Giardia Duodenalis

Contents

Intoducere 3

Capitolul 1 Definiția și importanța sanitară a zoonozelor. Locul lor în patologia comparată 5

1.1 Definiția zoonozelor.Scurt istoric 5

1.2.Dezvoltarea teoriei microbiene asupra cauzei bolilor înaintea epocii lui pasteur 7

1.3.Teoria microbiană asupra cauzei bolilor molipsitoare învingătoare prin experiențele lui Pasteur 9

Capitolul 2 Evoluția teoriei microbiene asupra cauzei bolilor 11

2.1.Diferite categorii de agenți cauzali ai zoonozelor.Scurtă descriere 11

2.2. Infecție. Imunitate 17

Capitolul 3.Protozoologie 21

31.Caractere generale. Clasificare 21

3.2 Clasa flagelatelor 24

Capitolul 4 .Familia Octomidae. Scurt istoric 25

4.1. Lamblia sau Giardia intestinalis parazit comensal. Morfologie 28

4.2 Parazitul „Giardia Lamblia” în structură morfologică de trofozoid 29

4.3 Parazitul „Giardia Lamblia” în structura morfologică de chist 30

4.4 Procesul de închistare. Proces excizare .Observații laborator 31

4.5 Genetica parazitului giardia lamblia 32

4.6.Giardia lamlia și alte eucariote.Ciclul biologic 33

4.7 Giardioza. Patogeniei 35

4.8 Imunitate și răspuns imun 36

4.9. Manifestări clinice ale parazitozelor . Generalități 38

4.9.1.Manifestări clinice ale Giardiozei 39

4.9.2. Stabilirea diagnosticului în giardioză. 40

4.9.3. Stabilirea diagnosticului în giardioză prin imunodiagnostic. 41

4.9.4. Stabilirea tratamentului și a medicației corespunzătoare în tratarea giardiozei. 41

Capitolul 5 Epidemiologia zoonozelor 42

5.1. Rezervoare și sursă de infecție pentru om 42

5.2. Giardia lamblia și răspândirea sa în mediul înconjurător 45

5.3.Receptivitate și prevenire. 46

CAPITOLUL 6 METODOLOGIA EVALUĂRII CAZURILOR DE ÎNBOLNĂVIRE CU GIARDIA 46

6.1. Ipoteza de lucru 47

6.2. Lotul de subiecți 47

6.3 Instrumentele de lucru 47

6.4 Prezentarea datelor și comentarea lor 47

6.5 Incidența numărului de cazuri de giardioză înregistrate la nivelul județului Hunedoara și la nivel național 51

Concluzii 54

Bibliografie 56

Intoducere

Progresele microbiologiei, biologiei și ecologiei dovedesc tot mai mult că există o legătură strânsă, o întrepătrundere și o interdependență între bolile omului și cele ale animalelor domestice și chiar ale celor sălbatice. Există un circuit al germenilor infecțioși și parazitari în natură, între animale și om, pentru a cărui întrerupere și distrugere trebuie aplicate măsuri severe de igienă atât la animale, cât și la om.

Dacă din cele mai vechi timpuri, observațiile practice din popor au stabilit că unele boli se pot transmite de la animale la om, investigațiile științifice moderne au pus mereu în evidență noi boli transmisibile de la animale la om(.Kulda J, Nohýnková E.,1996, pag.225-422).

Multe boli care erau considerate până nu de mult ca specifice animalelor și-au dovedit prezența și la om, ca de exemplu pasteureloza, yersinioza și foarte recent chiar babesioza (piroplasmoza). De asemenea, pentru anumite boli, cunoscute ca specific umane, cum este gripa, tifosul exantematic și altele există indicații științifice că își au rezervorul de infecție printre animalele domestice.

În legătură cu bolile virotice, este necesar de subliniat că tot mai multe virusuri, cum sunt

R. E. O.-virusurile, despre care se credea că atacă numai oamenii, provocând anumite infecții respiratorii și unele edeme, s-au dovedit la fel de infectante și pentru animale, încât circulă nestingherite de la om la animale și de la acestea la om.

Bolile omului care își au sursa de infecție în animalele bolnave sau convalescente, sau în alimentele sau alte produse provenite de la astfel de animale se numesc zoonoze (zoon = animal, nosos = boală, în limba greacă), adică boli provenite de la animale.

Atât pe plan internațional, prin Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) și prin Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (F.A.O.), cât și în fiecare țară prin organele sanitare și veterinare, se acordă o atenție deosebită cunoașterii frecvenței și difuziunii acestor boli și elaborării măsurilor de combatere, care sunt legate în primul rând de combaterea lor la animale .

Cerințele științei și progresele tehnicii moderne actuale impun elaborarea de studii, programe și preocupări permanente pentru sănătatea omului

și animalelor, care să permită aprofundarea și clarificarea unor fenomene biologice în relațiile animal — om — mediu înconjurător, care fac ca în mod continuu, noi germeni de la animale să se adapteze și să producă infecții la om sau să-și exalteze virulența, ajungând ca bolile pe care le provoacă să-și intensifice gravitatea.

Multe zoonoze au cunoscut în ultimii ani o extindere a ariei lor de răspândire în diverse regiuni ale globului și un indice de frecvență crescut, punând în pericol sănătatea publică prin varietatea posibilităților de contaminare, prin gravitatea și frecvența îmbolnăvirilor, ca de exemplu listerioza, salmoneloza, vibrioza, yersinioza și altele. Turbarea însăși oferă un exemplu de complexitate epidemiologică a zoonozelor. Deși s-au stabilit metode de combatere prin vaccinare împotriva acestei boli încă din timpul lui Pasteur și Babeș încât se părea deja cu câteva decenii în urmă că boala merge spre dispariție, ea a suferit în acești ultimi ani o recrudescență chiar în centrul Europei și pe alte continente. Datorită refugierii virusului din sectorul citadin în cel silvatic, vulpile reprezintă astăzi vectorul și rezervorul cel mai important de virus, ajungând ca turbarea vulpină să înregistreze 70% din cazurile de turbare la animale. De la vulpi boala trece la animalele domestice, în special la câini și pisici, amenințând în mod continuu omul.

Surpriza în materie de zoonoze ne pândește la fiecare pas. Astfel, în timp ce la începutul anului 1976, se afirma într-un articol publicat într-o revistă de specialitate din Franța, că în această țară nu s-a mai înregistrat nici o epidemie de trichineloză din 1878, a izbucnit chiar în timpul cât articolul se culegea în tipografie, o epidemie gravă de trichineloză în regiunea pariziană. Au fost spitalizate peste 50 de persoane și ceea ce este curios este faptul că infestația s-a produs prin consumul de carne de cal parazitată, lucru necitat până atunci în literatura de specialitate. Ceea ce trebuie să ne dea de gândit este faptul că printr-o ciudată coincidență, cam în aceeași perioadă (sfârșitul anului 1975) a izbucnit o epidemie asemănătoare și în Italia, tot în urma consumului cărnii de cal infestată.

Având în vedere că numeroase zoonoze sunt transmisibile de la animalele de fermă (bovine, porcine, ovine, caprine, cabaline și păsări) s-ar părea că aceste boli amenință numai oamenii care vin în contact direct cu animalele bolnave, ca proprietarii de animale, îngrijitorii, personalul sanitar veterinar, zootehniștii și alți lucrători din unitățile agrozootehnice sau din laboratoare, ca și oamenii care sacrifică și jupoaie animale sau manipulează cadavre, sânge, piei de animale etc. Dacă ținem seama însă că multe zoonoze se transmit prin consumul de alimente de origine animală provenite de la animale bolnave și că un rol important în transmiterea unor boli îl dețin câinii, pisicile, șoarecii, șobolanii și insectele, se înțelege că zoonozele nu fac victime numai printre anumiți profesioniști, ci pot afecta întreaga populație(Wenyon, C. M. (1926)).

Ca urmare, pentru prevenirea lor este necesară respectarea celor mai severe măsuri de igienă în contactul omului cu animalele, în pregătirea alimentelor prin spălare (fructe, legume, zarzavaturi) și prelucrare termică (carne, pește, conserve, lapte, ouă etc), în curățenia corporală a animalelor și a omului și în dezinfecția periodică a adăposturilor de animale și a locuințelor omenești. Combaterea bolilor transmisibile de la animale la om este deci, prin excelență o problemă de igienă, dar și o problemă care dovedește în același timp că igiena este unică, deoarece intertransmisibilitatea și reciprocitatea zoonozelor nu permit separarea din punct de vedere al profilaxiei între cele două medicini și impun cooperarea dintre ele „Una sanitas, una medicina !” (Goret și Joubert,1966).

Parazitozele umane reprezintă un domeniu important al medicinei, datorită incidenței crescute în rândul populație a parazitozelor clasice, precum și a dificultăților de diagnostic, profilaxie și terapie a unor dintre acestea. Condițiile economico-sociale afectează răspândirea paraziților umani; astfel utilizarea dejectelor umane la fertilizarea solului favorizează răspândirea paraziților umani (ca de exemplu: giardia duodenalis). Giardia duodenalis este cel mai frecvent parazit, agent identificabil intestinal și reprezintă în prezent una dintre cele mai importante cauze a enteritelor endemice si epidemice, a bolilor cronice diareice debilitante și a deficiențelor nutriționale la copii în regiunile în curs de dezvoltare și nu numai. Giardia are o importanță majoră și are un loc unic în biologia evoluționistă, noi cercetări au fost făcute pentru a descrie genomul complet (secvența genetică) a Giardiei, care ar putea duce la dezvoltarea de noi medicamente pentru combaterea acestei infecții persistente, numită giardiază.

Girdioza sau lambliaza, deteminată de protozorul flagelat Giardia- lamblia, a devenit în ultima vreme mai frecventă atât printre copii cât și printre adulți. Prezența parazitului în intestin sau în căile biliare nu este însoțită întodeauna de manifestări clinice semnificative. De multe ori numai un examen coproparazitologic, în care sau găsit chisturile parazitului este singurul lucru care ne atrage atenția asupra parazitozei care altfel ar fi trecut cu totul neobservată. Proporția cazurilor fără simptome este, după observațiile noastre de aproximativ 30%. Dar pe lângă asemenea „purtători sănătoși” de paraziți, există printre cei infestați o majoritate de peste 60% la care boala evoluează sub o formă ușoră sau mijlocie. Numai la o proporție de 5% până la cel mult 10% din cazuri, durerile abdominale, inapetența, balonările, senzațiile de greață sau tulburările de tranzit intestinal pot deveni mai intense. Astfel, un bolnav parazitar de giardie, întâmplător asimptomatic la data depistării, poate deveni mai devreme sau mai târziu un caz cu manifestări clinice evidente. Pe de altă parte, o giardioză prezentă poate întreține, croniciza sau agrava o altă boală contractată între timp. Giardioza poate agrava și prelungi o hepatită epidemică. Toate aceste considerente și cercetările efectuate a determinat ziarul „Chicago Tribune” și revista „National Geographic” să declare paraziții intestinali” inamicii sănatății numărul 1”. Conform celor două publicații paraziții intestinali au ucis mai multe persoane, în decursul timpului, decât toate războaiele mondiale.Datorită importanței cunoșterii acestui parazit pentru sănătatea umană , această lucrare, încearcă să traseze normele de conduită igienică pentru a preveni, a depista, și a trata o infecție cu Giardia. Ea nu înlocuiește consultul medical, care rãmâne esențial, dar vã permite, într-un limbaj accesibil, pe înțelesul fiecãruia, sã înțelegeți ce se întâmplã cu dumneavoastrã.

Capitolul 1 Definiția și importanța sanitară a zoonozelor. Locul lor în patologia comparată

1.1 Definiția zoonozelor.Scurt istoric

Zoonozele sunt boli infecțioase și parazitare transmisibile de la animale la om, în unele cazuri și invers de la om la animale.

Aproximativ jumătate din bolile infecțioase și parazitare ale animalelor prezintă caracteristica de a include omul în ciclul natural al contagiunii, delimitând domeniul epidemiologiei zoonozelor (BUIUC D 1992).

Pe lista Organizației Mondiale a Sănătății (O.M.S.) sunt înscrise numeroase boli și numărul lor este în continuă creștere, descoperindu-se mereu alte boli ale omului, care își au rezervorul de germeni și sursa de infecție în animalele bolnave sau purtătoare de germeni.

Însăși denumirea de zoonoze, indică unghiul sub care aceste boli au fost privite de la început de medicina omului, adică boli animale, boli provenite de la animalrările de tranzit intestinal pot deveni mai intense. Astfel, un bolnav parazitar de giardie, întâmplător asimptomatic la data depistării, poate deveni mai devreme sau mai târziu un caz cu manifestări clinice evidente. Pe de altă parte, o giardioză prezentă poate întreține, croniciza sau agrava o altă boală contractată între timp. Giardioza poate agrava și prelungi o hepatită epidemică. Toate aceste considerente și cercetările efectuate a determinat ziarul „Chicago Tribune” și revista „National Geographic” să declare paraziții intestinali” inamicii sănatății numărul 1”. Conform celor două publicații paraziții intestinali au ucis mai multe persoane, în decursul timpului, decât toate războaiele mondiale.Datorită importanței cunoșterii acestui parazit pentru sănătatea umană , această lucrare, încearcă să traseze normele de conduită igienică pentru a preveni, a depista, și a trata o infecție cu Giardia. Ea nu înlocuiește consultul medical, care rãmâne esențial, dar vã permite, într-un limbaj accesibil, pe înțelesul fiecãruia, sã înțelegeți ce se întâmplã cu dumneavoastrã.

Capitolul 1 Definiția și importanța sanitară a zoonozelor. Locul lor în patologia comparată

1.1 Definiția zoonozelor.Scurt istoric

Zoonozele sunt boli infecțioase și parazitare transmisibile de la animale la om, în unele cazuri și invers de la om la animale.

Aproximativ jumătate din bolile infecțioase și parazitare ale animalelor prezintă caracteristica de a include omul în ciclul natural al contagiunii, delimitând domeniul epidemiologiei zoonozelor (BUIUC D 1992).

Pe lista Organizației Mondiale a Sănătății (O.M.S.) sunt înscrise numeroase boli și numărul lor este în continuă creștere, descoperindu-se mereu alte boli ale omului, care își au rezervorul de germeni și sursa de infecție în animalele bolnave sau purtătoare de germeni.

Însăși denumirea de zoonoze, indică unghiul sub care aceste boli au fost privite de la început de medicina omului, adică boli animale, boli provenite de la animalele domestice și sălbatice (inclusiv vânatul) sau de la amândouă aceste categorii de animale (de ex. turbarea).

Deși termenul de zoonoze este impropriu din punct de vedere filologic, el însemnând boli animale și nu boli transmisibile de la animale la om, el s-a împământenit și este consacrat oficial. Unele încercări de a denumi aceste boli antropozoonoze nu s-au putut impune. Există o secție de zoonoze la Organizația Mondială a Sănătății, experți O.M.S. în zoonoze, rapoarte tehnice asupra zoonozelor, reuniuni științifice asupra zoonozelor.

De altfel, antropozoonoze înseamnă boli transmisibile de la om la animale și nu de la animale la om, de aceea termenul corect ar fi zooantroponoze (Toma B. ,1976).

Definiția dată uneori zoonozelor, de boli comune omului și animalelor, este considerată inadecvată, deoarece este lipsită tocmai de ceea ce constituie elementul esențial; animalul ca sursă de infecție pentru om. Denumirea de boli comune omului și animalelor acreditează ideea că sursa de infecție este în afară și că atât omul, cât și animalele se pot îmbolnăvi în aceeași măsură din mediul înconjurător.

Există și astfel de infecții, în care deși rezervorul îl constituie animalele, totuși agentul infecțios se găsește în mediul ambiant, cum este cazul tetanosului, botulismului și diverselor micoze.

Asemenea boli nu prezintă însă caracteristica marei majorități a zoonozelor, adică animalul ca sursă de infecție pentru om, așa cum este cazul cu turbarea, bruceloza, leptospiroza, morva, antraxul, tuberculoza, salmone

lozele, psitacoza-ornitoza, febra Q, hidatidoza (echinococoza), tirichineloza, cisticercoza etc. etc.

Pentru unele din aceste boli, transmiterea lor de la animale la om a fost observată — așa cum am mai arătat — practic de multă vreme, cum a fost cazul cu turbarea, antraxul sau dalacul, morva sau răpciugă, pentru alte zoonoze, însă au fost necesare cercetări bacteriologice (respectiv parazitologice) și epidemiologice îndelungate pentru a se stabili legătura dintre boala umană și sursa de infecție animală. Astfel, foarte multă vreme nu s-a făcut nici o legătură între bruceloza omului sau febra ondulantă, cunoscută mai întâi sub numele de febra de Malta (despre care s-a aflat că se transmite prin consumul laptelui nefiert de la caprele din această insulă) și bruceloza bovină cunoscută sub numele de avortul infecțios al vacilor.

La fel a fost nevoie de cercetări laborioase pentru a se stabili sursa de infecție animală pentru leptospiroză, trichineloză, febra Q, psitacoză-ornitoză și alte boli ale omului.

După ce știința medicală a stabilit legătura dintre bolile omului și ale animalelor și că multe boli își au sursa de infecție la animale, a luat naștere o nouă ramură a medicinei, Patologia comparată, care studiază modul de manifestare a diferitelor boli, la om și animale.

Încă din anul 1888, John Mc Fadyean a înființat prima revistă de patologie comparată, „The Journal of comparative Pathology and Therapeutic", care apare și astăzi la Londra și este răspândită în toată lumea, inclusiv în țara noastră. Mai târziu în anul 1895 a apărut și la Paris o astfel de revistă intitulată „Revue de Pathologie comparée et de Médecine expérimentale", care de asemenea este difuzată și la noi în țară. În anul 1961, s-a înființat la Paris Societatea de Patologie comparată, care are un caracter științific internațional.

Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.), ținând seama de legăturile dintre patologia omului și a animalelor și de aportul pe care-1 poate aduce medicina veterinară la promovarea sănătății publice, a creat un sector specializat, denumit sănătatea publică veterinară sau igiena publică veterinară, care cuprinde ansamblul măsurilor de igienă animală necesare protecției populației umane (Goret și Joubert, 1966)

Programul de activitate științifică și profilactică a sectorului de igienă publică veterinară este foarte complex și cuprinde în principal combaterea zoonozelor, igiena alimentelor de origine animală și cercetări de patologie comparată(CERNESCU C 1995).

Acest program se bazează în esență pe colaborarea strânsă între specialiștii din medicina umană și cei din medicina veterinară la toate nivelele, de la circumscripție, până la minister, laboratoare și institute de cercetări, atât în ceea ce privește epidemiologia și diagnosticul de laborator, cât și cercetarea științifică și metodele de profilaxie.

Istoria este martoră a marilor realizări de care a beneficiat știința medicală din colaborarea dintre medicul uman și veterinar. Astfel vaccinul contra tuberculozei — B.C.G. — a rezultat din conlucrarea dintre Calmette și medicul veterinar Guerin. Descoperirea primului virus animal—virusul febrei aftoase — a fost contribuția adusă de către Loeffler și Frosch, iar punerea în evidență a primei micoplasme se datorește colaborării dintre Nocard și Roux.

În țara noastră această colaborare are o bogată tradiție, care a fost inaugurată de către marele Victor Babeș și a fost continuată de savanții profesori Gheorghe Marinescu, Ioan Cantacuzino, Ștefan S. Nicolau,și alții, astăzi ea manifestându-se prin activitatea dintre diverse nivele de cercetare din domeniul cercetării științifice.

1.2.Dezvoltarea teoriei microbiene asupra cauzei bolilor înaintea epocii lui pasteur

Așa cum astăzi sunt emise, din ce în ce mai frecvent, păreri ale unor savanți asupra existenței unei lumi extraterestre, a unei civilizații omenești pe alte planete, tot așa și lumea microbiană, deși nimeni nu o văzuse, a fost bănuită din cele mai vechi timpuri.

Alături de unele păreri mistice și idealiste asupra cauzei bolilor, au fost emise de-a lungul secolelor, începând chiar din antichitate, sub diferite forme, concepții ale teoriei microbiene asupra bolilor molipsitoare ale omului și animalelor.

Astfel, filozoful grec, Democrit din Abdera(460—370 î.e.n.), care era și medic, aplicând concepția sa atomistă asupra naturii la medicină, emite părerea după care bolile sunt produse de organisme minuscule, care pătrund în corpul omului și animalelor și se hrănesc din sîngele lor.

Tucidide (aprox. 460—395 î.e.n.) vorbește despre o contagiune însuflețită (contagiuni animatum) adică despre ființe capabile să provoace boli molipsitoare.

Lăsând la o parte pe alții, amintim pe Titus Lucretius Carrus(aprox. 99—53 î.e.n.) care în remarcabila sa operă „De natura rerum", caută să înglobeze într-o teorie materialistă, totalitatea lucrurilor din natură și bazându-se pe atomismul lui Democrit, vorbește despre „germenii vieții și ai morții", pe care asemenea lui Tucidide, îi concepe sub forma unor particule de materie invizibilă.

Mai târziu, mai aproape de epoca noastră, dar cu mult înainte de construirea microscopului de către Leeuwenhock, Girolamo Fracastoro(1483—1553), vorbește în cartea sa de căpetenie apărută la Veneția în anul 1546 ltDe contagione et contagionis morbis et eorum curatione" (Despre contagiune, boli contagioase și tratamentul lor) despre germenii infecțioși, pe care îi numește seminaria prima. Cu o intuiție genială, fără să-i fi văzut vreodată, el presupune că aceștia se înmulțesc activ și se propagă repede în tot organismul. Ei pot intra în organism pe diverse căi (respirație, răni, cale digestivă etc.) și se pot fixa pe organul sau țesutul, pentru care au de obicei afinitate. El a descris pe lângă diferite boli la om și unele boli la animale și arată că există boli comune omului și animalelor.

