Ghinionul Sistematic al Grupurilor de Presiune Feminine
Cuprins
Introducere
Capitolul 1. Lobby-ul, instrument al democrației participative
1.1 Dilema madisoniană și geneza grupurilor de interese
1.2 Grupurile de interese și activitatea de lobby
1.3. Rolurile grupurilor de presiune
1.4 Resursele grupurilor de presiune
1.5 Activitatea grupurilor de presiune
Capitolul 2. Școli concurente în explicarea comportamentului grupurilor: pluralismul și neopluralismul
2.1 Pluralismul timpuriu: Arthur Bentley și David Truman
2.2 Cine guvernează într-o democrație pluralistă
2.3 Polsby și critica pluralistă asupra teoriei stratificării
2.4 Neopluralismul și norocul sistematic al omenilor de afaceri în capitalism
2.5 O limită a studiului asupra grupurilor de interese
Capitolul 3. Cum funcționează grupurile: logica acțiunii colective
3.1 Logica acțiunii colective
3.2 Numărul contează
3.3 Bunurile colective și problema călătorului clandestin
Capitolul 4. Insuccesul sistematic al grupurilor de presiune feministe
4.1 De ce feminism
4.2 Importanța mișcărilor și grupurilor de interese feministe
4.3 Numărul contează?
4.4 Neo-pluralismul și grupurile de interese feministe
Capitolul 5. Grupurile de interese feministe din România și activitatea lor de lobby
5.1. Scurt istoric al feminismului românesc
5.2. Activitatea de lobby și feminismul în România
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Democrația reprezentativă dispune de diferite modalități prin care indivizii au posibilitatea de a influența procesul decizional. Principalul instrument cu ajutorul căruia cetățenii participau la conducerea statului, orașului etc., a fost considerat o lungă perioadă de timp partidul politic. Problema apare în momentul în care cetățenii își pierd încrederea în partide și în capacitatea lor de a le reprezenta interesele. Singura soluție valabilă în acest context îl reprezintă aderarea la un grup de interese. Individul știe că singur, puterea sa este mică, aprope inexistentă, însă dacă se alătură unui grup a căror membrii împărtășesc aceeași viziune, valori sau probleme, puterea sa crește considerabil. Un alt avantaj ce cântărește foarte mult este că aceste grupuri dau senzația că democrația este mai aproape de individ, nu mai este un concept abstract, invocat de politicieni. Prin intermediul unui grup de interese individul are puterea să-și expime opiniile și să simtă că participă la procesul decizional. Acest fapt face ca indivizii să prefere de cele mai multe ori să investească resurse și timp în sprijinirea unui grup de interese. Rolul grupurile de interese a crescut considerabil, astfel din ce în ce mai mulți cercetători în științele sociale își îndreaptă atenția spre aceste grupuri.
În lucrarea de față analizez acțiunile și comporamentele grupurilor de interese feministe folosind drept cadru teoretic perspectiva neopluralistă și logica acțiunii colective. Cu ajutorul acestor două abordări teoretice îmi propun să stabilesc motivele ce stau la baza insuccesului grupurilor de influență feministe. Când spun insucces mă refer la faptul că deși grupului social al femeilor în numele cărora aceste grupuri militează, este cel mai mare și teoretic deține o putere de presiune considerabilă, diferențele economice, politice și sociale între bărbați și femei continuă să existe. În plus, cu toate că grupurile de influență respectă pașii necesari pentru atingerea obiectivelor, revendicările și propunerile lor nu sunt luate în considerare sau implementate de către stat.
În primul capitol discut despre apariția grupurilor de influență, importanța lor în procesul democratic, dar și despre probleme ce se nasc în jurul acestor grupuri. Am analizat modalitățile cele mai des utilizate de grupurile de influență pentru a-și atinge obiectivele, resursele de care au nevoie pentru avea succes și nu în ultimul rând rolul pe care îl au în cadrul societății.
Capitolul doi este dedicat teoriei grupurilor, în special dezbaterii între cele două școli concurente: pluralismul și neo-pluralismul. Pornesc de la pluralismului clasic care susține că grupurile se formează în jurul unor probleme: economice, politice, sociale, de mediu etc. Aceste grupuri, datorită resurselor de care dispun, au puterea de a influența deciziile statului. Mai mult decât atât interacțiunea între aceste grupuri, care de cele mai multe ori sunt concurente, oferă un oarecare echilibru în stat, impiedicând ca un singur grup să dețină constant mai multă putere în comparație cu celelalte. Statul în cazul acesta, joacă rolul de mediator. Neo-pluralismul contrazice această viziune susținând faptul că există anumite grupuri ce sunt avantajate de către oamenii politici. Se referă la grupurile ce reprezintă mediul de afaceri. Politicienii tind să aplice politici care sunt în interesul mediului de afaceri și să ignore alte probleme pe care nu le consideră suficient de importante în acel moment, cu scopul de a asigura creșterea economică.
În capitolul trei dezvolt problema acțiunii colective. Mai exact, discut depre factorii care ajută un grup să aibă succes din perspectiva acestei abordări, cum ar fi: mărimea grupului (grupurile mici au o rată de succes mult mai mare decât grupurile mari, neorganizate), instrumentele coercitive sau stimulentele pozitive (acestea au rezultat în cazul grupurilor mari, reușind să le organizaze) sau lipsa fenomenului călătorului clandestin (acesta aparare în cadrul grupurilor mari, dar în cazul în care există instrumente coercitive, șansele ca el să mai existe sunt mici).
În capitolul patru am analizat din perspectiva neo-pluralistă și logica acțiunii colective grupurile de interse feministe cu scopul de a explica motivele pentru care aceste grupuri întâmpină obstacole în demersurile lor. Pe lângă faptul că statul are tendința de a le ignora cerințele, feministele se lovesc și de lipsa unei unități în cadrul grupului social al femeilor. Acesta este grupul social cu cei mai mulți membrii, prin urmare organizarea în interiorul grupului este o muncă titanică, foarte dificil de realizat.
Capitolul cinci este rezervat studiului de caz pe grupurile de interese feministe din România. Fac o radiografie a activităților acestori grupuri, analizând puterea de influență pe care o au, dar și tacticile la care au apelat pentru a-și atinge obiectivele. Informațiile referitoare la activățile organizațiilor le-am preluat din focus-grupul „Feminismul din România după 2000” finanțat de CNCSIS și coordonat de Prof. Univ. Dr. Mihaela Miroiu. Situația femeilor din România poate fi observată analizând raportul din 2011 The Global Gender Gap Raport care poziționează România între Paraguai și Bangladesh pe locul 68. Această ierahizare s-a realizat având în considerare variabile precum oportunități economic, educația, serviciile de sănătate sau emanciparea femeii prin politică (Hausmann, Tyson și Zahidi 2011, 10). Am observat faptul că grupurile feministe întâmpină cele mai dificile obstacole din partea statului care tinde să le ignore cerințele. De cele mai multe ori, faptul că statul a adoptat anumite politici în beneficiul femeilor s-a datorat unor factori externi (integrarea în Uniunea Europeană). O altă problemă este numărul mic de femei susținătoare ale mișcării feministe. Lipsa de educație de gen face ca femeile să nu conștientizeze puterea și impactul pe care l-ar avea dacă ar acționa în numele unui singur grup.
În concluzie susțin faptul că insuccesul grupurilor de influență feministe nu se datorează modalității de organizare sau a tehnicilor slabe sau inadecvate. Principalii factori responsabil pentru acest fenomen sunt fie statul interesat de alte probleme mai „importante”, fie lipsa unității din cadrul grupului social de femei.
Capitolul I
Lobby, instrument al democrației reprezentative
Beyond “direct” democracy lies an infinite wealth of possible
forms in which the ‘people’ may partake in the business of
ruling or influence or control those who actually do the ruling
(Joseph Schumpeter, 1943)
1.1 Dilema madisoniană și geneza grupurilor de interese
Studiul grupurilor de interese îl are ca părinte fondator pe James Madison. În celebra sa lucrare „Federalist Papers No. 10” el evidențiază importanța grupurilor de interese într-un sistem democratic, dar și pericolul pe care acestea îl reprezintă. Madison remarcă faptul că liberatea de participare și de exprimare într-o democrație este un cuțit cu două tăișuri, fiind atât o virtute, cât și un viciu (Berry 1984, 1).
Observația lui Madison vizează sistemul democratic american care urma să se confrunte cu o problemă ce apare odată cu libertatea de exprimare. Democrația se caracterizează prin existența unei societăți deschise și libere, în care indivizii se bucură de dreptul de a își exprima fără constrângeri, opțiunile și viziunile politice. Mai mult, indivizii au posibilitatea să organizeze diverse acțiuni cum ar fi protestele sau petițiile în ideea de a face cunoscute cauzele în care cred sau dificultățile cu care se confruntă. Problema apare în momentul în care indivizii, legitimați de libertatea de exprimare, tind să își canalizeze acțiunile pentru rezolvarea intereselor personale. În acest moment, sunt interesați de bunăstarea personală, chiar dacă demersul lor de a obține anumite avantaje ar aduce prejudicii unui bun comun folosit de majoritatea indivizilor din comunitatea respectivă.
