oC, ca atare numărul de zile de răsărire, în perioada de primăvară, este dependent de temperatură. Pentru încolțire sămânța are nevoie de o cantitate de apă reprezentând 80-120 % din propria greutate.

În cazul semănatului de vară-toamnă important este ca gramineele să acumuleze suma de grade de temperatură necesare călirii și supraviețuirii iarna. Astfel plantele tinere de raigras rezistă bine la iernare după ce au acumulat 650-900 oC, cele de golomăț 900-1300 oC, ceea ce face ca epoca de semănat să fie dictată de perioada necesară pentru a acumula această sumă de grade.

În cazul semănatului primăvara acesta trebuie făcut cât mai repede cu putință, respectiv epoca I urgența I.

În legătură cu spațiul de nutriție se apreciază ca optimă o suprafață de 5,5-10 cm2 pentru golomăț, 7,8-10 cm2 pentru raigrasul peren, 10-11,6 cm2 pentru raigrasul aristat, 4-10 cm2 pentru păiușul de livezi, 3,7-10 cm2 pentru timoftică (MOGA și colab., 1983).

Aceasta face ca să se recomande următoarele cantități de semințe la hectar: la raigrasul italian 15-20 kg pentru soiurile diploide și 20-30 kg la cele tetraploide, la raigrasul peren 20 kg pentru soiurile diploide și 25 kg pentru cele tetraploide, la golomăț 15-20 kg, la păiușul înalt 20-25 kg, la păiușul de livezi 15-20 kg, la timoftică 6-8 kg. Nu sunt indicate cantități mai mari (în cazul pregătirii corespunzătoare a terenului) întrucât intervine competiția interspecifică, care poate avea efecte negative asupra culturii. Spațiul de nutriție și cantitatea de sămânță administrată duc la obligativitatea ca aceste plante să fie semănate în rânduri dese (apropiate) respectiv 12,5-15 cm funcție de tipul de mașină de semănat.

Adâncimea de semănat este corelată cu mărimea seminței, puterea de străbatere și solul. La raigrasul italian aceasta poate ajunge până la 4-5 cm, la raigrasul englez de 2,5-5 cm, la golomăț de până la 1,5 cm, la păiușul înalt de 2 cm, la păiușul de livezi de până la 2 cm, la timoftică de cel mult 1 cm.

Lucrări de îngrijire. După semănat, în cazul când s-a efectuat vara-toamna, este obligatorie tăvălugirea pentru a pune sămânța în contact cu solul. Același lucrare este recomandată și în cazul semănăturilor de primăvară dacă solul este uscat. În cazul în care intervin ploi și se formează crustă aceasta trebuie distrusă, lucrare ce se realizează cu ajutorul unui tăvălug de lemn învelit în sârmă ghimpată.

Combaterea buruienilor este o lucrare de întreținere de cea mai mare importanță. Datorită faptului că plantele perene, în primele faze, cresc foarte încet, ele pot fi ușor cotropite de buruieni. Buruienile care se instalează pot fi atât dicotiledonate (Chenopodium album, Amaranthus retroflexus, Sinapis arvensis, Convolvulus arvensis ș.a.m.d.) cât și monocotiledonate (Setaria sp., Sorghum halepense). Cum unele dintre acestea, și în special cele monocotiledonate, se combat greu, trebuie îmbinate toate metodele de combatere.

Metodele preventive se referă la semănatul acestor culturi pe terenuri cât mai slab îmburuienate și în special cu Sorghum halepense cât și împiedicarea răspândirii semințelor de buruieni (cu ajutorul mașinilor agricole sau a epocii de irigare).

În aceeași categorie intră și metodele agrotehnice care se referă la asigurarea unei rotații corespunzătoare care să nu permită înmulțirea buruienilor, dar și la respectarea unei densități corespunzătoare a culturii cu o însămânțare cât mai uniformă.

Metodele curative sunt de două categorii: mecanice și chimice. Cele mecanice se referă la coasele de curățire care trebuiesc efectuate înainte ca buruienile să formeze semințe. Combaterea chimică se face cu erbicide tipice pentru monocotiledonate care combat foarte bine plantele dicotiledonate (tabelul 3.).

Mare atenție trebuie acordată folosirii furajului după erbicidare pentru a nu se crea neplăceri animalelor.

Irigarea este o lucrare foarte importantă pentru a se asigura producții corespunzătoare în zonele cu deficit de umiditate. Având în vedere că în general gramineele au rădăcini superficiale, recomandate sunt irigări dese cu norme mai mici. Se recomandă ca după fiecare recoltare să se realizeze o irigare, urmată și de altele în cazul în care se înregistrează un deficit de umiditate. Important este ca ultima irigare înainte de recoltat, să se facă de așa manieră încât deplasarea animalelor pe pășune să nu aibă consecințe negative datorită unei umidități prea mari.

Recoltarea

Este o lucrare foarte importantă întrucât o recoltare necorespunzătoare, în special prima recoltă, poate avea efecte negative asupra următoarelor recolte. În cazul gramineelor perene, unele formează lăstari generativi în primul an, celelalte doar după trecerea unei perioade de temperaturi scăzute. De asemenea pentru formarea lăstarilor generativi este necesară acumularea unei anumite sume a gradelor de temperatură (1150 oC la raigrasul aristat, 1250 oC la raigrasul peren, 1500 oC la golomăț, 1600 oC la timoftică ș.a.m.d.).

Primăvara după pornirea în vegetație plantele continuă să înfrățească și, în același timp începe împăierea.

Tabelul 3.2 Principalele erbicide folosite la culturile de graminee furajere

Aceste fenomene sunt profund influențate de condițiile ecologice. Până în faza de burduf aparatul foliar este constituit în întregime, desfășurând intense procese de asimilare, acumulându-se glucide, proteine etc. Creșterea plantelor este lentă la început, iar apoi până la înspicare este foarte rapidă. Prima recoltă din primul an obligatoriu se face prin cosit putând fi făcută când plantele au 25-30 cm (la cele la care se formează numai lăstari vegetativi) sau la înspicat în cazul plantelor care formează lăstari generativi.

Principiul de bază al recoltării primei și ultimelor coase este de a permite acumularea de substanțe de rezervă, ceea ce permite pornirea rapidă în vegetație imediat după recoltare.

Cum problema recoltării este foarte importantă ea va fi dezbătută în amănunt în capitolele privind folosirea pajiștilor.

Rezumatul subiectului

Pajiștea ca unitate indisolubilă între vegetație și stațiune se află sub permanenta influență a modului de îngrijire și folosire. În funcție de acesta vegetația se poate bschimba fundamental în sensul îmbunătățirii sau deprecierii compoziției floristice și aceasta în timp scurt. Cunoașterea verigilor tehnologice de îmbunătățire. îngrijire, înființare, întreținere și exploatare a pajiștilor contribuie fundamental obținerea unor pajiști corespunzătoare.

Sarcini de învățare

Enumerați și descrieți verigile tehnologice .

4.3.9. Rezumatul unității de studiu, cuvinte cheie

Rezumatul unității de studiu

Pajiștile din țara noastră prezintă o diversificată gamă de gramineeși cu o importanță foarte diferențiată. Pentrua reuși realizarea unor producții competitive este important să se cunoască particularitățile biologice ale speciilor, cerințele lor față de condițiile de mediu, comportarea la speciile componente, diferite tipuri de exploatare și modul prin care din punct de vedere tehnologic putem contribui la obținerea unor astfel de producții.

Cuvinte cheie: graminee, particularități, creștere, dezvoltare, cerințe, mediu, producție, valoare, specii, tehnologie

4.3.10. Test de autoevaluare

1. Care sunt particularitățile biologice ale gramineelor?

2. Enumerați elementele care se situeaza la baza asigurării cerințelor ecologice ale gramineelor?

3. Definiți noțiunea de valoare economică.

4. Descrieți noțiunile de producție și valoare furajeră.

5. Enumerați principalele graminee întâlnite în pajiște, descrieți una dintre ele.

6. Enumerați principalele verigi tehnologice ale gramineelor din pajiști, descrieți una dintre ele.

4.3.11. Concluzii

Studentul trebuie să răspundă la toate întrebările din cadrul testului de autoevaluare în termen de maxim 20minute. Dacă îl depășește testul se reia. Odată îndeplinită această condiție studentul poate trece la următoarea unitate de studiu și poate fi apt pentru activități de evaluare ulterioară din partea profesorului. Promovarea acestei unități de studiu va sprijini studentul în abordarea următoarei unități de studiu.

Bibliografie obligatorie

1. Ciortea, G., Moisuc, A., Pompilica Iagăru, 2005. Producerea și păstrarea furajelor, Editura Alma Mater, Sibiu.

2. Samfira I., Moisuc A., 2007. Ecopratotehnica, Editura Eurobit, Timișoara.

4.4. Unitate de studiu nr. 4. Leguminoasele – Particularități biologice, cerințe ecologice, valoare economică, principalele specii în cultură, tehnologia de cultivare

4.4.1. Cuprins

4.4.2. Introducere

Leguminoasele perene sunt reprezentate printr-un număr foarte mare de specii în flora spontană, fiind răspândite în toate tipurile de pajiști în proporții diferite. În marea lor majoritate leguminoasele sunt excelente plante de nutreț, în special pentru animalele poligastrice, datorită conținutului lor ridicat în substanțe proteice. Acest conținut are la bază simbioza dintre leguminoase și bacteriile din genul Rhizobium.

În pajiști, leguminoasele nu concurează gramineele, ci dimpotrivă, îmbogățind solul cu azot, îmbunătățind însușirile fizico-chimice ale solului, creează condiții pentru o bună dezvoltare a gramineelor, fiind în relații de protocooperare cu acestea.

Cunoștințe preliminare

Pentru parcurgerea acestei unități de studiu studenții au nevoie de cunoștințe de botanică, agrotehnică, fiziologie vegetală și fitotehnie, precum și de cunoștințe de genetică vegetală dobândite în decursul anilor I, II și III de studii. Astfel se impune recapitularea botanicii, agrotehnicii și fiziologiei vegetale pentru a înțelege mai bine mecanismele prin care se poate asigura un microclimat favorabil dezvoltării plantelor din pajiști.

Resurse necesare și recomandări de studiu

Cursurile de fiziologie vegetală, botanică, agrotehnică, fitotehnie, genetică vegetală la care se adaugă ca lectură științifică următoarele tratate și manuale disponibile în Biblioteca Universității Lucian Blaga din Sibiu:

Samfira, I., Moisuc, A., 2007, Ecopratotehnica. Editura Eurobit, Timișoara.

Ciocârlan, V., 2000. Flora Ilustrată a României – Pteridophyta și Spermatophyta. Editura Ceres, București.

Berca M., 2011. Agrotehnică, Transformarea modernă a Agriculturii. Editura Ceres, București.

Durata de studiu: 3 ore

4.4.3. Obiective operaționale ale unității de studiu

1. Cunoașterea particularitților biologice ale leguminoaselor

2. Cunoașterea cerințelor ecologice ale leguminoaselor și a valorii lor economice.

3. Cunoașterea principalelor leguminoase din pajiști.

4. Cunoașterea principalelor verigi tehnologice.

4.4.4. Subiect nr. 1 Particularități biologice ale leguminoaselor

Aspecte teoretice

Leguminoasele sunt mai puțin răspândite în pajiști decât gramineele, reprezentând doar 5-10 % din masa vegetativă totală a pajiștii. În unele situații specifice și anume acolo unde solurile sunt bogate în calcar, în pajiștile din luncile râurilor sau în pajiștile sistematic fertilizate, în special cu îngrășăminte organice, leguminoasele ajung să ocupe 30-40 % din vegetația pajiștilor. În general o pajiște valoroasă trebuie să conțină peste 20-25 % leguminoase.

Mai mica participare a leguminoaselor în vegetația pajiștilor se datorește unor particularități prin care ele se deosebesc de graminee, fiind inferioare acestora. Acestea sunt: o vivacitate mai redusă, mai puține specii capabile de a se înmulți vegetativ, pretenții mai mari față de condițiile de climă și sol.

O altă deosebire față de graminee este faptul că leguminoasele se conservă mai greu, întrucât în timpul uscării – pentru a se obține fân – foarte multe frunze se scutură, ceea ce depreciază valoarea nutritivă. De asemenea, unele leguminoase nu pot fi însilozate singure ci numai în amestec, datorită conținutului scăzut în glucide fermentescibile.

În pajiști, leguminoasele nu concurează gramineele, ci dimpotrivă, îmbogățind solul cu azot, îmbunătățind însușirile fizico-chimice ale solului, creează condiții pentru o bună dezvoltare a gramineelor, fiind în relații de protocooperare cu acestea.

Unele leguminoase dau producții foarte mari, putând fi folosite prin pășunat sau cosit, ele refăcându-și repede masa vegetativă.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Sistemul radicular. Leguminoasele furajere perene au un sistem radicular profund, cu rădăcini pivotante, ramificate lateral. Sistemul radicular al leguminoaselor fiind mult mai profund decât cel al gramineelor, ele nu se concurează. Adâncimea de pătrundere a rădăcinilor în sol este foarte diferită. Astfel, rădăcinile unor plante ca lucerna, sparceta, pot să pătrundă la câțiva metri în adâncime. Prezența unor astfel de rădăcini determină o vivacitate sporită întrucât în ele se pot acumula cantități imense de substanțe de rezervă.

Sunt și leguminoase la care masa cea mai mare de rădăcini este situată până la adâncimea de 30-60 cm cum este trifoiul alb. Această specie dezvoltă un sistem radicular secundar, prin intermediul stolonilor. Un sistem radicular mai puțin adânc îl are și trifoiul roșu la care rădăcinile ajung la 60-90 cm, dar majoritatea sunt în stratul de 10-20 cm adâncime.

Caracteristic leguminoaselor este faptul că pe rădăcini sunt nodozități ca rezultat al simbiozei cu bacteriile din genul Rhizobium.

Creșterea sistemului radicular este influențată de o serie de factori dintre care un rol deosebit de important îl are spațiul de nutriție.

Lăstărirea. Formarea lăstarilor la leguminoase poate fi comparată cu înfrățirea gramineelor. Și aici lăstărirea are loc în două perioade și anume primăvara și la sfârșitul verii, începutul toamnei, din mugurii de pe colet. Lăstarii leguminoaselor sunt ramificați. Coletul pe care sunt mugurii trăiește cât timp trăiește și planta. Poziția coletului în sol are rol esențial asupra lăstăririi, cea mai corespunzătoare fiind la adâncimea de 2-3 cm. Asupra lăstăririi influențează de asemenea fertilitatea solului, umiditate, gradul de afânare al solului. Lăstărirea este influențată și de modul de exploatare a pajiștii. Un cosit sau pășunat rațional stimulează lăstărirea pe când o suprafolosire debilizează planta. Lăstărirea este determinată genetic și influențată de condițiile de mediu, fiind stimulată de o reacție corespunzătoare, de o corespunzătoare aprovizionare cu apă, de bogăția în elemente nutritive și inhibată de temperaturile ridicate, de lipsa sau excesul de umiditate, de un pH necorespunzător.

Pe măsura îmbătrânirii mugurii se formează tot mai spre periferia coletului, în mijloc rămânând un loc aproape gol, și de asemenea se formează tot mai puțini muguri, respectiv lăstari, ceea ce determină diminuarea capacității de producție. Ca și la graminee și la leguminoase lăstarii sunt vegetativi (mai scurți) și generativi (mai lungi), proporția dintre aceștia determinând modul de folosire (pășunat sau cosit).

Există leguminoase la care predomină lăstarii scurți ei fiind de talie joasă. Acestea se folosesc prin pășunat. Cele mai importante astfel de specii sunt: Trifolium repens, Medicago lupulina, Lotus corniculatus. La o altă categorie domină lăstarii lungi. Acestea au talie înaltă, nu rezistă la călcare și de aceea se folosesc prin cosit. Așa sunt: Trifolium pratense, Trifolium hybridum, Vicia cracca, Onobrichis viciifolia, Lathyrus pratensis.

Formele de creștere determinate de poziția părții aeriene este diferită la diferitele leguminoase. În funcție de aceasta leguminoasele pot fi clasificate în trei grupe distincte:

-leguminoase cu tufă – au lăstari relativ erecți, ceea ce conferă plantei un caracter de tufă mai compactă sau mai laxă. În funcție de talie ele pot fi folosite prin pășunat sau prin cosit Astfel de leguminoase sunt: Trifolium pratense, Trifolium hybridum, Medicago falcata, Onobrychis viciifolia, Melilotus albus ș.a.m.d.;

-leguminoase cu tulpini târâtoare – au lăstari culcați pe sol și care s-au transformat în tulpini târâtoare. La nodurile acestor lăstari se formează rădăcini superficiale, fasciculate, cât și lăstari mai scurți vegetativi sau generativi. Aceasta face ca ele să se preteze foarte bine la pășunat fiind unicele leguminoase care se înmulțesc vegetativ. Aceste plante suportă călcatul și recoltatul des. Tulpinile târâtoare nu sunt consumate, în ele putându-se acumula cantități mari de substanțe de rezervă, fapt ce le conferă o mare capacitate de regenerare. Astfel de leguminoase nu se asociază cu gramineele cu tulpină înaltă deoarece nu suportă umbrirea. Cele mai tipice reprezentante ale acestei categorii sunt: Trifolium repens, Trifolium fragiferum;

-leguminoase cu tulpini agățătoare au țesuturile de susținere slab dezvoltate, fapt pentru care sunt prevăzute cu cârcei cu ajutorul cărora se agață de plantele apropiate, luând astfel o poziție relativ verticală. Ele ocupă covorul vegetal superior al pajiștii fiind plante iubitoare de lumină. Aceste plante sunt tipice pentru fânețe. Astfel de leguminoase sunt: Lathyrus pratensis, Lathyrus tuberosus, Vicia cracca.

Otăvirea. Legat de formarea lăstarilor este și capacitatea de refacere a plantelor după recoltat (cosit sau pășunat). În cazul unor soluri fertile și bine aprovizionate cu apă, leguminoasele – având deosebit de multe substanțe de rezervă acumulate în rădăcini sau în tulpinile târâtoare – se refac mai repede decât gramineele.

Din punct de vedere al capacității de otăvire leguminoasele pot fi împărțite în două grupe distincte:

-leguminoase care otăvesc repede putând fi recoltate de peste trei ori pe an (Trifolium repens, Trifolium pratense, Trifolium hybridum, Lathyrus pratense, Medicago falcata, Medicago lupulina);

-leguminoase care otăvesc greu putând fi recoltate de peste trei ori pe an (Onobrychis viciifolia, Trifolium montanum, Trifolium media, Anthyllis vulneraria).

Aparatul foliar este alcătuit din frunze plasate alternativ pe lăstari. Cu excepția genului Genista, la care frunzele sunt simple, la celelalte leguminoase acestea sunt compuse. Astfel ele pot fi trifoliate ca la Trifolium, Medicago, Melilotus sau penate. Acestea din urmă la rândul lor pot fi cu număr par de foliole (Vicia) sau impar (Onobrychis). La genul Lupinus frunzele sunt palmate. Foliolele frunzelor pot fi pețiolate (Melilotus, Medicago) sau sesile (Trifolium)

Floarea leguminoaselor este viu colorată. Florile pot fi solitare (Vicia sativa) sau grupate în inflorescențe ca racem terminal (Trifolium pratense)sau axilar (Trifolium repens).

Floarea este zigomorfă caliciul fiind format din 5 sepale concrescute iar corola din 5 petale diferite ca formă și mărime. Androceul este format din 10 stamine dintre care 9 concrescute și una liberă, iar gineceul dintr-un ovar superior, unicarpelar, cu stil lung care se termină cu stigmat.

Fructul este o păstaie de formă și mărime variabilă. Ea poate fi polispermă sau monospermă, dehiscentă sau indehiscentă.

Sămânța are forme, mărimi și culori diferite funcție de specie.

Ritmul de dezvoltare și vivacitatea. Ca și la graminee, la leguminoase, ritmul de dezvoltare este corelat negativ cu vivacitatea. Dar, comparativ cu acestea având un ritm de dezvoltare mai rapid, au o vivacitate mai mică. Din acest punct de vedere există mai multe grupe:

-leguminoase cu ritm de dezvoltare foarte rapid și cu vivacitate foarte scurtă – se dezvoltă foarte repede, produc sămânță în primul an și trăiesc 1-2 ani. Caracteristic pentru aceasta este faptul că se autoînsămânțează foarte ușor ceea ce face ca să se mențină pe pajiște. Din această grupă fac parte: Medicago lupulina, Melilotus albus, Melilotus officinalis, Trifolium arvense, Trifolium resupinatum, Trifolium incarnatum;

-leguminoase cu ritm de dezvoltare mijlociu și vivacitate mijlocie – se dezvoltă lent și trăiesc 5-10 ani. Din această grupă fac parte: Trifolium repens, Trifolium montanum, Medicago falcata, Onobrychis viciifolia, Lotus corniculatus, Anthyllis vulneraria;

-leguminoase cu ritm de dezvoltare lent și vivacitate mare. Trăiesc peste 10 ani având o dezvoltare lentă. Ele dau producții mari după 3-4 ani. Din această categorie fac parte: Trifolium fragiferum, Trifolium media, Lathyrus pratensis, Vicia cracca.

De remarcat este faptul că în anumite condiții speciale vivacitatea poate fi mult modificată. Astfel Trifolium hybridum, care în mod normal trăiește 4-5 ani, pe terenurile bine aprovizionate cu apă și bine aerate, care permit dezvoltarea unor rădăcini adventive, poate supraviețui până la 20 și chiar 30 de ani.

Precocitatea. Și în dezvoltarea anuală leguminoasele prezintă o mare variabilitate, existând mari diferențe între specii, în sensul că unele înfloresc foarte de timpuriu (Trifolium pratense, Onobrychis viciifolia, Trifolium hybridum, Medicago lupulina), iar altele abia la începutul sau mijlocul verii (Medicago falcata, Vicia cracca, Trifolium medium, Trifolium alpestre).

Rezumatul subiectului

Cunoașterea particularităților biologice ale leguminoaselor prezintă importanță în procesul asigurării condițiilor necesare realizării unei vivacități și capacități productive ridicate. Totodată aceste cunoștință contribuie la o mai bună înțelegere a aplicării unor lucrări tehnico culturale și a unor sisteme de cultură.

Sarcini de învățare

Descrieți particularitățile biologice ale gramineelor.

4.4.5. Subiect nr. 2 Cerințele ecologice ale leguminoaselor

Aspecte teoretice

Asigurarea condițiilor de viață pentru leguminoase la nivelul cerințelor ecologice, reprezintă o cale sigură spre realizarea unor producții ridicate, iar cunoașteea acestora reprezintă o verigă importantă în realizarea acestui obiectiv, fapt pentru care în continuare vom arăta care sunt cerințele ecologice ale gramineelor.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Cerințe față de umiditate. Datorită sistemului lor radicular profund ele sunt mai puțin pretențioase la apă decât gramineele, având și o mai bună rezistență la secetă. Cum nu toate leguminoasele au un sistem radicular profund și cerințele față de apă sunt diferite. Aceste cerințe sunt determinate și de capacitatea de otăvire, în sensul că plantele care dau peste trei coase pe an sunt mai mari consumatoare de apă. Ca atare gama variabilității leguminoaselor față de pretențiile de apă este deosebit de mare, de la specii foarte rezistente la secetă (Onobrychis viciifolia, Lotus corniculatus, Melilotus officinalis, Medicago falcata), până la specii care au foarte mari cerințe față de apă nesuportând seceta (Trifolium pratense, Trifolium hybridum, Trifolium repens, Lathyrus pratensis, Galega officinalis)

Marea majoritate a leguminoaselor nu suportă excesul de apă. Fac excepție de la acestea câteva specii (Galega officinalis, Trifolium repens, Trifolium hybridum, Trifolium fragiferum) care pot supraviețui și în condițiile unui exces de umiditate care se menține 40-50 zile și chiar mai mult.

Cerințe față de aerul din sol. Sunt destul de mari. Acest fapt explică de ce leguminoasele nu pot supraviețui în pajiștile cu un strat gros de țelină sau cu pânza de apă freatică la suprafață.

Două sunt cauzele pentru care leguminoasele au nevoie de un sol bine afânat și anume: pe de o parte nevoia de aer a bacteriilor din genul Rhizobium, cu care leguminoasele sunt în simbioză și pe de altă parte, nevoia de aer a mugurilor care se află pe colet, sau la unele specii (Medicago falcata) și pe rădăcini. Acest lucru explică de ce în perioada formării lăstarilor, necesarul de aer al leguminoaselor este mai mare. De toate acestea trebuie să se țină seama prin lucrările de îngrijire ce se execută pe pajiști, în sensul de a asigura pătrunderea aerului până la colet.

Cerințe față de temperatură. Leguminoasele au o comportare diferită atât față de temperaturile scăzute din cursul iernii cât și față de cele ridicate din timpul verii. Sunt specii care rezistă la temperaturile scăzute din iarnă și ridicate din vară (Medicago falcata, Onobrychis viciifolia, Lotus corniculatus) cât și specii sensibile la temperaturile excesive (Trifolium pratense, Trifolium hybridum, Lathyrus pratensis). În mai mare măsură decât gramineele leguminoasele sunt sensibile la oscilațiile de temperatură din timpul primăverii. Înghețurile și dezghețurile, însoțite de modificări bruște de temperatură, fac ca foarte multe leguminoase să dispară.

Pentru apariția unei frunze este nevoie de acumularea unei anumite temperaturi. Astfel la trifoiul alb o frunză apare tot la 100 oC, iar dezvoltarea ei este completă la 300 oC. Elongația internodurilor are loc când este depășit 400 oC.

Temperatura optimă de creștere a leguminoaselor este cuprinsă între 18-27 oC. Fixarea simbiotică este optimă la 18-21 oC.

Cerințele față de lumină. Majoritatea leguminoaselor sunt sensibile la o iluminare slabă, din acest punct de vedere fiind mai pretențioase decât gramineele. Aceasta limitează răspândirea lor pe pajiști cu vegetație înaltă. Cele mai pretențioase specii sunt Trifolium repens, Trifolium fragiferum, Onobrychis viciifolia. Cele mai puțin pretențioase sunt Lotus corniculatutus, Lathyrus pratensis, Trifolium pratense.

Cerințe față de elementele nutritive. Față de azot leguminoasele au cerințe reduse întrucât ele folosesc azotul atmosferic, ceea ce face ca în cazul fertilizării masive cu azot a pajiștilor, leguminoasele să dispară.

Cerințe mari au leguminoasele față de K, P, Ca, întrucât acestea stimulează apariția nodozităților și implicit o creștere activă a rădăcinilor și lăstarilor.

În afară de acestea leguminoasele au mari cerințe față de unele microlemente cum ar fi sulful și molibdenul, ambele implicate în metabolizarea azotului.

Caracteristic pentru leguminoase este capacitatea sistemului radicular de a solubiliza o serie de elemente nutritive din compuși greu solubili aflați în sol.

Cerințe față de reacția solului. În general pentru leguminoase amplitudinea pH-ului poate fi destul de mare în sensul că sunt leguminoase care cresc pe soluri acide (Lotus corniculatus la pH = 4,5) cât și leguminoase care se dezvoltă pe soluri alcaline (pH = 7,5 – Lotus tenuis). Marea majoritate a leguminoaselor se dezvoltă foarte bine pe soluri slab acide.

Având în vedere că leguminoasele își pot asigura elementele nutritive prin solubilizarea sărurilor greu solubile din sol, că au posibilitatea să crească pe soluri ușor acide rezultă că pentru asigurarea unor producții mari un rol esențial revine apei și aerului din sol.

Rezumatul subiectului

Cerințele gramineelor față de condițiile de climă și sol reprezintă unul dintre obiectivele de bază ale asigurării unor producții ridicate atât din punct de vedere calitativ cât și cantitativ.

Sarcini de învățare

Descrieți cerințele față de condițiile de climă și sol ale gramineelor.

4.4.6. Subiect nr. 3 Valoarea economică a leguminoaselor

Aspecte teoretice

Valoarea economică a leguminoaselor este dată de compoziția chimică foarte bună, de gradul ridicat de consumabilitate, de digestibilitatea superioară cât și de capacitatea lor ridicată de producție.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Din punct de vedere al compoziției chimice, comparativ cu gramineele, leguminoasele sunt mai bogate în proteină, având deci o valoare nutritivă mai mare și un conținut mai scăzut în celuloză. Dacă în faza de plantă tânără deosebirile acestea, între leguminoase și graminee sunt mai mici, pe măsură ce planta se maturizează diferențele din compoziția chimică a acestora se accentuează tot mai mult.

Având capacitatea de a solubiliza Ca și P și conținutul în aceste elemente este mult mai mare la leguminoase. Astfel, la lucernă, conținutul în Ca este de 14-16 g Ca /kg substanță uscată, pe când la păiuș de 2-3 g/kg substanță uscată. În schimb leguminoasele au un conținut mai scăzut în alte microelemente cum ar fi: Mg, Co, Cu. Consumabilitatea leguminoaselor este foarte ridicată, atât ca masă verde cât și ca fân. Scăderea gradului de consumabilitate la câteva leguminoase, cum ar fi Lotus corniculatus, Melilotus sp. se datorește gustului lor amar care, de fapt, nu este simțit de animal decât dacă participarea lor în covorul vegetal este prea mare. Există și câteva leguminoase toxice, care nu sunt consumate de animale (Coronilla varia, Galega officinalis, Astragalus sp.).

Digestibilitatea leguminoaselor este mare fiind superioară în general gramineelor.

Producțiile leguminoaselor sunt foarte diferite existând mari deosebiri de la o specie la alta. Cele mai productive sunt speciile cu talie înaltă care otăvesc repede (Trifolium pratense, Trifolium hybridum, Melilotus sp., Lathyrus pratensis, Vicia cracca) urmate de leguminoasele cu talie înaltă dar care otăvesc greu (Onobrychis viciifolia, Trifolium pannonicum, Medicago falcata). Cele mai slab productive sunt speciile cu talie joasă (Trifolium fragiferum, Trifolium campestre, Medicago minima). Cum sunt câteva leguminoase care se cultivă pe mari suprafețe, asupra valorii acestora se vor face referiri când se va discuta despre importanța fiecărei specii.

Rezumatul subiectului

Valoarea economică este o noțiune foarte complexă și trebuie apreciată în funcție de condițiile concrete în care se găsește pajiștea respectivă. Producția leguminoaselor din pajiști este dependentă de tipul de pajiște, care la rândul său este determinat de condițiile de mediu. Repartizarea producției în decursul perioadei de vegetație, este diferită fiind dependentă și de regimul termic și hidric.

Dinamica producției este foarte important de cunoscut pentru a se putea realiza o încărcătură corespunzătoare de animale pe pajiște în tot timpul perioadei de vegetație.

Sarcini de învățare

Învățați să explicați valoarea economică a leguminoaselor, definiți producția și grodul de consumabilitate a leguminoaselor din pajiști.

4.4.7. Subiect nr. 4 Principalele specii în cultură

Aspecte teoretice

Compoziția chimică foarte bună, gradul ridicat de consumabilitate, digestibilitatea superioară cât și de capacitatea lor ridicată de producție, a determinat acordarea unei atenții sporite acelor specii din matrea familie a leguminoaselor capabile să ofere rezultate uimitoare.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

A. Lucerna

Răspândire și importanță

La ora actuală lucerna fiind o plantă cu calități deosebite este răspândită în toate țările cu climat temperat din ambele emisfere. În general lucerna nu depășește latitudinea de 60o cu excepția unor zone din Norvegia și Suedia. Se estimează că la ora actuală, suprafața cultivată cu lucernă, pe plan mondial depășește 30 milioane hectare, cele mai multe fiind în Asia de Nord.

Cele mai mari suprafețe cultivate cu lucernă se găsesc în Câmpia Dunării. De fapt în Câmpia Dunării lucerna are o covârșitoare importanță, fiind cea mai importantă plantă de nutreț.

Lucerna este mult apreciată datorită unor multiple întrebuințări ca plantă furajeră. Având o mare capacitate de producție și o bună perenitate. De asemenea este rezistentă la ger și secetă răspunzând însă foarte bine la irigare. Are o mare capacitate de otăvire, în condiții excepționale de cultură putând fi recoltată de 5-6 ori pe an. Lucerna poate fi folosită ca nutreț verde, fân semifân, siloz (în amestec cu gramineele), făină de fân, granule sau brichete cât și la prepararea furajelor combinate. De asemenea lucerna este un component de bază al pajiștilor temporare folosite prin cosit. În sistemul de cultură biologică, fânul de lucernă ocupă un rol esențial în sistemul de furajare a bovinelor.

Lucerna este una din plantele amelioratoare ale solului prin cantitățile mari de substanță organică bogată în azot pe care le lasă, prin îmbunătățirea stării fizice a lui.

Morfologie. Taxonomie. Soiuri

Lucerna este o plantă perenă, trăiește până la 10 ani, iar în condiții speciale mai mult chiar, până la 30 de ani. Folosirea ei economică este de 4-5 ani. Sămânța lucernei este mică având lungimea de 2,2-2,8 mm, lățimea de 1,0-1,7 mm iar grosimea de 0,5-1,2 mm, MMB este de 2 g, greutatea hectolitrică 76 kg, 1 kg conținând 500.000 semințe.

Rădăcina este tipic pivotantă. Din aceasta se ramifică rădăcinile secundare. Rădăcina primară pătrunde repede în sol, la sfârșitul primului an ajungând la 2-3 m adâncime. La lucerna bătrână se citează cazuri în care rădăcina depășește 10 m ajungând chiar la 20 m. Totuși marea majoritate a rădăcinilor (circa 80 %) sunt situate în stratul de 30-50 cm adâncime. Rădăcina pivotantă are un rol deosebit în aprovizionarea cu apă în perioada de secetă.

Lucerna prin rădăcini lasă în sol 4,5-5,5 t substanță uscată cu un conținut de azot de 2,5 % din substanța uscată. Pe rădăcini sunt nodozități ca urmare a simbiozei cu Rhizobium meliloti.

Coletul. După încolțirea semințelor apare tulpina primară care crește în lungime și apoi se ramifică. Locul primei ramificări se îngroașe și formează coletul. Deci, la lucernă, coletul reprezintă întreaga zonă de ramificație de la baza tulpinii. Coletul prezintă importanță nu numai prin faptul că din mugurii lui se formează lăstari noi ci, mai ales, prin faptul că servește plantei ca organ de acumulare a unor substanțe de rezervă. Aceste substanțe de rezervă sunt consumate în timpul creșterii lăstarilor, iar acumularea lor are loc în timpul formării organelor generative.

Lăstarul principal se dezvoltă din colet, el se ramifică prin mugurii aflați la axila frunzelor formând lăstari secundari. Din coletul aflat la baza lăstarului principal apar alți lăstari principali care se ramifică la rândul lor. Lăstarii au înălțimea de 60-100 cm, ei pot fi erecți sau culcați la sol, sunt ușor muchiați, glabri sau fin păroși (fig.4.1).

Frunzele sunt trifoliate, obovate sau lanceolate, cuneate. Foliola din mijloc este mai lung pețiolată decât celelalte. Frunzele reprezintă 55-60 % din greutatea totală a masei verzi la îmbobocit și numai 42-44 % la sfârșitul înfloritului.

Floarea. Lăstarii trec în faza generativă după formarea a 5-15 lăstari (număr depinzând de soi și factorii de climă).

Primordiile inflorescenței apar sub forma unor creste duble pe vârful de creștere, urmat de formarea unor astfel de primordii și pe celelalte ramuri. După o creștere intensă apar bobocii florali. Pe un lăstar apar 5-12 inflorescențe. Inflorescența este un racem axilar alungit sau capituliform. Un racem este format din 5-50 flori (20-25 în medie), lungimea unei flori fiind de 6-12 mm. Culoarea florii poate fi diferită.

Floarea este tipică pentru leguminoase, corola fiind alcătuită din stindard, două aripioare, o luntriță (unirea a două petale). Staminele sunt 9+1. Ovarul conține 15 ovule terminate printr-un stil încovoiat în afară cu un stigmat bilobat.

Fecundarea este entomofilă. Proporția de alogamie este de 90 % având la bază mecanismul genetic de autoincompatibilitate, viteza de creștere a tubului polinic propriu fiind mică. Fructul este o păstaie răsucită cu 2-4 spire la lucerna albastră, 1-2 spire la lucerna hibridă și sub formă de seceră la lucerna galbenă.

Taxonomia. Lucerna face parte din genul Medicago care cuprinde trei subgenuri și 62 specii, în țara noastră sunt cunoscute 11 dintre care cinci perene și șase anuale. Din punct de vedere cariologic numărul de bază de cromozomi al speciilor din genul Medicago este 8.

Principalele specii cultivate sunt:

-Medicago sativa – lucerna albastră sau comună, cea mai răspândită în cultură.

-Medicago falcata – culbeceasă sau lucerna galbenă a fost introdusă în cultură în sec. XIX-lea. Este răspândită în flora spontană. Este o plantă perenă fiind recomandată pentru terenurile erodate.

-Medicago media – (sin. M. varia, M. hybrida) este un hibrid între lucerna albastră și galbenă. Este foarte rezistentă la ger și mai productivă decât lucerna galbenă. Este perenă.

Cerințe ecologice

Cerințe față de climă. Lucerna are o foarte bună toleranță la secetă. Aceasta se evidențiază prin aceea că după perioade lungi de secetă, imediat ce plouă, ea formează un număr mare de lăstari. Lucerna are un coeficient mare de transpirație și anume de 700-900. Socotind media, adică 800 l consum pentru acumularea unui kg de substanță uscată, se poate calcula că pentru o producție de 50 q/ha fân este necesară o cantitate de apă echivalentă cu 320 mm precipitații. De aici concluzia că producțiile mari și constante la lucernă se obțin doar acolo unde precipitațiile depășesc 500 mm.

O importanță majoră are și regimul de precipitații. Precipitațiile din iarnă-primăvară pot asigura o bună recoltă pentru prima coasă iar cele de la sfârșitul lunii mai ajută la lăstărirea pentru coasa a doua. Următoarele coase sunt total dependente de regimul pluviometric din timpul verii.

Lucerna nu suportă excesul de umiditate. În condiții de exces de umiditate lucerna crește foarte puțin și în 2-3 ani ea dispare. Este și cauza pentru care lucerna nu poate fi cultivată pe terenuri cu apa freatică mai sus de 1,5 m.

Suma gradelor de temperatură de care are nevoie lucerna în primul an pentru înflorit este de 1200-1300 oC, iar în anii următori de 800-900 oC. Pentru fiecare coasă este nevoie de 700-800 oC, iar de la înflorit la coacerea semințelor de asemenea este nevoie de 800-900 oC.

Temperatura influențează mult ritmul de creștere al plantelor. Cea mai intensă acumulare de substanță uscată se realizează atunci când temperatura este de 26,7 oC ziua și 15,6 oC noaptea. Acumularea minimă se realizează când ziua temperatura nu depășește 15 oC iar noaptea 4 oC.

Pentru producerea de sămânță temperaturile optime pentru perioada de înflorit sunt 24 oC ziua și 18 oC noaptea, zilele trebuie să fie senine și calme. În general lucerna suportă bine temperaturile ridicate din timpul verii. De aceea ea poate fi cultivată și în zonele uscate cu temperaturi chiar până la 40 oC. În zonele umede și calde lucerna dă producții mici datorită instalării bolilor și dăunătorilor. Rezistența la ger a lucernei este bună. În flora spontană există forme care suportă și – 48 oC.

Rezistența la ger se realizează prin călire în perioada de toamnă (septembrie, octombrie, noiembrie) fapt reliefat prin aceea că în această perioadă rezistența la temperaturi scăzute este în continuă creștere, pe măsura acumulării glucidelor în colet. Cu cât coletul este mai bine plasat în sol și mugurii mai feriți cu atât sporește rezistența. Lucerna total acoperită de zăpadă suferă mai puțin decât cea la care unii lăstari ies la suprafață.

Creșterea lucernei este mult influențată de intensitatea luminii și de perioada de lumină. Lumina mai influențează și alte însușiri ale lucernei. Astfel o lumină puternică determină îngroșarea și lignificarea tulpinilor. Prin creșterea lucernei baza plantei se umbrește. Aceasta determină o scădere a ritmului de creștere a rădăcinilor și lăstarilor.

Cerințe față de sol. Lucerna preferă soluri cu textură mijlocie spre ușoară care îngăduie rădăcinilor să pătrundă în adâncime și care permit o aerare mai bună, având un efect pozitiv asupra nodozităților. Lucerna crește și pe soluri mai grele, în special pe cele bogate în substanțe nutritive. Sunt contraindicate solurile grele, compacte, argiloase cu exces de umiditate sau solurile la care pânza de apă freatică să fie mai sus de 1,5 m. Reacția solurilor este bine să fie neutră spre slab alcalină (6,2-7,8). Bogăția în calciu este un avantaj pentru lucernă. Pe solurile acide au de suferit nodozitățile. Aciditatea ridicată a solului are efect negativ prin deficitul de calciu și fosfor și excesul de aluminiu și mangan. Pe solurile sărăturate lucerna crește încet, talia rămâne mică, frunzele au dimensiuni mai mici. Pe solurile alcaline lucerna suferă din cauza accesibilității reduse a fosforului, manganului și zincului.

Zone de cultură. După cum arată VARGA și colab. (1998) în România lucerna se poate cultiva în toate zonele agricole, cu excepția solurilor acide neamendate și a solurilor intens sărăturate.

Datorită faptului că intervenția omului poate gradua factorii ecologici se pot produce modificări profunde care să permită cultivarea lucernei în cele mai bune condiții sau, dimpotrivă, să creeze condiții corespunzătoare. Sub aspectul factorilor de climă nu există restricții de cultivare a lucernei în nici o zonă agricolă. Se consideră că cele mai bune condiții lucerna le găsește în Câmpia Română, în Câmpia de Vest, în Câmpia Transilvaniei și Podișul Moldovei. Lucerna este foarte indicat a se cultiva pe terenurile irigate.

Cultura pentru furaj

Locul în asolament. În general lucerna nu este prea exigentă față de planta premergătoare. Se comportă bine mai ales după plantele care fac posibilă o lucrare timpurie și de bună calitate a solului și permit combaterea în condiții bune a buruienilor. Bune premergătoare sunt cerealele, sau alte culturi furajere, ce părăsesc terenul devreme. Nu sunt indicate terenurile îmburuienate de pir, costrei. Nu este admisă cultura lucernei pe terenuri infestate cu cuscută sau pe cele pe care anul anterior au fost cultivate plante tratate cu erbicide triazinice. Lucerna poate reveni după ea însăși numai după un timp egal cu de două ori timpul de cultură

Utilizarea îngrășămintelor și amendamentelor. Lucerna extrage din sol mari cantități de elemente nutritive. Astfel după cum arată ERIČ și colab. (1976), la o producție de 16 t/ha fân lucerna are nevoie de 446 kg N, 100 kg P2O2, 37 kg K2O și 453 kg CaO.

În fertilizarea lucernei un rol important îl are planta premergătoare. Dacă aceasta a fost fertilizată cu doze mari, care depășesc necesarul plantei respective, fertilizarea lucernei cu azot nu este necesară. Dacă planta premergătoare a fost slab fertilizată se aplică pe podzoluri doze ceva mai mari (N50-60) și pe cernoziomuri mai mici (N30-40). De asemenea nu se aplică lucernei azot dacă planta premergătoare a fost fertilizată cu gunoi de grajd. Fertilizarea cu azot trebuie făcută cu 2-3 săptămâni înainte de semănat iar în ceilalți ani pe cuvertură înainte de dezgheț.

Fertilizarea cu fosfor și potasiu. Administrarea fosforului trebuie făcută sub arătură, situație în care este stimulată creșterea sistemului radicular.

Orientativ se recomandă în culturi neirigate 50-60 kg P2O5 pe cernoziomuri și soluri aluvionare și 70-80 kg P2O5 pe soluri brune (cu pH peste 6,2), la culturi irigate se recomandă 80-120 kg P2O5 pe cernoziomuri și soluri aluvionare și 100-140 kg P2O5 pe soluri brune. Începând din anul III se administrează toamna pe cuvertură 70-80 kg P2O5.

Pe solurile podzolice pe lângă administrarea de bază (100 kg P2O5) se recomandă aplicarea anuală pe cuvertură toamna a 60-80 kg P2O5.

Potasiul este recomandat a se aplica doar pe solurile amendate unde acesta conține sub 14-15 mg potasiu schimbabil la 100 kg sol. Doza recomandată este de 50-70 kg K2O.

Aplicarea gunoiului de grajd. Gunoiul de grajd este un îngrășământ complet în care azotul organic este eliberat în urma descompunerii în substanțe minerale, fosforul se găsește sub forma organică și minerală în raporturi aproximativ egale iar potasiul îndeosebi sub formă hidrosolubilă. Cercetările întreprinse în țara noastră arată că pe podzoluri fertilizarea cu 40-60 tone gunoi de grajd duce la obținerea de sporuri mari de producție. Aceste sporuri sunt cele mai mari dacă administrarea se face 1/3 sub arătură și câte 1/3 pe cuvertură la sfârșitul anilor II și III de vegetație.

Aplicarea amendamentelor. Pe solurile acide cultura de lucernă nu reușește decât dacă se aplică amendamente. Rezultatele sunt mai bune dacă se combină amendarea cu fertilizarea.

În concluzie tuturor solurilor a căror pH este sub 6,5 (în suspensie apoasă) sau sub 5,0 (în suspensie salină) trebuie să li se aplice amendamente pentru a fi posibilă cultura lucernei.

Doza optimă este echivalentă cu 90-100 % din aciditatea hidrolitică ceea ce, în general corespunde cu 5-8 t/ha CaCO3 (odată la 6-8 ani). Împrăștierea amendamentelor calcaroase este obligatoriu a se face din toamnă. După împrăștiere, înainte de arătură se va efectua o discuire pentru a se asigura o mai omogenă încorporare a amendamentelor în sol.

Inocularea semințelor cu tulpini de Rhizobium meliloti.

Inocularea se poate face prin preparate umede de tipul Nitragin care se aplică semințelor înainte de semănat. Modul de aplicare este simplu și identic ca la leguminoasele pentru boabe.

Al doilea sistem de inoculare este cu preparate uscate (granule). Unele astfel de preparate conțin fungicide sau sare de molibden. Aceste preparate se aplică solului și nici nu vin în contact direct cu sămânța caz în care acesteia i se pot aplica tratamente cu fungicide, care ar putea inhiba bacteriile Rhizobium. În ultimul timp se recomandă inocularea cu ajutorul apei de irigare, cu ajutorul preparatelor lichide, prin care numărul de nodozități sporește cu 20-30 %.

În concluzie trebuie subliniat faptul că fertilizarea, aplicarea amendamentelor, inocularea cu tulpini de Rhizobium meliloti au efect pozitiv, nu numai asupra producției de lucernă ci și asupra compoziției ei chimice. Datele din literatură demonstrează că, îndeosebi pe solurile sărace, în afară de sporurile de producție se obține și o îmbunătățire a compoziției chimice în sensul sporirii conținutului de proteină.

Lucrările solului. Lucerna este foarte pretențioasă la lucrările solului. Aceasta în primul rând datorită faptului că trebuie încorporată o sămânță mică, la adâncime mică, unde trebuie menținute tot timpul condiții optime de germinare.

Arătura este indispensabilă unei culturi de lucernă și e bine să fie executată vara sau cel mai târziu la începutul toamnei. Cea mai bună arătură, pe cernoziomuri, este la 20-25 cm. Pe solurile grele sunt indicate arături de desfundare, la 50-60 cm, care favorizează pătrunderea rădăcinilor în straturile mai adânci. Pe aceste soluri arătura se face cu plugul subsolier. Calitatea arăturii are o mare importanță. De aceea, aceasta trebuie făcută la umiditatea optimă, deci când brazda se răstoarnă bine și se mărunțește. Plugul trebuie să lucreze în agregat cu grapa stelată, sau dacă solul este ceva mai umed, cu grapa cu colți. Nu se admite arătura cu bolovani. Primăvara, când solul s-a zvântat, se trece la o mobilizare superficială a solului cu combinatorul (sau grapa cu colți) la 4-5 cm adâncime, optim pentru realizarea unui semănat de calitate.

Tăvălugirea înainte de semănat se face doar în cazul în care apa existentă în sol, la adâncimea de semănat, nu poate asigura răsărirea și când mai jos cu 1-3 cm există un strat bine aprovizionat cu apă.

În cazul folosirii unor erbicide preemergente volatile (Balan, Dual) încorporarea acestora se face prin două lucrări perpendiculare la adâncimea de 8-10 cm.

Când semănatul se face la sfârșitul verii, în cazuri speciale, se poate renunța la arat. Aceasta când, în anii precedenți, terenul pe care se va amplasa lucerniera a fost arat în cele mai bune condiții, nu este tasat și nu sunt resturi vegetale și nici buruieni. De asemenea premergătoarea trebuie să părăsească terenul în preajma semănatului. În acest caz terenul poate fi pregătit prin sistemul de pregătire minimală a solului.

Sămânța și semănatul. Sămânța de lucernă trebuie să aibă o culoare galbenă și să fie puțin lucioasă. Dacă sămânța are o culoare puțin verzuie înseamnă că recoltatul s-a făcut înainte de maturitate, iar dacă este brun roșcată ea este veche. Sămânța trebuie să respecte toate perceptele prevăzute de STAS și obligatoriu trebuie să provină de la stații de decuscutare. Sămânța de lucernă trebuie să aibă germinarea de minim 70 %, puritate 95 %, alte specii nu e admis să fie în proporție mai mare de 2 %, buruienile să nu fie în proporție mai mare de 0,5 % și să fie liberă de cuscută. De asemenea nu este admis să conțină semințe ale altor leguminoase perene cum este trifoiul, care aduc prejudicii culturii de lucernă prin faptul că trifoiul dispare după 2-3 ani lăsând goluri în cultură.

Epoca de semănat. Sămânța de lucernă germinează la 1 oC optimul fiind la 20-30 oC. Pentru răsărire necesită 150-220 oC și o cantitate de apă echivalentă cu 56 % din greutatea ei.

Lucerna este o plantă de primăvară de aceea trebuie semănată primăvara, dar poate fi semănată în anumite condiții și la mijlocul și la sfârșitul verii. Epoca optimă pentru semănat lucerna este primăvara devreme, imediat ce se poate ieși în câmp. În condițiile țării noastre exigențele pentru germinarea și dezvoltarea lucernei sunt satisfăcute, în cazul semănatului primăvara, când temperatura solului la nivel de încorporare a seminței este de 4-5 oC. Aceasta corespunde calendaristic cu prima jumătate a lui martie în sud și cu a doua jumătate în nordul țării. Întârzierile în semănat duc la înregistrarea unui minus de producție într-un ciclu de cultură (3-4 ani) de 7-8 t/ha substanță uscată. Semănatul prea timpuriu în ferestrele iernii nu este indicat. Dacă terenul nu este zvântat, sămânța se încorporează la adâncimi inegale, de unde o răsărire proastă, deci posibilități de îmburuienare. De asemenea, plantele tinere de lucernă, sunt distruse la – 5-6 oC, iar după unii autori, gerurile care surprind lucerna în fază cotiledonală provoacă distrugeri în proporție de 20-30 %. Semănatul de vară este recomandat în condiții de irigare. Epoca trebuie de așa manieră aleasă, încât plantele să intre bine formate în iarnă. Rezistența la temperaturi scăzute este condiționată de factori genetici pe de o parte, iar pe de altă parte de modificările fizico-chimice survenite în plante (ca răspuns la modificarea condițiilor de mediu). Călirea are loc când temperaturile coboară până în jur de 5 oC.

Densitatea de semănat. Asupra densității de semănat la lucernă există date încă din secolul trecut. Majoritatea cercetătorilor consideră că pentru o plantă suprafața optimă este de 13,6-27,0 cm2. Aceasta e realizează cu o normă de semănat de 15-31 kg/ha. Este important de reținut că norma de sămânță este condiționată de patul germinativ, de umiditatea din sol, de posibilitățile de îmburuienare a culturii.

Densitatea optimă este când pe 1 m2 se asigură 950-1100 semințe germinabile ceea ce corespunde cu 20-22 kg/ha. Norma se poate reduce, în condițiile unei umidități optime și a unui pat germinativ excelent pregătit, la 300-400 semințe germinabile/m2 (6-8 kg/ha); în cazul în care se folosesc erbicide pentru combaterea buruienilor norma de semănat de asemenea se poate reduce cu 10-20 %, același lucru se poate face și în condiții de irigare. Norma se mărește: pe solurile care formează crustă; când se întârzie semănatul cu 2-3 săptămâni norma se majorează cu 20 %; când semănatul se face la sfârșitul verii de asemenea se mărește norma cu 15-20 %.

Experiențele efectuate au dus la concluzia că la lucernă distanțele cele mai bune între rânduri sunt între 12-15 cm. Astfel plantele dispun de cele mai bune condiții de luminozitate, permit o acoperire mai rapidă a solului, deci o luptă mai eficientă cu buruienile. În zonele foarte secetoase se poate mări distanța de semănat până la 25 cm fapt ce avantajează formarea unui sistem radicular mai viguros, deci a folosirii mai eficiente a apei și ca atare posibilitatea obținerii de producții mai mari și la coasele II și III.

Adâncimea de semănat. Lucerna este o plantă cu sămânță mică, ca atare adâncimea de semănat este mică. Se poate deci concluziona că pe cernoziomurile bine lucrate semănatul lucernei se face la 1,5-2,5 cm. Pe solurile mai grele, pe solurile care formează crustă, adâncimea de semănat nu trebuie să depășească 2 cm. Pe solurile ușoare se seamănă la 3 cm. Semănatul se execută cu semănătorile prevăzute cu coșuri pentru semințe mici. La semănat trebuie respectată cu strictețe adâncimea.

Lucrări de îngrijire. O primă lucrare care se execută după semănat este tăvălugirea care se face cu scopul de a asigura o răsărire uniformă și rapidă. Lucrarea este obligatorie în zonele secetoase. Împiedicarea formării crustei în urma tăvălugirii se poate realiza prin trecerea cu o grapă de mărăcini sau cu o grapă cu colții în sus. Pe solurile grele, dacă nu s-a putut evita formarea crustei, se trece cu un tăvălug inelar sau cu un tăvălug de lemn pe care a fost înfășurată sârmă ghimpată.

Combaterea buruienilor. O operație deosebit de importantă, pentru a avea o cultură corespunzătoare de lucernă, este combaterea buruienilor. Acest lucru are o deosebită importanță mai ales în anul I când ritmul lent de creștere a buruienii face ca ea să fie foarte sensibilă la îmburuienate. Combaterea buruienilor se face prin metode preventive, metode agrotehnice și metode chimice. Metodele preventive constau în semănatul lucernei în tarlale neîmburuienate.

Metodele agrotehnice au o mică aplicabilitate. Aceste metode se referă la distanța dintre rânduri, la pregătirea adecvată a solului, la semănatul la timp și în condiții optime. Combaterea buruienilor se poate face și mecanic prin așa numitele coase de curățire care se efectuează în primul an de 1-2 ori, distrugându-se buruienile care cresc mai repede decât lucerna. Principalul mijloc de combatere a buruienilor este metoda chimică, adică erbicidarea. Fără discuție buruiana cea mai dăunătoare lucernei este cuscuta (Cuscuta campestris, Cuscuta trifolii). O primă metodă de combatere este de a se semăna numai semințe decuscutate. Dacă există cuscută în lan aceasta se combate prin tratarea vetrelor cu soluții de Reglone sau Gramoxone în concentrații de 1 %, 1 l/m2 de vatră. Împotriva cuscutei se recomandă și Pivot 2 l/ha sau Daktal W 75, 8 kg/ha.

Acest sistem de combatere este foarte eficient în primul an de vegetație.

Pe suprafețe mici cuscuta se poate combate și prin metode mecanice. Aceasta constă în cosirea vetrelor de cuscută înainte de formarea semințelor și răzuirea pământului pe o adâncime de 1-2 cm. Dacă cuscuta a format semințe vetrele se ard. În nici un caz lucerna cu cuscuta care a format semințe nu se administrează animalelor, deoarece trec prin tubul digestiv fără a-și pierde germinația și ajung în câmp odată cu gunoiul de grajd. În prima parte a vegetației (4-6 săptămâni de la răsărire) plantele de lucernă au o creștere foarte înceată. Din această cauză buruienile cum sunt Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum care se dezvoltă viguros sau specii monocotiledonate ca Setaria sp., Echinochloa crus-galli pot înăbuși lucerna datorită competitivității lor mai mari. Pentru combaterea acestora cea mai bună metodă este folosirea de erbicide antigramineice preemergente Dual (3 l/ha), Balan (6 l/ha), Banalan EC 6-7 l/ha, Beskor E77 4-6 l/ha, combinate cu tratamente în timpul vegetației. Erbicidele preemergente se aplică înainte de semănat și se încorporează în sol prin lucrări cu combinatorul la 6-10 cm adâncime. Cel de-al doilea erbicid trebuie aplicat când cultura are 3-5 frunze trifoliate iar buruienile sunt în faza de rozetă. Epoca de tratament trebuie strict respectată. Dacă se tratează prea devreme foarte multe buruieni dicotiledonate nu au răsărit sau au frunze prea mici, deci erbicidul nu are efect. Întârzierea tratamentului găsește buruienile dezvoltate, deci mai rezistente. În plus și selectivitatea erbicidului față de lucernă scade. Fiind erbicide de contact este bine să se administreze cantități mai mari de apă (500 l/ha) când temperatura nu este prea ridicată (18 oC) și plantele de lucernă sunt turgescente.

Împotriva buruienilor dicotiledonate se poate folosi Basagran (3 l/ha) sau Pivot (1 l/ha).

Dacă lucerniera este infestată cu Rumex sp. acesta se combate cu ajutorul erbicidului Asulox în doză de 4-6 l/ha. Sorghum halepense se combate cu Fusilade și Gallant (2-4 kg/ha).

În cazul infestării cu buruieni și în anii următori se aplică toamna în faza de repaus, următoarele erbicide: Etazine 3585 (4-6 kg/ha), Gesatop (4-6 kg/ha), Sencor (0,75-1,5 kg/ha), Karmex (3-6 kg/ha), Asulox (4-5 l/ha).

Alte lucrări. Începând din anul al doilea de vegetație se execută primăvara afânarea stratului superficial pentru menținerea unui regim normal de aer. Această lucrare se execută cu grapa cu colți.

În cazul buruienilor îmbătrânite se poate provoca lăstăritul prin lucrări energice cum ar fi discuitul sau o arătură superficială. Această lucrare, cunoscută sub numele de întinerirea lucernierelor are drept scop despicarea coletelor și o mai profundă aerație. Ca efect are formarea de noi lăstari din mugurii aflați în părțile inferioare ale coletului, situate într-un strat de sol tasat și slab aerat. Tot în anii următori se aplică și îngrășămintele.

Dacă lucerna se rărește se poate supraînsămânța cu raigras aristat (20 kg/ha), iarba de Sudan (30 kg/ha), sorg x iarbă de Sudan (30 kg/ha) și chiar golomăț care îi prelungesc perioada productivă, primele cu un an, iar golomățul cu mai mult.

Boli și dăunători

Combaterea bolilor. Combaterea nu se poate realiza decât printr-un sistem bazat pe un complex de măsuri.

măsuri profilactice – în amplasarea culturilor este necesar să se evite vecinătatea imediată a unor leguminoase perene mai ales în anul III, care sunt focare de diseminare a diferitelor boli. Sămânța folosită trebuie să fie neafectată de agenți. De aceea pe lângă puritate, germinație, seminței de lucernă trebuie să i se facă și analize fitosanitare pentru a elimina loturile contaminate cu Ascochyta imperfecta, Pseudopeziza medicaginis sau alte boli. De asemenea se vor respinge de la producerea de sămânță loturile în care au fost depistate plante virozate. Pentru a se anihila agenții patogeni de natură micotică e bine ca sămânța să fie tratată cu un fungicid de spectru larg ca Criptodin în doze de 150 g/q de sămânță (sau TMTD 250 g/q sămânță);

măsuri de protecție în perioada de vegetație – în cazul unor boli este posibil ca atacul să fie înlăturat sau diminuat prin cositul preventiv. Măsura trebuie folosită doar în cazuri excepționale întrucât cositul preventiv afectează starea culturii. Cu această metodă se combate Ascochyta imperfecta, Phyllosticta medicaginis;

distrugerea gazdelor intermediare – în cazul în care există gazde intermediare cum este Euphorbia cyparisias pentru rugini, distrugerea acestor gazde face parte integrată din sistemul de combatere cum de asemenea și combaterea vectorilor bolii este necesară în lupta împotriva bolilor;

tratamente chimice – deși există rezultate în combaterea chimică, metoda nu poate duce la eradicarea totală a bolilor și de asemenea are aplicabilitate limitată știut fiind faptul că lucerna este folosită în hrana animalelor;

Combaterea dăunătorilor

măsuri profilactice – sunt legate de înființarea unei noi culturi. Noua cultură nu trebuie amplasată lângă o lucernieră veche deoarece aceasta constituie surse de infectare cu: Aphis medicaginis (păduchele negru), Adelphocoris lineatus (ploșnița), Phytodecta formicata (gândacul roșu).

O altă măsură este trierea semințelor prin care se combate Eurytoma roddi (viespea semințelor).

Se recomandă, de asemenea, cultivarea de soiuri rezistente. Pe plan mondial s-au creat, prin folosirea genelor de rezistență, soiuri rezistente la păduchele pătat al lucernei (Terioaphis maculatum), la gărgărița frunzelor (Hypera variabilis).

tratamente – există două categorii de tratamente. Primele se aplică la desprimăvărare imediat ce vegetația pornește, iar secundele în primă perioadă de vegetație.

Pentru primul tip de tratament se folosesc insecticide caracterizate printr-o pronunțată remanență, de obicei granulare, care eliberează treptat substanță activă. Cele mai indicate sunt: Furadan 100 (2 kg/ha s.a. sau 20 kg produs comercial), Sinoratox 56 (2 kg/ha s.a.).

În timpul vegetației în situația în care s-a ajuns la concluzia că un tratament este mai eficient din punct de vedere economic decât o coasă, se aplică stropiri. În astfel de cazuri cositul nu se admite a se executa mai devreme de 10 zile (dacă nu se stropește cu substanțe cu remanență). Pentru tratament se recomandă Sinoratox 35 CE 2,5 l produs comercial/ha (850-900ml s.a./ha) prin care se combat dăunătorii aparatului foliar.

Irigarea lucernei. O lucrare cu deosebite implicații în obținerea de producții mari și de calitate, la lucernă, este asigurarea apei. Irigarea pune mult mai bine în evidență capacitatea de producție și valoarea acestei plante.

Pentru asigurarea unei producții mari sunt necesare următoarele irigări: irigare de aprovizionare, irigare de primăvară (înainte de cosit), irigarea o dată sau de două ori după fiecare coasă, în funcție de zona de cultură și condițiile agrometeorologice.

Când semănatul se face la sfârșitul verii se impune administrarea unei udări de răsărire cu o normă de 250-300 m3/ha imediat după semănat. Dacă nu survin ploi după 14-16 zile se irigă cu 300-400m3/ha.

Pe cernoziomuri, pe parcursul perioadei de vegetație, se folosesc norme de 500-600m3/ha, iar pe solurile brun roșcate norme de 400-500m3/ha.

Intervalul dintre udări este mai mare primăvara (20 zile în mai), mai mici vara (15-20 zile în iunie, 10-15 zile în iulie și august), pentru a fi din nou mai mari în septembrie (20-25 zile).

Recoltarea lucernei

La lucernă epoca de recoltare este un factor tehnologic hotărâtor, influențând în modul cel mai pregnant nivelul și calitatea recoltelor, pe de o parte, iar pe de altă parte, perenitatea culturii. Ca atare o producție mare, constantă și îndelungată se poate obține doar respectându-se cerințele biologice ale plantei.

Pentru realizarea unei recolte corespunzătoare din punct de vedere economic, este nevoie de acumularea unei anumite sume de grade de temperatură care se poate traduce în zile și anume, 36-46 zile în anul I și 35-40 zile în anul II (tabelul 4.1).

Tabelul 4.1. Suma gradelor de temperatură realizate pentru o coasă în funcție de intervalul dintre coase (șC)

prima coasă să înceapă cu 7-8 zile înainte de înflorit, avându-se grijă ca pe această porțiune următoarea coasă să fie luată după ce plantele au început să înflorească, intervalul ce permite refacerea substanțelor de rezervă din rădăcini;

în porțiunile unde coasa precedentă s-a recoltat la intervale mai mari (după mijlocul fazei de înflorire) deci după 38-40 zile, coasa a doua trebuie făcută la 26-30 zile, urmând ca următoarea coasă să se facă din nou la 38-40 zile.

Această alternativă este superioară sistemului clasic în care se lăsa interval mai lung doar uneia dintre coase. Ultima coasă este indicat a se lua când temperatura minimă se apropie de 0 șC ceea ce favorizează acumularea de substanță de rezervă în rădăcini, împiedicând formarea de noi lăstari care ar debilita planta.

Nu este permisă recoltarea repetată a lucernei la intervale mici (sub 25-28 zile) și nici prea mari (peste 48 zile). Dacă recoltarea se face prea des se afectează producția și longevitatea, iar dacă se face prea rar suferă calitatea (scade digestibilitatea și consumabilitatea pe măsura sporirii conținutului de celuloză).

Longevitatea unei lucerniere depinde de:

epoca de recoltat a coasei I-a și a următoarelor;

numărul de coase.

Dacă recoltarea se face de timpuriu și des, scade numărul de lăstari favorizându-se îmburuienarea. Dacă numărul de coase este mic, lucerniera se menține 7-8 ani. Când se fac 2-3 coase la interval optim, se menține 5-6 ani. În cultură irigată cu 4-5 coase/an longevitatea economică a lucernei este de 3 ani.

Producții. O lucernieră poate fi economic folosită 4 ani. Cele mai mari producții se obțin în anii 2 și 3. Pe coase cea mai mare producție se obține la coasa I-a, celelalte reprezentând 50-70 % din producția primei coase (mai mult în condiții de irigare, mai puțin în condiții de secetă).

În general pe o lucernieră se obțin 40-60 t/ha masă verde iar în condiții de irigare 80-100 t/ha masă verde. În condiții de excepție de pe o lucernieră se pot obține peste 20.000 UN/ha.

B. TRIFOIURI

Trifoiul roșu

Este originar din zona Mării Mediterane, Asia Mică și S-E Europei, fiind cultivat pe vremea romanilor, fapt dovedit prin aceea că Plinius cel Batrân, Columella, dau îndrumări practice pentru cultura trifoiului. Data introducerii trifoiului roșu în țara noastră nu este pe deplin cunoscută. După cum arată Varga și colab.(1998), la mijlocul secolului XIX trifoiul se cultiva în Țările Române. Prin anii 1860 există referiri privind necesitatea cultivării acestei plante. Cert este că pe la sfârșitul secolului XVIII există date certe privind cultura trifoiului. În Transilvania trifoiul a pătruns din Austro-Ungaria în a doua jumătate a secolului XVIII-lea. Un secol mai târziu sămânța de trifoi roșu din Transilvania începe să aibă tot mai mare căutare pe piața mondială, situația perpetuându-se până la cel de al doilea război mondial. La începutul secolului XX se estimează că în Transilvania se cultivau în jur de 100000 ha. Se pare că cea mai mare răspândire în cultură a trifoiului roșu a fost în deceniile 7-8 ale secolului XX această plantă fiind cultivată în aceea perioadă, în România, pe 260.000-270.000 ha.

Răspândirea și importanța economică

Trifoiul roșu are o capacitate mai redusă de adaptare decât lucerna, și ca atare este răspândit în unele zone umede și în Nordul Europei și al Americii (unde precipitațiile sunt de peste 600 mm), suprafața cultivată pe plan mondial însumând peste 15 milioane hectare. Ca plantă furajeră, importanța trifoiului se datorește conținutului în proteină, aminoacizi esențiali, grăsimi, substanțe extractive neazotate, caroten, vitamina C și E, a coeficienților de digestibilitate ce depașesc 70 % pentru masă verde și de 55-60 % pentru fân. Coeficientul de digestibilitate ridicat se datorește faptului că tulpina de trifoi roșu se lignifică mai puțin decât celelalte leguminoase, iar frunzele nu se scutură așa de ușor în timpul uscării. Ca plană amelioratoare a solului, importanța trifoiului roșu se datorește faptului că, fiind o plantă leguminoasă, lasă un teren îmbogățit în azot. Astfel o cultură mediocră lasă anual în sol (rădăcini, miriști) circa 150-160 kg azot fixat de bacteriile simbionte de pe rădăcini. După o cultură de trifoi terenul rămâne îmbogățit nu numai în azot ci și în fosfor, echivalentul a 400-500 kg superfosfat la hectar, potasiu și calciu datorită capacității sistemului radicular de a solubiliza aceste elemente. În plus, trifoiul roșu are o influență favorabilă asupra elementelor fizico-chimice și biologice ale solului. În urma trifoiului rămân 2-5 t/ha substanță uscată ceea ce face ca procentul de humus să crească cu 7,3-7,8 % (VARGA și colab., 1998). Acestea fac ca în zonele de cultură, trifoiul roșu să fie o plantă esențială în asolamente, în special acolo unde se practică agricultură biologică (bioproduse). Pentru economie trifoiul prezintă și importanță meliferă.

Morfologie. Taxonomie. Soiuri

Trifoiul roșu este o plantă perenă cu un port erect, de la întregime glabră până la foarte păroasă (fig.4.2).

Sămânța este mică, 2-3 mm lungime, cu o formă specifică, ovat asimetrică de culoare diferită, de la galben violaceu la brun închis. MMB este 1,5-2,2 g, MH de 75 kg. Într-un gram sunt 500-700 semințe.

Sistemul radicular este mai puțin profund ca al lucernei, ajungând la 60-90 cm, marea masă radiculară fiind situată la 0-20 cm. Pe aceste rădăcini se găsesc nodozități mici, ovoide (2-3 x 1-2 mm) de culoare alb-roșcată, datorită simbiozei cu Rhizobium trifolii.

Tulpina este reprezentată printr-un colet care pe măsura creșterii plantelor, se alungește și se adâncește în pământ. Din mugurii de pe colet se formează o rozetă de frunze care, în funcție de tipul ecologic, pot să formeze lăstari floriferi în primul an.

La formele ecologice din țara noastră lăstarii floriferi se formează chiar în anul însămânțării din mugurii situați la baza frunzelor care formează rozeta.

Trifoiul roșu prezintă lăstari erecți, glabri sau fin păroși. Frunzele de la bază au pețiolul lung, iar cele superioare mai scurt. Foliolele sunt subsesile, întregi, de formă ovată, obovată sau eliptică, pe dos și pe margini mai mult sau mai puțin păroase. Nervura este slab pronunțată. Adeseori pe față, la mijloc, foliolele pot avea un desen în formă de V sau o pată mai deschisă. Stipelele sunt alungite, concrescute cu pețiolul. Florile, tipice pentru leguminoase, sunt sesile, roșii-purpurii, grupate în capitule globuloase sau ovate. Fructul este o păstaie ovată, dehiscentă.

Trifoiul roșu aparține genului Trifolium și face parte din familia Leguminosae (Fabaceae). Genul cuprinde 250 specii anuale și perene răspândite în Asia Mică și sudul Europei.

Cerințe ecologice

Clima în care trifoiul roșu dă cele mai bune rezultate este cea umedă și răcoroasă. Germinează la + 1o C creșterea optimă fiind la 15-27 oC. Temperaturile de peste 30-32 oC afectează creșterea plantelor. Rezistă bine la temperaturi scăzute când solul este acoperit cu zăpadă. În lipsa stratului de zăpadă, sau în cazul unui strat prea subțire și a unor temperaturi foarte scăzute, se înregistrează pierderi ce ajung până la 60-70 % din numărul de plante. După pornirea în vegetație nu mai suportă înghețurile și nici oscilațiile mari de temperatură.

În timpul perioadei de vegetație are nevoie de 800-900 oC pentru prima coasă și 600-800 oC pentru coasa a II-a. Pentru maturizarea semințelor are nevoie de 1200-1400 oC.

Trifoiul roșu este o plantă pretențioasă față de umiditate, deși nu este un consumator mare de apă. Cele mai bune rezultate le dă într-un regim de precipitații de peste 600 mm. Perioada critică pentru umiditate este la îmbobocire. Rezistența scăzută la secetă se datorește sistemului radicular mult mai superficial decât al lucernei. Dar, trifoiul nu suportă nici umiditatea în exces. Submersia, chiar de scurtă durată, are un efect negativ pronunțat asupra producției. În perioada de polenizare are nevoie de timp frumos și uscat.

Lumina nu este, în condițiile țării noastre, un factor limitativ al producției. Punctul de saturație al fotosintezei fiind scăzut (16.000 lucși) asemănător cu a plantelor de umbră (schiofite) este posibilă semănarea sub formă de cultură ascunsă, deci sub o plantă zisă protectoare.

Solurile cele mai potrivite sunt cele argilo-lutoase profunde, bine aprovizionate cu apă și în același timp drenate, bogate în calciu. De asemenea sunt indicate aluviunile fertile. Reacția solului trebuie să fie neutră sau slab acidă. Nu reușește pe solurile acide (cu pH sub 5) și nici pe solurile sărace și uscate. Pe solurile sărace acțiunea negativă a aluminiului mobil se manifestă din plin chiar la un conținut de 3-4 mg aluminiu mobil la 100 g sol, reducându-se respirația și capacitatea de fotosinteză a glucidelor de către plantă.

Foarte important este faptul că trifoiul roșu se cultivă tocmai pe soluri acide. Dacă pH-ul este cuprins între 5,5 și 6 trebuie aplicat gunoi de grajd, dacă nu trifoiului, în orice caz plantei premergătoare. Dacă pH-ul este sub 5,5 este obligatorie aplicarea amendamentelor.

În funcție de aceste cerințe și de condițiile pedoclimatice existente s-au stabilit zonele de favorabilitate pentru cultivarea trifoiului. Cele mai favorabile zone cuprind Podișul Trasilvaniei, cât și întinse suprafețe din județele din Vestul României (Sălaj, Satu-Mare, Caraș-Severin) iar în Moldova și lunca superioară a Siretului. Condiții favorabile se întâlnesc în zonele colinare din vest și în cele Subcarpatice din Oltenia, Muntenia, Moldova.

În celelalte zone există suprafețe variabile ca dimensiune, pe care trifoiul să poată fi cultivat în condiții bune.

Cultura pentru furaj

Locul în asolament. Trifoiul roșu are o durată de folosire de doi ani, de aceea își găsește ușor locul în orice asolament. Datorită faptului că în primele faze de vegetație trifoiul crește încet, cât și a slabei capacități de concurență a acestei plante, este indicat ca premergătoarea să fie o prășitoare care să lase terenul curat de buruieni. Ideal ar fi ca prășitoarei să i se fi administrat gunoi de grajd. Când se seamănă sub plantă protectoare, mod de cultură recomandat, aceasta este premergătoarea. Nu reușește după el însuși datorită oboselii solului, sau după alte leguminoase. Nu trebuie să revină pe aceeași solă la un interval mai redus de patru ani.

Aplicarea îngrășămintelor.

Îngrășăminte cu azot – trifoiul roșu trăiește în simbioză cu Rhizobium trifolii care este activă și în condițiile în care solul este ușor acid. O activitate optimă a bacteriilor are loc într-un sol cu reacție aproape neutră, bine aprovizionat în potasiu, în fosfor și microelemente.

În primele 40-45 zile, atât plantele tinere cât și bacteriile fixatoare nu sunt stânjenite de prezența azotului mineral, chiar dacă acesta este în cantități însemnate. După 70 zile de la răsărire, prezența azotului mineral reduce cu până la 50 % activitatea bacteriilor din nodozități.

Analizând global efectul fertilizării cu azot asupra trifoiului considerăm că pe solurile sărace în materie organică și azot total, este bine să se aplice doze moderate de azot (N 30-50) mai ales când și planta premergătoare a fost fertilizată cu doze mici de azot. Dacă este posibil azotul să fie administrat sub formă de nitrocalcar. Pe solurile cu reacție slab acidă, relativ bogate în substanță organică și azot mineral, administrarea îngrășămintelor azotate nu este indicată.

Îngrășămintele cu fosfor și potasiu. Pe solurile bogate trifoiul nu reacționează la fertilizarea cu fosfor și potasiu. În schimb, pe solurile sărace reacția este evidentă. Reacția pozitivă la îngrășămintele cu fosfor și potasiu se datorește faptului că necesarul la hectar pentru o producție medie de trifoi se ridică la 70-90 kg P2O5 și 200-230 kg K2O. Cum trifoiul de regulă se seamănă în cultură ascunsă este indicată și administrarea sub arătura de bază efectuată pentru cereală a 90-120 kg P2O5 împreună cu 60-80 kg K2O.

Îngrășăminte organice se recomandă a se aplica plantei premergătoare în doze de 30-40 t/ha. Gunoiul de grajd bine fermentat se poate aplica în anii următori, în special pe solurile acide, toamna pe cuvertură.

Amendamentele – pe solurile acide, pentru dezvoltarea normală a trifoiului roșu trebuie aplicate amendamente în cantitate de 5-7,5 t/ha CaCO3 . Cum efectul aplicării amendamentelor se menține câțiva ani acestea nu trebuie aplicate trifoiului ci numai plantelor premergătoare conform asolamentului urmat.

Lucrările solului. În cazul în care trifoiul se seamănă fără plantă protectoare (cultură ce nu se recomandă) se face arătura de toamnă la 25-30 cm. Primăvara terenul se discuiește, sau mai bine, se lucrează cu combinatorul.

Când se seamănă în cultură ascunsă pregătirea terenului este specifică plantei în care se seamănă trifoiul. În cazul în care planta protectoare este de primăvară, toamna terenul se ară.

Sub nici un motiv trifoiul nu se seamănă în arătură de primăvară.

Dacă planta premergătoare părăsește terenul devreme este bine să se facă o arătură de vară la 25-30 cm adâncime, în agregat cu grapa stelată.

Dacă se amplasează cultura pe soluri grele odată la 3-4 ani trebuie făcută afânarea adâncă cu scormonitorul. Această lucrare se execută în cadrul rotației la o cultură de primăvară după care urmează o cereală de toamnă în care se seamănă în cultură ascunsă trifoiul.

În cazul în care se seamănă în ogor propriu la sfârșitul verii, dacă parcela a fost foarte bine arată în anul precedent, nu există resturi vegetale, terenul nu este tasat, se poate renunța la arătură, pregătirea solului făcându-se în sistemul de prelucrare minimală a solului cu utilajele corespunzătoare.

Semănatul

Un prim lucru, foarte important, este ca sămânța de trifoi roșu să fie liberă de cuscută. De aceea semințele trebuie să fi fost trecute prin stația de decuscutare și să respecte STAS-ul corespunzător.

Epoca de semănat. Datorită faptului că trifoiul încolțește la 1-2 oC el se seamănă primăvara devreme. Nu se recomandă semănatul în ferestrele iernii deoarece plantele tinere nu rezistă la temperaturi mai scăzute de –5 – −6 oC. O altă epocă de semănat este la sfârșitul verii. În acest caz trifoiul intră în iarnă cu lăstarii scurți și are un potențial de rezistență la iernare asemănător orzului. Pentru o rezistență maximă are nevoie de 850-900 oC. Aceasta se realizează dacă se seamănă în zona colinară în perioada 20 august – 5 septembrie, cu condiția ca să existe suficientă umiditate în sol pentru a asigura o răsărire normală a plantelor.

Densitatea de semănat. Trifoiul roșu reclamă o suprafață de nutriție de 10-16 cm2 pentru o plantă, ceea ce corespunde cu o cantitate de 650-1000 semințe germinabile/m2, deci o normă de până la 20 kg/ha.

Cum trifoiul se seamănă în cultură ascunsă (cel mai indicate fiind în orzoaică, orz și grâu) se recomandă ca el să se semene la densitatea normală, dar plantei protectoare să i se reducă norma de semănat cu 20-30 %.

Distanța de semănat este de 12,5 cm. Semănatul se face perpendicular pe rândurile plantei protectoare.

Adâncimea de semănat este de până la 2 cm întrucât trifoiul se seamănă în special pe soluri grele.

Lucrări de îngrijire. Primele lucrări de îngrijire sunt legate de planta protectoare. Dacă aceasta este o cereală de toamnă se aplică tăvălugul în cazul manifestării descălțării și grapa cu colți dacă se formează crustă.