După descoperirea microbilor cu ajutorul microscopului lui Leeuwenhoeck (1676) în secolele următoare oamenii de știință încep să-și pună întrebări asupra rolului bacteriilor în natură, fie în legătură cu fermentațiile, fie cu cauzele bolilor, dar nimeni nu are curajul să se pronunțe, deoarece ar fi fost în dezacord cu medicina oficială.

Fără a cita pe toți aceia, care au început să-și dea seama de rolul microbilor în provocarea bolilor, vom aminti pe medicul vienez Marc Antonius Plenciz(1705—1786), care în cartea sa publicată în 1762 „Opera physico medica" își exprimă convingerea în existența semințelor morbide. El consideră că fiecare boală are sămânța ei morbidă, care pătrunzând în corpul omului sau animalelor, va reproduce numai boala, a cărei sămânță este.

Un alt protagonist al ideii contagiului viu, a fost medicul rus Danielo Samoilovici, care a trăit între anii 1741—1805 și a studiat în mod deosebit ciuma, în special în cursul marii epidemii din anul 1771 la Moscova. El a căutat cu pasiune microbul ciumei, de care era convins că există, dar n-a reușit să-1 pună în evidență, neavând la îndemână o tehnică adecvată.

Mai târziu, un medic de țară din La Teste (Franța), Jean Hameau a prezentat Societății de Medicină din Bordeaux în anul 1836 un memoriu cu privire la agenții patogeni ai bolilor infecțioase. Șase ani mai târziu în 1842 a prezentat Academiei din Paris memoriile sale, în care susținea diversitatea agenților patogeni, subliniind că fiecare boală are agentul său infecțios deosebit de alții prin diverse proprietăți.

În anul 1838, profesorul Onesime Delafond de la celebra școală veterinară din Alfort (Paris) observă la microscop în sângele unor animale moarte de dalac niște bastonașe, dar nu se poate pronunța dacă acestea au vreo legătură cu boala.

În 1849, un medic din Renania, Alois Pollender, face aceeași constatare, așteptând șase ani până s-o comunice altora.

Un an mai tîrziu, în 1850, decanul facultății de medicină din Paris, Pierre Francois Rayer, ajutat de tânărul medic Cazimir Davaine, pune și el în evidență în sângele unei oi moarte de dalac mici bastonașe cu o lungime de două ori mai mare, decât diametrul globulelor roșii. Davaine revine în anul 1863 și în notele prezentate la Academia de Științe a Franței în ședința din 27 iulie și 10 august susține că acest agent viu este cauza bolii, că se dezvoltă și se înmulțește ca ființele și provoacă moartea animalelor.

Cu toate acestea adversarii lui Davaine susțineau că bastonașele nu sunt decât accesorii, elemente de mică importantă, în legătură cu boala.

În aceeași perioadă, un medic veterinar rus F. A. Brauell a văzut de asemenea la microscop și a descris microbul dalacului.

Trebuie să scoatem în evidență, că unii precursori ai teoriei microbiene au avut chiar de suferit pentru perspicacitatea și curajul de a susține concepția agenților infecțioși ai bolilor. Astfel medicul maghiar Ignatz Semmelweisz a intuit prin observațiile sale că febra puerperală a leuzelor, care făcea pe atunci ravagii, este cauzată de un germen infecțios și ca urmare a impus în maternități o serie de măsuri de igienă și dezinfecție pentru a împiedica transmiterea germenului prin mâinile și halatele medicilor și studenților din sălile de autopsie la patul leuzelor. În urma măsurilor luate de el, în serviciul pe care îl conducea, mortalitatea prin febră puerperală a scăzut simțitor. Ca urmare, el a prezentat o comunicare la Societatea medicală din Viena în anul 1847.

Pentru susținerea părerilor sale, Semmelweisz a fost persiflat, calomniat și batjocorit de către dușmanii teoriei microbiene.

Convins de justețea ideilor sale a publicat în 1861 o carte asupra acestor probleme. Rezultatul a fost îndepărtarea sa din clinică și obligația de a părăsi Viena. Persecutat și torturat din punct de vedere moral, copleșit de deznădejde, la patru ani după apariția cărții sale, a înebunit și a murit în mizerie într-un ospiciu în 1865.

1.3.Teoria microbiană asupra cauzei bolilor molipsitoare învingătoare prin experiențele lui Pasteur

După aproape două sute de ani de la punerea în evidență a microbilor, prin microscopul lui Leeuwenhoeck, nu se reușise să se impună definitiv teoria microbiana a bolilor, deoarece nu se realizaseră experiențe, dovezi științifice, fără putință de a putea ficontrazise.

Omul care avea să pătrundă în taina lumii microbiene, s-o cunoască în adevărata sa lumină și s-o supună a fost Louis Pasteur (1822—1895), fost chimist devenind fondatorul microbiologiei și imunologiei.

După ce a studiat cristalografia și esența fenomenelor de fermentație, a început să se ocupe treptat de cauza bolilor infecțioase începând cu boala viermilor de mătase, apoi cu holera păsărilor și în urmă cu dalacul vitelor, în studierea acestei din urmă boli, în afară de alte descoperiri interesante, a obținut marele succes din 5 mai 1881, în experiența de la Pouilly le Fort, când a dovedit posibilitatea vaccinării preventive a oilor contra dalacului. Trecând apoi la studiul turbării, după ce a experimentat timp îndelungat un vaccin contra acestei boli pe câini, a îndrăznit la 6 iulie 1885 să vaccineze primul om în persoana micului Joseph Meister, mușcat în 14 locuri de un câine turbat.

Trebuie însă de amintit că pentru a-și impune marile sale descoperiri științifice Pasteur a avut de luptat cu rutina și conservatorismul. Totuși descoperirile sale s-au impus lumii științifice din acea vreme pentru că se bazau pe cercetări experimentale foarte riguroase, iar condițiile istorice erau coapte pentru că doctrina „contagiuni vivum", adică teoria că bolile, infecțioase sunt produse de ființe, își făcuse deja loc în concepția unor medici umani și veterinari.

Astfel, după aplicarea cu succes a vaccinului antirabic la om, în anul 1885, lupta sa științifică a fost încununată de succes deplin, când în ședința Academiei de Științe din Paris, în care Pasteur și-a expus comunicarea (26 oct. 1885), președintele Academiei, savantul medic veterinar, Bouley, a declarat: „Avem dreptul să spunem că data ședinței, care se ține în aceste clipe, va rămâne ca un moment memorabil în istoria medicinei, dată care va fi pentru totdeauna plină de glorie pentru știința franceză, deoarece ea marchează unul dintre cele mai mari progrese, care s-au făcut vreodată în domeniul medicinei".

După cum s-a văzut mai înainte, primele și cele mai mari succese le-a obținut Pasteur studiind o serie de boli la animale, unele din ele ca antraxul și turbarea fiind transmisibile la om. Pasteur a colaborat în experiențele sale cu medici veterinari, între care cel mai apropiat colaborator a fost medicul veterinar, profesor la școala de la Alfort, Edmond Nocard. Pasteur împreună cu colaboratorii săi ca, Roux, Nocard , Chamberland, Thuiller, au pus în evidență și alți germeni, au preparat și alte vaccinuri și încă din 1880 au descoperit streptococul septicemiei puerperale, dând dreptate memoriei lui Semmelweisz.

În timp ce cercetările lui Pasteur în Franța revoluționau medicina mondială, punând bazele microbiologici și imunologiei, se ridică și în Germania, un mare savant cu numele de Robert Koch(1843—1910), și-a început activitatea de bacteriolog, studiind tot o boală la animale, antraxul, asupra căreia Pasteur își concentrase cercetările sale. Ulterior Robert Koch, a descoperit bacilul tuberculozei, al holerei și altele.

El a formulat așa-numitele postulatele lui Koch, condiții care trebuiesc îndeplinite pentru ca un germen să poată fi considerat agentul etiologic al unei boli și anume:

— germenul se găsește în toate organismele care au prezentat aceeași stare morbidă și prezența sa este în concordanță cu leziunile constatate;

— este izolat în culturi pure și menținut ca atare mai multe generații;

— izolat și cultivat în laborator, el este încă în stare să reproducă în condiții experimentale, o stare patologică ce se aseamănă, până la identificare cu infecția naturală.

În aceeași perioadă și alți savanți ca Paul Ehrich, F.Loeffler, Mecinicokv, Ivanovschi, Gamaleia, Victor Babeș și alții au adus contribuții la dezvoltarea impetuoasă a microbiologici și imunologiei.

Victor Babeș (1854—1926) în anul 1885 a publicat împreună cu A. V. Cornil profesor la facultatea de medicină din Paris, primul tratat de microbiologie, care a apărut în lume „Les bactéries" , a adus îmbunătățiri vaccinului antirabic al lui Pasteur și a studiat numeroase boli infecțioase ale omului, dar și ale animalelor, în care ca și Pasteur, a colaborat cu medicii veterinari, între care în mod deosebit cu medicul veterinar Paul Riegler emerit profesor la Facultatea de medicină veterinară din București.

Capitolul 2 Evoluția teoriei microbiene asupra cauzei bolilor

Bolile transmisibile de la animale la om, ca si toate bolile infectioase,molipsitoare, molimele cum sunt denumite în popor sunt provocate în marea lor majoritate de germeni invizibili de ochiul omenesc. Aceste organisme care au dimensiuni foarte mici inaccesibile vederii libere a omului au fost denumite microbi (mieros = mic și bios = viață), constituind o lume aparte foarte variată, a cărei existență a fost dezvăluită omenirii pentru prima dată, atunci când la sfârșitul anului 1676, olandezul Anton van Leeuwenhoeck construit microscopul său rudimentar, cu lentile migălos șlefuite de el însuși. În transparența unui strop de apă s-au deschis ochilor lui Leeuwenhoeck porțile unui nou univers, tăinuit până atunci, dar vechi de când lumea, deoarece bacteriile sunt dintre primele organisme care au apărut pe globul pământesc. De asemenea fenomenele provocate de ele cum sunt diversele fermentații (alcoolică, acetică, lactică etc.) ca și agresiunea lor asupra animalelor și apoi asupra omului sunt manifestări ale naturii, care datează din cele mai îndepărtate perioade ale evoluției vieții pe pămînt, dar care n-au fost cunoscute decât foarte târziu.

2.1.Diferite categorii de agenți cauzali ai zoonozelor.Scurtă descriere

Agenții cauzali ai bolilor transmisibile de la animale la om se împart în 4 categorii: bacterii, virusuri, paraziți animali și ciuperci microscopice (micete).

a) Bacteriile sau schizomicetele sunt ființe unicelulare care fac parte din regnul vegetal și au proprietatea, ca o singură celulă să reprezinte și să reproducă toate atributele speciei neavând nevoie în realizarea manifestărilor sale vitale de concursul altor celule(DUCA E, DUCA M, FURTUNESCU G 1979).

Forma celulei variază, bacteriile prezentând un accentuat polimorfism. Se recunosc totuși în această multiplicitate de forme, patru aspecte morfologice principale și anume: a) forma rotundă numită coc; b) forma alungită de bastonaș numită bacii; c) forma încurbată, numită vibrion și d) forma ondulată numită spirochet.(Dimache G, Panaitescu D 1994)

Bacteriile au dimensiuni foarte mici, motiv pentru care nu se pot vedea decât la microscop. Măsura lor se exprimă printr-o unitate care reprezintă 1/1000 mm și care se numește micron (µ.). Astfel, dintre bacteriile patogene, bacilul rujetului are lungimea de 0,5—1,5 µ și lățimea de 0,2 µ, salmonela are lungimea de 1—3µ și lățimea de 0,4µ , iar bacilul antraxului este de 4—6µ lungime și 1,25 µ lățime.

Bacteriile deși diferă prin structura lor atât de celulele animale, cât și de cele vegetale, au un perete celular, ca și celulele vegetale, ceea ce justifică încadrarea lor în regnul vegetal. Posedă de asemenea o membrană subțire, elastică, situată sub peretele celular, protoplasma și un nucleu primitiv, nu au nucleu adevărat ca celelalte celule.

Se înmulțesc prin diviziune. Unele din ele formează spori, care nu reprezintă un mijloc de înmulțire, ca la ciuperci ci un mod de conservarea speciei în condiții de mediu neprielnice.

Bacteriile sunt lipsite de clorofilă sau alt pigment similar(Duguid Jp , Marmion Bp, Swain Rha 1978 ) și ca urmare nu pot folosi energia solară, de aceea își acoperă necesitățile energetice prin dezintegrarea diverselor substanțe chimice cu ajutorul fermenților. Ele folosesc deci energia chimică numindu-se pentru acest motiv chemotrope.

Ele au capacitatea de a se conserva și multiplica în cele mai variate condiții de mediu (temperatură ridicată sau scăzută, prezența sau absența oxigenului etc.) ceea ce le permite să fie prezente pretutindeni pe planeta noastră, în pământ, în aer, în ape dulci și ape sărate, la suprafața mărilor și pe fundul oceanelor. Pretutindeni sunt prezente și desfășoară o activitate intensă de transformare a materiei.

Ele au un rol important în natură în declanșarea diverselor fermentații (alcoolică, lactica, acetică etc.). O parte din ele s-au adaptat pe organismul animal sau vegetal provocând diferite boli infecțioase și acestea constituie bacteriile patogene; altele deși trăiesc în organismele vii nu provoacă tulburări patogene și se numesc bacterii saprofite.

Bacteriile patogene se pot conserva în afara organismului viu și se pot cultiva în laborator pe medii artificiale.

b) Virusurile. După ce Pasteur și colaboratorii săi stabiliseră că bacteriile patogene sunt cauza a numeroase boli infectocontagioase ale animalelor și omului și chiar ale plantelor, s-a descoperit că alte boli sunt produse de agenți și mai simpli decât bacteriile, neconstituind nici măcar o celulă ci numai conglomerate de substanță proteică vie(Ferron A 1979).

Astfel de germeni neavând un echipament enzimatic propriu, ca bacteriile, nu pot trăi decât în celulele vii ale organismului animalelor, omului și al plantelor, sau în culturi de țesuturi (de exemplu celule renale de porc sau pe membrana vitelină a oului de găină ori pe fibroblaști de embrion de pui). Nu se pot cultiva pe medii artificiale ca bacteriile ci se întrețin pe animale de experiență ca iepuri, hamsteri, șoareci etc. și au dimensiuni cu mult mai mici decât acestea. Dimensiunile lor se măsoară cu mµ (mili-micronul) sau mai modern nanometru (nm) care este a mia parte dintr-un micron sau a milioana parte dintr-un milimetru.

Deoarece ființele care nu se pot vedea decât la microscop, se mai numesc și microbi, acești germeni, care sunt atât de mici încât nu se pot vedea nici la microscopul obișnuit (optic) au fost numiți de unii autori inframicrobi (sub limita vizibilității microscopului).

Pe de altă parte datorită faptului că acești germeni, din cauza micimii lor, trec prin porii filtrelor de porțelan, prin care bacteriile nu pot trece, au fost numite virusuri filtrabile sau simplu virusuri.

În ultimele decenii, datorită construcției unui microscop special, microscopul electronic, virusurile au putut fi studiate în amănunțime, și s-a putut dovedi că orice virus este format din două părți distincte și anume un înveliș de natură proteică și un conținut format în cea mai mare parte din acid nucleic(Jawetz Em, Melnick Jl, Adelberg Ea1980).

Învelișul se numește capsidă, unele virusuri având și un înveliș suplimentar, numit pericapsidă. Capsida la rândul ei nu este omogenă și în imaginile electronice mult mărite se observă că este formată din niște particule rotunde numite capsomere, care sunt dispuse după o simetrie cubică sau helicoidală.

Virusurile patogene pentru animale au o simetrie cubică și se prezintă ca niște poliedre (tetraedru, octaedru, icosaedru).

Numărul capsomerelor care se găsesc în capsidă este folosit ca un criteriu de clasificare a virusurilor.

Conținutul virusului este format în cea mai mare parte din acid nucleic, care în imaginile electronice mult mărite se prezintă sub fermă de filament. Filamentul este expresia vizuală a lanțului de nucleotide care constituie acidul nucleic.

Grosimea filamentului este în medie de 1 nm, dar lungimea este în medie de 50 000 nm, cu variații însemnate de la un virus la altul.

Primul virus care a fost descoperit a fost un virus patogen pentru plante, virusul mozaicului tutunului, care a fost descris de Ivanovschi în anul 1892. Al doilea virus cunoscut a fost virusul febrei aftoase, care a fost pus în evidență de Loffler și Frosch în anul 1897.

Cele mai mici virusuri ca dimensiuni și anume de 20—30 nm sunt virusurile febrei aftoase și poliomielitei umane, iar cele mai mari sunt virusurile variolice (umane și ale diferitelor specii de animale) și anume de 300 nm lungime și 200 nm lățime.

Virusuri cu dimensiuni mijlocii de 80—150 nm sunt așa-numitele mixo-virusuri, virusul pseudopestei aviare, virusul pojarului, al pestei bovine, al jigodiei, al turbării și al oreionului.

Unele virusuri conțin ARN (acid ribonucleic) ca virusul febrei aftoase, altele conțin ADN (acid dezoxiribonucleic) ca virusul variolei.

Multe virusuri sunt caracterizate printr-o specificitate de țesut sau tropism. Se disting virusuri neurotrope (virusul turbării sau al encefalitelor), virusuri epiteliodermotrope (virusul febrei aftoase și al variolelor), virusuri pneumotrope (virusul gripei) și virusuri mezenchimotrope (virusul pestei porcine).

În cadrul virusurilor trebuie să distingem o categorie de germeni aparte, care prin însușirile lor fac trecerea între virusuri și bacterii între aceștia menționăm în primul rând rickettsiile. Acestea sunt organisme pleomorfe (bacilare, sferoidale, sau în formă de halteră) cu o structură apropiată de a bacteriilor (perete bacterian, enzime cu rol în metabolismul lor). Dimensiunile lor variază între 300 și 1000 nm, se aseamănă cu virusurile prin modul lor de multiplicare și cultivare numai intracelular în celule vii, sunt sensibile la antibioticele cu spectru larg (tetracicline, cloramfenicol). Se cunosc numeroase rickettsii care provoacă boli transmisibile de la animale la om. De exemplu: Rickettsia conori (febra butonoasă), Rickettsia (Coxiella) bumeti (febra Q), Rickettsia mooseri (tifosul murin) etc.( Măgureanu E, Busuioc C, Bacarnea C1988)

Un alt grup îl constituie pararickettsiile (neorickettsiile, miyagawanelele sau bedsoniile după cea mai recentă taxonomie chlamydiile). Altă dată denumite virusuri mari, din cauza parazitismului lor strict intracelular, au fost scoase în ultimul timp din categoria virusurilor adevărate, întrucât prezintă deosebiri esențiale față de acestea (prezența ambilor acizi nucleici — ARN și ADN — la același virus și multiplicare prin diviziune binară). Structural se apropie de bacterii (peretele celular cu mucopeptide, conținând acid muramic, prezența de ribozomi și a unor enzime active metabolic). Din aceste motive ele sunt sensibile la antibiotice cu spectru larg (tetracicline, colramfenicol). Ca dimensiuni sunt relativ mari (300 nm) fiind gram negative. Prin aceste caractere, chlamydiile se situează între virusuri și bacterii, apreciindu-se că ar deriva din bacteriile gram negative. Ca exemplu cităm Chlamydia psittaci agentul psitacozei-ornitozei, boală transmisibilă la cm de la păsări și diferite mamifere( Sherris J, Ryan Kj, Ray Gc, Plorde Jj, Corey L, Spizizen J 1984).

Primul tratat despre virusurile bolilor la animale a fost editat de marele savant Constantin Levadidi cetățean francez de origine română, în colaborare cu P. Lepine si J. Verge apărut la Paris în 1942.

c) Paraziții de natură animală care pot provoca boli transmisibile de la animale la om fac parte din trei clase mai importante și anume protozoare care produc boli denumite protozooze, helminții, care produc helminiozele și artropodele, care pot provoca anumite boli de piele sau constituie vectori ai unor germeni infecțioși.

Protozoarele sunt animale unicelulare, cele mai multe de dimensiuni microscopice, motiv pentru care ar putea fi confundate cu bacteriile. Corpul lor poate fi sau nu prevăzut cu membrană. Ca urmare unele protozoare au formă fixă, iar altele o formă variabilă. Unele din ele sunt imobile, în timp ce altele pot prezenta mișcări, cu ajutorul pseudopodelor sau datorită unor flageli sau cili. Pseudopodele sunt prelungiri protoplasmatice temporare, care caracterizează protozoarele lipsite de membrană, iar flagelii și cilii sunt organite permanente ale protozoarelor cu membrană.

Protozoarele parazite trăiesc în cele mai diferite organe și pot afecta toate speciile de animale, inclusiv omul. Ele se pot localiza în sânge, pe sau în diferite mucoase, în musculatură, glande anexe ale tubului digestiv etc., înmulțirea protozoarelor parazite se face asexuat și sexuat. Ca exemplu de protozoare parazite, care provoacă boli transmisibile de la animale la om, amintim Toxoplasma gondii, care provoacă toxoplasmoza, Leishmania Donovani agentul etiologic al leishmaniozei și Babesia bigeminum, care provoacă babesioza sau piroplasmoza la bovine, dovedită ca transmisibilă la om(Schaechter M, Medoff G, Eisenstein Bi 1993).

Helmiții sau viermii intestinali constituie o altă categorie de paraziți animali, care au dimensiuni variabile, de la câțiva milimetri, până la câțiva metri, producând după cum am arătat bolile denumite helmintoze. Helminții se împart în trei categorii: trematode, cestode și nematode. Trematodele sunt viermi turtiți dorso-ventral și nesegmentați, în formă alungită mai mare sau mai mică,asemănători cu o frunză și sunt prevăzuți cu niște ventuze de fixare. De exemplu, Fasciola hepatica măsoară 2—3 cm lungime pe 1 cm lățime, parazitează în canalele biliare din ficat la ovine, bovine și caprine și se poate transmite la om.