Dezvoltarea societăților în combinație cu libertatea de exprimare, este formula care încurajează apariția indivizilor cu viziuni, probleme și interese variate, dar și nașterea claselor sociale diferite, aflate în contradicție și în competiție pentru resurse. O predicție pe care Madison a făcut-o se referea chiar la acest fenomen: indivizii cu probleme asemănătoare se vor organiza, într-un fel sau altul, cu scopul de a-și urmări interesele și de a-și face cunoscute nemulțumirile. Ei vor intra în competiție pentru a obține anumite avantaje cu alte grupuri rivale. Tendința pe care o au oamenii liberi este aceea de a se asupri unii pe ceilalți, nu de a coopera (Berry 1984, 2). Madison consideră că aceste grupuri sau „facțiuni” reprezintă o amenințare la adresa guvernului popular (Berry 1984, 2). Amenințarea apare în momentul în care o facțiune, fie ea majoritară sau minoritară câștigă prea multă putere și ajunge să domine asupra celorlați cetățeni, încălcându-le drepturile. Prin facțiuni Madison înțelege un „grup de oameni minoritari sau majoritari, uniți de un impuls, de o pasiune sau de un interes comun, care se află în contradicție ori cu drepturile și viziunile altor cetățeni ori cu interesele permantente sau agregate ale unei comunități” (Madison 2008, 49). Pentru că există șansa ca o facțiune mai puternică să domine celelalte facțiuni, Madison încercă să găsească o soluție pentru a preveni acest lucru. Acumularea puterii fie în mâinile unei majorități, fie în ale unei minorități nu va face altceva decât să ducă la instaurarea unei tiranii, adică la încălcarea drepturilor naturale ale indivizilor (Dahl 1956, 7). El consideră că există două modalități prin care se poate opri o facțiune: să elimini sau să îi controlezi efectele (Madison 2008, 49). Eliminarea unor facțiuni este posibilă prin două procedee: prima ar fi limitarea drastică a libertății, element care este mai mult decât necesar pentru existența unei facțiuni și a doua se referă la o uniformizare completă a indivizilor. Acest lucru însemnând ca fiecare cetățean să aibă aceleași idei, opini, preferințe (Madison 2008, 49). Libertatea este un factor vital atât pentru existența facțiunilor, cât și pentru menținerea unei vieți politice democratice. Prin distrugerea libertății, nu duci doar la dispariția facțiunilor, ci și la volatizarea sistemului democratic pe care Madison dorește să îl protejeze. A doua soluție este strâns legată de prima. În momentul când există libertate, inevitabil vor exista indivizi cu opinii, pasiuni și valori diferite prin urmare este imposibil să îi faci pe indivizi să aibă aceleași nevoi, plăceri și idei (Madison 2008, 49). Așadar, singuro facțiune mai puternică să domine celelalte facțiuni, Madison încercă să găsească o soluție pentru a preveni acest lucru. Acumularea puterii fie în mâinile unei majorități, fie în ale unei minorități nu va face altceva decât să ducă la instaurarea unei tiranii, adică la încălcarea drepturilor naturale ale indivizilor (Dahl 1956, 7). El consideră că există două modalități prin care se poate opri o facțiune: să elimini sau să îi controlezi efectele (Madison 2008, 49). Eliminarea unor facțiuni este posibilă prin două procedee: prima ar fi limitarea drastică a libertății, element care este mai mult decât necesar pentru existența unei facțiuni și a doua se referă la o uniformizare completă a indivizilor. Acest lucru însemnând ca fiecare cetățean să aibă aceleași idei, opini, preferințe (Madison 2008, 49). Libertatea este un factor vital atât pentru existența facțiunilor, cât și pentru menținerea unei vieți politice democratice. Prin distrugerea libertății, nu duci doar la dispariția facțiunilor, ci și la volatizarea sistemului democratic pe care Madison dorește să îl protejeze. A doua soluție este strâns legată de prima. În momentul când există libertate, inevitabil vor exista indivizi cu opinii, pasiuni și valori diferite prin urmare este imposibil să îi faci pe indivizi să aibă aceleași nevoi, plăceri și idei (Madison 2008, 49). Așadar, singura soluție la problema facțiunilor rămâne controlul asupra efectelor pe care acestea le produc (Madison 2008, 51). Facțiunile pot fi minoritare sau majoritare. În cazul în care facțiunea reprezintă o minoritate, ea poate fi împiedicată să dețină prea multă putere de către majoritate care poate să voteze împotriva ei. Soluția pentru prevenirea existenței unei pasiuni, valori sau unui interes în același timp pentru o majoritate de indivizi dintr-o comunitate este mărirea electoratului. Mărirea sferei și libertatea de exprimare vor face mai puțin probabil ca majoritatea indivizilor să descopere că au interese comune. Acest lucru va duce la apariția unor probleme, obiective diverse, la conflicte între indivizi și într-un final la formarea de facțiuni minoritare care se luptă între ele pentru putere. În cazul în care majoritatea există, deși acțiunea majoritară este puțin probabil să se realizeze, ea trebuie prevenită să se organizeze. Este necesar ca indivizii să fie într-un fel sau altul împiedicați să lucreze eficient împreună (Dahl 1956, 16-17). Facțiunile au existat mereu în societățile care se bazau pe libertate. Valorile, religia sau viziunile politice sunt elemente care duc la formarea de facțiuni în spațiul public. Însă cel mai important și cel mai vechi factor care a produs facțiuni a fost distribuția inegală a propietății. Două grupuri, unul format din cei care dețin propietatea și celălalt, al celor care nu au propietate, au avut întodeauna interese distincte, de cele mai multe ori aflate în contradicție, lucru care generează conflicte. Madison consideră că adoptarea unei forme de guvernământ republicane este modalitatea prin care această problemă își va găsi rezolvarea, fiind singurul instrument prin care pot fi controlate efectele facțiunilor (Berry 1984, 3). Republica pentru el reprezintă forma de guvernare în care un grup restrâns de indivizi se află la conducere datorită alegeri lor de către un număr mare de oameni. Dahl în lucrarea sa „A Preface to Democratic Theory” (1956) observă că Madison înțelege prin conceptul de republică, ce înțelegem noi azi prin democrație reprezentativă. Democrația la Madison era asociată cu un egalitarism absolut, ce am numi noi acum democrația directă (Dahl 1956, 10). Este important că un număr mare de oameni să își aleagă conducătorii pentru că în acel moment interesele populației vor fi cât mai diverse și în număr mare. Prin urmare pericolul de care se teme Madison, ca o facțiune să ajungă să domine pentru că are în componența sa un număr mare de cetățeni, este mai redus. Funcționarea democrației este strâns legată de compromisuri, iar în cazul de față este nevoie de un compromis pentru ca nici majoritatea, dar nici minoritatea să nu domine. Pentru a nu ajunge să fie dominat de facțiuni mai puternice, guvernul trebuie să adopte sistemul „verificări și limitări” (checks and balances) sau cu alte cuvinte separarea puterilor în stat. Acumularea de putere executivă, legislativă sau judecătoarească în mâinile unei minorități sau ale unei majorități trebuie evitată pentru că va duce la tiranie. Madison oferă exemple empirice din istoria Imperiului Roman sau a Greciei antice cu scopul de a legitima această afirmație (Dahl 1956, 18). Existența unui astfel de sistem nu va face altceva decât să împiedice instaurarea unei tiranii. Separarea puterilor în stat va avea ca efect un conflict de interese natural între indivizii care fac parte din sisteme diferite, așadar nu se va putea forma o grupare suficient de puternică încât să domine. Această tactică de a opri instaurarea unei tiranii, este o formă de control extern. Madison consideră că alegerile periodice nu sunt suficiente pentru a prevenii tirania. Un element constituțional constrângător din exterior este o soluție mai bună pentru prevenirea apariției unei dictaturi. Astfel statul va avea libertatea să producă legi și politici în interesul tuturor, nu doar pentru cei care dețin puterea (Berry 1984, 3).
Principalul obiectiv care trebuie îndeplinit este protejarea democrației de primejdia unei tiranii care poate lua naștere ca un efect al libertății. Fiind liberi, inevitabil indivizii vor căuta să-și atingă propiile obiective. Problema este legată de găsirea unui echilibru între libertatea de exprimare și costurile sociale care pot apărea în momentul în care indivizii sunt axați strict pe atingerea intereselor personale. În momentul în care un stat introduce restricții stricte cu privire la acest aspect al libertății, cum este cazul statelor autoritare, apare o soluție la această dilemă, însă în acel moment ideea de democrație își pierde din esență. Dilema madisoniană se referă la acest lucru: cum poți să elimini facțiunile care pot avea repercursiuni negative asupra sistemului democratic, fără să distrugi democrația. Facțiunile reprezintă atât o amenințare, dar și o exprimare a libertății. Prin urmare, o democrație ar trebui să gestioneze costurile greu de controlat care vin odată cu libertatea de exprimare și de organizare.Acest lucru este o alternativă mult mai bună decât limitarea libertății (Berry 1984, 1)
Diferențele și conflictele împart societatea în clase (Madison în Quinn 1993, 72). Un răspuns natural la acest fenomen a fost a apariția unor asociații formale care au rolul de a reprezenta interesele fiecărei părți. Aceste grupări, efectele ale conflictelor sociale, sunt direct interesante să intervină în procesul politic, decizional, pentru a reprezenta interesele indivizilor care le susțin. În viziunea lui Madison, cazul ideal ar fi ca acele facțiuni să se implice în procesul decizional, dar fără ca unul să domine sau să devină prea puternic datorită conflictului natural de interese. În această ecuație guvernul are rolul a sintetiza interesele și de a lua decizii în avantajul tuturor.
1.2 Grupurile de interese și activitatea de lobby
Grupările organizate care reprezintă interesele unor indivizi au căpătat numele de grupuri de interes. Acestea sunt o organizație formate din indivizi care au scopuri și valori în comun și care au ca principale obiective influențarea politicilor publice și a decizilor, adoptarea sau respingerea unor legislații sau modificarea unor politici publice. Totul se realizează în numele unui segment din populație pe care ei o reprezintă. Trebuie să se facă distincția între un grup de influență și un partid politic. Este clar din definiție că grupurile de influență au ca obiectiv schimbarea politicilor, însă acestea nu doresc să obțină funcții de conducere pentru membrii lor. Există două categorii în care se pot încadra grupurile de interese, categorii care s-au format în funcție de dimensiunea pe care ele încearcă să o influențeze: grupul de interese care este axat pe protecția unor interese secționale și grupul de interese a cărui activitate principală vizează atingerea un obiectiv specific, delimitat, care nu poate fi definit în termenii binelui comun al membrilor săi, dar în relație cu atitudinile pe care ei le împărtășesc (Castels în Austen-Smith 1981, 143) Partidul, care are rolul de a reprezenta indivizii nu mai este suficient, prin urmare este neceasră completarea spațiilor goale lăsate de acesteaprin prezența grupurilor de presiune (Dillon 1942, 742-743). Există o dezbatere aprinsă în științele politice privind rolul grupurilor de interese și în ce măsură putem să le considerăm a fi „bune” sau „rele” (Kenneth, Huff, Goldman și Berry 1990, 311). Deseori întâlnim o imagine negativă ce s-a format în jurul acestor grupurile de presiune, ele fiind considerate responsabile pentru deteriorarea democrației și a economiei deoarece sunt văzute ca un parazit al puterii exercitată de majoritatea supremă. Unii cercetători în științe politice văd grupurile de interese mai mult o pată neagră pe democrație, puterea majorității fiind mai mult o iluzie, având în vedere influența puternică pe care o au minoritățile puternice interesate de propiile interese. Ba mai mult, aceste grupuri erau considerate o amenințare directă la adresa guvernului însuși (Dillon 1942, 741). Însă mulți cercetători consideră că defapt grupurile de presiune sunt rezultatul unui proces democratic sănătos. Prin intermediul lor, cetățenii se pot exprima mai rapid și mai ușor (Dillon 1942, 743).
Orice acțiune care are ca scop influențarea politicienilor se poate numi lobby (Berry 1984, 6). Lobby poate să fie și un proces de informarea a oficialităților și a legislativului asupra unor măsuri care să fie regândite cu scopul de a reduce efectele și consecințele nedorite ale unor legi sau politici (Cassidy 1999, 9). Această acțiuni poate fi îndreptate către orice actor politic: guvern, legislativ, agenție guvernamentală. Ba mai mult, lobby-ul poate să fie și indirect, prin manevrarea opiniei publice care la rândul ei va influența guvernarea (Berry 1984, 6). Lobby-ul este instrumentul cel mai des utilizat de grupurile de presiune pentru a-și atinge obiectivele. Problema cu care se confruntă activitatea de lobby cel mai des este imaginea negativă: prin intermediul lobby-ului marile corporații, oamenii de afaceri importanți pot să influențeze oamenii politici pentru ca aceștia să ia anumite decizii în avantajul lor și în detrimentul binelui public. Lobby-iștii sunt personele desemnate de un grup să le reprezinte interesele în fața guvernului cu scopul de a influența anumite politici în favoarea lor.