Dacă planta premergătoare este o cereală de primăvară după semănat se aplică o tăvălugire. Dacă survin ploi și se formează o crustă, o grapă de mărăcini este binevenită. Trifoiul roșu fiind nerezistent la îmburuienare (slabă capacitate de concurență) este absolut necesară combaterea acestora chiar dacă uneori prin combatere se stânjenește în mică măsură și trifoiul.

Dacă semănatul se face în ogor propriu, sistemul de combatere al buruienilor este identic cu al lucernei.

În cazul culturii ascunse erbicidele folosite trebuie să nu dăuneze plantei protectoare iar trifoiului să-i cauzeze pagube minime. În acest sens sunt indicate erbicidele specifice cerealelor. Pentru a preîntâmpina pagubele produse de erbicide la trifoi este indicat, în cazul unei cereale de toamnă a se erbicida înainte de răsăritul trifoiului. Aceasta se realizează prin aplicarea mai timpurie a erbicidului și semănatul mai târziu al trifoiului, adică aplicarea erbicidului după semănatul trifoiului dar înainte de răsărirea acestuia.

Vetrele de cuscută trebuie combătute energic prin aceleași metode ca și la lucernă.

O altă lucrare de mare importanță pentru trifoiul roșu este recoltarea plantei protectoare. Aceasta trebuie făcută la momentul optim (înainte de scuturare, samulastra având efecte deosebit de negative asupra trifoiului) cu o miriște înaltă de 20-30 cm pentru a nu afecta trifoiul.

Este obligatorie îndepărtarea cât mai grabnică a paielor pentru a permite o dezvoltare normală a trifoiului și a împiedica asfixierea. Este interzis pășunatul acestor culturi cu oile. Dacă aceste verigi tehnologice sunt respectate se obține, încă din primul an o coasă și în plus, plantele intră în iarnă perfect pregătite.

În al doilea an o lucrare obligatorie este grăparea în primăvară cu excepția cazurilor când se manifestă o descălțare a plantelor.

Boli și dăunători.

Combaterea bolilor.

Măsuri profilactice.

Alegerea terenului trebuie făcută prin evitarea vecinătății unor culturi aflate în vegetație împiedicându-se astfel transmiterea agentului Marmor trifolii. De asemenea trebuie evitate terenurile cu exces de umiditate care favorizează agenți ca Pseudopeziza trifolii, Dothidella trifolii, Peronospora trifoliorum.

O altă metodă este folosirea unor semințe sănătoase care nu provin din loturi virozate și care au fost selectate în vederea eliminării semințelor mici. Este utilă tratarea semințelor cu Criptodin 150 g/1 q semințe.

Prin reglarea densității culturii se poate preveni atacul unor boli. Astfel o densitate prea mare favorizează instalarea unor agenți patogeni ca Pseudopeziza trifolii sau Gloeosporium caulivorum. Prin practicarea culturii în amestec, trifoi + graminee se reduce atacul unor agenți cum ar fi Gloeosporium caulivorum.

Măsuri de protecție. Administrarea fosforului și potasiului contribuie la anihilarea acțiunii unor patogeni ca Pseudopeziza trifolii, Erysiphe martii sp.trifolii.

Cositul preventiv împiedică agentul patogen să-și desăvârșească fructificarea. Este indicat împotriva infecțiilor cu Dothidella trifolii.

Tratamentul chimic este uneori indicat și anume cu zeamă bordeleză 1 % împotriva lui Dothidella trifolii.

Combaterea dăunătorilor.

Măsuri profilactice. Alegerea terenului trebuie făcută evitându-se cele umede, pentru că acestea sunt puternic infestate cu larve de Elateridae.

Măsuri în perioada de vegetație. Pentru trifoi se recomandă o tratare cu insecticide la desprimăvărare. Dacă aceasta nu s-a efectuat se recomandă o cosire timpurie și un tratament după coase. Preparatele și modul de tratament sunt aceleași ca și la lucernă.

Recoltarea trifoiului

Trifoiul roșu semănat în cultură ascunsă și cu respectarea tehnologiei până în toamnă va dezvolta o importantă masă vegetativă. Acest lucru permite efectuarea unei coase care trebuie făcută cu cinci săptămâni înainte de instalarea înghețurilor. În anul următor se obțin două coase și o otavă sau o recoltă de furaj și una de semințe.

Când trifoiul roșu a fost semănat în ogor propriu în primul an producțiile corespunzătoare se obțin când toate coasele se efectuează în ultima parte a înfloririi. În al doilea an recoltatul se face la mijlocul înfloritului obținându-se de asemenea trei recolte de furaj sau o recoltă de furaj și una de semințe.

Luând în considerare momentul recoltării în cei doi ani se constată că epoca de recoltare din primul an nu are o influență atât de pregnantă asupra producției anului doi ca în cazul lucernei.

Ținând seama că trifoiul se folosește la iesle sau se poate transforma în fân, recoltatul poate începe din faza de îmbobocire și dusă până la sfârșitul înfloritului. Conținutul ridicat în zaharuri solubile al trifoiului (10-11 %) – mult superior lucernei (7 % la coasa I și 5 % la celelalte) imprimă o consumabilitate sporită cât și posibilitatea însilozării fără adaosuri de substanțe conservante.

Păstrarea recoltei se face prin fân, semisiloz, siloz.

Pentru a se obține un fân de calitate este bine ca uscarea să se facă pe suporți. Ca și la lucernă fânul se poate obține și prin balotare după care se usucă prin ventilație.

Trifoiul alb

Este o componentă nelipsită a pajiștilor mezofile și mezohigrofile. Își are originea în zonele geografice din Orientul Apropiat de unde a fost adus în Italia și Olanda spre sfârșitul secolului al XVI-lea. De aici s-a răspândit în toate țările din vestul și centrul Europei, iar un secol mai târziu și în nordul Europei (VARGA și colab., 1998). La începutul sec. XIX-lea a fost dus în America de Nord de unde s-a extins apoi și în America de Sud, astfel încât la sfârșitul sec. XIX-lea, era răspândit pe tot globul, în zona ecologică favorabilă.

Fiind o specie cu o foarte mare homeostazie genetică, deci o ,mare plasticitate ecologică a format o serie de ecotipuri deosebit de valoroase din Noua Zeelandă și până pe malul Mării Mediterane, deosebit de productive. Există forme, cum sunt cele din Canada, care pot fi cultivate și pe soluri cu pH = 4,5.

În țara noastră trifoiul alb a pătruns prin Transilvania pe la mijlocul XIX de unde s-a răspândit și în celelalte zone.

Trifoiul alb în cultură pură practic nu este răspândit, dar în amestecuri pentru pajiști temporare se găsește pe aproximativ 40 milioane hectare.

În flora spontană, trifoiul alb se găsește aproape în toate pajiștile în proporții foarte variate.

Morfologie. Taxonomie. Soiuri.

Rădăcina trifoiului alb este pivotantă, bine dezvoltată. De la nodurile stolonilor se dezvoltă numeroase rădăcini adventive care pot individualiza noi plante. Frunzele trifoliate au mărimi și pețioluri diferite funcție de ecotip.

În formarea lăstarilor există unele deosebiri față de leguminoasele discutate până acum. Dacă la lucernă și trifoiul roșu mugurii se dezvoltă de pe colet și are o poziție verticală la Trifolium repens, de pe de pe acești muguri se dezvoltă numai stoloni. De pe nodurile acestor stoloni se dezvoltă lăstarii vegetativi și generativi (fig.4.3).

Stolonii apar la 2-3 luni de la răsărirea plantelor. Creșterea acestora este continuă determinând formarea stolonilor primari, secundari și terțiari. Numărul și lungimea acestora depinde de ecotipul de trifoi alb.

Stolonii mai în vârstă sunt bine înrădăcinați iar cei tineri sunt așa numiții stoloni terminali care sunt în curs de creștere și produc frunze și inflorescențe.

Trifoiul alb are o mare capacitate de regenerare, el putând regenera de mai multe ori pe an funcție de măsurile tehnologice aplicate.

Perenitatea acestei specii, datorată capacității de a forma rădăcini adventive, este de 10 ani și mai mult. Acest caracter este condiționat genetic, dar este influențat și de o serie de factori ecologici sau de natură tehnologică.

Cerințe ecologice.

Trifoiul alb face parte din grupa plantelor de tip C4. Este mai puțin exigent față de climă și sol ca trifoiul roșu. Se dezvoltă bine în toate zonele ecologice unde îi sunt asigurate condiții corespunzătoare de umiditate și nutriție. Rezistă până la –23 –24 oC fără strat protector de zăpadă. În condiții de secetă lăstarii se usucă, iar dacă seceta persistă sunt afectați și mugurii dorminzi.

Este mai pretențioasă la umiditate, suportând excesul de umiditate dar nu cel de durată. De aceea este indicat pentru zonele umede cu precipitații de peste 600 mm anual și cu temperaturi medii ce nu depășesc 9-9,5 oC. Trifoiul își poate exterioriza capacitatea fotosintetică în limitele de temperatură de 10-30 oC. Suportă toate tipurile de sol cu excepția celor foarte grele sau foarte ușoare, iar pH-ul solului poate fi cuprins între 4,5-7,5.

În condiții de irigare dezvoltă o masă vegetativă bogată de primăvara devreme până toamna târziu, fiind un component de bază al pășunilor temporare.

Cultura pentru furaj

Cultura pură a trifoiului alb nu este indicată. Modalitatea tehnologică cea mai avantajoasă este cultura în amestec cu graminee perene. Amestecul trifoi alb Ladino + golomăț de exemplu produce economic de regulă 6-8 ani. Cele mai recomandate amestecuri sunt trifoi alb Ladino + Lolium perenne + Poa pratensis, care se pretează la pășunat intensiv. Pentru pășunatul cu oile este recomandat amestecul trifoi alb + Festuca arundinacea. În proporții diferite trifoiul alb este component al tuturor pajiștilor semănate folosite prin pășunat.

Reacția la îngrășăminte a amestecurilor în care există trifoi alb este destul de slabă. Este indicat, în funcție de conținutul solului, să se aplice fosfor și potasiu.

Față de spațiul de nutriție trifoiul alb este puțin exigent având nevoie pentru o plantă de 5,5-7 cm2. MMB trifoiului alb este foarte mică 0,5-0,6 g, sămânța fiind foarte măruntă. Conform spațiului de nutriție în cultură pură se seamănă 1800-2400 semințe germinabile/m2 ceea ce corespunde cu 6-12 kg/ha. Adâncimea de semănat nu trebuie să depășească 1,5 cm.

Date fiind dimensiunile reduse ale semințelor de trifoi, patul germinativ trebuie foarte bine pregătit, pământul trebuie să fie bine mărunțit și umed.

Pentru amestecuri norma de semănat este în funcție de proporția de participare a diferitelor componente. În general este bine ca la hectar să se semene 4-5 kg trifoi alb iar restul să fie gramineele din amestec. Cum trifoiul alb este o plantă tipică pentru pășunat, recoltarea amestecurilor se face aproape în exclusivitate prin pășunat. Trifoiul alb, având tulpinile lipite de sol, prin călcare de către animale, acestea intră în contact intim cu solul ceea ce stimulează formarea lăstarilor.

Trifoiul hibrid

Este răspândit în țara noastră în flora spontană în pajiștile umede din luncile râurilor din zonele colinare și submontane. Are o valoare nutritivă mai mică decât celelalte trifoliene. Datorită rezistenței bune la ger și la excesul de umiditate se cultivă în țările nordice.

Trifoiul hibrid (Trifolium hybridum) prezintă o rădăcină pivotantă ce pătrunde până la 40 cm în sol. Tulpinile sunt erecte putând ajunge la 50-80 cm. Frunzele sunt trifoliate, cu foliole eliptice sau rombice, mari, slab dințate pe margini, rotunjite sau emarginate la vârf. Are o vivacitate ridicată, o bună energie de otăvire, realizând 2-3 coase/an. Are o bună consumabilitate.

Se recomandă pe pajiști semănate în amestec cu Festuca arundinacea, Festuca pratensis, Phleum pratense, Alopecurus pratensis.

Trifoiul alexandrin

Originar din Siria de unde a fost introdus în Egipt în sec. VI. Crește sălbatic în Israel și țările vecine dar nu se cunosc ecotipuri spontane.

Sistemul radicular este puțin dezvoltat, plantele au o creștere erectă. Foliolele sunt oblongi, lanceolate. Florile sunt albe crem grupate în capitule.

Este o plantă diploidă (2n = 16) anuală entomofilă.

Trifolium alexandrinum are două varietăți alexandrinum cu plante puțin ramificate și foarte slabă capacitate de otăvire și serotinum plante foarte ramificate cu capacitate mare de otăvire.

Este adaptat unui climat mediteranean fără călduri excesive vara. Reușește bine pe soluri alcaline și pe sărături. Răspunde bine la irigare dând șase recolte pe an reușind producția de 16 t/ha substanță uscată.

Nu produce meteorizații, deci poate fi pășunat. Conține 28-30 % proteină brută.

Adeseori este utilizat și ca îngrășământ verde.

C. GHIZDEIUL

Ghizdeiul este o plantă destul de recent luată în cultură.

Se consideră că în lume ghizdeiul se cultivă, în cultură pură pe o suprafață de peste 100.000 ha. În țara noastră se cultivă pe suprafețe mai reduse și anume câteva mii de hectare în Maramureș, Nordul Transilvaniei, Nordul Moldovei, cultura luând o amploare mai mare după 1980. Dar ghizdeiul este o plantă care apare în aproape toate amestecurile pentru alcătuirea pajiștilor temporare pentru că este o plantă furajeră cu însușiri prețioase, dar nu la nivelul lucernei și trifoiului. Producerea de sămânță fiind dificilă limitează folosirea ghizdeiului.

Rezistă bine la pășunat și are o valoare nutritivă ridicată. Fânul are un grad de consumabilitate superior masei verzi.

Ghizdeiul are un foarte larg spectru de adaptare, cultura reușind pe terenurile pe care alte leguminoase mai valoroase (lucernă, trifoi) nu reușesc, respectiv pe solurile puternic acide sau pe solurile cu umiditate ridicată. Crește tot timpul anului atât partea aeriană cât și cea subterană, ceea ce face să fixeze bine solul. Calitatea furajului este inferioară celorlalte leguminoase. Masa verde, care nu produce meteorizații, conține un glicozid ce dă gust amar plantelor, gust mai pregnant în perioada înfloritului. Pigmentul florilor se transmite în lapte. Pentru o bună valorificare a acestei plante se recomandă ca după cosire să fie lăsată să se ofilească (adică la umiditatea de 60-65 %) după care să se însilozeze (semisiloz).

Față de lucernă și trifoi, ghizdeiul prezintă avantajele că se autoînsămânțează și se înmulțește vegetativ și, de asemenea, că prezintă o rezistență ridicată la boli și dăunători.

Morfologie. Taxonomie. Soiuri

Ghizdeiul are rădăcină pivotantă, ramificată, pe ramificații găsindu-se nodozități de mărimea unei gămălii. Aceste nodozități se datorează simbiozei cu Rhizobium loti.

Tulpina este un colet multicapitat din care pornesc lăstari semierecți, nefistuloși înalți de până la 60 cm, cu o creștere de la erectă la târâtoare. Frunzele sunt pentalobate, două foliole stând chiar la baza pețiolului. Foliolele sunt scurt pedunculate (fig.4.4).

Inflorescența are 3-9 flori galbene de 13 mm cu pedunculi lungi de 10 cm. Înflorește din mai până în septembrie. Este o specie alogamă. Fructul este o păstaie lungă de 3 cm și lată de 0,4 cm, de culoare închisă (castanie) la maturitate. Într-o păstaie se găsesc 20-40 semințe. Semințele sunt mici, de culoare brună lucitoare. MMB este 1,2 g, MH de 75 kg, mărimea semințelor fiind de până la 1,5 mm. Într-un kg intră 830.000 semințe.

Genul Lotus cuprinde 100 de specii, răspândite pe toate continentele, de la câmpie până la 1500 m altitudine, din zonele subtropicale până la peste 70o latitudine nordică.

În România se găsesc 4 specii și anume trei perene (Lotus corniculatus, L. uliginosus, L. tenuis) și una anuală (L. angustifolius). Ghizdeiul cultivat aparține speciei L. Corniculatus.

Cerințe față de climă și sol

Ghizdeiul este o specie care se caracterizează printr-o mare adaptabilitate la condiții foarte diferite de climă și sol. Clima cea mai favorabilă este cea umedă și răcoroasă. Ghizdeiul rezistă bine la ger (până la –25 oC) și secetă.

Germinează la +1 oC. Temperaturile optime de vegetație sunt cuprinse între 14-30 oC. Regimul optim de precipitații este de 650-700 mm.

Se poate cultiva pe toate tipurile de sol. Pe sărături reușește mai bine decât lucerna galbenă. Pe solurile puternic podzolite întrece în producție trifolienele. Se poate cultiva, fără amendamente, pe solurile cu pH sub 5 datorită toleranței la aciditate a bacteriilor Rhizobium loti. Suportă concentrații relative mari de ioni de mangan și aluminiu.

Totuși cele mai bune producții se obțin pe soluri bine drenate cu pH = 6,2-6,5.

Ca atare zonele de cultură pentru această plantă sunt cele care cuprind terenuri podzolite, cu reacție acidă și grad scăzut de fertilitate.

Se cultivă în cultură pură îndeosebi acolo unde trec turme în transhumanță întrucât oile nu consumă ghizdeiul și ca atare nu distrug cultura.

Cultura pentru furaj

Locul în asolament. Fiind o plantă perenă se cultivă pe „sola săritoare”. Cele mai bune premergătoare sunt prășitoarele care au fost fertilizate cu gunoi de grajd. Ghizdeiul este o bună premergătoare pentru toate culturile, bineînțeles cu excepția leguminoaselor. Pe cele mai mari suprafețe ghizdeiul se cultivă ca element component al pajiștilor semănate.

Îngrășăminte și amendamente. Este o plantă foarte bine adaptată pentru soluri umede și acide. Este puțin pretențioasă față de îngrășăminte, în general și față de îngrășăminte azotate în special. Cercetările întreprinse pe solurile acide din nord-vestul țării au relevat o eficiență bună a îngrășămintelor azotate, când acestea sunt administrate în doze moderate pe un fond corespunzător de fosfor și potasiu. Pe celelalte tipuri de sol eficiența îngrășămintelor este slabă.

La ghizdei, în primul rând trebuie satisfăcute exigențele aceste plante față de fosfor și potasiu și apoi aducerea pH-ului la un nivel acceptabil pentru specie, condiție în care administrarea unor doze moderate de azot (N40-50) este justificată mai ales în zonele unde desprimăvărarea este lentă și când primăvara este răcoroasă.

Dacă planta premergătoare a fost fertilizată cu gunoi de grajd nu sunt necesare îngrășămintele cu azot.

Pe soluri acide și sărace pentru a se obține producții corespunzătoare trebuie aplicate amendamente, îngrășăminte organice cât și fosfor și potasiu caz în care producțiile cresc de mai bine de două ori.

Pregătirea terenului se face ca la toate leguminoasele perene cu semințe mici (lucernă, trifoi).

Sămânța și semănatul. La ghizdei sămânța este mică, MMB fiind de 1,2-1,3 g. Ca la orice leguminoasă există semințe tari a căror proporție este foarte variabilă, fiind mai mare când zona de cultură a loturilor semincere este secetoasă. Sămânța trebuie să fie liberă de cuscută și să conțină un procent cât mai mic de semințe de ștevie, semințe care se separă destul de greu de cele de ghizdei. Puritatea minimă este 96 %, iar germinarea 85 %.

Semănatul se efectuează primăvara foarte timpuriu, după aceeași tehnologie ca la trifoiul roșu, semănându-se sub planta protectoare 12-16 kg semințe la hectar. Ca plantă protectoare se recomandă grâul sau, lucru mai greu realizabil, borceagurile. La planta protectoare, norma de semănat se reduce cu 1/3. În zonele cu deficit de precipitații se seamănă fără plantă protectoare, ca o cultură de primăvară. Semănatul se face în rânduri dese, la o adâncime de 1,5-2 cm.

Ghizdeiul se mai poate semăna în timpul sau la sfârșitul verii, în zonele cu precipitații abundente vara, sau în condiții de irigare.

Lucrări de îngrijire În primul an lucrările de îngrijire se referă, ca și la celelalte leguminoase, la combaterea buruienilor. Pentru aceasta se poate aplica cosirea de curățire sau erbicidarea. Erbicidele și dozele folosite sunt cele pentru leguminoasele perene când se seamănă în cultură pură.

Boli și dăunători

-boli – rugina ghizdeiului (Uromyces loti) – pe frunze și pețiol apar pustule brune cu un halou galben. Se combate prin distrugerea gazdei intermediare.

-dăunători – viespea semințelor de ghizdei (Eurytoma kalobovae) – este consumat conținutul semințelor. Viespea este polifagă, ceea ce face combaterea dificilă. Este obligatorie selectarea semințelor și folosirea numai a celor sănătoase.

Recoltarea și păstrarea

În primul an recoltarea plantei protectoare trebuie făcută de timpuriu pentru a permite consolidarea ghizdeiului. Ghizdeiul își întrerupe creșterea și dezvoltarea toamna devreme, ceea ce face ca în cazul recoltării celei de a doua coase, aceasta să nu se facă mai târziu de a doua decadă a lunii septembrie.

În al doilea an de cultură se obțin două coase și în toamnă se mai poate pășuna cultura. În cazul în care dorim să obținem sămânță, prima coasă se recoltează pentru masă verde, fân, siloz, iar a doua se ține pentru sămânță, obținându-se producții de 400 kg/ha.

Recoltarea prin cosire nu trebuie făcută la înălțime mai mică de 7 cm deoarece ghizdeiul otăvește pe seama substanțelor realizate prin fotosinteză, de către frunzele rămase după cosire. În cultură pură nu este recomandată folosirea prin pășunat deoarece animalele nu îl consumă.

Ghizdeiul poate fi folosit economic cinci ani, datorită faptului că se autoînsămânțează. O folosire mai îndelungată devine neeconomică datorită producțiilor mici ce se obțin.

Producții. În zonele favorabile și în anii favorabili ghizdeiul poate realiza 4 coase care corespund cu 30-40 t/ha masă verde.

D. Sparceta

Sparceta este considerată ca una din cele mai vechi plante în cultură. În țara noastră nu se cunosc precis începuturile culturii acestei plante, cert este că s-a răspândit odată cu cultivarea ei în Austro-Ungaria. În Transilvania, în triunghiul cuprins între localitățile Reghin, Măcin și Șoimoș există un vechi centru de cultură a sparcetei. Aici au fost identificate și primele forme de sparcetă din flora spontană, ceea ce dovedește buna sa adaptare în tona respectivă. În Rusia se cunoaște că a fost cultivată în 1864 pe suprafețe mari în gubernia Voronej.

Răspândire.

În România, după datele furnizate de Erdelyi (1972) sparceta se cultiva în 1970 pe 35.500 ha.

Pe terenuri calcaroase, sărace sparceta prezintă deosebită importanță, aici putându-se pune în valoare capacitatea ei ameliorativă. Astfel IliceVici (1955) arată că la Moara Domnească, după doi ani sparceta a lăsat în sol 5 t/ha masă uscată de rădăcini.

Sparceta este o leguminoasă cu un conținut ridicat în proteine (3,6 % în masa verde și 17 % în fân) conținut variabil în funcție de fenofază.

Sparceta conține și cantități mari de săruri minerale (Ca, P), caroten (45-80 mg la un kg masă verde) și vitamine (C și E). Ea nu produce meteorizații, digestibilitatea substanțelor nutritive este mare atât în fân (care se obține ușor), cât și în masa verde, fiind superioară trifoiului roșu. Este consumată cu plăcere de toate speciile de animale.

Este de semnalat și faptul că sparceta este o foarte bună plantă meliferă (300 kg/ha miere).

De asemenea sparceta încă nu are boli sau dăunători specifici care să-i provoace pagube.

Aceste calități recomandă cultivarea sparcetei (singură sau în amestec) pe terenurile sărace, unde trebuie oprită eroziunea sau împiedicată declanșarea ei.

Morfologie. Taxonomie. Soiuri

Sparceta are însușirea de a-și adapta sistemul radicular la condiții ce nu pot fi suportate de alte leguminoase și anume la sol erodat la care stratul de sol deasupra rocii mamă este foarte subțire. Rădăcina este pivotantă, roșcată, poate pătrunde până la 7 m, dar adâncimea obișnuită este de 1,5-2 m. Tulpina este, un colet scurt, gros cu numeroși muguri. Sparceta prezintă lăstari erecți, înalți de 50-150 cm, în număr de 10-30, fin striate și cu frunze imparipenate cu 5-12 perechi de foliole, scurt pedunculate sau subsesile. Forma foliolelor este obovată sau eliptică, iar a stipelelor alungit ovată (fig.4.5).

Foliolele sunt lungi de aproximativ 28 mm și late de 10 mm. Inflorescența este un racem spiciform, alungit, cilindric, lungă de 20 cm, formată din 20-100 flori. Florile au 12 mm, sunt roșii-violacee, scurt pedicelate, bracteate la bază. Înflorește în mai (înaintea lucernei). O inflorescență înflorește în 3-10 zile. Polenizarea este entomofilă.

Sămânța este relativ mare față de celelalte leguminoase, fiind de 5-8,2 mm lungime, 3-7,5 mm lățime și 2,2-4,5 mm grosime, ceea ce face ca MMB să fie de 15-20 g, masa hectolitrică 53 kg iar într-un kg să fie 50.000 semințe. Fructul este o păstaie monospermă indehiscentă.

Sparceta face parte din genul Onobrychis care cuprinde 100 de specii dintre care în țara noastră se găsesc 5 specii, toate perene și anume Onobrychis viciifolia, Onobrichis arenaria (sparceta de nisip), Onobrychis alba, Onobrychis gracilis și Onobrychis montana var.transilvanica.

Cerințe ecologice

Temperatura minimă de germinare este de 2-3 oC. Formele ecologice de o singură coasă sunt mai rezistente la ger decât trifoiul roșu. Nu suportă excesul de umiditate deși are nevoie de multă apă la încolțire și în primele faze de vegetație. De aceea se comportă bine pe solurile drenate. Precipitațiile medii anuale nu trebuie să depășească 500 mm. De aceea nu este recomandat pentru cultură irigată.

Preferând soluri calcaroase se dezvoltă mai bine la un pH alcalin (7-8,5), suportând relativ ușor un grad moderat de salinitate. Nu suportă solurile acide, reci, cu pânza de apă freatică aproape de suprafață.

Ținând seama de aceste cerințe ale plantei, sparceta găsește condiții bune de cultură în două zone ale țării noastre: Podișul Transilvaniei, unde se cultivă 2/3 din suprafața totală și de asemenea centrul Olteniei și Munteniei. Este indicată cultura sparcetei în partea de nord a Moldovei și în Dobrogea.

Cultura pentru furaj

Locul în asolament. Fiind o plantă cu creștere înceată în primele faze de vegetație, în primul an suferă din cauza buruienilor. De aceea este obligatoriu a se cultiva după plante care lasă terenul curat. După sparcetă poate urma orice cultură, întrucât după întoarcerea culturii ea nu mai lăstărește. Timpul minim de revenire a sparcetei pe aceeași solă este de 6-7 ani.

Fertilizarea. Deși reacția sparcetei la îngrășăminte este destul de scăzută, mai mică decât la celelalte leguminoase perene, obținerea unor recolte mari este strâns legată de fertilizare.

Sparceta, în condiții favorabile de cultură, își asigură cea mai mare parte din azotul necesar pe cale biologică. Cercetările întreprinse pe solurile bogate în calciu, situate în pantă (deci acolo unde este recomandată cultura sparcetei) au relevat slaba reacție a sparcetei la fertilizarea cu azot, ceea ce duce la concluzii că atunci când sparceta se cultivă în condiții favorabile ei, fertilizarea cu azot nu este necesară. Totuși se consideră că pe solurile nefertilizate mai mulți ani dozele moderate de azot (N40-50) administrate înainte de semănat pot duce la sporuri însemnate de producție. În continuare nici pe aceste soluri azotul nu mai trebuie administrat.

Față de îngrășămintele cu fosfor, potasiu și gunoi de grajd sparceta se dovedește mai puțin exigentă, în sensul că reacția ei este foarte slabă. Cea mai favorabilă fertilizare este P100 + 40 t /ha gunoi de grajd, dar din punct de vedere al rentabilității economice și această fertilizare stă sub semnul întrebării.

Pregătirea terenului. În principiu terenul trebuie pregătit ca și pentru lucernă. Dar, ținând seama de faptul că sparceta trebuie cultivată pe terenuri erodate, este necesar ca patul germinativ să fie pregătit conform acestor terenuri.

Sămânța și semănatul. Fructul monosperm de sparcetă își pierde repede facultatea germinativă. De aceea trebuie cunoscută această caracteristică înaintea oricărui semănat. Facultatea germinativă trebuie să fie de minim 85 % iar puritatea peste 95 %.

Sparceta se poate practic însămânța oricând, primăvara, vara, toamna.

În condițiile țării noastre se recomandă semănatul primăvara devreme. În zonele mai umede se recomandă semănatul sparcetei sub planta protectoare, iar în zonele secetoase, fără planta protectoare. Densitatea de semănat a plantei protectoare se reduce cu 20-30 %. Din experiențele efectuate se constată că pentru sparcetă densitatea optimă este de 500 semințe germinabile/m2 ceea ce corespunde cu 80 kg sămânță/ha. Această densitate se asigură semănând sparceta în rânduri dese. Adâncimea de semănat optimă este de 3 cm. Dacă terenul este uscat se seamănă la 4-5 cm.

Lucrări de îngrijire. După semănat dacă perioada este secetoasă se aplică o tăvălugire. Răsărirea are loc după 2-3 săptămâni.

În anul I se formează o rozetă bazală de frunze, iar la forma bifera se formează lăstari. Recoltarea plantei protectoare se face la 15-20 cm.

În al doilea an și următorii se va grăpa primăvara și după coasă.

Boli și dăunători

Boli: – mana sparcetei (Peronospora ruegeriae) – pe frunze, pe partea superioară se observă pete neregulate galbene, iar pe fața inferioară un praf cenușiu cafeniu;

– rugina sparcetei (Uromyces onobrychis), pe frunze și pețiol apar pustule brune și apoi negre.

Dăunători: – gărgărița sparcetei (Sitona callosus) – adulții rod frunzele plantelor în curs de răsărire și mugurii florali, iar larvele atacă rădăcinile;

… – viespea semințelor de sparcetă (Euritoma onobrychis) – consumă conținutul semințelor rămânând tegumentul.

Combaterea se face ca și la celelalte leguminoase.

Recoltarea și depozitarea. Sparceta dă cea mai mare producție în anul al doilea. Deși o cultură de sparcetă poate dura 10-15 ani nu este recomandabilă folosirea ei mai mult de cinci ani.

Producția maximă se obține când recoltarea se face în apropierea înfloritului deplin. În această fază plantele au o valoare nutritivă mai scăzută, conținutul în proteină fiind mai mic în timp ce conținutul în celuloză este ridicat. De aceea perioada optimă de recoltat este îmbobocitul când valoarea nutritivă este ridicată și producția este satisfăcătoare. Dacă sparceta se folosește ca masă verde, recoltatul începe înaintea fazei de îmbobocire, mergându-se până când 20-30 % din plante au înflorit, perioada care durează 20-25 zile. Pentru fân sparceta, în condiții normale, se usucă într-o zi, a doua zi putând fi strânsă în căpițe. Producțiile obținute sunt de 15-50 t/ha masă verde. Cum sparceta se seamănă pe terenuri erodate, o astfel de producție este satisfăcătoare.

E. SULFINA

Sulfina a fost introdusă în cultură în secolul trecut și s-a extins în S.U.A., Canada și Rusia fiind cunoscut pe alocuri sub numele de trifoi dulce sau trifoi uriaș.

Datorită creșterii viguroase sulfina este o plantă productivă. Recoltat la timp produce un nutreț de calitate superioară. Fânul de sulfină conține 16,7 % proteină brută, 2,8 % grăsimi, 26,2 % substanțe extractive neazotate, 30,3 % celuloză, 8 % cenușă.

Ca nutreț verde, nu produce meteorizații, dar consumabilitatea sulfinei este redusă din cauza cumarinei care, în timpul înfloritului, ajunge la 1,2 % la sulfina albă și 1,1 % la sulfina galbenă, conferind plantei un gust amărui.

Introducerea sulfinei în cantități reduse în alte furaje, face ca animalele să se obișnuiască cu gustul și cu mirosul cumarinei.

Sulfina otăvește de mai multe ori în cursul perioadei de vegetație și ca atare este productivă. Ea este de asemenea, o bună plantă meliferă, putând produce 200-250 kg/ha miere.

Morfologie. Taxonomie

Sulfina este o plantă anuală sau bienală. Rădăcina este pivotantă, bine dezvoltată. Tulpina crește repede ajungând la 1-1,5 m înălțime, fiind și puternic ramificată. Perioada de vegetație este de 90-120 zile. Frunzele sunt trifoliate cu foliole lanceolate, dințate pe margini. Florile sunt albe, dispuse în raceme axilare. Fructul este o păstaie greu dehiscentă, monospermă (de obicei), ovată. Semințele sunt ovale, galben închis, fără luciu, MMB este de 2-2,1 g (fig.4.7). Sulfina face parte din genul Melilotus care cuprinde 22 specii anuale sau bienale, dintre care 6 sunt și în țara noastră. În cultură sunt luate două specii:

– Melilotus albus – sulfină albă – care este cu 7-10 zile mai precoce decât sulfina galbenă. În cultură este luată varietate annualis. În unele țări s-au creat forme de sulfină albă anuale cu un conținut scăzut de cumarină;

– Melilotus officinalis – sulfina galbenă – dă producții mai mici și calitativ inferioare.

În țara noastră se cultivă numai populații locale de sulfină.

Cerințe ecologice

Sulfina este puțin pretențioasă față de sol și este foarte rezistentă la ger și secetă. Se poate cultiva pe sărături și pe soluri nisipoase. Nu suportă solurile reci sau cu exces de umiditate și nici soluri acide. Suportă terenurile calcaroase ceea ce face să poată fi cultivat pe soluri erodate, producțiile cele mai mari le dă pe terenuri profunde, fertile cu subsol permeabil, dar pe aceste terenuri nu depășește producția lucernei.

Tehnologia de cultură

Rotația. Sulfina nu este pretențioasă față de planta premergătoare. Se recomandă cultura ei după prășitoare gunoite sau după unele păioase. După sulfină se recomandă cultivarea de plante prășitoare deoarece lăstărește puternic. Dacă se cultivă sulfina pentru sămânță, obligatoriu trebuie să urmeze o prășitoare întrucât foarte multe semințe de sulfină se scutură.

Fertilizarea. Îngrășămintele ce se aplică sunt cele cu fosfor și potasiu în doze de 50-80 kg/ha.

Pregătirea terenului se face la fel ca și la lucernă.

Sămânță și semănatul. Sulfina are MMB de 2 g iar MH – 80 kg. Semănatul se poate face toamna sau primăvara.

Toamna se seamănă fără plante protectoare iar primăvara se seamănă în cultură ascunsă, într-o cultură de toamnă. Nu se însămânțează sub cereale de primăvară deoarece crește rapid și înăbușe cerealele.

Germinează la 1-2 oC ceea ce face să fie semănată primăvara devreme. Distanța de semănat este de 12,5 cm cu o normă de 15-20 kg/ha (dacă se folosesc păstăi 25 kg/ha), adâncimea de semănat este de 2-3 cm.

Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare celorlalte leguminoase. Aceasta înseamnă că după semănat se tăvălugește, iar dacă terenul formează o crustă se face o lucrare cu grapa cu colți în sus (sau o grapă de mărăcini). O grăpare se execută și după fiecare ciclu de folosire.

Sulfina se recoltează înainte de îmbobocire, când plantele au 50-60 cm. Recoltarea în această fază este necesară întrucât în fazele următoare crește conținutul în cumarină. Recoltată în această fenofază, sulfina se reface repede putând da trei coase. Înălțimea de recoltare este de 12-15 cm, numai așa putându-se asigura o regenerare rapidă.

Pentru însilozare sulfina se recoltează la începutul înfloritului.

În cazul pășunării aceasta se face când plantele au 30-35 cm. Întârzierea pășunatului scade consumabilitatea. După pășunat otăvește repede și se reface bine. Producțiile de masă verde sunt de 20-35 tone.

Rezumatul subiectului

În toate pajiștile permanente și temporare din lume, întâlnim în diferite proporții, leguminoase furajere perene ca elemente componente esențiale ale tuturor pajiștilor. Cu toate acestea reținem că nu toate leguminoasele existente în pajiști și răspândite în diferite proporții sunt și valoroase.

De aceea, studiul principalelor specii de leguminoase întâlnite în pajiști prezintă importanță practică deosebită, deoarece constituie baza îmbunătățirii pajiștilor permanente și realizării de pajiști temporare.

Sarcini de învățare

Enumerați și descrieți principalele leguminoase întâlnite în pajiști. Învățați caracteristicile tehnologice ale acestora

4.4.8. Rezumatul unității de studiu, cuvinte cheie

Rezumatul unității de studiu

Această unitate de studiu oferă studentului posibilitatea să cunoască necesitatea studierii principalelor leguminoase perene din pajiști și să înțeleagă modul în care cu ajutorul tehnologiilor pot fi realizate pajiști performante.

Cuvinte cheie: leguminoase, nodozități, tehnologie, particularități, morfologie, producție, factori.

4.4.9. Test de autoevaluare

1. Care sunt particularitățile biologice ale leguminoaselor?

2. Enumerați elementele care se situeaza la baza asigurării cerințelor ecologice ale leguminoaselor?

3. Definiți noțiunea de valoare economică.

4. Enumerați principalele leguminoase perene întâlnite în pajiști.

5. Enumerați verigile tehnologice ale lucernei, descrieți una dintre ele.

6. Enumerați verigile tehnologice ale trifoiului roșu, descrieți una dintre ele.

4.4.10. Concluzii

Studentul trebuie să răspundă la toate întrebările din cadrul testului de autoevaluare în termen de maxim 30 minute. Dacă studentul depășește timpul adresat testului, actul de învățare se reia. Odată îndeplinită această condiție pentru testul de autoevaluare – studentul poate trece la următoarea unitate de studiu și poate fi apt pentru activități de evaluare ulterioară din partea profesorului. Promovarea acestei unități de studiu va sprijini studentul în abordarea următoarei unități de studiu.

Bibliografie obligatorie

1. Ciortea, G., Moisuc, A., Pompilica Iagăru, 2005. Producerea și păstrarea furajelor, Editura Alma Mater, Sibiu.

2. Samfira I., Moisuc A., 2007. Ecopratotehnica, Editura Eurobit, Timișoara.

4.5. Unitate de studiu nr. 5. Leguminoasele anuale

4.5.1. Cuprins

4.5.2. Introducere

Leguminoasele anuale, constituie o grupă de plante cu o importanță aparte în special la realizarea culturilor de borciag. Borceagurile prezintă o deosebită importanță datorită valorii lor nutritive mari, rezultat printr-un raport favorabil dintre proteină și celelalte substanțe obținut ca rezultat al amestecului. 1 kg masă verde conține 0,1-0,15 UN, pe hectar obținându-se 4000-4500 UN. Furajul verde conține 5-5,3 % proteină (din care 70 % digestibilă), iar fânul 18,9-22,5 %, 100 kg fân conține 45 UN. Fiind un component de bază în asigurarea hranei animalelor, borceagurile intră în alcătuirea conveierului verde, ele fiind plante ce se recoltează primăvara devreme. Borceagurile pentru masă verde se pot recolta încă din a doua jumătate a lunii aprilie și până în a doua jumătate a lunii iunie, în funcție de tipul de borceag (toamnă sau primăvară) și precocitatea plantei de susținere (orz, secară, ovăz, grâu, Triticale). Părăsind terenul devreme borceagurile sunt cele mai indicate plante pentru a urma după ele culturi duble cum ar fi porumbul siloz.

Cunoștințe preliminare

Pentru parcurgerea acestei unități de studiu studenții au nevoie de cunoștințe de botanică, agrotehnică, fiziologie vegetală și fitotehnie, precum și de cunoștințe de genetică vegetală dobândite în decursul anilor I, II și III de studii. Astfel se impune recapitularea botanicii, agrotehnicii și fiziologiei vegetale pentru a înțelege mai bine mecanismele prin care se poate asigura un microclimat favorabil dezvoltării plantelor din pajiști.

Resurse necesare și recomandări de studiu

Cursurile de fiziologie vegetală, botanică, agrotehnică, fitotehnie, genetică vegetală la care se adaugă ca lectură științifică următoarele tratate și manuale disponibile în Biblioteca Universității Lucian Blaga din Sibiu:

Samfira, I., Moisuc, A., 2007, Ecopratotehnica. Editura Eurobit, Timișoara.

Ciocârlan, V., 2000. Flora Ilustrată a României – Pteridophyta și Spermatophyta. Editura Ceres, București.

Berca M., 2011. Agrotehnică, Transformarea modernă a Agriculturii. Editura Ceres, București.

Durata de studiu: 3 ore

4.5.3. Obiective operaționale ale unității de studiu

1. Cunoașterea particularitților biologice ale leguminoaselor anuale

2. Cunoașterea cerințelor ecologice ale leguminoaselor anuale și a valorii lor economice.

3. Cunoașterea principalelor leguminoase anuale din pajiști.

4. Cunoașterea principalelor verigi tehnologice ale leguminoase anuale din pajiști.

4.5.4. Subiect nr. 1 Leguminoasele anuale

Aspecte teoretice

În ultimul timp, fiind culturi ce nu necesită investiții mari, suprafețele cultivate cu leguminoase anuale s-au extins.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

A. Măzărichile

Măzărichile sunt de multă vreme cunoscute, din antichitate, ca buruieni în culturile de cereale. Extinderea în cultură s-a realizat prin secolul al XIX-lea.

Măzărichile sunt plante agățătoare care se cultivă pentru furaj în amestec cu o plantă de susținere de obicei o cereală păioasă. Aceste amestecuri poartă numele de borceaguri. Borceagurile în funcție de momentul semănării sunt de două tipuri: borceaguri de toamnă și borceaguri de primăvară.

Borceagurile de toamnă sunt amestecuri dintre măzărichea păroasă sau panonică și o cereală de toamnă (secară, orz, orz de toamnă, grâu, Triticale), iar borceagurile de primăvară sunt amestecuri formate din măzăriche de primăvară și ovăz.

Măzărichea păroasă și măzărichea de primăvară au fost folosite pentru borceaguri încă din secolul XIX, iar măzărichea panonică, abia la începutul secolului XX.

Răspândirea. Borceagurile sunt destul de răspândite atât în zona de câmpie cât și în zona subcolinară și colinară.

Răspândirea lor a fost mult mai mare până când a început a fi cultivat raigrasul aristat care a făcut ca arealul acestor plante să se reducă, pe de o parte datorită producțiilor mai mici pe care le dau, iar pe de altă parte datorită dificultăților în obținerea de sămânță.

În ultimul timp, fiind culturi ce nu necesită investiții mari, suprafețele cultivate cu borceaguri s-au extins.

Importanță. Borceagurile prezintă o deosebită importanță datorită valorii lor nutritive mari, rezultat printr-un raport favorabil dintre proteină și celelalte substanțe obținut ca rezultat al amestecului. 1 kg masă verde conține 0,1-0,15 UN, pe hectar obținându-se 4000-4500 UN.

Furajul verde conține 5-5,3 % proteină (din care 70 % digestibilă), iar fânul 18,9-22,5 %, 100 kg fân conține 45 UN. Fiind un component de bază în asigurarea hranei animalelor, borceagurile intră în alcătuirea conveierului verde, ele fiind plante ce se recoltează primăvara devreme. Borceagurile pentru masă verde se pot recolta încă din a doua jumătate a lunii aprilie și până în a doua jumătate a lunii iunie, în funcție de tipul de borceag (toamnă sau primăvară) și precocitatea plantei de susținere (orz, secară, ovăz, grâu, Triticale). Părăsind terenul devreme borceagurile sunt cele mai indicate plante pentru a urma după ele culturi duble cum ar fi porumbul siloz. Mai este de subliniat faptul că măzărichile duc la îmbogățirea solului cu circa 50-150 kg/ha azot (Varga și colab., 1998).

Borceagurile se administrează animalelor sub formă de masă verde. Excedentul se poate însiloza. Fânul obținut din borceaguri este relativ grosier (datorită cerealei) fiind consumat bine doar de cabaline și ovine. Compoziția chimică a borceagurilor este dependentă de proporția de participare a celor două componente. Coeficientul de digestibilitate este de 70 % pentru proteină și peste 90 % pentru extractive neazotate.

Morfologie. Taxonomie

Măzărichea aparține genului Vicia. Acesta cuprinde plante anuale (rar perene), cu frunze formate din numeroase foliole terminate cu cârcei simpli sau ramificați. Tulpina este erectă sau semiculcată de 50-140 cm.

Rădăcina principală prezintă numeroase ramificații pe care sunt situate nodozitățile.

Floarea și fructul sunt tipice pentru leguminoase. Păstaia conține un număr variabil de semințe sferice (11-16).

Genul Vicia cuprinde 116 specii. Interesează în mod deosebit 18 specii dintre care una perenă (Vicia cracca), plantă răspândită în fânețe naturale și 3 specii anuale.

Vicia villosa (măzăriche păroasă) (fig.5.1) este o formă diploidă (2n = 14) originară din S-E Europei și S-E Asiei unde se găsește și la ora actuală ca buruiană (VARGA și colab., 1998).

Prezintă o rădăcină pivotantă puternic ramificată și bogată în nodozități. Tulpina este mai puțin ramificată ajungând până la 140 cm cu până la 40 internodii fiind acoperită cu perișori drepți. Frunzele sunt paripenat compuse cu 6-10 perechi de foliole alungite, lanceolate, mai rar eliptice. Sunt acoperite cu peri deși. Florile albastre-violacee sunt grupate câte 20-30 în raceme alungite. Înflorirea începe de la bază spre vârf. Păstăile de 20-40 mm lungime cuprind 3-8 semințe sferice de 3-4 mm în diametru, cu MMB de 18-35 g. Este o specie entomofilă.

Vicia panonica, măzărichea de toamnă sau măzărichea panonică (fig.5.2) este tot o formă diploidă (2n = 12).

Rădăcina este pivotantă, ramificată dar mai puțin dezvoltată decât la Vicia villosa. Tulpina ajunge la 120 cm, subțire și ramificată la bază, acoperită cu peri mari și puțin numeroși. Frunzele sunt paripenate cu 5-8 perechi de foliole, sunt pețiolate, ovate, terminate cu un cârcel posibil ramificat. Florile sunt scurt pedunculate, alb gălbui-violet, dispuse câte 1-4 la axila frunzelor. Păstăile sunt lungi de 23-35 mm și acoperite cu peri lucioși, în ele găsindu-se 3-8 semințe rotunde cu MMB de 18-45 g.

Vicia sativa măzăriche de primăvară este și ea o formă diploidă (2n = 12). Prezintă o rădăcină pivotantă care poate pătrunde până la 45 cm, cu ramificație abundentă în straturile superficiale ale solului, pe care se găsesc numeroase nodozități. Tulpina poate atinge 100 cm fiind alcătuită din 10-25 internodii. Frunzele sunt paripenate, lungi de 7-10 cm terminate și cu un cârcel, fiind compuse din 4-9 perechi de foliole lungi de până la 25 cm (fig.5.3).

Tulpina și frunzele sunt acoperite cu perișori fini. Florile de culoare violet sunt grupate în număr de 1-3 la subsuoara frunzelor. Fructul este o păstaie de până la 80 mm, în care se găsesc până la 12 semințe cu MMB 45-80 g.

Cerințe ecologice

Măzărichea păroasă rezistă la temperaturi de –20 oC chiar fără stratul protector de zăpadă. Măzărichea panonică este ceva mai sensibilă, iar cea de primăvară rezistă până la –6 oC. Semințele încolțesc la 1-3 oC.

Față de apă măzărichea este destul de pretențioasă, având o comportare chiar gingașă, în sensul că în unele perioade necesită o cantitate mare de apă (înflorire, formarea semințelor), dar apa în exces duce la pieirea a numeroase plante. Dacă spre exemplu, pe măzărichea panonică, primăvara după pornirea în vegetație stagnează apa, aceasta va fi total compromisă. Măzărichile nu suportă seceta. Măzărichea de toamnă este compromisă în cazul unei secete îndelungate de toamnă. Solurile pe care se cultivă măzărichile pot fi foarte diferite. Măzărichea păroasă se poate cultiva atât pe soluri ușoare cât și pe soluri grele. De multe ori planta susținătoare este cea aleasă în funcție de condițiile din sol. Măzărichea panonică și cea de primăvară realizează producții corespunzătoare doar pe solurile mijlocii, fertile, bine aprovizionate în calciu. Nu reușesc pe solurile nisipoase, sărăturate sau acide.

Zonele de cultură cele mai corespunzătoare pentru borceagurile de toamnă sunt cele cu precipitații anuale de 500-700 mm și cu temperaturi medii anuale de 10-11 oC, deci Câmpia de Vest, Câmpia Dunării, Câmpia Transilvaniei și Nordul Moldovei. Borceagul de primăvară întâlnește condiții de cultură favorabile în aceleași zone ca și borceagurile de toamnă, dar el poate fi cultivat și în Lunca Siretului și Podișul Transilvaniei.

Cultura pentru furaj

Locul în asolament. Cele mai bune premergătoare pentru borceagurile de toamnă sunt cerealele păioase iar pentru borceagurile de primăvară prășitoarele. Borceagurile de toamnă nu pot fi semănate după culturi ce nu părăsesc terenul la timp, iar ambele tipuri de borceaguri nu pot fi cultivate după plante ce au fost tratate cu erbicide triazinice. Borceagurile sunt excelente premergătoare pentru toate culturile. Deși ele se autosuportă, monocultura nu este indicată.

Fertilizarea. Sporurile de producție pe care le realizează borceagurile prin aplicarea de îngrășăminte organice nu sunt semnificative. De aceea nici nu e indicată aplicarea lor direct borceagurilor. De asemenea, nu este indicată aplicarea unilaterală a azotului, întrucât prin aceasta scade proporția de participare a măzărichii cu 50-70 %. Rezultate bune (sporuri de peste 20 %) se obțin prin aplicare a câte 50 kg element activ de fosfor și azot la hectar. Dacă se aplică numai fosfor, sporește participarea în amestec a măzărichii. Epoca optimă de administrare a îngrășămintelor, la borceagul de toamnă, este la pregătirea terenului pentru semănat. La borceagul de primăvară, fosforul se recomandă a se aplica toamna la arătura de bază, iar azotul primăvara la pregătirea patului germinativ.

Amendamentele se recomandă a se aplica în cazul solurilor acide producția sporind în acest caz cu 10-15 %.

Lucrările solului. Pentru borceagul de toamnă lucrările sunt identice cu cele care se fac pentru o cereală de toamnă iar pentru borceagul de primăvară cu cele care se fac pentru o cereală de primăvară. Arătura pentru borceagul de toamnă se face la 20-22 cm, după cultura premergătoare, iar pentru borceagul de primăvară se face arătura adâncă de toamnă. Patul germinativ se pregătește în cele mai bune condiții cu cultivatorul.

Borceagurile de toamnă se recomandă a se semăna direct în miriștea plantei premergătoare, în condițiile în care există utilaje pentru sistemul de prelucrare minimală a solului. Aceasta înseamnă că într-o singură trecere se realizează pregătirea solului și semănatul.

Sămânța și semănatul. Un rol important în realizarea unor producții bune îl constituie puritatea seminței. La măzăriche aceasta trebuie să fie de minim 90 % iar capacitatea germinativă de minim 80 %. Pentru cerealele din amestec sămânța trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute pentru cultura pură. Semințele măzărichii de toamnă au MMB de 20-40 g iar a celei de primăvară 45-80 g. Semințele cerealelor se tratează împotriva mălurii și a tăciunilor (ca la cultura pură), iar cele de măzăriche cu Nitragin. Amestecarea semințelor celor două specii se face în magazii.

Un lucru foarte important este proporția dintre specii. Pentru toate soiurile nou create există o rețetă de amestec pe care o dă amelioratorul. Dacă ar fi să discutăm în principiu, atunci pentru borceagurile de toamnă se seamănă 140-160 kg/ha de semințe cu proporțiile cereală:măzăriche 1:2 sau 1:1. Aceasta ar corespunde cu 70-90 kg măzăriche și 50-70 kg cereale. Pentru măzărichea de primăvară cele mai bune rezultate se obțin la 150 semințe ovăz + 200 semințe măzăriche/m2 ceea ce corespunde cu 45-50 kg ovăz și 80-95 kg măzăriche (deci un total de 130-150 kg/ha).

Epoca de semănat. Borceagurile de toamnă trebuie semănate în ultima parte a verii, adică la sfârșitul lui august începutul lui septembrie sau conform recomandărilor autorilor soiurilor. Borceagurile de primăvară se seamănă cât mai devreme posibil deci imediat ce se poate intra în câmp. Este necesar să se respecte aceste epoci pentru a se obține producții mari și cât mai timpurii. Semănatul se execută la 12,5 cm cu semănătorile obișnuite pentru semănat cereale și leguminoase. Adâncimea de semănat este de 3-6 cm. În timpul semănatului datorită zdruncinăturilor sămânța se autosortează în sensul că măzărichea fiind mai grea și mai rotundă se așează la fundul coșului. De aceea este necesar ca din timp în timp să se reamestece sămânța.

Lucrări de îngrijire. Borceagul crește destul de repede și de aceea nu necesită multe lucrări de îngrijire. În cazul borceagului de primăvară, dacă rezerva de apă din sol este mică, se recomandă tăvălugirea. Se recomandă tăvălugire și în cazul borceagului de toamnă, în primăvară , dacă plantele au fost descălțate.

Alte lucrări de îngrijire nu se aplică. Dacă îmburuienarea este puternică se recomandă cosirea înainte ca buruienile să poată forma semințe.

Recoltarea și păstrarea

Epoca de recoltare depinde de modul de folosire a borceagurilor, de tipul lor și de necesitățile de nutreț ale gospodăriei. Pentru masă verde, borceagul se recoltează eșalonat începându-se în momentul în care cerealele au o înălțime de 40-50 cm (ceea ce corespunde cu o producție de 10-15 t/ha) și se termină după înspicat (când producția este de 25-40 t masă verde în funcție și de talia cerealei). Calendaristic în Câmpia de Vest aceasta corespunde cu 15 aprilie – 15 mai pentru borceagurile cu Triticale, 25 aprilie – 10 mai pentru borceagurile cu orz, 30 aprilie – 20 mai pentru borceagurile cu grâu. Pentru borceagurile de primăvară această perioadă este între 1 –20 iunie. Dacă recolta se însilozează (sau semisiloz) sau se transformă în fân, se recoltează când cereala a înspicat iar măzărichea a format primele păstăi. Silozul de borceag este un siloz de cea mai bună calitate. Pregătirea fânului este dificilă întrucât tulpinile de măzăriche se usucă mai greu decât frunzele ceea ce duce la scuturarea frunzelor. Uscarea se face în brazde. În regiunile ploioase se recomandă uscarea pe suporți. În cazul fânului se recomandă recoltarea cu combina cu zdrobitor și uscarea cu curenți de aer. Recoltarea se face cât mai aproape de sol. De aceea terenul trebuie să fie bine nivelat. În caz contrar se înregistrează pierderi mari de recoltă.

B. Mazărea furajeră.

Este o plantă cu o istorie destul de veche, date arheologice constatând cultivarea ei în Europa Centrală cu 3-4 milenii în urmă. Columella descrie cultivarea ei în Imperiul Roman sub numele de Pisum. Printre speciile descrise de Teophrast cu 300 de ani î.Chr. figurează și mazărea.

Și în Asia mazărea a fost cultivată, vechile scrieri sanscrite amintind de ea. Chinezii o numeau mazăre mahomedană, confirmând prin aceasta aducerea ei de către arabi.

În Europa Răsăriteană se confirmă cultura ei prin secolele V-VIII pe teritoriul actualei Rusii. În țara noastră mazărea a fost adusă de sași în Transilvania (sec. XVII) de unde a fost apoi răspândită în toată țara. Originea mazării este în jurul Mării Mediterane, având deci proveniență europeană (VARGA și colab., 1998).

Mazărea furajeră este o plantă anuală de nutreț ce poate fi folosită în alimentația tuturor animalelor, dar mai ales a vacilor de lapte. Poate fi administrată ca masă verde la iesle, ca nutreț murat, ca fân. Semințele de mazăre sunt un excelent furaj concentrat. Mazărea poate fi folosită și singură în hrana animalelor. De multe ori mazărea se folosește în amestec cu alte plante furajere ca element de îmbunătățire a acestora datorită conținutului său ridicat în proteine. Fiind plantă agățătoare se poate cultiva și în amestec cu o cereală alcătuind borceagul cu mazăre (de toamnă sau de primăvară).

Răspândire. Deși plantă cu mare valoare furajeră, pe plan mondial nu este mult cultivată. Mai mult se cultivă în Europa centrală. În țara noastră se cultivă ca borceag înlocuind măzărichea, fiind mai productivă și ca furaj și ca sămânță.

Pe plan mondial aria de răspândire se întinde până dincolo de paralela 70o, dar zona principală este pe aria cuprinsă între paralelele 45o și 55o.

Importanța. Având în vedere multiplele sale calități și întrebuințări ca plantă de nutreț, mazărea prezintă suficientă importanță. Recoltată înainte de înflorire dă un furaj cu un conținut deosebit de mare în proteină cu un grad de digestibilitate foarte ridicat.

Este deosebit de indicată în alimentația vacilor cu lapte întrucât conferă laptelui și untului un gust și un miros deosebit de plăcut.

Mazărea, având un ritm mai rapid de dezvoltare decât măzărichea, borceagul cu mazăre poate fi folosită cu până la două săptămâni mai repede decât cel cu măzăriche.

Compoziția chimică a nutrețului cu mazăre este deosebit de favorabilă, atestând valoarea acestei plante.

Semințele de mazăre conțin vitamina A, B, C, 100 kg semințe echivalând cu 109 UN. Substanțele proteice au o digestibilitate de 90 %.

Vrejii de mazăre sunt de trei ori mai bogați în proteine decât paiele cerealelor; 100 kg vreji echivalând cu 33 UN.

Morfologie. Taxonomie. Soiuri

Mazărea este o specie anuală cu o rădăcină puternic ramificată, pe ele, în special pe ramificațiile laterale, găsindu-se bacterii simbionte (fig.5.4).

Tulpina, goală în interior, este lipsită de peri. Poate fi simplă sau ramificată la bază. Lungimea tulpinii poate ajunge la 250 cm. Frunzele sunt paripenate cu 1-3 perechi de foliole terminate cu cârcei. Există și forme fără foliole, acestea fiind transformate în cârcei. Stipelele sunt mari, zimțate pe margini, fiind acoperite, ca de altfel întreaga plantă cu un strat ceros. Florile sunt colorate diferit, de obicei violet. Fructul este o păstaie în care se găsesc semințe sferice cu MMB de 35-400 g.

Mazărea este o specie diploidă (2n = 14), autogamă. Aparține formei Pisum sativum ssp. arvense. Ea poate fi de primăvară sau de toamnă.

Cerințe ecologice

Mazărea furajeră este puțin pretențioasă față de climă și sol, acțiune nefastă având doar unii factori în exces. Mazărea de toamnă suportă geruri până la –20 oC. Cele mai bune producții se obțin în zonele de climat umed și răcoros, mazărea nesuportând seceta prelungită. Dar, nu suportă nici excesul de umiditate. Ca atare, cele mai bune rezultate se obțin pe solurile mijlocii, profunde, bogate în calciu, iar rezultatele nesatisfăcătoare pe solurile ușoare, nisipoase, cât și pe solurile acide grele.

Ca atare cele mai favorabile zone de cultură, mazărea le găsește în Banat unde temperatura medie a lunilor de primăvară de 11 oC, este ideală pentru această plantă. Zonele favorabile culturii se întâlnesc atât în întreaga Câmpie de Vest, dar și în Câmpia Olteniei. Se cultivă și în Moldova și în luncile râurilor din Transilvania.

Cultura pentru furaj

Locul în asolament. Nu este de loc pretențioasă față de planta premergătoare, dar nu poate fi cultivat după plante erbicidate cu erbicide cu remanență. Părăsind terenul devreme, lăsându-l curat și îmbogățit în azot și substanțe organice este o excelentă premergătoare.

Fertilizarea. Fertilizarea cu azot se recomandă să se facă ponderat întrucât la o doză mai mare (peste 150 kg s.a.) planta susținătoare cade și recoltarea va fi dificilă. De asemenea calitatea furajului suferă întrucât la doze mari de azot participarea mazării la recolta totală scade.

Se recomandă aplicarea fosforului mai ales dacă urmează o cultură dublă. Îngrășămintele potasice sunt indicate doar pe solurile cu puțin potasiu solubil.

Pregătirea terenului este identică cu pregătirea pentru borceagurile cu măzăriche.

Sămânța și semănatul. Sămânța trebuie să aibă puritatea 90 % și facultatea germinativă minim 85 %. În general pentru un furaj valoros se recomandă o desime de 400 boabe germinabile/m2 ceea ce corespunde cu o normă de 120-150 kg mazăre și 30-50 kg cereală. Pentru soiurile iugoslave se recomandă 80-100 semințe germinabile de mazăre/m2.

Semănatul se face în rânduri dese la o adâncime de 5-6 cm.

Mazărea de toamnă se seamănă în aceeași epocă cu măzărichile iar cea de primăvară în aceeași epocă cu mazărea comestibilă.

În cultura pentru boabe se folosește același sistem de combatere a buruienilor, ca la mazărea de cultură, erbicidarea făcându-se cu Pivot, Treflan, Basagran.

Recoltarea și păstrarea. Se recoltează în funcție de necesitățile gospodăriei din momentul în care înălțimea cerealei este de 0,5 m (producții de 15 t/ha masă verde) și până la înspicarea cerealei și înflorirea mazărei, când se administrează ca masă verde.

Pentru obținerea de nutreț murat se recoltează la formarea păstăilor. Producțiile ce se obțin sunt de 35-40 t/ha masă verde.

Producerea de sămânță. Se face în cultură pură cu tehnologia identică cu a mazării comestibile.

C. Soia furajeră

În furajarea animalelor soia se folosește în mod deosebit sub formă de boabe (sau furaje prelucrate din boabe). Pe suprafețe mici soia se cultivă și pentru masă verde, siloz și mai rar pentru fân sau făină de fân.

Ca masă verde se folosește în amestec cu porumbul sau sorgul. Însilozarea se face de asemenea în amestec. Se poate cultiva soia cu porumb, alternativ, în sensul că se seamănă de exemplu opt rânduri de soia, apoi opt rânduri de porumb și din nou opt de soia – opt de porumb, adică în benzi alternative.

Importanța. Nutrețul verde de soia conține 4,5-5,2 % proteină la 100 kg masă verde, ceea ce echivalează cu 20-22 UN. Constituie un excelent furaj pentru ovine. Bovinele îl consumă dacă soia este în amestec cu un furaj bogat în celuloză (porumb, sorg). Fânul de soia conține 17,2 % proteină brută din care 11,9 % proteină digestibilă, conținând cantități însemnate de săruri minerale și vitamine. Compoziția chimică a fânului de soia este superioară fânului de lucernă sau trifoi. Acest fân este foarte bine consumat de ovine și bine consumat de bovine.

Având în vedere că soia are o perioadă de vegetație lungă, constituie un furaj verde în perioada iulie-august. Perozitatea ridicată a plantelor împiedică folosirea soiei singură în furajare. De aceea se recomandă folosirea ei tocată în amestec cu alte furaje bogate în celuloză, cum ar fi porumbul masă verde.

Pentru același motiv nu se recomandă pășunarea.

Prezentarea plantei. Taxonomie

Soia este o plantă anuală cu rădăcină pivotantă, bine ramificată în stratul superficial al solului (fig.5.5). Este autogamă având o durată de înflorire lungă de până la 4 săptămâni. Formele cultivate în țara noastră aparțin speciei Glycine hispida. Pentru furaj se recomandă soiuri tardive cu talie înaltă și implicit cu o producție mai mare de masă vegetativă. Soiurile cu talie înaltă sunt și mai puternic ramificate și cu un procent mai mare de frunze.

Cerințe ecologice. Soia încolțește la 7-8 oC, plantele tinere putând suporta, pentru un timp scurt, temperaturi ușor coborâte sub 0 oC. Cerințele față de apă sunt mai mari și ca atare producții mari se pot obține numai acolo unde precipitațiile anuale depășesc 600 mm, au în regim irigat. Fiind foarte sensibilă la umiditate în perioada înfloritului, seceta de vară îi este foarte dăunătoare.

Nu este deosebit de pretențioasă față de sol, dar nu se comportă bine pe solurile grele, sărăturate sau cu pH puternic acid (sub 4,5). Ca atare cele mai indicate soluri sunt cernoziomurile și cele brun-roșcate de pădure.

Zonele de cultură cele mai potrivite sunt Câmpia de Vest, Câmpia Centrală a Munteniei și Olteniei, Lunca Dunării, nord-estul Moldovei, centrul Transilvaniei.

Cultura pentru furaj

Locul în asolament. Pentru soia bune premergătoare sunt cerealele păioase și porumbul. Cultura de soia furajeră, părăsind terenul devreme este o excelentă premergătoare pentru toate culturile.

Fertilizarea. Fiind o plantă care formează nodozități, fertilizarea cu azot trebuie făcută cu atenție. Se recomandă aplicarea de cantități mici de azot primăvara, înainte de semănat, cantități ce nu trebuie să depășească 50 kg element activ/ha întrucât dozele mai mari stânjenesc formarea nodozităților. Doza optimă de fosfor este de 50 kg/ha element activ. Îngrășăminte organice nu se administrează direct culturii de soia.

Pregătirea terenului. Toamna se execută o arătură adâncă. Primăvara se nivelează, se discuiește sau se execută o lucrare cu combinatorul, în vederea realizării unui pat germinativ corespunzător (bine mărunțit).

Sămânța și semănatul. MMB la soia este 120-180 g. Puritatea și germinația trebuie să se încadreze în STAS-ul pentru cultura soiei boabe.

În ziua semănatului sămânța se tratează cu Nitragin, și anume 3-4 flacoane la 50-60 kg soia (în funcție de MMB). Epoca optimă de semănat este atunci când terenul are o temperatură de 8-10 oC ceea ce în marea majoritate a zonelor de cultură corespunde cu jumătatea lunii aprilie.

Pentru masă verde soia se seamănă la 40 cm, dar se poate semăna și în rânduri mai apropiate. Adâncimea de semănat este de 5 cm. Norma de sămânță se calculează asigurându-se 50-60 boabe/m2, când se seamănă la 40 cm și 100 boabe/m2 când se seamănă în rânduri mai dese.

Lucrări de îngrijire. Încă înainte de semănat se aplică lucrări de combatere a buruienilor, lucrări obligatori dacă soia se seamănă în rânduri apropiate. Se recomandă Treflan 24 EC 3-3,5 l/ha + Sencor 70 WP 0,5-0,8 l/ha, Trifluron 24 EC 3-4 l/ha, Dual 500, Fusilade Super 125 EC, Lasso 48 EC. Pentru combaterea dicotiledonatelor se recomandă Pivot 100 Lc (0,5—0,75 l/ha). Erbicidele se încorporează cu combinatorul sau grapa cu discuri la adâncimea de 8-10 cm. În cazul în care nu s-a obținut o cultură fără buruieni se mai face un tratament când soia are trei frunze trifoliate cu Basagran 48 CS(1,5-2 l/ha).

În mod normal în urma erbicidării nu mai trebuie executate prașile pentru combaterea buruienilor, dar se recomandă prășitul când semănatul se face în rânduri rare pentru aerisirea solului. Pe terenurile unde se poate iriga aceasta aduce sporuri foarte mari de producție de masă verde.

Recoltarea și păstrarea. Pentru masă verde cultura se recoltează eșalonat începând din momentul în care au 40-50 cm și până la înflorirea deplină. În vederea obținerii unui siloz de calitate, soia se recoltează când în păstăile de pe tulpina principală se formează boabe (însilozarea se face în amestec cu porumbul). Producțiile obținute sunt de până la 50t/ha masă verde.

D. Latirul (Latyrus sativus)

Este o plantă veche în cultură, de greci și romani. Actualmente se consideră că se cultivă pe plan mondial aproximativ o jumătate de milion de hectare, în special în Asia de S-E (India) (fig.5.6).

Având cerințe mari față de temperatură și reduse față de apă, se cultivă în zonele secetoase în condiții de neirigare. La noi în țară zona propice latirului este în sud-estul Câmpie Munteniei.

Boabele conțin 24-30 % proteină brută și se administrează animalelor. Dar, hrănirea numai cu uruială de latir provoacă îmbolnăvirea animalelor, boală cunoscută sub denumirea de „latirism” (în special la cai). Se recomandă folosirea lui ca masă verde sau fân în amestec cu ovăzul alcătuind borceagul de primăvară cu latir.

Este puțin pretențios față de sol dând producții bune pe solurile uscate dar bogate în calciu. Se comportă mai bine decât alte leguminoase pe sărături.

Se seamănă primăvara la 12,5-15 cm între rânduri la adâncimi de 4-6 cm. Folosindu-se în amestec cu ovăzul se dau 90-120 kg latir și 40-50 kg ovăz. Pregătirea terenului, fertilizarea, lucrările de întreținere sunt aceleași ca la oricare borceag de primăvară. Se furajează ca masă verde din prima jumătate a lunii iunie. Excedentul se poate transforma în fân sau se poate însiloza. Producțiile de masă verde sunt de 20-30 tone. Producția de boabe este de 1000-2000 kg/ha.

E. Bobul (Vicia faba)

Și bobul este o plantă care se poate folosi ca furaj verde sau murat (fig.5.7).

Pentru masa verde sau siloz se recomandă a se folosi în zonele reci și umede, respectiv în nordul Transilvaniei și al Moldovei.

Bobul nu rezistă la secetă nici măcar la cea de scurtă durată. Solurile potrivite sunt cele grele, luto-argiloase sau argiloase, bogate în calciu.

Nutrețul verde administrat singur are un grad redus de consumabilitate de aceea este indicat să se administreze tocat împreună cu alte nutrețuri, în special graminee. 100 kg nutreț verde echivalează cu 12,6 UN.

Dacă se folosește ca siloz este obligatorie amestecarea cu nutrețuri bogate în glucide.

Vrejurile de bob sunt de asemenea valoroase, ele având un conținut de proteină dublu față de paiele de grâu. Tehnologia de cultură este în mare parte identică cu cea de la cultura pentru boabe. Deosebirea constă în faptul că se seamănă în rânduri mai dese de 20-40 cm între rânduri dându-se 120-150 kg/ha la bobușor și 150-200 kg/ha la bobul mijlociu. Adâncimea este de 5-8 cm. Recoltarea pentru masă verde se execută la începutul înfloritului când se obțin 20-30 t/ha masă verde.

F. fasolița (Vigna sinensis)

Fasolița se cultivă pe suprafețe restrânse, în special pe terenuri nisipoase și în zonele secetoase (fig.5.8). Boabele conțin 24-25 % proteină brută, ceea ce face ca 100 kg boabe să echivaleze cu 120 UN.

Ca nutreț verde posedă o valoare nutritivă asemănătoare lucernei sau trifoiului, dar gradul de digestibilitate al proteinei este mai scăzut. Soiul cultivat este Jiana. Fasolița este iubitoare de căldură, germinează la 12-13 oC, este puțin pretențioasă față de sol, valorificând foarte bine terenurile nisipoase. Pentru nutreț verde fasolița se seamănă la 40-60 cm între rânduri cu o normă de 60-70 kg sămânță/ha. Adâncimea de semănat este de 4-8 cm. Se poate semăna și în amestec cu alte plante proporția de fasoliță fiind de 30-40 %.

Pentru masă verde se recoltează până la începutul formării păstăilor iar pentru siloz după ce păstăile s-au format.

Producțiile obținute sunt de 20-25 t/ha masă verde, iar în condiții favorabile, chiar 40-45 t/ha masă verde. Fasolița răspunde foarte bine la irigare, producțiile putând ajunge până la 90-100 t/ha masă verde. În condiții de irigare fasolița se poate cultiva și sub formă de cultură succesivă.

4.5.5. Rezumatul unității de studiu, cuvinte cheie

Rezumatul unității de studiu

Această unitate de studiu oferă studentului posibilitatea să cunoască necesitatea studierii principalelor leguminoase anuale din pajiști și să înțeleagă modul în care cu ajutorul tehnologiilor pot fi realizate pajiști performante.

Cuvinte cheie: leguminoase, nodozități, tehnologie, particularități, morfologie, producție, factori.

4.5.6. Test de autoevaluare

1. Care sunt particularitățile biologice ale leguminoaselor anuale?

2. Enumerați elementele care se situeaza la baza asigurării cerințelor ecologice ale leguminoaselor anuale?

3. Enumerați principalele leguminoase anuale întâlnite în pajiști.

4. Enumerați verigile tehnologice ale culturii de furaj la măzăriche.

5. Enumerați verigile tehnologice ale culturii de furaj la mazărea furajeră..

4.5.7. Concluzii

Studentul trebuie să răspundă la toate întrebările din cadrul testului de autoevaluare în termen de maxim 20 minute. Dacă studentul depășește timpul adresat testului, actul de învățare se reia. Odată îndeplinită această condiție pentru testul de autoevaluare – studentul poate trece la următoarea unitate de studiu și poate fi apt pentru activități de evaluare ulterioară din partea profesorului. Promovarea acestei unități de studiu va sprijini studentul în abordarea următoarei unități de studiu.

Bibliografie obligatorie

1. Ciortea, G., Moisuc, A., Pompilica Iagăru, 2005. Producerea și păstrarea furajelor, Editura Alma Mater, Sibiu.

2. Samfira I., Moisuc A., 2007. Ecopratotehnica, Editura Eurobit, Timișoara.

4.6. Unitate de studiu nr. 6. Principalele tipuri de pajiști din România

4.6.1. Cuprins

4.6.2. Introducere

Unitatea de studiu oferă studentului baza științifică teoretică minimală pentru înțelegerea procesului de formare a pajiștilor și cunoașterea plantelor specifice fiecărui tip de pajiște în parte

Pajiștile permanente din țara noastră se caracterizează printr-o mare varietate din punct de vedere al producției și compoziției floristice, ca urmare a diversității factorilor staționali, a modului de îngrijire și de folosire.

Din câmpie la munte și în etajul alpin, în luncile râurilor și pe săraturi, pe terenurile erodate sau pe cele cu exces de umiditate se întâlnesc pajiștile cele mai diferite, și anume: pajiști care dau producții foarte mici, de 1-3 t/ha m.v., sau producții foarte mari, peste 40 t/ha m.v., pajiști în care gramineele și leguminoasele valoroase sunt plante dominante sau altele în care speciile inferioare din punct de vedere furajer și buruienile reprezintă cea mai mare parte a covorului vegetal.

Cunoștințe preliminare

Pentru parcurgerea acestei unități de studiu studenții au nevoie de parcurgerea în condițiile impuse a unității de studiu nr. 2, 3 și 4 la care se adaugă cunoștințele de fiziologia plantelor și agrotehnică.

Resurse necesare și recomandări de studiu

Cursurile de fiziologie vegetală, botanică, agrotehnică, fitotehnie, genetică vegetală la care se adaugă ca lectură științifică următoarele tratate și manuale disponibile în Biblioteca Universității Lucian Blaga din Sibiu:

Samfira, I., Moisuc, A., 2007, Ecopratotehnica. Editura Eurobit, Timișoara.

Ciocârlan, V., 2000. Flora Ilustrată a României – Pteridophyta și Spermatophyta. Editura Ceres, București.

Berca M., 2011. Agrotehnică, Transformarea modernă a Agriculturii. Editura Ceres, București.

Durata de studiu: 3 ore

4.6.3. Obiective operaționale ale unității de studiu

1. Cunoașterea principalelor tipuri de pajiști din România

2. Cunoașterea principalelor caracteristici ale acestora.

3. Cunoașterea principalelor sisteme de întreținere și exploatare a acestora.

4.6.4. Subiect nr. 1 Pajiști de câmpii și de podișuri joase

Aspecte teoretice

Această categorie de pajiști ocupă o suprafață de 595.000 ha, ceea ce reprezintă circa 13,6% din suprafața totală de pajiști din țară (D. Teaci și col., 1980). În trecut acestea ocupau suprafețe mult mai întinse, dar treptat au fost arate și astăzi majoritatea lor se întâlnesc pe terenuri mai accidentate sau care nu au putut fi luate în cultură. Cea mai mare parte dintre aceste pajiști trebuie mult îmbunătățite, deoarece dau producții mici și au o participare necorespunzătoare în asigurarea bazei furajere. Se impune reînființarea izlazurilor comunale.

Câmpiile și podișurile joase se încadrează în zona de stepă, zona de silvostepă și, parțial, în zona pădurilor de stejar.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Pajiști de păiușuri stepice și colilii din silvostepă (formații de Festuca pseudovina — F. rupicola — F. valesiaca — Stipa sp.). Aceste pajiști se instalează pe cîmpii plane, podișuri joase și coaste domoale, pe soluri moderat fertile, uscate și uneori erodate. Ele se extind și în zona pădurilor de stejari și în etajele forestiere, pe dealurile de altitudine mijlocie, unde sunt condiții de umiditate insuficientă, din cauza regimului redus de precipitații, precum și expoziției și înclinării pantelor. Datorită condițiilor climatice mai favorabile față de cele din stepă, Festuca valesiaca, specie de mare uscăciune, este însoțită, de cele mai multe ori, de unele specii xeromezofile, care au un grad mare de acoperire, ajungând chiar dominante. Din această formație fac parte mai multe tipuri de pajiști. În continuare vor fi prezentate cele mai importante.

Pajiștile de Festuca pseudovina. Sunt caracteristice pentru Podișul Moldovei, unde ocupă suprafețe considerabile. O extindere limitată au în Subcarpați, Piemontul getic, Piemonturile vestice și Depresiunea Transilvaniei. Specia dominantă este însoțită frecvent de Festuca valesiaca, Botriochloa ischaemum, Stipa capillata, Koeleria gracilis și alte specii de uscăciune, ca: Salvia pratensis, Plantago lanceolata, Thymus collinus, Euphorbia cyparissias etc. Pe solurile mai bine aprovizionate cu umezeală se instalează și plante mezofile, valoroase, cum sunt: Lolium perenne, Agrostis capillaris, Poa pratensis, Trifolium pratense, Tragopogon pratensis etc.

Pajiștile de Festuca rupicola. Se extind în Podișul Transilvaniei și în partea de vest a țării. Formează o țelină bine încheiată în care predomină specii de uscăciune moderată ca, de exemplu, Festuca rupicola, Stipa stenophylla, S. lessingiana etc, însoțite de graminee mezofile valoroase, cum sunt: Bromus inermis, Poa pratensis, Dactylis glomerata, Lolium perenne, Phleum pratense etc. Compoziția floristică este mult îmbunătățită prin prezența unor leguminoase valoroase, care ajung până la o participare de 15—20% din masa vegetală. Mai frecvente sunt: Trifolium pratense, T. repens, Lathyrus pratensis, Medicago lupulina etc. Speciile din alte familii botanice sunt bine reprezentate, fiind în mare parte mezofile, ca de exemplu: Chrysanthenum leucanthemum, Prunella vulgaris, Betonica officinalis, Leontodon autumnalis etc. Nu lipsesc nici speciile de uscăciune.

Pajiștile de Stipa sp. au extinderea cea mai largă în centrul Transilvaniei. Ele sunt dominate de diferitele specii de colilii (Stipa joannis, S. stenophylla, S. lessingiana). Însoțitoarele mai frecvente sunt speciile de uscăciune, ca: Botriochloa ischaemum, Koeleria gracilis, Brachypodium pinnatum etc., precum și unele specii mezofile, ca: Bromus inermis, Poa pratensis, Lolium perenne etc. Leguminoasele au o participare slabă ; mai des întâlnite sunt: Lotus corniculatus, Medicago falcata, Trifolium montanum etc.

Pajiștile de Botriochloa ischaemum sunt caracteristice terenurilor erodate din toate regiunile deluroase ale țării. Ele au luat naștere, de cele mai multe ori, în locul pajiștilor de Festuca rupicola, F. pseudovina și alte pajiști, la a căror dispariție a contribuit mai ales pășunatul abuziv, care a dus la distrugerea stratului de țelină și la declanșarea fenomenelor de eroziune. Botriuciiloa ischaemum ajunge, de cele mai multe ori, la o acoperire de 70-90%. Ea este însoțită de specii care au aparținut pajiștilor distruse, și anume: Festuca rupicola, F. valesiaca, F. pseudovina, Koeleria gracilis etc. Se întâlnesc mai rar și unele specii mezofile, ca: Lolium perenne, Festuca pratensis, Trifolium repens, Lotus corniculatus etc., mai frecvente fiind speciile de uscăciune, din alte familii botanice: Thymus glabrescens, Achillea setacea, Potentilla argentea, Salvia verticillata, Artemisia austriaca etc.