Cestodele, teniile sau panglicele, sunt viermi care trăiesc ca adulte în intestinul animalelor și omului, iar forma larvară se localizează în diferite organe la mamifere, pești, insecte etc. Sunt viermi plați cu lungime variabilă, formați din mai multe segmente sau proglote, care pe măsură ce se depărtează de partea anterioară a corpului, se măresc în lungime și lățime.

Cestodele hrănindu-se prin osmoză sunt lipsite de aparat digestiv și de asemenea de aparat circulator și respirator. Aparatul genital, atât masculin, cât și feminin se găsește în fiecare proglotă și este foarte dezvoltat, cestodele fiind hermafrodite.

În acest grup sunt foarte multe specii care se transmit de la animale la om. De exemplu Taenia echinococus, având o lungime de 2—5 mm, adultul parazitează în intestin la câine, iar forma larvară (chistul hidatic) în diferite organe la om, rumegătoare și alte specii de animale; Taenia solium de 3—5 m lungime, adultul parazitează în intestin la om, forma larvară în mușchi la porc, omul infestându-se prin consumul cărnii de porc parazitate, insuficient prelucrate termic.

Nematodele sunt viermi intestinali, cu corpul cilindric nesegmentat, alungit mult la capete și subțiat. Au sexele separate, accentuându-se dimorfismul sexual. De exemplu, Trichinelle spiralis, masculul 1,5 mm lungime, femela 3,4 mm. Adultul parazitează în intestinul diferitelor specii de animale și om, iar larvele de dimensiuni microscopice își au sediul în musculatura striată la aceleași specii. Omul se infestează, ca și în cazul Taeniei solium, consumând carne de porc cu larve, dacă nu a fost în suficientă măsură prelucrată termic.

Artropodele cuprind diferite insecte, căpușe, țînțari, care pot fi vectori sau gazde intermediare pentru diferiți agenți patogeni, ectoparaziți sau agenți propriu-ziși ai unor boli caracteristice.

Dintre artropode cităm familia Ixodidae, din care fac parte diferite specii de căpușe, ca de exemplu, Ixodes ricinus, care transmite babesioza la bovine, semnalată și la om, sau Ripicephalus sanguineus, căpușa câinelui, care transmite la om Rickettsia conori, agentul febrei butonoase (tifosul endemic de vară sau febra de Marsilia).

Familia Sarcoptidae, în care se încadrează diverși paraziți, de dimensiuni de 3—400 u, care provoacă râia la diferite specii de animale și om. Paraziții trăiesc la suprafața pielii sau în galerii intraepidermice, în care pătrund în special femelele pentru a-și depune ouăle.

Alte artropode sînt cele din familia Pediculidae (diferite specii de păduchi), familia Pulicidae (diferite specii de purici) și familia Culicidae (țânțari).

Fig.1 Ciclul biologic al paraziților. Modul de transmitere la om

d) Ciupercile microscopice (micete) au corpul alcătuit dintr-un aparat vegetativ, numit miceliu și un aparat reproducător. Miceliul și aparatul reproducător constituie talul ciupercii, care reprezintă individul propriu-zis.

Miceliul este în general ramificat, fiecare ramificație constituind o hifă. Hifele prin dezvoltarea lor dau ramuri laterale alcătuind o adevărată rețea pe suporturile pe care se dezvoltă. Ciupercile se multiplică atât asexuat, cât și sexuat. Multiplicarea asexuată se poate face prin diviziunea directă, fie prin spori sau prin înmugurire. Aparatul reproducător sau aparatul sporifer este variabil ca formă.

Anumite ciuperci microscopice sunt agenți patogeni ai unor afecțiuni cutanate (boli de piele), care se întâlnesc la animale și om. Ele se numesc cu un nume generic dermatofite, iar bolile respective dermatomicoze. Grupa mare a afecțiunilor provocate de micete poartă denumirea de micoze.

Dermatomicozele mai importante înregistrate la animale, transmisibile la om, sunt tricofiția bovinelor (provocată de Trichophyton), microsporia carnivorelor (produsă de Microsporium) și favusul la păsări și carnivore (produs de Achorion).

Agenții patogeni ai acestor zoonoze care se găsesc pe corpul animalelor se înmulțesc prin artrospori sau prin fragmente de miceliu. Sporii, elementul principal al înmulțirii și deci al contagiunii, se dezvoltă în interiorul firelor de păr sau pe acestea, adică endotrix sau exotrix. Sunt și dermatofiți a căror dezvoltarea are loc exoendotrix.

Ciupercile dermatofite, ca toate ciupercile microscopice, se pot cultiva în laborator pe diferite medii organice și sintetice(Ross Pw, Peutherer Jf 1987).

Alte micoze cu localizări variate în afara celor cutanate putem cita sporotrichoza, aspergiloza, histoplasmoza etc.

2.2. Infecție. Imunitate

Prin infecție se înțelege pătrunderea germenilor patogeni în organismul omului sau al animalelor, înmulțirea lor în celulele și umorile acestuia și reacția organismului împotriva lor(Mărgineanu C 1991). Singura prezență a germenului patogen în organism fără o reacție din partea acestuia nu constituie o infecție.

Noțiunea de infecție nu trebuie confundată cu cea de contaminare, care înseamnă prezența germenului patogen pe suprafețele epiteliale ale organismului gazdă sau pe diverse obiecte. Termenul de infecție se aplică organismelor vii, iar cel de contaminare atât organismelor vii, cât și obiectelor.

Infecția sau procesul infecțios este prin urmare rezultatul interacțiunii între germenul agresor și organismul atacat, putând să se oprească într-un anumit stadiu sau să evolueze producând boala infecțioasă.

Pentru ca un microorganism să producă infecția-boală el trebuie să fie agresiv, virulent și patogen, adică să aibă capacitatea de a pătrunde și a se înmulți în organismul gazdei, de a învinge forțele sale de apărare și de a provoca tulburări funcționale și modificări morfologice(Mandel Gl, Douglas Cr, Bennet Je 1985).

Declanșarea infecției depinde de trei factori: agentul patogen, gazda invadată (gradul de rezistență specifică și nespecifică, forțele de apărare ale organismului) și condițiile de mediu. Din interferența acestor factori rezultă fie gravitatea infecției, fie evoluția sa ușoară (benignă) sau absența infecției propriu-zise.

Se pot deosebi din acest punct de vedere diverse forme de evoluție a infecției, între care cităm infecția cu manifestări clinice evidente (boala infecțioasă propriu-zisă), infecția inaparentă, infecția latentă, infecția cronică și altele.

Infecția inaparentă se desfășoară asimptomatic. Ea se poate stabili numai prin metode de laborator, care pun în evidență agentul patogen sau modificările imunologice, care s-au produs în organism și care n-au existat înainte de infecție.

Lipsa manifestării de boală cu tulburări funcționale umorale sau organice se datorește fie unei patogenități reduse a agentului infecțios, fie unei rezistențe crescute din partea organismului atacat(Mims Ca 1987).

Importanța infecțiilor inaparente este foarte mare din punct de vedere epidemiologie, deoarece aceste infecții sunt responsabile de multitudinea imunizărilor oculte dintr-o populație umană sau animală.

Infecția latentă este aceea în care agenții patogeni pot persista timp îndelungat în stare

vie în țesuturile organismului gazdă, fără a se putea detecta prezența lor prin mijloace clinice. Ea este o infecție asimptomatică (mascată) ce se poate activa și deveni o infecție evidentă clinic, sub influența unor factori favorizanți.

Infecția cronică este acea infecție în care agentul persistă și acționează vreme îndelungată în țesuturile organismului gazdă (de exemplu, bruceloza cronică, unele boli produse de protozoare, ca toxoplasmoza, malaria etc).

Datorită raporturilor dintre cei trei factori menționați — agentul infecțios, organismul atacat și condițiile de mediu — se mai pot distinge și alte categorii de infecții. Fără a le trece în revistă pe toate, ne vom mai opri asupra câtorva. Din punct de vedere al agentului infecțios, infecțiile pot fi specifice și nespecifice.

Infecțiile specifice sunt produse întotdeauna de același agent patogen și prezintă un tablou clinic caracteristic, cum este cazul cu bolile infecțioase și infectocontagioase propriu-zise (de exemplu, tuberculoza, bruceloza, leptospiroza, turbarea, febra Q etc.).

Infecțiile nespecifice sunt acelea care nu provoacă întotdeauna aceeași boală, ci tabloul clinic provocat este influențat de o serie de factori externi. Ele sunt provocate de microorganisme saprofite sau condiționat patogene, care se asociază unor stări patologice preexistente sau pe care le complică. O delimitare netă între infecțiile specifice și nespecifice nu este totdeauna posibilă și se poate întâmpla ca același microorganism să producă uneori infecții specifice, iar alteori infecții banale. De exemplu, germenii din grupul Cl. perfringens provoacă uneori entero-toxiemii specifice, iar alteori intervin ca agenți ai gangrenei gazoase traumatice (Popovici și Stamatin, 1968).

Mai putem deosebi infecții exogene și. endogene.( Dimache G, Panaitescu D 1994) Cele exogene sunt provocate de microorganisme provenite din mediul exterior, iar cele endogene sau autoinfecții, sunt provocate de germeni care duc o viață saprofită în interiorul organismului omului sau animalelor și devin patogeni în cazul scăderii rezistenței organismului sub acțiunea unor factori nefavorabili, sau dacă agentul infecțios(Bîlbîie V, Pozsgi N 1984) își exaltează virulența și devine capabil să învingă forțele de apărare ale organismului atacat.

Trebuie să menționăm că nu toate bolile microbiene sunt infecții. Unele boli ca botulismul, tetanosul și altele sunt provocate de secrețiile toxice ale germenilor respectivi și au caracter de intoxicație microbiană.

Alte boli sunt toxiinfecții, fiind provocate atât de germenii care pătrund în organism, cât și de toxinele elaborate de aceștia. Ca exemplu cităm toxi-infecțiile alimentare de natură salmonelică sau stafilococică.

Legată de diversele forme de infecție este starea de purtător de germeni, în sens larg se înțelege prin purtători de germeni oamenii și animalele bolnave, convalescenții și indivizii sănătoși care adăpostesc germeni patogeni și-i elimină în exterior pe diverse căi.

Cei mai periculoși sunt purtătorii de germeni, sănătoși, care sunt mai greu de depistat și sunt mai numeroși într-o populație dată(Bennett Jv, Brachman Ps, Sanford Jp1992). Starea de purtători sănătoși de germeni survine la indivizi la care infecția se rezumă la o multiplicare locală a germenilor, de obicei la poarta de intrare sau la distanță. Purtătorii de germeni sunt de obicei imuni față de germenii respectivi.

Din cele expuse rezultă marea diversitate a manifestărilor clinice și sub-clinice, pe care același germen le poate provoca într-un focar epidemic sau epizootie la diverși indivizi. Astfel aceeași salmonelă poate provoca într-o epidemie, la unii indivizi doar o infecție inaparentă, la alții un proces localizat intestinal (toxiinfecție, colicistită), o boală infecțioasă ciclică (tifoidă sau paratifoidă), o septicemie sau o stare de purtător sănătos de salmonele.

Imunitatea- starea de rezistență față de infecții. Starea de rezistență la infecții este expresia unui îndelungat proces de evoluție și de adaptare pe plan filogenetic, la care se adaugă rezistența câștigată în decursul vieții, în mod variabil, de fiecare organism, ca rezultat al întâlnirii cu diferiți agenți infecțioși din mediul înconjurător(Voiculescu, 1971). Ca urmare, organismul omului și animalelor este capabil să lupte și să se apere împotriva infecțiilor microbiene, prin anumite substanțe numite anticorpi, care se găsesc în sângele sau țesuturile lor.

Mecanismul formării anticorpilor (anticorpogeneza) este foarte complicat și este apanajul unor celule și organe specializate, care intervin într-un mod sau altul în procesele de imunogeneză și care poartă numele de celule și organe immunocompetente. Între acestea cităm leucocitele polinucleare, macrofagele (mobile și fixe), limfocitele și plasmocitele, celulele sistemului reticuloendotelial, timusul, bursa lui Fabricius la păsări, ganglionii limfatici, splina, măduva osoasă.

Anticorpii fac parte din imunoglobulinele serice și după caracteristicile lor fizico-chimice se disting mai multe clase de imunoglobuline, dintre care cele mai importante sunt IgG, IgA și IgM. IgG constituie 70—80% din totalul imunoglobulinelor, IgA 15—20% și IgM 5—10%.

IgG traversează placenta, ele par a fi adaptate mai ales pentru neutralizarea exotoxinelor și a virusurilor și potențează fagocitoza. Imunoglobulinele

IgM au proprietăți bactericide, ele nu străbat placenta, ceea ce ar explica rezistența redusă a nou-născutului la infecția bacteriană.

IgA sunt prezente în plasmă, salivă, colostru, secreția lacrimală, secreții intestinale și secreții respiratorii. Cea mai mare parte de anticorpi se află în serul sanguin, ceva mai scăzută în umori și cea mai redusă în lichidul cefalorahidian și în zonele tisulare puțin vascularizate.

Anticorpii iau naștere în orgarrism printr-un proces foarte complex sub impulsul diferiților antigeni(Darnell J, Lodish H, Baltimore D ,1986).

Prin antigen se înțelege orice substanță străină de organism cu o compoziție chimică complexă predominant de natură proteică.

Antigenii cei mai importanți sunt cei cuprinși în structura biochimică a germenilor infecțioși (bacterii, virusuri, paraziți, miceți) sau toxinele lor, dar și alte substanțe străine organismului reprezintă pentru acesta antigene, împotriva cărora el răspunde prin formarea de anticorpi. De aceea se poate descrie o stare de imunitate naturală, cu care organismul se naște și o imunitate dobândită în timpul vieții, care la rândul ei poate fi activă și pasivă.

Imunitatea activă poate fi de două feluri, postinfecțioasâ, adică dobândită în urma trecerii prin boală, sau poate fi căpătată în condiții artificiale prin vaccinare, când poartă numele de imunitate postvaccinală. În ambele cazuri imunitatea se instalează după o anumită perioadă (8—14 zile) și urmează conflictului dintre antigen și organism, care răspunde prin formarea de anticorpi. Imunitatea postvaccinală poate dura 3—4 luni, în unele cazuri chiar un an, iar imunitatea postinfecțioasă are o durată mai lungă de 1 — 2—3 ani sau chiar toată viața (oamenii și oile, care au fost bolnavi respectiv bolnave de variolă și s-au vindecat rămân imuni întreaga viață).

Imunitatea pasivă este rezistența specifică pe care organismul o capătă prin transfer de anticorpi, fie de la mamă, în acest caz numindu-se imunitate maternală, fie în mod artificial prin serumizare, imunitate pasivă artificială. Imunitatea pasivă se instalează imediat, dar are o durată scurtă, de obicei de 2—3 săptămîni.

Imunitatea maternală poate fi transplacentară, la speciile la care anticorpii pot traversa placenta și transcolostrală, când anticorpii se transmit nou-născutului odată cu primul supt. La păsări, există o imunitate iransvitelină, anticorpii încorporîndu-se vitelusului din ou și conferind pe această cale o anumită imunitate embrionilor și puilor față de anumite boli infecțioase.

Imunitatea dobândită pe cale artificială se poate obține prin vaccinare, care conferă o imunitate activă sau prin serumizare, când se obține o imunitate pasivă(Portier H 1992).

Vaccinurile sunt culturi bacteriene sau virale modificate biologic (atenuate) sau inactivate prin anumite substanțe chimice, prin care germenii respectivi își pierd virulența păstrându-și însușirile antigenice (imunogene). Introduse în organism provoacă formarea de anticorpi specifici, care conferă starea de imunitate împotriva agentului patogen cu care au fost preparate. Imunitatea se instalează după circa 14 zile, adică atunci când organismul a reușit să producă un titru maxim de anticorpi. Vaccinurile se folosesc preventiv, pentru ca o infecție probabilă să găsească organismul în stare de imunitate.

Serurile hiperimune conțin anticorpi gata formați, care introduși în organism conferă acestuia o imunitate pasivă imediat, dar de scurtă durată de 2—3 săptămâni. Ca urmare ele se folosesc pentru combaterea bolii în plină evoluție.

Serurile se obțin prin imunizarea unor animale (boi, cai, oi), în cazuri speciale chiar și oameni, prin inoculări repetate la anumite intervale, în doze crescânde de culturi microbiene, în urma cărora în organismul acestora se formează anticorpi. În momentul, când titrul de anticorpi a atins maximum, se recoltează periodic o anumită cantitate de sânge, care se lasă să se coaguleze pentru alegerea serului.

Serurile care sunt preparate pe aceeași specie la care vor fi inoculate se numesc seruri omoloage, iar cele care se prepară pe altă specie, decât aceea la care se vor inocula se numesc seruri eteroloage. Serurile eteroloage pot prezenta accidente (boala serului). Pentru a se evita asemenea accidente se folosesc astăzi seruri purificate și concentrate.

2.3. Epidemii. Epizootii.

Bolile infecțioase pot avea un caracter sporadic, apărând rar la indivizi izolați sau pot apărea cazuri mai frecvente și cu o oarecare permanență într-un teritoriu sau regiune și un anumit timp. În acest din urmă caz zicem că boala evoluează endemic (la om) sau enzootic (la animale), constituind o endemie dacă este vorba de oameni sau o enzootie, dacă este vorba de animale. Dacă numărul îmbolnăvirilor este mai mare și succesiunea lor rapidă (câteodată mai multe în același timp), cuprinzând o mare parte din populația unui teritoriu, regiuni sau chiar a unei țări, atunci spunem că boala evoluează epidemic, respectiv epizootie la animale și constituie o epidemie, în cazul bolilor infecțioase la om și o epizootie la animale.

Dacă dinamica îmbolnăvirilor atinge o frecvență maximă, cuprinzând majoritatea populației unei țări sau a mai multor țări sau chiar continente, atunci constituie o pandemie sau panzootie.

Dăm ca exemplu pandemia de gripă din anii 1918—1919 răspândită în toată lumea (gripa spaniolă) care a produs moartea a 12 000 000 de oameni. Tot astfel au rămas celebre panzootiile de febră aftoasă și pestă bovină înregistrate în secolul trecut la animale.

Capitolul 3.Protozoologie

31.Caractere generale. Clasificare

În secolele trecute paraziții erau priviți ca o grupă de viețuitoare cu totul izolată și se atribuia apariției lor un sens misterios socotindu-i ca”generații spontane”. Odată cu includerea paraziților în sistemul general al lumii animale, a apărut necesitattea de a se defini paraziții și știința care se ocupă cu studiul lor(Frobisher M 1947).

Parazitologia este știința care se ocupă cu studiul morfologiei și biologiei paraziților, precizând relațiile care se stabilesc între paraziți și gazdele lor. Prin obiectul său, parazitologia este o ramură a biologiei generale(Ivanof A, Ciupe M, Sasca C, Vancea D 1982). Ca și multe alte viețuitoare și organismul uman poate găzdui numeroși paraziți. Studiul acestor paraziți, al tulburărilor produse de ei în organismul parazitat, epidemiologia, terapia și combaterea lor constituie, în ansamblu, parazitologia medicală.

Pentru a putea înțelege ce reprezintă parazitologia, trebuie precizat, în primul rând, ce reprezintă un parazit și ce se înțelege prin parazitism:

Parazitul este o ființă de natură vegetală sau animală care trăiește temporar sau definitiv pe seama altei ființe vegerale sau animale, deseori producându-i tulburări evidente;

Parazitismul reprezintă modul de viață în care o ființă folosește în parte sau în totalitate ca mediu necesar vieții sale o altă ființă;

Gazda este, deci, ființa pe seama căreia trăiește parazitul, iar parazitul, ființa care trăiește pe seama gazdei. Viețuitoarele astăzi parazite nu au fost însă dintotdeauna parazite. Ele descind filogenetic din ființe ce duceau în trecut o viață liberă și care, ajunse accidental în organismele astăzi gazdă, s-au adaptat la noi condiții de viață. Astfel, parazitismul la început accidental, s-a adâncit treptat în forme variate, transformându-se în parazitism obligatoriu. Putem deosebi mai multe tipuri de relații care se stabilesc între indivizii unor specii diferite. Astfel:

Saprofitismul, reprezintă primul pas spre viața parazitară. Saprofitele se împart în saprofite propriu-zise(bacterii, ciuperci) și saprozoice – organisme care se dezvoltă pe substanțe de descompunere(larvele diferitelor specii de muște);

Comensalismul, reprezintă un mod de viață a două ființe în care una trage foloase(prisos de hrană, protecție, locuință) de pe urma celei de-a (doua gazda), care nu este cu nimic vătămată;

Mutualismul, reprezintă o asociație biologică mai strânsă între două ființe, deoarece în acest caz ambii indivizi își aduc servicii reciproce;

Simbioza, reprezintă raportul biologic cel mai strâns dintre doi indivizi, care în acest caz vor alcătui o adevărată unitate biologică;

Parazitismul adevărat este caracterizat prin faptul că gazda suferă din cauza parazitului care se hrănește și se dezvoltă pe seama sa. Acesta „atacă” lent, dar continu gazda, sfârșind deseori prin a o distruge. Pe lângă paraziții obișnuiți, care trăiesc pe seama unui organism – gazdă, există cazuri în care paraziții bine hrăniți și bogați în substanțe nutritive de rezervă, devin la rândul lor, surse pentru obținerea hranei pentru paraziți mai mici. Acești paraziți se numesc hiperparaziți.

Relațiile care se stabilesc între o gazdă și un parazit pot fi, în general de trei feluri:

Acțiunea parazitului asupra gazdei poate depăși puterea de apărare a gazdei, care se înbolnăvește și poate muri;

Acțiunea parazitului asupra gazdei este mai redusă în raport cu capacitatea de apărare a acesteia, care rămâne sănătoasă, rezistând agresiunii parazitare;

Acțiunea parazitului asupra gazdei este slabă și treptat, organismul – gazdă elimină parazitul.