Se crede că originea cuvântului vine din Anglia, de la holul Camerei Comunelor unde membrii parlamentului primeau delegațiile de alegători, însă cercetătorii din America, țara lobby-ului și a lobby-iștilor suțin că totul a început în holul hotelului Willard, loc în care oamenii politici ai democrației americane incipiente se întâlneau cu cei care le cereau favoruri (Cassidy 1999, 8). Lobby-ul poate să fie proactiv sau reactiv. Încurajarea oamenilor politici să producă o propunere este o practică pe care o adoptă multe grupuri de presiune și care are denumirea de lobby proactiv. Lobby-ul reactiv face referire la activitatea grupurilor de presiune în momentul în care există dezbateri publice înainte de adoptarea unei legi, existând astfel șansa de a face modificări, sugestii de a oferi soluții pentru ca legea să capete o formă care va avea repercursiuni mai mici (Cassidy 1999, 10).
1.3 Rolurile grupurilor de presiune
Grupurile de presiune au căpătat de-a lungul timpului o serie de roluri, atribuții, pe lângă funcția de bază reprezentativă, de la care au plecat. Unul din roluri este aceala de a face legătura între cetățeni și cei care îi conduc. Sunt mai degrabă instrumente pe care indivizii le folosesc pentru a-și face cunoscute ideile și opiniile de către guvernanți. Deși ideea de democrație presupune luarea în calcul a tuturor problemelor, este necesară existența unor grupuri organizate prin care vocea muncitorilor, constructorilor să se facă auzită. Problemele trebuie centralizate și transmise mai departe (Berry 1984, 6). Grupul de interese având datoria să reprezinte interesele tuturor membrilor în procesul politic (Kenneth, Huff, Goldman și Berry 1990, 313). Un alt rol pe care grupul de presiune îl îndeplinește este acela de a face pentru cetățenii de rând, actul democratic mai palpabil: îi implică în luarea deciziilor și în procesul legislativ. Votul este de cele mai multe ori insuficient pentru a influența politicile, prin urmare cetățenii își pierd încrederea în democrație și în faptul că părerea lor contează. Grupurile de interese aduc democrația mai aproape de cetățenii care doresc să simtă că schimbă ceva. Dacă indivizii care cred cu tărie într-o cauză doresc să perceapă că iau parte la luarea deciziilor, pot să se implice în campaniile unor grupuri de interese, pot să semneze petițiile, să doneze bani, să participi la proteste sau să aducă sugestii și rezolvări la problemele care îl interesează. De cele mai multe ori, un grup de presiune este singura modalitate prin care cetățenii se pot face auziți. Indivizii sunt conștienți că este mult mai ușor să atragi atenția prin intermediul unui grup, decât de unul singur (Kenneth, Huff, Goldman și Berry 1990, 313). Într-un sistem democratic informația și educația civică a cetățenilor sunt aspecte esențiale pentru ca acest sistem să funcționeze în cei mai buni termeni. Grupurile de presiune și-au asumat rolul de a educa cetățenii și de a aduce la cunoștință populației diverse probleme care ar putea să îi afecteze în mod direct sau indirect. Cetățenii informați joacă un rol important aici pentru că pot oferi soluții la probleme, dar și sprijin. Grupurile de presiune se folosesc de campanii publicitare sau diferite forme de publicații pentru a-și îndeplini acest rol. Deși grupurile de presiune tind să prezinte lucrurile și problemele doar din perspectiva lor, importanța pe care o au în educarea și informarea populației nu poate fi negată. Un alt rol important pe care îl îndeplinesc grupurile de interese este legat de construirea agendei. Cu alte cuvinte ele sunt în general primele care aduc în interesul publicului problemele sociale. De cele mai multe ori grupurile de interese au fost cele care au informat oamenii politici despre problemele cu care se confruntă diverse categorii sociale. Ultimul rol pe care îl îndeplinesc grupurile de presiune este acela de a supraveghea, monitoriza programul. Este un aspect important al atribuțiilor pentru că dirijează, controlează cum se dezvoltă legislația care îi afectează. În cazul în care observă iregularități pe parcurs, acestea pot atrage atenția publicului prin mijoacele mass-media. Pot chiar schimba unele aspecte ale implementării legii în cazul în care observă că aceasta are consecințe neașteptate care afectează populația vizată (Berry 1984, 6-8).
1.4. Resursele grupurilor de presiune
Pentru a avea succes și pentru a supraviețui, grupul de presiune are nevoie de câteva resurse esențiale, strâns legate între ele cum ar fi: puterea de negociere, legitimitatea grupului și organizarea internă, coagularea grupului, puterea internă. Când discutăm despre puterea de negociere a unui grup de interese ne referim la puterea grupului de a perturba status-quou lpe care guvernul este obligat să îl apere. În acest context, organele statului nu pot realiza anumite politici, fără să se fi consultat în prealabil cu grupurile de interese din zona respectivă. Cu cât un grup de influență are un potențialul de tulburare a ordinii sociale mai mare, cu atât puterea de negociere și importanța grupului în demersul politic crește. Legitimitatea este o altă resursă vitală grupurilor de interese. Este o relație de direct proporționalitate între șansele de reușită ale unui grup și mărimea legitimității acelui grup. Numărul brut de membrii înscriși în grup are o importanță mai mică în comparație cu numărul de persoane care se implică și acționează pentru atingerea obiectivelor. Însă dacă grupul reprezintă un segment important al populației, legitimitatea sa crește. Numărul mare de membrii mai poate reprezenta o resursă în momentul votului. Într-o democtrație reprezentativă, în apropierea alegerilor, un grup format din mai mulți membri are putere de negociere mult mai mare O altă resursă necesară grupului vine din interior (Prym 1973, 448-449). Pentru a avea un impact mai mare, dar și pentru a-și atinge obiectivele cu mai puțin efort, este necesară organizarea internă a acestor grupări. Empiric vorbind, grupurile care au valori mai puțin articulate sunt mult mai slabe în influențarea procesului legislativ în comparație cu cele organizate (Salisburg 1969, 4). Prin urmare, acest aspect organizatoric cântărește foarte mult în succesul pe care îl au aceste grupuri, dar și în durata lor de viață. O altă resursă care nu ar trebui neglijată este suportul care vine din partea celor care realizează politicile. Prin suportul pe care îl primesc de la anumiți politicieni, câștigă nu numai un plus de imagine și notorietate ci și o putere mai mare de influență în deciziile politice. Politicianul poate să ușureze cu mult munca acestor grupuri prin stabilirea de întâlniri cu alți politicieni și prin recomandările pe care le oferă. În unele situații, prietenia cu un politician, poate deveni cea mai importantă resursă pe care o poate deține un grup de influență. Nu în ultimul rând, resursa financiară joacă un rol semnificativ în activitatea și puterea grupului: bugetul, contribuțiile la diverse campanii. Însă nu există o legătură sigură între puterea financiară a unui grup și rezultatele politice (Berry 1984, 6). Un număr mare de membrii înscriși într-un grup, nu doar îi vor oferi legitimitate propunerii de schimbare cu care vine grupul, ci va aduce și un aport bugetului grupului prin contribuțiile membrilor. Deținerea informației este un alt tip de resursă de care se bucură grupurile de influențe. Grupurile pot negocia anumite schimbări, politici în schimbul unor informații pe care doar ele le dețin și care ar putea să îi ajute în câștigarea alegerilor pe politicieni.
1.5 Activitatea grupurilor de presiune
Există o rețetă de succes a activității de lobby care presune „transmiterea mesajului care trebuie, unor oameni care trebuie, în forma care trebuie, legată de problema care trebuie, la timpul potrivit” (Crossick 1998). Transmiterea mesajului care trebuie se referă la anumite informații pe care un grup trebuie să le transmită unui om politic. Poate fi vorba de susținerea unei cauze sau de prezentarea unor date statistice. Acestea au scopul de a influența politicile. Să transmiți mesajul persoanelor potrivite presune să cunoști exact indivizii care sunt implicați în problema care te privește și care au puteera să o rezolve. Este important să îți canalizezi resursele asupra lor. Nu este necesar doar să transmiți mesajul personalor potrivite, ci trebuie ca se cunoască modalitatea cea mai bună prin care acesta să fie transmis, în funcție de preferințele celor care primesc mesajul (să fie în scris sau oral, să fie prezentat de un consultant sau de un reprezentant al grupului). Timpul la care acest mesaj este livrat este și el un factor esențial în acest proces. În cazul în care mesajul este trimis prea devreme sau prea târziu valoare sa se pierde. Chiar dacă se respectă primii factori, este esențial ca problema trebuie să fie în aria de interes a grupului, pentru ca acesta să o poată modifica (Crossick în Thomas și Boyer 2001, 24).
Una din cele mai importante strategii de lobby și care are un efect puternic este participarea grupurilor de interese la procesul politic. În urma unui studiu realizat asupra grupurilor de interese s-a observat că multe dintre aceste grupări consideră participarea mult mai eficientă fiind o tactictică care dă rezultate mai bune, în comparație cu eforturile și acțiunile tradiționale ale celorlalte organizații (Furlong și Kerwin 2005, 356). Ele recunosc cât este de important să participi la realizarea unei legi, prin urmare își canalizează resursle pe care le dețin în această direcție. În momentul în care un grup de interese se hotărăște să influențeze oficialii guvernului este necesar să dezvolte o serie de strategii care sunt dependente de resursele pe care aceste grupuri le dețin (Kenneth, Huff, Goldman și Berry 1990, 328). Tehnicile pe care grupurile de interese le abordează când participă la procesul politic sunt din cele mai diverse: de la participarea la dezbateri publice, realizarea de petiții pentru inițierea unei legi, participarea membrilor la adunări ale legislativului, formarea de coaliții cu alte grupări sau organizații pentru ajutor reciproc, amendamente la proiectele de lege. Aceste tactici se pot împărții în categorii cum ar fi: (1) lobby-ul direct: care se bazează pe contactul direct al membrilor grupului cu cei care realizează politici. În urma unui studiu realizat în 1998 rezultă faptul că cea mai utilizată tactică pentru a-și prezenta problemele și propunerile este aceasta. Este necesar să se păstreze o legătură permanentă cu oamenii cheie din aparatul administrativ (Kenneth, Huff, Goldman și Berry 1990, 328). Influențarea politicilor se realizează și prin comentariile scrise care se fac pe marginea unui proiect de lege(Furlong și Kerwin 2005, 362). O altă tehnică de lobby direct ar fi aceea a discuțiilor în Parlament, însă ea nu este la fel de des utilizată, lobby-iștii considerând că ar avea efecte mai puțin vizibile în comparație cu prima tactică. Un alt mod prin care lobby-iștii acționează se leagă de procesele civile pe care aceștia le intentează cu scopul de a atrage atenția opiniei publice și a oficialilor. (2) lobby-ul de bază: se referă la atragerea de simpatizanți din afara grupului prin diverse tactici cum ar fi: scrisori, e-mailuri, telefoane, mesaje. Aceste tactici sunt realizate în parale cu lobby-ul direct. Dacă rezultatele obținute în urma tehnicilor „soft” nu sunt cele pe care le aștepau membri grupurilor, atunci ei vor avea posibilitatea să apeleze la tehnici „hard” cum ar fi protestele menite să îi sensibilizeze atât pe guvernanți cât și pe ceilalți cetățeni (Kenneth, Huff, Goldman și Berry 1990, 330-331). Pentru un grup de interese este foarte importantă vizibilitatea în spațiul public. Acest lucru îi oferă o oarecare certitudine că cerințele lor sunt cel puțin ascultate, dacă nu chiar luat în considerare în vederea modificării unei legi. Internetul este o unealtă foarte des folosită de grupurile de interese pentru a-și ușura munca. Pe lângă faptul că își pot foarte face ușor și rapid cunoscute interesele, obiectivele și problemele, acesta facilitează comunicarea cu actorii politici (Furlong și Kerwin 2005, 368). Campaniile de informare cu ajutorul cărora atrag noi simpatizanți sau realizarea de coaliții cu alte grupuri și organizații sunt alte modalități pe care lobby-iștii le abordează când doresc să atingă un obiectiv (Kenneth, Huff, Goldman și Berry 1990, 332-333).