Producția pajiștilor din silvostepă este cuprinsă între limite largi, și anume, de la 4-5 t/ha, până la 10-12 t/ha m.v. Pe pajiștile erodate și pe cele folosite nerațional producțiile și calitatea furajului nu se deosebesc de cele care se obțin de la pajiștile din stepă. Producții mai mari rezultă numai de la pajiștile folosite ca fânețe și în compoziția cărora gramineele mezofile participă într-un procent mai ridicat.

Pentru îmbunătățirea acestor pajiști se execută aceleași lucrări ca și pe pajiștile situate în zona de stepă.

Pajiști de pîrloage din stepă și silvostepă (formații de Poa bulbosa — Artemisia austriaca — Cynodon dactylon — Botriochloa ischaemum). Pîrloagele din zonele de stepă și silvostepă sunt pajiști îmburuienate, degradate, aflate în diferite stadii de înțelenire. Vegetația de țelină primară a fost distrusă atât prin pășunat abuziv, cât și prin desțelenire.

Sunt pajiști care nu au fost arate niciodată, deci vegetația derivă din țelină primară. Datorită, însă, folosirii neraționale, în condiții pronunțate de secetă și lipsei lucrărilor curente de îngrijire, vegetația a suferit modificări deosebite. Unele sunt mai bine înțelenite, cu specii perene de uscăciune, ca: Poa bulbosa, Botriochloa ischaemum, Agropyron pectiniforme, Festuca valesiaca, F. pseudovina, Euphorbia stepposa, Stipa sp. etc. Majoritatea sunt, însă, slab înțelenite, speciile dominante fiind plantele anuale, rezistente la secetă și lipsite de valoare economică.

Atât în zona de stepă, cât și în zona de silvostepă se întâlnesc și pajiști formate pe terenuri care au fost desțelenite în trecut. Astfel, pe pajiștile arate mai demult și folosite mai puțin intens s-au instalat și unele specii perene, cum sunt: Poa bulbosa, Botriochloa ischaemum, Poa pratensis, Cynodon dactylon, Euphorbia stepposa, Artemisia austriaca etc. Se remarcă lipsa aproape totală a gramineelor, care erau caracteristice țelinei primare de odinioară: Festuca valesiaca, F. pseudovina, Stipa sp. etc. Suprafețele arate mai recent sunt puternic îmburuienate.

Din punct de vedere economic, pîrloagele din stepă și silvostepă se remarcă prin producții foarte scăzute (3-4 t/ha m.v.), inferioare din punct de vedere calitativ și foarte neuniform repartizate în timpul perioadei de vegetație. Cea mai mare parte a producției anuale, și anume, 70-80%, se realizează până la începutul verii. În timpul verii, aceste pajiști devin terenuri, practic, neproductive.

Suprafețele ocupate cu pajiștile de pîrloage s-au redus mult.

Pentru sporirea producției de furaje pe aceste terenuri, se impune executarea desțelenirii, acolo unde condițiile naturale permit această lucrare și cultivarea plantelor perene și anuale de nutreț.

Pajiști de firuță, zîzanie, iarba oii și păiuș stepic (formații de Poa pratensis — Lolium perenne, Festuca pseudovina — F. valesiaca).

Aceste pajiști sunt localizate numai în silvostepă, în cîmpia subcarpatică a Munteniei și Olteniei, în locul fostelor păduri de stejar brumăriu, dar mai ales al acelora de cer și de gîrniță, în condiții favorabile de umiditate. Condițiile specifice din această parte a țării sunt pregnant reflectate în compoziția floristică. Este caracteristică, din acest punct de vedere, îmbinarea elementelor floristice de umezeală cu cele de uscăciune. Primele indică originea forestieră a acestor pajiști, iar celelalte direcția către care evoluează. în general, sunt pajiști bine înțelenite. Predominanțe sunt gramineele mezofile, unele dintre ele valoroase din punct de vedere furajer, ca de exemplu: Poa pratensis, Lolium perenne, Agropyron repens, Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Alopecurus pratensis etc. Acestea sunt frecvent însoțite de specii caracteristice stepei, ca: Festuca pseudovina, F. valesiaca, Bromus erectus, Botriochloa ischaemum, Cynodon dactylon etc. Leguminoasele sunt reprezentate printr-un număr mare de specii, dintre care mai frecvente sunt: Trifolium repens, T. pratense, Me-dicago lupulina, M. falcata, Lotus corniculatus, Onobrychis viciifolia etc. Speciile din alte familii botanice sunt prezente în număr mare. Particularitatea cea mai importantă din punct de vedere floristic a acestor pajiști o constituie prezența cu totul sporadică a unor specii tipic stepice, ca: Stipa capillata, Poa bulbosa, sau lipsa altora ca, de exemplu, Artemisia austriaca.

Aceste pajiști se folosesc mai ales prin pășunat. Producțiile oscilează între limite largi, și anume, de la 7-8 t/ha, până la 10-12 t/ha m.v. Spre deosebire de pajiștile din zonele de stepă și silvostepă, producția acestor pajiști este mai uniform repartizată în decursul perioadei de vegetație. Calitatea acestor pajiști este foarte diferită. Cele mai valoroase sunt pajiștile dominate de Poa pratensis și Lolium perenne, însoțite de Trifolium repens.

Aceste pajiști se pot îmbunătăți în primul rând prin executarea cu regularitate a lucrărilor curente de îngrijire (fertilizări, curățiri, nivelări, supraînsămînțări etc). Numai în cazuri mai rare, și anume când pajiștile sunt foarte degradate, se impun desțelenirea și cultivarea plantelor perene și anuale de nutreț.

Rezumatul subiectului

Vegetația este constituită din specii xerofile, dominante fiind gramineele, care înțelenesc, uneori destul de puternic, solul. Astfel se întâlnesc pajiști de: Festuca valesiaca, de Agropyron pectiniforme, de Stipa capillata, de Botriochloa ischaemum etc. În compoziția floristică a acestor pajiști se găsesc multe specii de leguminoase, majoritatea cu valoare economică scăzută. Dintre speciile mai valoroase se pot menționa: Medicago falcata, M. lupulina, Onobrychis viciifolia etc. Caracteristice acestor pajiști sunt, însă, speciile din alte familii botanice de mare uscăciune, inferioare din punct de vedere furajer, ca de exemplu: Salsola ruthenica, Eryngium campestre, Amaranthus albuș, Centaurea sp. etc.

Pajiștile din stepă dau producții foarte mici, de 1,5-4,5 t/ha m.v., neuniform repartizate în cursul perioadei de vegetație și de calitate inferioară. Producții mai mari și de calitate mai bună se obțin de pe pajiștile de Agropyron pectiniforme. Pajiștile din această formație se folosesc numai pentru pășunat.

În vederea îmbunătățirii lor se aplică lucrări curente de îngrijire (distrugerea buruienilor, nivelarea, fertilizarea etc.). Acolo unde se pot desțeleni se impune înlocuirea lor cu pajiști temporare (în condiții de irigare), sau cultivarea plantelor anuale de nutreț.

Sarcini de învățare

Studentul are obligativitatea să învețe corect pajiștile de câmpie și de podișuri joase să cunoască vegetația acestora și principalele măsuri de îngrijire.

4.6.5. Subiect nr. 2 Pajiști de dealuri și podișuri înalte

Aspecte teoretice

Pajiștile de dealuri și podișuri înalte ocupă o suprafață în jur 1.900.000 ha, ceea ce reprezintă aproape 42,8% din suprafața totală de pajiști (D. Teaci și col., 1980). Majoritatea sunt fânețe care se folosesc de multe ori nerațional: se pășunează foarte intens primăvara, se cosesc vara și se pășunează din nou toamna. Acest mod de folosire, fără aplicarea lucrărilor curente de întreținere și a îngrășămintelor contribuie la scăderea producției și la înrăutățirea compoziției floristice. Pe lângă aceasta, suprafețe însemnate de pajiști de deal se află într-un stadiu avansat de degradare, datorită fenomenelor de eroziune. Din această cauză, cu toate că ocupă suprafețe întinse, pajiștile de dealuri și podișuri înalte au o participare încă redusă în balanța furajeră a țării, mai ales dacă se ține seama că au un potențial de producție ridicat

Vegetația dealurilor și podișurilor înalte este reprezentată prin păduri de foioase — etajul nemoral, alcătuit din două subetaje:

subetajul gorunetelor, care ocupă cea mai mare parte a dealurilor mijlocii și înalte, de la altitudinea de circa 300 m, până la aproximativ 700 m. Trecerea către etajul următor, o fac pădurile formate din gorun și fag ;

subetajul făgetelor se extinde în partea superioară a dealurilor și în partea inferioară a regiunilor de munte, de la altitudinea de 400-700 m, până la 1000-1200 m (1450 m).

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Pajiștile de iarba-vântului (formații de Agrostis capillaris). Pajiștile din această formație au răspândirea cea mai largă în regiunea dealurilor, atât în subetajul gorunetelor, cât și al făgetelor. Ele ocupă o suprafață de peste 770 000 ha și se extind de la altitudinea de circa 300 m până la 1 000 m sau mai mult.

Condițiile naturale foarte diferite care se întâlnesc pe un teritoriu atât de întins au influențat mult compoziția floristică și producția acestor pajiști. Așa se explică faptul că, în cadrul acestei formații, se întâlnesc multe tipuri de pajiști.

Majoritatea acestor pajiști sunt fânețe, care se folosesc mixt, în sensul că se pășunează primăvara, se cosesc vara și se pășunează din nou toamna. În multe cazuri pășunatul de primăvară se execută cu un număr mare de animale și se prelungește prea mult, astfel încât regenerarea plantelor se face foarte greu. În asemenea condiții se obțin producții scăzute, și anume, de până la 10 t/ha m.v. De pe pajiștile folosite rațional și pe care se aplică lucrări curente de îngrijire, se obțin producții de 15-25 t/ha m.v., de bună calitate.

Pajiștile de Agrostis capillaris cu diverse specii mezofile. Sunt pajiștile cele mai reprezentative pentru dealurile și podișurile înalte din țara noastră, unde au o extensie foarte largă.

Ele sunt situate în condiții ecologice, variate. De regulă, înierbează formele pozitive ale reliefului, caracterizate printr-un conținut mai scăzut de apă în sol. Expoziția nu intervine ca un factor ecologic determinant.

Din punct de vedere al compoziției floristice se caracterizează prin dominanța lui Agrostis capillaris, care ajunge la o acoperire de peste 25%. Această specie este însoțită de graminee mezofile valoroase, ca: Festuca pratensis, Cynosurus cristatus, Phleum pratense, Poa pratensis, Dactylis glomerata, Trisetum flavescens, Festuca rubra etc. Leguminoasele sunt reprezentate prin multe specii, având un procent relativ mare de acoperire, și anume, de 10-15%. Mai frecvente sunt: Trifolium pratense, T. campestre, T. hybridum, T. montanum, Lotus corniculatus etc. Pe terenurile mai revene Trifolium pratense și T. repens ajung la o acoperire de 15-20%.

Speciile din alte familii botanice sunt, de asemenea, foarte numeroase, multe pajiști fiind chiar îmburuienate. De exemplu, pe pajiștile folosite numai prin cosit se întâlnesc: Chrysanthemum leucanthemum, Cichorium intybus, Alectorolophus sp., Achillea millefolium, Knautia arvensis, Scabiosa ochroleuca etc. Este caracteristic faptul că fânețele neîngrijite și care se recoltează în fiecare an mai târziu sunt invadate de speciile semiparazite de Alectorolophus ce depreciază suprafețe întinse de pajiști. În pășuni se întâlnesc specii diverse, de talie joasă, ca: Prunella vulgaris, Potentilla reptans, Plantago lanceolata, Carlina acaulis etc. De asemenea, se instalează vegetația lemnoasă sub formă de arbuști, care depreciază calitatea acestor pajiști.

Pajiștile de Agrostis capillaris + Festuca pseudovina + Festuca rupicola. Aceste pajiști ocupă suprafețe întinse în regiunea dealurilor atât în centrul Transilvaniei, cât și la periferia arcului carpatic, în aria de răspîndire a pădurilor de gorun și pădurilor amestecate de gorun cu fag. Ele se instalează pe terenurile mai înclinate, mai slab aprovizionate cu umezeală, cu expoziție sudică sau sud-vestică. Din această cauză, vegetația are un pronunțat caracter mezoxerofil și, uneori, chiar xerofil-stepizat.

Specia dominantă edificatoare este Agrostis capillaris, care ajunge la o acoperire de 25-50% în pajiștile stepizate și de peste 50% în pajiștile mezoxerofile.

Gramineele mezofile valoroase care însoțesc pe Agrostis capillaris sunt: Festuca pratensis, Poa pratensis, Dactylis glomerata, Lolium perenne, Cynosurus cristatus etc., iar dintre cele xerofile: Festuca pseudovina, F. valesiaca, F. rupicola, Botriochloa ischaemum, Anthoxantum odoratum etc.

Leguminoasele au o participare de 5-10%, mai frecvent întâlnite fiind: Medicago falcara, M. lupulina, Trifolium campestre, Lotus corniculatus etc.

Speciile din alte familii botanice sunt reprezentate prin: Potentilla argentea, Echium vulgare, Thymus collinus, Scabiosa ochroleuca, Chrysanthemum leucanthemum, Achillea setacea, Plantago media etc. și au o acoperire de 15-30%.

Rezumatul subiectului

Vegetația ierboasă este foarte variată, datorită complexității factorilor de mediu.

Pe dealurile cu pante mai repezi și accidentate, cu expoziție sudică, prin urmare acolo unde se creează condiții de uscăciune, se instalează specii xerofile ca: Fasiuca pseudovina, F. rupicola, Botriochloa ischaemum, Stipa capillata, Poa bulbosa, Chrysopogon grillus etc., care imprimă un pronunțat caracter stepic pajiștilor, cu toate că ne aflăm în etajul forestier. Pajiștile în care domină aceste specii sunt, de fapt, continuarea pajiștilor din silvostepă și zona pădurilor de stejar.

Pe terenurile erodate se creează, de asemenea, condiții favorabile instalării unor plante de uscăciune, specifice pentru asemenea stațiuni, ca: Botriochloa ischaemum, care formează pajiști până în partea inferioară a etajului făgetelor. În aceste pajiști sunt frecvente: Agropyron intermedium, Chrysopogon gryllus, Salvia verticillata etc.

Pe coastele domoale ale dealurilor înalte se instalează pajiști cu trăsături montane. Prezența suprafețelor mai întinse de păduri se resimte asupra vegetației, în sensul că se creează condiții mai favorabile de umiditate pentru instalarea unor specii mezofile, valoroase din punct de vedere furajer. Pajiștile sunt dominate de Agrostis capillaris, însoțită uneori de Festuca rubra. Pajiștile degradate prin pășunat sunt dominate de Nardus stricta, iar cele fertilizate în fiecare an cu îngrășăminte organice în cantități mari, de: Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Trisetum flavescens, Arrhenatherum elatius etc.

Sarcini de învățare

Studentul are obligativitatea să învețe corect pajiștile de deal și de podișuri înalte să cunoască vegetația acestora și principalele măsuri de îngrijire.

4.6.6. Subiect nr. 3 Pajiștile de munte

Aspecte teoretice

Pajiștile de munte ocupă o suprafață de circa 1300000 ha, ceea ce reprezintă 29,5% din suprafața totală de pajiști permanente din țară (D. Teaci și col., 1980). Ele sunt situate începând de la altitudinea de 600 m (în nord) – 800 m (în sud) și până la limita superioară a molidișurilor, la circa 1500 m (în nord), până la 1800 m (în sud). Vegetația lemnoasă este reprezentată prin:

subetajul făgetelor, care ajunge până la altitudinea de 1000-1200 m (1450 m) ;

subetajul molidișurilor, care cuprinde teritoriile situate la altitudini mai mari, de la circa 1200 m, până la 1500-1800 m. În nordul țării pădurile de molid coboară la altitudini mai mici, de circa 700-800 m.

Trecerea dintre cele două etaje este marcată de existența pădurilor amestecate de fag cu molid.

În continuare, sunt prezentate cele mai importante formații de pajiști de munte.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Pajiști de ovăzcior (formații de Arrhenatherum elatius). Pajiștile de ovăzcior sunt localizate mai ales în aria de răspîndire a pădurilor amestecate de fag cu molid, pe soluri fertile, bine aprovizionate cu umezeală. De cele mai multe ori se instalează pe soluri bine îngrășate, formate pe calcare. Ele sunt cunoscute și sub denumirea de „fânețe grase", ca urmare a faptului că se instalează numai pe terenurile pe care s-au aplicat îngrășăminte organice.

Din punct de vedere al compoziției floristice se remarcă faptul că plantele dominante sunt gramineele mezofile de talie înaltă, cu o bună valoare economică. În condiții diferite de umiditate și de fertilitate, ajung dominante unele dintre următoarele graminee: Arrhenatherum elatius, Trisetum flavescens, Dactylis glomerata, Phleum pratense, Festuca pratensis etc., care formează pajiști cu însușiri proprii. Sunt destul de numeroase leguminoasele ca: Trifolium pratense, T. hybridum, Lathyrus pratensis, Vicia cracca, Lotus corniculatus etc. Acestea contribuie în mare măsură la ridicarea simțitoare a calității furajului obținut de pe pajiștile respective. Speciile din alte familii botanice sunt bine reprezentate, mai abundente fiind cele cu tulpini drepte, înalte, grosiere, din familia Compositae, Umbelliferae etc.

Pe pajiștile din cadrul acestei formații se execută cu regularitate lucrări curente de îngrijire și se aplică îngrășăminte organice în cantități mari. Ele se folosesc numai prin cosit și reprezintă categoria cea mai valoroasă de pajiști permanente din țara noastră. Producțiile medii de masă verde sunt de 25 t/ha. De pe pajiștile îmbunătățite și folosite rațional se pot obține producții de peste 30 t/ha m.v. De asemenea, din punct de vedere al calității, se clasează printre cele mai bune pajiști din țara noastră.

Pajiști de iarba-vântului și pieptănariță (formații de Agrostis capillaris + Cynosurus cristatus). Aceste pajiști ocupă o suprafață de aproape 300 000 ha în subetajul pădurilor amestecate de fag cu molid. Sunt mai răspândite în munții din nordul țării și se instalează pe soluri revene, slab până la moderat fertile.

Specia edificatoare este Agrostis capillaris (25-75%). Aceasta este însoțită de: Cynosurus cristatus, Festuca rubra, F. pratensis, Phleum pratense, Trisetum flavescens etc. Pe terenurile mai umede sunt mai frecvente: Agrostis stolonifera, Alopecurus pratensis, Deschampsia caespitosa etc., iar pe solurile foarte acide și sărace Nardus stricta. În compoziția floristică a acestor pajiști se întâlnesc multe leguminoase care ajung, uneori, până la o acoperire de 20-25%. Mai frecvente sunt: Trifolium pratense, T. repens, T. hybridum, T. campestre, T. mentanum, T. pannonicum, Onobrychis viciifolia, Lotus corniculatus, Lathyrus pratensis etc.

Speciile din alte familii botanice sunt numeroase, unele pajiști fiind puternic îmburuienate, ca urmare a modului nerațional de folosire și a lipsei măsurilor de îngrijire.

Aceste pajiști se folosesc prin pășunat sau mixt și dau producții medii de 7 t/ha m.v. Fânețele îmbunătățite dau producții de 15-20 t/ha m.v. sau chiar mai mult.

Pajiști de iarba-vântului și păiuș roșu (formații de Agrostis capillaris + Festuca rubra). Aceste pajiști ocupă o suprafață de circa 250000 ha, de o parte și de alta a Carpaților, la altitudinea de 900-1200-1400 m, stabilind, în linii generale, legătura dintre pajiștile de iarba-vântului și pieptănariță cu cele de păiuș roșu. Au o extensiune mai largă în aria de răspândire a pădurilor amestecate de fag cu molid, pe soluri revene, cu fertilitate mijlocie sau redusă, acide. Se remarcă faptul că pajiștile în care domină Agrostis capillaris se instalează la altitudini mai joase, pe soluri mai puțin umede, pe când cele dominate de Festuca rubra preferă solurile mai revene, situate pe expoziții nordice, la altitudini mai mari.

Aceste pajiști au o compoziție floristică variată, în care cele două specii principale au dominanță egală sau de subordonare a uneia față de cealaltă. În pajiștile în care domină Agrostis capillaris sunt mai frecvente: Cynosurus cristatus, Festuca pratensis, Phleum pratense, Briza media, Anthoxanthum odoratum, Trifolium repens, T. pratense, Lotus corniculatus etc. În pajiștile dominate de Festuca rubra, mai frecvente sunt: Phleum montanum, Deschampsia caespitosa etc. și unele specii de altitudini mai mari: Potentilla iernata, Alchemilla vulgaris, Campanula abietina, Amica montana etc. Este bine reprezentat stratul de mușchi, iar arbuștii și subarbuștii (Juniperus communis, Vaccinium myrtillus, Rubus sp. etc.) ocupă suprafețe apreciabile.

Aceste pajiști se folosesc de cele mai multe ori prin pășunat și, uneori, mixt. Producția medie de masă verde este de 10 t/ha la pășuni și de 15 t/ha la fânețe.

Pajiști de păiuș roșu (formații de Festuca rubra). Pajiștile de păiuș roșu ocupă o suprafață de aproape 200000 ha, mai ales în subetajul molidișurilor. Se instalează pe forme variate de relief, pe soluri normal aprovizionate cu umezeală, moderat fertile până la sărace în elemente nutritive. La altitudini mai mari, în etajul subalpin, se instalează numai pe terenurile fertile din jurul stânelor și imediat la limita superioară a pădurilor.

Pajiștile de Festuca rubra au o compoziție floristică mai simplă, datorită faptului că Festuca rubra ajunge la un grad foarte mare de acoperire. Speciile însoțitoare sunt de talie joasă sau mijlocie, adaptate la folosirea prin pășunat, ca de exemplu: Cynosurus cristatus, Phleum montanum, Briza media, Anthoxanthum odoratum, Trifolium pratense, T. repens, Lotus corniculatus, Potentilla silvestris, Campanula abietina etc. Spre etajul alpin sunt tot mai frecvente specii alpine, ca: Agrostis rupestris, Poa media, Hieracium aurantiacum, Potentilla ternata, Alchemilla vulgaris, Geum montanum, Pedicularis verticillata etc, iar cu cât crește altitudinea, din ce în ce mai mult Nardus stricta. Către limita inferioară apar unele specii valoroase, ca: Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Phleum pratense etc. O particularitate floristică demnă de remarcat o constituie prezența buruienișurilor de munte, reprezentate prin: Veratrum album, Rumex sp., Urtica dioica etc. Vegetația lemnoasă, sub formă de arbuști și subarbuști ca Juniperus sp., Vaccinium vitis-idaea, Rhododendron kotschyi etc. ocupă suprafețe însemnate.

Aceste pajiști reprezintă pășunile tipice de munte din țara noastră. Producția este foarte variabilă. Pășunile degradate dau o producție de circa 5 t/ha m.v., iar pășunile bune de 15 t/ha m.v. sau chiar mai mult.

Pajiști de țepoșică (formații de Nardus stricta). Pajiștile de țepoșică ocupă o suprafață de peste 200000 ha, începând de la altitudinea de circa 300 m și până la 2000-2200 m. Extensia cea mai largă o au în subetajul molidișurilor și în etajul subalpin, unde se extind pe suprafețe compacte de sute de hectare.

Numeroasele cercetări efectuate asupra nardetelor au arătat că aceste pajiști se dezvoltă pe soluri bogate în azot total și azot hidrolizabil, în care, însă, nu au loc procese de nitrificare, din cauza acidității foarte pronunțate. În aceste condiții, Nardus stricta, plantă prin excelență heterotrofă, ajunge la o dominanță covârșitoare. Plantele autotrofe nu reprezintă un concurent pentru Nardus stricta. Ele cresc foarte greu, fiind chiar expuse la foame fiziologică, deoarece sub acțiunea humusului acid se produce o debazificare a solului, iar substanțele nutritive sunt blocate în resturile organice ale plantelor, nedescompuse sau parțial descompuse. Se formează, astfel, cu timpul, un strat gros și compact de țelină, care reține apa și nu permite oxigenului să pătrundă în sol. Procesele aerobe de descompunere a materiei organice sunt înlocuite cu procese anaerobe, ceea ce duce la acumularea unor cantități mari de materie organică nedescompusă.

Aceste pajiști reprezintă un stadiu foarte avansat de degradare și se instalează în locul unor pajiști neîmbunătățite și folosite nerațional ca, de exemplu, cele de Agrostis capillaris și Festuca rubra.

Pajiștile de Nardus stricta sunt „pajiști închise", cu o structură floristică simplă, în care specia dominantă ajunge la o acoperire de 80-95%. Vegetația este scundă, de 15-25 cm înălțime și acoperă bine solul. Gramineele înțelenitoare, mai frecvente, sunt: Festuca rubra, Agrostis capillaris, Anthoxanthum odoratum, Deschampsia flexuosa, Sieglingia decumbens, Phleum montanum, Festuca ovina etc. Leguminoasele sunt slab reprezentate, atât ca număr de specii, cât și în privința gradului de acoperire, mai frecvente fiind: Trifolium repens și Genista sagittalis.

Pajiștile de Nardus stricta dau producții mici, de 2-3 t/ha m.v. și de calitate inferioară, fiind printre cele mai slabe din țara noastră. Prin lucrări de îmbunătățire, producțiile se pot mări de 4-5 ori.

Rezumatul subiectului

Vegetația pajiștilor este de origine secundară, fiind instalată în locul fostelor păduri.

În funcție de condițiile staționale și de modul în care sunt îngrijite și folosite, pajiștile de munte sunt foarte diferite din punct de vedere floristic și economic. Astfel, se întâlnesc pajiști foarte degradate, de la care se obțin producții de 2-3 t/ha m.v., până la cele mai bune din țara noastră, a căror producții depășesc 30 t/ha m.v. Situate în condiții foarte favorabile, producția și calitatea acestor pajiști pot fi mult îmbunătățite, prin aplicarea cu regularitate a îngrășămintelor și a lucrărilor curente de îngrijire (distrugerea mușuroaielor și nivelarea terenului, distrugerea vegetației lemnoase dăunătoare și combaterea buruienilor, supraînsămânțarea etc.).

Suprafețe limitate se pot desțeleni, în vederea înființării pajiștilor temporare, de mare producție.

Sarcini de învățare

Studentul are obligativitatea să învețe corect pajiștile de munte să cunoască vegetația acestora și principalele măsuri de îngrijire.

4.6.7. Subiect nr. 4 Pajiștile alpine

Aspecte teoretice

Sunt situate pe teritoriul cuprins între limita superioară a pădurilor de molid (1500—1800 m altitudine), până pe piscurile cele mai înalte ale Carpaților (2543 m). Ele formează pășunile munților înalți din țara noastră și ocupă o suprafață apreciabilă, de circa 120000 ha. Din punct de vedere economic prezintă o mare importanță, deoarece pe aceste pășuni sunt întreținute în fiecare an efective însemnate de animale.

Vegetația prezintă câteva trăsături principale, și anume: lipsa pădurilor, existența unor specii lemnoase pitice sau sub formă de arbuști și marea diversitate a tipurilor de pajiști.

În funcție de modul de distribuire a vegetației lemnoase se disting două etaje: etajul subalpin (jnepenișurilor) și etajul alpin:

etajul jnepenișurilor se caracterizează prin prezența vegetației lemnoase sub formă de arbuști, ca: Pinus montana, Junniperus sibirica, Rhododendron kotskyi, Vaccinium myrtillus etc., care ocupă uneori suprafețe întinse de pajiști alpine și se extinde de la limita superioară a pădurilor, până la altitudinea de 2000-2200 m (2400 m) ;

etajul alpin cuprinde vârfurile și culmile cele mai înalte ale munților. Vegetația lemnoasă este reprezentată numai prin specii pitice, ca: Salix reticulata, S. herbacea etc.

În funcție de condițiile staționale și de modul de îngrijire și exploatare, pajiștile alpine sunt foarte diferite.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Pajiști de păiuș roșu (Festuca rubra). Acestea se întâlnesc pe suprafețe restrânse la limita inferioară a etajului jnepenișurilor, pe soluri submezotrofice, revene sau moderat umede, precum și pe terenurile din apropierea stânelor, îngrășate moderat prin târlire. Sunt pajiștile cele mai bune, în compoziția floristică fiind frecvent întâlnite: Cynosurus cristatus, Phleum alpinum, Agrostis capillaris, A. rupestris, Poa pratensis, Festuca pratensis, Trifolium pratense, T. repens, Lotus corniculatus, precum și unele specii din alte familii botanice care au o oarecare valoare furajeră, ca: Taraxacum officinale, Alchemilla vulgaris, Plantago lanceolata, P. media etc.

Pajiști de țepoșică (Nardus stricta). Ocupă suprafețe întinse în etajul jnepenișurilor și se instalează pe soluri slab aerate, compacte, puternic acide, cu strat gros de țelină. Ele derivă din pajiștile de Festuca rubra și Festuca ovina degradate mai ales în urma folosirii neraționale și a lipsei lucrărilor de îngrijire. Pe lângă Nardus stricta, care are o acoperire foarte mare, de circa 90%, în compoziția floristică a acestor pajiști se mai întâlnesc: Deschampsia flexuosa, D. caespitosa, Anthoxanthum odoratum, Agrostis rupestris etc. Leguminoasele sunt foarte slab reprezentate sau lipsesc, iar speciile diverse sunt puține la număr și au un grad mic de acoperire. Mai frecvent întâlnite sunt: Ligusticum mutellina, Leontodon autumnale, Plantago lanceolata, Potentilla iernata, Campanula alpina, Hieracium alpinum etc.

Pajiști de părușcă (Festuca ovina ssp. sudetica). Acestea au o extensie mai mare în etajul jnepenișurilor și fac trecerea spre pajiștile din etajul alpin, ajungând până la 2200 m altitudine. Se instalează pe soluri oligotrofice și formează o țelină încheiată și care protejează bine solul împotriva eroziunii. Pe lângă Festuca ovina, care ajunge la o acoperire de 60-80% se mai întîlnesc: Agrostis rupestris, Poa alpina, P. media, Phleum alpinum, Anthoxanthum odoratum, Trifolium repens, Potentilla ternata, Ligusticum mutellina, Hieracium alpinum, Nardus stricta, Carex sp., Luzula sudetică etc.

Pajiști de coarnă și pipirigut (Carex sp. + Juncus trifidus). Acestea sunt pajiști de altitudini mari, caracteristice etajului alpin. Se instalează pe platouri și coastele domoale, în stațiuni permanent acoperite cu zăpadă iarna, pe soluri acide, cu fertilitate foarte scăzută. Formează o țelină densă, compactă, care protejează bine solul împotriva eroziunii. În compoziția floristică intră specii alpine, ca: Festuca ovina, Agrostis rupestris, Poa alpina, Potentilla ternata, Hieracium alpinum, Campanula alpina, Geum montanum etc. Pe aceste pajiști sunt întreținute 2-2,5 luni pe an efective importante de tineret ovin.

Pajiști de coada-iepurelui și rogoz de stânci (Sesleria rigida + Carex sempervirens). Se află pe versanții stîncoși, puternic înclinați și însoriți, pe coastele abrupte din etajul alpin. Sunt pajiști de uscăciune, în care, pe lângă speciile edificatoare, se mai întâlnesc: Festuca versicolor, F rupicola, F. carpatica, Anthoxanthum odoratum, Pimpinella saxifraga etc.

Rezumatul subiectului

Vegetația pajiștilor este alcătuită, în general, dintr-un număr relativ redus de specii, mai ales de talie joasă.

Pajiștile alpine se folosesc în exclusivitate prin pășunat și dau producții mici, de 1-5 t/ha m.v. Prin lucrări curente de îngrijire, ca: distrugerea buruienilor, a mușuroaielor și nivelarea terenului, supraînsămânțarea anumitor suprafețe plane sau ușor înclinate lipsite de vegetație, dar mai ales îngrășarea prin târlire, producția poate să crească de 3-4 ori. Producțiile cele mai mari, de circa 10-12 t/ha m.v., se pot obține către limita inferioară a acestor pășuni. Aplicarea îngrășămintelor minerale, ca lucrare principală de îmbunătățire a pajiștilor, se justifică din punct de vedere economic până la altitudinea de 1800-1900 m.

Sarcini de învățare

Studentul are obligativitatea să învețe corect pajiștile alpine să cunoască vegetația acestora și principalele măsuri de îngrijire.

4.6.8. Subiect nr. 5 Pajiștile de lunci, văi și depresiuni

Aspecte teoretice

Acestea sunt pajiști intrazonale, care ocupă o suprafață de aproape 540 000 ha (D. Teaci și col., 1980). Se întâlnesc atât în câmpie, în regiunea dealurilor, cât și la munte, acolo unde sunt create condiții specifice, și în primul rând un regim permanent de umiditate. Solurile sunt reprezentate prin aluviuni și soluri aluviale.

Suprafețele cele mai întinse se găsesc în luncile râurilor mari din țara noastră, în Lunca și Delta Dunării.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Pajiști de graminee mezofile și higrofile (formațiuni de Agropyron repens — Alopecurus pratensis — Agrostis stolonifera — Carex sp.). Aceste pajiști se întâlnesc în luncile râurilor și pe formele joase ale reliefului, unde umiditatea este mai abundentă. În asemenea condiții sunt prezente pajiști de Agropyron repens, de Alopecurus pratensis, de Agrostis stolonifera, de Poa pratensis, de Lolium perenne și de Typhoides arundinacea, caracterizate printr-o foarte bună acoperire a terenului (95-100%) și prin participarea mare a speciilor edificatoare în compoziția floristică (60-70%).

Însoțitoarele frecvente ale speciilor dominante sunt unele graminee foarte valoroase, ca: Arrhenatherum elatius, Trisetum flavescens, Festuca pratensis, Dactylis glomerata etc. De asemenea, leguminoasele ajung la o acoperire însemnată, uneori chiar până la 30-40%, fiind reprezentate prin: Trifolium repens, T. pratense, T. resupinatum, T. fragiferum, T. hybridum, Lotus corniculatus, Medicago lupulina etc. În aceste pajiști se întâlnesc și multe rogozuri, reprezentate prin specii de Carex, Juncus, Heleocharis, Scirpus etc. și specii din alte familii botanice iubitoare de umezeală. Cresc, de asemenea, cele mai numeroase specii de plante toxice, care uneori ajung la o acoperire însemnată. Mai frecvente sunt: Glyceria maxima, Coronilla varia, Gallega ofjicinalis, Ranunculus sceleratus, Cicuta virosa, Gratiola officinalis etc.

Aceste pajiști se folosesc prin cosit și prin pășunat. Producțiile sunt relativ mari: pe pășuni se obțin producții de circa 10 t/ha m.v., iar pe fânețe de peste 15 t/ha m.v.

Prin îndepărtarea excesului de umiditate, combaterea buruienilor, aplicarea îngrășămintelor, distrugerea mușuroaielor și alte lucrări curente de îngrijire, producțiile se pot mări foarte mult. Un rol important în acest sens îl are folosirea rațională prin pășunat, pentru a se evita bătătorirea solurilor și formarea gropilor în care se adună apa.

Rezumatul subiectului

Pajiștile din luncile râurilor prezintă o importanță economică deosebită, determinată de producțiile mari și constante care se obțin. Pe lângă aceasta, condițiile favorabile de umiditate au permis instalarea unor specii mezofile foarte valoroase. Pe terenurile cu exces de umezeală se instalează, însă, rogozurile și plantele toxice, precum și multe specii inferioare din punct de vedere furajer.

Sarcini de învățare

Studentul are obligativitatea să învețe corect pajiștile de lunci, văi și depresiuni, să cunoască vegetația acestora și principalele măsuri de îngrijire.

4.6.9. Subiect nr. 6 Pajiștile de pe sărături și nisipuri

Aspecte teoretice

Aceste pajiști ocupă suprafețe mici, localizate în zonele de stepă și silvostepă, pe soluri care au un conținut ridicat în săruri solubile. Vegetația este reprezentată prin specii halofile, cea mai mare parte dintre ele inferioare din punct de vedere furajer sau chiar lipsite de valoare economică.

În funcție de gradul de salinitate a solului, se întâlnesc diferite tipuri de pajiști, distinct diferențiate mai ales din punct de vedere al compoziției floristice.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Pajiști de pe soluri slab salinizate. Plantele dominante: Festuca pseudovina, Artemisia maritima, Puccinellia distans sunt însoțite frecvent de plante bune furajere, ca: Lolium perenne, Festuca pratensis, Agrostis stolonifera, Poa pratensis, P. bulbosa, Trifolium fragiferum, Lotus tenuis, Melilotus sp. etc. Acestea sunt cele mai valoroase dintre toate pajiștile întâlnite pe sărături.

Pajiști de pe soluri mediu salinizate. Sunt dominate de: Juncus gerardii, Trifolium fragiferum, Puccinellia distans și Lotus tenuis, iar speciile valoroase, ca: Lolium perenne, Festuca pratensis, Poa pratensis etc. au o participare mai redusă la alcătuirea compoziției floristice.

Pajiști de pe soluri puternic salinizate. Se identifică prin dominanța unor specii halofile, ca: Puccinellia distans, Beckmannia eruciformis, Lotus tenuis, care sunt însoțite de specii tipic halofile. Valoarea lor economică este foarte scăzută.

Pajiști de pe soluri halomorfe — saline (solonceacuri). Sunt caracterizate prin dominanța speciilor tipic halofile, ca: Salicornia herbacea, Sueda maritima, Statice gmelini, Camphorosma ovata, Lepidium cartilagineum, Obione verrucifera, Kochia prostrata etc. și sunt, practic, lipsite de valoare economică.

Pajiștile situate pe nisipuri ocupă o suprafață restrânsă în țara noastră. Datorită climatului secetos și capacității reduse a nisipurilor de a reține apa, pe nisipuri se instalează o vegetație alcătuită din specii foarte rezistente la secetă, inferioare din punct de vedere furajer și slab productive, ca de exemplu: Cynodon dactylon, Koeleria glauca, Elymus sabulosus, Agropyron repens, Apera spica-venti, Vulpia myuros, Tragus racemosus, Crypsis aculeata, Helicrysum arenarium, Carex arenaria etc.

Rezumatul subiectului

Pajiștile se folosesc numai prin pășunat și dau producții foarte mici. Producția medie de masă verde este de 4 t/ha.

Ameliorarea pajiștilor situate pe sărături se execută diferențiat, în funcție de concentrația în săruri și constă dintr-un complex de lucrări care cuprinde: irigarea și „spălarea" sărurilor, amendarea, aplicarea îngrășămintelor, cultivarea plantelor perene și anuale care pot crește în asemenea condiții etc.

Producția acestor pajiști este de 1,5-3 t/ha m.v. și se realizează aproape în totalitate în prima parte a perioadei de vegetație.

Îmbunătățirea lor presupune lucrări ample, aplicate în complex, reprezentate prin: nivelări, aplicarea îngrășămintelor organice, irigare, cultivarea plantelor perene și anuale adaptate la aceste condiții specifice de creștere.

Sarcini de învățare

Studentul are obligativitatea să învețe corect pajiștile de pe sărături și nisipuri, să cunoască vegetația acestora și principalele măsuri de îngrijire.

4.6.10. Rezumatul unității de studiu și cuvinte cheie

Rezumatul unității de studiu

Clasificarea principalelo tipuri de pajiști din țara noastră prezintă pajiștile zonale și azonale, răspândirea acestora, caracteristici climatice, edafice și orografice, cât mai ales vegetația caracteristică seriilor de pajiști, tipuri sau subtipuri.

Cuvinte cheie: pajiște, tip, subtip, serie, vegetație, specii, rol, rațional, îmbunătățire, îngrășăminte, condiții.

4.6.11. Test de autoevaluare

Enumerați principalele tipuri de pajiști din România

Enumerați și caracterizați subtipurile de pajiște din categoria celor de câmpie și podișuri joase.

Enumerați și caracterizați subtipurile de pajiște din categoria celor de deal și podișuri înalte.

Enumerați și caracterizați subtipurile de pajiște din categoria celor de munte.

Enumerați și caracterizați subtipurile de pajiște din categoria celor alpine.

Enumerați și caracterizați subtipurile de pajiște din categoria celor de lunci, văi și depresiuni.

Enumerați și caracterizați subtipurile de pajiște din categoria celor de pe sărături și nisipuri.

4.6.12. Concluzii

Studentul trebuie să răspundă la întrebările din cadrul testului de autoevaluare în termen de maxim 20 minute. Dacă studentul depășește timpul de lucru pentru test actul de învățare se reia. Odată îndeplinită această condiție pentru testul de autoevaluare – studentul poate trece la următoarea unitate de studiu și poate fi apt pentru activități de evaluare ulterioară din partea profesorului.

Promovarea acestei unități de studiu va sprijini studentul în abordarea următoarei unități de studiu.

Bibliografie obligatorie

1. Ciortea, G., Moisuc, A., Pompilica Iagăru, 2005. Producerea și păstrarea furajelor, Editura Alma Mater, Sibiu.

2. Samfira I., Moisuc A., 2007. Ecopratotehnica, Editura Eurobit, Timișoara.

4.7. Unitate de studiu nr. 7. Rădăcinoasele furajere

4.7.1. Cuprins

4.7.2. Introducere

Unitatea de studiu oferă studentului baza științifică teoretică minimală pentru cunoașterea și importanța rădăcinoaselor furajere ca sursă de hrană în sectorul zootehnic.

Cunoștințe preliminare

Pentru parcurgerea acestei unități de studiu studenții au nevoie de parcurgerea în condițiile impuse a unității de studiu nr. 2, 3, 4 și 5 la care se adaugă în particular cunoștințele de biochimie. În plus adăugăm necesitatea cunoașterii ciclului celular din cadrul unității nr. 3

Resurse necesare și recomandări de studiu

Cursurile de fiziologie vegetală, botanică, agrotehnică, fitotehnie, genetică vegetală la care se adaugă ca lectură științifică următoarele tratate și manuale disponibile în Biblioteca Universității Lucian Blaga din Sibiu:

Samfira, I., Moisuc, A., 2007, Ecopratotehnica. Editura Eurobit, Timișoara.

Ciocârlan, V., 2000. Flora Ilustrată a României – Pteridophyta și Spermatophyta. Editura Ceres, București.

Berca M., 2011. Agrotehnică, Transformarea modernă a Agriculturii. Editura Ceres, București.

Durata de studiu: 3 ore

4.7.3. Obiective operaționale ale unității de studiu

Studentul va:

1. cunoaște grupa rădăcinoaselor furajere;

2. Înțelege și folosește cunoștințele privind cerințele față de mediu ale acestora;

2. înțelege și aplica corect tehnologia de cultură a acestora;

4.7.4. Subiect nr. 1 Sfecla furajeră

Aspecte teoretice

Sfecla furajeră a fost luată în cultură în sec. XVIII-lea, pe Valea Rinului în Germania. De aici s-a răspândit în toată lumea. Pentru prima dată sfecla furajeră este pomenită în lucrările lui Oliver de Serres la începutul sec. XVII-lea.

Datorită faptului că sfecla este o plantă a cărei cultură este relativ dificilă, pentru că trebuia folosită munca manuală în special la rărit, suprafețele cultivate cu sfeclă nu creșteau. Dar după ce cuceririle geneticii (monogermia, androsterilitatea, poliploidia, heterozisul) au fost aplicate și la această plantă, a devenit posibilă mecanizarea totală a acestei culturi, ceea ce a făcut ca suprafețele ocupate cu sfeclă furajeră să sporească.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

În țara noastră, datorită regresului înregistrat în creșterea animalelor după 1990, suprafețele ocupate cu sfeclă furajeră s-au înjumătățit; respectiv au scăzut de la 84.900 ha în 1990 la 41.900 ha ân 1995.

Importanța

Sfecla furajeră este o plantă valoroasă datorită unor calități deosebite. În primul rând are o mare capacitate fotosintetică care, cumulată cu perioada de vegetație lungă, face ca producțiile de substanță uscată la hectar să fie printre cele mai mari. Mai mult, substanța uscată este de calitate, în sensul că 1 kg SU echivalează cu aproape 1 UN.

Sfecla furajeră are de asemenea un efect lactogen. Prin administrarea ei se realizează 2 litri lapte la 1 kg SU față de 1,4 litri cât se realizează fără sfeclă.

Ea determină și un conținut maxim de proteină și grăsime în lapte superior oricărui alt furaj (siloz, fân). De asemenea sfecla furajeră are un efect favorabil asupra sporului de greutate.

Aceste calități se datoresc compoziție chimice a sfeclei care conține 7-18 % substanță uscată, 6-7 % substanțe extractive neazotate, din care 60-70 % îl reprezintă zaharurile solubile (adică 3,5-4,5 % din conținutul rădăcinii), 0,8-1,2 % proteină brută, 1-1,2 % celuloză.

Din punct de vedere al conținutului în substanță uscată, la ora actuală se cultivă trei categorii de soiuri: soiuri comune cu un conținut de substanță uscată de 10-12 %; soiri intermediare cu 12,5-15 % substanță uscată și soiuri concentrate cu 15,18 % substanță uscată (tabelul 7.1).

Digestibilitatea acestor substanțe este foarte mare ajungând la 99,4 % la extractivele neazotate și 83 % la proteina brută. Rădăcinile au un conținut scăzut în grăsimi și substanțe minerale. Frunzele de sfeclă sunt foarte bogate în acizi organici.

Tabelul 7.1 Conținutul în substanță uscată la câteva soiuri de sfeclă furajeră

Progresele obținute în ameliorarea sfeclei furajere a făcut ca această plantă să redevină atractivă pentru crescătorii de animale. Sfecla furajeră constituie un furaj suculent pentru iarnă, foarte productiv și foarte apetisant. Datorită conținutului energetic ridicat este excelentă pentru crescătorii de vaci de lapte de mare productivitate (COCHEC și SOREAU, 1982).

Morfologie. Taxonomie. Soiuri

Sfecla furajeră este o plantă bienală (fig.7.1). În primul an formează un corp tuberizat de mărime diferită și frunze. În cel de-al doilea an formează lăstari floriferi. Frunzele reprezintă 20-25 % din greutatea corpului tuberizat. Acesta este format din rădăcină, hipocotil și epicotil, ultimele două reprezentând la majoritatea soiurilor mai mult de jumătate din greutatea acestui corp. Epicotilul sau capul rădăcinii este porțiunea ce poartă frunze, hipocotilul sau gâtul este porțiunea care nu poartă nici frunze, nici rădăcini. Corpul rădăcinii este un organ de rezervă. În stadiul tânăr rădăcina are o structură obișnuită (cilindrul central, scoarța și epiderma).

SAFTA (1985), în funcție de proporția de participare a rădăcinii în corpul tuberizat împarte sfecla în cinci categorii: lungă, ovală, cilindrică, sferică și globuloasă.

Frunzele în număr variabil 10-30, au o formă tot variabilă, ce se schimbă cu vârsta și condițiile de mediu. În general frunzele mici sunt mai uniforme , fiind eliptice. Poziția frunzelor este diferită de la aproape perpendiculare, la aproape culcate pe sol.

Inflorescența este formată din 1-5 flori, uneori până la 10.

Florile sunt așezate în spirale. O floare este alcătuită din 5 petale verzi pergamentoase care sunt îndoite înăuntru și se unesc la baza florii. În fiecare floare se găsesc cinci stamine. Ovarul este unilocular, iar stigmatul este trifurcat.

Florile, ce se formează în anul al doilea, sunt sesile, inserate pe jumătatea superioară a ramificației lăstarilor, grupate câte două până la 10 în florile plurigerme și solitare la soiurile monogerme. Grăunciorii de polen au formă rotundă cu caracteristici diferite în funcție de gradul de ploidie (tabelul 7.2)

Tabelul 7.2 Caracteristicile ale plantei și a grăunciorilor de polen în funcție de

gradul de ploidie

Fructul este o nuculă. Prin concreșterea părților inferioare a mai multor nucule se formează glomerula, rezultând ceea ce se numește sămânță plurigermă.

Sfecla încolțește la 6-8 oC. Pentru răsărire are nevoie de 190-200 oC. În primul an necesită o sumă a gradelor de temperatură de 2300-2700 oC. Prima pereche de frunze apare după o acumulare de 70-80 oC, iar cea de-a doua după alte 45-50 oC.

Acumularea maximă în rădăcină are loc când temperatura este de 18-25 oC. Pentru sinteza unui kg de substanță uscată are nevoie de 400-600 l apă.

Îngroșarea rădăcinii începe după 55-65 zile, când sistemul radicular se găsește la o adâncime de 150-180 cm. Activitatea clorofiliană optimă este la o luminozitate de 12.000-15.000 lucși. Principalele fenofaze ale sfeclei sunt redate în figura 7.2.

Genul Beta din care face parte sfecla furajeră (alături de sfecla de zahăr, sfecla roșie, mangold) aparține familiei Chenopodiaceae.

Există foarte multe clasificări ale genului Beta, clasificarea lui COONS citat de KNAPP (1956), fiind cea mai acceptată.

Fig.7.2. Stadiile fenologice la sfecla furajeră (după BBCH)

Conform acestor clasificări genul Beta are 13 specii care sunt grupate în patru secțiuni și anume:

secțiunea vulgares cu speciile: B.vulgaris L., B.maritima, B.macrocarpa Guss, B.patula Ait, B.atriplicifolia Rouy;

secțiunea corollinae cu speciile: B.macrorhiza Stev, B.trigyna Wald et Kit, B.foliosa Hansskn, B.lomatogona Fisch et Mey, B.carolliflora Zos și B.intermedia Bunge;

secțiunea nanae cu specia B.nana Bois et Heldr.;

secțiunea patellares cu speciiile: B.patellares Moq, B.procumbens Chr.Sm, B.webbiana Moq..

În cadrul secțiunii vulgares speciile se încrucișează foarte ușor între ele.

Specia Beta vulgaris L. la rândul ei este împărțită de către J. HELM în cinci subspecii după cum urmează:

ssp.maritima (L.) Thellg.;

ssp.orientalis (Roth) Aellen.;

ssp.lomatogonoides Aellen.;

ssp.macrocarpa (Guss) Thellg.;

ssp.vulgaris L. din care fac parte toate formele de sfeclă cultivate.

Sfecla furajeră face parte din conv.crassa fiind caracterizată prin forma diferită a rădăcinii, prin faptul că corpul tuberizat este în afara solului pe o porțiune de 1/2-2/3 din lungimea sa, și are un conținut relativ ridicat în zahăr. RIEDEL (1932) consideră sfecla furajeră ca strămoș al sfeclei de zahăr.

Soiurile de sfeclă furajeră sunt de patru tipuri în funcție de cele două caractere gradul de ploidie (di și triploide) și pluri sau monogermă (tabelul 7.3).

Tabelul 7.3. Tipuri diferite de soiuri de sfeclă furajeră

Polifuraj 26 este o formă anizoploidă rezultată dintr-o familie tetraploidă roz și una diploidă roz. Este o formă relativ productivă și cu un conținut mijlociu de substanță uscată.

Polifuraj 2 este o formă plurigermă obținută prin hibridarea unei familii tetraploide galbene cu una diploidă galbenă. Este mai bogat în substanță uscată decât Plifuraj 26.

Are o mare plasticitate ecologică, bună rezistență la secetă și toleranță la Cercospora și o bună capacitate de păstrare în siloz.

Polifuraj 11 este un hibrid plurigerm între un tetraploid alb și un diploid alb. Este productiv și bogat în substanță uscată. Această formă având culoarea albă nu a fost admis în cultură. Prin îmbinarea efectelor cumulate ale selecției, poliploidiei, monogermiei și androsterilității au fost creați primii hibrizi monogermi Monogal și Dimonogal.

Genetica și ameliorarea sfeclei furajere

În privința studiilor genetice efectuate la sfecla furajeră acestea sunt mai puțin numeroase decât la sfecla de zahăr. Dar o serie de cercetări făcute și aplicate la sfecla de zahăr au posibilități de aplicare paralelă și la sfecla furajeră. Aș aminti în acest sens doar androsterilitatea, monogermia, poliploidia. Cunoștințele genetice specifice pentru această plantă sunt relativ restrânse. Cauza principală o constituie plasticitatea ecologică deosebită a speciei Beta vulgaris, numeroasele forme pe care această specie le are în cultură, fiecare cu întrebuințări diferite, numărul mare de specii ale genului Beta ce trăiesc spontan cât și marea variabilitate a acestor specii. Numărul de bază de cromozomi la sfecla furajeră este 9 (n = 9). Primele forme în cultură erau diploide (2n = 18). Unele dintre speciile genului Beta sunt poliploide (B.corolliflora, B.trygina). Descoperirea efectului colchicinei de împiedicare a diviziunii prin distrugerea filamentelor fusului nuclear și implicit apariția de celule, țesuturi, organe, organisme poliploide a avut mare rol la sfeclă. Una din primele specii la care poliploidia și-a găsit utilitate practică imediată a fost sfecla, nu la nivelul tetraploid ci la cel triploid. Acest lucru face ca la sfeclă să existe în cultură forme diploide, triploide, anizoploide. Pe de altă parte și efectul de monogermie (benefic pentru mecanizare) a putut fi utilizat și în consecință, la sfeclă există soiuri monogerme și plurigerme.

În privința caracterelor cantitative s-au efectuat o serie de studii legate în special de corelațiile fenotipice și genotipice la sfecla de zahăr. Cercetările efectuate , deși mai puțin numeroase ca la alte plante, scot în evidență determinismul poligenic al caracterelor morfologice.

Se consideră în special că heritabilitatea caracterelor cantitative este relativ redusă la sfecla furajeră, condițiile de mediu (sol, climă) având un rol hotărâtor.

Genele la sfecla furajeră, sunt grupate în nouă grupe de linkage corespunzătoare numărului haploid de cromozomi.

Forma rădăcinii prezintă o mare variabilitate fiind în principal încadrată în 8-10 forme de bază, în funcție de autori. De asemenea culoarea rădăcinii, deși este foarte variată, are patru culori de bază (albă, portocalie, galbenă, roșie) determinată de două locusuri (Y și K) cu numeroase alele multiple (VULLIAND și HUBER, 1985). Culoare hipocotilului este variabilă în funcție de perioada de vegetație (plantulă, plantă adultă). Gena R determină culoarea roșie deschis, gena Y pe cea galbenă. Când cele două gene sunt dominante (R,Y), culoarea rădăcinii este roșie, iar când sunt recesive (r, y) rădăcina este albă. Modul de grupare al acestor gene și a alelelor lor determină culoarea rădăcinii în fiecare caz în parte.

Toate posibilitățile de formă și culoare ale sfeclei furajere, în număr de 72, sunt redate în tabelul 7.4.

Tabelul 7.4. Tipuri de sfeclă furajeră în funcție de culoarea și forma rădăcinii

Despre determinismul genetic al caracterelor frunzei (formă, mărime, culoare, poziție) sunt de asemenea puține date. Mai studiate au fost aberațiile de culoare ale frunzei. Astfel, gena C1 determină o creștere lentă a frunzelor însoțite de apariția unor pete; gena Co determină culoarea roșie sau galbenă a semințelor; gena Tr determină apariția unor pete punctiforme pe limbul foliar al frunzelor tinere. Seria de alele Vi determină apariția unor plantule galbene.

Formarea lăstarilor floriferi în primul an de vegetație este determinată de prezența, în stare dominantă, a genei B care este înlănțuită cu genele Y și R (POTLOG și colab., 1989).

Însușirile de rezistență la boli și dăunători sunt determinate de gene majore și poligene.

La cercosporioză (Cercospora baeticola) rezistența este determinată de gene multiple cu acțiune aditivă și epistatică ca sursă genetică fiind Beta maritima.

Rezistența la virusuri pare a fi determinată de un complex de gene. Se pare că există serii de alele ceea ce explică gradele diferite de rezistență. Sursele de rezistență pentru virusuri au fost identificate într-o serie de specii sălbatice: Beta trigyna, B.lomatogona.

Sfecla fiind o plantă alogamă manifestă fenomenul de auto-incompatibilitate a polenului, care este de natură gametofitică. La baza lui stau două gene S și Z cu o serie de alele S1– Sn, Z1–Zn. Deși aceste gene nu sunt înlănțuite, în seria lor alelică, se pot înlocui una pe cealaltă. În seria S există gena Sf care determină autofertilitatea, ceea ce face ca un grăuncior de polen care conține gena să poată germina pe orice stigmat, indiferent de constituția genetică a acestuia.

Un fenomen foarte important și cu mare utilitate practică este androsterilitatea descoperită încă din 1942, dar la sfecla de zahăr de către OWEN.

Fenomenul este controlat de gene nucleare recesive în cooperare cu citoplasma sterilă (S).

Datorită acestui lucru, există diferite grade de sterilitate, funcție de constituția genetică a indivizilor, după cum urmează: indivizii Sxxzz sunt complet sterili, iar indivizii SXxzz, SxxZz și SXxZz sunt parțial sterili funcție de numărul de gene dominante.

În același timp prezența genei S în citoplasmă este absolut obligatorie întrucât o citoplasmă normală (N) determină fertilitatea, indivizii de tip Nxxzz fiind menținători de androsterilitate și se numesc linii O (după OWEN, descoperitorul fenomenului).

MUREȘAN și CRĂCIUN (1972) arată că alela X în stare de homozigot dominant restaurează complet fertilitatea polenului în citoplasmă (S), în timp ce homozigoția dominantă de tip Z restaurează doar parțial fertilitatea.

O altă însușire deosebit de importantă la sfeclă este monogermia. Se cunoaște faptul că la sfeclă se formează glomerule cu mai multe semințe (plurigermie). Prezența genei m determină apariția exclusiv a glomerulelor monogerme, în contrast cu gena M care determină apariția numai a glomerulelor plurigerme. Mai există o alelă M1 care determină apariția de glomerule monogerme dar și plurigerme.

Prin backcross-ări repetate, monogermia poate fi introdusă în orice soi.

Obiective de ameliorare a sfeclei furajere

Obiectivele urmărite în ameliorarea sfeclei furajere se referă la mărirea producției de rădăcini, sporirea procentului de substanță uscată (și implicit mărirea rezistenței la iernare), rezistența la boli și dăunători mecanizarea completă a culturii.

Pentru realizarea acestor obiective, și în special a măririi capacității de producție, în ameliorarea sfeclei furajere pe lângă mijloacele clasice se folosesc și metode mai noi ca poliploidia, monogermia, androsterilitatea.

Sfecla furajeră este una din plantele la care prin poliploidie s-au obținut rezultate foarte bune. Este și motivul pentru care lucrările de ameliorare se pot desfășura pe două căi și anume pe cale obținerii de forme diploide pe de o parte, și pe de altă parte, prin obținerea de hibrizi triploizi sau anizoploizi.

Datorită acestor fenomene ameliorarea capacității de producție poate fi realizată pe căi diferite:

prin crearea de soiuri plurigerme diploide;

prin crearea de soiuri monogerme diploide;

prin crearea de forme anizoploide mono sau plurigerme;

prin crearea de forme triploide mono sau plurigerme.

Sfecla furajeră fiind atacată în tot decursul perioadei de vegetație de o serie de boli și dăunători care aduc pagube însemnate de producție, în procesul de ameliorare se pune problema obținerii de forme cel puțin rezistente, dacă nu imune la acțiunea agenților patogeni sau a dăunătorilor.

Încă de la încolțire și răsărire sfecla este atacată de rățișoara sfeclei (Bothynoderes punctiventris), rățișoara porumbului (Tanymecus dilaticollis), Chaetocnema tibialis apoi de afide, musca sfeclei ș.a.

În același timp și agenții patogeni care atacă sfecla sunt numeroși începând cu Phoma betae, Pythium și continuând cu Erysiphe betae, Cercospora beticola, Uromyces betae și terminând cu Botrytis cinerea care atacă în siloz. Trebuie de asemenea create forme rezistente la virusuri, nematozi sau rizomanie. Pagubele cauzate pot fi în unii ani mari și numeroase (PESENDORFER, 1992).

Din studiul rezistenței la atacul a o serie de dăunători și boli efectuate la Timișoara, s-au desprins câteva idei (MOISUC și colab., 1991, 1994; PĂLĂGIEȘIU și colab., 1991, 1993) și anume că cel mai frecvent și important dăunător al sfeclei furajere în Banat este puricele de pământ al sfeclei (Chaetocnema tibialis). Dintre boli cea mai frecventă este cercosporioza cauzată de Cercospora beticola.

Cerințe ecologice

Sfecla furajeră în comparație cu sfecla de zahăr are cerințe mai mari față de temperatură, de aceea brumele târzii de primăvară provoacă mari pagube acestei culturi. De asemenea, în cazul în care toamna survin înghețuri înainte de recoltare și depozitare, acestea provoacă mari pierderi.

Semințele încolțesc la 6-8 oC. Pentru primul an de vegetație necesită o sumă a gradelor de 2300-2700 oC. Acumularea maximă în rădăcini are loc când temperatura solului este de 18-25 oC. Pentru sinteza unui kg de substanță uscată necesită 350-600 litri apă. Fiind o mare consumatoare de apă producții ridicate se obțin acolo unde suma precipitațiilor anuale depășește 550 mm și sunt uniform repartizate pe tot parcursul perioadei de vegetație. Optim este ca pe adâncimea de 0-80 cm, în perioada iunie-septembrie, umiditatea să fie de 50-70 % din intervalul umidității active.

Solurile cele mai corespunzătoare sfeclei furajere sunt solurile mijlocii, permeabile, fertile, bogate în humus, soluri aerate, bine structurate, pe care să nu existe pericolul stagnării apei. În această categorie intră cernoziomurile levigate, aluviunile bine solificate, soluri brune și brun roșcate. Solurile compacte sunt neindicate, ca și solurile nisipoase sărace în substanțe nutritive. Solul trebuie să aibă un pH cuprins între 6,5-7,5. Ca atare pe solurile acide rezultate corespunzătoare nu se pot obține decât dacă se administrează amendamente.

Zonele de cultură. Cele mai bune condiții de cultură, sfecla furajeră le găsește în zonele de câmpie ale țării și în luncile râurilor. Răspunzând foarte bine la irigare este recomandată cultura ei în astfel de condiții.

Se recomandă deci cultura ei în Câmpia Română (unde dă rezultate foarte bune în condiții de irigare), în câmpia din vestul țării, în Câmpia Transilvaniei și în nordul și centrul Moldovei.

Cultura pentru furaj

Rotația. Sfecla furajeră poate urma după oricare plantă anuală sau perenă care să permită efectuarea arăturii de toamnă până cel târziu la mijlocul acestui anotimp. Ca atare cele mai bune premergătoare sunt: cerealele de toamnă sau de primăvară, cartoful, inul, plantele furajere anuale și perene. După lucernă nu se recomandă sfecla decât în anul al doilea sau al treilea de la desțelenire.

Nu se recomandă cultura sfeclei după plante ce părăsesc terenul toamna târziu cum ar fi porumbul, sorgul, iarba de Sudan sau după plante tratare cu erbicide triazinice. Datorită pericolului infestării terenului cu nematozi sfecla nu se cultivă după rapiță, muștar și ovăz.

Sfecla furajeră nu se autosuportă din cauza unor boli și a atacului de dăunători. De aceea ea nu va reveni pe același teren mai devreme de cinci ani. Dacă solul este infestat cu nematozi ea nu poate reveni pe același teren mai devreme de 7-8 ani. După sfeclă, pot urma cu bune rezultate cerealele de toamnă și primăvară, leguminoasele și foarte indicate sunt culturile perene. Porumbul poate urma după sfeclă dacă solul este bine aprovizionat în zinc. Ca amplasare, cultura sfeclei este bine să fie cât mai aproape de fermele zootehnice pentru a reduce cheltuielile cu transportul.

Fertilizarea. Sfecla furajeră este o mare consumatoare de substanțe nutritive. Astfel, la o producție de 100 q substanță uscată, ea extrage din sol 175 kg azot, 40 kg fosfor, 280 kg potasiu, 35 kg calciu ș.a.m.d. Acest fapt face ca această cultură să răspundă pozitiv administrării de îngrășăminte. Consumul de elemente nutritive pe întreaga perioadă de vegetație nu este uniform, distingându-se un maxim de consum în luna iulie (tabelul 7.5)

Tabelul 7.5. Consumul de elemente nutritive în perioada de vegetație (% din total)

Azotul este necesar în doze de 200-300 kg element activ și se administrează la pregătirea patului germinativ, sau o parte se administrează în timpul lucrărilor de întreținere. Dacă s-a administrat sfeclei gunoi de grajd, sau sfecla urmează în anul al doilea după o leguminoasă perenă, cantitatea de azot se reduce la jumătate (N100-150). Sfecla furajeră dă producția cea mai economică de rădăcini când solul conține 7-8 mg P2O5 mobil la 100 g sol. În principiu se recomandă aplicarea a 50-60 kg P2O5 pe cernoziomuri și 60-70 kg P2O5 pe solurile brune sau brun-roșcate. Administrarea se face toamna sub arătură. Potasiul este necesar doar pe solurile acide care au fost amendate, când se aplică 40-60 kg K2O. Gunoiul de grajd este un îngrășământ deosebit de valoros pentru sfecla furajeră. El se administrează toamna sub arătură, în doze de 20-40 t/ha, în condiții de neirigare și 60-60 t/ha în condiții de irigare. Rezultate foarte bune se obțin dacă se administrează în complex îngrășăminte organice și minerale.

La sfecla furajeră ca și la oricare plantă dozele de îngrășăminte măresc conținutul de nitrați din furaj, dar aceștia nu devin toxici pentru rumegătoare, datorită conținutului mare de zahăr din furaj, care favorizează dezvoltarea în rumenul animalului a unor microorganisme ce transformă azotul mineral în azot organic.

Pregătirea terenului. Sfecla furajeră are nevoie de un sol bine prelucrat, afânat pe o adâncime cât mai mare, pentru a favoriza creșterea rădăcinii, bine mărunțit și bine nivelat.

De aceea este necesară executarea unei arături de 25-30 cm, arătură ce se efectuează în agregat cu grapa stelată. Ea trebuie efectuată imediat după recoltarea plantei premergătoare. Dacă cultura premergătoare lasă resturi vegetale arătura trebuie precedată de o lucrare energică cu discul în vederea mărunțirii acestor resturi. Pentru mărirea permeabilității solului este indicată scarificare. După arătură se lucrează terenul de așa manieră încât primăvara să nu fie nevoie să se execute decât lucrări superficiale pentru pregătirea patului germinativ. Aceasta se realizează cu ajutorul combinatorului. Pregătirea cu grapa cu discuri poate crea mari neajunsuri datorită uscării stratului superficial al solului care are drept consecință îngroparea prea adâncă a semințelor. Dacă solul este prea afânat înainte de semănat, când este zvântat se va efectua o lucrare cu un tăvălug ușor.

Sămânța și semănatul. Cum sfecla germinează la 6-8 oC epoca optimă de semănat este atunci când se realizează în sol la o adâncime de 5 cm, o temperatură de 6-8 oC, ceea ce pentru regiunile de câmpie din țara noastră corespunde cu sfârșitul lunii martie.

Dacă se seamănă prea devreme există riscul răsăririi neuniforme cât și a distrugerii unor plante cauzate de temperaturi scăzute. Pentru răsărire sfecla furajeră are nevoie de 200-250 oC, ceea ce, în perioada amintită, se realizează în 15-20 zile. Întârzierea semănatului duce la scăderi de producție. Densitatea de semănat optimă este de 100.000 plante în sistem irigat și 80.000 plante în sistem neirigat, ceea ce se realizează când se seamănă la 50 cm între rânduri și 20-25 cm între plante pe rând. Cantitatea de sămânță este diferită funcție de tipul de sămânță: plurigermă, segmentată, șlefuită și monogermă. În ultimul timp, unitățile producătoare de semințe din lume livrează sămânța drajată, învelită în pelicule de insecticide și fungicide în așa numitele unități de germinare. Dacă nu avem astfel de semințe atunci înainte de semănat semințele se tratează cu heptaclor (1,25 g/kg sămânță), Tirodin sau Criptodin (0,8 g/kg sămânță) pentru prevenirea atacului dăunătorilor și putrezirii. Adâncimea de semănat este de 2 până la maximum 3 cm. Semănătoarea se reglează astfel încât rolele tasante să facă o ușoară tăvălugire ceea ce favorizează răsărirea uniformă a plantelor.

Lucrări de îngrijire

Imediat dup semănat, dacă solul este afânat se recomandă o tăvălugire ușoară mai ales dacă stratul de sol de la suprafață este uscat și la câțiva cm adâncime umiditatea este suficientă. După 10-12 zile (deci înainte de răsărirea sfeclei), dacă solul a format crustă sau este îmburuienat, se face o prașilă oarbă cu cultivatorul având discuri de protecție a rândurilor și cuțite săgeată. La 15-25 zile după răsărire când plantele au 1-2, maxim 3 frunze adevărate se execută, în cazul soiurilor plurigerme, răritul. La soiurile monogerme este de asemenea necesară controlarea culturii întrucât se întâlnește, un procent variabil (funcție de cultivar) de plante duble. Răritul nu trebuie întârziat întrucât orice întârziere duce la diminuarea producției.

O lucrare deosebit de importantă este combaterea buruienilor. Mecanic se realizează prin prășit, operație necesară și în cazul combaterii chimice a buruienilor (pentru combaterea buruienilor rezistente). dacă este nevoie, se execută și prașile manuale, numărul lor fiind dictat de gradul de îmburuienare. Prima prașilă manuală se execută la rărit, următoarele la 2-3 săptămâni până când frunzele au acoperit în întregime solul. Combaterea chimică a buruienilor se face folosindu-se o serie de preparate. Având în vedere diversitatea buruienilor din lanul de sfeclă furajeră, trebuie combinate două sau mai multe erbicide, cum ar fi aplicarea preemergentă a Ro-NEET 6-10 kg/ha + Venzar 0,2-5 kg/ha (în funcție de cantitatea de humus din sol) sau Dual (4-5 kg) + Venzar. Erbicidele se încorporează în sol cu combinatorul, înainte de semănat, la 4-6 cm adâncime. Dacă terenul pe care s-a semănat sfecla este îmburuienat se recomandă ca să se administreze Betanal AM 6 l/ha. Tratamentul de Fusilade se face când costreiul din semințe are 10-15 cm iar cel din rizomi 20-35 cm.

Combaterea bolilor și dăunătorilor. Sfecla poate fi atacată de diferite boli și diferiți dăunători din momentul însămânțării și până la maturitate (fig.7.3).

Dăunători afide, boli foliare

din sol musca sfeclei, tripși

fig. 7.3. fenofazele diferitelor atacuri la sfecla furajeră

Primii dăunători sunt rățișoara sfeclei (Bothynoderes punctiventris) și rățișoara frunzelor de porumb (Tanymechus dilaticolis). Dacă densitatea dăunătorilor nu este mai mare de 5-10 exemplare/m2 combaterea se realizează prin tratarea semințelor. Când densitatea este mai mare de 10 exemplare/m2 este indicat un tratament în preajma semănatului cu Lindatox 20 CE, folosindu-se 3-3,5 kg/ha produs comercial.

În timpul vegetației sfecla are foarte mulți dăunători. În ultimul timp mari pagube, în faza tânără, aduce Chaetocnema tibialis. Pentru combaterea acestuia cât și a altora, la apariția lor se aplică unul din următoarele tratamente: Carbatox 37 CE (2-3 l/ha), Sinoratox 35 CE (1.5-2 l/ha), Dursban 4 E (1,5 l/ha).

Pentru gărgăriță și molie se tratează în iunie-iulie cu Birlane 24 0,6-0,8 l/ha, Dursban 4 E 2 l/ha, Ultracid 40 CE 0,6-0,8 l/ha atât pentru combaterea primei generații cât și a celei de a doua. Pentru bolile ce apar în primele faze de vegetație se recomandă tratarea semințelor, iar în timpul vegetației se recomandă tratamente cu Benlate 50 WP, Derosal 50 WP etc.

Irigarea. Sfecla furajeră este una din culturile cele mai exigente față de apă. Irigarea de răsărire se aplică numai în cazul unor primăveri foarte secetoase și când patul germinativ nu a putut fi pregătit în cele mai bune condiții, situație în care se folosesc 120-150 m3/ha.

Pe parcursul vegetației irigarea este necesară în perioada îngroșării rădăcinii (iunie-august) și mai cu seamă când umiditatea scade apropiindu-se de jumătatea intervalului activ al umidității. În această situație se aplică 600-700 m3/ha pe soluri brune, din două în două săptămâni. Dacă survin ploi, norma se recalculează în funcție de cantitatea de precipitații căzute.

Recoltarea și păstrarea recoltei. Sfecla furajeră se poate administra direct animalelor sau se poate însiloza. În primul caz recoltarea poate începe și la sfârșitul lunii august (în funcție de mărimea corpului tuberizat) administrându-se la iesle cu tot cu frunze. Când sfecla se însilozează și se folosește pentru furajare în timpul iernii, recoltarea nu poate să înceapă mai devreme de ultima decadă a lunii septembrie și poate dura până la ultima decadă a lunii octombrie, respectiv la maturitatea fiziologică, când frunzele încep să se îngălbenească și temperatura e în scădere fiind de 5-6 oC, deci înainte de venirea înghețurilor. Recoltarea se face mecanic, pe suprafețe mici putându-se face și manual. După recoltare frunzele se îndepărtează se toacă și se însilozează în amestec cu porumbul sau cu alte furaje, sau se administrează imediat animalelor. Rădăcinile vor fi transportate la locul de însilozare. Rădăcinile rănite în timpul recoltării vor fi administrate direct în hrana animalelor și nu se vor însiloza.

Modurile în care se execută silozul sunt deosebit de numeroase . cel mai adesea se păstrează în silozuri de suprafață cu o formă piramidală cu baza de 3-4 m, înălțimea de 2 m și lungimea de 15-20 m. Rândul de la margine se așează cu coletul spre exterior iar restul rădăcinilor se pun în interior în vrac. Pentru a asigura aerisirea se sapă un șanț de 30-40 cm adâncime și lățime peste care se pune un grătar cu șipci. Tot la 2-3 m se pun coșuri de aerisire, făcute din șipci. Înălțimea lor este de așa manieră încât să depășească 30-40 cm parte superioară a silozului. Silozul se acoperă cu paie iar deasupra, când temperaturile scad, se pune pământ sau baloți de paie. Un alt sistem foarte bun de păstrare este prin acoperire cu folie, respectiv două folii între care se pune un strat de paie. Temperatura optimă de păstrare a sfeclei în siloz este de 1-3 oC. Dacă toamna este lungă nu se acoperă cu pământ , sau se pune un strat subțire. Când temperaturile scad se pune pământ (sau paie). În condiții bune sfecla se păstrează în siloz șase luni, interval în care se realizează pierderi de până la 20 %.

Producții. Sfecla este o plantă cu capacitate mare de producție. În condiții de neirigare producția de rădăcini trebuie să depășească 100 t la care se mai adaugă 20-25 tone frunze. În condiții de irigare producțiile de rădăcini trebuie să depășească 150 tone la care se adaugă 30-40 tone frunze.

Cultura pentru sămânță

Modul de obținere a seminței este identică cu cea de la sfecla de zahăr, atât la soiurile diploide cît și la formele triploide și anizoploide. În primul an de vegetație se obține rădăcinile care se însilozează și în anul următor se plantează în câmp la 70/40 cm. Producțiile de sămânță pot atinge 2500 kg/ha .

Pentru evitarea păstrării butașilor iarna în silozuri și plantarea în primăvară, s-a conceput un nou sistem de obținere a seminței și anume prin semănat direct. În acest caz semănatul se face exact ca și pentru obținerea de rădăcini dar la sfârșitul lunii august ,în condiții de irigare în zonele cu ierni mai blânde. Toamna se face o bilonare. Primăvara mugurii pornesc în vegetație formând lăstari floriferi.

Rezumatul subiectului

În cadrul acestui subiect s-a prezentat amănunțit cerințele și tehnologia de cultură a sfeclei furajere

Sarcini de învățare

Este obligatoriu să cunoașteți cerințele de mediu, particularitățile biologice și tehnologia de cultură.

4.7.5. Subiect nr. 2 Gulia furajeră

Aspecte teoretice

Pe glob este cultivat cu precădere în Europa occidentală. În țara noastră această cultură este extinsă în Transilvania și nordul Moldovei, acolo unde sfecla furajeră dă rezultate slabe .

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Răspândire. Gulia furajeră se cultivă în zonele cu o latitudine nordică de peste 460. Fiind o plantă rustică merge bine pe terenurile mai grele pietroase, acide, unde temperatura medie a aerului este de 7-9 0C și precipitațiile depășesc 600 mm.

Importanță. Corpul tuberizat conține 8-14 % SU din care 1,2-1,4 % proteină, 0,2 % grăsimi, 1,3-1,6 % celuloză, 4,7-7,3 % extractive neazotate, 0,7-0,9 % cenușă. 100Kg corp tuberizat corespund cu 11 UN. Este consumat cu plăcere de animale atât în stare proaspătă cît și din siloz având acțiune pronunțat lactogenă.

Are un grad mare de consumabilitate și digestibilitate.

Morfologie. Taxonomie. Soiuri

Aparține speciei Brasica napus var napobrassica fiind o plantă bienală. În primul an de vegetație dezvoltă o rozetă de frunze și corpul tuberizat (fig.7.4). În cel de-al doilea an apar ramurile florifere. Perioada de vegetație în primul an este de 80-120 zile ceea ce face să fie cultivat cu preferință în cultură succesivă.

Soiurile cultivate sunt Oana și Victoria. Se mai cultivă și o serie de populații locale dintre care cele mai valoroae sunt de Suceava, de Brașov, de Covasna, se mai cultivă soiurile străine Seefelder, Swede Champion.

Cerințe ecologice. Față de căldură gulia furajeră are cerințe moderate ceea ce face ca să dea rezultate foarte bune în zonele mai reci. Sămânța germinează la 1-2 0C. Imediat după răsărire suportă temperaturi negative de până la –4 0C.

Dacă a trecut de faza de 4-6 frunze rezistă până la –8 0C. Temperatura optimă de dezvoltare este de 16-18 0C. Față de umiditate gulia furajeră are pretenții mari dar nu suportă excesul de umiditate.

Deși cele mai bune rezultate se obțin pe soluri mijlocii, profunde, fertile realizează producții bune și pe solurile sărace, superficiale, scheletice, la care a fost corectată reacția acidă.

Zonele de cultură. Gulia furajeră înlocuiește sfecla furajeră în zonele în care aceasta din urmă nu dă rezultate satisfăcătoare. Ca atare ea trebuie cultivată în zonele cu temperaturi medii de 8 0C, pe soluri acide (cu reacție corectată). Cele mai favorabile zone de cultură sunt în nordul Moldovei și a Transilvaniei, unde poate fi extinsă până la altitudini de peste 600m.

Cultura pentru furaj

Rotația. Datorită faptului că în primele faze de vegetație gulia crește încet, ea este pretențioasă față de planta premergătoare. Bune premergătoare pentru cultura în ogor propriu sunt plantele care părăsesc terenul devreme și îl lasă curat de buruieni, cum sunt cerealele păioase, prășitoarele timpuri, culturile furajere, care permit prelucrarea terenului încă din toamnă. Ca și cultură succesivă poate fi cultivată după culturi furajere (borceaguri) sau după orz timpuriu. Nu suportă monocultura fapt ce face ca gulia să poată reveni pe același teren după cel puțin 4 ani. După gulia furajeră se poate semăna orice plantă.

Fertilizare. Având în vedere faptul că planta are o perioadă scurtă de vegetație valorifică foarte bine dozele moderate de îngrășăminte care produc sporuri de producții de 50-60 %. Rezultatele cele mai bune se obțin când se administrează 80-100 kg/ha N, 40-60 kg/ha, P2O5 și 40 kg/ha K2O. Gunoiul de grajd se administrează bine fermentat în doze de 20-40 t/ha de regulă plantei premergătoare. Asocierea gunoiului cu îngrășămintele chimice determină sporuri considerabile de producție chiar până la dublarea ei.

Pe solurile acide trebuie aplicate amendamente.

Pregătirea terenului. Gulia furajeră necesită un teren bine pregătit fapt ce face ca în cazul în care se cultivă în ogor propriu după eliberarea terenului și aplicarea îngrășămintelor cu fosfor și potasiu să se facă o arătură la 20-25cm. Încă din toamnă terenul se pregătește prin discuiri, urmând ca primăvara să se lucreze solul cu combinatorul la 5-6 cm asigurându-se astfel un pat germinativ bine mărunțit și nivelat.

