Glanele Endocrine

2GLANDELE  ENDOCRINE

                   1. Glandele endocrine-hormonii

                                     Generalități

Glandele endocrine sunt organe care sintetizează și eliberează direct în circulația sanguină (în mediul intern)  substanțe chimice numite hormoni. Structural ele prezintă un parenchim secretor, un țesut de susținere, o bogată vascularizație și inervație. Hormonii sunt produse biologice cu acțiune extrem de puternică în doze extrem de mici. În organe și țesuturi există receptori specifici pentru hormoni, care au o structură complexă ce le permite să fie activați de cantități atât de mici de hormoni și care la rândul lor declanșează în celule un lanț de reacții chimice metabolice, care au drept rezultat funcționarea celulelor, a țesuturilor și organelor.

Ca mecanism de protecție, organismul caută să mențină constantă compoziția mediului intern, a mediului în care trăiesc celulele, adică să mențină homeostazia. În acest proces de adaptare, coordonarea nervoasă și endocrină sunt esențiale. Homeostazia mediului intern se realizează cu ajutorul unor mecanisme neuroendocrine, foarte complexe, care reprezintă sisteme de autoreglare, bazate pe principiul conexiunii inverse. Un rol central în desfășurarea acestor mecanisme homeostatice, îl are hipotalamusul, datorită legăturilor sale cu sistemul nervos vegetativ și cu cel endocrin.

Hormonii sunt substanțe cunoscute cu o structură chimică bine studiată. Mulți au fost sintetizați și pot fi folosiți ca medicamente. Pentru unii din ei, a căror sinteză chimică este dificilă (hormonul de creștere GH al hipofizei sau insulina pancreasului ) sau pus la punct tehnici de inginerie genetică, ei sunt produși de bacterii în care s-au introdus A.D.N. recombinați, adică cu fragmente din acizii nucleici ai omului care conțin programul genetic de sinteză a acestor hormoni.

Tot chimiștii au sintetizat și blocanți de receptori hormonali, în așa fel încât terapeutica endocrină s-a îmbunătățit mult. Administrarea hormonilor sau a omologilor lor sintetici ca medicamente trebuie făcută cu mare prudență, numai sub supraveghere medicală, deoarece aceștia sunt substanțe foarte puternice, foarte active, care influențează puternic echilibrul organismului. În forma lor avansată bolile endocrine se manifestă prin semne clinice caracteristice sesizabile cu ușurință de medic.

. Clasificarea glandelor endocrine

Topografic, glandele endocrine sunt localizate în cutia craniană(epifiza și hipofiza ); în regiunea cervicală( tiroida și paratiroidele ); în torace( timusul ); în abdomen( pancreasul endocrin și capsulele suprarenale ); în pelvis și scrot( ovarul, la femei; respectiv , testiculul, la bărbat ).

Glandele endocrine se clasifică astfel:

-glandele endocrine tradiționale

hipofiza -glandă endocraniană

epifiza    -glandă endocraniană

tiroida și 4paratiroide-situate la gât

corticpsuprarenala-deasupra rinichiului

medulosuprarenala-deasupra rinichiului

ovarul(la femei)-glandă sexuală

testiculul(la bărbat)-glandă sexuală

pancreasul endocrin

-glande endocrine cu rol tranzitor

placenta-la femei însărcinate

timusul –la copil-cu rol esențial în dezvoltarea sistemului de protecție imunologică a organismului

-organe ale căror celule pot produce și hormoni

ficatul-produce somatomedine care asigură creșterea

tractul gastrointestinal-numeroși hormoni cu rol în digestie

creierul-are neuroni care produc cei mai activi hormoni(neurohormoni)care asigură controlul direct al sistemului endocrin de către sistemul nervos și care fac obiectul de studiu al neuroendocrinologiei.

3. Hormonii și procesul de creștere și dezvoltare

Procesul de creștere și dezvoltare este continuu și are loc de la formarea oului în trompa uterină a mamei până la definitivarea organismului matur. Între variații factori de care depinde nașterea unui copil sănătos și creșterea lui ulterioară, hormonii joacă rolul cel mai important, alături de factorii de nutriție, de oxigenare și de factorii genetici. Aceștia din urmă reprezintă tiparul pe care se dezvoltă un organism sănătos. În cazul în care apar dezechilibre hormonale, tiparul genetic al creșterii nu se mai poate realiza; indivizii rămân fie prea mici: pitici adică nanici, fie cresc prea înalți: uriași adică giganți.