Încrengătura protozoarelor cuprinde ființe al căror corp este format dintr-o singură celulă, iar protozoologia constituie capitolul din zoologie care studiază morfologia și biologia acestor organisme unicelulare. În cazul parazitologiei medicale, protozoologia studiază numai protozoarele parazite ale organismului uman, preocupându-se în mpod deosebit de îmbolnăvirile pe care acestea le produc, mijloacele de diagnosticare, prevenire și combatere a lor(Jawetz Em, Melnick Jl, Adelberg Ea 1980).

Protozoarele sunt ființe unicelulare al căror organism este constituit dintr-o singură celulă, având toate funcțiile necesare existenței și perpetuării speciei.Această celulă, care reprezintă protozorul, este formată dintr-o masă protoplasmatică, un nucleu, o membrană de înveliș și uneori, atunci când mișcarea sa nu este amoeboidă, organite speciale pentru locomoție și anume: flageli sau cili. Prezența sau absența la unele protozoare a altor numeroase organite diferențiază clasele în care sunt grupați acești paraziți. Cele mai multe dintre protozoare trăiesc liber, în special în apa colectată din mediul înconjurător. În condiții de umiditate și temperatură convenabile, când toate funcțiile acestui organism unicelular se desfășoară normal, protozoarul îmbracă așa numita formă vegetativă, care îndeplinește funcțiile principale vitale, asimilarea, dezasimilarea, înmulțirea. Când din diferite cauze exterioare acestă formă vegetativă ajunge în condiții de viață nefavorabile (uscăciune, temperatură scăzută, etc.), forma vegetativă își protejeză corpul cu o membrană mai rezistentă de înveliș, transformându-se în formă chistică. În interior, își adună rezerve nutritive și duc o viață latentă până în momentul în care se întâlnesc din nou condiții prielnice de viață, și atunci își reiau forma de viață vegatativă (Kayser Fh, Bienz Ka, Eckert J, Lindenmann J 1993).

Din protozoarele libere, în decursul timpului, unele s-au adaptat parțial sau total la una din mai multe gazde animale, devenind protozoare parazite. Acestea se răspândesc de la o gazdă la alta, uneori direct prin forme vegetative elimuinate de gazda bolnavă odată cu secrețiile sau excrețiile sale, sau prin forme chistice care ajung în mediul înconjurător, apă, sol, legume. Din secrețiile omului bolnav sau din apa infestată cu forme chistice se poate îmbolnăvii omul sănătos. Alte protozoare care se răspândesc indirect, au nevoie de o gazdă intermediară pentru a trece din organismul – gazdă infectat într-un alt organism sănătos. Acestea nu se mai închistează, însă deseori gazda intermediară reprezintă o etapă obligatorie în ciclul evolutiv al protozorului(Colleir L, Oxford J 1993).

Protozoarele importante din punct de vedere medical sunt împărțite în patru mari clase:

Clasa rhizopode – cuprinde protozoare fără membrană de înveliș, cu un contur în continuă mișcare. Ele se mișcă și se hrănesc cu ajutorul pseudopodelor, care se formează în diverse părți ale corpului(exemplu: entamoeba dysenteriade)

Fig.2.Protozor din clasa rhizopode – Entamoeba dysenteriade

Clasa flagelatelor – se caracterizează printr-o formă definitivă a corpului și prin modul de locomoție și de aducere a particulelor nutritive, cu ajutorul flagelilor(exemplu: lamblia intestinalis)

Fig.3 Protozor din clasa flagelatelor – Lamblia intestinalis

Clasa sporozoarelor – se caracterizează prin modul particular de înmulțire sexuată, urmată de elaborare de spori și prin faptul că sunt cel puțin o parte din viața lor parazite intracelular(exemplu : hematozoarul palustru, plasmodium malariae)

Fig.4 Protozor din clasa sporozoarelor – Plasmodium malariae

Clasa ciliatelor(sau infuzorilor) include indivizi care au o membrană de înveliș bine dezvoltată acoperită în parte sau în totalitate cu cili vibratili(exemplu: balantidium coli) (Brandis H, Pulverer G 1988)

Fig.5 Protozor din clasa ciliatelor – Balantidium coli

3.2 Clasa flagelatelor

Flagelatele grupează protozoarele care folosesc pentru deplasare unul sau mai mulți falgeli în diferite zone ale corpului, se reproduc asexuat, au corpul orientat astfel încât deosebim o zonă anterioară și una posterioară, doi nuclei – un nucleu mare pentru funcții vegetative și un nucleu mai mic, așezat de regulă în zona anterioară, cu funcții de mișcare(Zarnea G 1984,1986,1990).

În general corpul flagelatelor este alungit, în formă de pară, cu extremitatea anterioară mai unflată și cu extremitatea posterioară mai efilată. La exterior, fără a a vea o membrană celulară, corpul parazitului este învelit de o îngroșare a protoplasmei numită periplast. Protoplasma, care la amibe era împărțită în ecto- și endoplasmă, este unică, cu o structură fin granulată. În masa protoplasmatică se găsesc vocuole digestive și o serie de organite. Nucleul parazitului situat de regulă în centrul corpului este format din masă cromatiniană, dispusă în centrul nucleului. Pe lângă acest nucleu mare cu funcții de dirijare a vieții vegetative (asimilare, dezasimilare, reproducere), parazitul mai posedă un al doilea nucleu: chinetonucleu sau chinetoplast , care este locul de inserție al fagelului. Modelul de hrană la flagelate diferă considerabil de modul de hrană al rhizopodelor. La flagelate particulele alimentare sunt aduse de regulă, prin curenții creați de flageli la nivelul inui orificiu citostomal, așezat în zona anterioră a corpului parazitului, pe unde hrana este introdusă în masa citoplasmatică spre a fi digerată.

Reproducerea la acești paraziți se face prin diviziune directă binară longitudinală și mult mai rar prin diviziune multiplă.Dintre flagelatele patogene pentru om, cele care paraziteză tubul digestiv sau aparatul urogenital folosesc o singură gazdă(paraziți monoxeni) în ciclul lor evolutiv. Cu excepția trichomodelor, prezintă forme chistice de rezistență la condițiile nefavorabile de mediu. Alte flagelate patogene pentru om prezintă un grad de parazitism mai accentuat, evoluând în sângele sau țesuturile organismului uman care le găzduiește(Balowsa A, Hausler Wj, Hermann Kl, Isenberg Hd, Shadomy Hj 1991). Ele nu pot părăsi aceste țesuturi și transmiterea lor este asigurată prin untermediul unei a doua gazde nevertebrate, care ia paraziți de la omul bolnav și îi inoculează omului sănătos. Acești paraziți se numesc digenetici.

Flagelate studiate în parazitologia medicală fac parte din două mari ordine: ordinul Protomonadidae și ordinul Diplomonadidae.

Ordinul Protomonadidae – cuprinde flagelate asimetrice, cu un singur nucleu și flageli puțini. Dintre acestea, familia Trypanosomidae cuprinde flagelate cu un singur flagel, paraziți ai sângelui și țesuturilor, iar familia Trichomonidae cuprinde flagelate monogenetice, care paraziteză cavitățile naturale ale organismului, de unde și numele de flagelate cavitare.

Ordinul Diplomonadidae – cuprinde flagelate cavitare , cu doi nuclei și simetrie bilaterală. Dintre acestea, familia Octomitidae (cu 8 flageli) cuprinde o specie cu rol important în medicină – Lamblia sau Giardia intestinalis (Darnell J, Lodish H, Baltimore D 1986).

Capitolul 4 .Familia Octomidae. Scurt istoric

Familia Octomidae cuprinde flagelatele cu simetrie bilaterală a corpului: doi nuclei și opt flageli. Din genul Giardias, în parazitologia medicală un accent deosebit s-a pus pe specia Giardia intestinalis cunoscută sub numele de Lamblia intestinalis(Kulda J, Nohýnková E 1996, pag 225-422). Acest parazit localizat în intestinul subțire al omului, își desăvârșește ciclul evolutiv în cele două forme cunoscute pentru protozoare – forma vegetativă și forma de chist.

Fig.6 Familia octomiade Formele parazitului

Instrumentele disponibile pentru a distinge și izola paraziții precum Giardia au fost inadecvate până la introducerea mai recentă a tehnicilor de micrografică electronică și moleculară. Având în vedere aceste probleme, o revizuire a istoriei Giardiei și desemnarea speciilor de spp.Giardia este justificată. Giardia a fost inițial descrisă de un comerciant olandez, Antonie van Leeuwenhoek, în 1681, cunoscut și ca ,,tatăl microbiologiei”. El a făcut această observație a (ceea ce este cel mai probabil- Giardia intestinalis) atunci când și-a examinat propriile fecale diareice sub microscop. Van Leeuwenhoek nu a putut totuși face legătura între această creatură observată și orice patologie. Mai târziu în anul 1758 Carl Linne a alcătuit un sistem de clasificare publicat în lucrarea Systema Nature ce a rămas valabil până astăzi, acesta reprezintă un punct de referință în studiul științelor naturale. Prin introducerea nomenclaturii binare el a simplificat, a dat coerență și unitate sistematicii, a redus numărul de genuri și a furnizat descrieri remarcabile ale animalelor și plantelor. Iar în 1860 Charles Darwin propune teorema evoluției animalelor. Descoperirile lui Darwin a revoluționat domeniul științelor zoologice și botanice, prin introducerea teoriei evoluției prin selecție naturală ca o explicație pentru diversitate a tuturor formelor de viață animală și vegetală.

Oamenii sunt gazde pentru aproape 300 de specii de viermi paraziți și peste 70 de specii de protozoare, unele derivate din strămoșii noștri primate și unele achiziționate de la animalele domestice cu care am venit în contact în timpul istoriei noastre relativ scurte de pe Pământ. Studiul sistematic al paraziților a început cu respingerea teoriei de generare spontană și promulgarea teoriei microbilor. O clasificare corespunzătoare pentru spp Giardia este esențială pentru o înțelegere a patogenezei și epidemiologiei de infecție, precum și asupra biologiei organismului. Acest proces a fost dificil deoarece natura (presupusă) asexuată a organismului nu permite experimente de împerechere pentru a permite desemnarea clară a speciilor(Toplay and Wilson 1982).

Ciclul de viață al Giardiei este foarte simplu: paraziții multiplică în chisturi în duoden sub forme în care trec în fecale și pot infecta noi indivizi atunci când acestea sunt înghițite în alimente sau apă. Multe dintre descrierile de spp Giardia a asumat o specie diferită pentru fiecare gazdă și, prin urmare, a supraestimat numărul de specii. Descrierile ulterioare ale speciilor pe baza diferențelor morfologice detectate prin microscopie optică au subestimat, probabil, diferențele dintre speciile sau tulpinile izolate, iar experimentele de transmitere încrucișată de Giardia de la o gazdă la alta au avut rezultate inconsistente. Observațiile lui Van Leeuwenhoek au fost recreate, cu ajutorul unui microscop cu lentile de tipul celui utilizat de olandez, de către microbiologul britanic Brian J. Ford, în 1990, care a arătat în mod clar cum s-ar putea vizualiza Giardia printr-un microscop primitiv. Organismul a fost descris în detaliu la două sute de ani de la van Leeuwenhoek, în 1859, de un medic ceh numit Vilem Lambl, în lucrarea Mikroskopische untersuchungen der Darmexcrete descrie cum a observat Giardia intestinalis în scaunele copiilor cu diaree, dar a crezut că organismul aparține genului Cercomonas și a propus numele Intestinalis Cercomonas.

Ulterior, unii autori au numit genul după el, în timp ce alții au numit doar speciile întâlnite la om după el (de exemplu, Giardia lamblia). În 1879, Grassi a numit un organism rozător cunoscut acum a fi o specie Giardia, Dimorphus muris, aparent fără cunoștință de descrierea anterioară a lui Lambl. În 1882 și 1883, Johann Künstler a descris un organism observat de el în mormoloci (posibil G. agilis), pe care la numit Giardia, de altfel, acum este prima dată când Giardia a fost folosit ca un nume de gen pentru a onora pe profesorul Alfred Mathieu Giard de la Paris. În 1888, Raphaël Blanchard în lucrarea sa Remarques sur le megastome intestinal a sugerat numele de Lamblia intestinalis, după Lambl.

Parazitul a beneficiat de puțină atenție până în 1902, când cercetătorul american Charles Wardell Stiles a început să suspecteze că existată o suspectă relație de cauzalitate cu diareele. El publică The type species of certain genera of parasitic flagellates, particularly Grassi's genera of 1879 and 1881 unde schimbă denumirea în Giardia duodenalis și în fine în Giardia lamblia în 1915. Acest lucru nu a fost însă luat în atenție până în 1914 – 1918 în timpul Primului Război Mondial, când la soldații care s-au îmbolnăvit de diaree au fost găsite, în fecale, chisturi Giardia care au provocat simptome similare atunci când au fost administrate la animalele de laborator.

În același an (1915), C. A. Kofoid și E. D. Christensen au scris ,,Numele generic Lamblia Blanchard -1888 ar trebui să dea întâietate lui Giardia Kunstler din 1882” dar ambii autori au folosit în lucrarea publicată în 1920 A critical review of the nomenclature of human intestinal flagellates termenul de Giardia enterica.

Au continuat să fie controverse cu privire la numele speciilor de Giardia mulți ani, cu unii cercetători care sugerează numele speciilor pe baza gazdei de origine și alții concentrându-se pe morfologie. De exemplu, numele a peste 40 de specii s-au bazat pe gazda de origine.

În 1921, Clifford Dobell în lucrarea A report on the occurrence of intestinal parasites in the inhabitants of Britain with special reference to Entamoeba histolytica a sugerat că Giardia este un agent patogen. În 1922 C.E. Simon în A critique of the supposed rodent origin of human giardiasis folosind criterii morfologice pentru a distinge Giardia lamblia de Giardia muris a acceptat numele de Giardia pentru specia umană.

În 1926, Reginald Miller, un medic care lucra în Londra, a arătat într-u studiu numit New World trypanosomiasis, în mod concludent că unii copii infectați cu Giardia au suferit de sindrom de malabsorbție în timp ce alții au acționat ca transportatori neafectați. În Studies on the cytology and life history of a Giardia from the laboratory din 1952, F.P. Filice a publicat o descriere morfologică detaliată a Giardiei și a propus numele a trei specii ce pot fi denumite pe baza morfologiei corpului median: G. duodenalis, G. muris, and G. agilis. Numele pentru paraziții umani Giardia duodenalis, Giardia lamblia și Giardia intestinalis sunt folosiți în comun în ciuda potențialului de confuzie creat de acest lucru. De-abia în anul 1954, studiile detaliate întreprinse de către medicul american Robert Rendtorff au produs dovezi clare care leagă parazitul cu boala.

Numele speciei Giardia lamblia a devenit larg acceptată prin anii 1970. Astfel, în anii 1980, unii au încurajat utilizarea numelui Giardia duodenalis, iar în anii 1990, numele Giardia intestinalis a fost încurajat de către alți cercetători precum J Kulda și E. Nohýnková în lucrarea din 1996 Giardia in humans and animals publicată în San Diego .În acest moment nu par a fi motiv suficient pentru a renunța la termenul G. lamblia, care a fost acceptat pe scară largă în literatura medicală și științifică.

Tabel 1. Tabel reprezentând descrierea și clasificarea parazitului giardia și a gazdelor acestuia făcută în 1985 de către D.E.Feely și S.L.Erlandsen” Morphology of Giardia agilis: observation by scanning electron microscopy and interference reflexion microscopy”

În cei peste 300 de ani de când parazitul Giardia a fost descoperit, a devenit recunoscut ca un parazit comun și un potențial patogen la nivel mondial. Cu toate acestea, încă nu este cunoscut cât de multe specii pot infecta oamenii, și ce rol pot juca gazdele, dacă este cazul, în infecția epidemiologică. Cele mai complete istorii ale Giardiozei sunt date de C.M.Wenyon, care în 1926 descrie Giardia intestinalis în lucrarea Protozoology. A manual for medical men, veterinarians and zoologists și cercetătorul M.J.G. Farthing a publicat în 1996 Giardiasis, The Wellcome Trust illustrated history of tropical diseases.

4.1. Lamblia sau Giardia intestinalis parazit comensal. Morfologie

Giardia Lamblia este cel mai frecvent agent identificabil intestinal și reprezintă în prezent, una dintre cele mai importante cauze a enteritelor endemice și epidemice, a bolilor cronice diareice debilitante și a enteritei populației. Giardioza este o parazitoză intestinală, cosmopolită, întâlnită la toate vârstele, dar cu precădere la copiii mici. Este contagioasă și prezintă un caracter de colectivitate (familie, colectivități de copii mici), fiind favorizată de igiena deficitară și de aglomerări umane urbane.

În 2001, delegații la Adunarea Mondială a Sănătății a aprobat în unanimitate o rezoluție (WHA54.19), care a cerut țărilor endemice pentru a începe serios lupta împotriva viermilor intestinali,pentru a reduce numărul îmbolnăvirilor. Giardioza are o distribuție geografică universală. Este mai frecventă în țările în curs de dezvoltare, din zonele tropicale, unde Giardia este unul dintre principalii patogeni intestinali, care infectează copiii având prevalența de 20-50%. Este întâlnită și în zonele temperate. La noi în țară ocupă al doilea loc ca frecvență, după oxiurază. Giardia intestinalis a fost considerat mult timp un parazit comensal, datorită faptului că aproximativ 50% (35-75%) din persoanele infectate cu Giardia intestinalis sunt purtători sănătoși asimptomatici.Ulterior, asocierea sa cu diareea, malabsorbția la copii, epidemiile hidrice, precum și infecțiile umane experimentale au stabilit definitiv patogenitatea sa. Aceasta este însă condiționată de virulența tulpinii, numărul paraziților ingerați și răspunsul imun al gazdei.

4.2 Parazitul „Giardia Lamblia” în structură morfologică de trofozoid

Din punct de vedere morfologic, trofozoidul, văzut la microscopul optic apare piriform, cu dimensiuni între 10-12 µ și 5-7 µ. Seamănă cu o pară tăiată longitudinal, fața plată reprezentând suprafața ventrală. Are 2 nuclei situați în regiunea anterioară și 4 perechi de flageli, care pornesc din corpusculii bazali, grupați în tetrade, între cei doi nuclei. În jumatatea posterioară a parazitului se află o formațiune cu aspectul unei virgule, corpusculul median. Microscopul electronic de baleiaj a adus detalii de structură a suprafeței parazitului, invizibile în microscopia optică. Suprafața dorsală are aspect rugos cu numeroase depresiuni, care au drept corespondent intracitoplasmatic niște vacuole. Trei din cele patru perechi de flageli părăsesc parazitul din zona anterioară, posterioară și caudală. Perechea a 4- a, flagelii ventrali sunt situați într-o dimensiune cuprinse între porțiunea posterioară a discului ventral și extremitatea caudală a trofozoitului. Discul ocupă jumatatea anterioară a suprafeței ventrale a parazitului, fiind cea mai proeminentă structură. Periferia discului este marcată de o creastă laterală care se continuă sub formă de spirală pe toată suprafața discului. În centrul discului se află o depresiune. Amănunte de ultrastructură ale acestei formațiuni au fost aduse de microscopia electronică de transmisie. Formațiunea, denumită si citoschelet, este un ansamblu complicat de elemente filamentoase si de microtubuli, legați de cropusculii bazali din care iau naștere flagelii(Hyde R 1995). Această structură alcătuiește o platformă, în centrul căruia există un orificiu acoperit numai de membrana plasmatică, sub care au fost văzute vezicule în citoplasma adiacentă. La marginea externă a discului, microtubulii formează o creastă laterală, care se proiectează în jos și care, fixându-se pe mucoasa intestinală, lasă amprente după desprindere. În periferia discului au fost evidențiate proteine contractile (alfa-actină, miozină), precum si lectine care participă la mecanismul de atașare de substrat.

Fig.7„Giardia Lamblia” în structură morfologică de trofozoid

Fig.8 Trofozoit secțiunea coronal. O vizualizare coronală unei trophozoite demonstrează nuclee (N), reticulului endoplasmatic (ER), flageli (F), și vacuole (V). O aspirație mecanică se formează atunci când discul ventral (VD) se atașează la o suprafață intestinal sau sticlă. Componente de disc ventral include zona goale (BA), creasta lateral (LC), și flanșă ventrolateral (VLF). 

Fig.9 Trofozoit secțiune transversală. O vedere în secțiune transversală a unui trophozoite demonstrează nuclee (N), flageli (F), vacuole (V), și reticulului endoplasmatic (ER).

4.3 Parazitul „Giardia Lamblia” în structura morfologică de chist

Parazitul „Giardia Lamblia” în forma morfologică de chist este ovoid sau elipsoid, cu o lungime de 7-10 µ. Are un perete cu o grosime de aproximativ 0,3 – 0,6 nm, compus dintr-un strat de fibrile dispuse într-o rețea cu aspect de pâslă. Sub perete se află aceleași organite, întâlnite și la trofozoiți: 2 sau 4 nuclei, (în funcție de vârstă chistului), situați de obicei către extremități. Flagelii se văd ca structuri lineare, alături de corpusculul median, fragmente din discul adeziv, vacuole.

Fig.10„Giardia Lamblia” în forma morfologică de chist

Trofozoiții și chisturile de Giardia conțin și simbionți bacterieni si virali, a căror semnificație nu este încă cunoscută. Este posibil, ca acești endosimbioți să afecteze patogenitatea și sensibilitatea la chimioterapie a parazitului. Giardia este un microorganism anaerob, aerotorelant care respiră în prezența oxigenului printr-o flavină, într-un sistem de transport al electronilor, mediat de o proteină cu sulf și fier, transformând piruvatul în acetil – CoA.