Rolul grupurilor de interese a crescut considerabil pe măsură ce democrația a evoluat. Pe lângă atribuția de reprezentare pe care un grup trebuia să o îndeplinească la început, treptat puterea de influență și importanța sa în procesul politic au crescut simțitor. Din acest motiv problema identificată de Madison încă mai persistă.
Capitolul II
Școli concurente în explicarea comportamentului grupurilor:
pluralismul și neopluralismul.
Schimbările rapide și complexe din societatea modernă au dus atât la o creștere a implicării statului în societate, cât și la o cooperare mai mare între indivizi, ce viza atingerea intereselor comune. Aceste fenomene separate au avut ca rezultat transformarea guvernului într-un actor cu care grupurile de presiune cooperează și din partea căruia obțin ajutor în demersul lor privind satisfacerea propiilor interese. Pluralismul este teoria care are ca obiect de studiu interacțiuna dintre aceste grupuri de interese și modalitațile prin care ele influențează procesul guvernamental. Pluralismul a fost una din cele mai populare paradigme în rândul cercetătorilor în științele sociale din America. Precum elitismul sau teoria structuralistă, pluralismul a dorit să ofere explicații legate de funcționarea societății, de putere și deciziile guvernamentale, să descopere cum se formează politicile publice, dar și cum se mențione ordinea publică în condițiile în care se intersectează constant grupuri de interese rivale (Manley 1983, 368). Ideea centrală a perspectivei pluraliste se leagă de faptul că grupurile reprezintă principalele elemente ale procesului politic. Rolul lor este atât de important pentru că prin intermediul grupului, indivizii care aderă la acel grup, au posibilitatea să-și exprime și să-și promoveze interesele față de stat. În viziunea pluralistă, în momentul în care mai mulți indivizi au anumite interese în comun, ei formează un grup a cărei datorie este de a reprezenta acele interese. Principala caracteristică a societățile democratice moderne este faptul că puterea de a lua decizii nu este concentrată, ci dispersată. Asfel, nu există posibilitatea ca un singur grup, organizație sau clasă să ajungă să domine în societate. Această putere nu este distribuită uniform, ci larg distribuită între diferitele grupuri. Mai mult, pluraliștii susțin că deciziile care se iau în societate nu sunt altceva decât rezultatul interacțiunii între grupuri și instituțiile statului. Rolul statului rezumându-se la a reglementa conflictele ce apar în societate și de a media interesele concurente ale grupurilor (Miroiu 2007, 142-143). Maximul de popularitate și recunoaștere a fost atins de pluralism în anii ’60, însă aspecte ale acestei teorii se pot regăsi și în lucrăriile lui Tocqueville sau Madison. Printre cei mai importanți cercetători în științele politice care au adus contribuții la dezvoltarea acestei perspective teoretice se numără Bentley, Truman și Dahl
2.1 Pluralismul timpuriu: Arthur Bentley și David Truman
Două lucrări foarte importante marchează începutul pluralismului în Statele Unite ale Americii: The Process of Government: A Study of Social Pressures(1908) scrisă de Arthur Bentley și „The Governmental Process”(1951) lucrarea lui David Truman. Atât Bentley, cât și Truman consideră că pentru a înțelege societatea, mecanismele ei de funcționare, este necesar să fie explicat procesul guvernamental în jurul căruia gravitează întreaga societate. Proces care nu este altceva decât punerea în practică a ideilor și valorilor indivizilor care alcătuiesc societatea (Bentley 1908, 3).
Bentley remarcă faptul că societatea este formată dintr-o masă de indivizi care acționează, au sentimente și fac alegeri în mod diferit. Indivizi care formează grupuri. Aceste grupuri se întersectează, se întrepătrund, iar fiecare individ are libertatea să facă parte în același timp din cate grupuri simte că are nevoie și care îl reprezintă (Bentley 1908, 204). Truman pleacă de la o presupoziție simplă: politicile pot fi înțelese doar dacă se analizează și se observă interacțiunea între grupuri. El adoptă teroria lui Aristotel care susține că indivizii trebuie să trăiască în cadrul societății pentru a se dezvolta și continuă cu ideea lui Madison potrivit căreia formarea de grupuri este un proces natural, caracteristic indivizilor (Samson 1978, 1). Mai mult decât atât, conform lui Truman, individul este un produs al interacțiunilor din cadrul grupului dar și între grupuri. Societatea ca întreg are un impact minor asupra dezvoltării indivizilor,în comparație cu grupul sau subgrupurile în cadrul cărora își desfășoară activitățile (Berry 1984, 9). Importanța grupului este evidențiată și de Bentley care susține că puterea de influențare pe care o deține un individ este semnificativ mai mare dacă acesta își susține punctul de vedere în numele unui grup. Valorile sau idealurile unui singur individ nu sunt suficient de puternice încât să ducă la modificări substanțiale, în schimb dacă individul are susținerea unui grup direct interesat de problemă, atunci opiniile, sugestiile și valorile sale vor cântării mai mult. Întreaga viață socială poate fi descrisă prin observarea acțiunilor acestor grupuri. (Bentley 1908, 204).
Truman consideră că „grupurile care au cerinițe de la alte grupuri din societate cu scopul de a menține, schimba sau intensifica anumite forme de comportament, idealuri sau valori rezultate din atitudinile pe care indivizii din acele grupuri le împărtășesc” sunt grupuri de interese (Truman în Woll 2009, 235). Pentru Truman toate grupurile sunt grupuri de interese. El susține că este imposibil ca un grup care are anumite cerințe de la un alt grup din societate să nu fie format în jurul unui interes, concepție susținută și de Bentley (Truman în Woll 2009, 236, Bentley 1908, 211). Organizarea, în sensul formal, nu este un element necesar pentru existența unui grup de interese, afirmă Truman. Aceasta este mai degrabă un stadiu de interacțiune a indivizilor, care poate sau nu să fie atins. Pentru ca un grup de interese să activeze la potențialul maxim nu este absolut necesar ca el să fie organizat (Truman în Woll 2009, 238).
Interacțiunea dintre membri este un factor esențial pentru existența unui grup. Iar interacțiunea între grupuri este un element care contribuie la formarea societății (Truman în Woll 2009, 238). Pentru Bentley grupurile reprezintă o categorie de indivizi, care nu este o „masă fizică de oameni tăiată din altă masă de oameni”, ci o mulțime de activități. Aceste grupuri le oferă libertatea membrilor săi să participe la activitățile grupului, chiar dacă ei activează și în interiorul altor grupuri. Mai mult decât atât, el pune semnul egal între grupuri și activități, considerând că amândoi termenii au aceeași semnificație, însă se folosesc diferit în funcție de context, pentru o înțelegere mai bună (Bentley 1908, 211). Studiul lui se concentrează doar asupra grupurilor de interes politice. Aceste grupuri se diferențiază de celelalte prin faptul că sunt mult mai vizibile, sunt mai conectate la ideile, idealuri, valori, politici și, un aspect foarte important, reprezintă sau reflectă interesele altor grupuri mai mici din societate. Sunt privite ca fiind elemente fundamentale în societate pentru că influențează acțiunea politică (Truman în Woll 2009, 209).
Truman pune foarte mult accent atât pe interacțiunea din cadrul grupului, cât și pe interacțiunile dintre grupuri. În urma acestor interacțiuni se nasc anumite obiceiuri, norme sau atitudini comune cu ajutorul cărora indivizii evalueză, înțeleg și interpretează lumea din jurul lor sau anumite evenimente (Truman în Woll 2009, 236). El susține faptul că atitudinea și comportamentul individului sunt rezultatele experineței prin care acesta a trecut. Bentley subliniază același lucuru, considerând că argumentele, credințele și opiniile unui individ despre o problemă anume, nu este altceva decât un conflict între grupul din care individul face parte și alte grupuri cu opinii diferite, ideile fiind reflexii ale grupurilor (Bentley 1908, 205). Tot Bentley remarcă că atunci când se analizează activitatea unui grup, este obligatoriu ca aceasta să fie raportată la activitățile altui grup, neavând valoare decât în relație cu alte grupuri. Este imposibil să existe un singur grup care să participe la procesul politic. În mod natural va apărea un al doilea grup care va avea idei și interese diferite (Bentley 1908, 221)
Cum am menționat mai sus, grupurile de presiune au fost ignorate o lungă perioadă de timp, însă numărul din ce în ce mai mare le-a adus în atenția cercetătorilor. Truman identifică în lucrarea lui Herring din 1929 „Group Representations Before Congress” o mențiune legată de rolul însemnat pe care îl au aceste grupuri: „S-a dezvoltat în acest guvern un mecanism extra-legal la fel de influent și integru precum sistemul de partide guvernamentale, care a fost mereu o parte esențială a procesului guvernamental”. Noțiunea de grupuri de presiune a fost mult timp considerată incompatibilă cu ideea de reprezentare în sistemul democratic, fapt ce a dus la marginalizarea acestor grupuri de presiune și etichetate ca fiind amenințări la adresa democrației reprezentative (Truman în Woll 2009, 236). Truman subliniază principalele critici care au fost aduse pluralismului: fie „ignoră” un aspect important al procesului guvernamental, fie „distrug” o componentă esențială acestui proces democratic. „Individul” și „societatea” sau „statul” sunt principalele lucruri omise de către pluraliști.
Interpreatarea politicilor din perspectiva pluralistă este criticată pentru că nu ia în considerare și individul. Această critică, care vine din partea doctrinei individualiste și pe care pluraliștii o găsesc nejustificată, presupune că ar exista un conflict între individ și un grup (Truman în Woll 2009, 236). Astfel individul este responsabil pentru apariția conflictelor economice și sociale. Truman consideră că această doctrină oferă explicații simpliste la motivele care au determinat apariția acelor fenomene (Truman în Woll 2009, 237). În acest caz nu se ia în calcul faptul că ar exista o legătură între comportamentul indivizilor și afilierea lor la un grup. Pluraliștii consideră că indivizii care trăiesc separat de grupuri, izoloați sunt cazuri atât de rare încât ar trebui considerate ipotetice. Impactul pe care îl are un individ asupra unei ședințe la locul de muncă este subtanțial diferit, față de impactul pe care același individ l-ar avea într-o mulțime (Truman în Woll 2009, 237). Prin urmare un individ are o putere mai mare să influențeze grupul din care face parte, decât o mulțime sau chiar societatea ca întreg. Truman susține că „individul” și „grupul” nu sunt lucruri complet diferite, fiind mai degrabă modalități prin care se abordează o problemă, un fenomen. Caracteristicile grupurilor de presiune sunt rezultatul interacțiunii membrilor acelui grup (Truman în Woll 2009, 237).