În cazul semănatului în culturi succesive terenul se pregătește printr-o arătură superficială urmată de discuiri și o lucrare cu combinatorul. Dacă există gama corespunzătoare de utilaje se poate aplica sistemul de prelucrare minimală a solului.

Sămânța și semănatul. În cazul culturii în ogor propriu gulia se seamănă în prima urgență. În cultură succesivă ea trebuie semănată cel târziu până la 10 iulie.

Densitate optimă se realizează la distanța dintre rânduri de 50 cm, folosindu-se 3,5 kg/ha sămânță. Adâncimea de semănat este de 2-3 cm.

Lucrări de întreținere. Combaterea buruienilor se realizează mecanic (prașile) și pe cale chimică. Pe cale chimică cele mai bune rezultate le dă: preemergent Dual 4 l/ha și Treflan 3-4 kg/ha, iar în cursul vegetației Laso 7 l/ha și Ramrod 7 kg/ha.

În cultură succesivă după semănat se aplică un tăvălugit pentru a asigura o răsărire uniformă. Când plantele au 1-4 frunze se realizează răritul manual la 20-23 cm între plante asigurându-se 100-120.000 plante/ha. În timpul vegetației se fac 1-3 prașile mecanice, în funcție de gradul de îmburuienare și cel puțin o prașilă manuală care se execută imediat după rărit și care trebuie repetată în cazul îmburuienării.

Purecii de frunze se combat la declanșarea atacului cu Duplitox, Heclotox 25-30 kg/ha sau alte preparate similare.

În zonele cu deficit de umiditate sau în cultură succesivă se recomandă o udare de răsărire (150 m3/ha) și 1-3 udări în timpul vegetației (500-600 m3/ha).

Recoltarea și păstrarea. Pentru furajare imediată guliile se pot recolta eșalonat din momentul când frunzele de la bază încep să se îngălbenească și până la căderea brumelor.

Însilozarea rădăcinilor se face conform tehnicii folosite la sfecla furajeră, după ce în prealabil au fost fasonate prin îndepărtarea frunzelor și a rădăcinilor ramificate care se administrează imediat animalelor.

Producțiile de rădăcini ce se pot obține în zone favorabile de cultură sunt de 80-100 t/ha. În cultură succesivă producțiile sunt de 25-50 t/ha.

Cultura pentru sămânță. Una din cauzele suprafețelor restrânse ocupate cu gulii este dificultatea obținerii de sămânță, dificultate datorată în primul rând grelei păstrări a rădăcinilor peste iarnă.

Pentru obținerea de butași semănatul se face mai târziu și anume în iunie-iulie. Toamna înainte venirea înghețurilor se recoltează rădăcinile și se însilozează. Se poate practica și recoltatul doar a o parte din rădăcini, jumătate (50.000 plante/ha) pot fi lăsate în sol, se taie frunzele de pe ele și se acoperă cu pământ.

Primăvara rădăcinile din siloz se plantează la 40-60 cm între rânduri și 25-30 cm între plante aplicându-se aceleași lucrări ca și la sfecla pentru sămânță.

Producțiile de semințe de gulie furajeră sunt de 400-600 kg/ha.

Rezumatul subiectului

În cadrul acestui subiect s-a prezentat amănunțit cerințele și tehnologia de cultură a sfeclei furajere

Sarcini de învățare

Este obligatoriu să cunoașteți cerințele de mediu, particularitățile biologice și tehnologia de cultură.

4.7.6. Subiect nr. 3 Morcovul furajer

Aspecte teoretice

Morcovul furajer se cultivă pe suprafețe mici, datorită consumului mare de muncă manuală și a păstrării dificile a rădăcinilor. În România se cultivă câteva sute de hectare pe lângă herghelii și societăți crescătoare de animale de blană.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Importanță. Rădăcinile, conține 12-14 % substanță uscată formată în proporție de peste 70 % din extractive neazotate. Conținutul în proteină este redus (1,2-1,7 %). Morcovul are un conținut deosebit de mare în vitamine și în special în caroten (50-150 mg/kg la morcovii galbeni și 100-250 mg/kg la morcovii roșii). La 100 kg rădăcini conține 12 UN.

Această compoziție îl face deosebit de util în hrana vacilor de lapte (dă culoare galbenă laptelui), a animalelor de blană, a porcilor și a reproducătorilor de toate speciile (inclusiv găini).

Morfologie. Taxonomie. Soiuri

Morcovul (Daucus carota ssp. sativus) face parte din familia Umbeliferae fiind o plantă bienală. În primul an formează o rădăcină tuberizată și o rozetă de frunze. În anul al doilea formează tulpini ramificate cu flori dispuse în umbele compuse (fig.7.5).

Se cultivă soiul de Banat cu o capacitate de producție de 35-45 t rădăcini/ha, dar și alte soiuri ca: Fontana, Saint-Valory, Futura, Berlicum etc.

Cerințe ecologice. Este o plantă de climat temperat, ca atare produce abundent în zonele mai călduroase și precipitații abundente. Temperatura minimă de germinare este de 4 oC dar suportă și temperaturi negative (-5 oC primăvara, -10 oC toamna). Temperatura optimă de dezvoltare este de 18-20 oC pentru creșterea rădăcinii și 26-28 oC pentru dezvoltarea masei foliare. În anul formării semințelor temperaturile optime sunt de 15-23 oC. Nu suportă variațiile de temperatură. Față de umiditate morcovul are cerințe mari, mai ales de la încolțire până la 3-4 frunze, după care suportă o umiditate mai scăzută. Nu suportă alternanța umiditate-uscăciune care duce și la vătămarea mecanică a țesuturilor. Solurile trebuie să fie ușoare, cu textură luto-nisipoasă, profunde, permeabile, bogate în humus.

Cultura pentru furaj

Rotația. O primă condiție în realizarea unei culturi corespunzătoare de morcov este ca terenul să fie curat de buruieni. El se cultivă după prășitoare, leguminoase, cereale păioase, culturi furajere. Nu se cultivă după sine sau după alte rădăcinoase sau bulboase mai devreme de 4 ani.

Fertilizarea. Morcovul răspunde cu sporuri de producție la fertilizarea cu îngrășăminte minerale. Sporuri economice se obțin când se administrează N60 kg/ha P2O5 și K2O 60-80 kg/ha. Îngrășămintele organice nu se aplică direct morcovului, întrucât depreciază calitatea (tendință de ramificare, crăpare).

Pregătirea terenului. Arătura se face la 20-25 cm, primăvara, prelucrându-se cu combinatorul.

Sămânța și semănatul. Se seamănă primăvara devreme la o distanță de 40 cm între rânduri cu o normă de sămânță de 3-4 kg/ha și la o adâncime de 1,5 cm. Morcovul, răsărind greu, se recomandă semănatul cu o plantă indicatoare (salata) care să permită efectuarea unei prașile oarbe.

Lucrări de întreținere. Combaterea buruienilor se face chimic și mecanic. Erbicidele recomandate sunt Afalon 50 WP (2 kg/ha) după semănat sau Gesard 50 WP (3-4 kg/ha) sau înainte de răsărit sau când plantele au 3-5 frunze, Gosatrin 50 PV (3-4 kg/ha), Fusilade 25 EC (2 l/ha). Se execută o prașilă oarbă și 2-3 prașile mecanice. Răritul se face când rândul este închegat, la 10 cm, deși morcovul se autorărește. După răsărit este obligatorie o prașilă manuală. În zonele secetoase o lucrare foarte indicată este irigarea și anume 4-6 udări cu 300-400 m3/ha.

Recoltarea. Se face toamna cât mai târziu în preajma căderii brumelor. După recoltare se sortează rădăcinile fiind îndepărtate cele bolnave, crăpate ș.a.m.d. apoi se trec în silozuri asemănătoare cu cele de la sfeclă, dar cu dimensiuni mai mici (lungime 10-12 m, lățime 1,1,5 m, înălțime 0,8-1 m). Se pot păstra și în pivnițe identic cu morcovii comestibili. După 2-3 luni de păstrare morcovii încep să-și piardă calitățile, pierderile de substanță uscată, caroten fiind tot mai mari pe măsura trecerii timpului. Producțiile sunt de 35-45 t/ha.

Rezumatul subiectului

În cadrul acestui subiect s-a prezentat amănunțit cerințele și tehnologia de cultură a morcovului furajer.

Sarcini de învățare

Este obligatoriu să cunoașteți cerințele de mediu, particularitățile biologice și tehnologia de cultură.

4.7.7. Subiect nr. 4 Napul de miriște și topinamburul

Aspecte teoretice

Napul face parte din Brassica rapa var.rapa fiind cultivat în țările mai nordice la latitudine de peste 60o (fig.7.6). Aceasta datorită faptului că are o perioadă de vegetație foarte scurtă (60-80 zile). La noi în țară se cultivă în culturi succesive pe suprafețe foarte restrânse în Transilvania.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Napul de miriște are 6-8 % substanță uscată cu 12-18 %, proteină digestibilă și 8 UN la 100 kg rădăcini. El poate fi folosit ca atare în hrana animalelor sau, datorită conținutului său deosebit de mare în apă, tocat în amestec cu alte nutrețuri grosiere.

Se cultivă soiul de Lovrin, cu o tehnologie identică culturilor succesive de gulii furajere având cerințe foarte asemănătoare cu specificarea faptului că napii de miriște sunt mai rezistenți la secetă și temperaturi scăzute. Producțiile în țara noastră sunt de 30-35 t/ha rădăcini.

Topinamburul

Răspândire. Originar din Mexic, la noi este mai puțin răspândit. Se cultivă pe soluri nisipoase, pe malul unor râuri. Dificultățile de recoltare și conservare a tuberculilor fac să nu joace un rol major ca plantă furajeră.

Importanță. La topinambur se consumă întreaga plantă. Tulpinile suculente se însilozează, iar tuberculii sunt consumați ca atare. Valoarea nutritivă a acestor plante este destul de ridicată, 100 kg tulpini au 23,2 UN, iar de tuberculi 22,5 UN. Tuberculii au 20-21 % substanță uscată cu 1,5 % proteină brută și 17 % substanțe extractive neazotate.

Morfologie. Taxonomie

Topinamburul (Helianthus tuberosus) numit și napi porcești face parte din familia Asteraceae, fiind perenă (fig.7.7). La suprafața solului dezvoltă tulpini puternice erecte a căror înălțime ajunge la 2,5-3 m. În sol formează tuberculi de formă foarte neregulată, cu peridermul subțire, fapt ce face dificilă păstrarea lor.

În țara noastră se cultivă populații locale și într-o foarte mică măsură soiul Dornburg.

Cerințe ecologice. Fiind originară din Mexic este o plantă subtropicală dar cu o homeostazie genetică pronunțată. Coții tuberculilor pornesc la temperatura de 5-6 oC. Conținutul ridicat de inulină face ca să reziste la temperaturi extrem de scăzute (–45 oC). Solurile cele mai bune sunt cele luto-nisipoase fertile profunde cu reacție neutră.

Fertilizarea. Fiind o plantă perenă este indicat ca la înființarea culturii să se administreze doze de 30-60 t/ha îngrășăminte organice la care se adaugă 50-70 kg P2O5 și 40-50 kg K2O. Anual primăvara trebuie fertilizat cu 60-100 kg/ha azot

Pregătirea terenului. Toamna se execută o arătură adâncă. Primăvara se pregătește patul germinativ prin lucrări cu combinatorul.

Plantarea. Tuberculii se plantează la 70-80 cm între rânduri și 30-40 cm pe rând la o adâncime de 6-8 cm, folosindu-se 2000-2500 kg/ha tuberculi.

Lucrări de întreținere. În primul an sunt necesare 2-3 prașile pe rând. În anii următori tuberculii ocupă întreaga suprafață și nu se mai execută lucrări. Cultura se menține 10 ani și chiar mai mult.

Recoltarea. Toamna tulpinile se recoltează și se însilozează. Tuberculii sunt imposibil de recoltat mecanic și foarte greu manual. Păstrarea lor este dificilă. Întrucât păstrarea și recoltarea necesită un volum considerabil de muncă, culturile de napi porcești se pășunează după însilozarea tulpinilor cu porcii. Producțiile ce se obțin sunt de 30-50 t/ha tulpini și 15-30 t/ha tuberculi.

Rezumatul subiectului

În cadrul acestui subiect s-a prezentat amănunțit cerințele și tehnologia de cultură a napului de miriște și topinamburului.

Sarcini de învățare

Este obligatoriu să cunoașteți cerințele de mediu, particularitățile biologice și tehnologia de cultură.

4.7.8. Rezumatul unității de studiu și cuvinte cheie

Rezumatul unității de studiu

Cunoașterea răcinoaselor furajere, a particularităților acestora, a cerințelor față de condițiile de mediu și a verigilor tehnologice reprezintă o etapă importantă în demersul asigurării unor furaje suculente animelelor. Progresele obținute în ameliorarea sfeclei furajere a făcut ca această plantă să redevină atractivă pentru crescătorii de animale. Sfecla furajeră constituie un furaj suculent pentru iarnă, foarte productiv și foarte apetisant.

Gulia furajeră este consumată cu plăcere de animale atât în stare proaspătă cît și din siloz având acțiune pronunțat lactogenă. Are un grad mare de consumabilitate și digestibilitate.

Cuvinte cheie: rădăcinoase, furaj, suculent, nutritiv, consumabilitate

4.7.9. Test de autoevaluare

Enumerați și explicați importanța rădăcinoaselor furajere;

Enumerați verigile tehnologice specifice culturii de furaj la sfeclă furajeră;

Enumerați verigile tehnologice specifice culturii de furaj la gulia furajeră;

4.7.10. Concluzii

Studentul trebuie să răspundă la întrebările din cadrul testului de autoevaluare în termen de maxim 20 minute. Dacă studentul depășește perioada alocată testului, actul de învățare se reia. Odată îndeplinită această condiție pentru testul de autoevaluare – studentul poate trece la următoarea unitate de studiu și poate fi apt pentru activități de evaluare ulterioară din partea profesorului. Promovarea acestei unități de studiu va sprijini studentul în abordarea următoarei unități de studiu.

Bibliografie obligatorie

1. Ciortea, G., Moisuc, A., Pompilica Iagăru, 2005. Producerea și păstrarea furajelor, Editura Alma Mater, Sibiu.

2. Samfira I., Moisuc A., 2007. Ecopratotehnica, Editura Eurobit, Timișoara.

4.8. Unitate de studiu nr. 8. Alte plante furajere

4.8.1. Cuprins

4.8.2. Introducere

Unitatea de studiu oferă studentului baza științifică teoretică minimală pentru înțelegerea necesității utilizării la realizarea bazei furajere a plantelor din această categorie. În ultimele decenii această categorie de plante furajere ocupă suprafețe tot mai mari datorită importanței deosebite pe care o au în asigurarea bazei furajere.

Cunoștințe preliminare

Pentru parcurgerea acestei unități de studiu studenții au nevoie de parcurgerea în condițiile impuse a unităților de studiu 1-6 la care se adaugă cunoștințele generale de agrotehnică, fiziologie vegetală, fitotehnie și genetică vegetală.

Resurse necesare și recomandări de studiu

Cursurile de fiziologie vegetală, botanică, agrotehnică, fitotehnie, genetică vegetală la care se adaugă ca lectură științifică următoarele tratate și manuale disponibile în Biblioteca Universității Lucian Blaga din Sibiu:

1. Samfira, I., Moisuc, A., 2007, Ecopratotehnica. Editura Eurobit, Timișoara.

2.Ciocârlan, V., 2000. Flora Ilustrată a României – Pteridophyta și Spermatophyta. Editura Ceres, București.

3. Berca M., 2011. Agrotehnică, Transformarea modernă a Agriculturii. Editura Ceres, București.

Durata de studiu: 3 ore

4.8.3. Obiective operaționale ale unității de studiu

Studentul va

înțelege necesitatea folosirii pentru realizarea furajelor a acestor plante,

Înțelege tehnologia specifică pentru cultura furajeră la această categorie de plante,

4.8.4. Subiect nr. 1 Porumbul și sorgul furajer

Aspecte teoretice

Porumbul este una din plantele cu multiple întrebuințări printre care și aceea de a fi folosit în hrana animalelor, nu numai sub formă de boabe sau furaje prelucrate din acestea, ci și ca masă verde proaspătă sau murată. În astfel de cazuri spunem că avem de a face cu porumb masă verde respectiv porumb siloz. Folosirea tulpinilor uscate (tuleilor) rămași după recoltarea boabelor este împământenită în această parte de lume, acesta fiind un furaj ce se administrează în perioada de iarnă vitelor și oilor. De pe la mijlocul secolului trecut acești tulei sunt tocați și amestecați cu apă melasată, de exemplu și însilozați, administrându-se animalelor sub această formă.

Sorgul este o specie foarte veche în cultură. La început se folosea pentru mături și boabe și apoi pentru siropul bogat în zahăr și pentru furajarea animalelor.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Porumbul este una din plantele cu multiple întrebuințări printre care și aceea de a fi folosit în hrana animalelor, nu numai sub formă de boabe sau furaje prelucrate din acestea, ci și ca masă verde proaspătă sau murată. În astfel de cazuri spunem că avem de a face cu porumb masă verde respectiv porumb siloz.

Folosirea tulpinilor uscate (tuleilor) rămași după recoltarea boabelor este împământenită în această parte de lume, acesta fiind un furaj ce se administrează în perioada de iarnă vitelor și oilor. De pe la mijlocul secolului trecut acești tulei sunt tocați și amestecați cu apă melasată, de exemplu și însilozați, administrându-se animalelor sub această formă.

În ultimele decenii culturile de porumb siloz și porumb masă verde ocupă suprafețe tot mai mari datorită importanței deosebite pe care o au în asigurarea bazei furajere.

Importanța acestor culturi este deosebit de mare întrucât silozul din porumb este cel mai răspândit tip de siloz. Porumbul pentru siloz poate asigura de pe un hectar până la 15.000 UN, dar cu un conținut scăzut de proteină brută (5-10 % din substanța uscată), ceea ce face ca raportul dintre unitățile nutritive și proteină brută să fie de 60-65 UN: 1 PB. Cu toate acestea porumbul siloz se consideră „pășunea” de iarnă a animalelor.

Porumbul masă verde se seamănă după o cultură ce a părăsit terenul în ultima jumătate a primăverii sau prima jumătate a verii și se administrează animalelor de pe la sfârșitul lunii iulie și până la sfârșitul lui octombrie. De pe un hectar de porumb masă verde se pot obține până la 9000 UN. Atât porumbul masă verde cât și silozul sunt bine consumate de toate speciile de animale, având și un coeficient ridicat de digestibilitate.

Morfologie. Taxonomie. Soiuri

Întrucât porumbul este o plantă ce se seamănă pentru boabe pe o suprafață în România; de peste 3 milioane hectare, planta face obiectul unei alte discipline unde este amănunțit descrisă.

Reamintim faptul că este o plantă cu un sistem radicular faciculat, bine dezvoltat format din rădăcini adventive. Tulpina, care poate ajunge până la 250-400 cm este formată din 7-15 internoduri. Frunzele sunt lungi de 50-80 cm și late de până la 15 cm, dispuse altern pe tulpină. Este o plantă unisexuat monoică, inflorescența masculă (panicul) se găsește în vârful plantelor, iar cele femele (spadice) la subsuoara frunzelor (fig.8.1).

Pentru furaj interesează în primul rând ca proporția de frunze să fie mare și ca atare întreaga talie să fie mare. Cei mai căutați din acest punct de vedere sunt hibrizii tardivi care au talie mare. Ceilalți hibrizi se folosesc doar dacă există restricții în privința duratei de vegetație.

Cerințe ecologice

Spre deosebire de porumbul boabe la cel siloz și în special la cel pentru masă verde, cerințele față de temperatură sunt mult mai reduse. Interesând masa verde și ca atare porumbul cutivându-se cu o densitate mai mare, cerințele față de umiditate sunt mai mari.

Rezultatele cele mai bune se obțin pe soluri profunde, fertile în special dacă se aplică irigarea (element de reușită în cazul culturilor succesive).

Zonele de cultură cele mai bune sunt aceleași ca și pentru porumbul boabe cu specificarea că nefiind nevoie de coacerea boabelor se poate cultiva în zonele mai nordice sau mai la altitudine.

Tehnologia de cultură

Rotația. În ogor propriu rotația este identică cu cea a porumbului pentru boabe. În cultură succesivă neirigată, cele mai bune premergătoare sunt acelea care părăsesc terenul cât mai devreme, până cel târziu în a doua jumătate a lunii iunie. În condiții de irigare se poate semăna și după premergătoare care părăsesc terenul în iulie.

Porumbul pentru furaj este o foarte bună premergătoare pentru toate culturile, inclusiv pentru cerealele păioase (în special porumbul siloz în ogor propriu).

Fertilizarea. Necesită terenuri fertile, fapt pentru care îngrășămintele organice și minerale determină sporuri însemnate de producție.

Pentru a produce o tonă de substanță uscată porumbul siloz are nevoie de 14-15 kg N, 5,5-6 kg P2O5, 13-14 kg K2O, 4-5 kg Ca ș.a.m.d. Se constată deci că porumbul este mare consumator de azot și potasiu.

În ogor propriu gunoiul de grajd, în cantitate de 20-40 t/ha și îngrășămintele cu potasiu și fosfor, se administrează toamna iar azotul primăvara, la pregătirea terenului , sau la porumbul siloz se poate aplica și fracționat. În cultură succesivă gunoiul, fosforul și potasiul se administrează culturii premergătoare iar azotul la pregătirea patului germinativ. Ca doze se recomandă 70-100 kg N, 50 kg P2O5 și aceeași cantitate de K dacă este nevoie.

Pe solurile podzolice cu pH-ul mic trebuie aplicate amendamente pentru a aduce pH-ul la valori mai mici de 6,iar doza de gunoi trebuie mărită cu 25 %.

Pregătirea terenului se face, în ogor propriu, ca și în cazul porumbului pentru boabe.

Reamintim că porumbul este o plantă exigentă față de nivelul de mobilizare a solului, corespunzătoare fiind arăturile timpurii și neindicate arăturile de primăvară. Pentru pregătirea patului germinativ este corespunzător un sistem de prelucrare minimală a solului. În cazul culturilor succesive pregătirea terenului se face diferențiat după cum se va vedea la capitolul privind culturile succesive, dar și în acest caz pregătirea terenului și însămânțarea printr-o singură trecere prezintă avantaje incontestabile.

Sămânța și semănatul. Și pentru siloz și pentru masă verde trebuie folosită sămânța heterozis calibrată și tratată cu fungicide. Este premiza unei producții mari și uniforme. Epoca de semănat, în ogor propriu, este aceeași ca și la porumbul pentru boabe, respectiv când temperatura solului depășește 8 oC. Aceasta corespunde calendaristic cu prima parte a lunii aprilie în zonele de șes și a doua parte în cele de dealuri. În cultură succesivă porumbul siloz se seamănă cât mai repede după eliberarea terenului.

Porumbul masă verde este indicat să se semene eșalonat pe măsură ce terenul este eliberat și în funcție de nevoia de masă verde reieșită din conveierul verde.

Densitatea de cultură a celor două tipuri de porumb este diferită. Astfel, porumbul pentru siloz se seamănă cu SPC-6 (8), sau alte semănători similare, în rânduri distanțate ca și porumbul boabe, asigurându-se însă o densitate mai mare de 7-9 plante/m2 în condiții de neirigare și 8-11 plante/m2 în condiții de irigare. Nu este indicată o densitate mai mare de 12 plante/m2 întrucât în astfel de condiții porumbul rămâne steril, el nemaiformând știuleți. Porumbul masă verde se seamănă cu SUP-urile, un tub închizându-se, unul rămânând deschis, deci la o distanță de 25 cm între, asigurându-se 40-60 plante/m2.

Ținând cont de acestea, în funcție și de calitatea semințelor, normele sunt de 20-25 kg/ha la porumbul siloz și 80-130 kg/ha la porumbul masă verde.

Adâncimea de semănat este de 6-8 cm.

Lucrări de îngrijire. Combaterea buruienilor la porumbul siloz se face ca și la porumbul pentru boabe (erbicidare + prășit mecanic). Cultura pentru masă verde nu se prășește.

O lucrare importantă este irigarea. Pentru creșterea masei vegetative este indicat ca solul să fie tot timpul bine aprovizionat cu apă, îndeosebi în perioada creșterii intensive – momentul apariției inflorescențelor (foarte important pentru porumbul siloz). În special în cultura succesivă este indicată o normă de irigare de 1500-3000 m3/ha realizată în 2-4 udări, norma mare și mai multe udări fiind în cazul porumbului siloz a cărui perioadă de vegetație este mai mare.

Recoltarea. Pentru masă verde porumbul poate fi recoltat când înălțimea plantelor a ajuns la 60-70 cm și până la apariția inflorescențelor, ceea ce corespunde, în funcție de hibrid, cu o perioadă de 20-30 de zile. Indicat nu este să se recolteze aceeași parcelă în diferite fenofaze, ci semănatul să se facă eșalonat sau să se folosească hibrizi cu perioada de vegetație diferită, pentru ca în toate cazurile recoltarea să se facă în perioada corespunzătoare (în momentul apariției paniculului), când cantitatea de substanță uscată este mare și consumabilitatea și digestibilitatea sunt optime. După apariția paniculului începe uscarea plantelor, ceea ce scade foarte mult și rapid consumabilitatea lor. Porumbul pentru masă verde se poate recolta și prin pășunat rațional, când plantele au ajuns la 40-60 cm înălțime, sau când seceta din vară împiedică creșterea plantelor.

Pentru siloz porumbul trebuie recoltat la epoca optimă, ceea ce corespunde cu maturitatea boabelor în lapte-ceară, când boabele au un conținut de 33-35 % substanță uscată, moment în care însilozarea se poate face în cele mai bune condiții. Întârzierea epocii de recoltat face însilozarea mai dificilă, prin faptul că tasarea se realizează mai greu, dar crește valoarea silozului.

O astfel de însilozare este indicată doar dacă ferma dispune de utilaje corespunzătoare.

Producția. Producțiile porumbului pentru masă verde sunt de până la 50 tone, depinzând de momentul însămânțării și al recoltării. La porumbul pentru siloz producțiile trebuie să fie de peste 60 tone în cultură neirigată și se ajunge la 100 tone în condiții de irigare.

Cultura în benzi

Având în vedere calitatea slabă a porumbuluii siloz sau masă verde, este posibil ca acesta să fie cultivat în benzi alternative cu o leguminoasă care să compenseze sărăcia în proteină a porumbului. Și pentru siloz și pentru masă verde este recomandată cultura în benzi cu soia și anume 6-8 rânduri de porumb alternativ cu 6-8 rânduri de soia (deci 12-15 kg/ha porumb + 30-40 kg/ha soia). Producțiile obținute, din punct de vedere cantitativ, sunt inferioare celor obținute în cultură pur, dar furajul este calitativ superior.

Sorgul furajer se cultivă în regiunile calde ocupând pe glob o suprafață de aproape 50 milioane ha, iar în țara noastră acolo unde porumbul dă producții mici, suprafața cultivată cu sorg furajer însumând câteva mii de hectare.

Importanța. Sorgul se cultivă pentru boabe. Este foarte important de reținut faptul că, la maturitatea boabelor, tulpinile de sorg sunt suficient de suculente pentru a putea fi însilozate. Aceasta determină ca în general să nu se cultive sorg pentru siloz ci să se însilozeze tulpinile rămase după recoltarea boabelor.

Plantele verzi conțin 1,5 % proteină brută, 14 % extractivele neazotate, 6-7 kg masă verde echivalând cu 1 UN. De asemenea, plantele verzi conțin o cantitate mare de „durrhină”, derivat al acidului cianhidric, foarte toxic, motiv pentru care sorgul nu poate fi pășunat. Cantitatea maximă de durrhină este în frunze, în special în stadiul tânăr. Astfel după 40 zile de vegetație conținutul în durrhină este de 0,15 % iar în timpul înspicatului de 0,015 %. Doza letală de durrhină este 1mg/kg greutate vie la taurine și 0,1 mg/kg greutate vie la ovine. De aceea sorgul se administrează la iesle la 3-4 ore de la recoltat când plantele s-au ofilit. După recoltare, în otavă, în lăstarii tineri și frunzele tinere, conținutul în durrhină este foarte mare. Sorgul are capacitatea de a otăvi de 2-3 ori pe an.

Morfologie. Taxonomie. Soiuri

Are un sistem radicular profund, fapt ce determină rezistența ridicată la secetă a plantelor (fig.8.2). Înălțimea tulpinilor este diferită în funcție de varietate, respectiv hibrid.

Face parte din specia Sorghum bicolor. Are varietăți cu panicul lax (tehnicum și saccaratum) și cu panicul dens (cernuum și bicolor). Mai cultivate pentru furaj sunt saccaratum și bicolor.

Cu foarte bune rezultate se cultivă hibridul sorg x iarbă de Sudan – Fundulea 1104, foarte productiv, cu ritm rapid de creștere, cu posibilitatea obținerii de 2-3 recolte pe an și cu un conținut de durrhină inferior pericolului de intoxicare a animalelor. Se mai cultivă și alți hibrizi ca Araeba, Fundulea 21, Nutricane cu un conținut mai scăzut în durrhină.

Cerințe ecologice. Originară fiind din zonele calde, sorgul este pretențios la temperatură, dar rezistent la secetă, având un coeficient de transpirație redus. Cu toate acestea producțiile mari se obțin în cazul unor umidități corespunzătoare a solului. Germinează la 10-12 oC, iar temperatura medie zilnică favorabilă este de 21-22 oC. Temperaturile de sub 15 oC stopează creșterea, dar suportă arșița de până la 40 oC. Suma gradelor de temperatură necesare este de 2500-3500 oC.

Cele mai potrivite soluri sunt cele mijlocii, profunde, fertile, dar dă rezultate superioare porumbului pe solurile slab alcaline și pe cele nisipoase, crescând pe soluri cu pH de 6,5-8,5. Cele mai bune zone de cultură sunt în Câmpia Română, în special în sudul Munteniei și Olteniei, în unele areale din Câmpia de Vest și zona centrală a Câmpiei Moldovei.

Cultura pentru furaj

Rotația. Sorgul suportă monocultura. Nu este pretențios față de planta premergătoare, dar ritmul lent de creștere în primele faze de vegetație impune cultivarea lui după plante ce lasă terenul curat de buruieni. După sorg sunt indicate culturile de primăvară.

Fertilizarea. Azotul aplicat unilateral mărește conținutul de durrhină. Deși necesită doze mari de azot pentru a da producții corespunzătoare acestea se asociază obligatoriu cu fosfor (raport N:P = 2:1). Se recomandă 60-100 kg N și 30-50 kg P2O5.

Valorifică bine gunoiul de grajd aplicându-se 20-40 tone/ha de obicei culturii premergătoare. Pe soluri nisipoase gunoiul se aplică direct sorgului.

Pregătirea terenului – nu comportă lucrări speciale față de sorgul pentru boabe. În principiu se pregătește ca la porumb , respectiv o arătură de toamnă de 20-25 cm, iar primăvara cu aceleași lucrări de pregătire a patului germinativ.

Sămânța și semănatul. Se folosește sămânța tratată cu insecticide și fungicide, cu o puritate minimă de 97 % și o germinare de peste 85 %.

Epoca de semănat este când în sol, la 4-6 cm adâncime, s-a ajuns la o temperatură de 11-13 oC, ceea ce calendaristic corespunde în general cu prima decadă a lunii mai.

Desimea de semănat este diferită în funcție de destinația culturii. Pentru administrarea la iesle se seamănă 150-160 boabe germinabile/m2, la 12,5 sau 25 cm, adică 40-45 kg/ha sămânță. Pentru siloz se seamănă cu o densitate de 50-60 plante/m2 la 50-70 cm (15-20 kg/ha). Adâncimea de încorporare a semințelor este în funcție de sol și umiditate, fiind cuprinsă între 3-7 cm. Pentru obținerea unui furaj mai bogat în proteină se practică cultura împreună cu soia, semănându-se pentru masă verde 20-25 kg/ha sorg și 50-60 kg soia, iar pentru siloz 15-20 kg/ha sorg și 35-40 kg/ha soia.

Lucrări de îngrijire. Sorgul are la început o creștere înceată, de aceea este obligatorie combaterea buruienilor. La cultura pentru siloz se face cu prașile și erbicide. Se folosește preemergent Propazin 50 PU (6-8 kg/ha), iar pentru dicotiledonate SDMA sau Icedin forte (2 l/ha).

Fiind sensibil la afide se recomandă un tratament împotriva acestora, când plantele au ajuns la circa 20 cm înălțime (cu Sinoratox 35 CE – 1,5 l/ha).

După fiecare recoltare este obligatorie grăparea culturii. Deși rezistentă la secetă, irigarea aduce sporuri de producție de 40 %.

Recoltarea. Pentru masă verde sorgul se recoltează începând cu înălțimea de 40-50 cm și până când plantele ajung în faza de burduf. După înflorire nu se mai administrează ca masă verde întrucât digestibilitatea scade mult. Înălțimea de recoltat este de 8-10 cm pentru a asigura o regenerare rapidă. Sorgul nu se pășunează și nu se administrează animalelor la iesle decât la 3-4 ore după recoltat. Pentru siloz recoltarea se face în faza lapte-ceară a boabelor.

Producțiile sunt în funcție de epoca de recoltare. Pentru masă verde, la prima coasă în faza de burduf se obțin 20-25 t/ha masă verde iar la înflorire 40-50 t/ha masă verde. Recolta următoare se face după 35-40 zile, producțiile fiind cam pe jumătate din prima recoltă. Pentru siloz se obțin producții de 70 t/ha. Hibridul sorg x iarba de Sudan, în condiții de fertilizare și irigare, poate da producții de peste 80 t/ha masă verde.

Cultura pentru sămânță este identică cu cea a producerii de sămânță la sorgul pentru boabe.

Rezumatul subiectului

Porumbul și sorgul furajer sunt plante apreciate de specialiști ca bune furajere, producția de masă verde fiind însemnată. Cunoașterea caracteristicilor specifice și a tehnologiei de cultivare va conduce către obținerea de producții însemnate atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ.

Sarcini de învățare Studentul are obligativitatea de a învăța și reproduce dar și de a explica caracteristicile celor două plante furajere.

4.8.5. Subiect nr. 2 Iarba de sudan și raigrasul aristat

Aspecte teoretice

Iarba de sudan se cultivă pe toate continentele, dar pe suprafețe mici. În țara noastră se cultivă în zonele cu temperaturi ridicate pe câteva zeci de mii de hectare, este foarte rezistentă la secetă prezintă o deosebită importanță în zonele secetoase, unde asigură un nutreț în perioadele critice din a doua jumătate a verii și prima parte a toamnei. Se poate folosi prin pășunat, cosit, siloz sau fân. Masa verde, ca și silozul, sunt bine consumate de toate speciile de animale. Fânul este grosier, ceea ce face să fie consumat bine doar de ovine.

Raigrasul aristat pentru siloz se recoltează în faza de burduf până când 20-30 % din plante au înspicat. Fiind foarte bogat în zaharuri fermentescibile se poate însiloza indiferent de conținutul în umiditate. Fânul este de cea mai bună calitate dar pregătirea lui este foarte dificilă, fapt pentru care nu se recomandă păstrarea acestui furaj sub formă de fân. Aceasta deoarece producțiile mari fac ca brazdele să fie foarte groase și în consecință uscarea să se facă foarte greu. Ploile căzute în acest interval provoacă pierderi foarte mari.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Iarba de sudan este originară din platourile sudaneze. În țara noastră a fost introdusă în cultură în 1923.

Răspândire. Se cultivă pe toate continentele, dar pe suprafețe mici. În țara noastră se cultivă în zonele cu temperaturi ridicate pe câteva zeci de mii de hectare.

Importanță. Fiind foarte rezistent la secetă prezintă o deosebită importanță în zonele secetoase, unde asigură un nutreț în perioadele critice din a doua jumătate a verii și prima parte a toamnei. Se poate folosi prin pășunat, cosit, siloz sau fân. Masa verde, ca și silozul, sunt bine consumate de toate speciile de animale. Fânul este grosier, ceea ce face să fie consumat bine doar de ovine.

Are o mare capacitate de regenerare dând trei recolte pe an. Masa verde conține 3-3,5 % proteină, putându-se obține 6000-8000 UN/ha. 1 UN conține 0,1 kg proteină digestibilă. Fânul conține 10,6 % proteine, 2,4 % grăsimi, 39 % substanțe extractive neazotate, 25, 6 % celuloză și 7,4 cenușă.

Morfologie. Taxonomie. Soiuri

Este o plantă anuală cu talia înaltă (până la 2-2,5 m) și înrădăcinare profundă (fig.8.3). La început cresc rădăcinile, creșterea masei aeriene fiind foarte lentă, rădăcinile ramificate și profunde putând depăși 2 m în adâncime. După 5-6 săptămâni înălțimea plantelor nu depășește 20-25 cm. Apoi încep să crească rapid și anume câte 6-7 cm/zi. Frunzele reprezintă până la 50 % din greutatea plantei. Capacitatea de înfrățire este bună putând da până la 25 de frați. Inflorescența este un panicul dens lung de până la 40 cm, cu spiculețe uniflore grupate câte trei. Fructul este o cariopsă ovoidală, acoperită cu palei și glume brun-roșiatice sau galben-verzui.

Taxonomic aparține speciei Sorghum halepense var.sudanense. Ca soiuri se cultivă Super, Cernomorka, Sudan dulce, Sirium, NS-Srem și Zora.

Cerințe ecologice. Iarba de Sudan este pretențioasă față de temperatură. Germinează la 8-10 oC. La temperaturi negative plantele tinere pier. Dezvoltarea optimă se realizează la temperatura de 23-32 oC. Suma gradelor de temperatură este de până la 3000 oC. La temperaturi scăzute pozitive (3 oC) se oprește din creștere. Rezistă la secetă dar precipitațiile sunt foarte bine valorificate. În zonele cu 500-700 mm precipitații anuale, bine repartizate, dă 3-4 recolte pe an.

Valorifică bine solurile cu fertilitate mijlocie. Pe sărături dă producții mai mari decât porumbul sau sorgul, dezvoltându-se bine pe soluri cu pH de 6,5-8,5. Nu suportă umiditatea în exces, fapt ce face să valorifice bine și terenurile nisipoase.

Zonele de cultură sunt aceleași ca la sorg, cele mai bune rezultate obținându-se în sudul Câmpiei Române.

Cultura pentru furaj

Fertilizarea. Răspunde foarte bine la îngrășămintele chimice fiind o mare consumatoare de elemente minerale. Pentru o tonă de substanță uscată consumă 16-17 kg N, 6-7 kg P2O5, 28-30 kg K2O, 9-10 kg Ca. Toamna, sub arătură, se aplică 40-80 kg P2O5, și mai mult, dacă iarba de Sudan este o cultură succesivă. Azotul se aplică în funcție de zonă. În zonele mai puțin secetoase se aplică 80-120 kg N care poate fi aplicat și fracționat, iar în cele secetoase 50-60 kg N. Gunoiul de grajd este indicat să se aplice premergătoarei în cantitate de 20-40 t/ha.

Pregătirea terenului se face la fel ca și la sorg.

Sămânța și semănatul. O primă condiție a seminței este de a fi liberă de costrei (Sorghum halepense), cu o puritate de 97 % și o germinare de peste 70 %. De asemenea sămânța trebuie să fie foarte bine treierată și selectată, altfel ramificațiile inflorescențelor înfundă tuburile semănătorilor.

Epoca de semănat este atunci când în sol s-au realizat 11-13 oC ceea ce corespunde cu începutul lunii mai. În cultură succesivă trebuie semănat cât mai repede după recoltarea premergătoarei.

Densitatea de semănat este în funcție de destinația culturii. Pentru masă verde se seamănă 400-500 boabe germinabile/m2 la 12,5 – 15 cm (25 – 35 kg sămânță/ha). Pentru siloz distanța dintre rânduri este de 50-60 cm (15-20 kg/ha). Adâncimea de semănat este de 4-6 cm.

Se practică pentru siloz și semănatul în amestec cu o leguminoasă (mazăre, soia) care asigură o cantitate mai mare de proteină brută/ha, dar o cantitate totală de masă verde mai mică. Se seamănă 15-20 kg iarbă de Sudan și 35-50 kg/ha soia la distanța dintre rânduri de 25 cm.

Lucrări de îngrijire. Semănat în rânduri dese nu necesită, în general, lucrări de combatere a buruienilor, cu excepția terenurilor puternic îmburuienate când erbicidarea se face ca la sorg.

Este indicat ca înainte de răsărire să se aplice o grapă cu colți reglabili, iar după răsărire o sapă rotativă.

Irigarea sporește foarte mult producția la iarba de Sudan, dar pentru condiții de irigare sunt alte plante mai productive decât iarba de Sudan.

Recoltarea. Dacă se pășunează (pășunat dozat) aceasta poate începe când înălțimea plantelor este de 30 cm asigurându-se astfel 4 cicluri de pășunat pe an.

Pentru masă verde, administrată la iesle, recoltarea începe când înălțimea plantelor este de 40-50 cm și poate dura până la înspicat (15-20 zile în perioada 25 iunie-15 iulie). Recolta a doua se face după 30-35 zile, iar cea de a treia după 40-45 zile.

Pentru fân se recoltează când plantele au înspicat, putându-se obține 2-3 recolte. Cea mai bună folosire a ierbii de Sudan este când prima coasă se transformă în fân, cea de a doua se administrează la iesle iar ultima recoltă se pășunează.

Pentru siloz se recoltează la formarea boabelor.

Producțiile sunt de 40 t/ha masă verde, iar în cazul în care se însilozează, până la 50 t/ha masă verde. În condiții foarte bune de cultură se pot obține până la 80 t/ha masă verde.

Cultura pentru sămânță.

Există două sisteme de obținere a seminței și anume: când se lasă din cultura de furaj o porțiune pentru obținerea de sămânță și a doua cale, este de a organiza loturi semincere special.

În aceste loturi distanța de semănat este de 60-70 cm dându-se o normă de 12-15 kg/ha semințe. Pentru producerea de sămânță se lasă prima recoltă. Lucrările de îngrijire sunt identice cu cele de la sorg boabe. Recoltarea se face când semințele de pe tulpina principală s-au copt (maturitate deplină). Se recomandă recoltarea într-o singură fază cu combina direct din lan.

După treierat semințele se usucă, apoi se selectează și condiționează. Producțiile de semințe sunt de 2000-2500 kg/ha.

Raigrasul are cerințe mari față de temperatură și apă. Nu suportă temperaturi ridicate în absența apei, ceea ce înseamnă că în zonele cu temperaturi ridicate și umiditate scăzută nu poate fi cultivat decât în sistem irigat. Producții bune în sistem neirigat dă doar acolo unde suma precipitațiilor depășește 600 mm. În condițiile în care vara temperaturile depășesc 28 oC raigrasul se menține în cultură doar două coase, după care cultură se desființează. În anii mai umezi și cu temperaturi mai moderate se lasă și o a treia recoltă care se pășunează.

În zonele irigate sau colinare, se menține în cultură întreg anul I. În privința solului cerințele nu sunt deosebite, el putând fi cultivat pe toate tipurile de sol din zona de câmpie și colinară.

În regiunile cu precipitații sub 550 mm raigrasul se cultivă numai în sistem irigat, aceasta pentru că în aceste zone sfârșitul verii și începutul toamnei sunt secetoase.

În Câmpia Dunării și Dobrogea unde temperaturile depășesc 28-29 oC raigrasul produce abundent doar la coasele I și II, deci până la începutul lunii iunie după care cultura se desființează și se seamănă porumb siloz. Dacă primăvara e secetoasă cultura se desființează după prima coasă.

În Câmpia Banatului, în perimetrul cu aport freatic și unde temperatura verii e mai mică de 26 oC, cât și în zonele subcolinare, raigrasul se poate exploata economic întreg anul, obținându-se patru coase în regim adecvat de precipitații și 2-3 coase în anii relativ secetoși.

În zona colinară raigrasul se poate cultiva și menține economic în cultură un an întreg acolo unde iarna temperaturile nu scad sub –27 oC și precipitațiile depășesc 600 mm.

Cultura pentru furaj

Rotația. Cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă sau primăvară, culturile furajere sau prășitoarele timpurii, care să elibereze terenul până la începutul lui august, în zona de câmpie. În condiții de irigare se poate semăna și după porumb siloz.

Se poate semăna și într-o leguminoasă perenă (lucernă anul III) cu potențial scăzut de producție în decursul lunii august.

Pentru forma westerwoldicum, care se seamănă primăvara, sunt bune premergătoarele care părăsesc terenul până la mijlocul toamnei, ceea ce permite prelucrarea terenului în cele mai bune condiții, pentru a permite semănatul acestuia primăvara cât mai devreme (epoca I urgența I).

Raigrasul se autosuportă, dar monocultura nu este indicată.

După raigras, dacă se menține tot anul, urmează o prășitoare sau alte culturi de primăvară. Dacă se desființează cultura după coasa I se seamănă porumb siloz, dacă se menține și coasa a II-a, recoltarea acesteia făcându-se până la sfârșitul lunii mai, de asemenea se poate semăna porumb siloz chiar din grupa 400.

Fertilizarea. Raigrasul aristat fiind cultură intensivă reacționează foarte puternic la îngrășăminte, sporind producția de masă verde, în cazul aplicării lor în complex, de trei ori și chiar mai mult.

Azotul este elementul cel mai important. Fiind o cultură intensivă reclamă cantități mari de azot, fără de care specia nu își poate manifesta însușirile de producție. Azotul se aplică în următoarele cantități: pentru coasa I pe solul înghețat în februarie se aplică 90-100 kg N, pentru coasa a II-a 70-80 kg N iar pentru coasa a III-a și a IV-a câte 50-60 kg pentru fiecare coasă. Aceste îngrășăminte se aplică la cel mult 5 zile (ideal ar fi ziua a treia) după recoltat. Pe terenurile irigate cantitatea de azot administrată sporește, dar nu poate depăși 150 kg N pentru o coasă.

Fosforul se aplică pe soluri acide 60-80 kg P2O5, pe soluri brune 60-70 kg P2O5, iar pe cernoziomuri și aluviuni 50-60 kg P2O5. În condiții de irigare doza de fosfor sporește la 70-80 kg P2O5 pe solurile brune și la 60-80 kg P2O5 pe cernoziomuri și aluviuni.

Potasiu se administrează pe solurile acide amendate, 50-70 kg element activ.

Îngrășămintele organice sunt foarte bine valorificate. Ele trebuie administrate plantei premergătoare, în cantitate de 30-40 t/ha în regim neirigat și 50-70 t/ha în regim irigat. Dacă se aplică gunoi de grajd doza de azot se reduce cu 40-60 %.

Dacă solul are un pH mai mic de 6,2 este obligatorie aplicarea amendamentelor și anume 6-4 tone Ca CO3 la 6-8 ani.

Pregătirea terenului. Dacă se amplasează pe terenuri care în toamna trecută au fost foarte bine arate și care nu sunt tasate, nu sunt resturi vegetale, terenul nu este infestat cu buruieni, este indicat sistemul de prelucrare minimală a solului.

Dacă terenul este tasat, există resturi vegetale sau dacă raigrasul se cultivă după cereale păioase care lasă samulastră se face o arătură cât mai devreme, la 20-22 cm în agregat cu grapa stelată. Nu este atât de importantă adâncimea arăturii ci calitatea ei, în consecință se renunță la adâncime în favoarea calității.

Pregătirea patului germinativ are o deosebită importanță pentru reușita culturii. Se va avea în vedere ca să se execute lucrări care să permită acumularea în sol a unei cantități cât mai mari de apă provenită din precipitații.

Sămânța și semănatul. Puritatea minimă admisă a seminței este de 90 % iar germinația minimă de 80 %.

Epoca de semănat. Raigrasul aristat rezistă la temperaturi scăzute după ce a acumulat 650-900 oC. Această sumă de temperaturi se realizează începând cu 20 august-1 septembrie în zona colinară și 1-15 septembrie în zona de câmpie. Acesta înseamnă că raigrasul trebuie semănat în perioadele amintite mai sus. Dacă umiditatea din sol, în zona colinară, nu asigură o răsărire normală atunci este recomandată renunțarea la această cultură (se poate semăna primăvara Lolium italicum ssp. westerwoldicum).

Densitatea care trebuie asigurată este de 1000-1100 semințe germinabile/m2, ceea ce corespunde cu o normă de 24-25 kg sămânță utilă/ha. Distanța de semănat este 12,5-15 cm. În cazul unei pregătiri foarte bune a patului germinativ densitatea de semănat se poate reduce la 700-800 semințe/m2 pentru a nu crea o presiune prea mare asupra plantelor datorită competiției intraspecifice. Adâncimea optimă este pe cernoziomuri și soluri aluvionare de 2,3-3,5 cm, iar pe solurile cu textură grea 2-2,5 cm.

Lucrări de îngrijire

Una din condițiile de reușită a culturii este de a nu fi invadată de buruieni. Dicotiledonatele care răsar toamna nu trebuiesc combătute deoarece sunt distruse de ger. Buruienile perene care iarna își pierd foliajul sunt înăbușite primăvara de creșterea rapidă a raigrasului. Deci problema combaterii buruienilor se pune cu acuitate doar dacă cultura răsare târziu sau nu se realizează densitatea corespunzătoare. În acesta caz tratamentele se fac cu Icedin sau 2,4 D (sau orice erbicid indicat pentru orz sau grâu).

Irigarea asigură un spor mare de recoltă. În sud-estul Munteniei, sudul Moldovei, cultura se amplasează numai pe terenuri irigate.

Prima udare de răsărire se face după semănat cu o normă de 250-350 m3/ha. Dacă e secetă, după 10-15 zile se mai face o udare cu aceeași normă.

În general precipitațiile din iarnă asigură umiditate suficientă pentru formarea coase I. Dar, dacă primăvara e secetoasă, la începutul lunii aprilie se face o udare de 600-700 m3/ha, irigare care se repetă dacă există deficit de apă, la un interval de 12-15 zile.

În principiu apa din sol nu trebuie să scadă sub jumătatea intervalului activ al umidității (în stratul 0-80 cm), ceea ce înseamnă că pentru fiecare coasă trebuie intervenit cu 1-2 udări de 600-700 m3/ha.

Recoltarea și păstrarea recoltei. Coasa I pentru masă verde începe a se recolta când plantele au 30-40 cm și poate dura până la înspicat, adică 30-35 zile (calendaristic aceasta înseamnă 15.IV. – 20.V în Câmpia Dunării, Dobrogea și Câmpia Banatului și 25.IV- 30.V în zona colinară).

Pentru siloz se recoltează în faza de burduf până când 20-30 % din plante au înspicat. Fiind foarte bogat în zaharuri fermentescibile se poate însiloza indiferent de conținutul în umiditate.

Coasa a II-a se recoltează la 28-30 zile după prima coasă în zona de câmpie și 32-35 zile în zona de deal.

Fânul obținut din raigras este de cea mai bună calitate dar pregătirea lui este foarte dificilă, fapt pentru care nu se recomandă păstrarea acestui furaj sub formă de fân. Aceasta deoarece producțiile mari fac ca brazdele să fie foarte groase și în consecință uscarea să se facă foarte greu. Ploile căzute în acest interval provoacă pierderi foarte mari.

Producțiile obținute la raigras diferă în funcție de tehnologia aplicată. Deși cultura poate fi exploatată doi ani se recomandă folosirea ei un an, dar cel mai bine două coase. În aceste condiții se pot obține în sistem irigat 120 t/ha masă verde iar în sistem neirigat 80 t/ha masă verde.

Rezumatul subiectului

Iarba de sudan și raigrasul aristat sunt plante apreciate de specialiști ca bune furajere, producția de masă verde fiind însemnată. Cunoașterea caracteristicilor specifice și a tehnologiei de cultivare va conduce către obținerea de producții însemnate atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ.

Sarcini de învățare Studentul are obligativitatea de a învăța și reproduce dar și de a explica caracteristicile celor două plante furajere.

4.8.6. Subiect nr. 3 Cereale păioase furajere

Aspecte teoretice

Sunt o grupă de plante cultivate de foarte mult timp atât în cultură pură cât mai ale în amestec, alcătuind borciagurile.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Orzul furajer

Printre cele mai vechi plante luate în cultură, odată cu primele începuturi ale agriculturii se remarcă și orzul (fig.8.4). Pe lângă multiplele întrebuințări ale boabelor de orz (și orzoaică) masa verde se folosește cu succes pentru furajarea animalelor, cum și paiele de orz.

Masa verde se poate obține din cultura pură (cultură ce nu se recomandă) sau ca participant în borceaguri.

Morfologie. Taxonomie. Soiuri

Orzul are un sistem radicular slab dezvoltat. Poate fi folosit pentru masă verde atât orzul cu șase rânduri cât și cel cu două rânduri (orzoaica). Orzul are o înfrățire mai bună decât celelalte cereale păioase. În privința soiurilor sunt de preferat cele cu talie înaltă și un foliaj cât mai bogat. Aparține speciei Hordeum vulgare.

În România se cultivă Productiv, Precoce, Miraj, Compact, Dana etc.

Cerințe ecologice. Este o plantă cu mare homeostazie genetică având un mare areal de răspândire. Este o plantă mai sensibilă la iernare, temperaturile mai coborâte de –15 oC putând avea efecte negative. În general precipitațiile din iarnă sunt suficiente pentru o producție corespunzătoare de masă verde. Solul preferat de orz este cel cu textură mijlocie, permeabil, fertil, cu pH 6,5-7,5.

Tehnologie. Dă producții corespunzătoare după plante ce permit pregătirea corespunzătoare a terenului pentru semănat la începutul toamnei. Este o bună premergătoare pentru majoritatea plantelor. Pentru o producție corespunzătoare se aplică 50-70 kg N, 50-60 kg P2O5 și când este nevoie 40-50 kg K2O. Solul se pregătește prin arătură superficială sau prin metode minimale de prelucrare a solului. Sămânța trebuie să fie de cea mai bună calitate și tratată înaintea semănatului. Densitatea de semănat este în jur de 500 semințe germinabile/m2. pentru orz epoca de semănat este sfârșitul lui septembrie-începutul lui octombrie, iar pentru orzoaica de primăvară, imediat ce se poate ieși pe teren.

O cultură reușită nu trebuie erbicidată. În cazul în care cultura este îmburuienată se folosește orice erbicid pentru cerealele păioase. Recoltarea pentru masă verde se face când plantele au 40-50 cm și până la înspicat. Pentru siloz se recoltează la începutul formării boabelor.

Secara

Este o plantă folosită pentru furaj atât în zonele de dealuri cât și de șes, de asemenea singură sau în combinație cu leguminoase anuale.

Morfologie. Taxonomie. Soiuri

Sistemul radicular este bine dezvoltat. Tulpina poate ajunge la 180 cm paiul crescând rapid. Aparține speciei Secale vulgare. La noi se cultivă soiurile Rapid, Suceveana, Orizont, Impuls ș.a.

Cerințe ecologice. Este o plantă rezistentă la iernare, crescând bine și în zonele reci și umede. Valorifică bine terenurile sărace acide.

Tehnologie de cultură. Fiind puțin pretențioasă față de sol este puțin pretențioasă la planta premergătoare fiind o bună premergătoare pentru aproape toate plantele. Pentru o recoltă corespunzătoare este nevoie de 50-70 kg P2O5, 40-50 kg K2O și 50-60 kg N.

Dacă terenul e pregătit prin arătură, înainte de semănat se lucrează cu combinatorul. Se pretează foarte bine cultura în sistem de prelucrare minimală a solului.

Sămânța trebuie să fie de calitate și tratată. Se seamănă 500-600 semințe germinabile/m2 în a doua jumătate a lunii septembrie.

Se recoltează când plantele au ajuns la 35-40 cm până la începutul înspicării.

Ovăzul

Este o plantă folosită foarte mult în furajarea animalelor. Boabele constituie un nutreț concentrat. Paiele de ovăz sunt cele mai valoroase din cerealele păioase. Este folosit și ca masă verde în amestec cu o leguminoasă furajeră anuală (borceag).

Morfologie. Taxonomie. Soiuri

Sistemul radicular este bine dezvoltat (fig.8.5). Tulpina ajunge la 120-150 cm. majoritatea formelor sunt de primăvară dar are și forme de toamnă. Aparține speciei Avena sativa cultivându-se soiurile Someșan, Mureș.

Cerințe ecologice. Este o plantă care trăiește bine într-un climat umed și răcoros, dar suportă bine seceta. Față de sol are cerințe reduse. Preferă soluri bogate cu pH 5,5-7.

Tehnologia de cultură. Nu este pretențios față de planta premergătoare, la rândul ei fiind o bună premergătoare.

Producții bune se obțin când se administrează 40-60 kg atât de azot cât și de fosfor și potasiu. Sămânța trebuie să fie de calitate, tratată înainte de semănat. Densitatea este în jur de 500 semințe germinabile/m2. Recoltarea pentru masă verde se face de la înălțimea de 40-50 cm și până la apariția paniculului.

Pe suprafețe mici se mai cultivă pentru masă verde/fân și meiul (Panicum miliaceum). Este o plantă pretențioasă la căldură și foarte rezistentă la secetă fiind cultivată limitat în țara noastră. Pentru masă verde și fân se seamănă în cultură succesivă.

Are o temperatură minimă de germinare de 8-10 oC. În condiții de secetă foarte mare planta stagnează în vegetație și își reia activitatea imediat după ce condițiile de secetă au încetat. Are o perioadă de vegetație 60-90 zile.

În țara noastră se cultivă soiurile Raduga, Mironoskaia 51, Marte, Matador, Minerva.

Se seamănă cât mai repede posibil după recoltarea plantei premergătoare. Distanța de semănat este de 12,5 cm, adâncimea de 1-2 cm cu o normă de 15-18 kg/ha. Pentru a asigura răsărirea uniformă este obligatorie tăvălugirea.

Se utilizează ca masă verde în a doua jumătate a verii, se poate usca pentru fân sau se poate însiloza și atunci se recoltează la formarea semințelor.

dughia (Setaria italica) este o plantă rezistentă la secetă, ceea ce face să dea rezultate bune semănat în miriște. În condiții de irigare dă rezultate foarte bune.

Rădăcinile sunt fasciculate, bine dezvoltate iar tulpina goală în interior poate ajunge la 80-100 cm (fig.8.6). Este o plantă iubitoare de căldură (germinează la 13 oC). Se seamănă în miriște în rânduri dese cu o normă de 20-30 kg/ha. Pentru fân se recoltează la înspicare.

Rezumatul subiectului

Cerealele furajere sunt plante apreciate de specialiști ca bune furajere, producția de masă verde fiind însemnată. Cunoașterea caracteristicilor specifice și a tehnologiei de cultivare va conduce către obținerea de producții însemnate atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ.

Sarcini de învățare Studentul are obligativitatea de a învăța și reproduce dar și de a explica caracteristicile acestei grupe de plante furajere.

4.8.7. Subiect nr. 4 Rapița și varza furajeră

Aspecte teoretice

Rapița furajeră este o plantă răspândită în Europa și în special în Europa de Vest unde se cultivă pe întinse suprafețe. Rapița se poate și pășuna și este bine consumată de către bovine cărora dacă li se administrează până la 35 kg nu provoacă tulburări digestive, și de către ovine. Varza furajeră o plantă foarte valoroasă datorită faptului că este productivă și dă un nutreț bogat în proteine și săruri minerale, dar mai ales pentru faptul că nu-și pierde calitățile nutritive până la temperaturi de –10- -12 oC, ceea ce face posibilă folosirea ei ca masă verde până la sfârșitul lunii decembrie. Din punct de vedere furajer varza prezintă o deosebită valoare, întrucât folosirea ei în rații face ca să crească 0,7 litri producția de lapte, pentru fiecare kilogram de substanță uscată consumată.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Rapița furajeră

Răspândire. La noi în țară se cultivă începând cu anul 1960, însă extinderea ei s-a produs în anii 1975-1980 ajungând să se cultive pe circa 70.000 ha. Majoritatea acestor suprafețe sunt ocupate de rapița semănată toamna pentru a fi folosită primăvara devreme.

Importanță. Creșterea rapiței fiind rapidă ea poate fi semănată și în cultură succesivă când produce până toamna târziu, după căderea brumelor și pentru asigurarea unui furaj foarte de timpuriu primăvara.

Masa verde conține 9-11 % substanță uscată din care 20-30 % proteină brută, 50 % substanțe extractive neazotate, 100 kg nutreț verde echivalează cu 14-16 UN.

Având un conținut atât de mare de apă și fiind administrat primăvara devreme pentru a nu avea un efect laxativ puternic, masa verde de rapiță trebuie amestecată cu un furaj bogat în substanță uscată cum este fânul sau paiele.

Morfologie. Taxonomie. Soiuri

Este o plantă anuală sau bienală din familia Cruciferae. Are o rădăcină pivotantă care pătrunde în sol până la 60-80 cm. Tulpina este înaltă de până la 1,4-1,6 m fiind ramificată. Florile sunt grupate în raceme alungite fiind de culoare galbenă (fig.8.7).

La rapiță se întâlnesc două forme: colza sau rapița mare (Brassica napus oleifera) și naveta sau rapița mică (Brassica campestris oleifera). Forma naveta este mai rustică, produce și în condiții nefavorabile, fiind mai rezistentă la ger, secetă, dăunători și este mai precoce decât colza care, în schimb este mai productivă în condiții favorabile.

În țara noastră se cultivă mai multe soiuri ca Liho, Esmerald, Rafina, Ratona.

Cerințe ecologice

Cerințele față de temperatură ale rapiței sunt reduse. De exemplu rapița colza are nevoie până la recoltarea masei verzi de 1100-1300 oC. Temperatura de germinare este de 1-2 oC. În faza tânără este sensibilă la temperaturi scăzute iar în faza de rozetă bine dezvoltată rezistă până la –20 oC. Nu suportă înghețurile și dezghețurile de primăvară.

Are pretenții destul de mari față de umiditate., ea nesuportând seceta prelungită. Cerințe mari are până la răsărit și, în cazul rapiței semănate toamna, la pornirea în vegetație primăvara, când datorită ritmului rapid de dezvoltare, consumul de apă este foarte mare.

Față de sol, de asemenea, rapița furajeră este pretențioasă, ea dezvoltându-se bine pe soluri profunde, permeabile, bogate în humus cu reacție neutră ușor alcalină, cu o textură luto-nisipoasă.

Necesitând 450-500 mm de precipitații și o temperatură medie anuală de 7-10 oC (cu ierni fără geruri mari) cele mai favorabile zone de cultură sunt în Câmpia Română și Câmpia de Vest. În general zonele foarte favorabile pentru orzul de toamnă pot fi considerate zone favorabile pentru rapița de toamnă.

Tehnologia de cultură

Rotația. Planta premergătoare este în funcție de momentul semănatului. În culturi succesive poate fi semănată cu succes după cerealele păioase și cu destul succes și în prima decadă a lunii august. În cultura de toamnă poate urma după orice plantă care părăsește terenul devreme, de preferat o plantă care a fost fertilizată cu gunoi de grajd.

După rapița de toamnă poate fi semănat porumb siloz sau soia.

Fertilizarea. Rapița furajeră este mare consumatoare de îngrășăminte.

Azotul este un element necesar rapiței. Producții economice se obțin când doza de azot nu depășește 80-100 kg/ha. Pentru cultura succesivă azotul se aplică la pregătirea patului germinativ. Pentru rapița semănată toamna fertilizarea cu azot se face în februarie, pe terenul înghețat. Nu se aplică azot toamna întrucât reduce rezistența rapiței la iernare.

Fosforul este de asemenea necesar rapiței. Producții corespunzătoare se obțin când solul conține peste 7mg fosfor mobil la 100 g sol. Pentru cultura succesivă fosforul se aplică plantei premergătoare. Pentru cultura de toamnă se administrează înainte de arătură 50-80 kg P2O5.

Îngrășămintele organice se aplică plantei premergătoare.

Lucrările solului. Rapița este pretențioasă la lucrările solului. În cultură succesivă dacă terenul este curat de buruieni, se poate pregăti terenul prin sistemul de pregătire minimal.

Dacă solul este tasat sau există resturi vegetale cât și pentru semănatul toamna se impune executarea unei arături de 18-22 cm în agregat cu grapa stelată. Patul germinativ se pregătește cu combinatorul.

Sămânța și semănatul. Epoca de semănat depinde de tipul de cultură. Pentru cultură succesivă cele mai bune rezultate se obțin dacă rapița se seamănă în prima jumătate a lunii iulie.

Dacă se întârzie semănatul după mijlocul celei de a treia decade a lui iulie trebuie folosite soiuri mai precoce. Pentru semănatul de toamnă, rapița trebuie astfel semănată încât să acumuleze 600-800 oC, când are cea mai bună rezistență la îngheț. Aceasta se realizează dacă se seamănă până la 25 septembrie în zonele de șes respectiv 15 septembrie în zonele colinare.

Deși producțiile cele mai mari se obțin prin semănatul de primăvară aceasta nu se practică întrucât perioada de folosire a acesteia se suprapune cu perioada existenței altor furaje și, de asemenea, durata de folosire este mult mai scurtă, plantele lignificându-se puternic și rapid.

Cantitatea optimă de sămânță este de 8-10 kg/ha. Adâncimea de încorporare a semințelor este de 1,5-2,5 cm.

Lucrări de întreținere. Rapița furajeră comportă ca lucrare de întreținere o tăvălugire după semănat. Este indicată și irigarea. Ca udare de răsărire se recomandă o normă de 300-350 m3/ha iar în anii secetoși aceasta se repetă după două săptămâni. Pentru rapița din cultură succesivă este recomandată irigarea cu norma de 600 m3/ha din două în două săptămâni (normă variabilă în funcție de precipitațiile căzute).

Recoltarea. Rapița, în culturi succesive, se recoltează după căderea brumelor. Ea se poate administra la iesle sau se poate pășuna. Rapița de toamnă se poate administra de când plantele au 30-40 cm și până la mijlocul fazei de înflorire când începe lignificarea puternică. Surplusul de masă verde se poate însiloza, caz în care recoltarea se face în faza de înflorire. Însilozarea se face în amestec cu un furaj grosier pentru a aduce umiditatea la valoarea dorită.

Producțiile obținute sunt în funcție de tipul de cultură, ele putând ajunge pînă la 60-65 t/ha masă verde. Producerea de sămânță se face în culturi speciale identice cu cele ale rapiței din cultura mare.

Varza furajeră

Răspândirea. În țările cu climat oceanic și zootehnie dezvoltată, din vestul Europei (Franța, Anglia, Olanda, Germania, Norvegia, Suedia), cultura verzei furajere este foarte răspândită. Astfel în Franța se cultivă pe 200.000 ha. În țara noastră cultura verzei furajere este mai puțin răspândită, dar mărirea suprafețelor va fi posibilă odată cu rezolvarea problemei producerii de sămânță.

Importanța. Este o plantă foarte valoroasă datorită faptului că este productivă și dă un nutreț bogat în proteine și săruri minerale, dar mai ales pentru faptul că nu-și pierde calitățile nutritive până la temperaturi de –10- -12 oC, ceea ce face posibilă folosirea ei ca masă verde până la sfârșitul lunii decembrie.

Din punct de vedere furajer varza prezintă o deosebită valoare, întrucât folosirea ei în rații face ca să crească 0,7 litri producția de lapte, pentru fiecare kilogram de substanță uscată consumată. La varză substanța uscată este în proporție de 9-11,6 % din care proteină brută 20-25 %, 100 kg nutreț echivalează cu 16 UN.

Morfologie. Taxonomie. Soiuri

Este o plantă bienală cu rădăcină pivotantă, cu tulpină bine dezvoltată putând atinge 1,5 m. Frunzele sunt alterne, pețiolate. Tulpina și frunzele sunt glabre, fiind acoperite cu un strat ceros. Florile și fructul sunt tipice pentru crucifere. Aparține speciei Brassica oleracea var.acephala (fig.8.8).

Există pe plan mondial o multitudine de soiuri de varză furajeră. La noi în țară s-au experimentat și se cultivă soiurile Cavalier Vert, Proteor, Angeliter, Kale Thousand Mead ș.a. Unul din soiurile iugoslave cultivate este NS-Bikvo.

Cerințe ecologice. Este o plantă cu mici pretenții față de temperatură, dar pretențioasă față de umiditate, fapt pentru care crește bine în regiunile reci și umede. Germinează la 1-2 oC iar toamna rezistă până la –10- -12 oC. Perioada de vegetație este de 150-180 de zile. Fiind iubitoare de umiditate nu suportă seceta. Preferă solurile fertile, luto-argiloase cu pH neutru, fără exces de umiditate. Nu dă rezultate pe solurile ușoare și nici pe cele sărăturate sau acide.

Tehnologia de cultură

Rotația. Când se seamănă în ogor propriu (cultură ce nu se recomandă decât în zone cu totul restrânse) poate urma după cereale, leguminoase sau alte culturi ce permit pregătirea patului germinativ pentru urgența întâi, cu excepția cruciferelor. În cultură succesivă urmează după orz sau grâu.

Fertilizarea. Este o plantă care valorifică foarte bine îngrășămintele. Foarte indicată este aplicare gunoiului de grajd 30-50 t/ha, direct sau plantei premergătoare, împreună cu 40-50 kg/ha P2O5. Când nu se folosesc îngrășăminte organice se asigură 80-120 kg/ha N și 50-60 kg/ha P2O5. În cultură succesivă fosforul se aplică plantei premergătoare.

Lucrările solului. Având sămânța mică trebuie asigurat un pat germinativ corespunzător (mărunțit, nivelat, așezat). Pentru cultura în ogor propriu pregătirea terenului se face de cu toamnă, primăvara făcându-se o lucrare cu combinatorul. În cultură succesivă se face o arătură superficială, urmată de combinator. Pe terenurile care se pretează, se aplică sistemul de prelucrare minimală a solului.

Sămânța și semănatul. Epoca de semănat, în ogor propriu, este primăvara devreme (la începutul lunii martie). În cultură succesivă se seamănă între 15-25 iulie. Întârzierea semănatului după această dată duce la diminuarea producției.

Semănatul se poate face în rânduri apropiate 25 cm, sau în rânduri distanțate, 50 cm. Adâncimea de semănat este de 2-3 cm. Dacă semănatul se face în rânduri apropiate se obține un furaj suculent, bogat în proteină, în rânduri distanțate se obține un furaj mai bogat în substanță uscată, dar mai sărac în proteină. Norma de sămânță este de 5 kg în rânduri distanțate și 10 kg în rânduri apropiate.

Lucrări de întreținere

Buruienile se combat prin erbicidare, preemergent cu Treflan, Triflurex, Triflurom sau Mecloran 3-4 l/ha, Butosan 5-7 l/ha sau cu Ramrod 7 kg/ha după semănat.

La varza semănată rar se execută, dacă s-a erbicidat, 1-2 prașile mecanice, iar dacă nu s-a erbicidat, 2-3 prașile mecanice și 1-2 prașile manuale. Datorită faptului că există pericolul atacului de pureci, (Phytotreta sp.), imediat după răsărire (în special la cultura succesivă) trebuie făcută combaterea lor cu Lindatox 25 kg/ha sau alte produse similare. Pentru culturile succesive este bine să se poată iriga pentru a asigura reușita culturii. Indicată este o udare de răsărire de 400-500 m3/ha.

Recoltarea se face eșalonat în funcție de necesarul din gospodărie. Poate începe când varza atinge înălțimea de 40-50 cm și continuă, în ogor propriu, până la îngălbenirea și căderea frunzelor bazale, deoarece după această fază calitatea furajului scade mult. În culturi succesive se recoltează până când temperatura ajunge la –10- -12 oC. Recoltarea se face cu combinele de recoltat sau se poate organiza pășunatul rațional.

În ogor propriu producțiile sunt de 60-75 t/ha putând ajunge în condiții de irigare și la 100 t/ha. În cultură succesivă se obține 25-35 t/ha iar în cultură irigată 40-60 t/ha masă verde.

Cultura pentru sămânță

Una din cauzele nerăspândirii culturii de varză furajeră este și lipsa de sămânță, obținerea acesteia fiind dificilă. Pentru obținerea de sămânță se recomandă metoda cultivării directe. Aceasta constă din semănatul verzei în septembrie, în rânduri distanțate la 50-60 cm, la adâncimea de 2-3 cm, cu o normă de 4-5 kg/ha sămânță, realizându-se 50 plante/m2. Sub arătura de bază se aplică 50-60 kg/ha P2O5 iar primăvara se aplică 100-120 kg/ha N.

Toamna se aplică o prașilă mecanică și una manuală. Înainte de venirea brumelor se face o bilonare pentru protejarea mugurilor dorminzi. Primăvara întreținerea culturii se face prin 2-3 prașile mecanice și 1-2 prașile manuale.

Este foarte importantă combaterea puricilor care toamna imediat după răsărire pot compromite cultura.

O importanță deosebită trebuie acordată purificării biologice. De asemenea în timpul înfloritului trebuie combătut gândacul lucios al rapiței (Meligethes acneus) prin stropiri cu Lindatox 35 CE (0,1-0,15 %), Carbatox 50 CE (0,2 %) înainte de înflorit și cu Melipax 60 CE 3-4 l/ha în timpul înfloririi.

Datorită coacerii neuniforme recolta este bine să se facă în două faze. Când siliculele de la bază au început să se îngălbenească se taie și se lasă în brazdă de unde se recoltează după câteva zile. Ploile căzute în acest interval produc pierderi considerabile. Producția este de 500-600 kg/ha sămânță.

Rezumatul subiectului

Rapița și varza furajeră sunt plante apreciate de specialiști ca bune furajere, producția de masă verde fiind însemnată. Cunoașterea caracteristicilor specifice și a tehnologiei de cultivare va conduce către obținerea de producții însemnate atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ.

Sarcini de învățare Studentul are obligativitatea de a învăța și reproduce dar și de a explica caracteristicile celor două plante furajere.

4.8.8. Subiect nr. 5 Crucufere aloploide și cucurbitacee furajere

Aspecte teoretice

Cruciferele aloploide sunt o grupă de plante furajere care au o creștere foarte rapidă în condițiile unei bune aprovizionări cu apă, corelată cu o foarte bună capacitate de regenerare, ceea ce face să se poată obține mai multe recolte pe an; rezistență superioară la iernat; rădăcina este puternică, permițând recoltarea mecanizată și pășunatul; în rădăcină se depozitează substanțe de rezervă ceea ce permite regenerarea rapidă; au un gust plăcut cu grad mare de consumabilitate; la 8-10 săptămâni de la răsărire dau producția maximă, următoarea recoltă putându-se lua la 4 săptămâni dacă se pășunează și la 7-8 săptămâni dacă se cosește; primăvara pornesc foarte repede în vegetație; nu fructifică în anul însămânțării.

Cucurbitaceele furajere au o arie de răspândire mică deoarece necesită forță manuală la întreținere și recoltat. Sunt folosite ca atare sau în amestec cu furaje grosiere. Se administrează vacilor cu lapte, stimulând lactația și mărind conținutul în grăsime, la toate categoriile de bovine și la porci

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Crucifere aloploide

În această grupă intră o serie de hibrizi aloploizi obținuți prin hibridare între diferite specii de Brassica și anume Tyfonul, Perko, Buko, Noko etc.

Tyfonul este un hibrid între Brassica napus x Brassica chinensis, Perko între Brassica chinensis x Brassica campestris, Buko între (Brassica rapa var.oleifera x Brassica chinensis) x Brassica napus iar Noko este un hibrid între Perko și Buko.

Importanță. Toate aceste plante prezintă câteva caracteristici comune și anume:

au o creștere foarte rapidă în condițiile unei bune aprovizionări cu apă, corelată cu o foarte bună capacitate de regenerare, ceea ce face să se poată obține mai multe recolte pe an;

rezistență superioară la iernat;

rădăcina este puternică, permițând recoltarea mecanizată și pășunatul;

în rădăcină se depozitează substanțe de rezervă ceea ce permite regenerarea rapidă;

au un gust plăcut cu grad mare de consumabilitate;

la 8-10 săptămâni de la răsărire dau producția maximă, următoarea recoltă putându-se lua la 4 săptămâni dacă se pășunează și la 7-8 săptămâni dacă se cosește;

primăvara pornesc foarte repede în vegetație;

nu fructifică în anul însămânțării.

Compoziția lor chimică este destul de asemănătoare. Conțin 7-11 % substanță uscată, 23-25 % proteină, 15 % celuloză, 18 % cenușă. Digestibilitatea este 77 %. La un kg de substanță uscată conțin 210 g proteină digestibilă.

Cerințe ecologice. Sunt pretențioase față de umiditate. De aceea în zonele neirigate dau producții corespunzătoare doar la prima coasă. Față de temperatură au pretenții moderate. Necesită soluri cu fertilitate ridicată.

Tehnologia de cultură

Rotația. Ținând seama de faptul că se pot semăna oricând nu sunt pretențioase față de planta premergătoare. Nu merg după alte crucifere sau după plante ce au fost tratate cu erbicide triazinice.

Fertilizarea. Fiind plante intensive necesită cantități mari de îngrășăminte. Fertilizarea de bază: 50 kg P2O5, 50 kg K2O sub arătură și 100 kg N. După fiecare coasă se aplică 70 kg N. Îngrășămintele organice se aplică plantei premergătoare.

Lucrările solului. Sunt tipice pentru cruciferele furajere cu specificarea că terenul trebuie să fie perfect nivelat întrucât aceste plante, pentru a asigura o regenerare rapidă, trebuie cosite la 1,5-2 cm deasupra solului.

Sămânța și semănatul. Epoca de semănat este foarte diferită. Se pot semăna:

primăvara cât mai devreme – obținându-se 3 coase, toamna cultura se desființează;

în mai-iunie după borceag – se obțin două coase, toamna cultura se desființează;

iulie – se obțin două coase, a doua se pășunează toamna;

august – se obțin două coase, una toamna, una primăvara devreme după care cultura se desființează;

septembrie – se obțin în anul următor două coase după care cultura se desființează.

Densitatea de semănat este de 150-200 semințe germinabile/m2 ceea ce înseamnă 8-10 kg/ha. Se seamănă în rânduri dese (12,5 cm) la o adâncime de 1,5-2 cm.

Lucrări de îngrijire. Imediat după semănat se tăvălugește. După răsărire se tratează împotriva puricilor cu Lindatox (sau produse similare) 25 kg/ha. Ritmul rapid de creștere face ca în general să înăbușe buruienile, deci să nu se erbicideze.

Irigarea dă rezultate foarte bune. În semănatul vară-toamnă se irigă la semănat cu 400 m3/ha. De asemenea este indicat să se irige pentru fiecare coasă de 2-3 ori cu câte 400-500 m3/ha.

Recoltarea se poate face în funcție de momentul însămânțării din 15 aprilie până în 1 noiembrie (și chiar mai târziu). Aceste plante formează o tulpină scurtă care ridică frunzele de la sol menținându-le în stare erectă, ceea ce face ca recoltarea mecanizată să se facă foarte ușor. Important este ca să nu se întârzie recoltatul. Trebuie recoltat când frunzele sunt mari, cărnoase și nu trebuie așteptat să apară lujerul floral. Recoltarea trebuie să se facă la înălțimea de 1,5-2 cm cu elemente active ale mașinii de recoltat foarte bine ascuțite.

Se pot și pășuna (de obicei coasa a doua se pășunează) aplicându-se un pășunat rațional (cu gard electric).

Se administrează la bovine până la 50 kg/zi iar a ovine fără restricții.

Producția. În experiențele efectuate la S.D. Timișoara la Tyfon și Perko s-au obținut, în cazul semănatului în septembrie și folosirea în primăvară a două coase, producții de 90-100 t/ha (60-70 t coasa I + 30-40 t coasa a II-a). Capacitatea de producție a acestor plante este de peste 1 t/ha substanță uscată pe săptămână. În zonele în care se cultivă trifoiul persan se practică semănatul lui Buko în amestec cu trifoi persan în cultură succesivă și pentru masă verde primăvara devreme. De asemenea se practică amestecuri 2 kg Tyfon + 15-20 kg raigras aristat.

Cultura pentru sămânță

Neproducând sămânță în același an trebuie semănat în 25-31 august pe un teren foarte bine pregătit. Rotația, fertilizarea de bază, pregătirea terenului sunt aceleași ca și la cultura pentru furaj. Pentru obținerea unei semințe de calitate se seamănă în rânduri rare (50-60 cm). Imediat după răsărire se tratează împotriva purecilor. În toamnă-iarnă se execută o prașilă mecanică.