Giardia este lipsită de enzime pentru sinteză de novo a nucleotidelor purinice esențiale și pentru interconversia acestor nucleotide. Ea conține numai 2 enzime: adenini – și guanini- fosforiboziltransferază, care transformă adenina și guanina exogenă in nucleotidele corespunzătoare.

4.4 Procesul de închistare. Proces excizare .Observații laborator

Giardia lamblia în structura sa trophozoită se reproduce și colonizează suprafața intestinală, iar sub expunerea la secrețiile biliare unii paraziți închistează în jejun. Acest aspect a fost demonstrat în laboratoare în vitro, prin expunerea trophozoiților la un mediu care imită mediul din jejunul cu un pH ușor alcalin, săruri biliare și acizi grași. Unii cercetători susțin ideea că procesul închistării este direct influențat de prezența colesterolului, dar acest aspect rămâne controversat(Kingsbury Dt, Wagner Ge 1990). Ca process, închistarea parazitului giardia lamblia, poate fi împărțit în două faze, precoce și tardivă. Aceste două faze determinate prin diferite studii, diferă într-o oarecare măsură din cauza diferitelor abordări utilizate de către cercetători. Prin urmare, studii morfologice care examinează durata de timp de închistare în faza de început, indică faptul că acest process ar dura aproximativ 10 ore, iar faza târzie, completă, de închistare ar dura 16 ore. Faza de început a închistării parazitului constă din sinteza inteacelulară și transportul componentelor unui set de proteine către peretele chistic, iar faza târzie de închistare constă în apariția pe plasma trofozoit-ului ansambluri adunate de filament proteice În momentul când procesul de închistare este finalizat, motilitatea parazitului dispare, porțiunea exterioară devine rotunjită și filamentoasă. Iar organitele interioare nu mai sunt atașate la suprafață.

În timpul procesului de închistare, consumul de oxigen și glucoză scade substanțial, astfel încât în cele 16 ore de închistare, în condiții de laborator, prelucarea glucozei a fost mult limitată.Cu toate acestea, absorbția de aspartan a rpămas neschimbată, rezultând că procesul glucogenezei ar putea fi rezultatul importului de aminoacizi

Excizarea chisturilor de giardia lamblia, provenite de la animale și om, a fost indusă în vitro în urma expunerii la un pH de 1,3 pînă la 2,7 , ulterior și la un pH de 7,5, folosit pentru excizarea unor chisturi de giardia muris, indică faptul că aciditatea nu influențează procesul de excizare. Aciditatea de la nivelul vacuolar ar fi un factor inhibitor al excizării chisturilor parazitare. Studiile ulterioare pe chisturi produse în vitro a găsit un pH optim de 4,0., excizare chisturilor fiind facilitată și de enzyme proteolitice pancreatice și inhibate de un inhibitor de tripsină, sugerând importanța enzimelor proteolitice în excizare.

În gazda animal sau umană, excizarea apare ca urmarea expunerii chistului la conținutul intestinului, supă trecerea prin mediul acid al stomacului.După expunerea chistului parazitar la condiții favorabile excizării, procesul în sine durează puțin fiind finalizat în aproximativ 10 minute, pentru speciile Giardia lamblia sau Giardia muris, fiind se pare similar pentru ambele specii. Ca process, s-a evidențiat în mesiul de laborator, că după inițierea excizării, una sau două perechi de proeminențe citoplasmatice(flanșe preventral) șpar să se dezvolte în flanșa ventral. Spațiul peritrofic și flanșa paraventrală se măresc pentru ca trofozoitle emergente să se separe de peretele chistic. La exteriorul chistului parazit, apar flagelele prin peretele chistului și apoi apare întregul trofozoit.

4.5 Genetica parazitului giardia lamblia

Genomul parazitului Giardia lamblia are aceleași caracteristici ca celulele eucariote, inclusive cromozomi liniari flancați de telomerii care sunt similari ca secvență cu cele ale altor eucariote.Genomul parazitului Giardia lamblia are present AND-ul nuclear asociat cu proteinele numite histone, ce formează ca la eucariote fibra de cromatină. Cercetările efectuate în laboratoare pe cromozomii parazitului Giardia lamblis, au evidențiat faptul că marimea cromozomilor poate varia, sugerând faptul că în faza de trofozoit parazitul este tetraploid, iar chiar dacă regiunile central ale cromozomilor Giardia lamblis par a fi destul de constant, există o variabilitate substanțială a telomerilor. Tot în mediul de laborator s-a demonstrate faptul că în faza de trofozoit parazitul conține două nuclee diploid iar replicarea AND-ului are loc la scurt timp după diviziunea nuclear(Murray Pr, Kobatashi Gs, Pfaller Ma, Rosenthal Ks1994). Ceea ce ridică însă încă semen de întrebare este gradul scăzut de heterozigotism al genomului de giardia lamblis. Deoarece spp. Giardia lamblis se presupune a fi un organism vechi asexual, se aștepta la un grad foarte ridicat de heterozigotism allelic. Cu toate acestea, gradul de heterozigotism alelică la Giardia lamblia este, de fapt destul de redus. Cercetătorii explică acest fenomen datorită pierdierii intermitente a unui nucleu, de către genomul Giardia lamblia.

Fig. 11. Cromozomul eucariotelor. Genom parazit Giardia lamblia

În decursul ultimilor ani, progrese semnificative au fost realizate, pentru a înțelege relația filogenetică dintre Giardia lamblia, alte diplomondas și alte eucariote. Controversele iscate între diverși cercetători, privind poziția filogenetică a diplomonads și relațiile dintre diferitele specii de giardia și genotipurile de giardia lamblia determină în continuare experiențe, comparații și studii biologice și reprezină un salt înainte pentru știință. Nu este clar de ce giardia lamblia menține un genom poliploid cu două nuclee aparent identice, dar înțelegerea acestei simetriei nucleare prin prezența celor două nuclee, reprezintă un avantaj selectiv, dezvoltat de către acest parazit, ar trebui să faciliteze înțelegerea oamenilor de știință nu numai privitor la el, ci în general la principiile biologice. Deceniul anterior a contribuit substanțial la înțelegerea de către specialiști, a modului de prelucarea a proteinelor și la transportul lor în faza de trofozoit și de chist a parazitului. Cercetările care urmează , vor ajuta oamenii de știință să înțeleagă similitudinea și diferențele dintre parazit și eucariote, obiective cheie ce vor ajuta în viitor la stabilirea unor terapii eficiente.

4.6.Giardia lamlia și alte eucariote.Ciclul biologic

În mod tradițional, toate organismele vii au fost clasificate ca procariote sau eucariote, iar unele teorii încă mai susțin menținerea celor două divizii principale. Cu toate acestea, clasificarea cea mai larg acceptată utilizează acum trei mari diviziuni, Archaea (archaebacteria), bacterii (Eubacteria), și Eukarya (eucariote), împărțite la rândul lor în regnuri. În lumina noilor cercetări, Giardia lamblia a fost clasificat ca organism eucariot fiind considerat un membru al protozoarelor mai “anumal” ca eucariotele unicelulare. Giardia lamblia este un organism eucariot tipic în sensul că are un nucleu distinct și membrană nucleară, citoscheletul, dar îi lipsesc alte organite care sunt universlae la eucariote precum și nucleoli. Parazitul Giardia lamblia este anaerob, lipsit de mitocondrii sau oricare dintre componentele fosforilare oxidative. Giardia lamblia a fost plastă în clasa Diplomonadida, conține chinetoplaști fiecare cu patru flagele, două nuclee, nu are complex Golgi și nici mitocondrii, iar în forma chistică poate fi liberă sau în stadiul de parazitare. Organismele eucariote sunt atât de diverse încât acestea includ totul, de la amiba până la om. Dar chiar și în cadrul unei astfel de  largi game, giardia lamblia este neobișnuită. În forma sa de trofozoit, aceasta are două nuclee în loc de unul obișnuit.  Atunci cînd acesta devine un chist, materialul genetic al acestuia se multiplică în patru nuclee identice.  Dar, chiar și în ciuda acestor  copii ale nucleului,  Giardia lamblia este într-adevar din punct de vedere genetic  extrem de minimalist. Ea are mai puține componente și este mai simplu genetic structurată decât cele mai multe alte eucariote.

Ca și parazit, Giardia lamblia petrece o fază a ciclului sau de viață, în natura și celălalt  în intestinul a unui animal sau  om infectat. Pentru a menține această existență dublă, parazitul are doua forme microscopice radical diferite. În apa,  giardia lamblia există ca un chist, extrem de infecțios, care poate supravietui luni de zile, chiar și în apa dulce lipsită de toate substantele nutritive, foma de trofozoit luând-o în intestin. Trezirea chistului latent se întâmplă extrem de repede dupa înghițirea apei sau a alimentelor contaminate.

Paraziții trăiesc sub formă vegetativă la suprafața mucoasei duodeno-jejunale. Rareori se întâlnesc, mai ales la copii, în ileon sau colon. Trofozoiții au 2 posibilități evolutive: diviziune biniră longitudinală, care va conduce la noi trofozoiți sau transformarea în chisturi. Dacă în interiorul parazitul traieste în intestinul uman sub forma de trofozoit,în momentul în care este expulzat prin intermediul scaunului, giardia lamblia ia forma unui chist foarte contagios care poate trăi timp de săptămâni în apa, sol, produse alimentare, sau pe alte suprafețe. Chisturile, nu sunt prevăzute cu organ locomotor, parcurg pasiv intestinul și se elimină apoi prin digestie trecerea de la o persoană la alta făcându-se relativ ușor.

Ciclul biologic al parazitului este simplu: din chisturile ingerate ajunse in stomac, la un Ph cuprins între 1,3 -2,7, sunt eliberați trofozoizi. După dechistare trofozoizii migrează în intestinul subțire, în special, în duoden și în jejun, unde se atașează de microvilii celulelor epiteliale prin discul adeziv. Se deplasează cu ajutorul flagelilor prin mișcări de rotire și balans. Se înmulțesc prin diviziune binară. Ciclul de viață se încheie cu închistarea în intestinul subțire sau în colon și eliminarea chistului în materiile fecale(Stites Dp, Stobo Jd, Wells Iv 1994).

Giardioza lamblia, are o incidență crescută mai ales în rândul copiilor în special în rândul celor care sunt expuși la schimbare scutecelor. Înotători, excursioniști și alte persoane care beau apă netratată sunt, de asemenea, predispuși la boala excursionistilor sau febra castorului cum mai este numită această boală, de asemenea și călătorii internaționali sunt predispuși la infecția cu giardia lamblia.  Simptomele comune includ diaree, greață, crampe de stomac și gaze, simptome ce  persistă între două și șase săptămâni. Deoarece parazitul se agață de celulele intestinale de unde absoarbe grăsimi și substanțe nutritive, giardioza lamblia poate duce la complicații severe, cum ar fi diminuarea absorbției nutrienților si pierderea în greutate.

4.7 Giardioza. Patogeniei

Giardiaza, giardioza sau lambliaza este o boală parazitară determinată de prezența în intestinul subțire a lambliei (Giardia lamblia), un protozoar flagelat. Deși s-au propus câteva ipoteze pentru explicarea patogeniei giardiozei, nici una nu pare a fi satisfacatoare. Se știe, că parazitul trăiește în cea mai mare parte a existenței sale atașat de epiteliu intestinal, prin intermediul discului ventral. Aderarea discului este atât de fermă, încât, după detașarea parazitului, rămâne amprenta lui pe suprafața microvililor. Această aderare provoacă o iritație mecanică care determină o accelerare a procesului fiziologic de refacere a epiteliului, în urma căruia apar celule imature funcțional, ceea ce poate avea repercusiuni în funcționarea sistemelor de transport.

În infecțiile masive, parazițiii acoperă zone mari ale mucoasei intestinale și constituie veritabile bariere mecanice, care reduc capacitatea de absorbție intestinală, în special pentru lipide și glucide. Parazitul giardia lamblia poate leza direct sau indirect structura microvilară a intestinului subțire, ceea ce poate avea drept consecință, apariția unor deficiente enzimatice, în special dizaharidaze, exprimate prin intoleranța la lactoză. Se mai discută ca mecanisme posibile, implicate în patogenia giardiozei, deconjugarea sărurilor biliare și alterarea motilității intestinale, provocate de paraziți.

În infecțiile masive, se constată modificări inflamatorii ale mucoasei intestinului subțire, însă este greu de precizat, dacă aceste modificări histologice sunt datorate leziunilor provocate de parazit, răspunsului imun al gazdei sau altor mecanisme cum ar fi multiplicarea excesivă bacteriană. De cele mai multe ori aspectul histologic al mucoasei intestinului subțire al persoanelor infectate cu Giardia este normală. Uneori, însă, s-au observat modificari histologice de diferite grade, de la scurtarea vilozitaților cu pierderea microvililor, lezarea celulelor epiteliale și o creștere a mitozelor celulelor epiteliale, ajungându-se până la atrofia vilozitaților, aplatizarea celulelor epiteliale și la un infiltrat masiv cu mononucleare, modificări care amintesc de sindromul celiac.

Funcțional, bolnavul prezintă diaree cu steatoree, reducerea absorbției de caroten, folat și vitamina B12. Producerea dizaharidazelor și a altor enzime de membrană poate fi redusă, iar captarea sărurilor biliare de către giardii poate inhiba activitatea bilogică normala a lipazei pancreatice. Aceste modificări ale funcției intestinale sunt cuprinse în termenul de sindrom de malabsorbție. Atât modificarile morfologice cât și cele funcționale sun reversibile după tratarea giardiozei.

Deblocarea genomului giardia, unul din cei mai comuni paraziți umani, ar putea duce la dezvoltarea de noi medicamente pentru combaterea acestei infecții persistente numită giardiază. În ciuda tratamentelor folosite acum , există un număr mare de oameni care suferă de giardioză cronică, stadiu în care parazitul este dificil de eliminat. Ramura paarazită a genomului giardia lamblia, a permis acestui parazit să-și mențină forma simplă din punct de vedere genetic timp de miliarde de ani. Genele care-i permit giardiei să se sustragă sistemului imunitar uman sunt organizate în mod diferit decât la alți paraziți. De aceea în intestinul gazdei, giardia scapă atacurilor sistemului imunitar prin schimbarea proteinelor în care se îmbracă. Genele pentru aceste proteine de suprafață sunt răspândite de-a lungul genomului giardia, și nu grupate în grupuri ca la alți paraziți. De aceea dacă genomul Giardia lamblis ar fi fost unul complex și ar fi devinit mai simplu cu trecerea timpului, pe parcursul secolelor s-ar fi putut vedea semnele acestei evoluții și modificarea genomului parazitului.

4.8 Imunitate și răspuns imun

IMUNITATEA – Definiție:

1. condiție în care organismul, în contact cu un agent patogen (microbian sau de altă natură) nu contractează în mod specific starea patologică (boala) indusă

de agentul patogen respectiv;

2.totalitatea mecanismelor de aparare impotriva microorganismelor invazive (bacterii, virusuri,paraziti) si a structurilor non-self.

RĂSPUNSUL IMUN: implică în mod absolut necesar stimularea și proliferarea limfocitelor antigen-specifice și sinteza unor molecule de recunoaștere a antigenului, reprezentate de anticorpi și/sau receptori membranari.O substanță este antigenică dacă ea declanșează un răspuns

imun și reacționează specific cu anticorpii sau receptorii membranari apăruți în timpul răspunsului imun.

În ultimul deceniu s-au acumulat o serie de dovezi care confirma faptul că Giardia stimulează producerea unui răspuns imun care contribuie la manifestarile variabile ale gazdei umane față de acest parazit. Inițial, prezența unui răspuns imun a fost sugerată de studiii epidemiologice, care au relevat o incidență mai mică a infecțiilor simptomatice la persoanele cu infecții cronice sau repetate, cum sunt: personalul din creșe și gradinite, homosexualii și populația din anumite zone unde infecția este endemică. În schimb, persoanele expuse episodic infecției cu Giardia sunt de obicei asimptomatice: turiștii care vizitează zonele endemice și persoanele expuse în decursul unor epidemii hidrice. În zonele endemice, unde expunerea la infecția cu acest parazit are loc încă din copilarie, există un mare număr de purtători asimptomatici în toate grupele de vârstă.

Investigațiile ulterioare la om și la animalelel experimentale au pus în evidență componentele umorale și celulare ale răspunsului imun față de paraziții pătrunși în mucoasa și fagocitați de macrofage, care prelucrează și prezintă antigenul parazitar limfocitelor T. Abilitatea parazitului de a invada mucoasa intestinală și prezența macrofagelor în lamina proprie ușurează contactul dintre parazit și celulele prezenatatoare de antigen.

Studii clinice arată că majoritatea persoanelor infectate cu Giardia lamblia porduc anticorpi detectabili, semnificația prezenței lor în giardioza simptomatică nefiind încă lamurită. Anticorpii s-ar putea să joace un rol protector în boala sau să servească ca marker al infecției. S-a observat ca în zonele în care giardioza este endemică, majoritatea persoanelor sunt asimptomatice, dar au în sânge și în lapte un nivel ridicat de anti-Giardia. Pe de altă parte, persoanele cu hipogamaglobulinemie au frecvente episoade de diaree, datorate de infecții cu Giardia, iar bolnavii de SIDA, fără anticorpi anti-Giardia au adesea infecții acute sintomatice. În schimb, anticorpii IgA anti-Giardia joacă un rol cert în aparare. În intestin acești anticorpi modulează răspunsul local față de Giardia, inhibând aderarea parazitului de celula epitelială intestinală, de invazia tisulară sau de pătrunderea în mucoasa a antigenelor parazitare.

În relația parazit-gazda există trei factori care contribuie la răspunsul clinic variabil față de infecția cu Giardia lamblia: mediul intestinal local, care afectează creșterea parazitului, tulpina de Giardia, care reflectă diferențele de patogenitale și mecanismele de apărare imune ale gazdei.

Intestinul subțire uman este un mediu complex, mereu în schimbare, în care traiesc puține microorganisme. Giardia lamblia habitează în lumenul intestinal, unde este expusă fluctuațiilor pH-ului, concentrației bilei, substanțelor nutritive, enzimelor digestive și produselor lor, dar pătrunde și în stratul de mucus, atașându-se de celulelel epiteliale. Tractul intestinal are un sistem unic de aparare, sistemul secretor, care conține componente imune (anticorpi secretori) și neimune (lizozimi, lactoferina și lipaza). Anumiți factori sunt dăunători parazitului, alții pot fi însă protectori (mucusul). Astfel s-a dovedit experimental în vittro ca laptele uman și fluidul intestinal omoară trofozoizii de Giardia lamblia prin produșii de lipoliză, genereați de lipaze. În organism însă, exista factori intestinali, ca mucusul și sărurile biliare, care leagă acești produși lipolitici, protejând trofozoizii de acțiune distructivă a laptelui și a fluidului intestinal. Aceasta ar purea explica de ce Giardia colonizează în mod special intestinul subțire.

Odată infectat, individul devine simptomatic, în funcție de virulența tulpinii respective sau de prezența unei imunitați peexistente. Probabil, variațiile de patogenitate ale diferitelor tulpini reflectă diferențe dintre anumite antigene parazitare.

În absența unei imunități, interacțiunea trofozoizilor cu macrofagele intestinale pot iniția un răspuns imun. Macrofagul poate distruge parazitul printr-un mecanism citotoxic sau poate prelucra antigenele lui, conducând la un răspuns specific umoral. Anticorpii produși acționează fie direct asupra paraziților, fie prin mecanisme de citotoxicitate mediata de anticorpi la nivelul granulocitelor și monocitelor. Acest răspuns imun integrat asigura eliminarea paraziților din organism și dispariția simptomelor. Excreția cronică, asimptomatică a parazitului, observată la persoanele expuse infecțiilor repetate, poate fi explicată de fenomenul de mutua-lism al genelor parazitului, care astfel nu ar mai fi expus procesului de distrugere anticorpo-dependente.

Aceasta variație antigenică spontană sau ca răspuns la selecția imunologică ar putea fi una dintre modalitățile de supraviețuire ale Giardiei lamblia în intestinul uman, în ciuda prezenței unui răspuns imun. Este posibil ca persoanele expuse de repetate ori infecției cu Giardia să dezvolte o imunitate protectoare numai față de toxinele parazitului sau față de tulpinile patogene, permițănd astfel, portajul cronic al parazitului fără o exprimare clinică. Fenomenul de variabilitate antigenică în structura antigenelor de suprafață este un fenomen complex și eficient, demonstrat de curând în laboratoare, poate fi cheia infecțiilor severe și persistente din giardioză, fără a neglija factorii care țin de gazdă, mai ales cei care influențează statusul imun(Voiculescu M 1987).

4.9. Manifestări clinice ale parazitozelor . Generalități

Paraziții sunt organisme care folosesc alte corpuri care au viață pentru a se hrăni și a supraviețui. Deoarece se pot multiplica în organismul uman, este suficient doar un singur invadator pentru a se declanșa o infecție gravă. Paraziții pot supravietui la om în: sânge,țesut , intestine, sistemul limfatic iar la nivelu pielii pot cauza o reacție sub forma unei erupții cutanate(Voiculescu M 1989).
Manifestările frecvent întâlnite ale prezenței paraziților la oameni sunt: 

constipațiile – unii viermi, din cauza formei și dimeniunii lor pot bloca anumite

organe. Infecțiile grave cu viermi pot obstrucționa coledocul și tractul intestinal, iar din aceasta cauza scaunul va fi eliminat inconstant și cu dificultate. 

diaree – anumiti paraziți (mai ales protozoare) – pot produce prostaglandine

(substanțe hormonale care se găsesc în diverse țesuturi umane) care determină scăderea cantității de sodiu și clor din organism. Una dintre consecințe sunt scaunele apoase și frecvente. Diareea nu este neapărat un simptom al unei infecții parazitare cât o modalitate prin care organismul încearcă să se debaraseze de parazitul care a provocat infecția. 