O altă critică adusă pluraliștilor este că se face abstracție de stat sau de societate când se analizează procesul politic. Această critică vine din partea celor care consideră că există un interes general pe care societatea sau statul ca întreg încearcă să îl obțină. Acest interes este independet și superior față de nevoile grupurilor care alcătuiesc statul sau socieatea. Se pleacă de la asumția că dacă indivizii sunt liberi să acționeze cum doresc și au acces nelimitat la informații, atunci vor ajuge să aleagă toți același lucru. Truman observă că în acest caz, nu doar grupurile de interese nu mai sunt necesare, ci și existența partidelor politice este inutilă. În realitate, societatea complexă în care trăiesc indivizii nu permite ca aceștia să aibă aceleași nevoi, preferințe și comportamente. Acestea apar în urma experinețelor prin care trec indivizii. Inevitabil apar diferențe între indivizi. Aceste diferențe duc la apariția de grupuri concurente, iar într-un final la conflicte (Truman în Woll 2009, 237). Bentley remarcă faptul că mereu a existat și va exista o partea a națiunii împotriva celeilalte părți. El subliniază faptul că nu există un singur grup format din întreaga societate. „Binele societății” este o sintagmă care are menirea de a simplifica și de a generaliza un conflict între grupuri (Bentley 1908, 221). Indivizii sunt diferiți prin urmare au nevoi și dorințe diverse care, de cele mai multe ori, sunt în contradicție cu nevoile și dorințele altor indivizi. Când într-o societate există grupuri care se ghidează după idei concurente și care intră în conflicte, este imposibil, confrorm pluraliștilor, să existe un interes comun, general pe care întreaga societate să dorească să-l atingă cu scopul obținerii unui bine comun (Truman în Woll 2009, 238).
Pentru a-și atinge obiectivele, de cele mai multe ori, grupurile de presiune devin politizate. Adică se folosesc de instrumente guvernamentale cu scopul de a influența anumite politici care le-ar avantaja într-un fel sau altul. Potrivit lui Truman strategia principală pe care o adoptă este să acceseze punctele principale de decizie în instituțiile guvernamentale. Nu toate grupurile de presiune ajung în această ipostază, doar cele care au avut puterea necesară să își impună cererile și interesele asupra altor grupuri. Truman susține că funcțiile guvernului sunt defapt reflexii ale activităților și cerințelor grupurilor. Nu doar instituțiile sunt vizate de către grupurile de interese, ci și partidele politice datorită relațiilor pe care acestea le au cu instituțiile guvernamentale (Truman în Woll 2009, 239). Succesul unui grup depinde de câțiva factori pe care acesta i-a clasificat în trei categorii: (1)factori care țin de poziția strategică pe care o grupul o deține în societate. Statutul, reputația pe care grupul o are în societate este un plus în competiția pentru influențarea politicilor. Un alt factor care oferă avantaje grupului este dacă în componența sa se găsesc formal sau nu membrii ai instituțiilor guvernamentale. (2) Factori care se leagă de organizarea internă a grupului se referă la resursele pe care membrii le investesc, omogenitatea și coeziunea din cadrul grupului. (3) Factori care țin de interesul particular al instituțiilor guvernamentale depin în mare măsură structura instituțiilor și de avantajele sau problemele care se nasc din modalitatea fixă de operare (Truman în Woll 2009, 239). Și Bentley încearcă să răspundă la întrebare: ce face ca grupul să aibă putere astfel încât să ajungă să domine alte grupuri pentru a-și urmări interesele? Ca și Truman, Bentley idendifică câteva criterii care sunt necesare pentru un grup care dorește să aibă putere: (1) numărul de indivizi este un aspect al grupului care atrage atenția. Numărul mare de indivizi nu este o condiție care asigură în mod obligatoriu succesul, însă ajută mereu. (2) Intensitatea intereselor este un alt aspect care oferă eficineță unui grup față de alt grup. (3) Este obligatoriu ca un grup să dețină diverse tehnici, tactici pe care să le folosească în lupta de obținere a puterii. Un factor pe care Bentley îl consideră obligatoriu, este aspectul organizatoric. Un grup organizat poate realiza mult mai mult, poate avea un impact semnificativ mai mare în comparație cu un grup neorganizat (Bentley 1908, 221).
2.2 Cine guvernează într-o democrație pluralistă?
Două mari paradigme au dominat științele politice din America în jumătatea secolului XX: elitismul și pluralismul. Ambele tratau problema mijloacelor prin care funcționează statul dorind să propună răspunsuri la întrebări precum „în ce mod operează sistemul democratic?”. Cele două abordări teoretice oferă răspunsuri total diferite, antagonice. În lucrarea sa „The Power Elite” (1956) Wright Mills susține faptul că America ar fi condusă de o grupare mică de indivizi bogați și puternici. El considera că aceștia erau cei care lua deciziile guvernamentale din societate, democrația fiind mai degrabă o iluzie cu care erau hrănite masele. Pluralismul prin lucrarea „Who governs” a lui Robert Dahl este o reacție la această paradigmă și implicit la lucrarea lui Mills. Dahl observă faptul că elitele politice dețin un număr mare de resurse, însă elitele nu pot acționa după cum doresc pentru că există grupuri de interese formate din cetățeni care vin și contrabalansează balanța puterii (Berry 1984, 9).
Pluralismul a fost recunoscut și a căpătat popularitate în rândul cercetătorilor din științe politice prin intermediul lui Robert Dahl și a celebrei sale lucrări „Who guverns?” în care este prezentat un studiu al localității New Haven, Connectiuct, mai exact relațiile de putere existente în această comunitate. Dahl consideră că această localitate formată dintr-un număr de 100.000 de locuitori ar fi reprezentativă pentru felul cum funcționează orașele din America, el chiar extinde anumite noțiuni și la sistemul de guvernare național. Studiul s-a desfășurat între 1957-1959 și face parte dintr-un proiect mai amplu. În această cercetare el s-a folosit de mai multe instrumente metodologice. El a analizat, printre alte lucruri, comportamentul membrilor din diverse grupuri sau clase sociale privind votul, trecutul oficialilor, votanții înregistrați, dar și activiștii din diverse domenii politice (Blokland 2011, 169). Apoi el studiază trei arii de politici importanante la nivel local, care au efecte asupra rezultatelor guvernamentale: funcțiile publice, dezvoltare urbană și învățământul. Observă faptul că în aceste trei sectoare, existau câteva grupuri diferite de indivizi, active, care aveau o influență asupra politicilor. O altă observație importantă pe care Dahl a făcut-o, este că majoritatea oamenilor nu sunt interesați de procesul politic, însă ei formează coaliții politice în momnetul în care o problemă îi afectează direct cu scopul de a rezolva acea problemă (Berry 1984, 9). Dahl generalizează de la un singur studiu de caz, la un model empiric al democrației stabile care se bazează pe plauzibilitatea implicațiilor din studiul de caz (Graham 1972,79). Toată această cercetare s-a bazat pe interviuri, observație și analiză de documente și articole din presă (Blokland 2011, 169).
Întrebarea de la care Dahl își începe studiul, a dat și numele lucrării sale: „cine guvernează?” Această întrebare este pusă în contextul în care în America, aproape fiecare cetățean are drept de vot, însă influența politică, accesul la cunoaștere, pozițiile sociale, sunt resurse ce nu sunt distribuite în mod egal. Observația este relevantă pentru SUA deoarece americanii apără cu frenezie ideile și valorile democratice, fapt remarcat și de cercetătorul francez Tocqueville. Idei precum „democrația este cea mai bună formă de guvernare” și „fiecare cetățean ar trebui să aibă șanse egale să influențeze puterea” sunt cele care predomină în rândul cetățenilor americani. Deși simțul egalității civile este foarte dezvoltat în rândul americanilor, există discrepanțe majore în ceea ce privește capacitatea reală a cetățenilor de a influența politicile și deciziile guvernamentale. „Când există asemenea inegalități, cine guvernează cu adevărat în societate?” (Dahl 1989, 1). Dahl sintetizează câteva explicații teoretice care oferă răspunsuri la această întrebare. Una din ele se leagă de partidele politice prin intermediul cărora populația ar avea puterea de a influența anumite decizii. Partidele oferă alternative, soluții, educație politică, dar doar pe perioada campaniilor electorale. După ce alegerile sunt câștigate, cu ajutorul majorității cetățenilor, votanții nu mai sunt implicați nici direct, nici indirect în procesul guvernamental. Prin vot el își exprimă o preferință a traiectoriei spre care ar trebui să se îndrepte țara, localitatea unde locuiește. O altă explicație face referire la importanța grupurilor de interese în acest proces democratic. Atenția ar trebui, spune Dahl, să fie îndreptată asupa lor pentru că totul poate fi explicat doar prin studiul lor. Nu populația, nu partidele politice, ci grupurile de interese sunt cheia pentru înțelegerea sistemului politic. Au un rol important pentru că individul în interiorul grupului, cu ajutorul său, capătă o putere de influență mult mai mare decât dacă acționează singur. Această abordare teroetică ar răspunde că guvernarea este defapt rezultatul interacțiunilor dintre aceste grupuri de presiune care au resurse diverse de influență (Dahl 1989, 5). O a treia explicație face referire la elitele politice și economice și la felul cum puterea politică este concentrată în mâinile acestora. În spatele măștii democratice, s-ar afla defapt un grup restrâns de oameni care dețin pârghiile sociale, politice și economice, ducând la distribuții inegale majore ale resurselor (Dahl 1989, 6).
Dahl explică trecerea de la un sistem oligarhic, la un sistem pluralism. Într-un sistem politic oligarhic, resursele erau acumulate într-un singur punct, fapt ce accentua și ducea la inegalități. Resursle politice erau acumulate în cadrul unui număr mic de familii din clasa superioară. Când un individ avea acces la resurse precum sănătatea, în mod firesc avea posibilitatea, să acceseze și celelalte resurse, lucru ce îi oferea un statut superior față de ceilalți indivizi care nu aveau această posibilitate. Prin urmare aceste familii se reproduc și continuă să reîmpartă resurse în interiorul unei singure clase superioare. Societatea industrială a produs modificări majore în acest sistem de redistribuire. Dahl în cartea sa „A Preface to Economic Democracy” (1985) subliniază faptul că inegalitatea economică produce inegalități și domeniul politicii prin două metode: (1) prin crearea diferențelor majore între cetățeni când vine vorba de accesul la sănătate, accesul la resurse sau la funcții publice și (2) prin formarea un sistem guvernamental cu caracteristici nedemocratice, care neagă oportunităție de participare a majorității cetățenilor în procesul guvernamental (Adamson 1989,127-128). Dahl remarcă faptul că în sistemul politic din prezent, inegalitățile persistă, însă ele nu mai sunt concentrate într-un singur punct, sistemul fiind caracterizat de o dispersie a resurselor, ce-i drept inegală. Fragmetarea resurselor politice a fost posibilă datorită apariției unei noi categorii de clase sociale care capătă o importanță semnificativă în competiția politică. Un aspect important subliniat de Dahl este că noul sistem politic, în comparație cu cel anterior în care resursele erau rezervate unei singure categorii de elite, se caracterizează prin faptul că este dominat de mai mulți lideri, fiecare având acces la combinații diferite de resurse politice. Cu alte cuvinte, Dahl vorbește despre un sistem politic pluralist în care egalitatea în rândul cetățenilor obișnuiți de a influnța politicile nu a fost atinsă, așa cum se dorește în cazul unei democrații moderne, însă este un sistem mult mai eficientîn comparație cu cel vechi, fiind mai aproape de imaginea unui sistem democratic (Dahl 1989, 85-86).