Recoltarea se realizează la sfârșitul lunii iunie. Producțiile obținute sunt de 1200-2000 kg semințe/ha.

Cucurbitaceele furajere

În țara noastră aria de răspândire a cucurbitaceelor furajere (bostănoaselor) este mică deoarece necesită forță manuală la întreținere și recoltat. Datorită mecanizării și chimizării nu se poate cultiva intercalat cu porumbul (cum s-a făcut cultura lor tradițională). În ultimul timp suprafețele ocupate de aceste culturi au început să sporească și în gospodăriile țărănești. În special în zona de deal unde s-a revenit într-un fel la agricultura tradițională.

Importanță. Bostănoasele sunt furaje care acoperă o perioadă de furajare la începutul toamnei, fiind folosite ca atare sau în amestec cu furaje grosiere. Se administrează vacilor cu lapte, stimulând lactația și mărind conținutul în grăsime, la toate categoriile de bovine și la porci (unde se administrează în stare fiartă). El poate fi și însilozat, tocat în amestec cu paie sau coceni de porumb. Păstrarea este dificilă datorită conținutului ridicat în apă (90 %) întrucât trebuie ferit de înghețuri. Fructele (care constituie furajul) au un conținut de 8-10 % substanță uscată și sunt bogate în zaharuri solubile (4-6 % la dovleac, 3-4 % la pepene); conțin 1,2 % proteine, 6,1 % extractive neazotate, 100 kg fructe echivalează cu 11 UN.

Semințele (care reprezintă până la 2 % din greutatea fructelor) conține 30-35 % ulei, de aceea șroturile sunt foarte apreciate în furajarea animalelor. Sunt de asemenea bune plante melifere producând la o floare între 30-300 mg nectar.

Morfologie. Taxonomie. Soiuri

Speciile de bostănoase cultivate pentru furaj sunt: dovleacul- Cucurbita pepo (fig.8.9.); dovlecelul – Cucurbita pepo var.oblonga; bostanul turcesc – Cucurbita maxima; pepenele verde furajer – Citrullus colochynthoides (fig.8.10). Ele sunt plante anuale cu tulpini târâtoare acoperite cu peri. Florile sunt unisexuate cu preponderența celor mascule. Fructul este o peponidă.

În cultură răspândite sunt populațiile locale. La dovleac s-a extins foarte mult soiurile Marița, Alb mare, la pepenele verde soiurile Banat și Pekin, iar la dovleac Miracol 42, Opal, Dana.

Cerințe ecologice. Fiind plante termofile au cerințe mari față de temperatură având o foarte mare sensibilitate al temperaturi scăzute (plantele pier la 0 oC). Limita nordică a cucurbitaceelor furajere este le 60o latitudine. Germinează la temperaturi de peste 12 oC, temperatura optimă de germinare fiind de 25 oC. Între specii există anumite deosebiri în funcție de cerințele față de temperatură. Astfel Cucurbita pepo are cerințe mai mici decât Cucurbita maxima.

Cucurbitaceele au un consum ridicat de apă datorită foliajului foarte bine dezvoltat. Cu toate acestea datorită, sistemului radicular profund, sunt relativ rezistente la secetă. Și aici există deosebiri între specii. Astfel Citrullus colocynthoides este mai rezistent decât Cucurbita pepo, dar acesta din urmă, suportă mai bine excesul de umiditate din sol.

Solurile cele mai favorabile sunt cele lutoase fertile, bogate în substanțe nutritive, cu reacție neutră și structură bună. Cucurbita pepo este mai puțin pretențios decât celelalte cucurbitacee. Deci reușesc bine în zona de câmpie și mai puțin bine în zona colinară.

Tehnologia de cultură

Rotația. Cele mai bune premergătoare sunt culturile furajere perene (lucernă, trifoi) leguminoase anuale, cereale păioase sau prășitoarele de primăvară care au fost îngrășate cu gunoi de grajd. La rândul lor ele sunt foarte bune premergătoare pentru toate plantele. Nu revin pe același loc mai repede de 4 ani. Se recomandă terenuri plane.

Fertilizarea. Bostănoasele sunt mari consumatoare de elemente nutritive. Îngrășămintele minerale se aplică în doze de 80-100 N, 40-80 kg P2O5 și 40-80 kg K2O, dar pentru aceste plante îngrășământul de bază rămâne cel organic, recomandându-se aplicarea unei doze ce poate ajunge la 60-80 t/ha. Este foarte indicată și administrarea îngrășămintelor organice bine fermentate (mraniță) la cuib și anume 2-3 kg odată cu semănatul la care se adaugă 4-5 g superfosfat și 2-3 grame sare potasică care, toate se amestecă bine cu pământul. Rezultate bune se obțin și prin îngrășare suplimentară cu azot de două ori, prima când plantele au 4-5 frunze și a doua la începutul înfloritului, aplicat la cuiburi în doză de 15-17 kg/ha azot.

Pregătirea terenului. Toamna după aplicarea îngrășămintelor (organice, fosfor, potasiu) se face o arătură adâncă. Primăvara devreme se face o discuire (+ grapă cu colți) iar înainte de semănat se mai face o lucrare cu combinatorul când se încorporează și azotul.

Sămânța și semănatul. Semănatul se face când temperatura în sol depășește câteva zile 10 oC la dovleac și 12 oC la celelalte cucurbitacee.

Semănatul se poate face manual sau mecanic. Manual se seamănă în cuiburi cu distanțe de 2-3 m între rânduri și 1,5 m între cuiburi la dovleac, 1,5 m între rânduri și 1 m pe rând la pepenele furajer, 1 m între rânduri și 1 m între cuiburi la dovlecel, și 2 m între rânduri și 1,5 m pe rând la bostanul turcesc.

La fiecare cuib se seamănă 3-4 semințe ceea ce înseamnă 5-6 kg/ha. Adâncimea de semănat este de 3-5 cm. Semănatul mecanic se face cu SPC 6 (8) la distanța de 1,5 m, folosindu-se discuiri corespunzătoare, aplicându-se o normă de 6-8 kg/ha.

Lucrări de întreținere. Se execută 3-4 prașile mecanice și manuale (chiar mai multe până când cultura este închegată). După prașila a doua se execută răritul. La semănatul manual se lasă 1-2 plante în cuib, iar la cel mecanic 1-2 plante la distanța corespunzătoare (în funcție de specie).

Recoltarea. Pentru folosirea imediată recoltarea se face eșalonat de pe la sfârșitul lunii septembrie și până la venirea brumelor, începându-se cu fructele de la bază. Recoltarea se face manual, fructele putând fi folosite în furajare întregi sau tocate.

Pentru păstrare (care este de scurtă durată) fructele se stratifică în paie sau pleavă, sau se însilozează prin tocare cu furaje grosiere.

Producțiile care se obțin sunt variabile în funcție de specie, fiind 30-50 t/ha la dovleac, 40-50 t/ha la dovlecel, 60-80 t/ha la pepenele furajer și de peste 100 t/ha la bostanul turcesc (soiul Marița).

Cultura pentru sămânță

Se face în cea mai mare parte ca și cultura pentru fructe și consum. Deosebirile sunt legate de faptul că într-o astfel de cultură este necesară asigurarea unui spațiu de izolare, față de orice altă cultură din aceeași familie, de 2000 m. De asemenea se recomandă stropiri împotriva manei cu Orthocid 50 în concentrații de 0,2 % sau Ortane M 45 în aceeași concentrație. Se recoltează numai fructele tipice când tegumentul seminței s-a întărit (toamna târziu).

Semințele se scot din fruct prin spargerea acestuia. După aceea se spală într-un jet de apă pe niște site astfel încât pulpa să fie spălată și semințele să rămână pe sită. După aceea se pun la uscat în straturi subțiri, cu întoarcerea lor zilnică pentru a evita încingerea. Când semințele au ajuns la 7-8 % umiditate, se condiționează și se depozitează în magazii ferite de rozătoare.

Rezumatul subiectului

Aceste două grupe de plante furajere sunt plante apreciate de specialiști ca bune furajere, producția de masă verde fiind însemnată. Cunoașterea caracteristicilor specifice și a tehnologiei de cultivare va conduce către obținerea de producții însemnate atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ.

Sarcini de învățare Studentul are obligativitatea de a învăța și reproduce dar și de a explica caracteristicile celor două grupe de plante furajere.

4.8.9. Rezumatul unității de studiu și cuvinte cheie

Rezumatul unității de studiu

Cunoașterea acestei grupe de plante, a particularităților acestora, a cerințelor față de condițiile de mediu și a verigilor tehnologice reprezintă o etapă importantă în demersul asigurării unor furaje suculente animelelor. Progresele obținute în ameliorarea plantelor ce aparțin acestei grupe de plante furajere a făcut ca ele să devină atractive pentru crescătorii de animale, constituind un furaj suculent pentru iarnă, foarte productiv și foarte apetisant.

Cuvinte cheie: particularități, suculent, productiv, apetisant, poliplod, cultură, cerințe, tehnologie.

4.8.10. Test de autoevaluare

Precizați plantele cuprinse în acest capitol.

Arătați caracteristicile cruciferelor alopoliploide.

Prezentați și descrieți pe scurt verigile tehnologice pentru cultura de furaj a porumbului.

Prezentați și descrieți pe scurt verigile tehnologice pentru cultura de furaj a sorgului.

Prezentați și descrieți pe scurt verigile tehnologice pentru cultura de furaj la iarba de sudan.

Prezentați și descrieți pe scurt verigile tehnologice pentru cultura de furaj la raigras.

Prezentați și descrieți pe scurt verigile tehnologice pentru cerealele păioase furajere.

Prezentați și descrieți pe scurt verigile tehnologice pentru cultura de furaj a porumbului.

Prezentați și descrieți pe scurt verigile tehnologice pentru cultura de rapiță furajeră.

Prezentați și descrieți pe scurt verigile tehnologice pentru cultura de varză furajeră.

Prezentați și descrieți pe scurt verigile tehnologice pentru cruciferele aloploide.

Prezentați și descrieți pe scurt verigile tehnologice pentru cucurbitaceele furajere.

4.8.11. Concluzii

Studentul trebuie să răspundă la întrebările din cadrul testului de autoevaluare în termen de maxim 20 minute. Dacă studentul depășește timpul alocat testului actul de învățare se reia. Odată îndeplinită această condiție pentru testul de autoevaluare – studentul poate trece la următoarea unitate de studiu și poate fi apt pentru activități de evaluare ulterioară din partea profesorului. Promovarea acestei unități de studiu va sprijini studentul în abordarea următoarei unități de studiu.

Bibliografie obligatorie

1. Ciortea, G., Moisuc, A., Pompilica Iagăru, 2005. Producerea și păstrarea furajelor, Editura Alma Mater, Sibiu.

2. Samfira I., Moisuc A., 2007. Ecopratotehnica, Editura Eurobit, Timișoara.

4.9. Unitate de studiu nr. 9. Culturi furajere succesive

4.9.1. Cuprins

4.9.2. Introducere

Unitatea de studiu oferă studentului baza științifică teoretică minimală pentru înțelegerea importanței culturilor furajere succesive și cunoașterii cerințelor și verigilor tehnologice în vederea realizării unor producții însemnate.

Cunoștințe preliminare

Pentru parcurgerea acestei unități de studiu studenții au nevoie de parcurgerea în condițiile impuse a unităților de studiu ale genomicii (1-7) la care se adaugă cunoștințele generale de botanică, agrotehnică, fitotehnie, fiziologia plantelor și genetică vegetală.

Resurse necesare și recomandări de studiu

Cursurile de fiziologie vegetală, botanică, agrotehnică, fitotehnie, genetică vegetală la care se adaugă ca lectură științifică următoarele tratate și manuale disponibile în Biblioteca Universității Lucian Blaga din Sibiu:

1. Samfira, I., Moisuc, A., 2007, Ecopratotehnica. Editura Eurobit, Timișoara.

2.Ciocârlan, V., 2000. Flora Ilustrată a României – Pteridophyta și Spermatophyta. Editura Ceres, București.

3. Berca M., 2011. Agrotehnică, Transformarea modernă a Agriculturii. Editura Ceres, București.

Durata de studiu: 3 ore

4.9.3. Obiective operaționale ale unității de studiu

Studentul va

Cunoașterea importanței culturilor furajere succesive

Cunoașterea caracteristicilor și cerințelor culturilor furajere succesive față de factorii de mediu.

Cunoașterea și înțelegerea verigilor tehnologice

4.9.4. Subiect nr. 1 Culturile furajere succesive

Aspecte teoretice Există o serie de culturi, cum ar fi cerealele păioase, mazărea sau chiar culturi furajere ca borceagurile, orzul, secara masă verde, raigrasul aristat, cruciferele furajere, care părăsesc terenul devreme, sau chiar foarte devreme. Pentru folosirea economică a acestor terenuri, pentru utilizarea la maxim a potențialului fotosintetic, după aceste culturi trebuie să se cultive alte plante, în special furajere (deoarece aceste plante trebuie să producă doar masă vegetativă și să nu ajungă la maturitate), culturi care să echilibrez balanța furajeră, să asigure furajele verzi din a doua jumătate a verii, până toamna cât mai târziu și, de asemenea, să asigure o parte din furajul necesar în perioada de iarnă.

Aceste culturi care urmează după alte culturi se numesc culturi succesive, culturi în miriște sau culturi duble.

În toată lumea culturile succesive fac parte din sistemul de cultură. În nici o agricultură rațională pământul nu este lăsat gol ci, dimpotrivă, el trebuie să fie cât mai mult timp ocupat cu plante verzi, care reprezintă unica metodă de obținere ieftină a substanțelor organice. De asemenea, nu toate culturile succesive sunt reprezentate de plante furajere, foarte mari suprafețe fiind ocupate cu îngrășăminte verzi.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Între numeroasele plante ce se pretează culturilor succesive , bune condiții întrunesc plantele furajere anuale.

Cum recoltarea acestora se face începând cu a doua jumătate a verii și până la căderea brumelor, când cerințele de nutreț verde sunt foarte mari, ele prezintă o importanță covârșitoare în asigurarea cu furaj verde, pentru o perioadă cât mai lungă de timp.

Aceste culturi, prin resturile pe care le lasă, îmbunătățesc compoziția solului în materie organică dar, ceea ce este deosebit de important, ele împiedică înmulțirea buruienilor, acestea fiind recoltate odată cu plantele furajere, deci înainte ca semințele să ajungă la maturitate.

În regim irigat toate suprafețele ce se recoltează până la 1 august și după care nu urmează culturi de toamnă se vor însămânța, obligatoriu, cu culturi succesive.

Condiții pentru realizarea culturilor furajere succesive

Culturile furajere succesive au, în esență, nevoie de aceleași condiții ca și orice cultură, dar pentru reușita lor, ținând cont de momentul când se seamănă, trebuie să se îndeplinească câteva condiții legate de factorii climatici și ecologici și de sortimentul de specii și soiuri ce se recomandă a se cultiva.

Factori climatici. Orice cultură furajeră cât de puțin pretențioasă ar fi ea, necesită pentru o producție economică, o sumă a gradelor de temperatură de cel puțin 1200 oC. Aceste temperaturi sunt realizate și depășite în toată țara în zona de câmpie și zona colinară luând ca dată 1 iulie (tabelul 9.1)

Tabelul 9.1. S uma gradelor de temperatură și precipitațiile în câteva localități din România (după IACOB și colab., 2000)

După cereale de toamnă pentru boabe se realizează în Câmpia Dunării, Câmpia de Vest și Dobrogea până la 1500 oC, iar în zona colinară între 900 oC și 1300 oC.

Factorul limitativ în privința reușitei culturilor succesive este legat de precipitații. Se consideră că o cultură nu poate fi realizată cu succes decât dacă în perioada de vegetație a plantelor, suma precipitațiilor este de cel puțin 125 mm, sumă care în toate zonele din țara noastră se realizează, în anii normali, începând cu 1 iunie și până la căderea brumelor.

În zonele secetoase unde se seamănă culturi succesive și după cerealele boabe această sumă nu se realizează. Aici, succesul culturii succesive, este legat de posibilitățile de irigare.

Pe lângă suma precipitațiilor, important este și modul lor de repartizare în timpul vegetației. De foarte mare importanță este ca la semănat solul să fie bine umezit încât să asigure o răsărire rapidă și uniformă. De asemenea și după răsărire în următoarele 2-3 săptămâni cerințele față de umiditate sunt relativ mari, pentru că în această perioadă se dezvoltă sistemul radicular.

Deși în perioadele următoare cerințele plantelor față de apă sunt mai mici, conținutul în apă al solului trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura o dezvoltare corespunzătoare a plantelor. Corelată cu aceste cerințe, care nu se realizează natural în toate regiunile țării, este faptul că reușita culturii succesive, în aceste zone, este legată de posibilitatea de irigare în lunile iulie-august.

Factorii edafici. Pentru culturile furajere succesive neirigate, cele mai indicate soluri sunt aluviunile la care apa freatică nu coboară sub 1-1,5 m. În general rezultate bune se obțin pe toate solurile care au capacitate bună de a reține apa, deci pe solurile structurate. În sistem irigat culturile succesive reușesc pe toate tipurile de sol.

Factorii biologici sunt legați de capacitatea speciei (soi, hibrid) de a valorifica condițiile de climă-sol în mod economic în perioada iulie-octombrie. De aceea o importanță deosebită o are alegerea speciilor și în cadrul speciilor a hibrizilor sau soiurilor.

Există o gamă largă de specii de la graminee (porumb, sorg, iarbă de Sudan, mei, dughie) la crucifere (rapiță, Tyfon, Perko, Noko) cu hibrizi sau soiuri de diferite perioade de vegetație și adaptate diverselor condiții ecologice.

Factorii tehnologici sunt legați de posibilitatea pregătirii patului germinativ și asigurarea lucrărilor corespunzătoare. Pentru epoca timpurie nu sunt probleme deosebite. Dar pentru semănatul de vară sunt probleme privind pregătirea patului germinativ, cu arătură sau în sistemul de prelucrare minimală a solului.

Factorii economici. Cheltuielile pentru înființarea, întreținerea și recoltarea unei culturi succesive sunt justificate dacă se obțin peste 25 t/ha masă verde.

Factorii organizatorici depind de posibilitățile unității și de modul de organizare. Prin ei trebuie să se asigure rapiditatea eliberării terenului și a semănatului, care trebuie să se petreacă în flux continuu și cât mai repede. Cum multe culturi succesive intră în conveierul verde, este bine ca semănatul să se facă pe măsură ce terenul s-a eliberat, deci eșalonat.

Factorii agrotehnici se referă la planta premergătoare și momentul semănării după recoltarea acesteia. Cele mai bune premergătoare sunt plantele care părăsesc cel mai devreme terenul, ceea ce asigură un timp mai mare de dezvoltare culturilor succesive, deci o posibilitate mai mare de folosire a energiei solare pentru procesele de fotosinteză necesare sporirii masei vegetative a plantelor de nutreț. Deci, cu cât premergătoarea părăsește mai repede terenul, cu atât producțiile sunt mai mari.

Revenim cu ideea că după plante ce părăsesc terenul până la jumătatea verii și urmează o cultură de primăvară, este aproape obligatoriu semănatul unei culturi succesive, chiar dacă nu pentru furaj ci pentru îngrășământ verde.

Rotația. Pornind de la aceste considerente rezultă că cele mai bune premergătoare sunt: raigrasul aristat folosit o coasă, secara, orzul folosit ca masă verde, borceagul de toamnă, cruciferele furajere semănate toamna, raigrasul folosit două coase, mazărea, cartofii timpurii. Dau producții mari culturile succesive pe terenuri irigate semănate și după cereale păioase, care sunt cu atât mai bune premergătoare cu cât se recoltează mai de timpuriu și cu cât cultura succesivă se poate semăna mai devreme. Este deci apanajul specialistului de a găsi premergătoarea cea mai bună și tehnologia adecvată, pentru ca cea de a doua cultură să fie semănată cât mai repede.

În condiții de irigare, se pot asigura producții corespunzătoare și după plantele ce părăsesc terenul mai târziu, respectiv după cerealele păioase care eliberează terenul până la mijlocul lunii iulie. Semănatul mai târziu face ca factorul limitativ să fie cel termic.

Premergătoarele timpurii (raigras, borceag) dau posibilitatea cultivării în cultură succesivă a oricărei plante furajere inclusiv a porumbului pentru siloz, hibrizi tardivi.

Problema importantă este găsirea celei de a doua plante după cerealele păioase. În Câmpia Dunării după cerealele păioase timpurii se poate cultiva iarba de Sudan sau hibridul sorg x iarbă de Sudan deși, uneori, acestea pot da producții mici la coasa a două datorită apariției unor temperaturi scăzute în septembrie.

În cultură irigată se poate semăna porumb siloz (hibrizi semitardivi, semiprecoci, precoci) sau porumb masă verde. În anii ploioși aceste culturi reușesc și în condiții de neirigare.

Culturile succesive trebuie să asigure cea mai mare parte din necesarul de siloz și de asemenea să asigure masa verde cât mai târziu posibil. Pentru primul caz, cel mai recomandat este porumbul, de aceea el trebuie însămânțat peste tot unde există condiții de a ajunge în fenofaza de recoltare, pe baza alegerii hibrizilor corespunzători ca grupă de precocitate, funcție de condițiile specifice. Pentru masă verde, în afară de iarba de Sudan (amintită deja), mei sau dughie se recomandă cruciferele furajere (rapiță, varză, hibrizi aloploizi, acestea putând fi recoltate până toamna târziu, varza chiar până la temperaturi de –10 oC).

Pregătirea terenului. Prin lucrările de pregătire a terenului trebuie să se realizeze un pat germinativ cât mai bun și care să păstreze cât mai multă apă în sol. Pentru aceasta, eliberarea terenului după prima cultură trebuie să se facă cât mai rapid, conjugat cu lucrările de pregătire a semănatului și semănatul, care să se efectueze cu maximă promptitudine.

Ca atare pregătirea terenului și semănatul trebuie efectuate în timp de 1-2 zile după recoltat, în special după premergătoarele târzii, când păstrarea apei în sol și ca atare evitarea evaporării apei, este de maximă importanță.

De aceea pregătirea terenului trebuie făcută cu mijloace mecanice de mare randament, ceea ce presupune pregătirea patului germinativ și semănatul printr-o singură trecere, deci prin sistemul de pregătire minimală a solului. Pentru aceasta este nevoie de tractoare puternice (peste 180 CP) și de utilaje adecvate (de exemplu utilajele Dutzi). Aceste utilaje se pot folosi la toată gama de culturi succesive, asigurând un randament foarte mare, ceea ce permite semănatul în ziua recoltării. Menționăm că aceste utilaje realizează și un consum redus de carburant ceea ce sporește randamentul economic al culturii.

În cazul în care pregătirea terenului se realizează prin arătură, aceasta nu trebuie să fie mai adâncă de 18-20 cm, mai exact la adâncimea la care nu se scot bulgări. La arat plugul trebuie să lucreze în agregat cu grapa stelată, după care să urmeze combinatorul pentru pregătirea patului germinativ.

Fertilizarea. Culturile succesive pentru a reuși au nevoie de îngrășăminte minerale, pe care le valorifică foarte bine, în special azotul care determină sporirea masei vegetative.

Culturilor succesive nu li se administrează direct îngrășăminte organice ci premergătoarei, dacă se pretează la astfel de îngrășăminte, sau culturii din anul precedent.

Îngrășămintele cu fosfor și potasiu, de asemenea, nu se administrează direct culturii succesive ci se dau culturii de bază în cantități mai mari (60-80 kg/ha) astfel încât să poată fi folosite eficient și de cultura succesivă.

Îngrășămintele cu azot se dau direct culturii succesive.

Dozele care se aplică sunt în funcție de epoca de semănat și specia din cultura succesivă.

În cazul în care cultura succesivă este amplasată pe teren neirigat, se va ține seama și de aprovizionarea cu apă a terenului respectiv. În funcție de aceasta se administrează în general între 30-70 kg/ha azot. Dozele mai mari se dau semănăturilor mai timpurii și pe un teren bine aprovizionat cu apă, iar dozele mici în cazul semănăturilor mai târzii.

În cazul culturii irigate dozele de azot trebuiesc sporite până la maxim 150-200 kg/ha. Dacă se seamănă porumb după orz dozele nu trebuie să depășească 120-140 kg/ha. Pentru cruciferele semănate în culturi succesive dozele de azot vor fi de 80-120 kg/ha.

Sămânță și semănatul. În privința calității seminței trebuie subliniat faptul că aceasta trebuie să fie la cotele maxime.

Semănatul trebuie executat cât mai repede. Orice întârziere diminuează producția, scăderi ce sunt deosebit de mari în condiții de neirigare. De aceea culturile succesive se vor semăna treptat, imediat după eliberarea terenului, pe măsura pregătirii foarte rapide a patului germinativ

Modul de semănat și desimea sunt aceleași ca și în cazul semănatului în ogor propriu. Adâncimea de semănat, în teren irigat, este cea corespunzătoare speciei respective, iar pe teren uscat, în cazul neirigării, adâncimea se mărește cu 1-2 cm și concomitent se mărește și norma de semănat cu 20-25 %.

Lucrări de îngrijire. Primele lucrări sunt legate de necesitatea răsăririi rapide și uniforme. De aceea culturile succesive se tăvălugesc după semănat, tăvălugul fiind în agregat cu o grapă lanțată.

Combaterea buruienilor este identică cu cea de la semănatul în ogor propriu.

Irigarea este o lucrare ce asigură reușita culturii succesive. În terenurile amenajate pentru irigat este obligatorie amplasarea culturilor succesive după toate plantele ce părăsesc terenul până în prima jumătate a lunii august.

Imediat după semănat se aplică o irigare, mai mare pentru porumb, iarba de Sudan etc., și anume de 250-300 m3/ha și mai mică (150-200 m3/ha) pentru crucifere.

În perioada de vegetație solul trebuie să aibă o umiditate constantă corespunzătoare cerințelor plantei, ceea ce presupune 2-5 udări cu o normă care, în funcție de regimul de precipitații, poate ajunge la 2500 m3/ha. La o irigare nu se va administra mai mult de 650 m3/ha pe cernoziom și 550 m3 pe aluviuni sau soluri brune.

Recoltarea se face diferențiat în funcție de plantă. Porumbul siloz se recoltează în faza de maturitate lapte-ceară, deci la fel ca și în ogor propriu. Porumbul pentru masă verde se recoltează la înspicat când are producția și consumabilitatea maxime, dar în general se recoltează atunci când este nevoie de el în furajare.

În cazul culturilor neirigate, dacă intervine seceta, recoltatul trebuie făcut când plantele încep să se ofilească, pentru că în caz contrar scade consumabilitatea și digestibilitatea acestora.

În cazul în care plantele au talie mică, la porumb, iarba de Sudan, acestea se vor pășuna (rațional) și nu se vor recolta mecanic.

Cruciferele furajere se recoltează după căderea brumelor, prelungind astfel perioada de furajare a animalelor cu nutreț verde.

Producțiile culturilor succesive sunt foarte variate, depinzând de momentul semănatului, fertilizare, tehnologie, necesitățile gospodăriei. Întârzierea semănatului, pregătirea necorespunzătoare a terenului duc la scăderi de producție până la a obține producții total neeconomice.

În cazul irigării producțiile trebuie să fie la nivelul capacității de fotosinteză a plantelor pentru numărul de zile cât vegetează.

Rezumatul subiectului

Această grupă a plantelor furajere succesive trebuie să asigure cea mai mare parte din necesarul de siloz și de asemenea să asigure masa verde cât mai târziu posibil. Pentru primul caz, cel mai recomandat este porumbul, de aceea el trebuie însămânțat peste tot unde există condiții de a ajunge în fenofaza de recoltare, pe baza alegerii hibrizilor corespunzători ca grupă de precocitate, funcție de condițiile specifice. Pentru masă verde, în afară de iarba de Sudan (amintită deja), mei sau dughie se recomandă cruciferele furajere (rapiță, varză, hibrizi aloploizi, acestea putând fi recoltate până toamna târziu, varza chiar până la temperaturi de –10 oC).

Sarcini de învățare Studentul are obligativitatea de a învăța și reproduce dar și de a explica caracteristicile culturilor furajere succesive.

4.9.5. Rezumatul unității de studiu și cuvinte cheie

Rezumatul unității de studiu

Culturile succesive trebuie să asigure cea mai mare parte din necesarul de siloz și de asemenea să asigure masa verde cât mai târziu posibil. Pentru primul caz, cel mai recomandat este porumbul, de aceea el trebuie însămânțat peste tot unde există condiții de a ajunge în fenofaza de recoltare, pe baza alegerii hibrizilor corespunzători ca grupă de precocitate, funcție de condițiile specifice. Pentru masă verde, în afară de iarba de Sudan (amintită deja), mei sau dughie se recomandă cruciferele furajere (rapiță, varză, hibrizi aloploizi, acestea putând fi recoltate până toamna târziu, varza chiar până la temperaturi de –10 oC).

Cuvinte cheie: succesiv, cultură, plantă furajeră, masă verde, recoltă.

4.9.6. Test de autoevaluare

Arătați importanța culturilor furajere succesive

Explicați condițiile pentru realizarea culturilor furajere succesive

4.9.7. Concluzii

Studentul trebuie să răspundă la întrebările din cadrul testului de autoevaluare în termen de maxim 20 minute. Dacă studentul depășește timpul alocat testului actul de învățare se reia. Odată îndeplinită această condiție pentru testul de autoevaluare – studentul poate trece la următoarea unitate de studiu și poate fi apt pentru activități de evaluare ulterioară din partea profesorului.

Promovarea acestei unități de studiu va sprijini studentul în abordarea următoarei unități de studiu.

Bibliografie obligatorie

1. Ciortea, G., Moisuc, A., Pompilica Iagăru, 2005. Producerea și păstrarea furajelor, Editura Alma Mater, Sibiu.

2. Samfira I., Moisuc A., 2007. Ecopratotehnica, Editura Eurobit, Timișoara.

4.10. Unitate de studiu nr. 10. Ameliorarea pajiștilor naturale

4.10.1. Cuprins

4.10.2. Introducere

Unitatea de studiu se bazează pe acumulările unității anterioare și oferă studentului baza științifică teoretică minimală pentru inițierea în ameliorare și mai ales pentru înțelegerea importanței cunoașterii lucrărilor de îmbunătățire a pajiștilor prin practici agricole în vederea$$ obținerii producțiilor maxime în condițiile conservării solului și ale agroecosistemelor în general. Se asigură integrarea acestor cunoștințe cu cele dobândite în decursul unităților de studiu anterioare ale acestei materii la care se adaugă elementele de botanică, fiziologie vegetală și agrotehnică, dar la un nivel mai profund.

Cunoștințe preliminare

Pentru parcurgerea acestei unități de studiu studenții au nevoie de parcurgerea în condițiile impuse a unităților de studiu ale genomicii (1-7) și a unității nr. 8 la care se adaugă cunoștințele generale de botanică, fiziologie vegetală, agrotehnică, fitotehnie și genetică vegetală.

Resurse necesare și recomandări de studiu

Cursurile de fiziologie vegetală, botanică, agrotehnică, fitotehnie, genetică vegetală la care se adaugă ca lectură științifică următoarele tratate și manuale disponibile în Biblioteca Universității Lucian Blaga din Sibiu:

1. Samfira, I., Moisuc, A., 2007, Ecopratotehnica. Editura Eurobit, Timișoara.

2.Ciocârlan, V., 2000. Flora Ilustrată a României – Pteridophyta și Spermatophyta. Editura Ceres, București.

3. Berca M., 2011. Agrotehnică, Transformarea modernă a Agriculturii. Editura Ceres, București.

Durata de studiu: 3 ore

4.10.3. Obiective operaționale ale unității de studiu

Studentul va:

înțelege necesitatea îmbunătățirii pajiștilor naturale

înțelege principalele tehnici de îmbunătățire a pajiștilor naturale

înțelege necesitatea exploatării raționale a pajiștilor naturale

4.10.4. Subiect nr. 1 Îmbunătățirea regimului hidric

Aspecte teoretice

Plantele din pajiști au mari cerințe față de umiditate, mai mari decât speciile cultivate ale aceleiași familii.

Tipurile variate de pajiști din țara noastră au și un regim de umiditate foarte diferit. Cele mai întinse suprafețe cu pajiști se găsesc în zonele bogate în precipitații. Dar, repartizarea acestora fiind neuniformă în timpul anului, apar două neajunsuri și anume: un exces de umiditate în anumite perioade, în special primăvara și lipsa de apă în alte perioade, în special în a doua jumătate a verii, fapt ce face ca în acea perioadă producțiile pajiștilor să fie necorespunzătoare.

În cazul umidității în exces, dispar foarte multe plante valoroase și apar plante iubitoare de umiditate care au o valoare furajeră mult mai redusă.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Excesul de umiditate face ca aceste soluri să fie mai reci, cu aproximativ 5 oC, lucru deosebit de important mai ales primăvara când datorită acestui lucru se întârzie pornirea în vegetație. De asemenea, din punct de vedere al zooigienei, solurile umede sunt necorespunzătoare întrucât sunt favorabile înmulțirii paraziților, care duc la evidente scăderi de producție animalieră.

La originea excesului de umiditate stau mai multe cauze și anume: inundațiile, scurgerile de apă de pe alte terenuri, apa freatică la mică adâncime. Astfel de situații se întâlnesc pe terenurile joase din luncile râurilor, la baza versanților, în depresiuni limitate, pe solurile în care rocile impermeabile sunt aproape de suprafață. Recunoașterea pajiștilor cu exces de umiditate se face ușor, în primul rând prin existența speciilor higrofile și hidrofile, prin existența apei aproape de suprafață, prin procesele de gleizare a solului. Accesibilitatea apei freatice pentru plante este foarte importantă mai ales în a doua parte a verii. Se consideră că pe o pajiște folosită ca pășune nivelul optim al apei freatice trebuie să fie de 60-100 cm, iar la o fâneață la 30-80 cm.

Eliminarea excesului de umiditate se poate realiza prin următoarele metode:

-desecarea prin canale deschise – constă în săparea unui sistem de canale cu panta continuă de 5 ‰ de 50-150 cm adâncime cu secțiune trapezoidală. Acestea sunt canalele de desecare propriu-zise sau de absorbție. Ele se fac la distanțe de 150-300 m, iar funcție de gradul de umiditate, configurația și tipul terenului, iar lungimea lor este de 400-1000 m. Aceste canale sunt legate între ele prin canale colectoare, perpendiculare pe curbele de nivel care au dimensiuni mai mari decât canalele de absorbție. Canalele colectoare se varsă în canalul principal care duce până la cel mai apropiat recipient. Aceste canale trebuie de așa manieră făcute încât să se evite declanșarea eroziunii. Pământul care rezultă din săparea canalelor se împrăștie uniform pe pajiște sau, dacă pajiștea are depresiuni, atunci acestea se umplu cu pământul din canale.

Pereții canalelor se consolidează cu brazde de țelină sau în anumite locuri cu bârne și scânduri. Pentru a preveni o desecare prea puternică de-a lungul canalului principal se construiesc stăvilare cu ajutorul cărora se reglează nivelul apei din sol. Desecarea cu ajutorul canalelor de suprafață este ușoară ca și execuție și întreținere și foarte eficientă, eliminând o cantitate mare de apă în timp scurt. În plus aceste canale pot servi ca delimitatoare ale tarlalelor.

Dar, acest tip de canale prezintă și o serie de dezavantaje. Primul este legat de faptul că suprafața pajiștii se reduce cu 5-10 % datorită canalelor. Apoi trebuiesc construite podețe pentru trecerea animalelor, de asemenea există pericolul sporirii gradului de îmburuienare. În plus acest sistem funcționează numai vara, iarna pe timp de îngheț sistemul fiind neeficient;

-desecarea prin drenuri – constă în instalarea drenurilor la 1-1,5 m adâncime, distanțate între ele la 10-50 m funcție de natura solului și de cantitatea de umiditate în exces.

În cazul în care drenurile sunt din argilă sau din piatră, beton sau lemne, durate de funcționare este foarte mare. Dacă se fac drenuri cârtiță, după 3-4 ani drenurile trebuiesc refăcute.

În general desecarea prin drenuri prezintă câteva avantaje deosebite. În primul rând ele funcționează tot anul ceea ce face ca pășunatul să se poată începe primăvara mai devreme, mărind astfel perioada de pășunat. De asemenea se îmbunătățește regimul de aerație și cel termic.

Inconvenientele acestui sistem sunt legate de faptul că drenurile necesită cheltuieli mari, fapt ce face ca metoda să fie recomandată pe suprafețe reduse cu importanță economică ridicată;

-desecarea prin puțuri absorbante – este o metodă veche și se execută în cazul unor depresiuni mai mici unde nu există posibilitatea realizării unor canale, neexistând în apropiere un recipient natural. Puțurile constau în gropi a căror adâncime trebuie să fie atât de mare încât să străbată primul strat impermeabil. Puțurile se fac în microformațiunile negative de teren. Ele se umplu cu pietre pentru a nu periclita integritatea animalelor;

-colmatarea – este o metodă utilizată în zonele în care prin abaterea cursului apelor se pot înlătura în urma colmatării microformațiunile negative de relief. Metoda necesită cheltuieli mari;

-îndiguirea – este o metodă preventivă și se recomandă folosirea ei în zone în care construirea unui dig mic poate apăra de inundații suprafețe relativ mari, pentru că în alte condiții, costul lucrărilor depășește avantajul pe care îl poate aduce;

-desecarea pe cale biologică – este o foarte bună metodă, mai ales în acele pajiști în care apa freatică este aproape de suprafața solului. Desecarea se face cu ajutorul unor arbori mari consumatori de apă ca Salix, Populus care se plantează de așa manieră încât să delimiteze tarlalele de pășunat, putând fi folosite în perioada de arșiță ca și umbrare. Metoda necesitând timp, în sensul că este nevoie de câțiva ani pentru creșterea pomilor, ea este mai puțin folosită.

Există și o serie de ierburi care pot servi în desecarea biologică, cum este Phalaris arundinacea, care poate asigura și o producție corespunzătoare cantitativ și calitativ de fân.

Completarea deficitului de apă poate asigura sporuri mari de producție știut fiind faptul că plantele din pajiște au cerințe mari față de umiditate. Aceasta are ca efect secundar o mai bună activitate a microorganismelor, o mai bună capacitate de folosire a îngrășămintelor, o mai uniformă repartizare a producției pe întreg anul, o mai lungă perioadă de folosire a îngrășămintelor, o mai uniformă repartizare a producției pe întreg anul.

Cea mai eficientă metodă de completare a deficitului de umiditate este irigarea. Aceasta poate fi realizată doar pe pajiștile care sunt închegate, au specii valoroase și sunt situate pe soluri mijlocii cu pânza de apă freatică la adâncimea corespunzătoare.

Având în vedere că majoritatea plantelor din pajiște au rădăcinile la suprafață normele de irigare trebuie să fie mai mici (300-500 m3/ha).

Momentul udării are de asemenea o importanță deosebită. Apa trebuie să ajungă la plante când ea este necesară. După recoltare se recomandă irigarea doar când plantele încep să crească, deci să dezvolte aparatul foliar și consumul devine mai mare. Nu se irigă imediat după cosit decât dacă solul este foarte uscat. După pășunat se poate iriga imediat, întrucât masa verde rămasă este suficient de mare, astfel că imediat consumul de apă crește foarte mult.

Există mai multe posibilități de realizare a irigării.

Irigarea prin revărsare – constă în construirea unei rețele permanente de irigare, alcătuită din canale cu secțiune redusă, prevăzută cu prize mici și stăvilare. Apa din rețeaua de irigare se revarsă pe de o parte și alta într-un strat subțire infiltrându-se în sol.

Metoda are aplicabilitate pe pajiștile de munte și deal îndeosebi acolo unde există un drenaj natural bun și unde există surse de apă.

Irigarea prin fâșii – este o variantă a irigării prin revărsare. Se realizează prin scurgere la suprafață și se folosește numai acolo unde terenul este uniform. Are o mică aplicabilitate pe pajiștile naturale și mai mare pe pajiștile semănate. Fâșiile de irigare sunt orientate de-a lungul pantei.

Irigarea prin aspersiune – este o metodă ce poate fi folosită pe toate tipurile de terenuri, îndeosebi pe cele frământate cum este cazul multor pajiști. Nu produce eroziuni, nu duce la bătătorirea solului. Cheltuielile cu instalația și în special cele legate de consumul de energie fiind foarte mari nu se recomandă această metodă decât acolo unde irigarea duce la sporuri substanțiale de producție.

Există și alte metode de completare a deficitului de umiditate dintre care cele mai importante sunt:

folosirea limanurilor care sunt niște coame (sau valuri de pământ) paralele cu curbele de nivel și care opresc apa să curgă la vale. Limanurile evită și scurgerea apei sub formă de torente. De obicei limanurile se fac etajate și atunci sunt formate din valuri de pământ înalte de 0,5 m și situate una de alta la distanța de 3-6 m;

brăzduirea este inversa limanurilor, în sensul că ea constă în trasarea unor brazde de 20-25 cm adâncime la 3-6 m una de alta de-a lungul curbelor de nivel. Și această metodă oprește apa să se scurgă la vale, deci se combate și eroziunea solului. Brazdele rețin o cantitate foarte mare de apă care se infiltrează în sol;

reținerea zăpezii se recomandă a se face pe toate pajiștile din zonele secetoase. Aceasta se face prin garduri de diferite mărimi (parazăpezi), construite din materiale foarte diverse. Gardurile se așează în paralel, la o distanță de 20 ori mai mare decât înălțimea lor, fiind orientate perpendicular pe direcția vânturilor dominante;

perdelele de protecție se recomandă pe pajiștile de câmpie unde vântul dominant este uscat. Micșorarea vitezei vântului reduce evaporația vara iar iarna reține zăpada. Pe terenurile înclinate perdelele de protecție opresc scurgerea apei având rol important și asupra eroziunii.

Rezumatul subiectului

Excesul de umiditate creează condiții nefavorabile dezvoltării plantelor valoroase înrăutățind regimul de aer din sol. Aceasta face ca să domine fenomenele de reducere și nu de oxidare și ca atare apar compuși toxici pentru plante cum ar fi: amoniac, hidrogen sulfurat, metan cât și o serie de compuși ai fierului și sulfului. Lipsa aerului stânjenește procesele de descompunere aerobă a materiei organice, stânjenește nitrificarea cât și fixarea azotului atmosferic de către microorganisme, cum, de asemenea, determină formarea unor compuși greu solubili în care sunt încorporate o serie de microelelemente ca borul, molibdenul etc.

Completarea deficitului de apă poate asigura sporuri mari de producție știut fiind faptul că plantele din pajiște au cerințe mari față de umiditate. Aceasta are ca efect secundar o mai bună activitate a microorganismelor, o mai bună capacitate de folosire a îngrășămintelor, o mai uniformă repartizare a producției pe întreg anul, o mai lungă perioadă de folosire a îngrășămintelor, o mai uniformă repartizare a producției pe întreg anul.

Sarcini de învățare

Rețineți importanța necesitatea și metodele de eliminare a excesului de apă, respectiv de completare a necesarului de apă.

4.10.5. Subiect nr. 2 Îmbunătățirea regimului elementelor nutritive în sol

Aspecte teoretice

Una din cauzele producțiilor scăzute obținute pe pajiști este sărăcirea solului în elemente nutritive, care sunt extrase cu fiecare recoltă, fără a fi înlocuite.

Din păcate există foarte mari suprafețe pe care nu s-au aplicat nici un fel de îngrășăminte, nu de ani de zile ci de decenii.

De aceea cea mai importantă măsură de îmbunătățire a pajiștilor este aplicarea de îngrășăminte. Aceasta cu atât mai mult cu cât pentru o tonă de substanță uscată sunt extrase 20-21 kg N, 6-8 kg P2O5, 20-21 kg K2O și 10-14 kg CaO. Încă din perioada interbelică s-a demonstrat rolul hotărâtor ce revine îngrășămintelor în sporirea producției pajiștilor. Cu dozele folosite în acea perioadă se obțineau sporuri de producție de 40-50 %. Multiplele experiențe organizate începând de atunci ajung la concluzia că aplicarea de îngrășăminte pe pajiști se justifică și din punct de vedere economic întrucât în medie 1 kg de element activ trebuie să producă un spor de 80-100 kg masă verde. Dar o folosire necorespunzătoare a îngrășămintelor poate duce la tulburări în metabolismul animalelor și implicit al consumatorului produselor animaliere – omul.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Pajiștile având anumite caracteristici în aplicarea îngrășămintelor apar anumite particularități:

posibilitatea folosirii simultane a tuturor tipurilor de îngrășăminte, inclusiv a celor cu microelemente;

posibilitatea folosirii unor doze masive de îngrășăminte, dar în special a celor cu azot, care au un rol hotărâtor în formarea masei vegetative;

permanența pajiștii implică o periodicitate în aplicarea îngrășămintelor;

îngrășămintele se aplică la suprafața solului ele neputând fi încorporate decât eventual prin grăpare, de aceea gunoiul de grajd trebuie să fie bine fermentat;

aplicarea îngrășămintelor este posibilă în tot decursul anului, iarna, primăvara, vara, toamna (în sezonul de vegetație după pășunat sau cosit);

îngrășămintele provoacă modificări profunde în privința compoziției floristice, a producției, a compoziției chimice, a consumabilității, modificări ce sunt mai mari decât la oricare cultură agricolă.

Îngrășămintele minerale

Pe asociația de plante ce alcătuiește pajiștea se aplică îngrășăminte minerale pe bază de azot, fosfor și potasiu, dintre care – fiind vorba de creșterea masei vegetative – rol primordial revine azotului.

Azotul este elementul esențial în nutriția plantelor, contribuind în măsură hotărâtoare la formarea masei vegetative. Azotul este necesar în biosinteza substanțelor proteice. El determină intensificarea înfrățirii, refacerea mai rapidă a masei vegetative (după pășunat sau cosit), accelerează ritmul de creștere a plantelor, prelungește perioada de vegetație. Acțiunea azotului este mult amplificată de prezența fosforului și potasiului. Azotul este procurat de speciile existente în pajiști în mod diferit. Gramineele își procură azotul din rezerva existentă în sol pe când leguminoasele, prin intermediul bacteriilor fixatoare de azot (din genul Rhizobium), cu care sunt în simbioză. Aplicarea unilaterală și masivă a azotului are drept consecință creșterea gramineelor, dar și a buruienilor nitrofile și înrăutățirea condițiilor pentru leguminoase. Acest fenomen este mult mai pregnant pe fânețe, când gramineele lăsate să crească mai mult înăbușe leguminoasele, decât pe pășune, unde plantele neajungând la înălțime prea mari nu au un efect atât de puternic asupra leguminoaselor (aceasta desigur dacă doza de azot nu este atât de mare încât să impieteze asupra acțiunii bacteriilor fixatoare de azot).

Sursele de azot pentru plante sunt multiple și anume: rezervele de azot din sol, îngrășămintele cu azot aplicate, descompunerea materiei organice, resturile (dejecțiile) animalelor, activitatea bacteriilor fixatoare de azot (independente sau simbionte). Deși aportul bacteriilor fixatoare de azot asigură și gramineelor o cantitate de apreciabilă de azot, totuși folosirea intensivă a pajiștilor obligă la suplimentarea azotului.

În aplicarea îngrășămintelor cu azot interesează în mod deosebit câteva aspecte și anume:

Sporurile de producție care sunt dependente de o serie de factori cum ar fi: tipul de pajiște, altitudinea la care este situată pajiștea, gradul de aprovizionare cu celelalte elemente nutritive, doza folosită, condițiile meteorologice, epoca de administrare, tipul de îngrășământ etc.

În general producțiile cele mai mari se obțin de pe pajiștile formate din graminee cu tufă înaltă ca: Dactylis glomerata, Arrhenatherum elatius, Trisetum flavescens, dar sporurile relative cele mai mari se obțin pe pajiștile degradate.

Sporurile de producție sunt diferite și în funcție de altitudine. MARUȘCA (2001) arată că reducerea eficienței fertilizării pe altitudine este evidentă, respectiv cu 1,35 kg S.U./kg NPK cu fiecare 100 m în cifre absolute sau 5,5 % în cifre relative. Dacă s-ar considera eficiența fertilizării pajiștilor la 600-800 m cu 100 % aceasta s-ar reduce la 20 % (de cinci ori) la altitudinea de 2000-2200 m.

În principiu producția pajiștilor sporește în mod progresiv cu doza de azot aplicată, dar nu proporțional cu aceasta, până la un anumit nivel. De aceea la dozele mari revine la fiecare kg element activ aplicat un spor de producție mai mic decât la dozele moderate. Acest lucru este de o deosebită importanță în stabilirea dozelor optime și a dozelor economice pentru fiecare tip de pajiște. Pentru a nu avea efecte secundare necorespunzătoare, doza de azot anuală pe pajiștile permanente nu trebuie să depășească 200 kg/ha.

Eficiența aplicării îngrășămintelor cu azot este influențată și de condițiile meteorologice. Astfel lipsa umidității după aplicarea îngrășămintelor (de exemplu o primăvară secetoasă) duce la o utilizare incompletă a lor.

Epoca de aplicare a îngrășămintelor cu azot este diferită considerându-se că azotul aplicat primăvara este mai eficient folosit, deci are o influență mai mare asupra producției decât dacă este aplicat toamna sau vara. Recomandarea, cum că îngrășămintele cu azot să se aplice primăvara, izvorăște din faptul că aceste îngrășăminte sunt relativ ușor solubile și ca atare azotul (sub diverșii lui compuși) intră imediat în soluția solului, fiind astfel rapid folosit de către plante.

Pe pajiștile de munte și cele alpine aplicare azotului în ferestrele iernii are avantajul unei porniri mai rapide în vegetație și ca atare posibilitatea exploatării lor prin pășunat cu 10-14 zile mai devreme. La fixarea momentului aplicării îngrășămintelor trebuie să ținem seama și de compoziția floristică. Astfel pe pajiștile dominate de graminee precoce ca Arrhenatherum elatius, Dactylis glomerata, Alopecurus pratensis, Poa pratensis azotul trebuie aplicat primăvara cât mai devreme sau chiar toamna, fertilizarea de cu toamnă, fiind de preferat întârzierii în fertilizare primăvara. Pe de altă parte pe pajiștile cu graminee ce pornesc în vegetație mai târziu azotul trebuie aplicat primăvara. Astfel, experiențele efectuate pe pajiști de iarba vântului demonstrează că dacă azotul se aplică primăvara după pornirea plantelor în vegetație, deci când au ajuns la înălțimea de 15 cm, duce la realizarea unor sporuri de 17-39 % față de fertilizarea clasică (primăvara devreme). O problemă importantă privind epoca de aplicare este legată și de administrarea fracționată a îngrășămintelor cu azot.

Chiar dacă aplicarea întregii cantități de azot o singură dată, primăvara, este mai economică din punct de vedere al consumului de energie, totuși discrepanța mare dintre prima și toate coasele următoare, face ca în cazul folosirii ca pășune a pajiștilor să se recomande ca ½ din doză să se aplice primăvara și ½ după prima coasă sau 1/3 primăvara, 1/3 după prima coasă și 1/3 după cea de a doua coasă. Aplicând fracționat fertilizarea, și anume 100 kg N primăvara devreme și tot atât după prima coasă, PLESS și MOISUC (1985) obțin o mai bună eșalonare a producției în sensul că ponderea cosei I scade de la 75 % la în jur de 50 % (în condițiile sporirii producției totale). În cazul în care dozele de azot depășesc 150 kg/ha aplicarea lui fracționată este obligatorie pentru a evita acumularea nitriților și a nitraților în plante.

Efectul remanent al azotului este redus. Totuși în unele pajiști efectul se resimte pe o perioadă de doi ani. Astfel PAVEL și IONESCU (1977) efectuând o serie de cercetări pe pășunile de Nardus stricta din masivul Parâng, situate la 1560 m, au demonstrat că se pot obține producții destul de mari dacă azotul se aplică în doze de 200 kg/ha la 2 ani o dată.

Forma îngrășământului cu azot aplicat pajiștilor trebuie să fie în funcție de reacția solului. Pe pajiștile de pe solurile acide sunt mai indicate nitrocalcarul, ureea sau chiar azotatul de amoniu în timp ce pe sărături este indicat sulfatul de amoniu.

De asemenea, în regiunile cu regim pluviometric ridicat, este mai indicată ureea iar în regiunile secetose ureea este contraindicată fiind de preferat azotatul de amoniu.

Fosforul este deosebit de util pentru pajiști, cunoscându-se faptul că este necesar atât plantelor cât și animalelor, el având un rol important în cadrul metabolismului la sinteza proteinelor, facilitând și metabolizarea altor elemente nutritive. De asemenea fosforul favorizează activitatea microorganismelor, atât a celor din sol cât și a celor simbiotice.

Deoarece fosforul este un constituent principal al țesuturilor și sistemului osos, pentru o hrănire normală a animalelor, nutrețul trebuie să conțină 0,35 – 0,45 % fosfor din substanța uscată. Asupra plantelor efectul fosforului este complex el determinând sporuri de producție în funcție de doză, de epoca de aplicare, de efectul său remanent, de asocierea cu alte elemente.

Sporirea cantității de azot administrată atrage după sine necesitatea unei cantități sporite de fosfor. Administrat singur fosforul nu asigură sporuri mari de producție, acestea fiind în funcție de tipul de pajiște – de 10-20 kg masă verde pentru 1 kg de element activ. De aceea, deși este necesară aplicarea îngrășămintelor cu fosfor, ele trebuiesc asociate cu cele cu azot. Epoca de aplicare a îngrășămintelor cu fosfor este toamna, întrucât solubilitatea mai mică a acestora face ca ele să nu fie spălate în decursul iernii. Acest lucru face ca și remanența lor să fie mai mare, fapt pentru care fosforul se aplică odată la 2-4 ani. Dozele de fosfor aplicate sunt în funcție de cartarea agrochimică, cert este că raportul N/P trebuie să fie de 2/0,5-1 cu excepția unor pajiști în care lipsesc leguminoasele și unde raportul trebuie să fie net în favoarea azotului (2/0,3-0,5).

Potasiul are un rol important în viața plantelor participând la formarea clorofilei, a glucidelor, favorizând absorbția apei, reducând evaporația, sporind rezistența plantelor la iernare și la anumite boli. Alături de fosfor contribuie la mărirea procentului de participare a leguminoaselor în pajiști. Un nutreț corespunzător furajării animalelor trebuie să conțină 0,2-0,4 % potasiu din substanța uscată. Aplicarea unilaterală a îngrășămintelor cu potasiu pe pajiști nu duce la sporuri de producție. Mai mult, pe solurile cu reacție acidă determină chiar o ușoară scădere a producției. Potasiul în exces produce tulburări în metabolismul animalelor. Pe solurile normal aprovizionate este necesară aplicarea potasiului astfel ca raportul N/P/K să fie de 2/0,5-1/0,5 ceea ce înseamnă doze de 40-60 kg K2O aplicate la 2-4 ani. Pe pajiștile foarte productive potasiul se va aplica anual.

În concluzie, privind fosforul și potasiul, se constată că pe pajiști, aceste elemente exercită o acțiune mai importantă asupra proceselor chimice din plante decât asupra creșterii. Ca atare efectul acestora nu trebuie apreciat numai din punct de vedere al sporurilor de producție ci și al modificărilor de ordin calitativ pe care le provoacă. De aceea, de mare importanță este nu numai aplicarea unor îngrășăminte, ci și în mod deosebit raportul dintre elementele nutritive.

Microelementele au un rol foarte important pentru plantele din pajiști, ele intrând în compoziția enzimelor, vitaminelor, a clorofilei, influențând sintezele specifice din organism. În același timp sunt absolut necesare și organismelor animale deoarece în absența unor astfel de microelelmente, metabolismul animalelor este deficitar, apărând o serie de boli, întrucât microelementele intervin în formarea globulelor roșii (Fe, Cu, Co) în consolidarea sistemului osos (Cu, Mg) ș.a.

Lipsa microelementelor provoacă o serie de boli. Astfel este cunoscută boala hipomagnezia, determinată de lipsa magneziului și a sodiului pe un fond de exces de potasiu. Această boală este agravată primăvara pe pajiștile puternic fertilizate cu azot.

Lipsa manganului duce la scăderea fecundității, lipsa calciului la dereglări în sistemul osos și la atrofierea mușchilor.

În Australia lipsa cobaltului a provocat îmbolnăvirea în masă a ovinelor.

Principalele îngrășăminte cu microelemente ce se aplică pajiștilor sunt sulfat de cupru (15 kg/ha), borax (20 kg/ha), molibdat de amoniu (2 kg/ha) sulfat de fier (10 kg/ha), sulfat de mangan (25 kg/ha), oxid de magneziu (35 kg/ha).

În cazul în care apar unele simptome la animale, ca o consecință a lipsei microelementelor, este necesară fertilizarea cu îngrășământul care conține microelementul deficitar.

Microelementele se aplică primăvara odată cu îngrășămintele cu azot, dar pot fi aplicate și în timpul vegetației, extraradicular, sub formă de soluție.

Modul de aplicare a îngrășămintelor poate fi manual, mecanic sau cu aviația utilitară. Pe terenurile cu pantă mare sau pe pajiștile cu suprafața mică îngrășămintele se aplică manual. Pentru o împrăștiere corespunzătoare lucrarea trebuie bine organizată având grijă ca împrăștierea să se facă din amonte în aval. Pe terenurile plane, sau cu pantă mai mică și puțin accidentate se folosesc utilajele cunoscute pentru împrăștiat îngrășăminte.

Aviația utilitară poate fi folosită pe trupurile mari de pajiști.

Aplicarea diferențiată a îngrășămintelor pe pajiști și raportul dintre elementele nutritive. Aplicarea îngrășămintelor pe pajiști este o metodă necesară de îmbunătățire a acestora. Pentru a asigura sporuri semnificative de producție pe întinse suprafețe, este indicată folosirea de doze moderate pe suprafețe cât mai mari. La aplicarea îngrășămintelor pe pajiști trebuie să se țină seama de o serie de factori cum ar fi: potențialul de producție al pajiștilor, condițiile climatice, altitudinea, solul, eficiența economică ș.a.m.d. Aceasta impune o diferențiere în aplicarea îngrășămintelor pe diferitele tipuri de pajiști. Pe baza multiplelor date experimentale obținute pe câmpurile I.C.P.C.P. Brașov, amplasate în diferitele zone ale țării, CARDASOL și colab. (1987) recomandă fertilizarea diferită pentru principalele tipuri de pajiști, administrându-se cantitățile de substanță activă la hectar cuprinse în tabelul 10.1.

Aceste date sunt orientative, ele trebuind adaptate condițiilor ecologice concrete cât și potenței financiare a proprietarului pajiștii.

Efectul îngrășămintelor asupra pajiștilor. Îngrășămintele, independent de elementul nutritiv pe care îl aduc în sol, se caracterizează prin aceea că au aceleași tipuri de efecte, mai pregnante la unul sau altul din îngrășăminte.

În mod normal acțiunea unui singur element fertilizant este inferioară cazului în care se aplică mai multe elemente în complex.

-sporirea producției – aplicarea de îngrășăminte pe pajiști determină o sporire a producției care poate fi, pe pajiștile slab productive, de 2-3 ori.

Nivelul absolut al producției este în funcție de condițiile ecologice, starea pajiștii etc.

Din experiențele efectuate pe pajiștile degradate din bazinul mijlociu al Crișului Alb, PLESS și MOISUC (1985) constată că după 6 ani de fertilizări producția de proteină brută a crescut de 10 ori față de martorul nefertilizat (tabelul 10.2).

-repartizarea producției pe coase – este cunoscut faptul că pe pajiștile permanente, în special pe cele degradate, după prima recoltare, care în unele cazuri depășește 80 % din producția anuală, plantele otăvesc greu ceea ce face ca să se obțină un număr mic de recolte pe an și slabe cantitativ. Pe pajiștile profund degradate se obține o singură recoltă în cursul anului, iar în cazul altor pajiști două sau trei recolte, dar cu ponderea cea mai mare la prima recoltă. Administrarea îngrășămintelor duce la o repartizare mai uniformă a producției alături de faptul că determină sporirea recoltei.

Dar uniformizarea nu poate duce – indiferent de cantitatea de îngrășăminte aplicate și de regimul pluviometric – la egalizarea producțiilor coaselor. În orice condiții coasa I-a va da producția cea mai mare, următoarele coase neputând decât împreună egala producția primei coase.

-constanța producției – în afară de sporirea producției și o mai corespunzătoare dinamică a ei, prin fertilizare se asigură un nivel constant superior al producției chiar și în cazul unor ani cu condiții climatice necorespunzătoare.

-compoziția floristică – a pajiștilor este un indicator deosebit foarte clar al calității acestora. Asupra compoziției floristice fertilizarea are un efect deosebit, de pregnant. În orice tip de pajiște aplicarea rațională a îngrășămintelor determină îmbunătățirea compoziției floristice, adică scăderea proporției de specii nevaloroase și creșterea participării gramineelor valoroase. Astfel, studiindu-se compoziția floristică a unei pajiști degradate din bazinul mijlociu al Crișului Alb (tabelul 10.4), s-a constatat că după 3 ani de aplicare a fertilizării, spectrul speciilor s-a modificat. Dacă la martor proporția de graminee era de 72 % iar alte specii ocupau 21 % din vegetație în urma aplicării N50P50K50 au crescut gramineele la 83 %, leguminoasele la 11 % și alte specii au scăzut la 6 %.

Aplicarea dozei maxime de azot (N200P100K100) duce la eliminarea leguminoaselor și la o dominanță cvasitotală a gramineelor (97 %). Și în cadrul gramineelor s-au produs modificări și anume s-a redus procentul de Cynosurus cristatus și Festuca rubra și a crescut procentul de participare a speciei Agrostis tenuis care a devenit dominantă.

O îmbunătățire substanțială a compoziției floristice se constată și pe pajiștile de Nardus stricta (tabelul 10.5). Astfel dacă la martorul nefertilizat Nardus stricta era în proporție de 63 % și alte specii în proporție de 28 % (gramineele valoroase fiind foarte slab reprezentate – 9 %) în urma aplicării de doze mari de îngrășăminte (N192P64K60) procentul de participare a speciei Nardus stricta s-a redus la 4 %, cel al plantelor din alte specii la 10 % iar procentul de participare al gramineelor valoroase a crescut la 86 %.

Dacă fertilizările nu se fac anual, după 2-3 ani de la întreruperea fertilizării se revine la compoziția floristică inițială.

Tabelul 10.1.

Dozele de îngrășăminte chimice recomandate pe diferite tipuri de pajiști kg/ha s.a. (după CARDASOL și colab., 1987)

x) după PUIA și colab. (1984).

Tabelul 10.2.

Producția de proteină brută la hectar după 6 ani de fertilizare (după PLESS și MOISUC, 1985)

Acest lucru reiese din datele cuprinse în tabelul 10.3 din care rezultă că în cazul folosirii prin cosit producția primei coase poate fi egalată de următoarele.

Tabelul 10.3.

Modificarea repartizării producției pe coase prin aplicarea azotului (după PLESS și MOISUC, 1985)

Tabelul 10.4.

Modificarea compoziției floristice într-o pajiște din bazinul mijlociu al Crișului Alb, după 3 ani de fertilizare

De semnalat este faptul că prin aplicarea de doze masive de azot se ajunge la dispariția completă a speciei Nardus stricta. Vegetația, în special în cazul în care după aplicarea îngrășămintelor survin precipitații, se reface rapid, dar speciile dominante sunt Festuca rubra și Agrostis tenuis.

Un alt efect al aplicării îngrășămintelor este reducerea procentului de participare al leguminoaselor în cazul aplicării unilaterale de doze maxime de azot, ajungându-se până la dispariția lor.

Tabelul 10.5.

Influența diferitelor doze de îngrășăminte asupra compoziției floristice a unei pajiști de Nardus stricta

Ca atare în aplicarea îngrășămintelor trebuie să se țină seama de tipul de pajiște, respectiv de compoziția floristică. Când pe anumite pajiști lipsesc leguminoasele atunci se vor aplica îngrășămintele cu azot în doze mari, care sporesc participarea gramineelor valoroase. Pe pajiștile de luncă, cu multe leguminoase, se va da azot în cantitate mai mică și acesta însoțit obligatoriu de fosfor și potasiu. În caz contrar, prin diminuarea participării leguminoaselor se obține un efect contrar celui scontat.

-compoziția chimică – paralele cu modificările care au loc în compoziția floristică se produce și îmbunătățirea substanțială a compoziției chimice a plantelor. Se înregistrează în primul rând creșterea procentului de proteină și implicit sporirea cantității de proteină brută la hectar. Acest fenomen se petrece în cazul tuturor pajiștilor, chiar și a celor care au un procent mic de leguminoase. Îmbunătățirea compoziției chimice a fost semnalată în toate experiențele efectuate indiferent de condițiile ecologice.

Astfel SAMOILĂ și colab. (1973), pe baza experiențelor efectuate pe pajiști de Festuca rubra, constată că procentul de proteină brută a crescut de la 11,06 % la 18,5 % în cazul fertilizării complexe cu N, P, K (tabelul 10.6). Această creștere este însoțită și de creșteri ale conținutului în substanțe minerale.

Tabelul 10.6.

Influența fertilizării asupra compoziției chimice la pajiștile de Festuca rubra

Dar nu trebuie exagerat cu administrarea azotului, întrucât depășirea anumitor doze duce la sporirea în plante a azotului neproteic și scăderea conținutului de aminoacizi esențiali. Acest fapt poate duce la tulburări în metabolismul animal datorită acumulării de nitrați și nitriți în plante.

-Consumabilitatea – îngrășămintele minerale și în special cele cu azot au o influență deosebită asupra gradului de consumabilitate a plantelor prin faptul că frunzele devin mai mari, limbul mai lat și mai lung, sunt mai fine, mai turgescente și mai fragede fiind ușor consumate de către animale. Sporirea gradului de consumabilitate este și mai evidentă pe pajiștile degradate.

Consumabilitatea sporită face ca animalele să consume zilnic o cantitate mai mare de hrană pe o pajiște fertilizată, decât pe una nefertilizată. Mai este de semnalat și faptul că aplicarea îngrășămintelor prelungește perioada de pășunat cu 2-3 săptămâni, lucru deosebit de important pe pajiștile de munte. Când în sol sunt suficiente elemente nutritive (deci pajiștea este fertilizată), creșterea plantelor începe aproape simultan cu topirea stratului de zăpadă, ceea ce determină o devansare a începerii pășunatului impusă de dezvoltarea explozivă a vegetației.

-Digestibilizatea – este de asemenea favorabil influențată de fertilizare, în final rezultând un număr mai mare de UN/ha, adică sporește valoarea pajiștii.

-Producția animală – prin aplicarea fertilizării sporește producția, crește consumabilitatea și digestibilitatea, ceea ce duce la mărirea cantitativă și îmbunătățirea calitativă a producției. Acest lucru se răsfrânge pozitiv asupra producției animaliere. Astfel, în experiențele efectuate în Munții Parâng, s-a sporit capacitatea de pășunat, respectiv s-a sporit numărul de oi care pășunează la hectar de la 5 (cât erau pe martorul nefertilizat) la 18 în anul I și 25 în anul II de la fertilizare. De aceea producția de lapte la ovine a crescut cu 568 litri la hectar, iar creșterea în greutate a fost mai mare cu 292 kg/ha.

-Însușirile solului – sunt de asemenea influențate de fertilizare dar nu întotdeauna pozitiv. Forma îngrășământului, doza aplicată, raportul dintre elemente, pH-ul solului sunt factorii care concură la realizare acestei influențe. Astfel, folosirea numai a îngrășămintelor minerale cu reacție fiziologică acidă produce scăderea pH-ului, deci determină obligativitatea intervenirii cu amendamente.

-Eficiența economică – aprecierea finală a utilității aplicării îngrășămintelor pe pajiști este dată de eficiența lor economică. În consecință, cantitatea de îngrășământ care se aplică trebuie să fie cea care aduce sporul maxim cu investiții minime. De aceea pe pajiștile alpine, situate la peste 1800 m, greutatea transportării îngrășămintelor și a aplicării lor, conjugată cu perioada scurtă de vegetație, fac ca în general pe aceste locuri aplicarea îngrășămintelor minerale să nu fie eficientă din punct de vedere economic.

Îngrășămintele organice

Gunoiul de grajd. Folosirea gunoiului de grajd pe pășuni reprezintă una dintre cele mai importante măsuri de sporire a producției și îmbunătățire a compoziției floristice. Gunoiul de grajd este un îngrășământ organic complet, care îmbogățește solul în humus, în principalele elemente nutritive, în unele microelemente cât și în microorganisme și produse ale metabolismului lor. Astfel, 30 t gunoi de grajd, induc în sol 150 kg N, 60 kg P2O5, 180 kg K2O, 90 kg CaO și peste 7000 kg materie organică. Conținutul mai redus în fosfor face ca să se recomande ca odată cu gunoiul de grajd să se încorporeze în sol și îngrășăminte cu fosfor.

Pe lângă îmbogățirea în elemente nutritive gunoiul de grajd duce la îmbunătățirea regimului de aer și căldură în sol, la sporirea capacității solului de a reține apa. De asemenea determină o intensificare a acțiunii microorganismelor din sol.

Toate experiențele, indiferent de unde și când au fost executate demonstrează că prin aplicarea gunoiului de grajd sporește producția (tabelul 10.7).

Tabelul 10.7.

Influența gunoiului de grajd asupra producției de substanță uscată (după CARDAȘOL și colab., 1987)

Se constată că sunt mai indicate dozele mai mici care dau sporuri mai mari, putându-se astfel fertiliza anual suprafețe mari, ceea ce face ca sporul total de producție să fie mult mai mare.

Cantitatea administrată este în funcție de compoziția floristică a pajiștilor, stadiul de degradare a acestora, de cantitatea de gunoi de grajd disponibilă.

În general se recomandă doze de 20-60 t/ha. Pe pajiștile degradate, cum sunt cele de Nardus stricta este bine să se aplice 40-60 t/ha deoarece numai astfel se produc modificări importante în trofismul solului, care să determine o îmbunătățire radicală a compoziției floristice și prin urmare o creștere considerabilă a producției. Pe alte pajiști, cum sunt cele de Festuca rubra, Agrostis tenuis, Trisetum flavescens, dozele recomandate sunt de 20-30 t/ha.

Epoca optimă de aplicare este toamna la încheierea ciclului de pășunat. În felul acesta pe lângă faptul că se obțin sporuri de producții de 10 % față de fertilizarea din primăvară, mai există avantajul că timpul de transport este mai lung, deci lucrarea poate fi efectuată în condiții mai bune și că precipitațiile din iarnă antrenează mai bine elementele nutritive în sol.

Un alt aspect deloc de neglijat este faptul că nu se creează greutăți în pășunat deoarece până în primăvară dispare mirosul caracteristic de gunoi, plantele putând fi consumate cu plăcere de către animale.

Primăvara devreme se poate administra gunoi de grajd fânețelor și eventual acelor tarlale de pe pajiște pe care se va intra târziu la pășunat.

Gunoiul de grajd este indicat a se administra bine fermentat, deci după ce a stat un an în platformă. Acest lucru este necesar întrucât el se aplică la suprafață. Se recomandă ca gunoiul de grajd să se repartizeze cât mai uniform pe pășune. În felul acesta se evită îmburuienarea pășunii prin înmulțirea plantelor nitrofile nevaloroase, acolo unde prin împrăștiere neuniformă a căzut o cantitate mai mare de gunoi. Este bine ca la aplicarea gunoiului de grajd, pentru fiecare tonă de gunoi, să se aplice și 10 kg superfosfat. După aceea doi ani nu se mai aplică îngrășământ, datorită efectului remanent, după care se fertilizează cu îngrășăminte minerale respectiv azot și fosfor.

Durata de remanență a gunoiului este de 4-5 ani în funcție de doza aplicată, calitatea îngrășământului, compoziția floristică a pajiștii. Sporurile cele mai mari de recoltă se obțin în anul I spor ce scade treptat de la un an la altul.

Deși efectul gunoiului de grajd este deosebit, folosirea acestuia este limitată de disponibilul existent, în unele zone de dificultățile transportului, împrăștierea lui și uneori de comoditatea celor care ar trebui să-l folosească.

Pe lângă faptul că întreaga cantitate de gunoi de grajd trebuie valorificată, se evită riscul poluării mediului ambiant, datorită acumulării în unele zone, lângă grajduri, a unor enorme astfel de cantități. Prin acumularea unor cantități mari de gunoi de grajd, elementele minerale sunt spălate și distribuite în cantități excesiv de mari pe terenurile și în apele din apropiere, având ca efect poluarea cu nitrați și nitriți a acestora.

Mai mult prin acumularea unor cantități de gunoi de oi în jurul stânelor, de exemplu, se degradează compoziția floristică apărând plantele nitrofile nevaloroase (Urtica, Rumex).

Din punct de vedere economic lucrarea de fertilizare cu gunoi de grajd este deosebit de avantajoasă, singurele cheltuieli fiind legate de transportul și împrăștierea lui pe pajiști.

Mustul de grajd. Este un îngrășământ organic lichid util și eficace pentru fertilizarea pajiștilor. Se aplică ușor pe pajiști, se infiltrează repede în stratul de țelină, ceea ce face ca elementele nutritive să fie imediat valorificate.

Mustul de grajd este bogat în azot, ceea ce face ca aplicarea lui în doze mari și singur să ducă la apariția și proliferarea speciilor nitrofile, paralel cu scăderea proporției de leguminoase.

Sporurile de producție obținute prin administrarea mustului de grajd sunt mari. Cercetările arată că pentru 1 kg azot din must se obține un spor de 60 kg fân.

Doza optimă de administrare este de 150-200 hl/ha, care conține 40-50 kg azot, 60-80 kg K2O și 1,5-2 kgP2O5. Sărăcia în fosfor face ca atunci când se administrează mustul să se fertilizeze și cu 150-200 kg superfosfat/ha.

Epoca de administrare este primara devreme, la topirea zăpezii, când gospodăria are astfel de îngrășământ, întrucât iarna se acumulează în fermă în cantități însemnate. Aplicarea se face primăvara pentru a nu se înregistra pierderi de elemente nutritive, timpul fiind răcoros și umed, iar vegetația încă nu a pornit. În felul acesta plantele nu primesc miros neplăcut.

Pe tarlalele pe care se va intra primele la pășunat este indicată administrarea mustului toamna târziu sau în ferestrele iernii.

Efectul mustului durează până la doi ani, sporurile de producție fiind de 50%.

Tulbureala de grajd. Este un îngrășământ semilichid, fiind un amestec dintre dejecțiile animale solide și apă în diferite proporții. Se prepară acolo unde sunt bazine betonate și există în apropiere o sursă de apă, astfel încât dejecțiile să poată fi zilnic spălate și colectate. Înainte de aplicare ele se lasă cel puțin 35-45 zile pentru fermentare. Este bine ca înainte de administrarea tulburelii să se fertilizeze pajiștea cu 200-300 kg/ha superfosfat. Efectul tulburelii este deosebit, unele cercetări arătând că acest sistem de fertilizare sporește producția de peste 5-6 ori. Doza de administrare este de 150-200 hl/ha până la de peste 2-3 ori mai mare în cazul pajiștilor degradate, sau când proporția de apă este mai mare.

Epoca de aplicare este, ca și în cazul mustului, primăvara devreme, cu excepția a celor 2-3 tarlale pe care se intră primele la pășunat și care trebuie să fie fertilizate de cu toamnă. Ca și în cazul mustului și în acest caz pentru colectarea dejecțiilor este nevoie de bazine, care trebuie să aibă o capacitate de 6-8 m3 pentru fiecare unitate vită mare, cât și o stație de pompare.

Compostul – este un îngrășământ organic bogat în fosfor, potasiu, calciu, dar mai sărac în azot. Se prepară din amestecul turbă-gunoi de grajd în proporție de 3 părți turbă la o parte gunoi de grajd. Prepararea se face prin așezarea în straturi alternative a 20-30 cm turbă cu 10-15 cm gunoi de grajd.

În lipsa gunoiului compostul se prepară înlocuind acesta cu adăugarea la o tonă turbă a 100-150 litri urină, 50-100 kg var, 100-150 kg superfosfat și 500 kg cenușă (sau 50 kg sare potasică).

Modul de aplicare a compostului pe pajiște este identic cu cel al gunoiului de grajd. El este indicat a se aplica pe pajiștile din jurul turbăriilor. În alte locuri nu este recomandat întrucât transportul face ca îngrășământul să nu mai fie economic, ținând cont și de faptul că și prepararea lui necesită cheltuieli.

Târlirea

Reprezintă mijlocul cel mai simplu și mai economic de sporire a producției și de îmbunătățire a compoziției floristice a pajiștilor și constă din a lăsa animalele să înnopteze, de mai multe ori, pe o anumită porțiune de pajiște.

Metoda se bazează pe observația empirică – și ca atare practicată de foarte multă vreme – că în locul unde au înnoptat animalele, dacă cantitatea de dejecții nu este prea mare, se produc modificări profunde pozitive, în sensul că se instalează specii bune furajere și că se realizează o sporire considerabilă a producției. Dacă animalele se mențin un timp prea îndelungat pe același teren, se instalează specii nevaloroase ca Rumex sp, Urtica dioica, Capsella bursapastoris.

Dar, prin menținerea animalelor noaptea pe aceeași suprafață și această vegetație dispare și locul respectiv se transformă într-un teren lipsit de vegetație, deci practic scos din circuitul pastoral. Astfel de terenuri se întâlnesc des în jurul saivanelor, a stânelor.

Se pune deci problema folosirii acestor dejecții în scopul sporirii valorii pajiștilor, a producțiilor, cu atât mai mult cu cât cantitatea acestor dejecții este considerabilă (tabelul 10.8).

Tabelul 10.8.

Cantitățile medii anuale de dejecții de la diferite specii și conținutul lor în elemente nutritive

În funcție de perioada de pășunat, parte mai mare sau mai mică din acestea, pot fi folosite în fertilizare prin târlire. Experiențe legate de târlire sunt numeroase în țara noastră și sunt efectuate de multă vreme. Efectele târlirii, ca și a folosirii oricărui îngrășământ organic sunt numeroase, cele mai importante fiind:

-sporirea producției – toate experiențele efectuate indiferent unde, duc la concluzia că prin târlire se realizează sporuri de producție pe orice tip de pajiște și în special pe cele de Nardus stricta sau Festuca rubra care pot ajunge la triplarea producției. Dacă târlirea se repetă tot la 4-5 ani odată cât este efectul remanent al târlirii, se poate ajunge la o producție constantă superioară cantitativ și calitativ;

-schimbarea compoziției floristice – multe cercetări demonstrează că în urma târlirii se reduce gradul de acoperire cu plante inferioare din punct de vedere furajer, în favoarea celor valoroase. Astfel, prin târlire cu oile gradul de acoperire de Nardus stricta scade, locul acestuia fiind luat de Festuca rubra, Agrostis tenuis și Trifolium repens. Pentru a se realiza fertilizarea prin târlire animalele sunt ținute mai multe nopți pe același teren, în niște locuri îngrădite, numite târle. Numărul de nopți este determinat de tipul de pajiște (tabelul 10.9).

Din aceste date se poate stabili suprafața unei târle cu ajutorul relației S = N x s

unde s este suprafața rezervată unui animal, iar N numărul de animale din turmă.

Tabelul 10.9.

Suprafața ocupată de animale și numărul de nopți de târlă

În nopțile în care se realizează târlirea se acumulează cantități suficiente de elemente nutritive, care să determine sporirea procentului de participare în covorul ierbos a unor specii cu valoare foarte mare cu sunt: Lolium perenne, Phleum pratense, Trifolium repens, Trifolium pratense.

Pentru a realiza o rapidă schimbare a compoziției floristice se recomandă executarea unor supraînsămânțări cu amestecuri de graminee și leguminoase, înainte de târlire, astfel că în timpul târlirii semințele sunt încorporate în sol cu copitele animalelor. Aceste specii valoroase vor înlocui imediat speciile nevaloroase dispărute în urma târlirii. Pentru a se realiza prin târlire un raport corespunzător între elementele nutritive, ținând seama că azotul este în cantitate mult mai mare decât fosforul, este necesar ca după târlire să se aplice 50-70 kg/ha P2O5, în special pe pajiștile unde sunt prezente și leguminoasele. În perioada dintre două târliri se recomandă aplicarea în anul al treilea de doze moderate de azot și fosfor (N50-100P50) care mențin producția la un nivel ridicat o perioadă mai lungă.

Pentru realizarea unor sporuri mari și menținerea acestui spor cât mai îndelungat, se recomandă să se execute scheme de târlire care să cuprinsă întreaga suprafață ce poate fi fertilizată prin târlire în cicluri de cinci ani.