Principalii hormoni care intervin în creștere sunt: insulina, hormonul de creștere hipofizar( GH ) care activează un factor hepatic de tip insulinic numit somatomedină, hormonii tiroidieni, hormonii corticosuprarenali și hormonii sexuali.

Încă înainte de naștere, creșterea fetală depinde de echilibrul hormonal al mamei și al fătului. După naștere factorii de tip insulinic, inclusiv cei stimulați de hormonul hipofizar de creștere asigură creșterea celulelor carilaginoase și sinteza proteinelor. Hormonii tiroidieni asigură diferențierea celulelor osoase, ca și a celulelor sistemului nervos( neuronii ). Hormonii sexuali, a căror concentrație sangvină crește abia la pubertate, stimulează creșterea osoasă și închid cartilajele de creștere.

Ca rezultat al tuturor acestor stimulări hormonale, copilul crește în înălțime de la naștere și până se încheie adolescența( și se închid cartilajele de creștere ). Viteza( ritmul ) creșterii este maximă la nou-născut și sugar, se menține apoi la o constantă de 4-6 cm pe an până la pubertate, când are loc un salt statural care va închide perioada de creștere.

Adolescența este o perioadă deosebit de complexă în cadrul procesului de maturizare, perioadă ce se caracterizează printr-un ansamblu de transformări biopsihosociale ce marchează stabilirea personalității. Este perioada în care apare predispoziția pentru senzațional, pentru „senzații tari”, este perioada care ridică cele mai complexe dificultăți în procesul educativ. Este vârsta conflictelor interne, generate de modificările din corp,  care uneori pot să fie furtunoase, conflicte care apoi vor deveni externe dacă nu există comunicare între tânăr și adulți.

Adolescența este vârsta de criză puternică produsă de ruptura cu „timpul” copilăriei ce implică o serie de limitări ale libertății, adolescentului i se neagă identitatea de copil, dar nu i se recunoaște încă acea capacitate de a îndeplini rolul adultului. De aici pot rezulta o serie de conflicte, rebeliuni și chiar o anumită oscilație a personalității adolescentului între normal și patologic.

Comunicarea, precum și cercetarea cauzelor și condițiilor de apariție a formelor de inadaptare, traduse prin tulburări de comportament la copii și tineri, trebuie să constituie o preocupare  a școlii și a fiecărui cadru didactic pentru că, în caz contrar , acestea se vor croniciza la adult, sub forma personalităților dizarmonice, vulnerabile sau dezechilibrate iar aceste personalități constituie sursa care generează cel mai frecvent fenomen antisocial, prin insuficiența sentimentelor moral-sociale.

În concluzie, modul de acțiune al hormonilor, precum și secretele, ”surprizele” lor provoacă serioase probleme, constatându-se că un dereglaj al secreției hormonale poate modifica aspectul fizico-psihic al organismului afectat. Excesul de adrenalină schimbă un om pașnic, echilibrat, într-un coleric, de nestăpânit, uneori chiar periculos.

Acești infimi corpusculi coordonează din umbră funcțiile generale ale organismului, având implicații în fiziologia fiecărui organ. Hormonii guvernează psihicul, paralel cu sistemul nervos, hărțuind omul între stări de extaz și pesimism nejustificat. Activitatea echilibrată a sistemului hormonal aduce homeostazia în funcționarea întregului corp. Homeostazia reprezintă capacitatea unui organism de a-și menține integritatea în condiții de mediu variabile.  

Pentru a reuși să ne cunoaștem cât mai bine puterile și limitele organismului, e necesar să cunoaștem cât mai multe din secretele hormonilor.

Pe drept cuvânt se spune că hormonii sunt” îngeri binevoitori sau demoni malefici”.

În contextul personalității, temperamentul, caracterul și voința constituie un ansamblu dinamic, în inter-relații unitare cu afectivitatea și cunoașterea.