O altă problemă care apare atunci când se încearcă găsirea unui răspuns la întrebarea: „cine guvernează într-o societate pluralistă” se leagă de relația ambiguă între lideri și cetățeni. Pentru a obține legitimitate, liderii apelează deseori la ritualuri democratice. Când vine vorba de influențarea unor decizii, atunci se poate spune că unii oameni pot influența în mod direct anumite politici pentru că se află mai aproape de organul care ia decizii. Dahl susține că influența indirectă este greu de măsurat, dar nu poate fi ignorată pentru că poate să reprezinte un semn important al existenței democrației pluraliste. Relația între lider și cetățeni este, în mod normal, reciprocă, cu alte cuvinte, liderii influențează deciziile celor care îl susțin, dar și acțiunea liderului este determinată de ce se crede a fi preferințele susținătorilor (Dahl 1989, 89-90).
Dahl afirmă faptul că există un grup de indivizi, mult mai interesați de politică, mult mai activi în procesul guvernamental comparativ cu restul populației. Într-o democrație pluralistă, el susține că cetățenii americani se împart în două categorii mari: cei interesați de politică și cei apolitici. Diferența cea mai semnificativă dintre cele două părți ale populației se leagă de puterea de influență, care este mult mai mare în cazul populației interesată de politică. Dacă indivizii apolitici sunt slab informați, nu au acces la informații, dezinteresați de problemele societății, iau decizii politice influențați fiind de obiceiuri, comoditate, atașamente personale, fără să aibă o ideologie (Dahl 1989, 90). Influența pe care ei o exercită nu poate să fie niciodată directă, ci doar indirectă. În schimb cei interesați de politică sunt mereu alerți, cunosc tot ce se întâmplă în jurul lor, pot influența în mod direct anumite rezultate, sunt calculați și raționali, își urmăresc profitul, participă des în diverse activități politice. În concluzie se face clar o distincție între cele două grupări, care se leagă în principiude putere de influență pe care o au. Ar fi greșit să considerăm că gruparea interesată de politică este una compactă sau homogenă care are rolul a apăra interesele de clasă. Dahl susține că în America această grupare este deschisă, existând posibilitatea pentru cei interesați de problemele politice și culturale să intre foarte ușor. Acestă flexibilitate a grupului este dată de competiția electorală care îi forțează pe actorii politici să extindă sau să se implice în coaliții, cu scopul de a-și mări electoratul. O caracteristică importantă a acestei grupări este faptul că ea adoptă și reflectă ideile și valorile cele mai des răspândite în cadrul societății. Spre exemplu dacă cele mai populare valori se leagă de egalitate și politici sociale, atunci gruparea interesată de politică va încerca să găsească soluții la probleme, din această perspectivă (Dahl 1989, 91). Această grupare nu poate fi unită și pentru că membrii ei sunt foarte diferiți ideologic, valoric sau strategic. Însă cea mai mare diferență este dată de afilierea lor la partidele politice.
Dahl observă faptul că o problemă există doar dacă atrage atenția unor membri din gruparea politică. Cu alte cuvinte, dacă acești membrii consideră problema suficient de importantă și de profitabilă, atunci ea prezintă interes și „capătă viață”. În caz contrar, această problemă nu se va rezolva niciodată. Doar membrii acestei grupări interesate de politică au puterea să ofere soluții la eventualele probleme și alternative. În cazuri excepționale, unele probleme sunt evidențiate de membrii apolitici, însă ele rămân nerezolvate în cazul în care membrii grupării politici consideră problema insuficient de importantă. Membrii apolitici sunt în general conștienți doar de problemele din cercul lor, aflând de alte probleme prin intermediul mass-media sau a altor membrii apolitici. Rezolvarea unei probleme depinde în foarte mare măsură dacă un partid politic consideră că i-ar aduce sau nu câștiguri acest demers. Prin intermediul partidului politic, membrii grupării politice ajung să influențeze o politică și să obțină un anumit rezultat. Fragmentarea grupării interesate de politică va ajuta la găsirea unor membrii interesați de acea problemă, însă acest lucur nu va garanta și rezolvarea ei (Dahl 1989, 92)
Grupurile de interese pot apărea în urma dezvoltării anomaliilor din cadrul societății, cauzate în cea mai mare parte de probleme politice. Aceste grupuri se formează în mod spontan și concurează între ele pentru accesul la influență și la resurse. Prin intermediul acestor grupuri, oricine interesat sau afectat de o problemă, poate influența demersul democratic. Dahl susține că aceste grupuri negociază cu liderii politice, dar și cu partidele politice cu scopul de a influența rezultatele procesului politic. El observă faptul că deși distribuția resurselor între grupuri rămâne inegală, un lucru important este că nici un grup nu rămâne fără resurse sau cel puțin fără să aibă capacitatea de a dezvolta solidaritate și influență în zona politică (Meyer și Douglas 1993, 254).
Robert Dahl concluzionează susținând că în urma observațiilor empirice se poate spune că modelul pluralist poate explica procesul guvernamental. Informațiile arată că nu mai există un singur grup de indivizi care controlează distribuția resurselor și rezultatele politice, ci există o mulțime de grupuri care concurează pentru accesul la putere și la redistribuirea resurselor. Dahl subliniază că această competiție între grupuri, au avut un efect pozitiv în societatea respectivă. Relația de putere poate fi observată, susține Dahl, prin trei indicatori: dacă o propunere este adoptată chiar dacă există oponanți, dacă reușesc să stopeze un proiect inițiat de alte grupuri și dacă reușesc să adpte o propunere pentru care nu există opozanți (Blokland 2011, 168).
2.3 Polsby și critica pluralistă asupra teoriei stratificării.
Ideile centrale care se regăsesc în „Community Power and Political Theory” (1963) lucrare scrisă de Nelson W. Polsby, se leagă de cadrul teoretic și metodologia care au fost utilizate în studiul asupra societății de către teoreticienii pluraliști. El remarcă faptul că cercetările realizate de pluraliști au ajuns la rezultate foarte diferite față de cele ale teoriei elitiste, în ceea ce privește distribuția puterii în America. Polsby face o comparație între cele două abordări teoretice și concluzionează că cea pluralistă este mai eficientă pentru că oferă rezultate mai aproape de realitate referitoare la politicile locale (David 1981, 711).
Pentru început Polsby enumeră cinci asumpțiiîn jurul cărora este construită „teoriea stratificării”: (1) clasa superioară este cea care conduce comunitatea. (2) liderii politici sunt subordonați clasei superioare. (3) o singură elită a puterii conduce comunitatea. (4) elitele clasei superioare conduc în interes propriu. (5) conflictele sociale apar din cauza interacțiunilor dintre clasa superioară și cea inferioară. Polsby critică validitatea acestor idei rezultate din studiul puterii comunității din perspectiva teoriei stratificării. El face o comparație cu datele și informațiile legate de New Haven și descoperă un lucru care nu îl surprinde: teoria stratificării nu se aplică și în acest caz. Polsby susține că teoreticienii specializați pe problema stratificării au eșuat în momentul când au încercat să combine teoria cu datele empirice, un punct important în demersul teoretic pe care pluraliștii au reușit să îl bifeze. El face referire la câteva critici care se îndreaptă împotriva acestei teorii, însă pune accent pe descrierea modalităților prin care cercetătorii ar putea să-și îmbunătățească abordarea metodologică pentru a obține rezultate corecte. Polsby susține că cea mai eficientă alternativă este cea pluralistă. Presumțiile pluraliste au oferit cercetătorilor strategii prin care să studieze puterea comunitară care sunt posibile de efectuat și care oferă rezultate mai apropiate de realitate (Polsby 1960, 475).
O diferență importantă între perspectiva pluralistă și cea a stratificării apare când este definit conceptul de „putere”. Puterea, în viziunea pluralistă nu reprezintă un element stabil într-o comunitate, astfel se respinge viziunea stratificării unde puterea este mâinile unui singur grup care domină societatea. În acest context, se pune întrebarea legitimă: cine conduce comunitatea? Polsby observă faptul că pluraliștii studiază anumite rezultate pentru a determina cu adevărat cine guvernează într-o societate (Polsby 1960, 476). Aceste rezultate sunt selectate din mai multe domenii importante, cu scopul de a observa dacă un model de luarea deciziilor se repetă. Șansele ca un tipar al luăriideciziilor să se reagăsească mai mult decât o singură dată în domenii diverse, sunt minime consideră pluraliștii, însă nu exclud posibilitatea ca acest fenomen să apară. Astfel se observă comportamentul care se repetă și se determină empiric dacă un singur grup domină sau nu mai multe domenii. Un aspect important al acestui model este că domeniile de interes în care se studiază comportamentul actorilor, sunt cele mai importante domenii din societatea respecticvă. Pluraliștii lase neexplorate domenii mai puțin importante unde ar putea regăsii elite care conduc (Polsby 1960, 478).
Un alt aspect important pe care îl iau în calcul pluraliștii este perioada de timp care trece de la nașterea unui grup, până la dizolvarea lui. Ei pleacă de la premisa că distribuția puterii este mai mult sau mai puțin permanentă într-o structură socială. Puterea este legată de o problemă, iar problema poate să fie temporară sau permanentă. Ea dă naștere la coaliții și la formarea de grupuri a căror viață depinde de existența acelei probleme. Polsby susține că dacă presupui că un set de coaliții care există într-o comunitate la un moment dat, este un aspect stabil al structurii sociale, nu faci altceva decât să introduci erori în descrierea realității sociale (Polsby 1960, 479).
Polsby remarcă faptul că există o activitate publică mai intensă în rândul indivizilor din clasa mijlocie și superioară, decât în clasa de jos. Există câteva costuri pe care individul implicat în activitățile comunității trebuie să și le asume cum ar fi: timpul și resursele pe care le investesc în campaniile de lobby, eventualii dușmani politici. Polsby 1960, 480)
O altă diferență pe care Plosby o subliniază este faptul că perspectiva pluralistă asupra naturii grupurilor de interese și durata de viață a coalițiilor, precum și caracterul voluntar al participanților la viața politică, intră în contradicție cu perspectiva structuralistă. Pluraliștii consideră că publicul și grupurile de interese sunt cei mai importanți actori sociali, care ar trebui luați în calcul în momentul în care se analizează procesul politic. Teoria stratificării claselor împarte comunitatea în funcțe de criterii economice sau de status, fiecare individ din comunitatea respectivă este membru al unei clase. Este incorect să presupui că statusturile similare oferă același acces la putere sau că indivizii împărtășesc aceleași interese specifice clasei din care fac parte. Plosby observă faptul că pluraliștii nu dau deloc importanță apartenenței la o clasă a individului. Procesul politic poate fi explicat prin observarea interacțiunii grupurilor mici de interese care dețin grade diferite de influențare a politicii. Acest lucru este posibil și datorită fragmentării statului, care are ca efect scăderea importanței apartenenței la o clasă și care face ca într-o singură clasă să existe indivizi cu idei în contradictoriu. În cazul în care un individ are o anumită problemă, este exclus ca întreaga clasă din care face parte individul respectiv, să se mobilizeze pentru a-l ajuta. Nu este nici eficient și nici necesar ca o clasă să se consume resurse pentru satifacerea nevoilor unui singur membru (Polsby 1960, 481-482).