Pe solurile puternic acide efectul târlirii se amplifică dacă se aplică și amendamente. Astfel, SAMOILĂ (1979) obține, pe pășunile de pe Semenic sporuri de producție de 8-9 ori față de martor prin târlire și amendare.

Menținerea animalelor pe târlă se realizează cu ajutorul unor garduri mobile numite porți de târlire (sau țarcuri). Acestea au 3-4 m lungime, 1,5 înălțime fiind prevăzute cu 4 bare orizontale și șipci oblice pentru asigurarea rezistenței. Cum aceste porți de târlire tradiționale sunt greu de manevrat și montat, ele se pot înlocui cu plase de sârmă și țevi metalice care sunt mai ușoare, deci mai lesne de manevrat și instalat.

Fertilizarea prin târlire este deosebit de importantă în primul rând pe pajiștile de deal și munte unde fertilizarea prin alte metode este dificilă și neeconomică.

Din punct de vedere economic această fertilizare este deosebit de ieftină unica cheltuială fiind legată de porțile de târlire.

Aceasta face ca metoda târlirii să fie obligatorie, în special pe pajiștile de munte și cele din zonele accidentate sau acolo unde alte sisteme de fertilizare necesită un consum mult prea mare de energie.

Aplicarea amendamentelor

Mare parte din pajiștile din România se află pe soluri cu reacție acidă, mai mult sau mai puțin pronunțată, iar câteva zeci de mii de hectare pe soluri cu reacție alcalină (sărături).

Solurile acide se formează în condiții specifice de climat răcoros și umed, ceea ce determină o puternică levigare. Cantitatea mare de apă reținută de stratul de țelină, fac ca mare parte din procesele de descompunere să fie de natură anaerobă ceea ce duce la îngrășarea stratului de țelină. Spălarea în profunzime a cationilor bazici ușor solubili (Ca, Mg, Na, K) este corelată cu menținerea în straturile de la suprafață a altora ca Fe, Al, Mn, care rețin și blochează fosforul în fosfați de Fe, Al, Mn. Aceste fenomene fac ca reacția solului să devină acidă și implicit să de instaleze specii adaptate unor astfel de condiții, specii cu valoare furajeră scăzută (Nardus stricta, Dechampsia flexuosa, Poa violacea). De asemenea aceste condiții favorizează instalarea unor specii nevaloroase din alte familii botanice. Lipsa calciului din sol determină un dezechilibru în nutriția plantelor și implicit a animalelor. Pentru înlăturarea acestor neajunsuri este necesară corectarea reacției solului, în vederea creării unor condiții corespunzătoare de viață pentru plantele valoroase. Acest lucru se poate realiza prin aplicarea de amendamente cu calciu, care modificând reacția solului și produc schimbări importante în însușirile fizice, chimice, biologice ale acestuia. Modificările din sol se răsfrâng și asupra plantelor, prin sporirea în acestea a conținutului în calciu și fosfor, ceea ce determină mărirea coeficientului ce digestibilitate și ca atare, îmbunătățindu-se calitatea furajului, se obțin sporuri mari în producția animalieră. Ca amendamente se folosesc piatra de var (Ca CO3) măcinată (cu acțiune mai lentă) și varul ars (CaO). Dozele folosite sunt în funcție de pH-ul solului, în sensul că dacă pH-ul este mic dozele sunt mai mari, iar dacă valoarea lui nu este așa scăzută dozele sunt mai mici. În oricare din cazuri doza nu trebuie să fie așa de mare încât să aducă reacția la neutru, întrucât cele mai valoroase specii din pajiști se dezvoltă cel mai bine la un pH slab acid. În privința aplicării amendamentelor există foarte multe păreri. O serie de cercetări din țara noastră demonstrează utilizarea amendării, cum de asemenea sunt cercetări care demonstrează că numai aplicarea amendamentelor nu duce la sporuri evidențiabile de producție. Efectul amendării depinde de pajiștea pe care se aplică. Astfel pe o pajiște de Nardus stricta, cu țelină groasă, acțiunea amendamentelor este lentă întrucât și încorporarea lor în sol este lentă și incompletă. Cum amendarea necesită un volum mare de muncă (transport, împrăștiere), se consideră că atunci când se aplică amendamente trebuie efectuate și alte lucrări de îmbunătățire a pajiștilor, pentru că amendarea singură nu trebuie aplicată decât în situații speciale.

Aplicarea amendamentelor pe solurile acide dă foarte bune rezultate când este însoțită de fertilizare. În acest caz se obțin sporuri mari de recoltă, deoarece se asigură și o nutriție corespunzătoare a plantelor. Efectul acestor măsuri este schimbarea compoziției floristice, respectiv înlocuirea plantelor slab productive cu altele mai productive și calități superioare. Astfel Nardus stricta este înlocuit cu Festuca rubra și Agrostis tenuis.

Epoca cea mai bună de aplicare a amendamentelor pe aceste pășuni este toamna după încetarea pășunatului când se pot întâlni condiții bune de lucru. Acesta deoarece amendamentele nu pot fi aplicate decât pe suprafața solului, bine mărunțite și uniform repartizate, după care este nevoie de precipitații (cum sunt cele din toamnă și iarnă) care „duc” amendamentele în sol. Dacă aceste elemente, privind aplicarea amendamentelor, nu sunt respectate se diminuează acțiunea amendamentelor deoarece ele se carbonatează și rămân sub această formă la suprafața solului, mai mulți ani, fără a modifica reacția solului.

Durata de acțiune a amendamentelor, datorită încorporării lente, este mai mare, efectul lor resimțindu-se 8-12 ani.

O altă categorie de pajiști care necesită amendamente sunt cele de pe sărături. În acest caz se pune problema corectării pH-ului de la alcalin spre neutru. Pe solurile bazice cresc un număr redus de plante, cu valoare economică redusă și care nu sunt capabile de a forma o țelină bine închegată.

Pe aceste soluri este indicată aplicarea fosfogipsului în doze de 10 t/ha toamna, bine mărunțit și uniform împrăștiat. Pentru ca aceste amendamente să fie eficiente este bine ca ele să fie însoțite de administrarea a 20-30 t gunoi de grajd bine fermentat, aplicat în aceeași perioadă. Acest tratament complex face ca în aceste pajiști să apară leguminoasele, iar dintre graminee să domine Puccinelia distans.

În concluzie aplicarea amendamentelor pe pajiști este o problemă foarte complexă, în care pe lângă factorii luați în considerare mai sus, esențiali sunt și cei de ordin economic.

Aplicarea amendamentelor înseamnă transporturi mari. Ca atare dacă nu este însoțită de fertilizare, aplicare numai a amendamentelor devine nerentabilă din punct de vedere economic.

Rezumatul subiectului

Spre deosebire de culturile agricole (agroecosistemele) unde îngrășămintele se aplică unei anumite plante, aici se aplică unei fitocenoze în care diversele specii reacționează diferit la fertilizare, ceea ce impune o aplicare diferențiată și atentă a acestora.

Ca atare aplicarea îngrășămintelor pe pajiști reprezintă o problemă complexă de interacțiune dintre vegetație și condițiile specifice ale biotopului. În cazul unei aplicări corecte se realizează îmbunătățirea compoziției floristice, în timp ce o fertilizare nerațională duce la înmulțirea buruienilor și reducerea proporției plantelor utile.

Astfel, dacă pajiștile sunt suprafertilizate cu azot, în locul plantelor valoroase apar plante nitrofile cum ar fi Rumex sp., Urtica dioica, lipsite de valoare economică și, de asemenea, se reduce participarea leguminoaselor.

Sarcini de învățat

Studenții au obligația să cunoască metodele de îmbunătățire a regumului elementelor nutritive din sol.

4.10.7. Subiect nr. 3 Lucrări tehnico-culturale

Îndepărtarea vegetației lemnoase și a cioatelor. Pajiștile zonelor forestiere, fiind pajiști naturale secundare, sunt frecvent invadate de specii lemnoase, reprezentate în special de arbuști și mai rar arbori. Gradul de acoperire cu vegetație lemnoasă este în strânsă legătură cu modul de folosire și îngrijire a pajiștilor. Astfel pe pajiștile folosite nerațional, sau pe care nu se execută lucrări de îngrijire, vegetația lemnoasă pune treptat stăpânire pe tot terenul și ajunge astfel la stadiul inițial de pădure. Din păcate aceste fenomene sunt destul de frecvente în România sfârșitului de mileniu II și începutului de mileniu III. Abandonarea unor mari suprafețe din zona montană și coborârea oilor la șes a făcut ca pe pajiștile abandonate să nu se mai facă nici un fel de lucrări de întreținere. În consecință la ora actuală sunt invadate, în diferite grade, de tufărișuri și arbuști. În zone forestiere este necesară realizarea unui echilibru favorabil între vegetația lemnoasă și cea ierboasă, în sensul de a menține ca pajiști numai acele suprafețe de pe care se pot obține producții mari, în condițiile conservării solului.

Vegetația lemnoasă reprezintă mijlocul cel mai sigur de prevenire a declanșării fenomenului de eroziune, determinat în primul rând de precipitațiile abundente din aceste zone. De asemenea vegetația lemnoasă, chiar și sub formă de arbuști, reprezintă un loc de refugiu pentru animalele sălbatice, distrugerea ei însemnând o mare greșeală ecologică. Mai mult, existența pădurilor asigură un regim hidric corespunzător plantelor mezofile, care sunt foarte valoroase din punct de vedere furajer.

Greșelile ce se pot face sunt exteriorizate prin dereglarea echilibrului ecologic, care poate avea drept consecință cele mai nedorite fenomene ca erodarea solului până la roca mamă. Și acest fenomen este întâlnit pe mari suprafețe unde tăierea masivă a arborilor, fără replantare, au consecințe negative profunde.

Problema defrișării unor păduri la ora actuală nu se pune. De asemenea se interzice cu desăvârșire defrișarea unor specii ca Pinus cembra, Pinus sylvestris, Larix decidua sau Pinus nigra, care au rol esențial în protecția solului și menținerea echilibrului ecologic.

Arborii care cresc pe pășuni se îndepărtează în cazuri cu totul deosebite. Este bine ca aceștia să fie menținuți sub formă de pâlcuri și să li se taie ramurile inferioare, până la înălțimea de doi metri, în felul acesta lumina ajunge la suprafața solului, fiind favorizate plantele bune de nutreț. Sub aceste pâlcuri animalele găsesc loc de adăpost pe arșiță sau ploi. Pășunile cu arbori în pâlcuri sunt cunoscute sub denumirea de „pășuni împădurite” și sunt frecvent întâlnite în multe țări.

Combaterea buruienilor. Pajiște, ca și oricare cultură agricolă, în cazul neîngrijirii ei se îmburuienează. Cauzele îmburuienării sunt multiple. Principalele sunt: regim hidric necorespunzător, folosire nerațională, fertilizare nerațională.

Practic trebuie considerate buruieni sau cel puțin vegetație nedorită și Juncaceae-le și Cyperaceae-le din pajiște cât și speciile din alte familii.

În anumite condiții specifice de creștere și anume în luncile râurilor sau pe terenuri cu umiditate în exces se dezvoltă plante aparținând familiilor Juncaceae și Cyperaceae.

Cyperaceae-le sunt larg răspândite în țara noastră, unele dintre ele, cum sunt cele aparținând genului Carex având și o bună valoare furajeră. Juncaceae-le în schimb, reprezentate de fapt și prin specii mai puține, au o valoare furajeră și economică scăzută și, în plus, există și specii dăunătoare în special asupra aparatul digestiv sau chiar toxice.

Din punct de vedere al înfrățirii și aceste plante sunt de mai multe categorii:

cu tufă rară (Carex vulpina și Carex leporina);

care formează stoloni (Carex praecox, Carex hirta, Scirpus effusus);

cu tufă deasă (Carex caespitosa, Juncus inflexus, Juncus effusus).

Acestea din urmă ajung la dimensiuni foarte mari și care, după moartea plantelor, formează niște mușuroaie greu de distrus.

Valoarea furajeră este în general redusă, fiind sărace în săruri de fosfor și calciu și în substanțe hidrocarbonate solubile. În schimb unele rogozuri au un conținut de proteină superior gramineelor. Astfel Luzula spadicea are 21,7 % proteină brută, Carex vulgaria 17,7 %, Luzula albida 16,2 %, Carex pilulifera cu 15,5 % ș.a.m.d., evident cu variații în timpul perioadei de vegetație, plantele tinere având un conținut mai ridicat. La aceste specii conținutul în celuloză brută este relativ scăzut (22-27 %) ceea ce face să aibă o bună valoare furajeră. Ele sunt însă puțin reprezentate în pajiște.

În general rogozurile în faza tânără au o valoare mai mare, dar atunci, primăvara, excesul de umiditate împiedică ajungerea la ele. Prin maturizare valoare furajeră a rogozurilor scade foarte mult astfel încât după apariția inflorescențelor și când terenul s-a uscat și poate fi pășunat, valoarea furajeră a acestor plante este echivalentă cu valoarea furajeră a paielor.

Rogozurile au un conținut scăzut în calciu ceea ce produce îmbolnăviri ale sistemului osos. Conținutul ridicat în siliciu determină scăderea consumabilității acestora. Acest lucru este amplificat și de faptul că multe specii sunt acoperite cu perișori tari impregnați cu siliciu, care irită mucoasa bucală și intestinală provocând animalelor grave leziuni. Răspândirea acestor plante este diferită în funcție de stațiune fiind întâlnite în toate zonele din țară. În luncile râurilor și etajelor forestiere pe pajiștile cu exces de umiditate se întâlnește Carex hirta, Carex leporina, Scirpus sylvaticus, Juncus inflexus s.a.m.d. În mlaștini rogozurile formează principala masă vegetativă fiind reprezentate de specii ca: Carex vulpina, Carex vesicaria, Carex riparia, Carex caespitosa, Scirpus lacustris, Scirpus mantinus specii cu talie mare, ceea ce face ca producția să fie de 20 t/ha dar care au tulpina bățoasă și frunze grosiere ceea ce face ca valoarea lor furajeră să fie scăzută. Pe pajiștile uscate se întâlnesc puține specii de rogozuri. Dintre aceste cele mai răspândite sunt în zona de șes Carex praecox în etajul forestier Carex cariophilla, în zona alpină Carex curvula.

În compoziția vegetației pajiștilor intră pe lângă graminee, leguminoase, Cyperaceae și Juncaceae și alte plante aparținând speciilor și familiilor foarte diferite. Toate acestea sunt cunoscute sub numele generic de plante din alte familii.

Uneori aceste plante, prin similitudine cu culturile agricole li se spune buruieni din pajiști, deși unele dintre ele au o bună valoare furajeră ceea ce fac ca noțiunea de buruiană să fie improprie.

O serie de astfel de specii sunt bogate în substanțe nutritive și au un grad ridicat de consumabilitate și digestibilitate, având o compoziție chimică cel puțin egală cu a gramineelor. Ele sunt și foarte bogate în cenușă, calciu, magneziu, fosfor ceea ce face ca prezența lor pe pajiști să fie dorită. Mai mult, există o serie de specii care au un foarte ridicat conținut în proteină. Dintre acestea amintim: Chamenerion angustifolius 30 %, Hypericum perforatum 27 %, Plantago gentianoides 24 %, Senecio subalpinus 24 %, Campanula abietina 20 % și altele.

Există și alte plante cu un conținut ridicat în proteină, dar care conțin și o serie de substanțe vătămătoare sau care au un gust amar și ca atare plantele care le conțin au un grad redus de consumabilitate. Astfel Genista sagitalis conține 26 % proteină dar și alcaloidul citezină, sau Fragaria vesca (20 % proteină), și Rumex acetosella (20 % proteină) care conține mult acid oxalic. Plantele care fac parte din această grupă au o participare care diferă foarte mult de la o pajiște la alta în funcție de o serie de factori: stațiune, modul de folosire și intensitatea folosirii, modul de îngrijire a pajiștii ș.a.m.d.

Folosirea nerațională a pajiștilor, supraîncărcarea acestora, lipsa unor lucrări elementare de îngrijire, fac ca plantele din alte familii botanice să devină dominante ocupând chiar 70-80 % din vegetație, rezultând de fapt o pajiște degradată, un teren practic neproductiv.

Clasificarea plantelor din alte familii

Criteriile de clasificare a acestui grup de plante sunt foarte variate și ele se bazează pe durata vieții lor, pe modul de înmulțire, pe valoare economică, etc.

O primă clasificare este cea care împarte plantele din alte familii în două categorii: plante necondiționate și plante condiționate.

-plantele necondiționate sunt lipsite de valoare furajeră, indiferent de condițiile de creștere. Din această categorie fac parte buruienile neconsumate de animale, cele vătămătoare și toxice, precum și plantele dăunătoare vegetației pajiștilor permanente ca arbuștii, semiarbuștii, buruienile semiparazite sau parazite. Plantele condiționate includ o serie de specii a căror valoare furajeră se schimbă în funcție de modul de folosință, momentul folosirii, condițiile de creștere, specia de animale care le folosește. Unele specii sunt consumate când se găsesc în fân dar sunt ocolite pe pășune (Alchemilla vulgaris) pe când altele sunt mai bine consumate pe pășune (Tragopogon pratensis). Alte plante cum ar fi coada șoricelului (Achilea sp.), chimenul (Carum carvi) își modifică valoarea furajeră în funcție de abundența lor pe pajiște. Aceste plante, dacă sunt în cantități moderate în fân, contribuie la îmbunătățirea calităților gustative, măresc apetitul animalelor și digestibilitatea. Dar, dacă sunt în proporție mare în fân sau pe pășune, depreciază calitatea nutrețului. O serie de plante sunt consumate diferit de animale. Astfel caii consumă păpădia înaintea altor specii, ovinele consumă unele specii pe care taurinele le ocolesc. Un alt mod de consumare diferențiată se întâlnește la urda vacii (Cardaria draba) care la începutul perioadei de pășunat nu este consumată de animale, dar mai târziu, în lipsa altor plante mai bune, este consumată și aceasta.

O altă clasificare este după perioada de vegetație. În acest sens plantele pot fi anuale, bienale sau perene.

În vegetația pajiștilor permanente domină plantele perene. Plantele anuale și mai ales cele bienale participă într-o măsură mult mai mică la alcătuirea vegetației fiind mai răspândite pe pajiștile degradate intens pășunate, situate în zone secetoase. Astfel:

ca plante perene amintim Achillea millefolium, Plantago media, Chrisanthemum leucanthemum, Potentilla argentea, Chelidonium majus, Atropa beladona, Heleborus purpurascens;

ca plante bienale Carum carvi, Carduus acanthoides, Verbascium plomoides, Conium maculatum, Hiosciamus niger;

plante anuale Sinapis arvensis, Matricaria chamomilla, Xantium spinosus, Trapa nutans, Solanum nigrum, Bidens tripartita.

O altă clasificare folosește ca și criteriu valoarea economică a plantelor. Din acest punct de vedere distingem mai multe categorii.

Plante comestibile. Grupa cuprinde o serie de plante care sunt bine consumate atât pe pășune cât și în fân. Aceste plante au un conținut ridicat de proteine, consumabilitate și digestibilitate ridicate. Așa sunt păpădia (Taraxacum officinale), troscotul (Polygonum aviculare), cinci degete (Potentilla reptans), crețușca (Alchemilla vulgaris), pătlagina (Plantago lanceolata, Plantago media), barba caprei (Tragopogon pratensis).

În general valoarea furajeră a acestor plante este mai ridicată când plantele sunt tinere. Sunt și excepții, astfel Artemisia se consumă mai bine toamna târziu, când gustul amar și mirosul pătrunzător, neplăcut dispar.

Plante neconsumate (buruieni de balast) cuprind o serie de specii care sunt ocolite de animale și pe pășuni și în fân. În anumite situații însă, animalele le consumă fără ca prin aceasta să influențeze producția, având în vedere valoarea lor nutritivă foarte scăzută. Astfel de plante sunt margareta (Chrysanthemum leucanthemum), busuiocul de câmp (Prunella vulgaris), traista ciobanului (Capsella bursa pastoris), urda vacii (Cardaria draba).

Plante care depreciază produsele obținute de la animale. Această grupă la rândul ei este subîmpărțită în trei și anume:

plante care strică gustul și schimbă culoarea laptelui cum sunt: leurda (Alium ursimum), pelinița (Artemisia austriaca), usturoiță (Aliaria officinalis), măcrișul mărunt (Rumex acetosella), mușețelul (Matricaria chamomilla), muștarul (Sinapis arvensis) ș.a.;

plante care depreciază calitatea cărnii: rostopasca (Chelidonium majus), leurda (Alium ursinum), păduchernița (Lepidium ruderale);

plante care depreciază calitatea lânii: brustulan (Arctium lappa), dentița (Bidens tripartita), scai (Carduus acanthoides), holera (Xantium spinosum), scaietele popii (Xantium strumarium);

plante dăunătoare sau vătămătoare cum ar fi: scaiul dracului (Eryngium campestre), cornaci (Trapa nutans) întâlnită în zone mlăștinoase.

În fine o ultimă categorie este a plantelor toxice. Dintre acestea marea majoritate cresc în stațiunile umede sau în locuri umbrite și numai un număr restrâns de specii se reîntâlnesc pe soluri uscate ca de exemplu laptele cucului (Euphorbia cyparisias), dedițelul galben (Adonis vernalis).

Toxicitatea se datorește prezenței în plante a unor compuși toxici din grupa alcaloizilor, glicozizilor, uleiurilor eterice, acizilor grași, saponinelor.

Marea majoritate a plantelor toxice conțin cantitățile maxime de toxine în faza tânără, pe măsura îmbătrânirii cantitatea reducându-se. Aceasta explică faptul că o serie de plante toxice pe pășune nu sunt toxice în fân.

Toxicitatea unor specii depinde de condițiile de mediu. Astfel Veratrum album este foarte toxică în anumite zone și anumite perioade, pe când în alte zone poate fost consumată de animale fără să provoace nici un neajuns. Această comportare este pusă pe seama absenței sau excesului unor microelemente. De asemenea și alți factori cum ar fi cantitatea de lumină, adâncimea apei freatice, condițiile meteo, pot contribui la amplificarea toxicității.

Scăderea toxicității pe măsura maturizării plantei trebuie pusă în legătură și cu procesul de migrare a unor principii toxici din organele aeriene în cele subterane sau, în unele cazuri se depun în semințe. De aici și concluzia că nu toate părțile plantei sunt la fel de toxice. La unele plante ca stirigoaia (Veratrum album), cucuta de apă (Cicuta virosa), omagul (Aconitum toxicum) deși toată planta este relativ toxică, cei mai toxici sunt rizomii. La altele, ca brândușa de toamnă (Colchicum autumnale), cele mai toxice sunt frunzele și lăstarii tineri, iar la altele cum ar fi mătrăguna (Atropa beladona), neghina (Agrostema githago) sunt toxice semințele și, în fine, la alte plante principii toxici sunt mai ales în fructele necoapte ca la zârnă (Solanum nigrum).

Unele plante sunt toxice numai în stare verde cum ar fi coroniștea (Coronila varia), limbarița (Alisma plantago aquatica), sărățeaua (Stelaria graminea), boglar (Ranunculus sceleratus) pe când altele sunt toxice atât în stare verde cât și uscată (fân). Astfel de plante sunt degetarul (Sigitalis lanata), coada calului (Equisetum palustre), veninarița (Gratiela officinalis), cucuta (Conium maculatum), fierea pământului (Cetaurinium umbelatum).

Dar toxicitatea plantelor depinde și de specia de animale care le consumă. Astfel de exemplu, două boabe de mătrăgună (Atropa beladona) provoacă otrăvirea la om, în timp ce asupra iepurilor nu are nici un efect. Animalele rumegătoare sunt în general mai rezistente la acțiunea toxică și în special a acelora ce conțin agenți cianogeni. Aceasta se explică prin conținutul acid al rumenului, care creează condiții favorabile pentru descompunerea glicozizilor din plantele consumate. Așa se explică de ce caii sunt mult mai sensibili decât vitele cornute mari. De asemenea animalele mai tinere sunt mai sensibile, cum și rasele ameliorate sunt mult mai sensibile decât formele rustice, primitive.

Pe pajiștile pe care nu se aplică măsuri de igienă culturală îmburuienarea este rapidă și ca atare și ritmul de degradare a pajiștilor este rapid. Măsurile ce se iau pentru combaterea buruienilor țin de cauzele care au dus la apariția lor, de gradul de îmburuienare, de biologia speciilor, de modul de folosire. În general măsurile sunt de două feluri: măsuri preventive și măsuri curative.

Măsurile preventive țin de igiena culturală specifică. În primul rând o folosire nerațională, prin sub sau suprapășunat, duce la epuizarea plantelor furajere valoroase și proliferarea buruienilor.

Ca atare o primă metodă preventivă este folosirea rațională a pajiștilor prin încărcătură optimă. Tot de sistemul de pășunat țin ți măsurile de întreținere curentă a pajiștilor și anume:

îndepărtarea resturilor neconsumate, printre care sunt și buruienile, împiedicându-se astfel fructificarea lor;

împrăștierea dejecțiilor animalelor ceea ce duce la anularea condițiilor propice azotofilelor;

asigurarea unei rotații corespunzătoare în folosirea pajiștilor.

Tot o măsură preventivă este și asigurarea unui regim hidric corespunzător, ceea ce duce la dispariția plantelor hidrofile, Cyperaceae și Juncaceae în cazul unui exces de umiditate. Și celelalte măsuri, care se referă la aplicarea îngrășămintelor și amendamentelor, de asemenea au efect asupra îmbunătățirii compoziției floristice, respectiv asupra reducerii participării vegetației nedorite (buruienile). Măsurile curative sunt cele care se referă la distrugerea buruienilor. Distrugerea poate fi mecanică și chimică. Măsurile mecanice se referă la pliviri sau la cosiri repetate care epuizează buruienile. Aceste măsuri trebuie aplicate în tot timpul anului. De asemenea sunt obligatorii lucrările din perioada de nepășunat (iarna, toamna, primăvara) când resturile buruienilor trebuiesc adunate și îndepărtate. O măsură radicală de combatere este desțelenirea și reînsămânțarea, lucru posibil doar acolo unde stratul de sol permite și acolo unde panta nu este de așa manieră încât să ducă la erodarea solului.

Combaterea chimică este eficientă, rapidă, dar nu întotdeauna indicată. Trebuie să se știe că regula de combatere a buruienilor trebuie să fie „fără erbicide”, întrucât dacă se cunosc efectele erbicidelor asupra buruienilor nu se cunosc clar efectele asupra animalelor și nici acumularea și efectul lor remanent. Pe de altă parte multitudinea de specii valoroase din pajiști face ca alegerea erbicidului să fie dificilă, aceasta făcându-se în funcție de buruiana ce trebuie combătută. Principalele buruieni și erbicidele folosite în combaterea lor sunt redate în (tabelul 10.10).

Pajiștile de Nardus stricta se pot erbicida cu Gramoxone 5-7 l/ha în 800 l/ha apă. După două săptămâni pajiștea este complet arsă. După acest tratament se indică o supraînsămânțare.

Tabelul 10.10.

Principalele buruieni și erbicidele folosite pentru combaterea lor

Distrugerea mușuroaielor și nivelarea

Mușuroaiele se formează pe pajiștile prost folosite și neângrijite. Mușuroaiele sunt de diferite mărimi și frecvențe, uneori putând ocupa 80-90 % din întreaga suprafață a pajiștilor, ceea ce înseamnă diminuarea cu acest procent a producțiilor.

Originea mușuroaielor este diferită, în sensul că pot avea la origine activitatea unor animale (furnici, cârtițe, popândăi) și atunci sunt în mare parte lipsite de vegetație sau, rezultate în urma acțiunii mistreților care căutând bulbi distrug țelina și formează grămezi de pământ, care vor deveni apoi mușuroaie. Alte mușuroaie sunt de origine vegetală, fiind cauzate de acumularea materiei organice de la plantele neconsumate (rogozuri) sau pe pășunile defrișate în locul cioatelor care putrezesc treptat. În etajele superioare se formează mărghile îndeosebi pe pajiștile de Nardus și Dechampsia. Datorită faptului că aceste graminee au tufă deasă acumulează mari cantități de materie organică care nu este descompusă (din lipsa oxigenului). Animalele calcă printre tufe, datorită excesului de umiditate existent aici, bătătoresc solul, îl dislocă în jurul tufelor și formează astfel mușuroaiele care pot ajunge la 50-150 cm în diametru și 30-80 cm în înălțime. Vegetația acestor mușuroaie este alcătuită din specii nefurajere și chiar licheni. Aceasta determină o înțelenire puternică a mărghilelor, formarea unui strat compact ce poate fi foarte greu distrus. Mușuroaiele se combat în primul rând prin măsuri preventive care trebuiesc aplicate anual, spre sfârșitul perioadei de vegetație sau primăvara devreme, folosindu-se grapele obișnuite sau târsitorile. Există și mașini speciale de combatere a mușuroaielor cum ar fi mașina de curățat pajiștea (MCP, 1,5), care distruge mușuroaiele în proporție de 95 % lăsând în urmă un sol mărunțit. Unde mușuroaiele ocupă o suprafață prea mare, dacă este posibilă desțelenirea, e bine să se facă aceasta, iar acolo unde nu se poate se face o nivelare cu lama greder. După distrugerea mușuroaielor este obligatorie aplicarea de îngrășăminte și supraînsămânțarea.

Curățirea pajiștilor, îndepărtarea pietrelor

Pe o serie de pajiști, în special cele din zona de deal, munte există pietre la suprafață. De asemenea pot exista cioate putrezite, resturi de vegetație aduse de ape cât și materiale rezultate în urma activității omului (aceasta în special pe pajiștile de lângă așezările umane). Este de notorietate situația izlazurilor comunale în foarte multe regiuni ale țării ajungând mai degrabă gropi de gunoi decât teren agricol, aici aruncându-se tot ce nu mai este necesar în gospodărie. Pentru stoparea unor astfel de activități se impune o legislație foarte severă.

Curățirea singură nu este eficientă. Orice măsură de îmbunătățire a pajiștii trebuie să înceapă cu curățirea, dar ea trebuie să fie urmată de alte măsuri cum sunt: nivelarea, supraînsămânțarea, fertilizarea, toate urmate de obligativitatea folosirii pajiștilor prin pășunat rațional.

Supraînsămânțarea

De multe ori, datorită în special unei folosiri sau întrețineri necorespunzătoare, pe pajiște apar goluri sau zone cu o compoziție floristică necorespunzătoare.

Pentru completarea golurilor , sau proliferarea plantelor valoroase, trebuie practicată supraînsămânțarea cu specii valoroase corespunzătoare condițiilor ecologice specifice.

Supraînsămânțarea nu se poate executa decât în urma unei mobilizări superficiale a solului, care se execută cu utilajele sau unelte corespunzătoare.

Această operație este bine să se execute primăvara.

Supraînsămânțarea se poate executa și în timpul târlirii, dar ea este obligatorie după alte lucrări cum ar fi curățirea, nivelarea, îndepărtarea vegetației lemnoase, distrugerea mușuroaielor.

Autoînsămânțarea

Este o metodă obligatorie și care trebuie aplicată pe toate tipurile de pajiște la intervale corespunzătoare cu vivacitatea speciilor dominante din pajiște. Ea este necesară pentru a exista semințe care prin încolțire să poată înlocui plantele ce mor.

Autoînsămânțarea se realizează prin sistemul de rotație a pajiștilor, care o dată la 4-6 ani (funcție de vivacitatea plantelor) se cosesc după ce speciile dominante au format semințe.

Prin cosire se lovesc plantele și astfel se scutură semințele. De asemenea prin uscarea lor pe sol se scutură semințele existente, asigurându-se astfel rezerva necesară de semințe.

Prevenirea și combaterea eroziunii

Marea majoritate a pajiștilor din România fiind amplasate pe dealuri și munți pot fi, sau sunt, afectate de diferite fenomene erozionale, atât de suprafață cât și de adâncime.

Eroziunea de suprafață este cea mai răspândită, dar există și pajiști cu ogașe și ravene, cât și zone afectate de alunecări de teren.

Erodarea solului duce la reducerea gradului de acoperire cu vegetație ierboasă și instalarea speciilor rezistente la eroziune, dar care au o valoare furajeră mai scăzută (Botriochloa ischaemum, Festuca valesiaca, Festuca rupicola).

În general eroziunea, fie că este eoliană sau hidrică, se datorează, cel puțin în mare parte, unor acțiuni necugetate ale omului. Ea poate fi de suprafață sau de adâncime.

Prevenirea eroziunii pe pajiște se face prin măsuri tehnico-organizatorice care se referă la organizarea pășunatului rațional, evitarea suprapășunatului, nepășunatul pe vreme ploioasă.

Măsurile de prevenire a eroziunii solului pe pajiști sunt numeroase. Un covor vegetal bine închegat împiedică declanșarea fenomenului de eroziune. Apoi toate măsurile de îmbunătățire a pajiștilor (combaterea buruienilor, a vegetației lemnoase, nivelarea, supraînsămânțarea, fertilizarea, folosirea rațională) sunt de fapt și măsuri de prevenire a eroziunii.

Eroziunea se poate împiedica sau combate prin plantarea de perdele forestiere antierozionale. Acestea se amplasează de-a lungul curbelor de nivel la distanțe variabile în funcție de pantă, cu o lățime de 5-10 m.

Metodele propriu-zise de combatere a eroziunii au ca scop reținerea sau evacuarea dirijată a surplusului de apă și stabilizarea solului prin lucrări speciale efectuate pe ravene și ogașe.

Alte lucrări

Grăparea este o lucrare importantă în vederea sporirii producției și pentru a preveni degradarea pajiștilor, cunoscându-se că una din cauzele degradării este și tasarea solului. Prin grăpare se îmbunătățește regimul de aerație din sol, ceea ce creează condiții mai bune de viață pentru plante și, de asemenea, contribuie la o mai rapidă și bună mineralizare a substanțelor organice. Dar, întrucât prin grăpare se rup nodurile de înfrățire, coletele, mugurii, deci o reducere a capacității de regenerare, ea nu poate fi aplicată, ca măsură izolată, decât în cazuri deosebite, ca de exemplu pe pajiștile dominate de graminee stolonifere.

În aceste cazuri grăpatul se execută primăvara devreme, sau imediat după coasă. Ca măsură în complex, grăpatul se execută la aplicarea îngrășămintelor și amendamentelor, la supraînsămânțare.

Împrăștierea dejecțiilor pe pășune. După trecerea animalelor rămân o serie de dejecții solide care trebuiesc considerate, în primul rând, ca sursă de elemente nutritive pentru vegetație.

Importanța acestora este mare pe pajiștile unde nu se aplică fertilizarea sau pe acelea situate în zone cu regim pluviometric bogat, care face ca o serie de elemente nutritive să fie spălate. Dacă pe pajiște sunt vaci de lapte de exemplu, atunci în medie o dejecție solidă de vacă acoperă în întregime o suprafață de 0,09 m2, dar acțiunea ei asupra vegetației se întinde pe o suprafața chiar de 10 ori mai mare. Aceasta cauzează neajunsuri mari, întrucât favorizează dezvoltarea speciilor nitrofile, lipsite de valoare economică, creând astfel mari neuniformități în compoziția floristică. Dacă dejecțiile nu se împrăștie, după 10 zile, dispar toate leguminoasele și 75 % din graminee. Un alt neajuns este și faptul că dejecțiile sunt focare de infecții. De aceea după fiecare ciclu de pășunat dejecțiile solide trebuiesc împrăștiate, trecându-se peste pajiști cu târșitoarea. Astfel ele vor contribui la îmbunătățirea pajiștii și nu la înrăutățirea ei.

Cosirea resturilor neconsumate. După ce animalele au fost scoase de pe pășune rămân o serie de plante neconsumate. Aceste plante sunt cele pe care animalele le ocolesc. Rămânând pe pajiște ele pot forma semințe și ca atare proliferează. De aceea ele trebuiesc îndepărtate prin cosire. Operația este obligatorie, ca și precedenta, după fiecare ciclu de pășunat.

Rezumatul subiectului

Lucrările tehnico-culturale aplicate pajiștilor contribuie în mare măsură la îmbunătățirea acestora.

Sarcini de învățare cunoașterea și explicarea măsurilor tehnico-culturale de îmbunătățire a pajiștei.

4.10.8. Rezumatul unității de studiu și cuvinte cheie

Rezumatul unității de studiu

Modul de folosire a unei pajiști alături de condițiile de mediu influențează permanent pajiștea. Efectul este modificarea vegetației, care poate fi profundă. Când folosirea este proastă pajiștea se degradează. O întreținere corespunzătoare face ca valoarea economică a unei pajiști să sporească. Din păcate, pe mari suprafețe, folosirea proastă și neaplicarea unor elementare lucrări de întreținere fac ca practic aceste suprafețe de teren să aibă o valoare economică foarte mică, aproape nulă.

Din cele peste 4,5 milioane ha cu pajiști, cât sunt în România, o suprafață foarte mare trebuie îmbunătățită, întrucât sunt afectate de o serie de procese de degradare. Astfel 2.663.000 ha sunt afectate de eroziune, 468.000 ha de exces de umiditate, 193.000 ha sunt sărăturate, 380.000 ha prezintă bolovani la suprafață, și o suprafață tot mai mare, situată în zona colinară și muntoasă, este acoperită cu vegetație lemnoasă.

Cuvinte cheie natural, rațional, exces, deficit, înlăturare, completare, îngrășăminte, târlire, lucrări, autoînsămânțare, supraînsămânțare.

4.10.9. Test de autoevaluare

1. Enumerați metodele de îmbunătățire a regimului hidric.

2. Enumerați și descrieți modalitățile de înlăturare a excesului de umiditate.

3. Enumerați și descrieți modalitățile de completare a necesarului de uniditate.

4. Enumerați principalele particularități ale aplicării îngrășămintelor pe pajiști.

5. Definiți târlirea

6. Enumerați lucrările tehnico culturale aplicate pe pajiști.

4.10.10. Concluzii

Studentul trebuie să răspundă la întrebările din cadrul testului de autoevaluare în termen de maxim 20 minute. Dacă studentul depășește timpul alocat testului actul de învățare se reia. Odată îndeplinită această condiție pentru testul de autoevaluare – studentul poate trece la următoarea unitate de studiu și poate fi apt pentru activități de evaluare ulterioară din partea profesorului.

Promovarea acestei unități de studiu va sprijini studentul în abordarea următoarei unități de studiu.

Bibliografie obligatorie

1. Ciortea, G., Moisuc, A., Pompilica Iagăru, 2005. Producerea și păstrarea furajelor, Editura Alma Mater, Sibiu.

2. Samfira I., Moisuc A., 2007. Ecopratotehnica, Editura Eurobit, Timișoara.

4.11. Unitate de studiu nr. 11. Pajiști semănate

4.11. 1. Cuprins

4.11. 2. Introducere

Unitatea de studiu se bazează pe acumulările unității anterioare și oferă studentului baza minimală necesară pentru abordarea unei noi problematici – pajiștile semănate. Oferă baza științifică teoretică minimală pentru completarea inițierii în activitatea de nlocuire a pajiștilor naturale degradate și a înființării de pajiști semănate. Se asigură integrarea acestor cunoștințe cu tot ce a dobândit până în prezent la care se adaugă noțiuni de, fiziologie vegetală, agrotehnică, fitotehnie și genetică vegetală.

Cunoștințe preliminare

Pentru parcurgerea acestei unități de studiu studenții au nevoie de parcurgerea în condițiile impuse a tuturor unităților de studiu anterior prezentate la care se adaugă cunoștințele generale de botanică, agrotehnică și fitotehnie.

Resurse necesare și recomandări de studiu

Cursurile de fiziologie vegetală, botanică, agrotehnică, fitotehnie, genetică vegetală la care se adaugă ca lectură științifică următoarele tratate și manuale disponibile în Biblioteca Universității Lucian Blaga din Sibiu:

1. Samfira, I., Moisuc, A., 2007, Ecopratotehnica. Editura Eurobit, Timișoara.

2.Ciocârlan, V., 2000. Flora Ilustrată a României – Pteridophyta și Spermatophyta. Editura Ceres, București.

3. Berca M., 2011. Agrotehnică, Transformarea modernă a Agriculturii. Editura Ceres, București.

Durata de studiu: 3 ore

4.11.3. Obiective

Studentul va

înțelege necesitatea înlocuirii pajiștilor degradate

înțelege modalitățile de inființare a pajiștilor semănate

înțelege necesitatea refacerii pajiștilor semănate

4.11.4. Subiect nr. 1 Pajiști semănate în locul pajiștilor naturale

Aspecte teoretice

În România există suprafețe mari de pajiști degradate. Printre cele mai degradate sunt izlazurile comunale, care ar trebui să joace un rol esențial în furajarea întregului șeptel al localității, în perioada mai-octombrie a fiecărui an. Degradarea acestor pajiști a făcut ca și încărcătura de animale să scadă. Astfel SAMOILĂ (1979) consideră că în județul Timiș încărcătura de animale era de 2,2, UVM/ha. După datele lui MOISUC și colab. (2001) încărcătura s-a diminuat fiind situată între 1,29 și 1,91 UVM, funcție de zonă. Această diminuare este evidentă în corelație cu scăderea accentuată a producției izlazurilor comunale, situată în marea majoritate a cazurilor sub 10 t/ha, din care peste 80 % se obține în mai-iunie.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Decizia privind terenul ce urmează a fi desțelenit este o acțiune de mare răspundere, înființarea pajiștii temporare neavând voie să aibă nici un efect negativ. Pajiștile ce se recomandă a fi desțelenite trebuie să fie slab productive și inferioare din punct de vedere calitativ, adică ponderea plantelor fără valoare furajeră sau cu valoare furajeră redusă să fie de peste 70 %.

Aceasta înseamnă că producția utilă (reală) să fie doar de câteva tone la hectar, respectiv capacitatea de pășunat să fie sub 0,5 UVM/ha. Se desțelenesc terenurile care au un strat gros de țelină care să împiedice descompunerea aerobă a materiei organice, și ca atare improprie pentru creșterea plantelor eutrofe valoroase, sau dimpotrivă, să fie lipsite de vegetație pe mari suprafețe, adică să prezinte goluri pe peste 40 % din suprafață și care, în zonele de deal, pot declanșa fenomene de eroziune, sau să fie acoperite cu mușuroaie pe mai mult de 30 % din suprafață.

Solul unei pajiști ce va fi desțelenită trebuie să fie suficient de profund, panta să nu depășească 15o, pânza de apă freatică să fie sub 0,5 m. Pe pajiștile umede (cunoscute ușor după vegetația caracteristică), înainte de desțelenire trebuiesc făcute lucrări de desecare.

În zonele de șes se poate mări mult eficiența pajiștilor semănate dacă se desțelenesc pajiștile permanente pe terenurile pe care se poate realiza irigarea.

Nu se fac desțeleniri de pajiști permanente unde sunt ogașe sau ravene până nu s-au făcut lucrări de îmbunătățiri funciare corespunzătoare, care să oprească procesul erozional.

Pregătirea terenului. Cuprinde două categorii de lucrări: de bază și o serie de lucrări complementare. Lucrările de bază se referă la: distrugerea vechiului covor vegetal, pregătirea patului germinativ în vederea semănatului. Lucrările complementare se fac în funcție de caracteristicile pajiștilor respective și se referă la desecări, îndepărtarea vegetației lemnoase, îndepărtarea cioatelor și pietrelor, distrugerea mușuroaielor și nivelarea terenului, lucrări ce trebuiesc executate înaintea lucrărilor de bază.

Pregătirea terenului comportă o serie de lucrări diferențiate în funcție de condițiile concrete din zona respectivă, de pantă, de stratul de țelină, de vegetația existentă. În acest sens se disting mai multe tehnologii legate de modul de pregătire a terenului, existând trei sisteme și anume: cu mobilizarea totală, cu mobilizare parțială și fără mobilizarea solului.

Pentru primul procedeu, respectiv cu mobilizarea totală a solului, vara după al doilea ciclu de pășunat se fac două discuiri perpendiculare (dacă stratul de țelină este gros, chiar mai multe discuiri), cu grapa cu discuri, care se balastează. În zonele de șes pe izlazurile comunale, care au suprafețe mai mari, e bine ca această lucrare să se execute cu un tractor de mare capacitate (peste 180 CP) prevăzut cu discurile corespunzătoare. După discuire se efectuează o arătură de 20-25 cm cu întoarcerea completă a brazdei. Dacă se aplică îngrășăminte organice, sau îngrășăminte minerale greu solubile sau amendamente, împrăștierea lor precede aceste lucrări.

Arătura nu se recomandă pe terenurile inundabile, pe terenuri excesiv de umede sau uscate, pe terenurile periclitate de eroziune, pe solurile scheletice.

După arătură se recomandă executarea a încă 2-3 discuiri pentru mărunțirea pământului și favorizării uscării și descompunerii plantelor din fosta țelină.

În cazuri speciale se poate pregăti terenul și în sistemul de prelucrare minimală a solului, dacă se dispune de un tractor de mare putere (180 CP) și utilajele corespunzătoare.

Tot o mobilizare totală a solului este și lucrarea cu freza, care se recomandă acolo unde solul este superficial, fără ca roca mamă să fie la suprafață. Adâncimea de lucru este de 10-12 cm. Prin lucrarea cu freza se asigură o foarte buna fărâmițare a solului.

Dacă stratul de țelină este gros (cum este cazul pajiștilor de Nardus stricta), este bine ca mobilizarea solului să fie precedată de o erbicidare totală cu Gramoxone 5-7 l/ha. Tratamentul se face primăvara, după prima recoltă, sau vara. Erbicidarea este urmată, la 14 zile, de prelucrarea țelinei (discuit, freza, plug) și pregătirea terenului pentru semănat. În primul caz semănatul se face în aceiași primăvară iar în al doilea caz în primăvara următoare.

După desțelenire trebuie făcută nivelarea. Aceasta este necesară întrucât denivelările terenului (mai mari sau mai mici), nu permit pe o parte semănatul în bune condiții, iar pe de altă parte îngrădește posibilitatea folosirii eficiente a pajiștilor prin cosit. După nivelare se execută o lucrare superficială care să uniformizeze terenul. Când panta depășește 15° nu se admite desțelenirea întregii suprafețe ci alternativ, în sensul că se desțelenesc fâșii de 7-30 m (funcție de pantă), lăsându-se nedesțelenite fâșii de aceiași lățime care urmează a fi desțelenite în anul următor, după ce amestecul semănat a creat un covor închegat, capabil de a opri declanșarea eroziunii. Și în acest caz terenul se poate prelucra cu freza sau în sistemul de prelucrare minimală a solului. Acesta este sistemul de prelucrare parțială a solului. Având în vedere faptul că urmează a fi semănate semințe mici, terenul trebuie să fie bine mărunțit, așezat și nivelat. Dacă se impune (afânarea prea mare a solului înainte de semănat), se lucrează și cu tăvălugul. În timpul acestor lucrări trebuie să se aibă mare grijă de a nu se scoate pietre la suprafață și nici ca la suprafața solului să fie bucăți de țelină sau bulbi de Colchicum autumnale, rizomi de Veratrum album sau Pteridium aquilinum. Dacă panta depășește 17° și ca atare există pericolul declanșării eroziunii, atunci se execută o mobilizare parțială a solului primăvara devreme, cu ajutorul grapei cu colți reglabili, precedată de o erbicidare. Când orografia terenului nu permite mobilizarea solului dar vegetația este săracă și necorespuzătoare ca și compoziție floristică, înființarea de pajiști temporare se face prin supraînsămânțare. Pentru ca sămânța să fie cât de cât încorporată în sol se face o trecere cu oile. Rezultatele metodei sunt influențate, în măsură hotărâtoare, de condițiile concrete pedoclimatice.

Particularități în pregătirea terenului. Majoritatea pajiștilor care comportă lucrări de îmbunătățire sunt situate pe terenuri degradate pe care nu au fost executate lucrări de îmbunătățiri funciare. De aceea prelucrarea ternului comportă câteva particularități legate de condițiile concrete.

Astfel pe terenuri în pantă, parte inferioară a versantului se lucrează prin arături paralele cu curba de nivel, iar parte mijlocie a versantului se lucrează primăvara cu freza. Versanții lungi se lucrează pe sistemul benzilor alternative, iar parte superioară, de asemenea, se lucrează primăvara timpuriu cu freza. Pe pajiștile unde domină Cyperaceae-le și Juncaceae-le în primul rând trebuie evacuat excesul de umiditate prin unul din sistemele amintite. După ce s-au executat aceste lucrări, vara se erbicidează cu Gramoxone (5-7 l/ha), iar după câteva zile, când erbicidul și-a făcut efectul, se trece la pregătirea terenului care constă din discuit, arat, nivelat.

Desțelenirea trebuie să se facă în funcție de condițiile concrete din pajiștea respectivă. Din punct de vedere biologic epoca optimă de desțelenire este în lunile iunie-iulie, aceasta pe de o parte întrucât se asigură o descompunere corespunzătoare a materiei organice, iar pe de altă parte, întrucât buruienile și-au consumat rezervele. Această epocă are și avantajul economic că se poate folosi iarba primelor două recolte atunci când există cât de cât producții. Pe terenurile expuse eroziunii desțelenirea se face primăvara, fiind urmată în cel mai scurt timp de semănat. Dacă desțelenirea s-a făcut vara și semănatul se execută primăvara următoare, atunci înainte de semănat terenul trebuie mobilizat (întrucât s-a așezat în cursul iernii). Această mobilizare este bine să se facă cu combinatorul.

Cultura premergătoare. O pajiște semănată poate fi înființată imediat după desțelenire și atunci poartă denumirea de regenerare rapidă a pajiștii sau poate fi înființată după un număr de 2-3 ani, timp în care sunt semănate o serie de culturi agricole (de obicei furajere).

Prima variantă, deci de regenerare rapidă, se poate aplica cu succes doar în cazul când terenul poate fi pregătit corespunzător.

Recomandat este ca aceste terenuri, care sunt în marea lor majoritate infestate cu buruieni să fie luate în cultură.

Cele mai indicate culturi sunt prășitoarele ca porumbul furajer, sfecla furajeră, bostănoase furajere, cartofi, varza furajeră sau chiar plante semănate des ca borceagul sau raigrasul aristat.

Aplicarea îngrășămintelor și amendamentelor. În cazul înființării unei pajiști semănate folosirea îngrășămintelor este obligatorie. Aceste îngrășăminte se încorporează în sol, ceea ce face ca sistemul lor de aplicare să fie identic cu a unei culturi agricole.

Cum pajiștea semănată este o cultură perenă aplicarea îngrășămintelor comportă două probleme și anume fertilizarea de bază și fertilizarea anuală și fazială.

În privința fertilizării de bază îngrășămintele organice sunt excelente. Se pot aplica mai ales pe terenuri sărace în doze de 60-80 t/ha. Aplicarea a minim20 t/ha este practic o obligativitate.

La aceste îngrășăminte trebuie aplicate de asemenea și 60-100 kg P2O5 și 60-80 kg K2O.

Fiind plante la care se folosește masa vegetativă cele mai importante îngrășăminte minerale sunt cele cu azot.

Cantitatea de azot depinde de compoziția floristică. În principiu se poate conchide că pe pajiștile semănate numai cu graminee, trebuie administrat anual o cantitate de 250-300 kg azot la hectar în doze de 60 kg înainte de semănat, iar restul fracționat după fiecare recoltă. În anii următori se aplică primăvara 100 kg azot iar restul după fiecare ciclu de folosire. Dacă pajiștea se seamănă cu un amestec de graminee și leguminoase doza de azot nu trebuie să depășească 150 kg anual și de asemenea aplicată fracționat.

Pe aceste pajiști aplicarea singură a azotului nu este indicată. Lipsa fosforului și potasiului fac ca azotul să nu poată fi integral valorificat de plantele furajere, pe de o parte, iar pe de altă parte favorizează instalarea speciilor nitrofile fără valoare furajeră. De aceea azotul trebuie aplicat împreună cu fosforul și potasiul, sporurile de producție fiind foarte mari.

Fosforul și potasiul se aplică la 2-3 ani odată, pe cuvertură, cum se aplică și toate fertilizările anuale.

Afară de faptul că dozele sunt diferite în funcție de amestecul folosit ele se diferențiază în funcție de anul de exploatare și, de asemenea, în decursul anului după cum s-a mai subliniat azotul se dă fracționat. Numărul de recolte pe astfel de pajiști este superior celui de pe pajiștile permanente.

Fertilizarea complexă, pe lângă sporurile mari de producție, face ca să sporească perenitatea plantelor și menținerea pe întreaga durată de exploatare a unui raport favorabil între graminee și leguminoase.

O problemă destul de importantă este cea a amendării, deși foarte multe din speciile folosite pentru obținerea de pajiști semănate, suportă un anumit grad de aciditate. Se consideră că trebuie aplicate obligatoriu amendamente pe pajiștile unde pH-ul este sub 5.2 (LĂPUȘAN, 1980). Aceasta deoarece amendamentele reduc aciditatea solului și astfel se realizează condiții mai bune pentru plante, se amplifică acțiunea îngrășămintelor minerale și organice, se înlătură posibilitatea proliferării plantelor nitrofile cu valoare furajeră scăzută, se mărește conținutul de calciu din plante, ceea ce contribuie la îmbunătățirea valorii furajere a acestora și implicit au influență pozitivă asupra animalelor.

Cantitatea de amendamente ce se aplică este de 6-8 t/ha CaCO3, respectiv 4-6 t/ha CaO. Efectul acestora se resimte 8-12 ani. Pentru ca rezultatele să fie cât mai bune, amendamentele trebuiesc foarte bine mărunțite și aplicate uniform sub arătura de bază.

În cazul în care se înființează pajiști temporare pe soluri sărăturate este obligatorie încorporarea în sol a fosfogipsului. Cantitatea de fosfogips ce se dă la hectar este de 10-12 t, din care jumătate se dă sub arătura de bază și jumătate se încorporează cu discul la pregătirea patului germinativ.

Materialul de semănat. Alegerea materialului de semănat este una din cele mai importante acțiuni în reușita pajiștilor temporare.

În alegerea materialului de semănat trebuie să se țină seama de foarte mulți factori. Un prim factor este în funcție de intensitatea de cultură. În acest sens pentru exploatări intensive se recomandă amestecuri complexe (8-10 specii), pentru exploatări semiintensive amestecuri simple (3-4 specii), iar pentru o exploatare foarte intensivă se recomandă culturi pure sau un amestec dintr-o graminee și o leguminoasă.

Producțiile acestor amestecuri sunt diferite. După cum arată KLAPS (1963) dacă sunt 8-9 specii în amestec producția este de 100 %, pentru 6-7 specii este de 110 %, pentru 4 specii de 85 ,5 % iar pentru două specii de 77 %.

Alți factori de care trebuie să se țină seama sunt legați de capacitatea de adaptare, capacitatea de concurență, potențialul productiv, valoarea furajeră, reacția la îngrășăminte, la modul de folosință.

În principiu, oricât de complexe ar fi amestecurile, dacă omul nu le ține sub control, după un timp, 1-2 ani, unele specii ajung să devină dominante, celelalte având un rol secundar.

Din numărul foarte mare de graminee și leguminoase aflate în flora spontană, un număr mic de specii sunt recomandate pentru pajiști temporare. În general gramineele au un spectru mai larg de adaptare pe când leguminoasele un spectru mai redus. Dar factorul esențial în menținerea unei specii în amestecuri este capacitatea de concurență. În acest sens s-a renunțat la specii foarte bine adaptate dar cu o foarte slabă capacitate de concurență (Agrostis tenuis, Agrostis stolonifera, Cynosurus cristatus), iar altele ca Lotus corniculatus, Festuca rubra se folosesc limitat.

Principalele specii de graminee perene folosite sunt: golomățul, firuța, obsiga aristată, păiușul înalt, păiușul de livezi, păiușul roșu, raigrasul peren, raigrasul hibrid, raigrasul aristat, Festulolium, timoftica, iar dintre leguminoase sparceta, lucerna, trifoiul roșu, trifoiul alb, ghizdeiul. Asupra acestor specii și soiuri s-au făcut referiri amănunțite în capitolele privind leguminoasele și gramineele.

În funcție de speciile care intră în amestec există două categorii principale de pajiști și anume pajiști pe bază de graminee și pajiști alcătuite din amestecuri de graminee cu leguminoase.

Pajiștile temporare pe bază de graminee. Existența unui variat sortiment de soiuri, a posibilității de a folosi cantități mari de îngrășăminte, a stat la baza alcătuirii de pajiști numai din graminee. Prin cultură pură, în condițiile folosirii de cantități masive de îngrășăminte (peste 300 kg/ha N), se pot obține producții foarte mari.

În unele țări din Europa (Franța, Anglia) sunt suprafețe mari cu astfel de pajiști.

În condițiile actuale din România, astfel de pajiști se pot justifica doar acolo unde există cantitățile cerute de îngrășăminte, unde este nevoie de o țelină elastică datorită încărcăturii mari de animale, unde trebuie să existe o bună eșalonare a producției în tot decursul perioadei de vegetație. Astfel de pajiști reclamă existența posibilităților de irigare.

Pe baza speciilor și soiurilor de graminee existente se întocmește „conveierul de pășunat” bazat ori pe mai multe specii, ori pe mai multe soiuri ale unei specii, cu diferite grade de precocitate, care să asigure eșalonarea producției și posibilitatea folosirii ierbii în momentul optim.

În condițiile țării noastre se recomandă pentru sudul țării golomățul, păiușul de livezi, păiușul înalt, obsiga nearistată și zâzania, iar pentru zona de nord golomățul, păiușul de livezi, timoftica și zâzania. Este mai bine ca acest conveier să conțină un amestec din cel puțin două specii.

Pajiștile temporare alcătuite din amestecuri graminee și leguminoase sunt cele mai recomandate. Acestea prezintă câteva avantaje certe și anume: productivitate ridicată, conținut sporit de proteină, nu necesită o cantitate atât de mare de îngrășăminte, dau un furaj echilibrat ca și conținut (glucide-proteine) cu o mare palatabilitate și care nu produce meteorizații. Furajul se poate însiloza. Plantele din amestec cresc mai bine datorită protocooperării ce se stabilește între graminee și leguminoase și de asemenea reface mai bine decât cultura pură structura solului. Aceste pajiști, față de cele numai din graminee, prezintă și o eficiență economică sporită în primul rând determinată de faptul că nu se folosește o cantitate așa de mare de îngrășăminte.

De asemenea prezența leguminoaselor permite o mai mare suplețe în exploatare, ele nedegradându-se atât de repede ca și gramineele. Un lucru foarte important este și faptul că speciile cultivate în amestec sunt mult mai puțin atacate de boli și dăunători decât speciile în cultură pură.

O problemă de discutat este și aceea a numărului de specii și soiuri din amestec. Cum compoziția floristică a pajiștilor este foarte variată primele lucrări recomandau un amestec din 15-20 specii. În ultimul timp se recomandă pentru pajiștile intensive 1-2 specii de graminee și o leguminoasă iar pentru cele extensive 3-5 specii graminee și 2-3 specii de leguminoase.

Există lucrări care recomandă introducerea în amestecuri și a unor specii aromate. Astfel TIMIRGAZIN (1985) recomandă amestecuri de trifoi alb, golomăț și chimion. Se obține astfel o creștere a palatabilității cu 20 %, covorul ierbos devine mai rezistent la călcat, regenerarea este cu 7-9 zile mai rapidă , producția de lapte a crescut cu 1,7-2,2 l/cap, iar conținutul de grăsime cu 0,2-0,3 %.

În alegerea speciilor și soiurilor trebuie să se țină cont de o serie de elemente și anume: particularități ecologice, capacitatea de concurență, talia, ritmul de dezvoltare, vivacitatea, capacitatea de otăvire, modul și durata de folosință. Toate acestea sunt elemente determinante și a proporției în amestec a speciilor.

Astfel de exemplu, ritmul de creștere și vivacitatea favorizează anumite specii în anumite perioade. Într-un amestec Trifolium repens (40 %), Lolium perenne (25 %), Poa pratensis (17 %) și Festuca rubra (18 %) după 3 ani proporția a fost de 57 % Lolium perenne, 2-3 % Poa pratensis și Festuca rubra, 30-35 % Trifolium repens și de asemenea a apărut în pajiști și Agrostis tenuis care nu a fost semănat. După 8-9 ani Lolium perenne era în proporție de 5-10 %, dominante devenind Poa pratensis și Festuca rubra fiecare cu o participare de 30-35 %.

Un alt criteriu de stabilire a numărului de specii și a proporției dintre ele este și durata de folosire. În general amestecurile simple au o durată mai scurtă de folosire și anume 2-3 ani, pe când cele complexe de 4-7 ani.

Modul de folosire are de asemenea o importanță deosebită, având două aspecte, pe de o parte modul de folosire prin pășunat sau cosit, iar pe de altă parte intensitatea folosirii pajiștii (adică numărul de recolte pe an).

Pajiștile folosite prin cosit sunt alcătuite din specii puține cu talie mare și frunze tulpinale. Pentru obținerea unui fân de calitate superioară proporția de leguminoase în aceste pajiști ajunge până la 70 %. Dacă pe aceste pajiști se folosesc doze mari de îngrășăminte proporția de leguminoase trebuie să fie mai mică.

Pajiștile folosite prin pășunat sunt alcătuite din amestecuri complexe și au o durată mai mare de folosire. Ele cuprind plante cu talie joasă, cu frunze bazale, rezistente la călcat, care au o bună capacitate de regenerare și sunt capabile să formeze o țelină elastică.

Există și unele cazuri speciale în care proporția de leguminoase este mult mai mare. Astfel, de exemplu, pe pajiștile înființate pentru vaci de mare producție care necesită un furaj de înalt nivel calitativ se seamănă 60 % trifoi alb (două soiuri) și 40 % raigras.

Pajiștile cu folosire mixtă sunt de asemenea alcătuite din amestecuri complexe fiind de fapt cele mai recomandate, întrucât o agricultură modernă presupune folosirea alternativă a pajiștii prin pășunat și cosit. În alcătuirea lor intră atât plante cu talie mare cât și cu talie mijlocie și mică.

Importantă este si intensitatea folosirii. Astfel pe o pajiște alcătuită dintr-un amestec simplu de Lolium perenne (66 %) și Trifolium repens (33 %) dacă se pășunează intensiv primăvara trifoiul ajunge la o participare de 66 %, iar dacă se pășunează extensiv la 13 %.

Într-un amestec complex din 10 specii în proporție egală după doi ani dacă se fac cosiri puține (3) domină Dactylis glomerata și Arrhenatherum elatius, iar dacă se fac cosiri dese dispare Arrhenatherum elatius și domină Trifolium repens. Dacă se practică un pășunat des domină Lolium perenne, Dactylis glomerata, Festuca pratensis și Trifolium repens. La un pășunat moderat domină Dactylis glomerata.

Cea mai apropiată compoziție față de cea inițială se menține în cazul folosirii mixte a pajiștii.

O problemă importantă este și capacitatea de concurență. Este deja clasic exemplul amestecului simplu lucernă-golomăț. Dacă acestea se pun în proporție egală, în primii doi ani va domina lucerna, iar din anul 4-5 golomățul va ajunge să domine în proporție de 70-80 %.

Raportul dintre specii trebuie de așa manieră stabilit încât după răsărire să se realizeze o pajiște bine închegată, care să acopere bine terenul și care să realizeze un raport favorabil graminee-leguminoase. Acest lucru se poate realiza, după cum arată KNAPP (1971), prin micșorarea cantității de sămânță la speciile puternic concurente și nu prin mărirea cantității de sămânță la speciile cu o mică capacitate de concurență.

CULICA (1985) ajunge la concluzia că din punct de vedere al relației competiție-desime, intervin trei situații:

cultură rară când competiția este slabă și în consecință și randamentul este slab;

desime corespunzătoare normei de semănat în cultură pură care duce la un randament maxim;

depășirea normei determină o competiție severă, deci o scădere de randament.

Acestea îl duc pe autor la concluzia că în privința normei de semănat, gramineele trebuie să participe cu norma din cultura pură, iar leguminoasele în proporție mai mică (Trifolium repens 1 kg/ha; Medicago sativa 6 kg/ha; Trifolium pratense 10 kg/ha).

La unele specii (Lolium perenne, Festuca pratensis, Dactylis glomerata, Phleum pratense, Trifolium repens) a fost stabilită „cantitatea de sămânță critică” ce permite obținerea unei densități maxime, care în cazul speciilor cu mare capacitate de concurență nu corespunde cu densitatea optimă.

Există și cazuri, în special când se practică regenerarea rapidă a pajiștilor, când compoziția floristică a unei pajiști semănate este influențată și de rezerva de sămânță din sol. De asemenea structura inițială poate fi modificată și de om, prin aplicarea îngrășămintelor, prin sistemul de folosire.

În concluzie se constată că problema stabilirii compoziției floristice optime este deosebit de importantă și intens cercetată. Atât în țară cât și în străinătate sunt o serie de cercetări care se referă atât la structura speciilor, cât și la modul optim de folosire, pentru ca structura speciilor să rămână cea dorită.

Existența unor astfel de cercetări a pus problema standardizării amestecurilor. În tabelul 11.1 se dau principalele amestecuri recomandate în diferite zone în funcție de sistemul de folosire (pășunat, mixt, cosit).

Sămânța și norma de semănat. Pentru un semănat corespunzător trebuie folosite semințe de calitate. Un accent deosebit trebuie pus pe paritate, pentru a semăna ceea ce se dorește.

Calcularea cantității de semințe se face în două etape. În prima se calculează cantitatea la hectar conform formulei:

Q =

unde: Q = cantitatea de sămânță;

D = densitatea (număr semințe germinabile pe m2);

P = puritatea;

G = germinația.

Tabelul 11.1.

Amestecuri de graminee și leguminoase perene pentru pajiști temporare

– Norma este dată în kg/ha Semințe cu valoare culturală 100 %

– Modul de exploatare P = pășunat F = cosit M = mixt

În a doua etapă se calculează norma de sămânță în amestec, în funcție de participarea speciei sau soiului, conform formulei:

C =

unde: C = cantitatea de sămânță la hectar;

K = coeficientul de participare.

Cantitatea de sămânță se mărește în cazul în care terenul nu este suficient de bine prelucrat sau pe terenurile erodate.

Tabelul 11.2.

Capacitatea de concurență a câtorva specii de graminee și leguminoase perene

1 = capacitate mare de concurență, 2 = capacitate mijlocie de concurență

3 = slabă capacitate de concurență

Din datele cuprinse în tabelul 11.2 se constată că speciile sunt împărțite în grupe în funcție de capacitatea de concurență. Dacă se seamănă specii din grupa a doua împreună cu specii din grupa întâia, la primele li se mărește cantitatea de sămânță cu 30 %, iar dacă se seamănă specii din grupa a treia cu specii din grupa a doua primelor li se mărește cantitatea cu 15 % și în fine, dacă se seamănă specii din grupa a treia cu specii din grupa întâia, la primele cantitatea de sămânță se mărește cu 60 %.

Semănatul. Reprezintă una din cele mai importante lucrări în înființarea unei pajiști. Dacă se efectuează în bune condiții, răsărirea este rapidă și se obține o pajiște închegată și de bună calitate. Există două sisteme de semănat: în ogor propriu și în cultură ascunsă. Toate experiențele demonstrează că în ogor propriu producțiile sunt mai mari. De aceea nu se justifică semănatul în cultură ascunsă decât în cazuri cu totul speciale, în zonele foarte bogate în precipitații, când norma de semănat a plantei protectoare se reduce cu 50 %. Epoca optimă de semănat este primăvara, cât mai devreme, imediat ce se poate ieși în câmp. Întârzierea semănatului are efecte negative asupra creșterii plantelor și implicit asupra producției, aceasta, după cum arată MOGA și colab. (1983), reducându-se și cu 2 t/ha SU. În zonele irigate și acolo unde precipitațiile sunt abundente și bine repartizate, este indicată semănarea la sfârșitul verii (până în septembrie), astfel ca plantele să acumuleze 800 oC până la venirea înghețurilor. Acest semănat are avantajul că se obțin producții mari încă din primul an și că îmburuienarea este mai redusă. Distanța de semănat este de 12,5 cm (în rânduri dese), iar adâncimea de semănat 1-3 cm, întrucât se semănă semințe mici cu slabă putere de străbatere. În mod normal adâncimea nu trebuie să depășească 2 cm. Până la 3 cm se poate semăna doar pe terenurile foarte ușoare. Dacă terenul este afânat, pentru realizarea unei adâncimi uniforme se recomandă ca înainte de semănat să se tăvălugească.

Lucrările de îngrijire. Pajiștile temporare necesită obligatoriu o serie de lucrări de întreținere. Dacă acestea nu se fac, producția este mică și de asemenea și durata de folosire.

În primul an, o primă lucrare, de care s-a mai discutat, este tăvălugitul. Această operație se execută imediat după semănat și asigură o răsărire uniformă și rapidă. Nu se execută tăvălugirea dacă după semănat survin ploi. În cazul semănatului de vară este obligatorie irigarea de răsărire cu o normă redusă (150-200 m3/ha) și care se repetă la 10-15 zile în cazul în care lipsa precipitațiilor o impune.

O altă lucrare este distrugerea crustei, care trebuie făcută datorită puterii mici de străbatere a plantelor. Lucrarea se execută la câteva zile de la semănat , cu grapa cu mărăcini, cu grapa cu colții îndreptați în sus, sau cu un tăvălug de lemn pe care s-a înfășurat sârmă ghimpată.

După răsărire trebuiesc completate golurile. Aceasta se face manual, sămânța acoperindu-se cu grebla. În cazul în care golurile apar la sfârșitul primului an de vegetație, atunci această lucrare se execută în primăvara următoare, cât mai devreme.

O altă lucrare de importanță majoră în anul I este combaterea buruienilor. Lucrarea este absolut obligatorie, ținând cont de dezvoltarea înceată a plantelor în primele faze de vegetație, când ele pot fi ușor înăbușite de buruieni.

Combaterea se face prin două metode: mecanică și chimică.

Combaterea mecanică constă în cosiri repetate (cosiri de curățire) manual dacă sunt vetre mici de buruieni și pe suprafețe mai mari, mecanic cu cositori ușoare și cu elemente active foarte ascuțite și se execută înainte de înfloritul buruienilor. Cositul se face la 8-10 cm înălțime pentru a nu afecta, sau a afecta cât mai puțin, speciile semănate. Materialul rezultat este imediat îndepărtat.

Combaterea chimică în cazul pajiștilor formate numai din graminee se face cu unul din erbicidele folosite la cereale, respectiv Icedin 3 1 l/ha, Icedin forte 2 l/ha când temperatura depășește 10 oC, SDMA când temperatura este peste 15 oC ș.a.m.d. Aceste tratamente se fac când buruienile dicotiledonate sunt în faza de rozetă.

Pe pajiștile formate din amestec leguminoase și graminee combaterea chimică a buruienilor se face cu Basagran în doză de 5-6 l/ha. Tratamentul se execută când leguminoasele au 3-5 frunze trifoliate iar buruienile sunt în formă de rozetă. Grăbirea tratamentului nu este indicată deoarece buruienile anuale având frunze mici erbicidul are efect redus, buruienile devenind rezistente. Tratamentele se execută pe timp frumos, calm, cu temperaturi de peste 18 oC.

Dacă apar vetre de cuscută acestea se distrug fie mecanic prin răzuire și îndepărtarea materialului, fie chimic cu Aretit 2-4 % și Reglone 1 % la 1 litru soluție/m2. Tratamentul se repetă după 8-10 zile folosindu-se 0,7 l/m3. În cazul în care pajiștea s-a semănat în cultură ascunsă, o lucrare deosebit de importantă este recoltare plantei protectoare. Aceasta trebuie făcută cât mai repede și cu îndepărtarea imediată a resturilor vegetale. În anul al doilea, primăvara, trebuie completate golurile și de asemenea executate o serie de lucrări cum ar fi cosirea resturilor de buruieni după fiecare ciclu de pășunat, împrăștierea dejecțiilor , distrugerea mușuroaielor și nivelarea terenului cu supraînsămânțarea acestor locuri. O lucrare de mare importanță este și fertilizarea. În afară de fertilizarea de bază (de la înființarea pajiștilor), pentru ca producțiile să se mențină la nivelul dorit anual, pajiștea temporară trebuie fertilizată. Fertilizarea cu azot este diferențiată în funcție de compoziția floristică a pajiștilor și modul de folosire. Pe pajiștile formate numai din graminee și care se pășunează, se aplică anual 300 kg/ha N din care 75-150 kg primăvara și 50-75 kg la ciclurile următoare. Dacă pajiștea se exploatează prim cosit se aplică până la 150 kg/ha N primăvara devreme și 75-125 kg după prima coasă. Pe pajiștile formate din amestecuri de graminee și leguminoase, dacă proporția de leguminoase depășește 40 % se aplică anual primăvara 60 kg N și câte 50 kg după fiecare ciclu de folosință. Fosforul și potasiul trebuie administrate începând cu anul al treilea câte 50-60 kg/ha. Pe pajiștile irigate această aplicare se face anual. Pajiștile semănate dau rezultate foarte bune în condiții de irigare. Când există posibilități de irigare producția pajiștilor sporește considerabil. În cazul pajiștilor irigate, îngrășămintele se aplică în doze mai mari, până la a fi dublate.

Folosirea pajiștilor semănate. Pentru obținerea unor producții corespunzătoare și menținerea acestora la nivelul dorit, aceste pajiști trebuie folosite conform principiilor folosirii raționale, care va face obiectul unui capitol următor. Toate lucrările de pe pajiști se dovedesc inutile dacă acestea se folosesc abuziv sau nerațional.

În primul an (anul însămânțării) este bine ca aceste pajiști să fie folosite prin cosit. După două cosiri se admite pășunatul, care ar putea avea un efect favorabil asupra înrădăcinării plantelor. În anii următori se poate folosi prin cosit pentru a se obține fân sau pentru a fi administrat la iesle ori prin pășunat. Cel mai bun sistem de folosire este cel mixt.

Dacă se transformă în fân cosirile sunt rare și anume când înspică gramineele, dacă se administrează la iesle cosirile sunt mai dese, adică la intervalul de 30 zile, iar prin pășunat în funcție de durata de refacere a vegetației, durată dependentă de condițiile pedoclimatice.

Pe terenurile pe care prezența animalelor ar putea declanșa eroziunea, se recomandă folosirea acestora numai prin cosit.

Rezumatul subiectului

Înființarea de pajiști semănate reprezintă una din cele mai eficace metode de îmbunătățire a pajiștilor. Această măsură nu exclude celelalte măsuri, ci dimpotrivă, se completează reciproc, în sensul că pe o pajiște semănată se aplică o serie de măsuri de îmbunătățire și întreținere discutate anterior. Decizia privind terenul ce urmează a fi desțelenit este o acțiune de mare răspundere, înființarea pajiștii temporare neavând voie să aibă nici un efect negativ. Pajiștile ce se recomandă a fi desțelenite trebuie să fie slab productive și inferioare din punct de vedere calitativ, adică ponderea plantelor fără valoare furajeră sau cu valoare furajeră redusă să fie de peste 70 %.

Sarcini de învățat Studentul învață tehnologia de cultură a înființării și întreținerii unei astfel de pajiști.

4.11.5. Subiect nr. 2 Pajiști semănate în teren arabil

Aspecte teoretice

Pe terenurile din jurul fermelor zootehnice destinate producerii de furaje, trebuie înființate pajiști temporare. Fiind în imediata vecinătate a adăposturilor acestea pot fi pășunate, pot fi cosite și administrate la iesle, pot fi transformate în fân, siloz, semisiloz și semifân cu un consum redus de energie. În sistem irigat producția acestor pajiști trebuie să fie de 100 t/ha masă verde, bine eșalonate pe întreaga perioadă de vegetație și cu o calitate corespunzătoare, fapt ce le face de neînlocuit.

Aceste pajiști au o folosire mai scurtă, cel mult 4 ani, ceea ce le face să poată intra în asolament cu alte plante, cum ar fi sfecla furajeră și porumbul pentru siloz, într-un sistem în care terenul se împarte în 6 tarlale. Pe patru sunt pajiști temporare iar pe câte una sfeclă furajeră și porumb siloz ceea ce face ca acestea să revină pe același teren după 6 ani.

Dar există foarte multe astfel de pajiști cu o durată mai redusă de la unu la trei ani, încadrându-se într-un sistem de culturi (asolament) dorit de producător.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Având în vedere că aceste pajiști sunt folosite 1-4 ani, ca material de semănat se folosesc specii cu ritm rapid de dezvoltare, forme cu o capacitate mare de concurență. Astfel de pajiști sunt alcătuite din amestecuri simple de graminee și leguminoase sau numai din graminee.

În cazul unor pajiști exploatate intensiv de animale de mare producție (vaci cu peste 10.000 litri lapte/an) compoziția floristică a acestor pajiști este de 40 % graminee și 60 % leguminoase respectiv Lolium perenne ( un soi) și Trifolium repens (2 soiuri).

Speciile care pot fi folosite în astfel de pajiști sunt: Lolium multiflorum, Lolium perenne, Dactylis glomerata, Phleum pratense, Festuca pratensis, Festuca arundinacea, Trifolium pratense, Trifolium repens, Medicago sativa dar și Trifolium incarnatum, Trifolium resupinatum, Trifolium alexandrinum în funcție de durata de folosire a acestora.

O atenție deosebită trebuie acordată alegerii soiurilor care trebuie făcută de așa manieră încât epoca optimă de folosire a gramineelor și leguminoaselor să coincidă. Sunt indicate numai soiurile cu mare capacitate de regenerare având în vedere folosirea intensivă a acestor pajiști.

Planta premergătoare. Cum astfel de pajiști intră în sistemul de rotație a culturilor dintr-o fermă, planta premergătoare are o deosebită importanță.

Pentru ca pajiștea semănată să fie o cultură reușită este nevoie ca terenul să fie curat și planta premergătoare să prăsească terenul astfel încât acesta să poată fi bine prelucrat. Pentru pajiștile care se seamănă la sfârșitul verii-începutul toamnei, plantele premergătoare trebuie să elibereze terenul până la mijlocul lunii august – începutul lui septembrie.

Pentru cazul în care semănatul se face primăvara, premergătoarele trebuie să părăsească terenul de așa manieră încât să se poată face arătura până la mijlocul toamnei. În aceste condiții foarte bune premergătoare sunt și sfecla furajeră sau porumbul siloz.

Fertilizarea și amendarea. În cazul pajiștilor semănate în teren arabil este indicată aplicare gunoiului de grajd, dacă nu direct, cel puțin culturii premergătoare. Dozele aplicate pot fi de 20-30 t/ha iar sau 40-50 t/ha în cazul în care se irigă se poate merge până la 80 t/ha.

Ca îngrășăminte minerale se recomandă 100-120 kg P2O5 și 50-100 kg K2O. Azotul se dă în doze de 60-300 kg, în funcție de aplicare sau nu a gunoiului de grajd, compoziție floristică, intensitatea folosirii, irigare. Aceste pajiști trebuiesc de asemenea fertilizate anual. Când compoziția floristică este alcătuită din graminee și leguminoase, primăvara se aplică 100 kg N și de asemenea după fiecare ciclu de folosire câte 60 kg N. În cazul irigării doza de azot este mai mare. Dacă pajiștea este alcătuită numai din graminee, atunci se aplică anual 300 kg N în 3-4 reprize (primăvara și după ciclurile de folosire), iar în condiții de irigare 400-600 kg N din care 150 primăvara pe terenul înghețat și restul în 3-4 reprize după ciclurile de folosire.

Nu se admite administrarea unor doze care să depășească 150 kg N la o singură aplicare întrucât există riscul de a se acumula nitrați în plante care pot duce la intoxicații la animale.

Dacă astfel de pajiști se înființează pe solurile acide trebuie aplicate amendamente calcaroase, iar pe solurile sărăturate fosfogips, în aceleași condiții ca și în cazul pajiștilor permanente degradate.

Pregătirea terenului este diferită funcție de epoca de semănat și de durata de folosire a pajiștilor. Pentru pajiștile semănate toamna și cu durata scurtă de folosire se poate apela la sistemul de prelucrare minimal al solului. Pentru pajiștile semănate primăvara, arătura de toamnă este necesară, primăvara terenul prelucrându-se cu combinatorul. Semănatul și lucrările de întreținere sunt identice cu cele de la pajiștile semănate, discutate anterior .

Rezumatul subiectului

Înființarea de pajiști semănate reprezintă una din cele mai eficace metode de îmbunătățire a pajiștilor. Această măsură nu exclude celelalte măsuri, ci dimpotrivă, se completează reciproc, în sensul că pe o pajiște semănată se aplică o serie de măsuri de îmbunătățire și întreținere discutate anterior.

Sarcini de învățat Studentul învață tehnologia de cultură a înființării și întreținerii unei astfel de pajiști.