Flatulența și balonare – unii paraziți trăiesc în partea superioară a intestinului

subțire unde inflamația pe care aceștia o produc determină apariția flatulenței și a balonării. Situația poate fi amplificată când sunt o persoană consumă alimente greu de digerat, cum ar fi fasolea, fructe și legume crude. Simptomele gastrointestinale pot fi de durată și se pot manifesta cu intermitență, timp de mai multe luni sau ani, dacă paraziții nu sunt eliminați din organism. 

Sindromul de colon iritabil- paraziții pot duce la inflamații ale celulelor peretelui

intestinal, dând naștere la o varietate de simptome gastrointestinale, sindrom de malabsorbție al nutrienților vitali, mai ales ale substanțelor grase. Sindromul de malabsorbție se va manifesta prin scaune voluminoase și steatoree. 

Dureri articulare și musculare – paraziții migrează, sub formă de chisturi prin

fluidele organismului,iar unii din viermii care ies din chisturi pătrund în mușchi. Dacă ce acest lucru s-a produs, se va instala durerea și adesea se consideră că este produsă de boli, cum este ca artrita. Durerile și inflamația mușchilor ar putea fi provocate de leziuni ale țesuturilor cauzate răspunsul imun al organismului ca urmare a prezenței paraziților. 

Anemia – Unele tipuri de viermi intestinali se atașează la mucoasa intestinelor și

extrag(pentru a supraviețuii) nutrienții de la gazda umană. Dacă sunt prezenți în număr destul de mare, aceștia pot determina pierderi de sânge suficiente pentru a declanșa un deficit de fier care ar putea fi, uneori, chiar și fatal. 

Alergie – Paraziții pot irita și uneori perforă mucoasa intesinală, crescând permeabilitatea

intestinului subțire pentru moleculele nedigerate. Acest lcuru poate activa răspunsul imunitar al organismului pentru a produce niveluri crescute de eozinofile, un tip de celule care are rol de apărare a organismului. Eozinofilele pot determina inflamarea țesuturilor corpului, ca rezultat al unei reacții alergice. Ca alergeni, paraziții pot declanșa o creștere a producției de imunoglobuline E (IgE). 

Afectiuni ale pielii – Viermii intestinali pot cauza urticarie, eruptii cutanate, eczeme și

alte reacții alergice manifestate la nivelul pielii. Ulcerele cutanate, umflăturile și rănile, leziunile și dermatitele pot fi rezultatul invaziei cu protozoare. 

Granuloame – Acestea sunt mase tumorale care acoperă ouăle paraziților. Ele se

dezvoltă cel mai adesea la nivelul colonului sau pe pereții rectali, dar pot fi întâlnite și în plămâni, ficat, peritoneu sau uter. 

Nervozitate – Substanțele toxice metabolice parazitare pot avea rol de iritanți asupra

sistemului nervos central. Neliniștea și anxietatea sunt adesea rezultatul infestării parazitare sistemice. După încheierea unei cure naturale de dezintoxicare și de tratare a parazitului, bolnavul se poate schimba radical: greuteatea poate ajunge la normal, problemele pielii dispar, iar personalitatea poate fi mult mai placută. 

 Tulburări de somn- Multe dintre trezirile în timpul noptii, în special între ora 2 și 3

dimineața sunt cauzate de încercările organismului de a elimina toxinele prin intermediul ficatului. Potrivit medicinii chineze, aceste ore sunt cel la care ficatul functionează într-un mod intens. Tulburarile de somn ar ptuea fi cauzate de ieșirile nocturne ale anumitor paraziți prin anus, fapt ce crează disconfort intens și mâncărimi. 

Probleme ale dinților – Bruxismul, scrâșnirea anormală a dinților și încordarea

maxilarului a fost observat în cazuri de infecții parazitare. Aceste simtpome sunt observate mai ales în timpul somnul copiilor. Bruxismul poate fi un răspuns nervos la iritanții străini, interni. 

Oboseala cronica – însoțită de simptome asemănătoare gripei: apatie, depresie,

tulburări de concentrare și de memorie, ar putea fi simptome fizice, emoționale și mentale ca urmare a malnutriție rezultate din lipsa de carbohidranți, grăsimi, vitamine (în mod special A și B12) din cauza prezenței unor paraziți în organism. 

Scăderea sistemului imunitar – Paraziți deprimă funcția sistemului imunitar prin

scăderea secreției de imunoglobulina A. Prezența acestora stimulează încontinuu răspunsul imun al organismului, iar în timp, acest sistem vital de apărare poate fi slabit, lăsând organismul deschis la infecții bacteriene și virale. 

De asemenea, și următoarele condiții ar putea fi semne ale unei invazii a paraziților: creșterea în greutate, apetit excesiv, pierdere în greutate, gust neplăcut în gură și respirație urât mirositoare, astm, diabet, epilepsie, acnee, migrene și chiar boli de inimă sau cancer.

4.9.1.Manifestări clinice ale Giardiozei

Giardioza este o boală care poate fi acută sau cronică cu exacerbări acute alternând cu perioade de acalmie. Aproximativ 20-30% din persoane infectate cu Giardia duodenalis, sunt asimptomatice, în timp ce altele pot prezenta un spectru larg de simptome, de la diaree ușoară, care se vindecă spontan, până la diaree cronică, acompaniată de steatoree și pierdere în greutate. Formele clinice cu evoluție gravă nu depășesc 5% .Fiind un parazit localizat în intestin, majoritatea manifestărilor clinice sunt legate de aparatul digestiv, dar există și manifestări extradigestive, în special, neuropsihice și alergice(Turk Dc, Porter I, Duerden B, Reid Tms 1984).

Studierea epidemiilor hidrice de giardioză a permis urmărirea pe un mare număr de cazuri a manifestărilor clinice și a evoluției bolii. S-a observat astfel, ca dupa 1-3 săptămâni de la expunerea la infecție, bolnavul constată apariția unei diarei apoase cu miros urât, lipsită de mucus sau de sânge. Scaunele diareice sunt însoțite de dureri abdominale, de intensitate variabilă, localizate de obicei epigastric, mai rară în hipocondrul drept. Formarea unei cantități mari de gaze intestinale produce distensie abdominală, erucție sulfurică și flatulentă. În special la copii, se mai pot întâlni și fatigabilitate, anorexie, senzație de grață și vărsături, intoleranța la lactoză.

Simptomele descrise durează de obicei 2-3 săptămâni, după care dispar spontan. În unele cazuri boala devine cronică, manifestările clinice putând fi permanente sau episodice, persistând durerile gastrice, scaunele steatoreice semisolide de culoare galbuie, distensia abdominală și flatulența. Unii bolnavi pot prezenta malabsorbție intestinală cu steatoree, scăderea activității dizaharidazelor, în special a lactozei și xilozei, deficiența de absorbție a vitaminelor A și B12, scăderea nivelului de acid folic din sânge cu anemie consecutivă. Uneori apar tulburarile alergice și neuropsihice. Printre manifestările neuropsihice, întâlnite în giardioză se citează: cefalee, amețeli, astenie, insomnie, tulburări de atenție. Manifestarile alergice pot fi cutanate (urticarie, prurit nazal sau anal, eczema, prurigo), respiratorii (astm, bronșite, rinofaringite), oculare (iridociclita).

Manifestările neuropsihice sunt prezente în 14-17% din cazuri. Cefaleea, amețelile, stările de nervozitate, oboseala, somnolența sau insomnia, scăderea capacității intelectuale și enurezisul la copii sunt manifestări neurologice obișnuite în giardioză.

Odată cu dispariția parazitului din organism, dispar și simptomele, în afară de intoleranța la lactoză, care poate persista mult timp(Tortora Gj, Funke Br, Case Cl, 1989).

4.9.2. Stabilirea diagnosticului în giardioză.

Diagnosticul parazitologic constă în identificarea chisturilor de Giardia duodenalis în scaunele formate și a trofozoizilor în scaunele diareice, în lichidul duodenal sau biopsia jejunală.

După infectarea cu chisturi de Giardia duodenalis există o perioadă prepatentă de aproximativ 3 săptămâni, când parazitul nu apare în scaun, cu toate ca bolnavul este simtomatic.

Ulterior, chisturile se elimină, la inceput continuu, iar apoi pe masură ce infecția devine cronică, excreția lor este intermitentă, putând preta la rezultate fals negative. De aceea, inainte de a se exclude diagnosticul de giardioză este indicat ca la cazurile suspecte, să se repete examenele coprologice, la interval de 7 zile, pe o perioadă de 4-5 săptămâni.

Chisturile pot fi identificate microscopic prin examen direct, în soluție fiziologică sau Lugol, sau după o concentrare, folosindu-se metoda de flotare în sulfat de zinc sau formol eter.

În scaunele diareice, în special în faza acută a bolii, pot fi vazuți și trofozoizi mobili, ușor de identificat, datorită miscarilor caracteristice de rotire și balans.

Unii pacienți excretă chisturile intermitent, în cantitate mică, la aceștia este necesar să se examineze lichidul duodenal pentru evidențierea trofozoizilor. În ultimul timp se folosește „enterotestul” și anume o capsulă gelatinoasă, enterosolubilă, care conține un fir de nailon. Ajunsă în intestin gelatina se dizolvă, iar paraziții se fixează pe firul de nailon. După 2 ore firul de nailon se extrage și mucusul impreună cu paraziții se depun pe o lama de sticlă, care se examinează microscopic.

Biopsia intestinală pare să fie metoda cea mai fidelă de diagnostic, permițând pe lângă examinarea mucusului în care se găsesc paraziții și evaluarea histologica a mucoasei jejunale.

4.9.3. Stabilirea diagnosticului în giardioză prin imunodiagnostic.

Anticorpii anti- Giardia pot fi detectați în serul, saliva, laptele și secrețiile intestinale ale persoanelor cu giardioză. Pentru detectarea anticorpilor din ser se folosesc urmatoarele metode: reacția de imunofluorescență, ELISA, imunodifuzia, hemaglutinarea.

O metoda ideală de diagnostic imunologic trebuie să aiba o sensibilitate și o specificitate de 100%. Din nefericire, nici una din metodele imunologice folosite pentru diagnosticul giardiozei nu indeplinește aceste condiții. Există o mare variabilitate a răspunsului umoral față de infecția cu Giardia. Unii pacienți cu infecții simptomatice nu produc anticorpi în cantitate suficientă pentru ca rezultatele obținute să fie considerate pozitive, iar la alții concentrația anticorpilor din clasa IgG rămâne crescută mult timp după ce infecția a fost eradicată. Acest ultim inconvenient poate fi înlăturat prin folosirea unei reacții care detectează anticorpii din clasa IgM, prezenți numai în infecțiile active.

Întrucât detectarea anticorpiilor are o utilitate clinică redusă, s-au dezvoltat tehnici de evidențiere a antigenelor parazitului prezente în materiile fecale. În acest scop se folosesc imunodifuzia, imunoelectroforeza, imunoperoxidaza.

Prezența anticorpilor anti- Giardia poate indica fie o infecție trecută, fie una prezentă, în timp ce prezența antigenului de Giardia în fecale indică o infecție activă. Specificitatea metodelor de detectare a antigenelor a fost imbunatățită prin folosirea anticorpilor monoclonali față de antigene specifice de Giardia, cum sunt cele de 31 și 65 kd. Pentru a se păstra sensibilitatea, anticorpii monoclonali trebuie să reacționeze față de determinanții antigenici, prezenți în toate tulpinile de Giardia(Stavri N 1985).

4.9.4. Stabilirea tratamentului și a medicației corespunzătoare în tratarea giardiozei.

Este general acceptată ideea că o giardioză simptomatică de îndată ce este diagnosticată parazitologic trebuie tratată. Rămân însă discutabile cazurile care prezintă suspiciune clinică, dar nu sunt confirmate parazitologic. Decizia medicului va dpinde de gradul de suspiciune și de alternative, ambele fiind locale și individuale.

Întrucât tratamentul cu Nitroimidazol a devenit o rutină, administrarea lui poate scuti atât pacientul, cât și medicul de eforturi disproporționate în unele cazuri, dar neglijența unei investigații parazitologice standard nu este niciodată justificată. Mai mult, cum medicamentul are mai multe ținte în afara de Giardia, amendarea simptomelor nu va permite un diagnostic retrospectiv de giardioză.

Altă problemă o constituie infecțiile asimptomatice. Trebuie amintit faptul că, datorită diversității simptomelor întâlnite în giardioză, numai prezența sau absența diareei nu poate decide dacă o giardioză este simptomatica sau asimptomatica. Pe lângă aceasta, copii nu prezintă întotdeauna manifestări clinice dar pot transmite infecția altor copii din colectivitate sau din afara colectivitații, de aceea, decizia de a trata copii asimptomatici se bazează pe o serie de factori:

S-a constat că infecția cu Giardia în zonele cu endemicitate crescută nu produce malabsorbție, uneori nici diaree, situație similară celei întalnite la animalele experimentale, care dobândesc în timp o rezistență față de parazit, diminuând încărcarea parazitară. Aceasta conduce la recomandarea de a nu se interveni terapeutic în aceasta situație. Însă, în cazul în care, persoana asimptomatică locuiește împreună cu o persoană pentru care infecția cu Giardia poate fi riscantă (gravide sau imunodeprimate), se impune tratarea ei;

În zonele în care infecția este rară și apare sporadic, menținerea infecției în comunicate se realizează prin transmiterea ei de la o persoană la alta, putându-se produce la un moment dat, fapt care impune tratarea persoanei infectate.

În cazul adulților asimptomatici, majoritatea autorilor recomandă să nu se intervină terapeutic, cu excepția situațiilor în care persoanele respective pot constitui surse de răspândire a infecției: personalul sanitar, persoanele care manipulează alimente și homosexualii.

La femeile gravide este cel mai prudent să se evite tratarea giardiozei până dupa nașterea copilului. În situații de urgență, cu diaree masivă și deshidratare, când se impune intervenția terapeutică, cea mai rezonabilă abordare ar fi folosirea de Paromomicina sau Furazolidon, pentru că în mare parte aceste medicamente nu se absorb și chiar dacă nu se obține eradicarea infecției, încărcarea parazitară se va diminua suficient pentru a disparea simptomele.

Medicamentul de elecție este Metronidazolul administrat oral în doză de 5 mg/kg/zi, fracționată în 3 prize, timp de 7-10 zile. Se poate administra și sub forma de suspensie lichidă (Flagyl) tolerată bine de copii și cu o eficiență ridicată.

La sugar și copilul mic medicamentul de elecție este considerat Furazolidonul administrat sub formă de suspensie lichidă în doză de 2 mg/kg/zi în 4 reprize, timp de 7-10 zile, având o eficacitate comparabilă cu cea a Metronidazolului.

La copii mari și la adulți se poate administra Atebrina (Quinacrine, Mepacrin) 2 mg/kg//zi, în 2-3 reprize, timp de 5 zile. Are rata cea mai mare de vindecare de 92%.

Derivații de nitroimidazol : Tinidazol (Fasigyn) și Ornidazol (Tiberal) administrați în doză unica de 5 mg/kg deși comod de administrat au o eficienta mai scazuta, rata de vindecare fiind de numai 80%.

Controlul esficientei tratamentului se face prin examene coprologice repetate după 7 zile. Eșecul tratamentului poate fi din cauza unor cauze care țin de parazit (sensibilitatea variabila a paraziților), fie de gazda (reinfecție, autoinfecție). De aceea, în absența unei susrse evidente de infecție, se repetă tratamentul folosind un medicament alternativ din altă clasă sau o combinație de medicamente care, separat, au dat greș.

Capitolul 5 Epidemiologia zoonozelor

5.1. Rezervoare și sursă de infecție pentru om

În accepțiunea modernă a noțiunii, epidemiologia nu se ocupă numai cu studiul cauzei apariției, răspândirii și persistenței sau regresiunii bolilor infecțioase, ci și al altor stări morbide neinfecțioase, cu mare difuzibilitate în populația umană (Ivan 1966, Voiculescu 1971) .În cadrul larg al epidemiologiei, se conturează studiul epidemiologici bolilor infecțioase, care se referă în principal la cauzele apariției și răspândirii acestor boli, la rezervorul și sursa de infecție, la modul de transmitere de la un individ la altul și la elaborarea măsurilor de lichidare, sau eradicare a lor(Wenyon, C. M.1926).

Animalele domestice și sălbatice bolnave sau purtătoare de germeni.

Zoonozele reprezintă un ansamblu patologic eterogen a cărui originalitate constă în definirea unui capitol particular al epidemiologiei, datorită interacțiunii dintre animal și om.

Rezervorul animal de infecție pentru om nu se mărginește la un număr restrâns de animale domestice sau la câteva specii de mamifere sălbatice, ci cuprinde o multitudine de specii, la care se adaugă un număr mare de artropode (căpușe, țânțari, flebotomi, muște, purici, păduchi etc). Menționăm de exemplu că 372 specii de animale joacă rolul de rezervor pentru agentul pestei umane (Y. pestis), 57 de specii pentru bruceloză și tot atâtea pentru diferite arboviroze, rickettsioze și altele (Toma 1976).

Principalele boli pentru care diferite specii de animale mai importante constituie rezervor și sursă de infecție pentru om:

de la bovine se pot transmite la om tuberculoza, antraxul, bruceloză, leptospiroza, salmoneloza, colibaciloza, pasteureloza, yersinioza, vibrioza, listerioza, tularemia, febra Q, febra aftoasă, vaccina, paravaccina, toxoplasmoza, babesioza, cisticercoza și altele. Pentru cele mai multe din aceste boli, laptele consumat crud constituie mijlocul principal prin care infecția se transmite la om, pentru altele contactul direct cu animalul bolnav sau înțepăturile de căpușe.

de la porcine se transmit bruceloză, leptospiroza, listerioza, salmoneloza, pasteureloza, rujetul, trichineloza, cisticercoza, boala lui Aujesky și diverse infecții virotice și rickettsiene.

de la cabaline se pot transmite un număr însemnat de boli ca morva, antraxul, bruceloza, salmoneloza, melioidoza, tularemia, listerioza, leptospiroza și altele.

de la oi și capre se transmit bruceloza, salmoneloza, yersinioza, tularemia, febra Q, toxoplasmoza și altele.

păsările constituie un rezervor important de boli transmisibile la om, astfel, pe lângă tuberculoză, salmoneloza, pasteureloză, colibaciloză, yersinioza, listerioza, pseudopestă aviară și altele, păsările pot transmite agentul psitacozei-ornitozei (Chlamidia), care dă complicații grave la om. S-a stabilit că această din urmă boală poate fi transmisă de 98 specii de păsări, aparținând la 9 ordine și 20 familii.

un număr mare de boli se pot transmite la om de către câine și pisică. După Pellegrini (1958) câinele ar fi sursa de infecție a 42 de boli, transmisibile la om și anume 4 viroze, 2 rickettsioze, 8 bacterioze, 6 micoze și circa 22 boli produse de paraziți. Dintre acestea mai importante sunt turbarea, febra butonoasă (febra de Marsilia), febra Q (tifosul pulmonar), leptospiroza, tuberculoza, bruceloza, leishmanioza, toxoplasmoza și echinococoza. De transmiterea acestor boli sunt încriminați în special câinii de apartament, deoarece ei trăiesc în foarte strânsă apropiere cu omul. Axeasta nu înseamnă că ceilalți câini nu pot transmite și ei aceleași boli. Mai mulți autori au scos în evidență în ultimii ani rolul important pe care-1 joacă câinele în transmiterea tuberculozei, el infectându-se cu bacilul Koch de tip uman. Urwitz citează cazul în care de la un câine ciobănesc cu tuberculoză pulmonară, au contractat boala un adult și 3 copii din aceeași familie și un al 4-lea copil din altă familie, prieten de joacă cu cei dintâi. Pe de altă parte nu putem insista suficient asupra pericolului pe care-1 prezintă câinii vagabonzi, în ce privește transmiterea turbării, cu toate că în prezent rezervorul principal de virus pentru turbare îl constituie animalele sălbatice și în special vulpile. De asemenea, câinele este sursa unei boli parazitare foarte grave la om, anume echinococoza (hidatidoza, chistul hidatic).

Un pericol asemănător îl constituie și pisica. Ea poate transmite omului turbarea, boala zgârieturii de pisică, tifosul murin, tularemia, salmoneloza, sodoku, microsporia și multe altele. Cercetările din ultimii ani au scos în evidență rolul important al pisicii ca rezervor de germeni în toxoplasmoza.

o serie de boli s-au dovedit a-și avea rezervorul de germeni în diferite rase de maimuțe. În S.U.A. s-au dovedit a constitui sursa de infecție pentru hepatita virală A tinerii cimpanzei și gorile. Pe de altă parte în anul 1967 au apărut în Europa mai multe cazuri cu o boală nouă eruptivă la om. Anume 23 persoane s-au îmbolnăvit la Marburg, 6 la Frank-furt pe Mein și una la Belgrad. Șapte din acești bolnavi au murit. S-a dovedit că boala s-a datorit contactului direct sau indirect cu maimuțe — Cercopithecus — care constituie rezervorul virusului respectiv.

un mare număr de boli transmisibile la om își au rezervorul și sursa de infecție în șoarecii de casă și de cîmp, șobolani, iepuri, hamsteri, nevăstuici, veverițe și multe alte specii de rozătoare. Între aceste boli menționăm yersinioza, febra mușcăturii de șobolan, tularemia, tifosul murin, leptospiroza, coriomeningita limfocitară, sporotrichoza, histoplasmoza și altele.

o mare importanță au și artropodele hematofage (țînțari, căpușe, flebotomi etc), dintre care unele sunt numai vectori, dar altele sunt rezervoare de germeni, deoarece își transmit agentul patogen din generație, în generație prin ouă.

o altă sursă de infecție pentru om o constituie animalele de laborator (iepuri, cobai, șobolani, hamsteri, șoareci și altele) de la care s-au izolat diverși agenți etiologici ai unor zoonoze.