Un alt studiu specific pluraliștilor se leagă de rolul liderilor, care se presupune că este divers și fluid, doar într-o sigură dimensiune importantă și care se modifică de la problemă la problemă. Pentru a observa dacă există o oarecare structură a puterii, se observă dacă există suprapuneri între domeniile de interes sau o regularitate în ceea ce privește procedurile de luarea deciziilor. Presupunerea teoriei stratificării legată de puterea comunității care este mereu generală și care nu poate fi mutată poate fi consiferată arbitrară (Polsby 1960, 483)
Polsby oferă câteva recomandări practice care reies din comparația teoriei stratificării cu cea pluralistă: primul pas este ca cercetătorul să aleagă câteva domenii importante pentru comunitate pe care să-și canalizeze cercetarea. Apoi ar trebui să studieze comportamentul, fie prin observație directă, fie prin analiza unor documente, informații, ziare sau alte resurse. Este esențial să se studieze rezultatele deciziilor care se iau într-o comunitate. Este important, dar insuficient, să stii ce doresc liderii să facă. Recomandarea lui Plosby este să cunoști și rezultatele acestei intenții (Polsby 1960, 484)
2.4. Neopluralismul și norocul sistematic al omenilor de afaceri în capitalism.
Teoria clasică a grupurilor de interese pleacă de la premisă că nu este posibil ca un grup să aibă mai multe avantaje în mod sistematic față de alte grupuri. De exemplu, în viziunea pluralismului clasic, grupurile de interese care reprezentau mediul de afaceri erau considerate a fi la același nivel cu celelalte grupuri, acestea fiind nevoite să acționeze într-un fel sau altul pentru a-și atinge obiectivele (Bernahagen și Braunainger 2005, 43). Lindlom este primul care contrazice această idee susținând faptul că proprietarii și oamenii de afaceri se bucură de o poziție de putere sistematică, privilegiată, care asigură rezultate politice favorabile chiar dacă uneori nu acționează în acest sens (Bernahagen și Braunainger 2005, 44).
La întrebarea „de ce aceste grupuri au prioritate în fața alora?” Limblodom leagă acest fenomen de dependeță, destul de strânsă, între mediul de afaceri și poliarhia. Pentru începtut este necesar să stabilim conceptul de poliarhie, utilizat de Limblodom și împrumutat de la Dahl. Poliarhia, în viziunea lui Dahl, este „ordinea politică ce se distinge la nivelul ei cel mai general prin două caracteristici: calitatatea de cetățean este răspândită la un număr relativ mare de adulți iar drepturile cetățenești includ posibilitatea de a te opune celor mai înalți demnitari ai statului și de-ai îndepărta, prin vor, de la guvernare (Dahl 2002, 306). Poliarhia este necesară pentru realizarea optimă a procesului democractic în vederea guvernării unui stat (Dahl 2002, 307). Poliarhia este strâns legată de o societate caracterizată printr-un set de trăsături cum ar nivelul ridicat al veniturilor pe cap de locuitor, sprijinit de o creștere constantă a avuției pe cap de locuitor, un nivel înalt de urbanizare, o diversitate mare de servicii, o ordine economică unde producția este realizată de companii relativ autonome ale căror decizii sunt orientate spre piețele naționale și internațioanale, un număr mare de indicatori privind bunăstarea cum ar fi speranța mare de viață, mortalitatea infantilă scăzută etc.. O astfel de societatea favorabilă poliarhie este o societate capitalistă, liberală, a claselor de mijloc, a afacerilor, orientată spre piață, unde există numeroase grupuri și organizații relativ autonome. Cu alte cuvinte pentur Dahl această societate este o societate „pluralistă, dinamică și modernă (Dahl 2003, 345).
Lindblom în lucrarea sa „Politics and Markets” (1977) dorește să răspundă la întrebarea „de ce este dependentă poliarhia de piață și de antreprenorii?” Eficiența pieței, creșterea veniturilor cetățenilor, afacerile prospere sunt cele care mențin un trai de viață superior. Prin urmare, corporațiile, afacerile joacă un rol esențial în această ordine politică fapt ce alimentează această relație de dependeță. Mai mult decât atât, colaborarea între guverne și mediul de afaceri reprezintă inima acestui sistem poliarhic. Acest fenomen poate fi explicat printr-o paralelă la situația Stat – Bisercă. Puterea mare pe care o au grupurile ce reprezintă mediul de afaceri, rezultă din faptul că de buna funcționare a economiei, depinde existența poliarhiei. De aici decurge și o disporționalitate în favoarea lor de influențare a partidelor, politicilor și a climatului de opinie. Autorul susține faptul că alte grupuri, cum ar fi sindicatele, nu se bucură de un asemenea privilegiu (Cedric 1979, 321). Lindlom consideră că mediul de afaceri reprezintă o categorie aparte de grupuri de interese cu mai multe avantaje fiind superioară celorlalte grupuri. Afacerile au o pozițe de putere sistematică, fapt ce face ca politicieni să ia la cunoștință în mod automat toate problemele ce se leagă de economie. Dacă se adoptă politici publice mai puțin prietenose cu mediul de afaceri, atunci sunt șanse mari să exite riscul unor investiții slabe sau chiar stoparea acestor investiții, prin urmare performanța economică (care îi face pe politicieni să fie aleși sau realeși) scade considerabil. Un alt plus pe care firmele îl au este capacitatea lor de a investi mult mai multe resures și timp în activitatea de lobby, în comparație cu alte grupuri sau chiar actori politici (Culpepper 2008, 7). Principala ideea a lui Lindlom este că actorii economici nu câștigă mereu, însă au o poziție care îi avantajează în comparație față de alte grupuri, pentru că ei sunt principalii actori ai pieței, iar politicieni sunt mereu dispuși să negocieze și să ajute mediul de afaceri. Oamenii de afaceri au interese directe în influențarea rezultatelor anumitor politici, inclusiv cele sociale, iar politicieni nu se riscă să piardă voturi ca să apere anumite inițiative, politici sau proiecte care sunt nu sunt în interesul oamenilor de afaceri. Politicieni au mai mult de pierdut dacă adoptă un astfel de comportament (Culpepper 2008, 7).
O idee foarte asemănătoare cu cea a lui Lindblom regăsin și în lucrarea „Puterea” (1998) a lui Keith Dowding. El remarcă faptul că în societate există grupuri de oameni care sunt norocoase, adică obțin ceea ce își doresc de la societate, fără să facă ceva în acest sens. Problema apare când unele grupuri primesc ceea ce vor fără să acționeze, în mod sistematic, din cauza structurii sociale (Dowding 1998, 115). Poate părea un paradox să se sugereze faptul că norocul este sistematic, însă acest lucru este posibil doar în cadrul anumitor structuri sociale și insituționale. Dowding susține că a-ți fi dat tot timpul ceea ce îți dorești este complet diferit de a munci să obții acel lucru (Dowding 1998, 115). Norocul de care se bucură anumiți actori se datorează poziției sociale pe care o ocupă aceștia. Indivizii, în științele politice, nu sunt numiți prin identitățile lor personale, ci prin pozițiile sociale pe care le dețin. Acest noroc despre care discută Dowding este posibil doar într-un sistem capitalist (Dowding 1998, 116).
Adam Przeworski (1985;1986) oferă un model ce ar putea ajuta la explicarea acestui noroc sistematic din societatea capitalistă. Dowding susține că nu este neapărat nevoie să adopți toate elementele pe care le descrie Przeworski pentru a vedea cum funcționează norocul. Adam Przeworski sugerează că sistemul capitalist oprește orice partid democratic socialist, să schimbe sistemul economic de la unul capitalist, la unul socialist, prin cicluri regulate de alegeri, (Dowding 1998, 116). Acest model funcționează chiar dacă: (1) interesul material al claselor muncitoare ar fi ajutat de o economie socialistă. (2) majoritatea este alcătutită din clasele muncitoare. (3) toate clasele ajung să voteze cu partidul care are același interes economic ca și ele. (4) costurile ce vor apărea în perioada de trecere de la un sistem capitalist la unul socialist vor fi substanțiale și (5) perioada de tranziție dintre capitalism și socialism (cu costurile de riguare) este mai mare decât un ciclu electoral (Dowding 1998,116). Această trecere de la socialism la comunism, este punctul critic care îi face pe muncitori să renunțe la idee deși, odată realizată trecerea, starea lor se va îmbunătăți considerabil. În „Valea tranziției”, cum o numește Dowding, muncitorii vor avea parte de o perioadă mult mai rea decât momentul anterior începerii schimbării, însă acest lucru se va îmbunătății după o perioadă de timp și se va ajunge într-un final la nivelul cel mai înalt de bunăstare care se poate atinge în societatea socialistă. Vorbim de o „revoluție” care vine cu anumite costuri pe care unii nu vor sau nu își permit să și le asume (Dowding 1998, 117).
În viziunea lui Downs (1957) partidele politice nu sunt altceva decât coaliții de indivizi care împărtășesc anumite viziuni legate de politici, dar care nu au o ordine a preferințelor politice. Ei fac compromisuri în interiorul partidului, compromisuri care au la bază anumite rațiuni electorale. Acest fenomen apare pentru că percepția electoratului derivă din felul cum acel partid a ales să conducă când a fost la putere (Dowding 1998, 117-118). Revenind la modelul de mai sus, să presupunem că avem un partid socialist care are ca obiectiv „traversarea văii”. Principalii săi votanți vor fi cei din clasa muncitoarea. Majoritatea clasei muncitoare va vota pentru acest partid doar dacă rezultatele și schimbările pe care ei le așteaptă se pot observa într-un viitor apropiat. Să presupunem că timpul de la momentul când a început schimbarea, până la momentul când s-a atins maximul de bunăstare ce poate fi obținut în socialism, este de 30 de ani, iar un ciclu electoral durează doar 4-5 ani. În acest context putem spune că un asemenea partid socialist va întâmpina mari dificultăți legate de susținerea din partea populației pentru a realiaza „revoluția” (Dowding 1998, 118). Cu ajutorul exemplului de mai sus se poate explica cum reușesc capitaliști să rămână actori importanți și influenți: un partid socialist în încercarea lui de a schimba sistemul și natura drepturilor de proprietate eșuează din punct de vedere electoral, prin urmare capitaliștii rămân liniștiți în privința poziției lor în societate (Dowding 1998,118).