4.11.6. Subiect nr. 3 Refacerea pajiștilor semănate

Pajiștile semănate asigură producții superioare un număr redus de ani. După acest număr de ani , variabil în funcție de vivacitatea plantelor , o serie din speciile semănate dispar din covorul vegetal. Refacerea pajiștilor semănate rămâne încă o problemă deschisă, în principiu existând două sisteme de refacere: refacerea prin desțelenire și reînsămânțarea covorului vegetal și supraînsămânțarea cu graminee și leguminoase valoroase. În cazul pajiștilor semănate în teren arabil refacerea lor comportă o singură metodă și anume desțelenirea și semănatul culturii următoare conform asolamentului și reînțelenirea în momentul în care rotația culturilor o impune.

Pentru pajiștile semănate în locul celor degradate prin primul sistem lucrările sunt conform celor discutate în acest capitol.

În cazul celui de-al doilea sistem se pune problema modului de supraînsămânțare și a duratei în timp de la o supraînsămânțare sau de la o autoînsămânțare la alta.

Din experiențele efectuate s-a ajuns la concluzia că începând cu anul al treilea, producțiile scad semnificativ ceea ce duce la ideea că supraînsămânțarea, eventual autoînsămânțarea, este necesară după trei patru ani, în special pentru leguminoase .

În anul supraînsămânțării este obligatorie aplicarea de îngrășăminte și folosirea pajiștilor, cel puțin în primul ciclu prin cosit.

Rezumatul subiectului

Menținerea producțiilor timp mai îndelungat la un nivel superior este dependent și de modul în care se aplică îngrășămintele , de modul de folosire a pajiștii etc.

Sarcini de învățat Studentul învață modul în care se refac pajiștile semănate

4.11.7. Rezumatul unității de studiu și cuvinte cheie

Rezumatul unității de studiu

Există o serie de pajiști degradate la care măsurile de suprafață sunt insuficiente și ca atare se impune o schimbare totală a vegetației. Îmbunătățirea acestor pajiști se face prin măsuri radicale, adică prin crearea de pajiști semănate. Asemenea pajiști semănate (temporare) trebuie înființate și în jurul fermelor zootehnice, în teren arabil. Înființarea acestor pajiști comportă lucrări culturale (arătura, semănatul, lucrări de întreținere). Materialul de semănat este alcătuit din graminee și leguminoase, cu mare capacitate de concurență și valoare furajeră ridicată. Aceste pajiști sunt folosite timp limitat (1-6 ani) după care ele trebuiesc refăcute. Înființarea pajiștilor semănate este o problemă ce preocupă specialiștii încă de multă vreme. Astfel, încă din 1675, Oliver de Sérres recomandă cultivarea în amestec a unor plante furajere perene. În timp această idee prinde rădăcini, în special în ultimele secole, când încep să se emită, cum face BOITEL (1890), tot felul de rețete de amestecuri de leguminoase și graminee perene.

În ultimul timp înființarea de pajiști temporare a devenit o practică curentă nu numai în Europa ci și în alte zone de pe Terra. Explicația acestui avânt a avut la bază următoarele fapte:

existența unei cantități mai mari de îngrășăminte minerale pe care amestecul graminee-leguminoase îl utilizează eficient;

crearea de soiuri valoroase de graminee și leguminoase cu mare capacitate de producție, adaptate cultivării în amestec și cu mare homeostazie genetică;

existența unui set corespunzător de utilaje;

elaborarea de tehnologii pentru producerea, condiționarea și păstrarea semințelor;

elaborarea de tehnologii pentru înființarea și exploatarea pajiștilor semănate.

Pajiști semănate (temporare) pot fi înființate atât în zona de câmpie și colinară, cât și la latitudini mari. CAPUTA (1971), în condițiile din Elveția, înființând pajiști temporare la 1800-2000 m altitudine, obține 72 q/ha S.U., față de 35 q/ha cât se obține de pe pajiștile permanente.

Dar, înființarea pajiștilor pe dealuri și munți trebuie făcută cu mare atenție, întrucât pot surveni unele dificultăți legate de precipitațiile torențiale care spală solul, de vânturi puternice care provoacă eroziuni, de solurile superficiale care trebuiesc lucrate cu mare atenție, pentru a nu scoate roca mamă la suprafață. Producția pe care o realizează o pajiște semănată trebuie să fie de așa manieră, încât să fie eficientă din punct de vedere economic. Adică valoarea producției trebuie să fie superioară cheltuielilor.

Față de pajiștile permanente, pajiștile semănate prezintă câteva însușiri care le fac superioare acestora și anume:

producția pajiștilor temporare este cu mult mai mare și de calitate mai bună, cunoscut fiind că noul covor vegetal este alcătuit din cele mai valoroase specii furajere;

producția anuală este mai uniform repartizată în decursul perioadei de vegetație;

posibilitatea folosirii intensive ca o consecință a răspunsului favorabil la irigare și fertilizare;

ameliorarea însușirilor solului.

Toate acestea dovedesc utilitatea pajiștilor semănate și necesitatea înființării lor, acolo unde, prin aceste măsuri, producția sporește considerabil sau acolo unde existența unei ferme zootehnice impune înființarea acestora.

Cuvinte cheie refacere, pajiști semănate, degradat, arabil, tehnologie, întreținere, temporar.

4.11.6. Test de autoevaluare

Enumerați verigile tehnologiei de cultură a pajiștilor semănate

Cum calculați norma de sămânță la hectar.

Care sunt speciile de plante la înființarea de pajiști semănate în teren arabil

Descrieți modul de folosire a pajiștei semănate?

Refacerea pajiștilor semănate.

4.11.7. Concluzii

Studentul trebuie să răspundă la întrebările din cadrul testului de autoevaluare în termen de maxim 30 minute. Dacă studentul depășește timpul alocat testului actul de învățare se reia. Odată îndeplinită această condiție pentru testul de autoevaluare – studentul poate trece la următoarea unitate de studiu și poate fi apt pentru activități de evaluare ulterioară din partea profesorului. Promovarea acestei unități de studiu va sprijini studentul în abordarea următoarei unități de studiu.

Bibliografie obligatorie

1. Ciortea, G., Moisuc, A., Pompilica Iagăru, 2005. Producerea și păstrarea furajelor, Editura Alma Mater, Sibiu.

2. Samfira I., Moisuc A., 2007. Ecopratotehnica, Editura Eurobit, Timișoara.

4.12. Unitate de studiu nr. 12. Folosirea pajiștilor prin pășunat

4.12. 1. Cuprins

4.12. 2. Introducere

Unitatea de studiu se bazează pe acumulările unității anterioare și oferă studentului baza minimală necesară înțelegerii principiilor folosirii raționale a pajiștilor prin pășunat. Oferă baza științifică teoretică minimală pentru completarea inițierii în activitatea de folosire va pajiștilor prin pășunat. Se asigură integrarea acestor cunoștințe cu tot ce a dobândit până în prezent la care se adaugă noțiuni de, fiziologie vegetală, agrotehnică, fitotehnie și genetică vegetală.

Cunoștințe preliminare

Pentru parcurgerea acestei unități de studiu studenții au nevoie de parcurgerea în condițiile impuse a tuturor unităților de studiu anterior prezentate la care se adaugă cunoștințele generale de botanică, agrotehnică și fitotehnie.

Resurse necesare și recomandări de studiu

Cursurile de fiziologie vegetală, botanică, agrotehnică, fitotehnie, genetică vegetală la care se adaugă ca lectură științifică următoarele tratate și manuale disponibile în Biblioteca Universității Lucian Blaga din Sibiu:

1. Samfira, I., Moisuc, A., 2007, Ecopratotehnica. Editura Eurobit, Timișoara.

2.Ciocârlan, V., 2000. Flora Ilustrată a României – Pteridophyta și Spermatophyta. Editura Ceres, București.

3. Berca M., 2011. Agrotehnică, Transformarea modernă a Agriculturii. Editura Ceres, București.

Durata de studiu: 3 ore

4.12.3. Obiective

Studentul va

1. înțelege importanța folosirii pajiștilor prin pășunat

2. înțelege principiile folosirii raționale a pajiștilor prin pășunat

3. înțelege modul de determinare a producțeie pășunilor

4.12.4. Subiect nr. 1 Pajiști semănate în locul pajiștilor naturale

Aspecte teoretice

Nevoile mereu crescânde ale economiei pun, pe de o parte, problema sporirii necontenite a cantităților de produse de natură animală, iar pe de altă parte, problema obținerii cât mai ieftine a furajelor, de aceasta fiind legată în primul rând economicitatea produselor animaliere.

Practicarea păstoritului de milenii demonstrează avantajele certe ale hrănirii animalelor pe pășune și anume:

iarba folosită prin pășunat constituie cel mai ieftin furaj pentru animale;

pășunea oferă un furaj fraged, suculent, ușor digestibil, cu gust și miros plăcut ceea ce face să fie consumat cu plăcere de animale;

iarba este bogată în substanțe nutritive, proteine și săruri ușor asimilabile;

prin mișcare în aer liber, sub acțiunea razelor solare, corpul animalelor se dezvoltă armonios, animalele devin mai productive și dau urmași mai viguroși.

Aceste avantaje, în special cele care se referă la valoarea nutritivă sunt variabile. Gradul de consumabilitate a ierbii este influențat de: compoziția floristică, compoziția chimică a solului, umiditate, temperatură.

Astfel, o compoziție floristică corespunzătoare sporește consumabilitatea și digestibilitatea ierbii, pe când o compoziție necorespunzătoare datorită, de pildă unui pășunat necorespunzător, face ca atât consumabilitatea cât și digestibilitatea să scadă. De asemenea în condiții de umiditate mai ridicată, conținutul în proteină al plantelor și digestibilitatea lor este superioară ierbii obținute în condiții de secetă când crește conținutul în celuloză și scade valoarea nutritivă.

În medie se poate considera că 100 kg substanță uscată din pășune conțin 6,5 kg proteine digestibile și 65 unități nutritive. În cazul unor amestecuri bune se poate ajunge până la 10 kg proteină digestibilă și 100 unități nutritive.

Capacitatea de valorificare a unei pășuni este în funcție de doi parametri: vegetația pășunii și specia (rasa) de animale care o folosesc.

Când vorbim de vegetația pășunii nu facem referiri doar la compoziția ei floristică ci și la faza fenologică din timpul folosirii pășunii.

Astfel plantele tinere, fragede, pe lângă faptul că sunt cu mai multă plăcere consumate de animale, au mai multă proteină, cu un grad de digestibilitate mai ridicat și mai puțină celuloză.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Importanța deosebită ce se acordă folosirii ierbii prin pășunat este reliefată și de faptul că pe plan mondial în condiții de câmpie, pe terenuri foarte fertile, irigate se înființează pajiști semănate.

Diferitele sisteme de pășunat pot fi împărțite în două categorii: pășunatul nerațional, liber sau continuu și pășunatul rațional sau ciclic.

Pășunatul liber este sistemul de pășunat practicat din cele mai vechi timpuri fiind un sistem extensiv. Conform acestui sistem animalele sunt lăsate libere să pască pe pășune din primăvară până în toamnă. Grija ciobanilor se rezumă doar la a duce animalele la adăpat, de a le mulge și de a veghea ca ele să nu se rănească sau rătăcească.

În timpurile mai vechi când numărul de animale de pe pășune era mic, acest sistem era bun și economic. Acum, când numărul de animale sporește, sistemul nu se mai dovedește corespunzător din mai multe motive:

necalculându-se numărul de animale ce pot pășuna pe o anumită tarla se ajunge la situația ca pășunea să fie supraîncărcată sau subîncărcată;

în cele mai multe cazuri nu se aplică lucrări de îngrijire în mod corespunzător, animalele stând tot timpul pe pășune;

plantele cresc în condiții bune 1-1,5 cm/zi, ceea ce face ca ele să fie pășunate de peste 10 ori într-o perioadă de vegetație, având drept consecință slăbirea și dispariția lor;

putând pășuna ce vor, animalele nu consumă speciile necorespunzătoare care ca atare, formează semințe și deci se înmulțesc, ducând inevitabil la îmburuienarea pajiștii;

pe terenurile în pantă, prezența continuă a animalelor duce la distrugerea stratului de țelină și la declanșarea gravelor fenomene de eroziune a solului;

pășunatul continuu, deci și pe vreme umedă, duce la bătătorirea solului, la formarea de gropi și mușuroaie, toate culminând cu apariția unor condiții necorespunzătoare de viață pentru plantele valoroase și în consecință acestea dispar.

Deși acest tip de pășunat se mai practică, el ar trebui să fie de domeniul trecutului.

O variantă a acestui pășunat, aplicat în țara noastră și care constituie de fapt o încercare de raționalizare, este aceea de a conduce turma pe un anumit drum care de obicei este modificat, astfel încât animalele nu stau pe același loc ci pășunează pe locuri diferite și în aceeași zi și în zile diferite.

O altă variantă a pășunatului liber este pășunatul în front, pășunat ce se aplică în special cu ovinele. În acest caz ciobanul stă și fața turmei și pe măsură ce se consumă iarba el se retrage dând posibilitatea animalelor să înainteze.

Pășunatul rațional are ca principiu împărțirea pășunii în tarlale. Superioritatea acestui sistem față de pășunatul liber este reliefată în datele înscrise în tabelul 12.1.

Tabelul 12.1.

Influența sistemului de pășunat asupra sporului în greutate vie la tineretul taurin pe pășuni de Festuca rubra

Din aceste date se constată că prin aplicarea unui pășunat intensiv iarba de pe pajiște este mult mai bine valorificată. Deși sporurile zilnice în greutate la animale sunt influențate de o serie de factori, factorul de bază rămâne abundența și calitatea furajului.

Principiul de bază al pășunatului rațional constă în împărțirea pășunii în tarlale, pășunarea unei tarlale un anumit timp după care se trece pe o altă tarla.

Avantajele acestui sistem de pășunat sunt numeroase. Cele mai importante sunt:

se limitează timpul petrecut de animale pe un anumit teritoriu;

sporește producția pășunilor ca urmare a faptului că plantele după folosire au timp pentru refacere;

ciclurile de pășunat determină o mai bună uniformizare a producțiilor în decursul perioadei de vegetație;

înlăturarea pășunatului selectiv prin faptul că animalele sunt obligate să consume toate speciile, adică atât cele valoroase cât și cele nevaloroase, ceea ce face ca procentul de buruieni să se reducă și deci să se îmbunătățească compoziția floristică a pajiștii;

folosirea uniformă a întregii suprafețe de pășunat, nemaiexistând suprafețe subpășunate (cu plante nevaloroase) sau suprapășunate (cu plante valoroase);

sporește gradul de consumabilitate al plantelor;

posibilitatea aplicării lucrărilor de îmbunătățire a pajiștilor, inclusiv fertilizare, irigare etc.;

nestaționând pe același loc animalele nu distrug țelina și în consecință nu se declanșează fenomene erozionale;

obținerea unor producții mai mari la animale (lapte, carne) prin faptul că au la dispoziție tot timpul furajul în cantitatea și de calitatea corespunzătoare;

prevenirea îmbolnăvirii animalelor de parazitoze pentru că în intervalul de 25-30 zile cât animalele lipsesc de pe tarla ouăle și larvele paraziților sunt omorâte de acțiunea razelor solare;

posibilitatea grupării animalelor pe categorii omogene, ceea ce prezintă mari avantaje din punct de vedere tehnic, economic, și organizatoric.

Tarlalizarea trebuie însoțită de un complex de măsuri legate de sporirea producției de iarbă, combaterea eroziunii, pentru că numai împărțirea în tarlale nu-și găsește justificarea economică. În cadrul acestui sistem de pășunat există mai multe variante:

-pășunatul dozat – constă în atribuirea spre furajare a unor porțiuni de iarbă delimitate de un gard electric, porțiuni a căror suprafață este calculată în funcție de producție și număr de animale de așa manieră încât să se asigure hrana pentru o zi sau jumătate de zi. Această suprafață este variabilă în funcție de producție și perioada pășunatului. Pășunatul dozat se poate executa și fără împărțirea pășunii în tarlale când se folosesc garduri electrice mobile. Un astfel de pășunat nu poate fi aplicat decât pe pajiști productive întrucât altfel suprafața delimitată pentru un animal ar fi prea mare.

-pășunatul cu porția (sau în fâșii) – constă în așezarea animalelor pe un aliniament, atribuindu-se fiecărui animal o lățime corespunzătoare speciei din care provine (de exemplu 1,5-2 m pentru o vacă). Această fâșie se delimitează cu gard electric. Gardul se deplasează pe măsură ce animalele pășunând au consumat întreaga masă vegetativă. Acest sistem are varianta de a încadra animalele între două garduri electrice limitând total deplasarea animalelor.

-o altă metodă este folosirea ierbii la iesle. Deși nu este o metodă de pășunat propriu-zis ea se încadrează tot în acest sistem, întrucât deosebirea constă doar în faptul că nu animalele se deplasează la hrană ci hrana la animale. Pentru a se realiza acest lucru, când iarba ajunge la 25-30 cm înălțime ea se cosește și este transportată și administrată animalelor.

Metoda necesită un consum relativ mare de energie pentru cosit, încărcat și transportat. Dar sistemul prezintă avantajul folosirii în măsură mai mare a ierbii de pe pășune (tabelul 12.2).

Tabelul 12.2.

Pierderile înregistrate la diferitele metode de folosire a ierbii de pe pășune

Folosirea ierbii la iesle prezintă și avantajul că animalele consumă mai puțină energie prin mișcare, deci posibilitatea de a realiza sporuri zilnice superioare, dar acest lucru nu este întotdeauna compensat de energia consumată pentru aducerea hranei.

Toate variantele de pășunat rațional nu pot fi aplicate decât pe pajiștile îmbunătățite (folosirea ierbii la iesle numai pe pășunile perfect nivelate), pe pășunile semănate sau când se pășunează culturi furajere.

Aceste metode de folosire a ierbii dacă se aplică continuu duc la îmbunătățirea compoziției floristice a pajiștilor, în primul rând prin faptul că se elimină din pajiști ierburile nevaloroase care se înmulțesc prin semințe. Dar, în același timp sunt afectate și plantele valoroase care se înmulțesc prin sămânță. Pentru a preîntâmpina astfel de efecte negative, este necesară introducerea așa-numitei rotații a pășunilor.

Principiul acestei metode constă în schimbarea periodică a modului de folosire a pășunii în sensul alternării cositului cu pășunatul. Astfel că într-un an pe unele tarlale se va practica pășunatul iar pe altele cositul, urmând ca în anii următori situația să se inverseze (tabelul 12.3)

Tabelul 12.3.

Un sistem de rotație a pășunii

În același timp și cositul trebuie făcut la epoci diferite de la înspicat până la formarea semințelor pentru a putea avea loc procese de autoînsămânțare.

Rotația pășunilor, dacă e însoțită de unele lucrări de ameliorare a pajiștilor, poate duce la o îmbunătățire evidentă a lor, pe de o parte, iar pe de altă parte alternanța cosit-pășunat face ca să dispară diferența dintre cele două categorii clasice de pajiști, pășuni și fânețe.

Influența pozitivă a sistemului de pășunat ciclic asupra plantelor poate fi ușor ilustrat pe trifoiul alb, care prezintă diferențe morfologice evidente funcție de tipul de pășunat (tabelul 12.4).

Tabelul 12.4.

Diferențierea dezvoltării stolonilor la Trifolium repens în cazul celor două sisteme de pășunat (Moisuc și colab., 2001)

Interacțiunea plantă animal

O pajiște fiind un ecosistem are o biocenoză alcătuită din producători, consumatori și descompunători. Consumatorii (animalele) au o acțiune cu efect important asupra covorului vegetal pe de o parte prin defoliere (consum) și, de asemenea, prin călcare și prin acțiunea dejecțiilor lor. Există deci o interacțiune permanentă animal-covor vegetal. Covorul vegetal influențează defolierea de către animale, care prin această acțiune determină starea covorului vegetal. În consecință omul poate interveni prin modul de folosință spre a orienta evoluția covorului vegetal.

Defolierea este determinată de câțiva factori și anume:

Tipul de animal – acțiunea erbivorelor este extrem de variată cu referiri la înălțimea mușcăturii (dependentă de anatomia buzelor, a limbii), comportamentul (metoda de pășunat), categoria de animale (tineret, gestante, în lactație). Astfel bovinele pășunează prin retezarea ierbii, ovinele prin smulgere. Dacă talia plantelor este mică animalele se grupează spre garduri, unde talia este ceva mai mare.

Modul de exploatare – în cazul pășunatului continuu (nerațional) defolierea modifică starea covorului vegetal. Datorită defolierii repetate, care menține o talie mică a plantelor, competiția pentru lumină este redusă. În cazul pășunatului ciclic (rațional), plantele reușind să crească mai înalte, competiția pentru lumină este mult mai pregnantă.

Încărcătura de animale – este un instrument în mâna crescătorului de animale el putând asigura încărcătura optimă, funcție de cantitatea de iarbă disponibilă. Încărcătura corectă se determină pe baza calculării capacității de pășunat (CP). Acest lucru exprimat în UVM/ha se face pe baza formulei:

CP =

unde: PR = producția reală;

N = necesarul de biomasă/UVM/ciclu de pășunat.

Dacă încărcătura de animale este prea mică se ajunge la subpășunat. Aceasta determină o folosire selectivă a ierbii de către animale, în sensul că acestea vor consuma doar ceea ce le place. Speciile mai puțin consumate vor ajunge la maturitate, se vor înmulți determinând astfel modificarea negativă (deprecierea) covorului vegetativ. Extrema opusă este suprapășunatul, când numărul de animale este prea mare, întreaga biomasă fiind exagerat consumată de animale, ceea ce are ca efect degradarea întregii vegetații.

Efectul defolierii asupra covorului vegetal

Multiplelor efecte pe care prezența animalelor le determină (defoliere, călcat, dejecții) plantele le răspund cu anumite strategii, care să le permită menținerea și proliferarea lor pe pășune.

strategia de evitare – este un sistem de reducere a posibilității de defoliere prin diferite mecanisme. Aceste mecanisme se pot grupa în trei tipuri și anume:

mecanismele de bază care sunt de natură mecanică, biochimică și simbiotică. Mecanismele mecanice se referă la adaptări de tipul țepilor, a țesuturilor lignificate, a unor organe miniaturizate micșorând accesibilitatea pentru animale. Cele biochimice se bazează pe existența unor compuși biochimici care fac ca animalele să le evite. Mecanismele simbiotice apar în cazul unor specii ca de exemplu Festuca arundinacea la care unele ciuperci din spațiile intercelulare produc alcaloizi care reduc consumabilitatea;

mecanismele spațiale care se referă la repartizarea orizontală și verticală a plantei, limitând accesul erbivorelor la ele. Astfel gramineele cu talie înaltă vor fi mai degrabă consumate într-o pășune. Aceasta face ca unele graminee ca Cynodon dactylon sau Festuca arundinacea s-și plaseze, în cazul unui pășunat excesiv, organele de regenerare la baza covorului vegetal. La alte specii ca Trifolium pratense un pășunat prea intensiv determină micșorarea limbului foliar și a pețiolului;

mecanisme temporale ce sunt prezente în anumite momente. Astfel la arbuștii pășunați (Prunus spinosa, Rubus caesius, Rosa canina)apar mult mai mulți spini decât la cei nepășunați. Tot în această categorie se încadrează și modificarea țesuturilor vegetale odată cu dezvoltarea, respectiv înrăutățirea calității acestora.

strategii de toleranță – se referă la disponibilitatea meristemelor și a proceselor fiziologice capabile să stimuleze creșterea, ca urmare a unei defolieri. În acest caz rezistența la defoliere constă în capacitatea de regenerare rapidă a țesuturilor pierdute. Se realizează prin două tipuri de mecanisme:

mecanisme morfologice care se bazează pe activitatea diferențiată a meristemelor intercalare și apicale și a mugurilor axilari;

mecanisme fiziologice care au la bază o serie de mecanisme capabile să stimuleze creșterea cum sunt fotosinteza compensatoare, absorbția substanțelor nutritive, creșterea părților aeriene, alocarea de resurse.

Alegerea ierburilor prin pășunat

Animalele au preferințe proprii privind alimentația, fapt ce influențează covorul vegetal putând favoriza și defavoriza anumite specii.

După DUPONT (1995) există mai multe teorii care se referă la alegerea alimentară din timpul pășunatului.

Teoria alimentației opționale susține că erbivorele aleg alimentația care să le permită să-și optimizeze bilanțul energetic, ceea ce face ca să fie consumate cu predilecție anumite organe ale plantei. Un exemplu este faptul că în pășunat, capra neagră alege doar inflorescențele speciei Festuca rubra.

Teoria prudenței alimentare susține că animalele evită furajele care permit acumularea de toxine, limitând consumul oricărui produs. Ele sunt capabile să determine caracteristicile nutriționale ale unui produs pe baza consumării, la anumite intervale, a unor cantități mici din fiecare specie. Aceasta face ca în situația în care animalul trebuie să aleagă, alege ce are nevoie.

Teoria hedonismului se bazează pe ideea că alegerea hranei de către animal este dictată de căutarea unor gusturi, mirosuri agreabile.

Teoria experienței și a învățării se referă la faptul că experiența animalului influențează alegerea alimentară. Dacă animalele sunt duse la pășunat într-un loc necunoscut crește durata de pășunat și scade cantitatea de hrană ingurgitată. Animalele tinere învață pășunatul de la cele mature.

Rezumatul subiectului

Printre principalele avantaje ale folosirii ierbii de pe pajiști se înscrie și faptul că pășunea reprezintă cea mai ieftină sursă de hrană pentru animale, iarba obținându-se la un preț de cost mai redus decât oricare furaj.

Eficiența sporită se datorește fără îndoială și stării de sănătate mai bună a animalelor ce au posibilitatea de a se mișca în aer liber în timpul când singure își procură hrana.

Dar, dacă nu se execută lucrări de îngrijire și îmbunătățire a pajiștilor, toate aceste avantaje dispar întrucât compoziția floristică este alterată, domină buruieni sau plante nevaloroase și în consecință hrănirea animalelor lasă de dorit. Este cazul multor izlazuri comunale unde în a doua parte a verii animalele își procură cu foarte mare greutate hrana și nici într-un caz nu în cantitate suficientă.

Sarcini de învățat Studentul învață siste,mele de pășunat, interacțiunea plantă-animal și alegerea ierburilor prin pășunat.

4.12.5. Subiect nr. 2 Principiile folosirii raționale a pajiștilor prin pășunat

Aspecte teoretice

Folosirea rațională a pășunilor, împletită cu o serie de măsuri de îmbunătățire a pajiștilor, are ca efect sporirea producției de iarbă, îmbunătățirea compoziției floristice, deci o mărire a valorii economice a fiecărei unități de suprafață.

Există o categorie de măsuri absolut obligatorii pentru asigurarea unui pășunat rațional. Aceste măsuri sunt: determinarea producției pășunilor, determinarea capacității de pășunat, tarlalizarea, executarea unor lucrări înainte de începerea pășunatului și în timpul pășunatului cât și tehnica propriu-zisă a pășunatului.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Cel mai important lucru în aprecierea unei pășuni este cunoașterea capacității ei de producție. Aceasta poate fi determinată prin metode directe și indirecte.

Metoda directă are ca principiu determinarea producției unei parcele mici delimitate dintr-o tarla și semnificativă pentru tarlaua respectivă, de fiecare dată când pășunea este folosită. Pentru aceasta se delimitează parcele de dimensiuni variabile de obicei de 2,5 m2 fapt ce ușurează calculele. Numărul parcelelor depinde de mărimea tarlalei și de uniformitatea ei. În cazul pășunilor uniforme acest număr este mai mic (4) iar la cele neuniforme este mai mare (10). Dacă se practică pășunatul liber porțiunile delimitate sunt mult mai mari (100 m2), care se cosesc de câte ori iarba ajunge la înălțimea de pășunat.

Foarte indicată este folosirea cuștilor de pășunat care sunt construite din sârmă și instalate pe teren. Acestea nu permit animalelor să pășuneze în interiorul lor, în schimb permit o creștere și o dezvoltare nestingherită a ierbii.

Cosirea se face, în cazul pășunilor tarlalizate, cu o zi înainte de scoaterea animalelor pe această tarla. Cantitatea de iarbă se cântărește și se raportează la hectar. Producția totală de iarbă se obține însumând producțiile obținute după fiecare coasă:

Pt = Pc1 + Pc2 + Pc3 + … + Pcn

unde: Pt = producția totală;

Pc1 ….Pcn = producția primei coase ș.a.m.d.

Dar animalele nu pășunează întreaga cantitate de iarbă. De aceea după pășunat se delimitează alte suprafețe, de aceeași mărime, care de asemenea se cosesc, se cântărește iarba și prin însumarea tuturor coaselor se obține totalul plantelor neconsumate.

TN = N1 + N2 + N3 + … + Nn

Unde: TN = total neconsumat;

N1 …Nn = neconsumat la prima coasă ș.a.m.d.

Din aceste date se poate obține producția reală (PR) sau efectivă a pășunii dată de relația:

PR = Pt – Tn

Din aceste date se poate calcula coeficientul de folosință (K) conform formulei

K =

Acest coeficient este diferit în funcție de pajiște Coeficienții de folosință, orientativ pentru diferite categorii de pajiști, sunt trecuți în tabelul 12.5.

Tabelul 12.5. Valoarea coeficienților de folosință

Dacă se practică, pășunatul liber producția reală se află pe baza utilizării coeficientului de folosință conform formulei:

PR =

Coeficientul de folosință în acest caz se calculează conform formulei:

K =

unde: M = greutatea plantelor consumabile;

N = greutatea totală a plantelor.

Pentru obținerea acestor date se recoltează de pe parcelele delimitate separat plantele consumabile și cele neconsumabile, datele trecându-se apoi în formulă.

Astfel obținută producția unei pășuni se exprimă în kilograme (sau tone) masă verde la hectar. Dar pentru a aprecia în același timp valoarea pășunii se folosește exprimarea producției în UN/ha, prin transformarea cantității de iarbă în unități nutritive conform datelor cuprinse în tabelul 12.6.

Tabelul 12.6. Coeficienții de transformare a producției de masă verde în U.N.

Exprimarea în unități nutritive permite compararea mai exactă a diferitelor categorii de pajiști.

Metoda cosirilor repetate este o metodă simplă, ușor de aplicat și eficientă deoarece:

se execută foarte ușor;

nu necesită aparatură specială și personal calificat;

se determină producția și coeficienții de folosință pentru fiecare ciclu;

permite urmărirea dinamicii producției pajiștii.

Metoda are și câteva neajunsuri cauzate de faptul că:

apar diferențe între înălțimea de cosit și înălțimea de pășunat ceea ce constituie o sursă de erori;

există diferențe între timpul cosirii și timpul pășunatului;

în îngrădirile de unde se ridică proba nu se manifestă influența cauzată de acțiunea animalelor (călcat, dejecții).

Metoda determinării biomasei este o variantă a metodei precedente care permite determinarea cantității de substanță uscată și când animalele sunt pe pășune.

Principiul metodei este prelevarea unei benzi și obținerea cantității de substanță uscată care apoi va fi raportată la hectar. Metoda permite și determinări de vegetație cât și gruparea pe componente (graminee, leguminoase, etc.).

Metode indirecte – cea mai utilizată este metoda zootehnică, care are la bază procedeul transformării tuturor produselor obținute de la animale în UN necesare obținerii acestora, pe baza unor coeficienți de transformare redați în tabelele 12.7 și 12.8.

Tabelul 12.7. UN necesare pentru producerea unui litru de lapte cu 3,8-4 % grăsimi

Tabelul 12.8. UN necesare pentru 1 kg spor greutate vie (la bovine)

Determinarea producției se face pe baza unui jurnal de pășune unde se înscriu locurile de pășunat, furajele suplimentare administrate cât și producțiile animaliere obținute, pe baza unor măsurători foarte riguroase. În urma centralizării acestor date, prin scăderea UN ce s-au administrat prin furajele suplimentare concentrate, se obține producția reală a unei pășuni exprimată în UN.

Această metodă permite determinarea exactă a valorii unei pășuni. Dar evidența strictă ce trebuie ținută și care presupune o anumită calificare, face ca ea să fie mai puțin uzitată.

Tot în cadrul acestui grup de metode se înscriu și metodele dinamice și anume determinarea producției prin măsurarea înălțimii covorului vegetal și determinarea producției prin măsurarea fluxului de creștere – maturitate – defoliere.

De subliniat este faptul că indiferent de metoda folosită producția unei pajiști trebuie determinată periodic (la 2-3 ani), întrucât ea este supusă modificărilor ca efect al unor măsuri de îmbunătățire ce se aplică, sau ca rezultat al neaplicării nici unei măsuri.

Determinarea producției este necesară pentru a cunoaște câte animale pot să se hrănească de pe pajiștea în discuție.

Determinarea capacității de pășunat

Pe baza cunoașterii producției se poate calcula capacitatea de pășunat, care reprezintă numărul de animale atribuite unui hectar de pășune. Modelul de calcul a fost discutat la capitolul 12.3.

Datorită faptului că în primăvară (la primul ciclu de pășunat), cantitatea de iarbă este mai mare decât la celelalte cicluri, capacitatea de pășunat reieșită din calcul se reduce cu 30 % pentru ca animalele să aibă iarbă și în ciclurile 2, 3, 4 de pășunat. Surplusul de iarbă din ciclul I se va recolta prin cosit și transformat în fân (siloz).

În cazul în care datorită lucrărilor de îngrijire și a modului de pășunat producția este uniformă în toate ciclurile de pășunat, această corectură nu este necesară.

Capacitatea de pășunat se poate calcula și pe baza cercetării vegetației pajiștilor prin metoda geobotanică sau metoda dublului metru, cu ajutorul valorii pastorale (VP). Valoarea pastorală este un indicator sintetic de apreciere a cantității și calității pășunii.

Acest indice se poate determina pe baza acoperirii specifice exprimată în procente (A %) și pe baza contribuției specifice (Cs) bazate pe notarea frecvenței specifice.

În primul caz valoarea pastorală se calculează conform formulei:

Vp =

unde Is este indicele specific de calitate al speciilor din pășune și care are valori cuprinse între 0 (specii fără valoare) și 5 (specii excelente).

Valoarea pastorală calculată prin această metodă este de maxim 5.

Capacitatea de pășunat se determină folosind formula:

Cp = Vp0,4 (până la 0,6)

În al doilea caz valoarea pastorală se determină prin relația:

Vp =

și are valoarea maximă 100.

Capacitatea de pășunat este Cp = Vp0,02 (până la 0,03). Capacitatea de pășunat se exprimă în UVM și se poate obține pentru fiecare specie folosindu-ne de coeficienții redați în tabelul 12.9.

Tabelul 12.9.

Coeficienții de transformare în UVM pentru diferite specii și grupe de animale

Orice pășunat rațional are la bază cunoașterea capacității de pășunat în funcție de care se calculează densitatea animalelor.

Împărțirea terenului în tarlale

Numărul de tarlale în care se împarte o pășune depinde de doi factori esențiali și anume durata ciclului de pășunat și numărul de zile cât rămân animalele pe tarla.

Durata ciclului de pășunat depinde la rândul său de: condițiile climatice (regim de precipitații, temperatură), compoziția floristică, modul de îngrijire a pășunii și se referă la perioada de timp necesară pentru refacerea plantelor. Cu cât perioada este mai scurtă durata ciclului este mai mică și ca atare o tarla poate fi pășunată de mai multe ori.

În condiții naturale, în zonele cu precipitații puține, o pășune se reface după 30-40 zile, iar în cele cu precipitații corespunzătoare după 25-35 zile. Există diferențe și între durata refacerii după primul ciclu și după următoarele. Dacă după primul ciclu pășunea se reface după 30 zile după celelalte cicluri durata de refacere este mai lungă 35-40 zile.

Ciclul de pășunat poate fi scurtat prin aplicarea a o serie de măsuri de îngrijire dintre care două joacă un rol esențial și anume: aplicarea fracționată a azotului și completarea deficitului de umiditate.

Numărul de zile cât rămân animalele pe o tarla este bine să fie cât mai mic și se recomandă ca nici într-un caz să nu depășească șase, deoarece aceasta duce, pe de o parte la stânjenirea otăvirii, iar pe de altă parte la bătătorirea terenului. De asemenea depășirea a șase zile este neindicată și din punct de vedere zoo-igienic. Bine este ca animalele să nu stea mai mult de 2-3 zile pe o tarla. Când se face pășunatul cu gard electric se poate reduce durata de staționare pe o porțiune de tarla la câteva ore.

Numărul de tarlale se calculează împărțind durata de refacere a ierbii (în zile) însumată cu durata cât stau animalele pe tarla, la numărul de zile cât stau pe tarla. Astfel, dacă durata de refacere este de 30 zile iar animalele stau pe o tarla 3 zile atunci numărul de tarlale este = 11. Se consideră că numărul de tarlale trebuie să fie de 8-12.

Suprafața tarlalelor . Când se calculează suprafața tarlalelor trebuie să se țină cont de principiul ca producțiile lor să fie uniforme. De aceea pe o pășune uniformă suprafața tarlalei este raportul dintre suprafața totală și numărul de tarlale, toate tarlalele având suprafața egală.

Dacă producțiile sunt diferite, atunci suprafețele vor fi inegale, mărimea lor depinzând de producție.

Forma tarlalelor depinde de o serie de factori dintre care amintim: configurația terenului și curbele de nivel, delimitările naturale, drumuri de acces, surse de apă. În funcție de acestea se hotărăște forma tarlalelor care e bine să fie cât mai regulată. Ideal este o formă dreptunghiulară pe care să se poată executa pășunatul în fâșii.

Delimitarea tarlalelor se face prin delimitări naturale sau artificiale. Unde este posibil este bine ca tarlalele să fie de așa natură concepute încât ele să fie delimitate de factori naturali (râuri, văi). Unde astfel de delimitări nu există, este bine să se instaleze garduri fixe întrucât numărul și forma tarlalelor nu se mai modifică. Gardurile sunt constituite din stâlpi între care se pun 2-3 rânduri de sârmă. Ele pot fi alcătuite și din alte materiale, important fiind ca animalele să nu le poată depăși.

Gardurile mobile sau gardurile electrice sunt indicate când se practică pășunatul cu porția sau pășunatul în fâșii. Astfel de garduri duc la intensifizarea pășunatului prin aceea că, oferindu-se animalelor o suprafață limitată de pășune, crește cantitatea de iarbă consumată de pe acea porțiune (deci crește coeficientul de folosire a ierbii).

Lucrări ce se execută înainte de începerea pășunatului

Aceste lucrări se împart în două categorii și anume: lucrări ce se execută pe pășunea propriu-zisă și lucrări accesorii. Din prima categorie fac parte: curățirea pășunilor de mărăcinișuri și buruieni dăunătoare vegetației pajiștilor și sănătății animalelor, curățirea pășunilor inundabile de resturile aduse de ape, evacuarea excesului de umiditate, aplicarea îngrășămintelor, aplicarea unor lucrări de îmbunătățire a pajiștilor, lucrări discutate deja.

În a doua categorie de lucrări intră: repararea (sau amenajarea) drumurilor de acces, repararea (sau construirea) de poduri peste șanțuri, repararea (sau construirea) îngrădirilor, repararea (sau construirea) adăpătorilor și umbrarelor, revizuirea (și după caz redimensionarea) adăpătorilor, repararea (sau construirea) stânelor, revizuirea adăposturilor pentru îngrijitori (a cantoanelor pastorale).

Pentru fiecare pajiște trebuie să existe un drum de acces, care să permită circulația nu numai a animalelor ci și a mijloacelor mecanice. De asemenea, fiecare tarla trebuie să fie prevăzută cu un drum de acces de așa manieră făcut, încât să nu deranjeze celelalte tarlale. Asta înseamnă că de pe orice tarla trebuie să se poată merge cu animalele atât la adăpost cât și la adăpători fără a străbate altă tarla.

Legată de drumuri este și repararea și construirea podurilor. Podurile trebuie construite de lățimea drumului pentru ca animalele să nu se înghesuie și să nu se împingă reciproc la intrarea pe ele. Tot înaintea începerii pășunatului este obligatorie revizuirea gardurilor și efectuarea reparațiilor ce se impun. O lucrare de deosebită importanță se referă la asigurarea apei pe pășune. Modul de amenajare depinde de sursa de apă. Cea mai indicată este folosirea surselor naturale, nepoluate de apă (râuri, izvoare, fântâni).

Când adăpatul se face din râuri trebuie amenajată o porțiune de râu unde animalele să aibă acces fără a fi periclitate de accidentări. Porțiunea respectivă trebuie pietruită pentru a preîntâmpina înmlăștinarea.

Dacă se fac adăpători în jgheaburi cu apă de la izvoare a căror debit trebuie să fie superior consumului de apă al animalelor, locul trebuie pietruit și prevăzut cu pantă, de asemenea pentru prevenirea înmlăștinării. Tot adăpători (jgheaburi) se fac și atunci când adăpatul se face din fântâni. Lungimea adăpătorilor este în funcție de numărul de animale și se calculează cu formula:

L =

unde: L = lungimea adăpătorii;

N = numărul de animale;

t = timpul necesar pentru adăpatul unui animal;

S = lățimea în metri a necesarului pentru un animal;

T = timpul necesar adăpării unei cirezi care se socotește a fi 60 de minute

Elementele principale necesare în vederea construirii adăpătorilor sunt date în tabelele 12.10 și 12.11.

Tabelul 12.10.

Date privind calcularea lungimii adăpătorilor

Tabelul 12.11.

Dimensiunile adăpătorilor (în cm)

O altă operațiune foarte importantă se referă la repararea adăposturilor pentru animale (grajduri), a stânelor, a saivanelor, a umbrarelor.

Acestea trebuiesc de așa manieră întreținute încât să confere animalelor „confortul” necesar asigurării unei stări de sănătate corespunzătoare.

Tehnica pășunatului

Se referă la modul în care animalele pasc iarba, la evenimentele normale zilnice și cele sezoniere care apar când animalele sunt pe tarla. Pășunatul propriu-zis, deci atunci când animalele se hrănesc cu iarba pășunii, durează 6-11 ore zilnic și în mod normal se desfășoară în două perioade majore, după răsăritul soarelui și înainte de amurg. Timpul cât durează pășunatul depinde de administrarea sau nu a furajelor concentrate, de abundența ierbii.

Animalul percepe grupări relativ importante de populații de plante care sunt conforme cu ecosistemul respectiv.

În timpul pășunatului vitele se mișcă încet pe o pășune și î-și rup succesiv câte o gură de iarbă. Viteza normală de pășunat este de 40-70 mușcături pe minut. Oile pasc similar (dar se deplasează mai mult). Având gura mai mică, frecvența cu care mușcă iarba este mai mare.

Schimbarea zonei de unde animalul mușcă din iarbă se face prin mișcarea capului și durează mai puțin de o secundă. Dacă animalul schimbă locul de unde își procură hrană acest lucru se face când iarba este rară și atunci animalul face câțiva pași pe o durată de 10-100 secunde.

Limitele acestea de timp se datoresc faptului că pe comunitățile eterogene distanța dintre o stațiune alimentară și alta este de 20-25 pași, iar pe cele omogene de 2-3 pași.

Când animalul este scos la pășune el se „informează” de natura mediului, limitele acestuia, drumurile de acces, locuri de refugiu în caz de pericol. Apoi identifică comunitățile vegetale și sursa de apă.

În ecosistemele naturale sursele de apă sunt elemente esențiale, în jurul lor erbivorele sălbatice organizează strategii de pășunat în căutarea de resurse furajere importante din punct de vedere energetic.

Zona optimă de pășunat se găsește pe o rază de 800 m în jurul surselor se apă. O distanță mai mare de 1,6 km față de sursa de apă produce un dezechilibru între hrană și apă.

Pentru a merge la pășunat animalele urmează cărările existente iar când pășunează pe pantă ele urmează curbele de nivel.

Dacă ne referim la o ierarhizare a nevoilor fiziologice, pe parcursul unei zile, animalul va căuta să-și satisfacă foamea, apoi cerințele față de apă și reglarea termică. Aceasta explică de ce vara animalele vor părăsi zone bune de pășunat pentru zone mai puțin bune dar unde există umbră.

Animalul își alege hrana la două nivele, al stațiunii și al plantei.

Când alege stațiunea animalul se oprește din deplasare, coboară capul și începe pășunatul. Când mărimea mușcăturii scade (și implicit frecvența ei) animalul se deplasează. Alegerea covorului vegetal este făcută pe baza factorilor vizuali. La nivelul plantei alegerea se face în funcție de palatabilitate și gust, animalul realizând un echilibru între savoarea furajului și aportul energetic ala acestuia. Selecția unei specii se face în funcție de necesitățile organismului. Când animalul are nevoie de proteine preferă trifoiul mai savuros și mai bogat în proteine digestibile. Dacă are nevoie de un aport energetic atunci se va orienta spre graminee.

Stuth (1951) clasifică speciile în funcție de nivelul de preferință astfel:

specii preferate – sunt acele specii care se găsesc într-o proporție mai mare în hrana ingerată decât în covorul vegetal. Aceste specii nu sunt dominante în covorul vegetal, dar ele contribuie la creșterea valorii nutriționale a rației alimentare, deci și la performanțele animalului. O astfel de specie este trifoiul alb;

specii proporționale sau dorite – sunt speciile consumate de obicei proporțional cu reprezentarea lor în covorul vegetal. Reprezintă biomasa esențială a pajiștilor de bună calitate. Când ele sunt abundente permit animalului să-și optimizeze ritmul de ingestie. Astfel de specii sunt gramineele bune furajere (golomăț, păiuș, iarba câmpului, zâzanie);

specii nepreferate – sunt acele specii care se regăsesc în hrană în proporții mai mici decât în covorul vegetal, ele sunt refuzate de către animale fiind necorespunzătoare calitativ (conțin lignină, taninuri, siliciu). În general sunt specii slab furajere. Acestea sunt consumate de către animale în primele stadii vegetative, primăvara, sau când reprezintă o sursă singulară de furaj;

specii refuzate – sunt acele specii care nu se întâlnesc în hrana animalelor decât uneori în situații excepționale;

specii toxice – sunt acele specii care sunt evitate întotdeauna de către animale.

Animalele tot timpul aleg între plante, sau între părți ale acestora, la scara de stațiune alimentară. Această alegere este influențată de următoarele elemente:

plantele prezente în câmpul vizual al animalului;

memoria de scurt timp a animalului (ce a întâlnit în stațiunile alimentare precedente);

frecvența senzațiilor pozitive resimțite după ce a făcut o alegere ori alta.

Tipul de plante ales este influențat mult și de specia de animale, de abundența relativă a furajului, complexitatea mediului înconjurător în raport cu satisfacerea nevoilor fiziologice, hidrice și termice.

Când rumenul animalului este plin, acesta se odihnește și rumegă. Această operație poate fi făcută de animale stând în picioare sau culcate.

Timpul necesar pentru rumegare depinde de fibrozitatea ierbii consumate. În mod normal durează 5-9 ore (ceva mai mult pentru iarba îmbătrânită).

Timpul de pășunat crește cu dificultatea ruperii ierbii și cu rărirea pajiștii, pe când timpul de rumegat crește pe măsura scăderii calității ierbii consumate. Animalele care sunt pe pajiște por parcurge 2-6- km/zi. Fecalele se depun de 10-12 ori/zi și urinează de 4-6 ori. Vacile de lapte depun aproximativ jumătate din fecale în timpul nopții iar 10-15 % în deplasare spre adăpost sau adăpat, restul de fecale, ziua, în timpul păscutului. În privința adăpării animalele beau apă de 2-4 ori/zi, în funcție de conținutul în umiditate al ierbii.

Momentul începerii pășunatului are o deosebită importanță atât pentru starea vegetației, depinzând de aceasta cât și pentru sănătatea animalelor. De aceea nu poate fi fixată o dată strict calendaristic.

Dacă pășunatul se începe prea devreme, când plantele sunt prea tinere și solul prea umed, asupra vegetației efectele negative sunt următoarele:

se distruge stratul de țelină, se bătătorește solul și se înrăutățește regimul de aer din sol. Se formează gropi și mușuroaie;

pe terenurile în pantă se declanșează eroziunea;

se modifică compoziția floristică dispărând plantele valoroase mai pretențioase din punct de vedere al apei, aerului și hranei din sol;

plantele fiind tinere au suprafața foliară redusă și vor folosi pentru refacerea lor substanțe de rezervă acumulate în organele din sol ce are ca efect epuizarea lor.

Efectele negative asupra animalelor sunt:

iarba prea tânără conține multă apă și ca atare are un efect laxativ epuizant, ceea ce duce la eliminarea excesivă a sărurilor minerale de Cu, Mg, Na;

conținând prea puțină celuloză nu se pretează la salivație și rumegare, animalele fiind predispuse la intoxicații și meteorizații;

conținutul mare de azot al ierbii tinere determină acumularea în stomac a amoniacului și ca atare declanșarea unor fermentații periculoase.

Pe de altă parte începerea prea tardivă a pășunatului are o altă serie de efecte negative cum ar fi: sporirea conținutului de celuloză și scăderea celui de proteină, reducerea gradului de consumabilitate și digestibilitate. Acestea obligă ca atunci când nu s-a putut intra la pășunat în timpul optim iarba să fie cosită și transformată în fân, semifân, siloz pentru a se reduce pierderile.

Momentul optim de începere a pășunatului este atunci când solul s-a zvântat și plantele au ajuns la înălțimea de 10-15 cm pe pajiștile alcătuite din plante mărunte, 15-20 cm în zonele cu precipitații abundente și plante de talie înaltă, 20-30 cm pe pajiștile cultivate.

Cum un ciclu de pășunat în primăvară durează 25-30 zile, este evident că pe unele tarlale această fază va fi mult depășită. De aceea este obligatoriu ca în primul ciclu de pășunat 2-3 tarlale (funcție de numărul de tarlale și durata cât stau animalele pe o tarla) să se cosească, în diferite fenofaze, urmând a fi pășunate în următoarele cicluri.

Aceasta are ca avantaj: o mai bună valorificare a plantelor, o repartizare mai uniformă a producțiilor pe cicluri asigurând totodată alternanța folosirii pajiștii prin pășunat sau cosit.

Dacă totuși ne referim la o dată calendaristică în zona de șes pășunatul începe după 1 mai, iar în zona de deal după 10 mai.

Înălțimea de pășunat se referă la înălțimea pe care o au plantele după ce s-au pășunat. Această înălțime este determinată de specia care pășunează și nu poate fi influențată decât prin repartizarea spre pășunat a unei anumite specii de animale sau prin folosirea ierbii la iesle și atunci cositul se poate face la înălțimea dorită.

În funcție de compoziția floristică în pășunile de stepă și silvostepă pășunatul se face la 3-4 cm, a celor din zona forestieră la 4-5 cm, a celor alpine la 3-4 cm iar pe pășunile cultivate la 5-6 cm.

Frecvența pășunatului este una din cele mai importante elemente ale unui pășunat rațional. Elementul esențial de care trebuie să se țină seama, este durata de regenerare. Producția pășunilor este dată de numărul de recolte din timpul unui sezon, de talia plantelor la recoltat și înălțimea ierbii rămase, care după cum s-a văzut influențează mult producția. Pe măsura măririi frecvenței cosirilor se reduce producția. Datele cuprinse în tabelul 12.12 sunt edificatoare din acest punct de vedere.

Tabelul 12.12. Influența frecvenței de recoltare asupra producțiilor(după HOLMES, 1980)

Producția invers proporțională cu numărul de recolte se datorește în parte faptului că în cazul cosirilor mai rare suprafața foliară și deci cea capabilă de fotosinteză este mai mare. Acest lucru este mai pregnant evidențiat la formele înalte cu multe frunze tulpinale.

Frecvența pășunatului depinde deci și de speciile care alcătuiesc covorul vegetal. Speciile cu talie joasă, adaptate pentru pășunat, cum ar fi Lolium perenne, Poa pratensis, Festuca rubra, Trifolium repens, Medicago lupulina, Lotus corniculatus ș.a. care au un număr mare de frunze bazale și lăstari așternuți pe sol, suportă un pășunat repetat fără ca producția să scadă prea mult și aceasta datorită capacității lor mari de refacere. Dar și la aceste plante pășunatul excesiv determină căderi considerabile de producție. Astfel de exemplu, pășunile montane de Festuca rubra pot fi pășunate de trei ori fără ca producția să scadă.

Modul de executare a pășunatului pe tarla prezintă o importanță deosebită atât pentru compoziția floristică a pajiștii cât și pentru producția animalieră. Aceasta comportă două aspecte diferite și anume: modalitatea efectuării pășunatului în interiorul tarlalei și timpul de pășunat pe tarla.

În cadrul modalității de deplasarea a animalelor pe tarla există două posibilități:

când animalele sunt lăsate libere pe tarla;

când se limitează suprafața de deplasare cu gard electric, astfel încât animalele nu pot înainte decât treptat, pe măsură ce consumă iarba. Aceasta duce la creșterea gradului de consumabilitate, la evitarea bătătoririi solului.

Timpul de pășunat pe tarla prezintă de asemenea o importanță deosebită. Se cunoaște faptul că animalele erbivore reușesc, în câteva ore, să-și procure necesarul de hrană. În rest se plimbă bătătorind iarba și solul. De aceea este indicat ca să se pășuneze dimineața 3-4 ore, să se întrerupă pășunatul 2-4 ore și să se reia după masă de asemenea 3-4 ore.

Vara trebuie evitat pășunatul în orele de prânz când temperatura este excesiv de ridicată.

Pentru realizarea unui coeficient mai ridicat de folosire a ierbii este indicat ca dimineața când animalele sunt flămânde, să pășuneze acolo unde au pășunat în după amiaza trecută și de-abia pe urmă să treacă la o porțiune nepășunată.

Data începerii pășunatului este legată de epoca venirii primelor înghețuri. Ultimul pășunat trebuie să se realizeze cel mai târziu cu 20-30 zile înainte de instalarea înghețurilor permanente. Astfel plantele au posibilitatea să acumuleze glucide, să-și refacă masa vegetativă, ceea ce determină o mai bună suportare a înghețurilor pe de o parte, iar pe de altă parte la pornirea timpurie în vegetație. Întârzierea toamna a pășunatului, până la venirea înghețurilor, face ca iarba să nu se poată reface corespunzător, primăvara constituind una din cauzele dispariției speciilor valoroase de pe astfel de pajiști.

Lăsarea animalelor pe pășune în tot timpul anului, cum din păcate se întâmplă în foarte multe locuri, este total contraindicată și constituie una din cauzele majore ale degradării pășunilor.

Rezumatul subiectului

În timpul pășunatului trebuie să se execute o serie de lucrări care să ducă la îmbunătățirea compoziției floristice, la refacerea cât mai rapidă a plantelor, la sporirea producției de masă verde pe unitatea de suprafață, la asigurarea zooigienei.

Aceste măsuri, care sunt obligatorii, se referă la o serie de lucrări dintre care cele mai importante sunt:

cosirea resturilor nepășunate după ce animalele au părăsit tarlaua, ceea ce împiedică fructificarea, și deci înmulțirea plantelor slabe din punct de vedere furajer, neconsumate de animale;

împrăștierea dejecțiilor animaliere care prezintă cel puțin trei avantaje legate de faptul că: se împiedică astfel crearea de condiții dezvoltării buruienilor nitrofile nevaloroase, care s-ar putea dezvolta în jurul acestora; se realizează o anumită fertilizare a pajiștilor; se înlătură focarele de infecție cu viermi paraziți. Această operație se realizează cu grapele sau târșitoarele. Tot în această perioadă se asigură fertilizarea fracționată cu azot;

irigarea acolo unde este posibil.

Toate aceste măsuri, aplicate în complex, au ca efect creșterea valorii economice a pășunii respective.

Sarcini de învățat Studentul învață principiile folosirii raționale a pajiștilor prin pășunat.

4.12.6. Rezumatul unității de studiu și cuvinte cheie

Rezumatul unității de studiu

O compoziție floristică corespunzătoare sporește consumabilitatea și digestibilitatea ierbii, pe când o compoziție necorespunzătoare datorită, de pildă unui pășunat necorespunzător, face ca atât consumabilitatea cât și digestibilitatea să scadă. De asemenea în condiții de umiditate mai ridicată, conținutul în proteină al plantelor și digestibilitatea lor este superioară ierbii obținute în condiții de secetă când crește conținutul în celuloză și scade valoarea nutritivă.

În medie se poate considera că 100 kg substanță uscată din pășune conțin 6,5 kg proteine digestibile și 65 unități nutritive. În cazul unor amestecuri bune se poate ajunge până la 10 kg proteină digestibilă și 100 unități nutritive.

Capacitatea de valorificare a unei pășuni este în funcție de doi parametri: vegetația pășunii și specia (rasa) de animale care o folosesc.

Când vorbim de vegetația pășunii nu facem referiri doar la compoziția ei floristică ci și la faza fenologică din timpul folosirii pășunii.

Astfel plantele tinere, fragede, pe lângă faptul că sunt cu mai multă plăcere consumate de animale, au mai multă proteină, cu un grad de digestibilitate mai ridicat și mai puțină celuloză.

Printre principalele avantaje ale folosirii ierbii de pe pajiști se înscrie și faptul că pășunea reprezintă cea mai ieftină sursă de hrană pentru animale, iarba obținându-se la un preț de cost mai redus decât oricare furaj.

Eficiența sporită se datorește fără îndoială și stării de sănătate mai bună a animalelor ce au posibilitatea de a se mișca în aer liber în timpul când singure își procură hrana.

Dar, dacă nu se execută lucrări de îngrijire și îmbunătățire a pajiștilor, toate aceste avantaje dispar întrucât compoziția floristică este alterată, domină buruieni sau plante nevaloroase și în consecință hrănirea animalelor lasă de dorit. Este cazul multor izlazuri comunale unde în a doua parte a verii animalele își procură cu foarte mare greutate hrana și nici într-un caz nu în cantitate suficientă.

Cuvinte cheie rațional, pășune, capacitate, principii, vegetația pășunii, animale, compoziție floristică, valorificare.

4.12.6. Test de autoevaluare

Enumerați sistemele de pășunat

În ce constă pășunatul liber.

Care sunt variantele pășunatului raționale

Enumerați factorii de defoliere a covorului vegetal

Enumerați teoriile de alegere a ierburilor prin pășunat.

Care sunt metodele de determinare a producțiilor pășunilor

Scrieți formulele de calcul pentru: producția totală, totalul neconsumat, producția reală, coeficientul de folosință

4.12.7. Concluzii

Studentul trebuie să răspundă la întrebările din cadrul testului de autoevaluare în termen de maxim 30 minute. Dacă studentul depășește timpul alocat testului actul de învățare se reia. Odată îndeplinită această condiție pentru testul de autoevaluare – studentul poate trece la următoarea unitate de studiu și poate fi apt pentru activități de evaluare ulterioară din partea profesorului. Promovarea acestei unități de studiu va sprijini studentul în abordarea următoarei unități de studiu.

Bibliografie obligatorie

1. Ciortea, G., Moisuc, A., Pompilica Iagăru, 2005. Producerea și păstrarea furajelor, Editura Alma Mater, Sibiu.

2. Samfira I., Moisuc A., 2007. Ecopratotehnica, Editura Eurobit, Timișoara.

4.13. Unitate de studiu nr. 13. Conveerul verde

4.13. 1. Cuprins

4.13. 2. Introducere

Unitatea de studiu se bazează pe acumulările unității anterioare și oferă studentului baza minimală necesară înțelegerii sistemului de producere a nutrețurilor verzi, pentru a putea fi asigurată hrănirea animelelor cu astfel de nutreț de primăvara devreme până toamna târziu. Oferă baza științifică teoretică minimală pentru completarea inițierii în activitatea de realizare și exploatare a conveerului verde. Se asigură integrarea acestor cunoștințe cu tot ce a dobândit până în prezent la care se adaugă noțiuni de, fiziologie vegetală, agrotehnică, fitotehnie și genetică vegetală.

Cunoștințe preliminare

Pentru parcurgerea acestei unități de studiu studenții au nevoie de parcurgerea în condițiile impuse a tuturor unităților de studiu anterior prezentate la care se adaugă cunoștințele generale de botanică, agrotehnică și fitotehnie.

Resurse necesare și recomandări de studiu

Cursurile de fiziologie vegetală, botanică, agrotehnică, fitotehnie, genetică vegetală la care se adaugă ca lectură științifică următoarele tratate și manuale disponibile în Biblioteca Universității Lucian Blaga din Sibiu:

1. Samfira, I., Moisuc, A., 2007, Ecopratotehnica. Editura Eurobit, Timișoara.

2.Ciocârlan, V., 2000. Flora Ilustrată a României – Pteridophyta și Spermatophyta. Editura Ceres, București.

3. Berca M., 2011. Agrotehnică, Transformarea modernă a Agriculturii. Editura Ceres, București.

Durata de studiu: 3 ore

4.13.3. Obiective

Studentul va

1. înțelege importanța conveerului verde în hrana animalelor

2. înțelege principiile alegerii ierburilor ce compun conveerul verde

4.13.4. Subiect nr. 1 Conveerul verde

Aspecte teoretice

Furajele verzi sunt cele care asigură în perioada unui an cea mai mare cantitate de substanțe nutritive și implicit cea mai mare producție. Astfel, la bovine, în perioada de furajare cu nutreț verde se realizează 70 % din întreaga cantitate de lapte și, de asemenea, se înregistrează 60 % din sporul de greutate.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Masa verde poate ci asigurată din mai multe surse, funcție de care există și mai multe tipuri de conveier verde.

Conveier verde natural se organizează în zonele în care întreaga cantitate de nutreț verde se asigură din pajiștile naturale. Un astfel de conveier poate fi alcătuit în zonele de deal și munte unde există suprafețe suficiente de pajiști pe care să se asigure un pășunat rațional.

Conveier verde mixt este un tip de conveier in care hrana este asigurată de pajiști naturale dar și de plante de cultură anuale sau perene. Se organizează atât în zona de deal cât și de șes, pentru a asigura un furaj primăvara cît mai devreme și în special pentru a doua jumătate a verii, când furajul de pe pajiștile naturale devine insuficient.

Conveier verde artificial se organizează în zonele de șes prin înființarea unor culturi (inclusiv pajiști semănate), care să asigure furajarea cu nutreț verde o cât mai lungă perioadă. In acest sistem semănatul și recoltatul se fac eșalonat conform unui plan riguros întocmit.

Diferitele tipuri de nutreț verde fiind diferit consumate de către speciile de animale, pentru fiecare specie se întocmește un tip special de conveier verde, fapt pentru care există conveier verde pentru bovine, ovine etc.

Principii de organizare

Nutrețul verde fiind necesar din primăvară și până toamna târziu pentru organizarea producerii lui trebuie să se țină seama de câțiva parametri: zona naturală, specia, rasa și categoria de animale pentru care se organizează conveierul, eficiența economică a fiecărei culturi și durata ei de folosire.

Ca atare în organizarea conveierului verde trebuie:

să se aleagă cel mai potrivit sortiment pentru zona respectiv;

să se facă o însămânțare eșalonată sau cu material biologic cu diferite perioade de vegetație pentru a se asigura folosirea eșalonată la parametri optimi;

folosite culturi furajere succesive pentru a evita unele perioade deficitare;

folosite toate resursele furajere existente (inclusiv a pajiștilor ocazionale).

Sortiment de plante

Sortimentul de plante joacă un rol esențial în reușita unui conveier verde. El trebuie de așa manieră ales încât, pe de o parte, să realizeze indici de producție superiori în perioadele corespunzătoare și, pe de altă parte, să fie plantele cu cel mai mare randament și bine consumate de animale.

Obligatorie este realizarea pentru fiecare zi a întregii cantități de masă verde. De aceea în conveierul verde trebuie sa fie cuprinse atât pajiștile permanente și cele semănate cât și culturi în ogor propriu și culturi succesive.

Culturile, în ogor propriu sau succesive, trebuie să cuprindă o gamă cât mai variată de specii de la leguminoase și graminee până la crucifere și rădăcinoase.

În principiu necesarul de furaj verde este asigurat de:

pajiștile permanente care în funcție de zonă asigură o cantitate mai mare sau mai mică de furaj pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă. Valorificarea recoltei se face prin pășunat rațional. În zonele de șes suprafața lor este redusă, ele asigurând 2-3 cicluri de pășunat într-un sezon, insuficient pentru a asigura necesarul de nutreț verde. În zonele colinare și montane există posibilitatea ca aceste pajiști să asigure în totalitate, sau cel puțin în mare majoritate, necesarul de furaj verde;

pajiștile semănate sunt mai productive și cu o repartizare mai bună a producției asigurând în condiții de întreținere bună șase recolte pe an. Este obligatorie folosirea lor prin pășunat rațional;

leguminoase perene cultivate se folosesc ca furaj verde, suplimentar (deci în amestec de obicei cu graminee, porumb, sorg, iarbă de Sudan) pentru a asigura necesarul de proteină. Furajarea exclusivă cu leguminoase este contraindicată întrucât, pe de o parte se face risipă de proteină, iar pe de altă parte, dacă nu se iau măsuri de prevedere pot avea de suferit animalele. Dând mai multe recolte pe an ele pot fi folosite prin cosit și administrare la iesle din mai și până la sfârșitul lui septembrie;

culturi furajere anuale de toamnă asigură nutrețul cel mai de timpuriu primăvara devreme indiferent dacă e vorba de graminee, de amestecuri leguminoase + graminee sau de crucifere. Dintre aceste culturi cele mai importante sunt:

dintre graminee

raigrasul aristat care asigură producții mari încă din a doua jumătate a lunii aprilie; recoltarea lui eșalonată permite folosirea timp de o lună, regenerând se poate folosi mai multe coase (recomandat două din care ultima se pășunează);

secara masă verde, orzul masă verde etc. dar acestea din urmă nu sunt indicate, de preferat fiind borceagurile.

Ca și amestec graminee-leguminoase se folosesc borceagurile.

Acestea pot produce până la 40-50 t/ha masă verde cu producții eșalonate în funcție de cereala folosită. Se folosesc borceagurile cu secară, cu Triticale (foarte indicate, având o perioadă mai lungă de folosire), cu orz, cu grâu, astfel încât ele pot asigura furaj verde din a doua jumătate a lunii aprilie, până la sfârșitul lunii mai. Dintre leguminoase pentru borceaguri se folosește mazărea furajeră și măzărichile. Se mai pot folosi tot felul de amestecuri graminee + leguminoase cum sunt amestecul Legany, Landsberg și multe altele.

Deosebit de importante pentru că asigură un furaj suculent foarte valoros primăvara devreme, sînt cruciferele furajere (rapița, Tyfon, Perko). Având un conținut scăzut de substanță uscată, la început ele trebuiesc administrate în amestec cu alte furaje deosebit de bogate în substanță uscată (paie sau fân tocat).

– culturile furajere de primăvară cuprind o gamă largă de plante, foarte diferite ca perioadă de vegetație, putând fi administrate în furajare de pe la sfârșitul primăverii (borceagul de primăvară) și până toamna târziu (sfecla furajeră);

culturi furajere succesive se seamănă eșalonat după premergătoare ce părăsesc terenul mai devreme (când se seamănă iarbă de Sudan, porumb masă verde ș.a.), până la premergătoare ce părăsesc terenul în a doua jumătate a verii (când sunt foarte indicate cruciferele furajere). Aceste culturi trebuie să asigure furaj verde din a doua jumătate a verii și până toamna târziu chiar după venirea brumelor. Este foarte important ca în acest sistem să fie semănate plante cum este varza furajeră, care pot asigura furajul verde și la începutul iernii până când temperaturile ajung sub –10 –12 oC.

Intocmirea conveierului verde

Întocmirea unui conveier verde pornește de la cunoașterea necesarului de furaj verde pentru întreaga perioadă, în funcție de specia și categoria de animale pentru care se organizează acest conveier. Necesarul trebuie cunoscut pe zile, decade, luni, defalcat pe întreaga perioadă. Mai mult, defalcarea trebuie făcută pe grupe de animale, pe sexe, vârste, capacitate de producție, stare fiziologică. Acest necesar e bine să fie cunoscut și în unități nutritive și proteină digestibilă, energie metabolizabilă (Gj).

În următoarea etapă se stabilește ce cantitate de furaj și în ce perioade poate fi asigurat, pe de o parte de pe pajiștile naturale existente, iar pe de altă parte, din pajiștile semănate și din culturile furajere perene.

Prin efectuarea diferenței dintre necesar și existent se stabilește cantitatea de masă verde ce trebuie asigurată din culturi furajere anuale. Urmează a se fixa sortimentul, perioada (sau perioadele) optimă de folosire, pe baza cunoașterii caracteristicilor agrobiologice a speciilor cultivate.

Schema de conveier verde se întocmește încă de la sfârșitul verii pentru anul următor în vederea cunoașterii suprafețelor ce trebuie însămânțate cu culturi furajere anuale de toamnă. În schemă necesarul este defalcat pe decade, urmând să se cunoască exact pentru fiecare decadă ce tip de furaj verde se va administra animalelor. În aceste calcule este bine ca necesarul să fie majorat cu l0-15 % pentru a se evita unele neajunsuri pe care factorii climatici le-ar putea provoca. Dacă există un excedent de furaj acesta poate fi însilozat sau transformat în fân, pregătit astfel pentru a fi administrat în hrana animalelor pe timp de iarnă.

Folosirea masei verzi din conveierul verde

Modul de folosire a masei verzi este acela caracteristic plantei din conveier. Pajiștile naturale cât și cele semănate pot fi folosite prin pășunat, administrat la iesle sau mixt. Se mai pot pășuna și alte culturi furajere, chiar de pe la sfârșitul primăverii, cum ar fi raigrasul coasa a doua sau cruciferele aloploide coasa a doua.

Se mai pășunează și culturile furajere semănate în cultură succesivă, cum ar fi iarba de Sudan, chiar porumbul furajer în perioadele de secetă, în a doua jumătate a verii sau cruciferele furajere toamna târziu.

Se administrează la iesle (uneori tocate pentru mărirea consumabilității) toate furajele din conveier, dacă înălțimea 1or este corespunzătoare unei recoltări mecanizate.

Modul de folosire depinde de specia sau categoria de animal cît și de condițiile meteorologice. Din punct de vedere economic eficiența maximă o are folosirea prin pășunat, dar pășunatul trebuie organizat pe principiile pășunatului rațional iar pentru culturile furajer mai mult, prin pășunatul cu porția sau în fâșii.

Rezumatul subiectului

Conveierul verde reprezintă un sistem de producere a nutrețurilor verzi de așa manieră încât animalele să poată fi furajate cu un astfel de nutreț de primăvara devreme și până toamna târziu. Această perioadă de furajare este diferită în funcție de zonă, în sensul că este de 160-200 și chiar mai multe zile în câmpie, 150 zile în zona colinară și 120 zile în zona forestieră, unde se desprimăvărează mai târziu și înghețurile survin mai repede.

Sarcini de învățat Studentul învață necesitatea asigurării nutrețului verde, sistemul de organizare, sortimentul de plante, întocmirea și folosirea masei verde din conveer.

4.12.5. Rezumatul unității de studiu și cuvinte cheie

Rezumatul unității de studiu

Conveierul verde reprezintă un sistem de producere a nutrețurilor verzi de așa manieră încât animalele să poată fi furajate cu un astfel de nutreț de primăvara devreme și până toamna târziu.

Această perioadă de furajare este diferită în funcție de zonă, în sensul că este de 160-200 și chiar mai multe zile în câmpie, 150 zile în zona colinară și 120 zile în zona forestieră, unde se desprimăvărează mai târziu și înghețurile survin mai repede.

Furajele verzi sunt cele care asigură în perioada unui an cea mai mare cantitate de substanțe nutritive și implicit cea mai mare producție. Astfel, la bovine, în perioada de furajare cu nutreț verde se realizează 70 % din întreaga cantitate de lapte și, de asemenea, se înregistrează 60 % din sporul de greutate.

Cuvinte cheie pajiște, conveer verde, sortiment de plante, intocmire, organizare, utilizare, furaj verde.

4.13.6. Test de autoevaluare

Enumerați și descrieți tipurile de conveer verde

În ce constă rolul sortimemtului de plante la realizarea conveerului verde.

Care este modul de întocmire a conveerului verde.

Arătați modul de folosire a masei verzi din conveerul verde

4.13.7. Concluzii

Studentul trebuie să răspundă la întrebările din cadrul testului de autoevaluare în termen de maxim 20 minute. Dacă studentul depășește timpul alocat testului actul de învățare se reia. Odată îndeplinită această condiție pentru testul de autoevaluare – studentul poate trece la următoarea unitate de studiu și poate fi apt pentru activități de evaluare ulterioară din partea profesorului. Promovarea acestei unități de studiu va sprijini studentul în abordarea următoarei unități de studiu.

Bibliografie obligatorie

1. Ciortea, G., Moisuc, A., Pompilica Iagăru, 2005. Producerea și păstrarea furajelor, Editura Alma Mater, Sibiu.

2. Samfira I., Moisuc A., 2007. Ecopratotehnica, Editura Eurobit, Timișoara.

4.14. Unitate de studiu nr. 14. Păstrarea furajelor

4.14. 2. Cuprins

4.14. 2. Introducere

Unitatea de studiu se bazează pe acumulările unității anterioare și oferă studentului baza minimală necesară înțelegerii principiilor păstrării furajelor. Oferă baza științifică teoretică minimală pentru completarea inițierii în activitatea de păstrare a furajelor. Se asigură integrarea acestor cunoștințe cu tot ce a dobândit până în prezent la care se adaugă noțiuni de, fiziologie vegetală, agrotehnică, fitotehnie și genetică vegetală.

Cunoștințe preliminare

Pentru parcurgerea acestei unități de studiu studenții au nevoie de parcurgerea în condițiile impuse a tuturor unităților de studiu anterior prezentate la care se adaugă cunoștințele generale de botanică, agrotehnică și fitotehnie.

Resurse necesare și recomandări de studiu

Cursurile de fiziologie vegetală, botanică, agrotehnică, fitotehnie, genetică vegetală la care se adaugă ca lectură științifică următoarele tratate și manuale disponibile în Biblioteca Universității Lucian Blaga din Sibiu:

1. Samfira, I., Moisuc, A., 2007, Ecopratotehnica. Editura Eurobit, Timișoara.

2.Ciocârlan, V., 2000. Flora Ilustrată a României – Pteridophyta și Spermatophyta. Editura Ceres, București.

3. Berca M., 2011. Agrotehnică, Transformarea modernă a Agriculturii. Editura Ceres, București.

Durata de studiu: 3 ore

4.14.3. Obiective

Studentul va

1. înțelege importanța păstrării furajelor

2. înțelege și cunoaște metodele de păstrare a furajelor

3. înțelege procesele care se petrec în procesul de conservare a furajelor

4.14.4. Subiect nr. 1 Conservarea prin uscare

Aspecte teoretice

Încă din cele mai vechi timpuri o parte din masa verde de pe pajiști era transformată în fân pentru a fi folosită în timpul iernii. În ultimul timp iarba din pajiști se folosește și prin cosire și administrare la iesle sau prin transformarea ei în semifân sau semisiloz. De asemenea în fân se transformă și o serie de plante de cultură ca lucerna, trifoiul, graminee perene etc.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

Dacă în timpul perioadei de vegetație predomină hrana suculentă dată de nutrețurile verzi, în timpul iernii o mare parte din hrană este asigurată de fân. Fânul, fiind un furaj deosebit de valoros din punct de vedere calitativ, asigură peste 50 % din cantitatea totală de albumină și vitamine. Sursele de fân sunt diferite în funcție de zona geografică. Astfel în regiunile de câmpie fânurile provin în general din plante de nutreț cultivate iar în zona de deal, pe lângă plante de cultură fânul provine și din pajiștile naturale. În regiunile submontane și montane, fânul provine în exclusivitate din pajiști naturale. Reamintim cu această ocazie că în România există în jur de 1,5 milioane ha fânețe. Calitatea fânului obținut este influențată de o serie de factori și anume:

compoziția floristică, compoziție în corelație cu condițiile de climă, sol și îngrijire;

epoca recoltării;

modul de pregătire și păstrare;

condițiile meteo din timpul recoltării și pregătirii fânului.

Recoltarea fânețelor

Fânețele și culturile furajere, recoltându-se doar în anumite perioade ale anului această lucrare este sezonieră și se realizează în funcție de anumiți parametri, dependență de fenofaza plantelor, de înzestrarea gospodăriei, de factori economici, organizatorici etc.

Epoca de recoltare

q/ha înflorire

40 înspicare 40

30 30

20 20

10 10

13 20 27 4 11 18 25 1 8 25

aprilie mai iunie

substanță organică digestibilă

proteina

celuloză

substanță uscată

Fig.14.1. Conținutul în principii utili în funcție de fenofază

Epoca de recoltare, care se referă la momentul optim de recoltare, are o influență majoră asupra producției și calității acesteia. Acumularea de masă vegetativă se face continuu până la terminarea înfloritului. Pe de altă parte, conținutul maxim în proteine digestibilă este în faza tânără, iar pe măsură ce planta crește și îmbătrânește acest conținut scade (fig.14.1).

Relația dintre cantitatea recoltei, calitatea ei si epoca de recoltare, la fânețele naturale, este redată în tabelul 14.1.

Tabelul 14.1. Producția de fân, substanță uscată și substanțe nutritive (kg/ha)

în funcție de epoca de recoltare

Se constată că în perioada înfloririi se obține cea mai mare producție de fân și de cea mai bună calitate, ceea ce determină un număr maxim de UN/ha. Din acest punct de vedere epoca optimă de recoltare este de la începutul până la sfârșitul înfloririi, ceea ce corespunde cu o durată de 7-10 zile. Pe lângă producție și calitate, recoltarea trebuie făcută de așa manieră încât să se dea posibilitatea plantelor să se refacă până la coasa următoare (sau până la venirea înghețurilor), pentru a se asigura producții mari și în anii următori. De asemenea, cositul trebuie făcut în momentul în care se defavorizează în cel mai mare grad înmulțirea buruienilor.

Recoltatul prea devreme, deși duce la obținerea unui fân foarte valoros și bogat în elemente nutritive, determină obținerea de producții mai mici și, de asemenea, duce la slăbirea plantelor, acestea neavând timp să acumuleze suficiente substanțe de rezervă. Dacă acest mod de recoltare se repetă vor scădea producțiile la coasele următoare și, în final, determină o slăbire a vivacității plantelor, ceea ce are ca și consecință imediată scăderea producțiilor, iar ca și consecință de durată, eliminarea acestor plante din covorul vegetal.

Dacă fânețele se recoltează prea târziu, se obțin producții mai mari de fân, însă de calitate inferioară, ceea ce determină obținerea unui număr mai mic de unități nutritive la hectar, a unei cantități mai mici de substanțe asimilabile, înrăutățindu-se consumabilitatea și digestibilitatea. În același timp scade conținutul în săruri minerale și vitamine, albumine, caroten; aceasta și datorită faptului că frunzele încep să se scuture, frunzele fiind tocmai organele bogate în astfel de principii nutritivi. În cazul fânețelor de două coase (sau a celor cultivate), dacă se întârzie primul cosit va scădea producția coasei a doua, aceasta ajungând la numai 15-20 % din recolta primei coase, când în condiții normale aceasta trebuie să ajungă până la 50 % din producția primei coase.

Mai mult, în fânețele bogate în leguminoase, prin recoltarea la timp a primei coase se obține la coasa a doua un fân de calitate mai bună, datorită conținutului mai mare în proteină, ca urmare a participării în proporție mai mare a leguminoaselor la această coasă.

În condițiile recoltării la timp a primei coase, fânul obținut la coasa a doua este format din mai multe frunze, tulpinile sunt mai puțin tari și în consecință au un grad de consumabilitate mai mare. Întârzierea recoltării favorizează și îmburuienarea, pentru că în momentul recoltării buruienile au format deja semințe.

La fânețele de două coase epocile de recoltare vor fi alese de așa manieră încât ultima recoltă să se facă cu o lună înainte de venirea înghețurilor permanente, pentru a permite acumularea de substanțe de rezervă în plante.

În concluzie, în privința epocii de recoltat subliniem:

pentru obținerea unor producții mari de fân și de bună calitate la prima coasă, fânețele trebuie cosite în perioada de la înspicatul gramineelor și îmbobocitul leguminoaselor până la înflorit;

cositul prea de timpuriu, mai mulți ani de-a rândul, duce la slăbirea vitalității ierburilor și la scăderea producției în anii următori;

întârzierea cositului determină scăderea valorii fânului, favorizează înmulțirea buruienilor, însă mărește vitalitatea ierburilor;

stabilirea epocii de recoltare a fânețelor se face în funcție de faza de creștere a gramineelor dominante valoroase și nu după date calendaristice;

fânețele trebuie cosite într-un sistem de rotație la epoci diferite;

pentru a se asigura autoînsămânțarea odată la 4-5 ani fâneața se recoltează după formarea semințelor.