Studii făcute în sub egida O.M.S. asupra rolului animalelor mici și ectoparaziților ca rezervoare și agenți de transmisie la om a diferite microorganisme au dovedit prin examinare a

5 000 de mamifere mici capturate din aproape 50 localități din Iran, prezența a numeroși germeni zoonotici, despre a căror existență în această țară nu se știa nimic. Faptul dovedește încă o dată marea extindere a rezervorului și sursei de infecție animală în bolile transmisibile la om.

5.2. Giardia lamblia și răspândirea sa în mediul înconjurător

Omul este considerat principala gazdă și rezervor de parazit. În ultimul timp s-au adus dovezi ca infecția poate fi dobândită și de la animale și ca și omul poate fi sursa de infecție pentru animale. Aceasta denotă că Giardia, neavând o specificitate strictă de gazdă, animalele infectate pot constitui o sursă potențială de infecție, mai ales în țările în curs de dezvoltare, unde animalele domestice (câini, pisici, porci, bovine) vin în contact permanent cu oamenii. În țările dezvoltate, animalele de apartament pot juca același rol(Filice F P.,1952).

Rolul animalelor salbatice, ca sursă de infecție cu Giardia a fost recunoscut o dată cu apariția unor epidemii hidrice de giardioză, în care excluzându-se contaminarea cu fecalele umane, au fost incriminați ca sursa de infecție, castorii infectați.

Infecția se transmite prin chisturi, fie de la o persoană la alta, fie prin apa sau alimentele contaminate.

Transmiterea chisturilor de la o persoană la alta este întâlnită în situațiile în care nu se menține un nivel adecvat de igienă individuală, în special, în colectivitațile de copii, spitale de psihiatrie și la homosexuali.

Chisturile se transmit pe cale fecal-orală de la un copil la altul, în creșe, apoi, de la copilul infectat la membrii familiei acestuia. Aceasta constituie modalitatea obișnuită de transmitere a bolii endematice. În țările în curs de dezvoltare, predomină acest mod de transmitere, în condiții de săracie, supraaglomerare și în lipsa unor instalații sanitare și de tratare și distribuire a apei potabile.

Chisturile de Giardia pot fi transmiși și prin alimente contaminate cu fecale de către persoanele care manipulează, persoane care pot avea rol de rezervor de infecție.

Răspândirea chisturilor prin apa potabila a fost dovedită recent, o dată cu izbucnirea în SUA a unor epidemii hidrice de giardioză, unde apa a fost contaminată cu chisturi de Giardia de origine animală sau umană. Sursele de apa pot fi contaminate cu chisturi de Giardia de origine umană, atunci când apa potabilă este poluată de apa reziduală sau când se produc defecțiuni ale sistemelor de filtrare de la uzinele de prelucrare a apei potabile.

Chisturile de Giardia, de origine animală, contaminează de obicei izvoarele pâraielor de la care se infectează excursioniștii, care folosesc aceasta apă netratată.

Epidemii hidrice de giardioză au fost descrise la turiștii americani întorși din țări cu giardioză endemică, Giardia duodenalis fiind considerată drept agent etiologic al „diareei turiștilor”(Ciufescu E,1995).

Majoritatea epidemiilor hidrice de giardioză s-au produs în comunitățile care folosesc apele de suprafață, ca sursa de apă potabilă. Aceste ape, netratate sau tratate inadecvat, prezintă riscul cel mai mare de transmitere a parazitului, deoarece chisturile pot supraviețui cîteva luni în apa rece.

Temperatura optimă de supraviețuire poate fi cuprinsă între 4-8˚C, dar într-un procent redus (mai mic de 1%) chisturile rezistă și la temperaturi sub 0˚C: 14 zile la -12˚C și 20 de zile la -6˚C. În schimb, temperatura de peste 20˚C inactivează rapid chisturile. Temperatura critică pentru viabilitatea chisturilor este considerata cea de 54-55˚C(Colleir L, Oxford J 1993).

Chisturile de Giardia pot fi îndepărtate din sursele de apa potabilă, combinându-se filtrarea cu dezinfecția. Filtrarea apei se poate face prin trecerea prin medii poroase: nisip, pământ de diatomee. Dezinsecția se realizează prin radiații ultraviolete sau cu substante chimice: dioxidul de clor, cloramina.

5.3.Receptivitate și prevenire.

Giardioza este întâlnită mai frecvent la copii decât la adulți, fapt explicat pe de o parte, prin lipsa igienei individuale a copiilor, care favorizează transmiterea directă, iar pe de alta parte, prin existența la organismele neimunizate a unor infecții mai prelungite. Adulții expuși riscului infecției cu Giardia sunt: imunodeficienții, homosexualii și turiștii care se deplasează în zone endemice.

Prevenire. Prevenirea giardiozei pe plan național se realizează prin asigurarea unui sistem adecvat de filtrare și purificare a apei potabile. În instituțiile de copii este indicat sa se efectueze un control parazitologic periodic, urmat de tratarea copiilor infectați sau a intregului colectiv.

Profilaxia individuală constă în respectarea regulilor de igiena individuală, în special, spălarea mâinilor înainte de masă și evitarea consumării alimentelor și a apei contaminate. În călătorii, unde se presupune ca apa ar putea fi contaminată, este recomandabil ca aceasta să se fiarbă 3 minute înainte de a fi consumată.

CAPITOLUL 6 METODOLOGIA EVALUĂRII CAZURILOR DE ÎNBOLNĂVIRE CU GIARDIA

Giardia lamblia sau Giardia intestinalis este un parazit microscopic și cele mai multe persoane infectate nu sunt conștiente de prezența lui în propriul organism, deoarece nu prezintă nici un simptom. OMS (Organizatia Mondiala a Sanatatii), estimează că până la aproape o treime din populația din unele țări sunt infectate. Acest parazit este larg răspândit în Africa sub-sahariană și de sud, în Asia de sud, America Centrală, partea de vest a Americii de Sud, Rusia, Turcia, România și Bulgaria. Potrivit CDC SUA (Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor), există aproximativ 20.000 de cazuri în SUA în fiecare an. Cu toate acestea, incidența reală este probabil de ordinul milioanelor. National Health Service (NHS), Marea Britanie, spune că există aproximativ 3.000 de cazuri identificate anual. Că acest organismul infectează, de asemenea, alte mamifere în afară de oameni, și din această cauză este foarte greu de a eradica boala, ceea ce face ca Giardioza să apară peste tot în lume. Giardia intestinalis a fost considerat mult timp un parazit comensal, datorită faptului că aproximativ 50% (35-75%) din persoanele infectate cu Giardia intestinalis sunt purtători sănătoși asimptomatici(Roitt I 1994). Ulterior, asocierea sa cu diareea, malabsorbția la copii, epidemiile hidrice, precum și infecțiile umane experimentale au stabilit definitiv patogenitatea sa. Aceasta este însă condiționată de virulența tulpinii, numărul paraziților ingerați și răspunsul imun al gazdei . Prezența lipidelor biliare, a mucinelor intestinale, a enterocitelor potențează creșterea și dezvoltarea sa, ceea ce explică predilecția Giardiei intestinalis de a coloniza intestinul subțire. Acestea sunt câteva dintre datele de la care a pornit cercetarea de față, ce a fost realizată, în perioada aprilie – mai 2013, în cadrul secție de „Boli contagioase” a spitalului Brad din Hunedoara, având drept scop, observarea și depistarea unor posibili factori determinanți ai parazitozelor. Alt aspect determinant al cercetării au fost datele statistice care confirmă faptul că cele mai multe cazuri de infectie apar în zonele de munte, datorită faptului că oamenii nu realizează că parazitul poate supraviețui și la temperaturi joase cum sunt cele din lacurile și apele curgătoare montane, astfel încât consumă acea apă netratată corespunzător. Boala este mai frecventă și în comunitățile care folosesc apa din râuri și lacuri ca sursă de apă potabilă și nu folosesc filtrarea apei în procesul de purificare.

Totodată s-a încercat să se realizeze o evaluarea de asociere dintre infestațiile parazitare întâlnite și mediul de proveniență al pacientului, grupa de vârstă și posibili factori de inducție a parazitozei și anume interacțiunea pacientului cu diverse animale.

Cum am amintit mai sus Infecția cu Giardia intestinalis poate evolua asimptomatic: purtători sănătoși (35-75%), cu rol în diseminarea parazitozei sau clinic manifestându-se, ca un sindrom diareic acut autolimitant sau cu progresie spre sindrom diareic cronic, asociat cu malabsorbție și scădere în greutate , sau prin apariția enterocolitei lambliazice, care evoluează independent sau asociat, conturând o simptomatologie polimorfă. Aceste manifestări pot fi întâlnite forme enteritice (mai frecvente la copii), hepatobiliare, duodenilice (mai frecvente la adulți), pseudosprue cu tulburări asociate de absorbție intestinală concluzionând de aici că
Giardioza evoluează diferit la adulți și la copii, virulența ei depinzând de sistemul imunitar al fiecărei personae infestate. Consecințele infestarii sunt astfel tulburări de digestie și absorbție intestinală, cu spolierea treptată a organismului-gazdă de substanțele nutritive necesare. De cele mai multe ori, persoanele infectate nu cauta un tratament pentru aceste simptome. De cele mai multe ori simptomele se ameliorează de la sine. Dar dacă giardioza nu este tratată de la apariția primelor simptome, boala poate dura o perioada lungă de timp și se poate croniciza. Persoanele cu giardioza cronică prezinta atacuri diareice care apar și dispar însoțite de simptomele descrise. Aceste episoade alternează cu perioade de constipație sau un tranzit intestinal normal și durează o perioadă scurtă, doar câteva zile când apar.

La adulți, debutul este în general insidios, cu durată de 1-2 săptămâni, timp în care examenul coproparazitologic poate fi negativ, deoarece, perioada de la ingerarea chisturilor până la eliminarea lor poate fi mai mare decât debutul bolii. Scaunele sunt păstoase, mai rar diareice, însoțite de dureri abdominale postprandiale, fără localizare precisă. Adesea simptomatologia este mai discretă constând doar în dureri postprandiale Uneori se declanșează o adevărată duodenită parazitară, cu repercusiuni asupra funcțiilor hepatobiliare. Trebuie suspectată giardioza la un bolnav cu scaune păstoase și grețuri. Când sunt prezente, cele mai frecvente simptome sunt: 
– diaree care de obicei durează 7-10 zile. Poate dura mai mult dar de asemenea poate să se amelioreze și mai repede în 2-4 zile. La început este prezentă o diaree apoasă, urmată apoi de steatoree (prezintă grăsimi), scaune urât mirositoare care pot pluti. Acest lucru este un semn că grăsimile nu sunt digerate corespunzăotr și sunt transferate din organism în scaun 
– crampe și sensibilitate abdominală;
– greață și pierderea apetitului alimentar ;
– flatulenȚa (gaze) sau balonare;

– fatigabilitate

La copii, debutul este uneori brusc și sunt mai intense tulburările intestinale. Scaunele sunt adesea frecvente, semilichide. Concomitent, copiii prezintă anorexie și iritabilitate iar în cazuri severe, giardioza poate provoca la copii veritabile sindroame de malabsorbție intestinală (proteică, dizaharidică, avitaminoză A, B12, etc), cu deficit de creștere .

La pacienții AIDS, giardioza poate antrena diarei prelungite, responsabile de malabsorbție.

Trebuie amintit faptul că depistarea acestui veritabil parazit este destul de greoaie și anevoiasă. Diagnosticul lambliazei se realizează prin examen coproparazitologic și examenul bilei. Pentru a înțelege mai bine forma de început a bolii “giardioza”, se va descrie mai jos metodele folosite, în laboratoarele din țară, pentru depistarea parzitului:

I. Examenul coproparazitologic(efectuat prin examinarea lamicroscop a frotiurilor cu probe recolatate) permite evidențierea chisturilor în preparat nativ sau frotiu:
Preparatul nativ poate fi practicat prin suspendarea materiilor fecale recoltate (MF )în ser fiziologic sau în soluție Lugol:
• în preparatul nativ efectuat în ser fiziologic, chisturile se detectează greu și pot fi confundate, datorită dimensiunilor mici și a aspectelor atipice, din punct de vedere al dimensiunii și formei .
• în preparatul nativ efectuat în soluție Lugol, chisturile sunt evidente fiind colorate în brun. Se detectează , astfel ,detaliile structurale și aspecte diferite:
a) chisturi mari, oval rotunde, colorate brun deschis – sunt chisturi tinere, recent formate, bine hidratate. Dubla membrană se observă net, dar nucleii și mănunchii de flageli sunt mai estompați.
b) chisturi de dimensiuni medii, ovale, colorate brun închis. Dublul contur se distinge mai greu dar interiorul chistului este net.
c) chisturi mici albastre sau palid cenușii sunt rar văzute (2-3%). Nu au contur dublu și au interior omogen. Sunt chisturi neviabile.
Se pot folosi tehnici de concentrare: flotație cu sulfat de zinc sau formalină, eter.
Frotiul efectuat din materii fecale (MF)suspendate în ser fiziolgic, colorat May Griinwald Giemsa, Wheatley Gomori (cu tricrom), Heidenhain (hematoxilină-ferică), evidențiază structura chisturilor și a trofozoiților. Examenul coproparazitologic permite evidențierea trofozoiților doar în scaune apoase, în stadiul acut al bolii, mai ales la copii (în 5-10% din cazuri) . În general, în giardioză, scaunul este semiformat și nu pot fi găsiți trofozoiți mobili. Eventual se obține un rezultat pozitiv după administrarea unui purgativ salin . În eliminarea chisturilor există perioade negative de 7-10 zile. (uneori de 20-30 zile), motiv pentru care este necesară repetarea examenul coproparazitologic de 4-5 ori, la interval de 7-10 zile, înainte de a infirma suspiciunea de giardiază .
Determinarea intensității parazitare (numărul chisturilor / câmp microscopic) nu prezintă importanță practică, ci doar epidemiologică. O colectivitate cu intensitate parazitară medie sau ridicată (6-20 sau peste 20 chisturi pe câmp) indică focar de giardiază .

II. Examenul lichidului duodenal și al bilei evidențiază trofozoiți, în lichid duodenal.
Această analiză se indică în caz de examen coproparazitologic negativ.Pentru obținerea lichidului duodenal se recoltează bila B prin sondaj duodenal (după administrarea de sulfat de magneziu, pentru desprinderea parazițiilor de pe mucoasa duodenală). Se impune examinarea precoce la 15-20\' până la 1-2 ore de la recoltare, datorită viabilității scăzute a trofozoiților. Dacă nu este posibilă examinarea imediată, se recurge la conservarea bilei în 1-2 ml formol sau Lugol deoarece trofozoiții își pierd mobilitatea dar nu se lizează.
Examinarea bilei se poate face în preparat nativ efectuat din: o picătură de bilă, formațiuni mucoase (flocoane, filamente de mucus, care plutesc în bila recoltată și sunt bogate în paraziți), sediment biliar. În preparatul nativ, trofozoiții se recunosc ușor datorită mișcărilor caracteristice (sacadate, de rostogolire). Trofozoiții morți sunt puternic refringenți și păstrează forma de paletă (forma de pară și forma de lingură din profil). La examinarea cu obiectivul de 40 se disting amănuntele de formă și structură, în special prezența a doi nuclei .
In frotiurile efectuate din bilă, colorate May-Grunwald Giemsa, se pot detecta detaliile structurale (nucleu, flageli).

III. Diagnosticul serologic se realizează prin 1F indirectă, utilizând ca antigen trofozoiți fixați pe lamă. Se consideră semnificative reacțiile pozitive cu titru de 1/50 – 1/400 .

Diagnosticul giardiozei se stabileste cel mai frecvent prin examenul microscopic al materiilor fecale (depistarea chisturilor) precum si prin testul imunoenzimatic (identicarea antigenul Giardia in scaun). Determinarea anticorpilor specifici nu prezinta utilitate datorita persistentei indelungate a acestora chiar si in urma tratamentului eficace.

La noi în țară, la nivel național sunt raportate annual numeroase cazuri de îmbolnărvi atât a adulților cât și a copilor cu acest parazit. Boala se transmite pe cale digestivă (fecal-orală) prin mâini murdare, consum de fructe și/sau legume nespălate, precum și de apa contaminată cu forma chistică a parazitului. Cel mai frecvent sunt afectați copiii mici din creșe și grădinițe, precum și rudele acestora. Infecția se transmite cu ușurință deoarece doza infectantă a chisturilor este redusă (~ 10 chisturi), chisturile sunt rezistente la clorinarea apei și pot supravietui câteva săptămâni în apa rece, precum și datorită existenței rezervoarelor animale.

După ingestie, procesul de dechistare are loc la nivelul duodenului și în treimea proximală a duodenului și jejunului sub acțiunea sucurilor digestive. Dechistarea este un proces rapid, terminându-se în 10 minute și este semnalată de emergența flagelilor ventrali, ieșirea acestora fiind urmată de întreg trofozoitul. Trofozoitul se fixează de enterocit, se hrănește cu conținutul intestinal și, în decurs de 15-30 minute de la dechistare, începe să se dividă prin fisiune binară. Pe măsura ce parazitul antrenat de fluxul intestinal, este împins în aval către colon, trofozoitul se autoprotejează de microambientul local prin conversie în forma chistică. Acesta va fi eliminat odată cu materiile fecale în exterior constituind o nouă sursă de infecție.

6.1. Ipoteza de lucru

Predominența formelor infraclinice de infecție cu Giardia spp. la om și animal, dificultățile în stabilirea diagnosticului parazitologic, dar și o mare varietate de acuze prin care această infecție se poate manifesta, justifică realizarea de studii ale căror rezultate să conducă la o strategie optimă de diagnostic, tratament și profilaxie. Asocierea acestor elemente a constituit un punct de pornire în studierea aspectelor legate de influența infecției parazitare cu Giardia spp.asupra populației infantile și adulte. Cercetarea pornește de la premiza că mulți indivizi sunt purtători sănătoși, ai acestui parazit. Depistarea parazitului se face de obicei întâmplător, atunci când pacientul acuzând alte simptome se prezintă la medic.

6.2. Lotul de subiecți

Certcetarea a fost realizată, în perioada 18 aprilie –20 mai 2013, în cadrul secție de „Boli contagioase” a spitalului Brad din Hunedoara, și a constat în analiza foilor de observație a pacienților internați ce s-au prezentat la camera de urgență și au fost apoi internați în această secție, monitorizarea unor indici epidemiologici ai infecției cu parazitul Giardia lamblia.

6.3 Instrumentele de lucru

În universul cercetării au fost incluse foile generale de observație, analizele și investigațiile efectuate de către subiecți în momentul internării, precum și a simptomatologiei prezentate care în majoritatea cazurilor a fost asemănătoare. Subiecții incluși în cercetare au fost rugați ca în data de 20 mai să revină la spital pntru a le refăcute analizele.

Menționez că recoltarea acestor date s-a realizat cu acordul șefului de secție, al managerului instituției, a pacienților și a tutorilor copiilor incluși în cercetare

6.4 Prezentarea datelor și comentarea lor

Infecția parazitară este de cele mai multe ori subdiagnosticată, o cale ideală de a opri și eradica infecția parazitară este cunoașterea complicațiilor pe care le dă pentru a menține o gienă riguroasă individuală și generală. În data de 18 aprilie a.c. s-au prezentat 20 de subiecți la camera de primiri urgențe a spitalului din Brad, cu vârsta cuprinsă între 1 an și 54 de ani. Subiecții ce s-au prezentat la camera urgență primire au acuzat dureri abdominale, grețuri, stări de vomă , balonare, oboseală, stări de nervozitate și diaree. Copii au prezentat și erupții tegumentare diagnosticate apoi ca fiind erupții alergice, precum și anemie depistată de analizele de laborator. Câțiva dintre adulții internați au prezentat în faza incipientă constipație, fiind suspectați inițiali de ocluzie intestinală. Analizele de laborator, biochimie și examen coproparazitologic nu au confirmat inițial prezența parazitului giardia. Dar la repetare analizelor s-a confirmat prezența chisturilor de giardia, atît la adulți cît și la copii. La ancheta făcută individual cu fiecare dintre subiecți, a reeșit că majoritatea subiecților dețineau în casă câine sau pisică și provin din mediu rural. De aici trăgând concluzia că animalele de companie pot fi potențială sursă de infectare a subiecților, iar lipsa unei rețele de apă (unii subiecți consumând apă din fântână) clorinate, a canalizării constituie și ele o posibilă sursă de infectare.

Tabel 2. Tabel reprezentând simptomatologia subiecților incluși în cercetare

Fig 11 Diagramă de structură Tabel reprezentând simptomatologia subiecților incluși în cercetare

După cum se poate observa, subiecții care s-au prezentat la camera primiri urgențe a spitalului din Brad, au prezentat o plajă diversă de simptome, fiecare dintre subiecți având ca diagnostic inițial alte boli, precum: BDA, colecistită, ocluzie intestinală, colică abdominală nesistematizată, etc. S-a observat asocierea frecventă a giardiozei cu colecistita acută, gastrita acută, și alergodermia. Pacienții diagnosticați cu giardioză au prezentat la internare, mai frecvent dureri abdominale difuze, astenie, scaune diareice, vărsături, grețuri și erupție cutanată eritematoasă.

Cele mai frecvente simptome bilio-digestive au fost durerea abdominală (83,6%), în special cea

difuză (63,2%), urmată de inapetență (76,8%) și sensibilitatea la palpare (60,2%), în special în

hipocondrul drept (42,2%). Dintre simptomele neuro-psihice, la pacienții cu giardioză, cel mai frecvent a fost astenia (74,0%), urmată de cefalee (51,4%), amețeli (14,4%), agitație (10,2%). Urticaria a fost simptomul alergic cel mai des întâlnit (18,2%), în special la copiii <1 an (100,0%). Principalii parametrii hematologici și biochimici sanguini crescuți, la bolnavii cu giardioză, au fost: eozinofilele, VSH-ul, transaminazele (TGO, TGP), glicemia și bilirubina totală. Giardioza a evoluat, uneori, asociată cu alte parazitoze digestive- cu amebioza și trichocefaloza.