Pentru a se evita influența negativă a cositului la aceeași epocă asupra vegetației și producției pajiștilor, se recomandă împărțirea fânețelor în mai multe tarlale și recoltarea acestora în epoci diferite.

Astfel la fânețele de o coasă se recomandă împărțirea în 4 parcele recoltate astfel:

parcela 1 la înspicat; parcela 2 la începutul înfloritului; parcela 3 la înflorirea deplină; parcela 4 la formarea semințelor.

La fânețele de două cose acestea se împart în 5 parcele recoltarea făcându-se astfel:

parcela 1 și 2 se cosesc de două ori prima coasă la înspicat; parcela 3 – o singură coasă la formarea semințelor; parcela 4 – două coase, prima la înflorirea deplină; parcela 5 – două coase la începutul înfloritului.

Reamintim că pentru autoînsămânțarea pășunilor și acestea trebuie odată la 4-5 ani cosite și anume după formarea semințelor.

Un fapt foarte important de care trebuie să se țină seama la recoltare este mersul vremii. O vreme ploioasă și răcoroasă face ca pe lângă recoltarea dificilă, să fie aproape imposibilă pregătirea fânului, întreaga operație putând fi compromisă. De aceea este bine ca, în cazul în care condițiile sunt neprielnice, recoltatul să fie amânat cu câteva zile, cu atât mai mult cu cât în astfel de condiții fenofazele se desfășoară mai lent. De exemplu pe timp răcoros și umed înfloritul poate dura 10-14 zile.

Dacă condițiile meteo se mențin neprielnice este mai bine să se transforme recolta în siloz sau semisiloz, prin această metodă pierderile fiind mult diminuate.

Tehnica recoltării

Este dependentă de condițiile specifice fânețelor respective, în sensul că fânețele de munte și dealuri, înalte fiind, situate pe terenuri accidentate în majoritate se recoltează manual sau cu cositoarea autopropulsată.

Pe terenurile plane sau cu pantă lină recoltarea se face mecanizat cu combinele pentru recoltat furaje sau cu cositorile purtate pe diferite tipuri de tractoare.

Este foarte important ca elementele active ale cositoarelor să fie bine ascuțite, pentru ca recoltarea să se facă prin tăiere și să nu se rănească plantele.

Înălțimea de recoltare

Înălțimea de la suprafața solului la care se execută recoltarea este de foarte mare importanță, pe de o parte pentru producția obținută, iar pe de altă parte pentru menținerea vivacității ierburilor.

Cosirea prea sus duce, în primul, rând la o scădere a producției și calității acesteia, deoarece o parte din recoltă rămâne necosită, parte formată din multe frunze bazale și lăstari tineri bogați în substanțe nutritive.

Dacă recoltarea se face prea sus se favorizează și înmulțirea unor buruieni care fructifică sub înălțimea de tăiere, ceea ce duce la înrăutățirea compoziției floristice. Astfel, o recoltare repetată la 10 cm înălțime, face ca procentul de buruieni din recoltă să ajungă la 25 %.

Dacă recoltarea se face la suprafața solului (deci la înălțime prea mică), se mărește producția și se îmbunătățește calitatea la coasa respectivă. Dar aceasta micșorează puterea de regenerare a plantelor.

BĂRBULESCU și MOTCĂ (1987) arată că o consecință a tăierii prea joase a plantelor de pe pajiști este reducerea absorbției elementelor nutritive o perioadă lungă de timp, fiind inhibată regenerarea organelor aeriene ale plantelor.

Pentru a se realiza un raport favorabil între producție și calitate și pentru a se asigura refacerea plantelor în cele mai bune condiții, se recomandă ca înălțimea de cosit să fie 3-5 cm de la suprafața solului. Înălțimea mai mare de recoltat, 5-6 cm, este indicată la pajiștile temporare și la coasa a doua. De asemenea se recomandă o înălțime de 6-7 cm în cazul pășunilor recoltate prin cosit.

Pregătirea fânului

Pregătirea fânului comportă câteva operații esențiale și anume: uscatul, greblatul, strânsul în căpițe. Fiecare din aceste operații contribuie la o bună pregătire a lui, fiecare fiind, în cazul unor efectuări necorespunzătoare, o sursă de pierderi și înrăutățire a calității.

Pregătirea fânului este un complex de lucrări în urma cărora conținutul în apă din plante, se reduce de la 70-85 % cât este în plantele verzi, la 15-17 % cât este umiditatea la care fânul se poate păstra peste iarnă. Această reducere este însoțită de o serie de procese fiziologice și biochimice care determină pierderi de substanță uscată.

Cu cât pierderea apei este mai rapidă, cu atât și pierderile de substanță uscată sunt mai mici. Deci esențial în pregătirea fânului este ca plantele să se usuce într-un timp cât mai scurt după recoltare. De aceea, pe lângă uscarea naturală se poate interveni prin uscare artificială pentru a grăbi acest proces.

Uscarea nu are alt scop decât eliminarea cât mai rapidă a apei, pierderile de substanțe utile fiind pozitiv corelate cu durata uscării. Cauza este faptul că plantele tăiate continuă să trăiască, volumul pierderilor fiind corelat cu durata de timp cât mai durează respirația celulelor din părțile tăiate.

În prima fază, imediat după recoltare, celulele plantelor sunt încă vii, continuă să respire și să asimileze. Destul de rapid asimilația încetează continuând respirația care se face cu pierderi de glucide solubile.

Ca atare, în timpul uscării, se desfășoară două feluri de procese: procese fiziologice și procese biochimice. Procesele fiziologice domină la început și anume până când umiditatea scade sun 65 % când încep să domine procesele biochimice. În această perioadă se pierd cantități mari de glucide, pierderi ce pot ajunge la 30 % din substanța uscată, pierderi ce se înregistrează și la substanțele albuminoide, caroten etc. De asemenea are loc un intens proces de descompunere a aminoacizilor, deci înrăutățirea calității proteinelor.

Cele mai importante procese sunt hidroliza amidonului și formarea monoglucidelor, urmată de oxidarea monoglucidelor. Aceste procese se desfășoară în prima fază când celulele sunt încă vii. Moartea celulelor survine la umiditatea de 45-50 % după care pierderile de apă se fac mult mai greu. Dacă de la umiditatea inițială și până la umiditatea de 45-50 % pierderile de apă se realizează în 5-8 ore de la această umiditate până la 17-20 % e nevoie de 36-72 ore iar, în condiții atmosferice necorespunzătoare (umiditate ridicată) chiar și mai mult.

Viteza de pierdere a apei este influențată de doi factori, unul de natură internă, care se referă la capacitatea țesuturilor plantei de a reține apă și a doua depinde de condițiile meteorologice.

Astfel, la plantele tinere, capacitatea de reținere a apei fiind mai mare și uscarea este mai înceată decât la plantele recoltate mai târziu. De asemenea gramineele se usucă mai repede decât leguminoasele.

O altă categorie de pierderi este determinată de faptul că frunzele pierd mai repede apa decât tulpinile, ceea ce face ca în procesul uscării să cadă, în special la leguminoase, un număr mare de frunze, frunze ce sunt mai bogate în principii nutritivi decât tulpinile.

Precipitațiile căzute în perioada uscării duc la mari pierderi. Diminuarea valorii nutritive a fânului este strâns legată de durata și intensitatea ploilor și de temperaturile din această perioadă. Când temperaturile sunt mai ridicate și cad cantități mari de precipitații, are loc o spălare puternică a constituenților solubili din celulele plantelor.

Pierderile sunt mai mari dacă ploile intervin la sfârșitul perioadei de uscare, când membranele celulare și-au pierdut semipermeabilitatea selectivă, lăsând să se difuzeze constituenții solubili ai citoplasmei.

Dacă ploile sunt de durată, se instalează ciupercile și fânul mucegăiește.

O altă categorie de pierderi sunt cele legate de operațiile ce se fac în timpul pregătirii fânului, de cele din timpul transportului și depozitării și, în fine, de cele care se petrec atunci când fânul este administrat la animale.

În funcție de modul de realizare a uscării există mai multe procedee.

Uscarea directă pe pământ (pregătirea fânului pe sol) – constă în lăsarea ierbii să se usuce așa cum a fost recoltată. Uneori, și în special la fânețele slab productive, fânul e lăsat să se usuce definitiv în brazde de unde se strânge direct în căpițe. La fânețele mai productive acest lucru nu este posibil, întrucât se lungește timpul de uscare și implicit sporesc pierderile. De aceea pentru grăbirea uscării brazdele se întorc de mai multe ori, prima dată după ce iarba a pălit. Este obligatorie întoarcerea după fiecare ploaie.

Întoarcerea se poate face manual (pe suprafețe mici), sau mecanic cu diferite tipuri de greble. Această operație nu se face pe vreme însorită, deoarece în acest caz pot surveni pierderi mari, în special de frunze. Întoarcerea trebuie efectuată la timp pentru că întârzierea ei duce la creșterea pierderilor prin scuturarea masivă a frunzelor.

În brazdă fânul se lasă să se usuce până la 25-30 % umiditate, recunoscut fiind prin aceea că fânul deși pare uscat nu foșnește. Această uscare se realizează în condiții favorabile în 1-2 zile. În acest moment fânul se strânge în căpițe de 100-300 kg unde se lasă până când umiditatea scade la 20 –17 %.

O metodă îmbunătățită, prin aceea că se diminuează pierderile, este atunci când uscarea se face în valuri, care se execută de obicei la câteva ore după recoltare, cu ajutorul greblelor rotative sau transversale. Din valuri plantele sunt strânse în căpițe de 200-300 kg pentru uscare definitivă. Fânul uscat în valuri este de calitate mai bună deoarece procentul de frunze scuturate este mai mic și plantele își păstrează majoritatea calităților inițiale, deoarece uscarea celei mai mari părți are loc la umbră.

În general fânul uscat direct pe pământ primește miros de pământ pierzându-și propria aromă. Acest lucru este mai pregnant când condițiile sunt nefavorabile. Acest fân nu este consumat cu plăcere de animale.

În regiunile unde survin precipitații abundente și frecvente în perioada recoltării, pregătirea fânului pe sol este foarte dificilă deoarece durata de uscare este mare și implicit pierderile în substanță uscată sunt mari. Pentru reducerea pierderilor este obligatorie întoarcerea repetată a brazdelor până la uscarea lor completă. Neîntoarcerea brazdelor duce la rămânerea umedă a plantelor în partea inferioară a brazdelor, care astfel mucegăiesc, ceea ce duce la degradarea totală a fânului. De aceea în aceste zone se folosesc alte metode de uscare.

Uscarea pe suporți (pregătirea fânului pe suporți) – pentru a se evita pierderile, imediat după veștejire, iarba, în strat gros de 70-80 cm, se pune pe diferiți suporți.

Avantajul acestui sistem este faptul că permite obținerea unui fân bun și cu pierderi mai mici chiar în condiții de precipitații. Datorită modului de uscare a ierbii pe suporți, apa ploilor se scurge, aerul poate pătrunde în întreaga masă, împiedicând astfel mucegăirea. Fânul astfel uscat nu mai trebuie manipulat decât atunci când se strânge în căpițe, fapt ce face ca pierderile prin scuturare să fie eliminate.

Strângerea în căpițe se face când fânul este complet uscat (17 % umiditate).

Suporții folosiți sunt de mai multe tipuri (fig.14.2).

a – prepeleci; b – capră piramidală; c – capră colibă; d – gard.

Fig. 14.2. Tipuri diferite de suporți folosiți la pregătirea fânului

prepelecii (crăcane sau pari cu brațe) – sunt nișe pari de 1,7-2,2 m cu un diametru de 4-6 cm pe care sunt fixate în cruce stinghii de 30-60 cm, începând de la 60 cm de pământ și apoi din 40 în 40 cm. La 1 ha sunt necesari 200-500 prepeleci, pe un prepeleac uscându-se 100 kg furaj. În zona de pădure prepelecii se confecționează din crengi de arbori;

capra piramidală (trepiedul) – este compusă din trei pari de 10-12 cm diametru, așezați sub formă de piramidă, cu o înălțime de 2-2,5 m. Parii sunt uniți între ei prin trei rânduri de stinghii (șipci), prima de la 60 cm de la pământ. Iarba pălită (lăsată 1/2 –1 zi să se usuce în brazdă), se așează pe capre începând din colțurile de jos în sus, într-un strat gros de 50 cm. Dacă survin ploi iarba se poate pune imediat pe capră, dar într-un strat mai subțire. După așezare, iarba se greblează de sus în jos pentru a asigura scurgerea apei. Pe o astfel de capră se poate depozita 300-500 kg nutreț;

capra colibă – are mai multe variante. În principiu ea este formată din două secțiuni de gard așezate față în față și care se sprijină una pe alta ca și o colibă. Deschiderea la bază este de 1,5 m. O secțiune are 5 stinghii iar cealaltă 4 stinghii orizontale, de câte 3 m lungime și câte o stinghie așezată în diagonală. Înălțimea colibei este de 2-2,2 m iar distanța dintre parii ce alcătuiesc cele două secțiuni de gard este de 2,5 m. Pe o astfel de colibă se pot încărca până la 1000 kg iarbă;

gardul de lemn – este format din stâlpi înfipți în pământ la distanța de 3-4 m unul de celălalt între care sunt 4-5 prăjini (șipci) la distanța de 40-50 cm, prima fiind la 60 cm de la sol. Înălțimea gardului este de 1,8-2 m. Pe prăjină pe o parte și pe cealaltă se pune iarba ca la capră;

gardul suedez – este o formă îmbunătățită a gardului de lemn fiind format din mai mulți stâlpi care sunt uniți prin 3-5 rânduri de sârme așezate prima la 70 cm de sol și următoarele la 30-40 cm. Stâlpii din capete se ancorează bine în sol. Pentru 1 ha sunt necesari 80-100 m garduri. Pentru a se ușura așezarea fânului pe gard cât și încărcatul fânului, la unul din capetele gardului se fixează role pe care se înfășoară sârma, iar la capătul opus sârma se fixează în scoabe. Întinderea sârmelor se realizează pe măsură ce masa verde se așează de jos în sus.

Uscarea ierbii prin presare în baloți (pregătirea fânului prin balotare). Pentru micșorarea pierderilor cât și pentru folosirea unui număr mai mic de brațe de muncă se practică balotarea fânului. Acest sistem este indicat în zonele de șes, pe pajiștile temporare sau în culturi de leguminoase furajere.

Ierburile cosite sunt lăsate în brazde sau valuri să se usuce până au ajuns la un conținut de apă de 25-30 %, după care sunt presate în baloți. Presarea se face dimineața după ce roua s-a ridicat. În orele de arșiță se întrerupe balotarea pentru a se preîntâmpina pierderile. Baloții sunt puși în picioare, poziție în care se lasă 2-3 zile după care se transportă și se construiesc șire în care se lasă spații pentru aerisire.

În cazul în care baloții sunt uscați prin curent de aer, balotarea se face la umiditate mai mare. În acest caz, dimineața se cosesc plantele cu ajutorul combinelor prevăzute cu zdrobitor, iar după masă se balotează. Metoda are mare aplicabilitate la pregătirea fânului de lucernă.

Fânul pregătit în acest fel are culoare verde și gust plăcut, pierderile fiind mici (4-6 %), ploile de scurtă durată nu au efect negativ.

Uscarea cu ajutorul strivirii (pregătirea fânului prin strivirea plantelor). Se cunoaște faptul că frunzele se usucă mai repede decât tulpinile, ceea ce creează un decalaj în umiditatea celor două componente, având drept consecință căderea frunzelor. Pentru a se preîntâmpina un astfel de fenomen s-a introdus un sistem de strivire a tulpinilor care astfel pierd apa în ritm asemănător frunzelor.

Prin strivirea plantelor are loc distrugerea mecanică a epidermei și presarea țesuturilor din tulpini. Operația se realizează cu ajutorul combinelor de recoltat furaje prevăzute cu zdrobitoare. La astfel de utilaje iarba tăiată este trecută printre două valțuri – unul metalic, altul din plastic, care zdrobesc țesuturile tulpinilor. Ca urmare a acestei operații pierderile de apă se realizează într-un ritm rapid, uscarea nedurând – în condiții favorabile – mai mult de o zi. După acest interval de timp fânul se usucă în continuare prin balotare.

Această metodă este obligatorie pentru zonele aride. Când survin precipitații sau în zonele umede, unde precipitațiile sunt frecvente, metoda este contraindicată întrucât apa ploilor, pătrunzând în țesuturile și celulele zdrobite, spală în sol o mare cantitate de elemente nutritive, provocând pierderi considerabile.

Uscarea cu ajutorul curenților de aer – este cea mai bună metodă și constă în uscarea forțată a plantelor cu ajutorul unui curent de aer rece sau cald. Prin această metodă se elimină apa într-un timp foarte scurt și ca atare pierderile de substanță uscată, de principii nutritivi, sunt mult diminuate.

Deși instalațiile ca atare nu sunt foarte costisitoare, ele amortizându-se prin evitarea pierderilor cantitative și calitative foarte repede, totuși datorită consumului mare de energie și a costurilor tot mai mari a acesteia, metoda are o aplicabilitate limitată.

Se recomandă pregătirea prin aceste metode a fânului de leguminoase cultivate, caz în care pierderile sunt infime. Un fân astfel pregătit are cu 63 % mai multă proteină, 13 % mai multe grăsimi și de 10 ori mai mult caroten decât fânul uscat prin brazdă.

Uscarea cu ajutorul curenților de aer are trei variante: uscarea cu aer rece, uscarea cu aer cald, uscarea în instalații speciale.

Uscarea cu aer rece – conform acestei metode iarba este lăsată să se usuce în brazde până ajunge la umiditatea de 35-45 %, după care se transportă la instalații speciale de ventilare. Este indicată recoltarea cu combine prevăzute cu zdrobitor. Nu este recomandat transportul ierbii cu umiditate mai mare datorită consumului mai mare de energie. De asemenea nu este bine ca umiditatea să scadă sub 35 % întrucât se înregistrează în timpul manipulării, pierderi prin scuturare. Instalația de uscare se compune dintr-un ventilator, un distribuitor care uniformizează aerul și un grătar de lemn pe care se pune fânul. Distribuitorul este de fapt un canal care poate fi de suprafață sau semiîngropat, care pornește de la ventilator, trece prin mijlocul șirei și este închis la capătul opus. Distribuitorul se așează de așa manieră încât să fie paralel cu vântul dominant. Pe de o parte și cealaltă a canalului principal (distribuitorului) se așează grătarele laterale, începând de la 1,5 de la marginea șirei.

Ventilatorul trebuie să fie de capacitate mare în sensul că pentru 100 m2 de șiră diametrul lui trebuie să fie de 900 mm, să fie prevăzut cu un motor de 3-4 CP care să fie capabil să asigure un debit de 4-5 m3 aer pentru fiecare m2 secțiune de canal. Ventilatorul este indicat să fie așezat în partea sudică, fapt ce determină o ușoară preîncălzire a aerului. Iarba se așează în straturi de 1,5-3 m grosime. După ce s-a uscat cam trei sferturi, se pune un alt strat până când se va ajunge la 5 m înălțime. Evacuarea aerului se face prin coșuri de evacuare confecționate din lemn sau tablă cu o înălțime de 2,5 m, cu un diametru de 35 cm la bază și 45 la vârf. Coșurile se așează pe grătar și se ridică în sus cu fiecare strat așezat, în locul lor rămânând canale prin care circulă aerul. Pentru fiecare astfel de coș (sau horn-dop cum se mai numesc) se socotesc 5-7 m2 din suprafața șirei.

Și în acest caz uscarea este mult influențată de condițiile meteo. Dacă vremea este frumoasă, ventilarea se face continuu asigurându-se o uscare rapidă. Pe timp ploios se ventilează doar 4-5 ore din 24, cu scopul de a preîntâmpina încălzirea.

Fânul se consideră uscat atunci când umiditatea din ultimul strat a ajuns la 20 % iar aerul iese rece din șiră. Dacă se contată ridicarea temperaturii se procedează la o nouă ventilare.

Uscarea cu aer cald se face în cazul furajelor de mare valoare, metoda reducând considerabil timpul de uscare. În funcție de temperatura aerului se obțin mai multe tipuri de furaje.

Când ventilarea se face cu aer încălzit la 40-50 oC, ceea ce se realizează prin punerea unui generator de căldură în fața ventilatorului, se produce o uscare rapidă a furajului. Generatorul de căldură face ca să sporească consumul de energie.

Tot fân se obține și dacă uscarea se face cu aer încălzit la 105-110 oC, lucru ce se realizează cu ajutorul unor instalații speciale.

Există și instalații de tip industrial în care uscarea se face la temperaturi de 700-1000 oC în încăperi speciale și în timp foarte scurt. În aceste instalații se usucă furajele verzi tocate, obținându-se făina de fân, care este de fapt un furaj concentrat.

Metodele speciale asigură o pierdere minimă de substanță uscată. Pentru comparație, în tabelul 14.2 se dau pierderile înregistrate prin diferite metode de uscare discutate mai sus.

Tabelul 14.2.

Pierderile înregistrate prin diferitele metode de uscare a ierbii

Transportul și clăditul fânului

După uscare fânul se transportă și se depozitează pentru păstrare. Transportul poate fi făcut cu diferite mijloace funcție de zonă, mod de pregătire etc. Transportul poate fi făcut cu atelaje hipo și atunci încărcatul se face manual sau cu remorci autoîncărcătoare.

Șirele (stogurile, clăile) în gospodăriile cu număr mic de animale și ca atare cu o cantitate redusă de furaj se construiesc manual. Pentru gospodării mari acest lucru se face mecanic. Fânul, oriunde ar fi, indicat este să fie depozitat în fânare, adică în locuri acoperite.

Păstrarea fânului

Modul de păstrare a fânului are o influență profundă asupra calității. Un fân cu o foarte bună compoziție floristică, la timp recoltat și bine pregătit poate fi depreciat de o păstrare necorespunzătoare. Umiditatea fânului trebuie să fie de 17 %. Dacă umiditatea este mai mare sau plouă în timpul depozitării, temperatura începe să crească, datorită acțiunii bacteriilor și ciupercilor, fenomen însoțit de pierderi de substanță uscată. Pentru a preîntâmpina astfel de pierderi în momentul depozitării se presară 5 kg sare la 1 tonă fân. Sarea absoarbe surplusul de umiditate. De asemenea se pot folosi paiele care se pun în straturi de 10-20 cm între straturi de 50-60 cm fân. Fânurile se păstrează în șire, stoguri sub cerul liber sau în fânare.

Șirele au 4-5 m lățime la bază, 6-7 m înălțime, iar lungimea lor poate fi de până la 30 m. Ele se amplasează paralel cu direcția vântului dominant.

Stogurile au înălțimea de 5-6 m, cu un diametru la bază de 3-4 m. În jurul șirelor și stogurilor se face un șănțuleț de 25-30 cm care colectează apa din ploi.

Pentru ca apa să nu pătrundă în materialul depozitat, șirele și stogurile se clădesc pe plus formațiuni de microrelief.

După depozitare se controlează temperatura cu ajutorul termometrelor speciale.

Pentru folosire, fânul se scoate din șire și stoguri dintr-o singură parte tăindu-l în straturi uniforme cu ajutorul unor cuțite speciale, astfel încât să formeze pereți verticali. Dacă fânul este balotat se folosesc baloții de asemenea începându-se dintr-o parte, pe întreaga înălțime a șirei. Baloții se deschid în iesle pentru a preîntâmpina pierderea „florii de fân”.

Depozitarea fânului în bune condiții se face în fânare care sunt contrucții speciale formate dintr-un acoperiș susținut de stâlpi.

Rezumatul subiectului

Deși există diferențe mari între fânuri, se consideră un fân de calitate mijlocie cel care conține 15-17 % apă. 8-9 % substanțe proteice, 2-2,5 grăsime, 39-43 % substanțe extractive neazotate, 23-28 % celuloză, 6-8 % săruri minerale, ceea ce asigură la 100 kg fân 60 UN și 7 kg proteină digestibilă. În general un procent mare de leguminoase ridică calitatea fânului, pe când un procent mare de buruieni duce la scăderea calității acestuia. Se consideră că, obținut de pe fânețe, fânul are o compoziție echilibrată când conține 60 % graminee valoroase, 30 % leguminoase valoroase, iar speciile din alte familii botanice nu depășesc 10 %. Dintre plantele de cultură, fân valoros se obține de la toate leguminoasele (lucernă, trifoi, sparcetă), de la gramineele perene și, un fân mai grosier, de la borceaguri. În cele ce urmează vom face referiri la fânețele naturale, întrucât la plantele de cultură, elementele privind recoltarea sunt descrise la plantele respective.

Sarcini de învățat Studentul învață sistemele de conservare a furajelor prin uscare.

4.14.5. Subiect nr. 2 Conservarea prin murare

Aspecte teoretice

Față de uscare păstrarea prin însilozare prezintă o serie de avantaje derivate din aceea că nutrețul murat are o valoare nutritivă ridicată, este suculent, dietetic, cu un conținut ridicat în vitamine, în general având calități apropiate de nutrețul verde din care provine.

Importanță mare prezintă și faptul că prin însilozare pierderile sunt minime, nedepășind 5-10 % din conținutul furajului verde, mult inferior pierderilor de 40 uneori chiar 50 % cât se înregistrează prin uscare. Mai mult, însilozarea poate fi făcută și pe timp nefavorabil, nu necesită atâta muncă, deci se pregătește cu un preț de cost mult mai redus și în plus, se poate păstra ușor, nu numai întreaga iarnă ci și în anul următor când poate fi administrat în vară, în cazul unui deficit de nutreț verde.

Exemplificare și fixarea cunoștințelor

O primă categorie de furaje sunt acelea al căror conținut chimic și procent de substanță uscată (30-35 %) permit însilozarea lor singure. Dintre aceste plante cel mai important este porumbul siloz care, în faza de maturitate lapte-ceară, are 30-35 % substanță uscată și un conținut de glucide fermentescibile suficient de mare. Se însilozează singure toate gramineele: sorgul, iarba de Sudan, secara, orzul, ovăzul, raigrasul. Iarba pajiștilor se poate de asemenea însiloza ca atare și de asemenea borceagurile. O altă categorie sunt furajele care, datorită unui deficit în una din substanțele de bază necesare, nu se pot însiloza singure, fapt care obligă însilozarea lor în amestec. Astfel soia, datorită conținutului redus în glucide fermentescibile nu se poate însiloza singură și de aceea se amestecă cu porumbul obținându-se un furaj foarte valoros. Tot în amestec se însilozează rapița sau celelalte crucifere, aceasta datorită conținutului redus în substanță uscată.

Lucerna, neavând suficiente glucide fermentescibile nu se poate însiloza decât în amestec cu o graminee bogată în astfel de glucide (porumb, orz, ovăz, raigras aristat).

Vrejurile și tecile de leguminoase, având o umiditate mică (13-15 %) și multă proteină, pot fi însilozate cu alte plante verzi suculente, bogate în glucide (porumb verde, bostănoase, crucifere furajere). În amestec se pot însiloza și frunzele și coletele de sfeclă împreună cu vrejuri de cartofi sau vrejuri de leguminoase.

O altă metodă de însilozare este prin adaus de produse. Astfel:

lucerna se poate însiloza prin utilizarea la însilozare a preparatului Microacid sau a acidului formic în concentrație de 5 %, folosindu-se 5 l soluție la 100 kg nutreț;

porumbul și floarea soarelui își îmbunătățesc calitatea prin adaus de melasă 1,5-2 kg la 100 kg nutreț;

cocenii de porumb se însilozează prin adaus de saramură în concentrație de 1 % sau apă melasată 2 % sau borhoturi în cantitate diferită pentru a ridica umiditatea nutrețului de la 30-45 % cât au cocenii la 65-70 % cât este umiditatea de însilozare;

rapița (și alte crucifere) se însilozează prin adaus de 1-2 % melasă diluată în 2-3 părți apă precum și alte preparate (folosite și la lucernă).

În funcție de o serie de factori cum ar fi condițiile climatice, posibilitățile tehnice, specia ce urmează a fi însilozată, nutrețurile pot fi însilozate prin mai multe metode.

Metode de însilozare

Metodele de însilozare se pot clasifica în trei grupe mari: însilozare la rece (sau obișnuită), însilozare cu adaus de preparate și însilozare la umiditate scăzută.

Însilozarea la rece (obișnuită) este practicată cu rezultate foarte bune când se însilozează plante bogate în glucide fermentescibile. Când plantele au un conținut scăzut de astfel de glucide se însilozează în amestec cu plante bogate în ele.

La această metodă umiditatea nutrețurilor trebuie să fie cuprinsă între 60-70 % și cel puțin 10 % glucide fermentescibile din substanța uscată. Când se însilozează plante cu un conținut mai ridicat de apă, se adaugă nutrețuri uscate pentru reducerea umidității la aceste limite.

Însilozarea cu adaus de preparate se practică în cazul plantelor sărace în glucide fermentescibile, adăugându-se acizi organici sau anorganici pentru coborârea pH-ului până la 4,2 și împiedicarea astfel a activității bacteriilor nedorite. Acizii minerali folosiți sunt acidul sulfuric și acidul clorhidric industrial diluat în 7 părți apă, punându-se câte 3-6 l la 100 kg nutreț (în funcție de categoria de nutreț). Metoda prezintă dezavantajul unui cost ridicat și a pericolului de intoxicare. Acizii organici folosiți sunt: acidul formic în concentrație de 3-7 % cu o doză de 4-5 l soluție la 100 kg nutreț. Deși în acest caz pericolul intoxicării este înlăturat, costul este suficient de ridicat.

Însilozarea la umiditate scăzută este o metodă ce se aplică cu mare succes în însilozarea leguminoaselor dar și a gramineelor furajere fiind practică, economică și asigurând pierderi mici de substanțe nutritive. Metoda se bazează pe reducerea umidității prin pălire și însilozarea la 55-65 %, obținându-se semisilozul sau la 35-55 % obținându-se semifânul.

semisilozul – este tipul de siloz care se obține după ce materialul a fost lăsat să se ofilească. Cele mai corespunzătoare furaje pentru a fi însilozate printr-o astfel de metodă (numită și metoda ofilirii) sunt gramineele și leguminoasele anuale și perene. Ofilirea se realizează în câteva ore, pe vreme frumoasă, după care materialul este adunat, tocat și depozitat fiind urmat de o tasare foarte energică. În acest tip de siloz pH-ul scade la 4,5 (sau sub această valoare) suficient pentru a se păstra. În general, față de silozul propriu-zis, pierderile sunt mai mici și consumabilitatea mai ridicată. Cu toate aceste avantaje, semisilozul se prepară mai greu datorită unor cauze:

recoltarea mai dificilă, ea trebuind efectuată în două faze;

pe timp nefavorabil în perioada ofilirii se înregistrează pierderi mari;

tasarea trebuie făcută deosebit de rapid și energic, semisilozul urmând a fi acoperit cât mai repede.

– semifânul – este o metodă în care prima fază de pregătire este identică cu cea a semisilozului. Dar în acest caz furajul se usucă un timp mai îndelungat, ceea ce comportă pierderi mai mari, dacă intervin precipitații. Când umiditatea a scăzut la 40-50 % se toacă furajul cât mai mărunt, pentru a se putea cât mai bine tasa. Umplerea silozului trebuie făcută repede, tasarea cât mai energică, eliminându-se aerul în totalitate și acoperirea de asemenea rapidă. În acest caz nu intervin procese de fermentare caracteristice silozului. Este foarte important ca tasarea să fie făcută cu mare responsabilitate pentru a se împiedica proliferarea drojdiilor, mucegaiurilor a căror dezvoltare duce la ridicarea temperaturii și în consecință la degradarea furajului.

Tipuri de siloz

Însilozarea furajelor se face în construcții speciale sau în spații anume amenajate care poartă denumirea de silozuri. Deși există foarte multe sisteme de amenajare, ele se pot grupa în trei categorii principale și anume:

silozuri de suprafață; silozuri semiîngropate; silozuri îngropate.

Silozuri de suprafață – sunt orizontale și verticale.

silozurile verticale sunt acelea la care coloana de siloz este mai înaltă decât diametrul bazei. De aceea sunt mai cunoscute și sub denumirea de silozuri turn. Au capacitate de 100-500 t;

silozurile orizontale – sunt cele mai frecvente și cele mai folosite fiind de mai multe tipuri:

silozuri orizontale construite (deci au caracter permanent),

silozuri orizontale cu pereți protectori amenajați din materiale ieftine (lemn, panouri, baloți de paie);

silozuri orientate fără pereți.

Aceste silozuri au o capacitate de 500-1000 tone. Ele permit o foarte economică exploatare.

Silozurile semiîngropate alcătuiesc o grupă intermediară între cele construite la suprafață și cele îngropate putând fi în formă de tranșee sau sub formă de celulă.

Silozurile îngropate – sunt răspândite în zonele în care apa freatică nu este la suprafață, adică și în sezonul iarnă-primăvară nu urcă mai sus de 3,5-4 m. Capacitatea lor e variabilă cum și dimensiunile sunt variabile, fiind de la 70 la 500 tone.

Mai există o metodă de însilozat în saci de plastic care după umplere se închid ermetic. Bioxidul de carbon eliminat asigură anaerobioza. Furajul este foarte bună calitate iar pierderile sunt foarte mici. Necesită un echipament special.

Tehnica însilozării

O primă operație care precede însilozarea este pregătirea silozurilor, operație care se face cu 2-3 săptămâni înainte de însilozat. Aceasta presupune curățirea, care constă în îndepărtarea tuturor corpurilor străine și apoi spălarea și dezinfectarea lor (cu var stins 5 %).

Faza de recoltare a plantelor. Fiecare specie sau grup de specii au un moment optim care corespunde cu procentul de substanță uscată cel mai bun pentru însilozare (tabelul 14.3).

Tabelul 14.3.

Momentul optim de recoltare

Recoltarea și transportul se fac mecanizat cu tocătoarele concomitent cu recoltatul făcându-se și tocatul. Puține sunt cazurile în care unele furaje se aduc lângă siloz unde apoi se toacă staționar. Aceasta întrucât necesită cheltuieli mai mari de forță de muncă și energie. Pentru un siloz de bună calitate segmentele tocate nu trebuie să fie mai mari de 0,5 cm, atât pentru o tasare mai bună cât și pentru a asigura o digestibilitate corespunzătoare.

În silozuri se așează un strat de material vegetal, după care se tasează, până la eliminarea totală a aerului.

După ce întreg materialul s-a însilozat silozul se acoperă, nu înainte de a-l face cu coamă pentru scurgerea apei. Peste siloz se pune orice material (paie, baloți) pentru asigurarea unei însilozări cât mai perfecte. Este indicată acoperirea cu o folie peste care se pun paie tocate și apoi din nou o folie care se fixează pentru a nu fi luată de vânt.

Jur împrejurul silozului se fac șănțulețe de scurgere a apei.

Procesele ce se petrec în siloz

Sunt de două tipuri: biologice și biochimice.

Procesele biologice – moartea fiziologică a plantelor, a țesuturilor, a celulelor nu coincide cu tăierea lor mecanică, ci ele rămân încă vii continuând să respire. Pentru aceasta folosesc oxigenul din spațiile rămase între resturile de plante și apoi prin consumarea oxigenului intracelular.

Prin respirație (proces oxidativ) se descompun substanțele organice, deci pe măsura prelungirii procesului oxidativ se măresc pierderile de substanță organică (este și motivul pentru care tasarea trebuie cât mai bine realizată). Sunt oxidate în primul rând glucidele:

C6H12O6 + 6 O2 → 6 CO2 + 6 H2O + 674 kcal -reacție care explică degajarea de căldură.

Dacă aceste reacții sunt prea intense, nutrețul se caramelizează, substanțele proteice se coagulează și de aici o serie de neajunsuri.

Lipsa oxigenului și înlocuirea acestuia cu CO2, duce la moarte fiziologică a țesuturilor. Prin urmare se reduc la minim pierderile de substanțe nutritive dacă tasarea este rapidă și perfectă.

Procesele biochimice încep după moartea celulelor și se datoresc activității bacteriilor.

În urma activității bacteriilor se dezvoltă o serie de fermentații: lactică, alcoolică, acetică și butirică.

Aceste procese sunt cauzate de microorganismele ce ajung în siloz odată cu plantele. Cele mai multe bacterii (95 %) sunt bacterii saprofite aerobe care dau fermentații nedorite, doar 5 % fiind cele care determină fermentația lactică.

-fermentația lactică este cauzată de o serie de tipuri de bacterii care transformă glucoza în acid lactic conform formulei:

C6H12O6 → 2CH3 — CHOH — COOH

Bacteriile lactice sunt aerobe cât și anaerobe spre deosebire de bacteriile ce determină fermentații nedorite care sunt aerobe și de aceea este necesară evacuarea aerului (tasare).

Cum bacteriile lactice, cele mai active, rezistă la pH 3,8-4,2 la care bacteriile care produc fermentații secundare nu pot acționa, este necesară crearea unui mediu acid, mediu care se creează pe cale naturală.

Al doilea factor ce influențează fermentația este umiditatea. O umiditate mai mare decât 70 % duce la neutralizarea parțială a acidității active, iar dacă umiditatea este sub 60 % este mai dificilă scoaterea aerului.

Un factor important în asigurarea unui siloz de calitate îl constituie compoziția chimică a plantelor. Plantele cu un conținut ridicat de glucide solubile se însilozează mai ușor datorită faptului că are loc de la început fermentarea și transformarea glucozei în acid lactic.

-fermentația alcoolică este cauzată de microorganisme din categoria drojdiilor. Drojdiile se dezvoltă în primele zile ale însilozării și sunt consumatoare de oxigen.

Reacția de fermentare este:

C6H12O6 → 2 C2H5 —OH + 2 CO2

Desfășurată în limite moderate conferă un gust și miros plăcut nutrețului, sporindu-i astfel gradul de consumabilitate.

-fermentația acetică – este provocată de bacterii acetice care sunt aerobe. Acidul acetic format, influențează negativ calitatea nutrețului prin gustul și mirosul imprimat.

Fermentația acetică are loc conform reacției:

2 C6H12O6 + H2O → 2 C3H6O3 + 2 CO2 +2 H2 + C2H4O2 + C2H5OH

și este dată de bacteriile coliforme (Colibacile, Aerogenes). Deși rezultă și acid lactic și alcool etilic această reacție nu este de dorit. Ea poate fi în totalitate eliminată printr-o tasare perfectă, deci prin eliminarea aerului și crearea unui mediu anaerob.

Dacă acidul acetic depășește 1/3 din totalul acizilor, gustul și mirosul înțepător depreciază nutrețul.

-fermentația butirică este de nedorit întrucât, chiar cantități mici de acid butiric fac nutrețul de neconsumat provocând și intoxicații.

Fermentația butirică produsă de bacteriile genului Clostridium are loc în condițiile unei umidități ridicate, a unei acidități reduse (pH peste 4,5) și când nutrețul este sărac în glucide fermentescibile.

Bacteriile de fermentație butirică descompun glucoza în acid butiric conform reacției:

C6H12O6 → CH3 — CH2 — CH2—COOH + 2 CO2 + 2 H2

Fermentația butirică poate fi împiedicată prin sporirea acidității nutrețului de așa manieră încât pH-ul să coboare sub 4,4.

-bacteriile de putrefacție depreciază în totalitate calitatea nutrețului însilozat. Ele pot fi înlăturate prin crearea unui pH acid (pH < 4,5).

În afara bacteriilor în silozuri se pot dezvolta și mucegaiuri care suportă un ph foarte scăzut (1,6) în special la nutrețurile netasate și cu umiditate scăzută. Procesul de mucegăire este determinat de microorganisme aerobe aparținând genurilor Penicillium, Aspergillus, Cladosporium. Activitatea acestor microorganisme poate fi oprită prin eliminarea completă a aerului. Nutrețurile mucegăite duc la intoxicarea animalelor.

Deschiderea silozului

Se mai face după cel puțin 4 săptămâni de la însilozare. Se începe dintr-un capăt prin îndepărtarea materialului cu care a fost acoperit pe o lungime de 1-1,5 m și apoi se îndepărtează, dacă e cazul, nutrețul degradat. Apoi se trece la scoaterea nutrețului pe verticală. Înaintarea pe orizontală se face doar după ce întreg nutrețul pe secțiune a fost consumat.

Rezumatul subiectului

Prin diversitatea produselor ce se pot însiloza, acest sistem este deosebit de important întrucât asigură o valorificare superioară a multor resurse furajere secundare. Posibilitatea însilozării în amestec face ca să sporească valoarea furajeră a unor resturi vegetale, care singure nu pot fi administrate în hrana animalelor.

Sarcini de învățat Studentul învață metodele și principiile conservării și utilizării furajelor murate.

4.11.6. Rezumatul unității de studiu și cuvinte cheie

Rezumatul unității de studiu

În zonele cu climat temperat continental cum este și zona centrală a Europei unde ne găsim, vegetația durează doar o parte din an și anume 5-7 luni funcție de altitudine. În restul timpului animalelor li se administrează furaje care au fost pregătite pentru păstrare (conservare). În afara furajelor care se păstrează ca atare (sfecla furajeră) există două sisteme de conservare și anume prin uscare și prin murare.

Sistemul de păstrare prin uscare este cel mai vechi și duce la obținerea fânului iar prin murare la obținerea silozului.

Dacă în timpul perioadei de vegetație predomină hrana suculentă dată de nutrețurile verzi, în timpul iernii o mare parte din hrană este asigurată de fân. Fânul, fiind un furaj deosebit de valoros din punct de vedere calitativ, asigură peste 50 % din cantitatea totală de albumină și vitamine.

Față de uscare păstrarea prin însilozare prezintă o serie de avantaje derivate din aceea că nutrețul murat are o valoare nutritivă ridicată, este suculent, dietetic, cu un conținut ridicat în vitamine, în general având calități apropiate de nutrețul verde din care provine.

Importanță mare prezintă și faptul că prin însilozare pierderile sunt minime, nedepășind 5-10 % din conținutul furajului verde, mult inferior pierderilor de 40 uneori chiar 50 % cât se înregistrează prin uscare. Mai mult, însilozarea poate fi făcută și pe timp nefavorabil, nu necesită atâta muncă, deci se pregătește cu un preț de cost mult mai redus și în plus, se poate păstra ușor, nu numai întreaga iarnă ci și în anul următor când poate fi administrat în vară, în cazul unui deficit de nutreț verde.

Cuvinte cheie furaj, păstrare, fân, siloz, conservare, uscare, murare, nutreț.

4.14.7. Test de autoevaluare

Enumerați sistemele de păstrare a furajelor

În ce constă pregătire fânului pe sol.

Cum se realizează pregătirea fânului pe suporți

Ce alte metode de uscare a fânului cunoașteți

Enumerați metodele de însilozare a furajelor.

Câte tipuri de silozuri cunoașteți

Enumerați procesele ce se petrec într-un siloz

Când și cum se face deschiderea silozului

4.14.8. Concluzii

Studentul trebuie să răspundă la întrebările din cadrul testului de autoevaluare în termen de maxim 30 minute. Dacă studentul depășește timpul alocat testului actul de învățare se reia. Odată îndeplinită această condiție pentru testul de autoevaluare – studentul poate trece la următoarea unitate de studiu și poate fi apt pentru activități de evaluare ulterioară din partea profesorului. Promovarea acestei unități de studiu va sprijini studentul în abordarea următoarei unități de studiu.

Bibliografie obligatorie

1. Ciortea, G., Moisuc, A., Pompilica Iagăru, 2005. Producerea și păstrarea furajelor, Editura Alma Mater, Sibiu.

2. Samfira I., Moisuc A., 2007. Ecopratotehnica, Editura Eurobit, Timișoara.

5. Lucrări de verificare

Unitate de studiu nr. 1. Pajiștea și locul ei în producția agricolă

Știința care studiază pajiștea ca ecosistem poartă denumirea de:

cultura pajiștilor

știința ierburilor

pratologie

praticultură

pratotehnică

Răspuns C

Pajiștile naturale sunt:

pajiștile în care vegetația s-a instalat spontan

pajiștile create de om în mod neștiințific

pajiștile indiferente

B și C

fânețele

Răspuns A

Pajiștile temporare sunt:

pajiștile în care vegetația s-a instalat spontan

pajiștile create de om pentru o perioadă determinată

pajiștea înființată de om în locul pajiștei permanente degradate

pășunea

fâneața

Răspuns B,C

În funcție de modul de folosire deoasebim următoarele tipuri de pajiști:

fânețe

pășuni

mecanizate

manuale

anuale

Răspuns A,B

Importanța pajiștilor se datorează faptului că:

sunt o sursă de hrană pentru animalele domestice

sunt habitat și sursă de hrană pentru animalele sălbatice

este un mijloc eficace de prevenire și combatere a eroziunii

este un mijloc de îmbunătățire a structurii și fertilității solului

este o cultură agricolă

Răspuns A,B,C,D

Unitate de studiu nr. 2. Agroecosistemul furajer

1. Principalele ecosisteme terestre sunt:

pădurea

tufărișul

pajiștea

fâneața

vegetația

Răspuns A,B,C

2. Menținerea ecosistemului se datorează evoluției următoarelor fluxuri fundamentale:

de energie

de substanță

de informație

de transfer

de stare

Răspuns A,B,C

3. Într-un ecosistem există:

mai multe tipuri de consumatori

mai multe tipuri de consumatori primari și secundari

mai multe lanțuri trofice

mai multe elemente constitutive

mai multe substanțe

Răspuns A,B,C

4. Factorii care influențează vegetația pajiștilor sunt:

factori abiotici

factori biotici

factori fizici

factori chimici

factori fizico-chimici

Răspuns A,B,

5. Factorii abiotici sunt:

factorii edafici

factorii climatici

factorii orografici

factorii mecanici

factorii organici

Răspuns A,B,C

6. Factorii biotici sunt reprezentați de interacțiunile ce se realizează între populațiile de:

plante

animale

microorganisme

A,B,C

nicu una dintre ele

Răspuns D

Unitate de studiu nr. 3. Gramineele din pajiști

1. Particularitățile biologice ale gramineelor sunt date de:

sistemul lor radicular

dezvoltarea și creșterea

înfrățirea, lăstărirea și înflorirea

capacitatea de otăvire

precocitatea

acumularea substanțelor de rezervă

Răspuns A,B,C,D,E,F

2. În funcție de proporția dintre lăstarii scurți și alungiți există următoarele tipuri de graminee:

3. Cerințele ecologice ale gramineelor presupun pretențiile acestora față de:

temperatură

apă

aer

lumină

elemente nutritive

reacția solului

Răspuns A,B,C,D,E,F

Valoarea economică a pajiștilor este determinată de:

producția obținută

valoarea furajeră

factori chimici

de starea culturii

de reacția solului

Răspuns A,B,

Gradul de consumabilitate este un indice valoros si reprezintă o relectare a:

fertilității solului

compoziției chimice a plantei

structurii solului

soiului cultivat

tipului de pajiște

Răspuns B

Enumerați câteva dintre gramineele care prezintă importanță practică deosebită:

Gramineele furajer nu sunt pretențioase față de planta premergătoare, dar preferă plantele care:

părăsesc devreme terenul

lasă tereul curat de buruieni

A și B

îmbogățesc terenul cu azot

refac structura terenului

Răspuns C

Recoltarea repetată a întregii mase vegetative presupune un export masiv de substanțe nutritive, fapt pentru care se recomandă fertilizarea suplimentară, astfel:

pentru fiecare coasă trebuie administrate câte 80-100 kg azot pentru coasa întâi și câte 60-70 kg azot pentru următoarele coase,

fosfor și potasiu, totdeauna sub arătură

odată la doi ani pe cuvertură câte 40-60 kg fosfor

gunoi de grajd aplicat culturii premergătoare

azot pentru fiecare coasă câte 100 kg

Răspuns A,B,C,D,

9. Metodele preventive de combatere a burienilor se referă la semănatul acestor culturi pe terenuri …………………………………..și în special cu Sorghum halepense cât și împiedicarea răspândirii semințelor de buruieni .

Răspuns cât mai slab îmburuienate, împiedicarea răspândirii semințelor de buruieni

10. Metodele agrotehnice de combatere a buruienilor se referă la asigurarea unei rotații corespunzătoare, dar și la respectarea unei densități corespunzătoare a culturii cu o însămânțare cât mai uniformă.

Răspuns rotații, densități, uniformă.

Unitate de studiu nr. 4. Leguminoasele

1. Leguminoasele fuirajere au un sistem radicular:

profund

pivotant

cu rădăcini ramificate lateral

superficial

suprapus peste sistemul radicular al gramineelor

Răspuns A,B,C

2. Caracteristic leguminoaselor este faptul că:

pe rădăcini prezintă nodozități

spațiul de nutriție influențează creșterea sistemului radicular

sărăcesc trenului în azot

A și B

B și C

Răspuns D

3. Leguminoasele prezintă unele particularități față de cerințele ecologice, astfel:

petenții reduse față de umiditate

sensibile la excesul de apă

sensibile la oscilațiile de temperatură din timpul primăverii

sensibile față de lumină

pretențioase la conținutul în azot din sol

Răspuns A,B,C,D

4. Lucerna este mult apreciată ca plantă furajeră, datorită:

capacității mari de producție

unei bune perenități

rezistență la ger și secetă

capacitate bună de otăvire

înălțimii sale

Răspuns A,B,C,D

5. Cea mai intensă acumulare de substanță uscată la lucernă are loc:

când temperatura este de 26,7 oC ziua și 15,6 oC noaptea,

când temperatura este de 24 oC ziua și 18 oC noaptea

în condiții de umiditate sufucientă

pe terenurile unde apa freatică este la mai puțin de 1,5 m adâncime

A și D

Răspuns A

6. Subliniați principalele particularități ale culturii de lucernă pentru furaj:

preferă ca premergătoare plantele care eliberează terenul devreme și îl lasă curat de buruieni

reacționează bine la administrarea îngrășămintelor

este foarte pretențioasă la lucrările solului

preferă semănatul primăvara

preferă semănatul vara

Răspuns A,B,C,D

7. Cultura de trifoi roșu este recomandată de:

conținutului ridicat în proteină, aminoacizi esențiali etc.

coeficienților de digestibilitate ridicați

îmbogățește terenul în azot și fosfor

influența favorabilă asupra elementelor fizico-chimice și biologice ale solului

A și B

Răspuns A,B,C,D

8. Față de factorii ecologici trifoiul roșu manifestă următoarele cerințe:

dă rezultate bune în condiii de climă umedă și răcoroasă

preferă soluri argilo lutoase, bine aprovizionate cu apă și bine drenate

creșterea optimă are loc la 15-27 oC

A și B

sensibilitate la lumină

Răspuns A,B,C

9. Față de tehnologia de cultură, trifoiul roșu prezintă anumite particularități:

preferă ca premergătoare o prășitoare

nu necesită fertilizare cu azot pe solurile cu reacție slab acidă și bogate în substanță organică și azot

reacționează bine la fertilizarea cu fosfor și potasiu pe solurile sărace

preferă semănatul primăvara devreme

reacționează bine la fertilizarea cu fosfor și potasiu pe solurile bine aprovizionate

Răspuns A,B,C,D

10. Subliniați cîteva particularități ale culturii de sparcetă pentru furaj:

preferă plante premergătoare care lasă terenul curat

reacția față de îngrășăminte este destul de scăzută

cea mai mare producție se obține în anul al doilea

poate fi exploatată 5 ani

poate fi exploatată 15 ani

Răspuns A,B,C,D

Unitate de studiu nr. 5. Leguminoase anuale

1. Subliniați câteva particularități ale borceagurilor:

areal extins de cultură

valoare nutritivă mare

coeficient de digestibilitate mare

bune premergătoarepentru culturile duble

A, B, C, D

Răspuns E

2. Evidențiați câteva cerințe ecologice ale leguminoaselor anuale:

preferă ca premergătoare cerealele păioase

preferă ca premergătoare cerealele prășitoarele

nu reacționeză semnificativ la administrarea îngrășămintelor

semănatul direct în miriștea plantei premergătoare pentru borceagurile de toamnă

nu necesită multe lucrări de îngrijire

A,B,C,D,E

Răspuns F

3. Evidențiați elementele importante pentru cultura furajeră a mazărei:

conținut ridicat în proteină

grad de digestibilitate foarte ridicat

poate înlocui cu succes măzărichra în cadrul borceagurilor de primăvară

conținut scăzut în proteină

A,B,C

Răspuns E

4. Evidențiați particularitățile tehnologice la mazărea furajeră

nu este pretențios față de planta premergătoare

fertilizare ponderată

se seamănă în amestec cu o cereală

nu necesită lucrări de îngrijire

cea maimare producție se obține în anulaldoilea

RăspunsA,B,C

5. Evidențiați elementele importante pentru cultura furajeră de soia:

conținut ridicat în proteină

grad de digestibilitate ridicat

excelent furaj pentru ovine

compoziție chimică superioară fânului de lucernă

poate fi exploatată 5 ani

Răspuns A,B,C,D

6. Evidențiați particularitățile tehnologice la soia furajeră:

preferă ca pre,mergătoare cerealele păioase șiporumbul

fertilizarea cu azot trebuie făcută cu atenție

nu se administrează îngrășăminte organice direct culturii de soia

distanțade semănat pentru masă verde este de 40 cm

nu necesită lucrări de îngrijire

Răspuns A,B,C,D

Unitate de studiu nr. 6. Principalele tipuri de pajiști din România

1. Enumerați principalele formații și tipuri de pajiști din țara noastră:

de câmpii și de podișuri joase

de dealuri și podișuri înalte

de munte

alpine

de lunci,văi și depresiuni

de pe sărături

de pe nisipuri

Răspuns : de câmpii și de podișuri joase; de dealuri șipodișuri înalte; de munte;alpine; de lunci,văi și depresiuni; de pe sărături; de pe nisipuri

2. Vegetația pajiștilor de câmpii și podișuri joase este constituită din

graminee

leguminoase

specii din alte familii botanice

amestec în care predomină gramineele

A,B,C

Răspuns A,B,C

3. Principalele tipuri de pajiști de câmpii și podișuri joase sunt:

de Festuca valesiaca

de Agropyron pectiniforme

de Stipa capillata

de Botriochloa ischaemum

A,B,C, D

Răspuns E

4. În compoziția floristică a pajiștilor de câmpii și podișuri joase întră și leguminoasele, precum:

Medicago falcata

Medicago lupulina

Onobrychis viciifolia

Trifolium repens

Lotus cornicullatus

RăspunsA,B,C

5. Caracteristic acestui tip sunt plantele din alte familii botanice de mare uscăciune și inferioare din punct de vedere furajer,precum:

Salsola ruthenica

Eryngium campestre

Amaranthus albus

Centaurea sp.

Lathyrus odorathus

Răspuns A,B,C,D

6. Vegetația pajiștilor de deal și podișuri înalte este dominată de:

Agrostis capillaris însoțită uneori de Festuca rubra

Nardus stricta

Dactylis glomerata

A B C

Răspuns D

7. Pajiștile de Agrostis capillaris cu diverse specii mezofile sunt cele mai reprezentative pentru dealurile și podișurile din țara noastră, evidențiați principalele graminee din compoziția lor floristică:

Festuca pratensis

Phleum pratense

Poa pratensis

Dactylis glomerata

Festuca valesiaca

Răspuns A,B,C,D

8. Pajiștile de Agrostis capillaris cu diverse specii mezofile sunt cele mai reprezentative pentru dealurile și podișurile din țara noastră, evidențiați principalele leguminoase din compoziția lor floristică:

Trifolium pratense

T. campestre

T. hybridum

T. montanum

Lotus corniculatus

Medicago falcata

Răspuns A,B,C,D,E

8. Pajiștile de Agrostis capillaris cu diverse specii mezofile sunt cele mai reprezentative pentru dealurile și podișurile din țara noastră, evidențiați principalele specii din alte familii botanice din compoziția lor floristică:

Chrysanthemum leucanthemum

Cichorium intybus

Alectorolophus sp.

Achillea millefolium

Knautia arvensis

Răspuns A,B,C,D,E

9. Principalele caracteristici ale pajiștilor de munte din țara noastră sunt:

ocupă aproximatv 30% din totalul pajiștilor permanente

sunt foarte diferite din punct de vedere floristic în funcție de modul de îngrijire

producția și calitatea pot fi mult îmbunătățite prin lucrări

cuprind specii diverse de talie înaltă

cuprind doar plante bdin alte familii botanice

Răspuns A,B,C

10. Enumerașți principalele formații de pajiști de munte:

pajiști de ovăscior – formații de Arrhenatherum elatius

pajiști de iarba vântului și pieptănăriță – formații de Agrostis capillaris + Cynosurus cristatus

pajiști de iarba vântului și păiuș roșu – formații de Agrostis capillaris + Festuca rubra

pajiști de păiuș roșu – formații de Festuca rubra

pajiști de țepoșică – formații de Nardus stricta

Răspuns A,B,C,D,E

11. Caracteristicile pajiștilor alpine sunt:

cuprind un număr redus de plante

cuprind plante de talie joasă

se folosesc în exclusivitate prin pășunat

reacționează foarte bine la lucrări de îmbunătățire

se justificădin punct de vedere economic aplicarea îngrășămintelor

Răspuns A,B,C,D,E

12. Enumerați principalele formații de pajiști alpine:

pajiști de păiuș roșu – Festuca rubra

pajiști de țepoșică – Nardus stricta

pajiști de părușcă – Festuca ovina

pajiști de coarnă și pipiriguț – Carex sp și Juncus trifidus

pajiști de coada iepurelui și rogoz de stânci – Sesleria rigida și Carex sempervires

Răspuns A,B,C,D,E

13. Caracteristicile pajiștilor de văi și depresiuni adânci sunt:

se întâlnesc atât la câmpie cât și la deal și munte

preferă un regim permanent de umiditate

reacționează bine la excesul de umiditate

preferă dealurile cu expoziție sudică

Răspuns A,B,

14. Enumerați principalele formații de pajiști de văi și depresiuni adânci:

Pajiști de graminee mezofile și higrofile (formațiuni de Agropyron repens — Alopecurus pratensis — Agrostis stolonifera — Carex sp.).

Pajiști de pe soluri halomorfe — saline (solonceacuri).

Pajiști de pe soluri puternic salinizate

Pajiști de pe soluri mediu salinizate

Pajiști de pe soluri slab salinizate

Răspuns A,

15. Enumerați principalele formații de pajiști de pe sărături:

Pajiști de graminee mezofile și higrofile (formațiuni de Agropyron repens — Alopecurus pratensis — Agrostis stolonifera — Carex sp.).

Pajiști de pe soluri halomorfe — saline (solonceacuri).

Pajiști de pe soluri puternic salinizate

Pajiști de pe soluri mediu salinizate

Pajiști de pe soluri slab salinizate

Răspuns ,B,C,D,E

16. Principalel plante din pajiștile de pe nisipuri sunt

Cynodon dactylon,

Elymus sabulosus,

Agropyron repens,

Apera spica-venti,

Carex arenaria etc.

Medicago lupulina

Răspuns A,B,C,D,E

Unitate de studiu nr. 7. Rădăcinoasele furajere

1. Importanța sfeclei furajere este dată de:

producții de substanță uscată la hectar ridicate

efect lactogen

determină un conținut maxim de proteină și grăsime în lapte

digestibilitate foarte mare

conținut ridicat în grăsimi și substanțe minerale

Răspuns A,B,C,D

2. Principalele particularități tehnologice ale culturii de sfeclă furajeră sunt::

nu se cultivă după plante ce eliberează terenul toamna târziu

se cultivă după lucernă

reacționează bine la aplicarea îngrășămintelor

necesită atenție mărită la pregătirea terenului

necesită atenție sporită la lucrările de îngrijire

Răspuns A,C,D,E

3. Principalele particularități tehnologice ale culturii de gulie furajeră sunt::

nepretențioasă față de planta premergătoare

valorifică bine dozele moderate de îngrășăminte

necesită atenție mărită la pregătirea terenului

necesită atenție sporită la lucrările de îngrijire

Răspuns B,C,D,

4. Principalele particularități tehnologice ale culturii de morcov furajer sunt::

preferă ca premergătoare prășitoarele

valorifică bine îngrășămintele chimice

reacționează bine la administrarea gunoiului de grajd

necesită atenție mărită la pregătirea terenului

necesită atenție sporită la lucrările de îngrijire

Răspuns A,B,D,E

4. Principalele particularități tehnologice ale culturii de morcov furajer sunt::

este o plantă perenă

necesită la înființare fertilizare de bază organică

nu necesită atenție mărită la pregătirea terenului

necesită prașile în primii doi ani

se exploatează 10 ani

Răspuns A,B,D,E

Unitate de studiu nr. 8. Alte plante furajere

1. Principalele particularități tehnologice ale culturii de porumb furajer sunt::

necesită terenuri fertile

reacționează bine la administrarea îngrășămintelor

nu necesită atenție mărită la pregătirea terenului

necesită atenție la lucrările de îngrijire

nu este pretențios la umiditate

Răspuns A,B,D,

2. Principalele particularități tehnologice ale culturii de sorg furajer sunt::

este pretențios față de planta premergătoare

reacționează bine la administrarea îngrășămintelor

nu necesită atenție mărită la pregătirea terenului

necesită atenție la lucrările de îngrijire

nu este pretențios la umiditate

Răspuns B,D,

3. Principalele particularități tehnologice ale culturii de iarbă de sudan sunt::

este pretențios față de planta premergătoare

reacționează bine la administrarea îngrășămintelor

nu necesită atenție mărită la pregătirea terenului

nu necesită atenție la lucrările de îngrijire

nu este pretențios la umiditate

Răspuns B

4. Principalele particularități tehnologice ale culturii de raigras aristat sunt::

este pretențios față de planta premergătoare

reacționează foarte puternic la administrarea îngrășămintelor

necesită atenție mărită la pregătirea patului germinativ

nu necesită atenție la combaterea buruienilor

nu este pretențios la umiditate

Răspuns A,B,C,D

5. Principalele particularități tehnologice ale cerealelor păioase furajere sunt::

puțin pretențioase față de planta premergătoare

reacționează bine la administrarea îngrășămintelor

nu necesită atenție la pregătirea patului germinativ

nu necesită atenție la combaterea buruienilor

nu este pretențios la umiditate

Răspuns A,B,E

6. Principalele particularități tehnologice ale culturii de rapiță furajeră sunt::

nu comportă pretenții deosebite față de planta premergătoare

nu reacționează foarte bine la administrarea îngrășămintelor

necesită atenție mărită la pregătirea patului germinativ

nu necesită atenție la lucrările de îngrijire

nu este pretențioasă la umiditate

Răspuns A,C,E

7. Principalele particularități tehnologice ale culturii de varză furajeră sunt::

are pretenții deosebite față de planta premergătoare

reacționează foarte bine la administrarea îngrășămintelor

necesită atenție mărită la pregătirea patului germinativ

necesită atenție la lucrările de îngrijire

nu este pretențioasă la umiditate

Răspuns B,C,D,

8. Principalele particularități tehnologice ale culturii de crucifere aloploide sunt::

are pretenții deosebite față de planta premergătoare

reacționează foarte bine la administrarea îngrășămintelor chimice

necesită atenție mărită la pregătirea patului germinativ

necesită atenție la lucrările de îngrijire

este pretențioasă la umiditate

Răspuns B,C,D,E

9. Principalele particularități tehnologice ale culturii de cucurbitacee furajere sunt::

nu au pretenții față de planta premergătoare

nu reacționează foarte bine la administrarea îngrășămintelor organice

necesită atenție mărită la pregătirea patului germinativ

necesită atenție la lucrările de îngrijire

este pretențioasă la umiditate

Răspuns C,D,E

Unitate de studiu nr. 9. Culturi furajere sucesive

1. Importanța culturilor furajere succesive este dată de:

asigurarea de furaj verde pentru o perioadă lungă de timp;

îmbunătățesc compoziția solului în materie organică;

împiedică înmulțirea buruienilor;

favorizeză creșterea rezervei de buruieni din sol;

contribiue la sărăcirea solului în materie organică.

Răspunsuri corecte: A,B,C,;

2. Culturile succesive sunt:

culturi care urmează după alte culturi

culturi în miriște

culturi duble

A,B,C.

Răspuns D

2. Evidențiați condițiile de realizare a culturilor succesive:

o sumă a gradelor de temperatură de cel puțin 12000C;

asigurarea necesarului de apă

pregătirea unui pat germinativ corespunzător;

aplicarea îngrășămintelor chimice;

Răspuns corect: AB,C,D;

Pentru a se asigura o răsărire rapidă și uniformă este necesar a se executa imediat după semănat lucrarea cu

tăvălugul

grapă lanțată

A și B

combinatorul

Răspuns C

Unitate de studiu nr. 10. Ameliorarea pajiștilor naturale

1. Eliminarea excesului de umiditate se poate realiza prin următoarele metode:

desecarea prin canale nedeschise;

desecarea prin drenuri;

desecarea prin puțuri resorbante;

colmatarea;

îndiguirea

desecarea pe cale biologică.

Răspunsuri corecte: B,D,E,F;

2. Completarea deficitului de umiditate se realizează prin:

irigarea;

folosirea limanurilor;

brăzduirea;

reținerea zăpezii;

perdelele de protecție.

Răspunsuri corecte: A, B, C, D, E;

3. Enumerați particularitățile administrării îngrășămintelor pe pajiști:

folosirea simultană a tuturor tipurilor de îngrășăminte;

periodicitate în aplicarea îngrășămintelor;

aplicarea îngrășămintelor la suprafață;

aplicarea îngășămintelor tot timpul anului;

îmbunătățirea compoziției floristice, chimice, producției și consumabilității;

Răspunsuri corecte: A, B, C, D;E

4. Azotul este elementul esențial în nutriția plantelor deoarece determină:

intensificarea înfrățirii;

refacerea mai rapidă a masei vegetative;

încetinirea ritmul de creștere a plantelor;

prelungește perioada de vegetație.

Răspuns corect: A,B,D;

5. La fixarea momentului aplicării îngrășămintelor trebuie să ținem seama de:

tipul pajiștei;

compoziția floristică.

condițiile meteorologice

rațiuni economice

decalajul mare de la prima la ultima coasă

Răspuns corect: A,B,E

6. Fosforul este important pentru rolul său în:

sinteza proteinelor

metabolizarea altor elemente nutritive

favorizarea activității microorganismelor

determinarea sporurilor de producție

distrugerea crustei

Răspuns corect: A,B,C,D

7. Potasiul are un rol important în viața plantelor deoarece:

participă la formarea clorofilei,

participă la formarea glucidelor,

favorizează absorbția apei,

reduce evaporația,

sporește rezistența plantelor la iernare și la anumite boli.:

Răspuns corect: A,B,C,D;E;

8. Microelementele au un rol foarte important pentru plantele din pajiști, deoarece:

intrâ în compoziția enzimelor;

intrâ în compoziția vitaminelor;

intrâ în compoziția clorofilei;

nu influențează sintezele specifice din organism.

Răspunsuri corecte: A, B, C;

9. Aplicarea îngrășămintelor pe pajiști trebuie să se țină seama de o serie de factori cum ar fi: solul, eficiența economică:

potențialul de producție al pajiștilor;

condițiile climatice;

altitudinea;

solul;

eficiența economică;

Răspunsuri corecte: A, B, C, D, E;

8. Enumerați efectele aplicării îngrășămintelor chimice pe pajiști:

sporirea producției;

repartizarea producției pe coase;

inconstanța producției;

îmbunătățirea compoziției floristice

înrăutățirea compoziției chimice.

îmbunătățirea consumabilității

îmbunătățirea digestibilității

îmbunătățirea producției animale

înrăutăirea însușirilor solului

îmbunătățirea eficienței economice

Răspunsuri corecte: A, B, D;F,G,J

9. Enumerați efectele aplicării gunoiului de grajd pe pajiști:

sărăcirea solului în elemente nutritive

îmbunătățirea regimului de aer și căldură în sol

sporirea capacității solului de reținere a apei;

întensifică acțiunea microrganismelor din sol

combate ariditatea.

Răspunsuri corecte: B, C, D;

10. Târlirea reprezint un mijloc simplu și economic de:

sporire a producției;

îmbunătățire a compoziției floristice;

de a hrăni animalele;

Răspuns corect: A,B;

11. Solurile acide se formează în condiții specifice de climat răcoros și umed, ceea ce determină o puternică levigare ceea ce face ca reacția solului să devină acidă și implicit să de instaleze specii adaptate unor astfel de condiții, specii cu valoare furajeră Pentru înlăturarea acestor neajunsuri este necesară corectarea reacției solului, în vederea creării unor condiții corespunzătoare de viață pentru plantele valoroase. Aceasta are loc prin::

aplicarea de amendamente cu calciu;

aplicarea de amendamente cu calciu însoțită de fertilizare;

aplicarea de microelemente;

utilizarea târlirii.

Răspunsuri corecte: B,;

12. Lucrările tehnico-culturale aplicate pajiștilor sunt:

Îndepărtarea vegetației lemnoase și a cioatelor;

Combaterea buruienilor;

Provocarea mușuroaielor și nivelarea;

Curățirea pajiștilor, îndepărtarea pietrelor

Supraînsămânțarea

Autoînsămânțarea

Provocarea și combaterea eroziunii

Răspunsuri corecte: A,B,D,E,F;

13. Din categoria plantelor neconsumate de animale fac parte::

margareta (Chrysanthemum leucanthemum);

busuiocul de câmp (Prunella vulgaris);

traista ciobanului (Capsella bursa pastoris);

urda vacii (Cardaria draba).

Golomîțul (Dactylis glomerata).

Răspunsuri corecte: A,B, C,D;

14. Din categoria plantelor care depreciază gustul și schimbă culoarea laptelui, fac parte:

leurda (Alium ursimum);

pelinița (Artemisia austriaca);

usturoiță (Aliaria officinalis);

măcrișul mărunt (Rumex acetosella);

mușețelul (Matricaria chamomilla).

muștarul (Sinapis arvensis).

Răspuns corect: A,B,C,D,E,F;

15. Din categoria plantelor toxice fac parte:

laptele cucului (Euphorbia cyparisias), dedițelul galben (Adonis vernalis);

Veratrum album ;

cucuta de apă (Cicuta virosa), omagul (Aconitum toxicum);

brândușa de toamnă (Colchicum autumnale);

mătrăguna (Atropa beladona), neghina (Agrostema githago).

Răspuns corect: A,B,C,D,E.

Unitate de studiu nr. 11. Pajiști semănate

Însușiri superioare ale pajiștilor semănate comparativ cu pajiștile permanente:

producție cu mult mai mare și de calitate mai bună, cunoscut fiind că noul covor vegetal este alcătuit din cele mai valoroase specii furajere;

producția anuală este mai uniform repartizată în decursul perioadei de vegetație;

posibilitatea folosirii intensive ca o consecință a răspunsului favorabil la irigare și fertilizare;

ameliorarea însușirilor solului.

Răspuns A,B,C,D

Pajiștile ce se recomandă a fi desțelenite trebuie să fie:

slab productive

inferioare din punct de vedere calitativ

ponderea plantelor fără valoare furajeră sau cu valoare furajeră redusă să fie de peste 70 %.

producția utilă (reală) să fie doar de câteva tone la hectar, respectiv capacitatea de pășunat să fie sub 0,5 UVM/ha.

să fie alcătuite numai din plante toxice

Răspuns A,B,C,D

Pregătirea terenului în vederea înființării pajiștilor semănate cuprinde următoarele categorii de lucrări:

lucrări de bază

lucrări diferențiate

lucrări ale solului

lucrări complementare

lucrări de reînsămânțare

Răspuns A,D

Paliștea semănată este o cultură perenă, ceea ce face ca administrarea îngrășămintelor să manifeste câteva particularități, enumerațile:

fertilizarea diferențiată

fertilizarea de bază

fertilizarea complementară

fertilizarea fazială

fertilizarea anuală

Răspuns B,D,E

Fertilizarea de bază a pajiștilor semănate presupune:

aplicarea îngrășămintelor organice – minim 20 t/ha este obligatorie

aplicarea de îngrășăminte cu fosfor (P2O5) – 80 – 100 kg/ha

aplicarea de îngrășăminte cu potasiu (K2O) – 60 – 80 kg/ha

aplicarea îngrășămintelor cu azot

A,B,C,D

RăspunsE

Cantitatea de azot aplicată pajiștilor semănate în cadrl fertilizării de bază depinde de compoziția floristică. În principiu se recomandă următoarea practică:

250-300 kg/ha pe pajiștile semănate numai cu graminee din care 60 kg/ha înainte de semănat

150 kg/ha anual și fracționat dacă se seamănă cu un amestec de graminee și leguminoase

250 kg/ha indiferent de compoziția floristică

150 kg/ha indiferent de compoziția floristică

A și B

Răspuns E

Pajiștile temporare în condițiile țării noastre sunt alcătuite pentru zona de sud a țării din:

golomăț

păiuș de livezi

păiuș înalt

obsigă nearistată

zâzania

Răspuns A,B, C,D,E

Pajiștile alcătuite din amestecuri de graminee și leguminoase sunt cele mai recomandate dotorită următoarelor avantaje:

productivitate ridicată

conținut scăzut de proteină

necesită cantități moderate de îngrășăminte

oferă un furaj echilibrat ca și conținut în glucide și proteine

eficiență economică

Răspuns A,C,D,E

În alegerea speciilor și soiurilor ce vor compune noua pajiște semănată cu amestec de graminee și leguminoase trebuie să se țină cont de următoarele:

particularitățile ecologice

capacitatea de concurență

talia

ritmul de dezvoltare

vivacitatea

capacitatea de otăvire

modul și durata de folosire

Răspuns A,B,C,D,E,F,G

Pajiștile temporare necesită obligatoriu următoarele lucrări de îngrijire:

tăvălugitul după semănat

distrugerea crustei

completarea golurilor

combaterea buruienilor

A,B,C,D

Răspuns E

Unitate de studiu nr. 12. Folosirea pajiștilor prin pășunat

1. Diferitele sisteme de pășunat pot fi împărțite în următoarele categorii:

pășunatul nerațional, liber sau continuu

pășunatul rațional sau ciclic

pășunatul diferențiat

pășunatul coplementa

Răspuns: A,B

2. Principiule de bază al pășunatului rațional constă în:

împărțirea pășunii în tarlale

pășunatul unei tarlala un anumit timp

pășunatul mai multor tarlale în același timp

Răspuns: A,B

3. Avantajele practicării pășunatului rațional sunt:

limitează timpul petrecut de animale pe un anumit teritoriu;

sporirea producției

uniformizarea producțiilor

înlăturarea consumului selectiv

creșterea gradului de consumabilitate

Răspuns: A,B,C,D,E

4. Pentru asigurarea unui pășunat rațional este nevoie de:

determinarea producției pășunilor;

determinarea capacității de pășunat

tarlalizarea

executarea unor lucrări înaintea și în timpul pășunatului

tehnica propriu-zisă de pășunat

Răspuns: A,B,C,D,E

Unitate de studiu nr. 13. Conveerul verde

1. Masa verde poate fi asigurată din mai multe surse, funcție de care există și mai multe tipuri de conveier verde.

conveerul verde natural

conveerul verde mixt

conveerul verde artificial

conveerul complementar

conveerul verde diferențiat

Răspuns A,B,C

2. În organizarea conveierului verde trebuie:

să se aleagă cel mai potrivit sortiment pentru zona respectiv;

să se facă o însămânțare eșalonată sau cu material biologic cu diferite perioade de vegetație pentru a se asigura folosirea eșalonată la parametri optimi;

să se folosească culturi furajere succesive pentru a evita unele perioade deficitare;

să nu se folosească toate resursele furajere existente (inclusiv a pajiștilor ocazionale).

A,B,C

Răspuns E

3. În principiu necesarul de furaj verde este asigurat de:

pajiștile permanente

pajiștile semănate

leguminoase perene

culturi furajere anuale de toamnă

culturile furajere de primăvară

culturi furajere succesive

Răspuns A,B,C,D,E,F

4. Modul de folosire a masei verzi este acela caracteristic plantei din conveier. Pajiștile naturale cât și cele semănate pot fi folosite prin:

pășunat,

administrat la iesle sau

mixt.

cosit

Răspuns : A,B,C

Unitate de studiu nr. 14. Păstrarea furajelor

1. Calitatea fânului obținut este influențată de o serie de factori și anume:

compoziția floristică;

epoca recoltării;

modul de pregătire și păstrare;

condițiile meteo din timpul recoltării și pregătirii fânului.

sistemul de folosire al paiștei

Răspuns A,B,C,D

2. Fânul are o compoziție echilibrată când conține:

60 % graminee valoroase,

30 % leguminoase valoroase,

specii din alte familii botanice nu depășesc 10 %.

30 % graminee valoroase,

60 % leguminoase valoroase,

Răspuns_A,B,C

3. Arătați care afirmații sunt adevărate în privința epocii de recoltat:

pentru obținerea unor producții mari de fân și de bună calitate la prima coasă, fânețele nu trebuie cosite în perioada de la înspicatul gramineelor și îmbobocitul leguminoaselor până la înflorit;

cositul prea de timpuriu, mai mulți ani de-a rândul, duce la slăbirea vitalității ierburilor și la scăderea producției în anii următori;

întârzierea cositului determină scăderea valorii fânului, favorizează înmulțirea buruienilor, însă mărește vitalitatea ierburilor;

stabilirea epocii de recoltare a fânețelor se face în funcție de faza de creștere a gramineelor dominante valoroase și nu după date calendaristice;

fânețele nu trebuie cosite într-un sistem de rotație la epoci diferite;

pentru a se asigura autoînsămânțarea odată la 4-5 ani fâneața nu se recoltează după formarea semințelor.

Răspuns B,C,D

4. Pregătirea fânului comportă câteva operații esențiale și anume:

uscatul,

greblatul,

uscatul

balotatul

strânsul în căpițe.

Răspuns: A,B,E

5. În funcție de modul de realizare a uscării există mai multe procedee, evidențiațile pe cele corecte:

Uscarea directă pe pământ

Uscarea pe suporți

Uscarea ierbii prin presare în baloți

Uscarea cu ajutorul strivirii

Uscarea cu aer rece

Uscarea cu ajutorul curenților de aer

Uscarea cu aer cald

Răspuns: A,B,C,D,E,F,G

6. Indicații și răspunsuri la sarcinile de învățare

Testele de autoevaluare precum și testele destinate învățării respectă ordinea unităților de studiu și urmează îndeaproape textul cărții. Testele grilă oferă posibilități multiple de alegere a răspunsului corect după cum urmează: un răspuns corect, două, trei sau toate inclusiv toate răspunsurile nu sunt corecte. Testele propuse oferă studentului posibilitatea să se evalueze net asupra capacității de învățare înțelegere și abstractizare rațională.

Considerăm că studentul trebuie să parcurgă serios toate unitățile de învățare în ordinea propusă și să răspundă riguros la toate testele de autoevaluare.

După finalizarea parcurgerii unităților de studiu considerăm că sinteza procesului de învățare se va instala după parcurgerea testelor grilă propuse. Abia după rezolvarea acestor teste studentul poate avea o imagine clară asupra succesului în procesul de învățare. Odată parcurse aceste teste cu nota minimă 7 studentul poate să considere că este pregătit pentru a intra în perioada de examinare la genetică.

Autoevaluarea se va realiza prin exprimarea procentului față de numărul de întrebări rezolvate.

t*10/T

unde t=răspunsuri corecte, T = total teste

Exemplul nr. 1 dacă din 115 întrebări studentul răspunde corect la 81 întrebări nota finală va fi 81*10/115=7.04 – un punctaj suficient

Exemplul nr. 2 dacă din 115 întrebări studentul răspunde corect la 80 întrebări nota finală va fi 80*10/115=6.95 – un punctaj insuficient.

Din exemplele de mai sus reiese clar că studentul trebuie să răspundă corect la minimum 81 de întrebări pentru a se considera pregătit suficient examenului de genetică vegetală.

Propunem studentului parcurgerea întregii materii – a tuturor unităților de studiu în ordinea prezentată în acest manual – pentru a face față pregătirii de laborator și ulterior examinării scrise ulterioare.

Mult succes!

7. Bibliografie

BIBLIOGRAFIE

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Gligor CIORTEA Alexandru Moisuc [311729] (ID: 311729)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Gligor CIORTEA Alexandru Moisuc [311729]

Copyright Notice

Lucrare de Licență S EAA 2019 Cosmin -Adrian TĂTULESCU [621480]

VOCALĂ , în lucrarea The Free Voice: [621534]

Listă abrevieri [310404]

Cerere pentru desemnarea ca operator de calculator [628242]

Pop.lorena Tehnic [626056]

Electronica Aplicata I [626659]

Copyright Notice

Similar Posts