Tabel 3 Tabel reprezentând vârsta subiecților incluși în cercetare

Fig 12 Diagrmă de structură reprezentând sexul subiecților incluși în cercetare

Infecția a avut o incidență mai mare la femei, (60,5%), raportul femei/bărbați fiind de 1,5:1 ȘI la copii.

Tabel 4 Tabel reprezentând mediul de proveniență a subiecților incluși în cercetare

Fig. 13 Diagramă de structură reprezentând mediul de proveniență a subiecților incluși în cercetare

După cum reiese, din tabelul de frecvență și din diagrama de structură, majoritatea subiecților vin din mediul rural, unde nu au sistem de apă portabilă clorinat, sistem de canalizare, băi în inteiorul locuințelor și un nivel de trai mai redus din punct de vedere financiar.Aceste aspecte pot fi luate în considerare ca posibili vectori de îmbolnăvire.

Tabel 5 Tabel reprezentând tipul locuinței subiecților incluși în cercetare

Fig 14 Diagramă de structură reprezentând tipul locuinței subiecților incluși în cercetare

După cum reiese din tabelul de frecvență și diagrama de structură majoritatea subiecților locuies la curte, nu au baie în interiorul casei și nici sursă continuă de apă la bucătarie. Bucătăria ca anexă a casei, la mulți subiecți nu există, mâncarea fiind preparată afară sub „șopron”

Tabel 6 Tabel reprezentând frecvența prezenței animalului de comapanie în locuințele subiecților cercetați

Fig 15 Diagramă de structură reprezentând frecvența prezenței animalului de comapanie în locuințele subiecților cercetați

Toți subiecții incluși în cercetare aveau în casă animale de companie, mai mult de jumătatea fiind numărul pisicilor.

6.5 Incidența numărului de cazuri de giardioză înregistrate la nivelul județului Hunedoara și la nivel național

Crearea unei baze de date cuprinzătoare, comparabile la nivel european, reprezintă un element important în strategia Comisiei Europene, pentru a putea evalua eficiența legislației privind sănătatea și combaterea unor boli în țara noastră. Comisia Europeană a încercat rezolvarea aceastei probleme prin lansarea în 1995 a unui proiect pilot, privind colectarea de date referitoare la cazurile recunoscute în Uniunea Europeană, pentru 31 de categorii de boli cuprinse în Programului European al Bolilor Parazitologice (Statistică Europeană a Bolilor Parazitologice – EODS – proiect pilot).

Evaluarea datelor acestui proiect pilot a fost realizată de către Institutul Finlandez de Sănătate (Finnish Institute of Health)- (FIOH)4

Concluzia raportului a fost aceea că «evaluarea proiectului pilot EODS a identificat multe probleme privind comparabilitatea datelor, care pot fi însă evitate prin îmbunătățirea bazei de date europene». Raportul de evaluare evidențiază faptul că «datele – privind bolile parazitologice recunoscute – nu reflectă numai modalitatea în care se declanșează astfel de boli, ci și modul în

care conceptul de “boală parazitologică” a fost definit în sistemul de securitate socială». Recomandarea evaluatorilor a fost aceea că «fiecare informație privind bolile profesionale să fie utilizată în prevenirea și în evaluarea impactului acestor boli».

În cadrul Programul Statistic al Comunității Europene din perioada 1998-2002 s-a stipulat că «activitatea se va concentra pe continuarea proiectelor statistice privind sănătatea și siguranța», iar «structurile seriilor de date se vor stabili astfel încât să furnizeze mijloacele pentru monitorizarea sănătății și siguranței la locul de muncă, precum și eficiența și reglementarea în acest domeniu». În vederea realizării obiectivelor stipulate în Programul Statistic al Comunității Europene din perioada 1998-2002, pe baza experienței programului pilot și a chestionarului detaliat pe boli profesionale specifice Statelor Membre, Institutul Finlandez de Sănătate

a propus dezvoltarea unei metodologii statistice europene privind bolile parazitologice

Scopul principal al metodologiei EODS este acela de a obține armonizarea treptată a datelor, comparabile și veridice, precum și a indicatorilor ce reflectă bolile parazitologice în Europa.

Tabel 7 Tabel reprezentând incidența evoluției bolilor profesionale în România, în perioada 2006-2012

Tabel 7 Tabel reprezentând incidența evoluției bolilor parazitologice în România, în perioada 2006-2012

Sursa datelor: Institutul Național de Sănătate Publică

Tabel 8 Tabel reprezentând evoluția bolilor parazitologice în România, în perioada 2006-2012

Sursa datelor: Institutul Național de Sănătate Publică

În județul Hunedoara ca și în celelalte județe din țară, o atenție deosebită, se acordă în ultimul timp, serviciilor de parazitologie, în care, prin echipamentul din dotare și diversitatea investigațiilor de specialitate se asigură diagnosticul, tratamentul și monitorizarea bolilor parazitare intestinale sau tisulare, autohtone sau de import. 
Colectivul de medici care asigură aceste servicii este format din personalități în domeniu, cu studii aprofundate în țară și în străinătate, cu o vastă experiență de specialitate. Investigațiile efectuate sunt la nivelul cerințelor centrelor de referință în domeniu din țările UE. Toate aceste măsuri sunt necesare deoarece creșterea incidenței numărului de cazuri de giardia diagnosticate a crescut simțitor în ultimii doi ani la nivelul județului Hunedoara și cum arată și datele de la “Institutul Național de Sănătate Publică”, numărul îmbolnăvirilor a crescut la nivel de țară.

Tabel 9 Tabel reprezentând evoluția bolilor parazitologice în județul Hunedoara

Fig. 16 Diagramă de structură reprezentând procentajul giardiozei diagnosticate

După cum reiese din figura 16, numărul cazurilor confirmate de giardioză la nivelul județului Hunedoara a înregistrat o creștere constantă, ceea ce a determinat direcția de sănătate publică să ia măsuri la nivelul instituțiilor, a spitalelor, precum și o informare continuă a cetățenilor, realizată cu ajutorul mass media precum și a pliantelor împărțite populației. Este necesar ca fiecare dintre noi să cunoaștem măsurile minime care ne pot ajuta să nu contactăm această boală. Evoluția prevalenței Giardia spp. la bolnavii internați în spitalul din localitatea Brad a variat and un trend crescător, cea mai mare valaore fiind atinsă în anul 2011(23% din cazurile suspecate fiind diagnosticate ca infectate cu acest parazit).

În cazul subiecților ce fac obiectul cercetării noastre, li s-a instituit tratament antiparazitar cu Flagyl(Metronidazol), Eskazol(Albendazol) și Zentel au avut eficaciate maximă. Subiecți au fost rugați să seprezinte la un controlul postterapeutic, ce constă în 4-6 examene coproparazitologice efectuate la 7-10 zile interval, după 7-10 zile de la întreruperea tratamentului.

Concluzii

Fiind una dintre cele mai răsndite zoonoze din țară și din lume, cu importante implicații economice și nu numai, a determinat Organizația Mondială a Sănătății (OMS) să formeze comitete mixte de experți pentru a supraveghea internațional gradul de răspândire a acestui parazit. Datorită mijloacelor precare financiare din țările subdezvoltate și nu numai, nu este posibilă o monitorizare permanent și amplă c ear implica măsuri severe de eredicare a acestui parazit. Din acest motiv principalele probleme epidemio-zoonotice, pe care le ridică prezența zoonozelor parazitare sunt cele referitoare la supravegherea, prevenirea și limitarea acestora.

Această lucarea structurată pe șase capitol, conține o descriere a biologiei, epidemiologiei și patologie a parazitului Giardia lamblia, partea a patra și a cincea a lucrării prezentând încadrarea sistematică și taxonomică a parazitului, morfologia formelor adulte a parazitului Giardia duodenalis, forma de rezistență – chistul, aspecte epidemiologice legate de infecția cu parazitul Giardia în populația generală și la animale, strâns legate între ele, răspândirea geografică, rezervorul de infecție, mecanismul de transmitere și căile de pătrundere în organism a parazitului și potențialul biotic. În ultima parte a lucrării sunt prezentate aspecte legate de patogenitate și manifestări clinice, metode de diagnostic, profilaxia și tratamentul în giardioza la om și animale.

În România secolului XXI încă se înregistrează un număr număr crescut de cazuri de giardioză care implică riscuri și costuri importante, atât în ceea ce privește omul cât și animalele. Predominența formelor infraclinice de infecție cu Giardia spp. la om și animal, dificultățile în stabilirea diagnosticului parazitologic, dar și o mare varietate de acuze prin care această infecție se poate manifesta, justifică realizarea de studii ale căror rezultate să conducă la o strategie optimă de diagnostic, tratament și profilaxie. Asocierea acestor elemente a

constituit un punct de pornire în studierea aspectelor legate de influența infecției parazitare cu Giardia spp. asupra populației infantile și adulte.

Bolile parazitare la animale sunt importante prin pagubele mari pe care le produc, pe de o parte, deși se aplică măsuri programate și de prevenire a infecțiilor parazitare și, pe de altă parte, implică riscul crescut de transmitere a infecției parazitare la om și la alte animale, ceea ce duce de asemenea la riscuri pentru sănătate și costuri suplimentare pentru om. Subiecții care au făcut studiul cercetării și care au fost internați în spitalul din Brad au prezentat la internare acuze ale altor boli, ceea ce a determinat investigații suplimentare pentru a putea face diagnosticarea diferențiată. S-a observat asocierea frecventă a giardiozei cu colecistita acută, gastrita acută, și alergodermia. Pacienții diagnosticați cu giardioză au prezentat la internare, mai frecvent dureri abdominale difuze, astenie, scaune diareice, vărsături, grețuri și erupție cutanată eritematoasă; principalii parametrii hematologici și biochimici sanguini crescuți, la bolnavii cu giardioză, au fost: eozinofilele, VSH-ul, transaminazele (TGO, TGP), glicemia și bilirubina totală. Parazitismul este o strategie de viață foarte obișnuită. Dacă ar trebui să categorisim toate organismele din lume am găsi mai multe specii parasite decât specii care nu sunt parasite. Fiecare organism inclusive omul, are multe alte organism care îl utilizează ca gazdă.

Giardia lamblia este o cauză comună de diaree la om și la alte mamifere din întreaga lume .Cele două genotipuri majore ale Giardia lamblia care infectează oamenii sunt diferite genetic și biologic putând fi studiate ca specii separate sau denumite subspecii. Trophozoites au nuclee și un citoscheletului bine dezvoltat, dar nu au mitocondrii, peroxisomes, și componentele de fosforilare oxidativ. Au un sistem endomembrane cu unele caracteristici ale reticulului complex și endoplasmic Golgi, putând astfel invada multiple organisme. Datorită naturii primitivă de organite și a metabolismului, precum și micilor subunități ARN filogenie, au dus la concluzii că Giardia spp.. sunt printre celulele eucariote cele mai primitive. 

Giardioza este produsặ de Giardia intestinalis (Lamblia intestinalis) sau Giardia Lamblia. Giardia Lamblia este cel mai frecvent agent identificabil intestinal și reprezintă în prezent, una dintre cele mai importante cauze a enteritelor endemice și epidemice, a bolilor cronice diareice debilitante și a enteritei turiștilor.Giardioza este o parazitoză intestinală, cosmopolită, întâlnită la toate vârstele, dar cu precădere la copiii mici. Este contagioasă și prezintă un caracter de colectivitate (familie, colectivități de copii mici), fiind favorizată de igienă deficitară și de aglomerări umane urbane.Giardioza are o distribuție geografică universală. Este mai frecventă în țările în curs de dezvoltare, din zonele tropicale, unde Giardia este unul dintre principalii patogeni intestinali, care infectează copiii având prevalența de 20-50%. Este întâlnită și în zonele temperate. La noi în țară ocupă al doilea loc ca frecvență, după oxiurază. Giardia intestinalis a fost considerat mult timp un parazit comensal, datorită faptului că aproximativ 50% (35-75%) din persoanele infectate cu Giardia intestinalis sunt purtători sănătoși asimptomatici.Ulterior, asocierea sa cu diareea, malabsorbția la copii, epidemiile hidrice, precum și infecțiile umane experimentale au stabilit definitiv patogenitatea sa. Aceasta este însă condiționată de virulența tulpinii, numărul paraziților ingerați și răspunsul imun al gazdei.

Considerată printre parazitozele cele mai frecvente din patologia copilului, giardioza nu este de regulă însoțită de o simptomatologie proprie severă. O parte din cazuri pot fi complet asimptomatice, o altă parte pot fi cu ușoare simptomatologie și numai o atreia parte din cazuri pot prezenta manifestări digestive, alergice sau psiho – nervoase, care pot fi cauzate de către parazit. Depistarea uneori dificilă a cazurilor sigur infestate, face uneori ca identificarea cazurilor sterilizate prin tratament să fie greoaie.

Giardioza este una dintre acele boli în care nu toate verigile lanțului sunt cunoscute, ceea ce face ca cercetătorii să caute modalității de eredicare a acestei afecțiuni. Progrese semnificative au fost realizate în înțelegerea relației filogenetice de G. lamblia la alte diplomonads și alte eucariote. Rezoluția de controversele cu privire la poziția filogenetică a diplomonads și relațiile dintre diferitele specii de Giardia și G. genotipuri lamblia va depinde de comparații ulterioare de secvență și studii biologice. Nu este clar de ce G. lamblia menține un genom poliploide cu două nuclee, aparent identice. O înțelegere a modului simetrie nucleare este un avantaj selectiv conferit prin cele două nuclee ar trebui să faciliteze înțelegerea noastră nu numai a parazitului  Giardia lamblia ci și a principiilor generale biologice. Deceniul anterior a contribuit substanțial la înțelegerea noastră de prelucrare a proteinelor și a transportului în trophozoites în multiple organisme . Analiza ulterioară ne- a ajutat la înțelegerea similitudini cu alte eucariote, dar, de asemenea,și a diferențelor cheie care poate să întrevadă obiective de intervenție terapeutică.

Proteinele care acoperă suprafețele trofozoizii aparent joacă un rol evident în biologia organismului parazitului, dar acest rol nu este încă înțeles. O înțelegere în continuare a structurii și biochimiei parazitului poate obține o perspectivă asupra rolului biologic al proteinelor protectoare și motivul (e) de variație antigenică. O problemă la fel de important este mecanismul prin care Giardia lamblia controlează expresia genelor  sale care se schimbă în timpul procesului de închistare și excizare precum și în timpul creșterii vegetative, dar nici o modificare de ADN nu au fost asociate cu variația antigenic. Următorul deceniu va vedea aplicarea actualelor avansuri genomice pentru a aborda aceste probleme interesante și importante. Proiectul genomului va permite identificarea componentelor enzimatice ale diferitelor căi biochimice și va sugera noi căi de cercetare, precum și de noi strategii terapeutice.

Bibliografie

Farthing,M. J. G.,(1996),Giardiasis, The Wellcome Trust illustrated history of tropical diseases. The Wellcome Trust, London, United Kingdom. In F. E. G. Cox (ed.), p. 248-255;

Filice F P., (1952), Studies on the cytology and life history of a Giardia from the laboratory rat. Univ Calif Publ Zool,pp. 53–146;

Lambl W., (1859), Mikroskopische untersuchungen der Darmexcrete. Vierteljahrsschr Prakst Heikunde;

.Kulda J, Nohýnková E.,(1996) Giardia in humans and animals. In: Kreier J P, editor. Parasitic protozoa. 2nd ed. Vol. 10. San Diego, Calif: Academic Press, Inc., pp. 225–422;

Stiles C W., (1902), The type species of certain genera of parasitic flagellates, particularly Grassi's genera of 1879 and 1881. Zool Anz, pp., 25-689;

Wenyon, C. M. (1926) Protozoology. A manual for medical men, veterinarians and zoologists, vol. 1. Ballière and Co., London, United Kingdom.

BALOWS A, HAUSLER WJ, HERMANN KL, ISENBERG HD, SHADOMY HJ – Clinical Microbiology, 5th Ed. ASM. Washington DC 1991

BENNETT JV, BRACHMAN PS, SANFORD JP – Hospital infections, third Edition, Little, Brown and Company, Boston 1992

BÎLBÎIE V, POZSGI N ­ Bacteriologie medical, VOL.I, Ed.med. Bucureti 1984

BRANDIS H, PULVERER G – Lehrbuch der Medizinischen Mikrobiologie, 6. Auflage, Gustav Fischer Verlaf Stuttgart 1988

BUIUC D ­ Microbiologie medical, Ed.Didactic i Pedagogic Bucureti 1992

CAJAL N – Tratat de Virusologie Medical, Ed. Med. Bucureti, 1990

CERNESCU C – Virusologie, Ed. Medical 1995

CIUFECU ES – Compendiu de Virusologie Medical, Ed. Fundažiei România de Mâine 1995

COLLEIR L, OXFORD J – Human Virology, Oxford University Press 1993

DARNELL J, LODISH H, BALTIMORE D – Molecular Biology, Scientifc American Books 1986

DAVIS BD, DULBECCO R, EISEN HN, GINSBERG HS, WOOD jr WB – Microbiology, Harper International Edition 1973

DIMACHE G, PANAITESCU D – Microbiologie i Parazitologie Medical, Ed. Uranus Bucureti 1994

DUCA E, DUCA M, FURTUNESCU G – Microbiologia medical, Ed. Didactic i Pedagogic Bucureti 1979

DUGUID JP , MARMION BP, SWAIN RHA – Medical Microbiology, 13-th Edition, Churchill Livingstone, Edinburgh 1978

FERRON A – Bacteriologie Medicale, 10me edition, Edition Crouan et Roques, Lille 1979

FROBISHER M – Fundamentals of Bacteriology, 3rd Edition, W.B. Saunders Company London 1947

GOLUB ES – Immunology: a Synthesis, Sinauer Associates, Inc. Publishers 1984

HYDE R – Immunology, 3rd Edition, Williams & Wlikins 1995

IVANOF A, CIUPE M, SASCA C, VANCEA D – Microbiologie, Ed. Didactic și Pedagocic㐠București 1982

JAWETZ EM, MELNICK JL, ADELBERG EA – Review of Medical Microbiology 14th Edition, Lange Medical Publications, Los Altos, California 1980

KAYSER FH, BIENZ KA, ECKERT J, LINDENMANN J – Medizinische Mikrobiologie, 8. Auflage, Georg Thieme Verlag, Stuttgart 1993

KINGSBURY DT, WAGNER GE – Microbiology, 2nd Edition, Harwal Publishing 1990

MAGUREANU E, BUSUIOC C, BACARNEA C – Practica Epidemiologic în Bolile Transmisibile, Ed. Med. Bucureti 1988

MANDEL GL, DOUGLAS CR, BENNET JE – Principles and Practice of Infectious Diseases. Ed.John Wiley and Sons,1985

MARGINEANU C – Microbiologie stomatologic, Editura Didactic i Pedagogic, Bucureti 1991

MIMS CA – The Pathogenesis of Infectious Diseases, 3rd Edition, NewYork Academic Press 1987

MIMS, CA, PLAYFAIR HL, ROITT IM, WAKELIN D, WILLIAMS R – Medical Microbiology, Mosby, London 1994

MURRAY PR, KOBATASHI GS, PFALLER MA, ROSENTHAL KS – Medical Microbiology, Mosby- Wolfe 1994

PORTIER H – Maladies Infectieuses, E.Pilly 12me Edition, 2M2 Montmorency 1992

ROITT I – Essential Immunology, eight ed., Blackwell Scientific Publications London 1994

ROSS PW, PEUTHERER JF – Clinical Microbiology, Churchill Livingstone 1987

SCHAECHTER M, MEDOFF G, EISENSTEIN BI – Mechanisms of Microbial Diseases, 2nd Edition, Wlliams & Wilkins 1993

SCHAFFLER A, ALTEKRUGER I – Microbiologie Medical i Imunologie, Editura All 1994

SHERRIS J, RYAN KJ, RAY GC, PLORDE JJ, COREY L, SPIZIZEN J – Medical Microbiology An Introduction to Infectious Diseases, Elsevier Amsterdam 1984

STAVRI N – Curs de Microbiologie Farmaceutic, Lito, UMF Iai 1985

STITES DP, STOBO JD, WELLS IV – Basic and Clinical Immunology, 7th Ed., Appleton & Lange Norwalk 1994

TOPLAY AND WILSON ‚s : Principles of bacteriology, virology and immunity, 7th Edition, Edward Arnold London 1982,

TORTORA GJ, FUNKE BR, CASE CL – Microbiology an Introduction, The Benjamin/Cummings Publishing Co, 1989

TURK DC, PORTER IA, DUERDEN BI, REID TMS – A Short Textbook of Medical Microbiology, 5th Edition, Hodder and Stroughton, London 1984

VOICULESCU CX, MIHANCEA N – Virusuri i Reactivitate, Scrisul Românesc Craiova 1982

VOICULESCU MG – Boli Infecžioase, Ed.Med. Bucureti, 1989

VOICULESCU MG – Scrisul medical ca tehnic i art, Ed. Acad. Bucureti 1987

WILDFUHR G – Medizinische Mikrobiologie Immunologie und Epidemiologie, VEB Georg Thieme Leipzig 1977

ZARNEA G – Tratat de Microbiologie General, Vol. I, II i III, Ed. Academiei Române 1984,1986, 1990

Deblocarea genomului Giardia – http://www.detoxifiere-deparazitare.ro/stiri/Boli_infectioase/Deblocarea_Genomului_Giardia-410.html

Leonard Azamfirei. E bine să știi – Sfaturi pentru oamenii și… bolnavi. Editura „Viață și Sănătate”: București; 2003 Available from: URL:http://www.scribd.com/doc/97176511/Carte-de-Informare-Medicala