S-a construit un sistem de relații între capitaliști și actorii politici astfel încât un singur element nu este necesar sau suficent pentru funcționarea eficientă a sistemului. Dacă un actor nu este capabil să-și îndeplinească rolul, atunci cineva dornic să îi ia locul, îl va schimba imediat (Dowding 1998, 118). Acțiunile actorilor politice sunt influențate de factorii economici pentru că acești factori sunt cei care asigură alegerea și realegerea politicienilor. Au probleme mari în momentul când economia intră în recesiune, prin urmare ei sunt nevoiți să adopte politici care sprijină dezvoltarea economică. Aici putem vorbi de noroc: dependența politicienilor de o economie prosperă nu face altceva decât să le ofere pe tavă capitaliștilor, oamenilor de afaceri influenți, diverse beneficii, fără ca ei să facă nimic în acest demers. Ei pur și simplu beneficiază de pe urma actorilor politci care încercă să atragă electoratul de partea lor (Dowding 1998, 119). Actorii economici au norocul că interesele lor coincid cu cele ale guvernului. Nu sunt nevoiți să acționeze în niciun fel. Vorbim de un noroc sistematic care se datorează poziției pe care o au în cadrul sistemului economic (Dowding 1998, 120). Economia joacă un rol fundamental într-o societate capitalistă. De ea depinde bunăstarea fiecărui cetățean. Structura acestei societăți capitaliste face ca unele grupuri să fie mai norocoase în mod sistematic decât altele. În momentul când industriașii, capitaliștii, vor dori să efectueze diverse acțiuni pentru dezvoltarea afacerilor lor și implicit a economiei, ei vor „împinge într-o ușă deschisă”. De exemplu aceștia vor avea câștig de cauză și mai multă putere de influență în conflictul lor cu ecologiștii. Dowding recunoaște că există grupuri care nu sunt nevoite să facă lobby pentru a obține ceva sau dacă realizează activitatea de lobby, se poate observa că guvernul nu opune prea mare rezistență, practic ei fiind încurajați de guvern să acționeze în orice mod care ar putea ajuta la creșterea economică (Dowding 1998,133). Autorul remarcă faptul că problema nu este că unele grupuri obține ceea ce își doresc, ci că altele nu obțin ceea ce vor. Dacă acest fenomen se întâmplă în mod sistematic, atunci poate fi pus pe seama norocului constant pe care îl au anumite grupuri (Dowding 1998, 135).
2.5 O limită a studiului asupra grupurilor de interese.
Baumgartner și Leech în „Basic Interests: The Importance of Groups in Politics and in Political Science”(1999) au analizat întreaga literatură de specialitate care tratează problema grupurile de interese. În ultima jumătate de secol, economiști, cercetători în științe politice, sociologi au încercat să ofere răspunsuri legate de „cum și de ce se nasc grupurile de interese?”, „cum supraviețuiesc?” sau „cum influențează agenda publică și deciziile guvernamentale?”. Baumgartner și Leech realizează o analiză critică asupra întregului demers academic, mai exact asupra creșterii și descreșterii interesului cercetătorilor pentru rolul grupurile de interese (Smith 1999, 967). Ei observă că deși există foarte multe studii despre grupurile de interese, cunoștințele și informațiile legate de rolul și influența acestora sunt foarte limitate și sărace. Lucrare lor nu este despre grupurile de interese, ci despre studiile care s-au realizat asupra lor (Nownes 1999, 867).
Autorii vizează atingerea a trei obiective principale prin intermediul lucrării. Primul se leagă de cercetarea literaturii de specialitate din ultimii 50 de ani pentru a identifica abordări teoretice și metodologice generale. Un al doilea obiectiv este să explice de ce unele domenii de cercetare au evoluat foarte mult, în detrimentul altor domenii ce au fost cercetate superficial și mai ales, de ce unele încă, după multitudinea de studii realizate, nasc controverse și confuzii. Al treilea obiectiv este acela de a oferi sugestii privind eventuale tehnici metodologice care ar putea să sprijine cercetările în domeniile cu probleme cu scopul de a oferi rezultate mai bune.
Ei pleacă de la presupoziția că aceste grupuri au fost și sunt în continuare un element fundamental în procesul politic. În acest context își propun să răspundă la două întrebări ce s-au născut pe parcusul cercetării: de ce studiul grupurilor de interese s-a modificat în timp de la o poziție centrală pe care o aveau în disciplină, la una „irelevantă”? Ce măsuri ar trebui luate pentru ca cercetările să readucă grupurile de presiune în poziția centrală care presupune că participarea sa în procesului politic este esențială (Smith 1999, 967)
După anii `60, cercetătorii nu am mai fost interesați să dezvolte teorii despre importanța și rolul grupurilor de interese în procesul decizional, dar nici de studiul asupra posibilelor efecte pe care acțiunile acestor grupuri le produc unor politici. În schimb, interesul lor s-a îndreptat spre anumite aspecte ale comportamentului grupului. Analize empirice, cercetări legate de comportamentul grupului de interese au înlocuit studiul asupra impactului acțiunii grupurilor și valoarea lor. Însă, aceste studii au dus la îmbunătățirea și completarea cunoștințelor legate de înțelegerea comportamentului grupului și a colectivității. Autorii susțin că aceste cercetări au foarte multe lipsuri, sunt tratate superficial, nu sunt atente la un context general în care grupurile operează, fapt ce duce la rezultate confuze și la o nesiguranță legată de rolul acestora (Smith 1999, 967). Autorii susțin că cercetătorii au eșuat în demersul lor de a afla răspunsuri din arii de cercetare foarte foarte importante și, în loc să ofere lămuriri, ei au accentuat sentimentul de confuzie. Baumgartner și Leech observă că sentimetul de confuzie vine și din faptul că cercetătorii nu au reușit să stabilească un set de concepte unanim acceptate precum „interese”, „putere”, „influență” sau „problemă politică”. Asfel se ei lucrează cu cadre teoretice și metodologice diferite care nu permit o acumulare științifică (Nownes 1999, 867).
Autorii consideră că, pentru a corecta acest lucru, este necesar ca viitoarele cercetări să dea dovadă de o coerență teoretică, iar analizele empirice să fie atente la context. Coerența teoretică va compensa pentru cercetările empirice slabe, cu viziuni înguste. Trebuie construit un cadru care să înglobeze mai multe perspective și implicații. Generalizările empirice, bine fundamentate, nu se pot efectua decât dacă au la bază cercetări la scală largă, sensibile la context. Împreună ar rezolva problema confuziilor și nesiguranței care impidică înțelegerea mai bună a efectelor pe care grupurile le au în procesul politic. Baumgartner și Leech recomandă o soluție la aceste probleme și anume realizarea unei paradigme unice care să privească studiul grupurilor de interese, și care să ducă la dezvoltarea acestei teorii (Nownes 1999, 867).
Capitolul III
Cum funcționează grupurile: logica acțiunii colective.
3.1. Logica acțiunii colective
Mancur Olson în lucrarea sa „The Logic of Collective Action” (1965) are ca temă principală problema dificultății indivizilor raționali de a obține bunăstare comună în locul celei individuale. Olson contrazice ideile centrale ale pluralismul susținând că în cazul în care indivizii alcătuiesc un grup, având un interes în comun, nu este obligatoriu că ei vor și acționa pentru a atinge acel interes, ba chiar indivizii vor avea tendința să nu acționeze pentru a obține binele comun (Miroiu 2007, 144). El critică optimismului de care dau dovadă Bentley și Truman în teoria grupurilor. Cei doi susțin că persoanele cu interese comune realizează activități în mod voluntar cu scopul de a promova anumite interese (Ostrom 2007, 19). Olson refuză această idee pentru că nu oferă o explicație logică legată de supraviețuirea grupurilor. Existența grupurilor este un femomen natural care apare datorită capacității umane de a forma grupuri și de a se asocia, apect menționat și de Aristotel („omul politic”). Indivizii au predilecția să adere la un grup sau chiar să formeze grupuri (Olson 2002, 21). Grupurile au evoluat de la cele mici (familia sau cele date de clasă) în care interacțiunea era de tipul „față în față” din perioada antichității, la asociații precum sindicatele. Acestea din urmă au înlocuit grupul „familie”, trecându-l pe locul doi ca importanță. Parson remarcă că acest fenomen a avut loc datorită evoluției societății. El susține faptul că pe măsură ce societățile devin mai avansate, aceste grupuri de non-rudenie, cum ar fi statul, biserica, sindicatele etc., capătă o mai mare importanță (Olson 2002,18). Putem să spune că asociațiile mari din perioada modernă pot fi echivalentul asociațiilor mici din antichitate (Olson 2002,19).
Olson încearcă să găsească un punct comun cu care să se identifice multitudinea de grupuri existente și care să fie baza pentru explicațiile legate de acestea. El considerând că atingerea obiectivelor comune pentru membrii săi, este o caracteristică comună a tuturor grupurilor de presiune. Este mai mult decât necesar ca un grup să îndeplinească acel obiectiv asumat pentru că altfel, el nu va supraviețui fiind dependent de obținerea bunurilor comune pentru membrii săi (Olson 2002, 5). O altă caracteristică importantă a unui grup este că prin intermediul acestuia, indivizii își pot satisface anumite interese personale. (Olson 2002, 6). El definește grupul ca fiind „un număr de indivizi cu un interes comun”. Adoptă viziunea lui Bentley privind conceptul de grup și susține că nu e nevoie ca un grup să fie organizat ca el să existe (Olson 2002, 8).
La începutul lucrării „The Logic of Collective Action” (1965) oferă o explicație alternativă la problema comportamentului grupului și a motivelor pentru care individul alege să adere la un grup. El subliniază că deși folosește instrumente metodologice specifice economiei, rezultatele studiului pot fi folosite nu doar de economiști, ci și de sociologi sau specialiști în științele politice (Olson 2002, 4). Olson susține că se poate descrie comportamentul grupului, făcând o deducție logică din comportamentul rațional al individului. Ce înseamnă un comportament rațional? Când discutăm despre alegere rațională, atunci plecăm de la presupoziția că aceasta se leagă de acțiune. Rațiunea este motorul acțiunilor umane, însă scopurile, obiectivele pe care individul dorește să le atingă sunt rezultatul pasiunilor și a dorințelor. Este o distincție clară între pasiune și rațiune, la fel cum este și între scop și mijloace. Acțiunea umană este rațională în scop instrumental. Cu alte cuvinte, acțiunile pe care le realizează un individ pentru a-și atinge scopurile sunt ghidate de rațiune (Miroiu 2006, 34-35). Această raționalitate instrumentală se traduce prin a acționa astfel încât să se atingă cel mai bine scopul. Scopul este scos din ecuație, importante sunt mijloacele prin care se atinge resprectivul obiectiv. J. Rawls în „A Theory of Justice” (1971) stabilește trei principii generale ale raționalității instrumentale pe care indivizii trebuie să le respecte când fac alegeri. (1) Principiul mijloacelor efective: în cazul în care există mai multe alternative prin care se poate atinge obiectivul, atunci se poate aplica acest principiu care presupune că este necesar să se adopte alternativa care îndeplinește scopul, cât mai cuprinzător și cu cea mai mică cheltuială. (2) Principiul caracterului curprinzător: dacă o alternativă ar putea avea ca rezultat atingerea scopului principal și în plus de asta, alte beneficii, este rațional să se alegă respectiva alternativă. (3) Principiul probabilității mai mari: dacă una din două alternative are șanse mai mari de reuștită decât cealaltă, deși ambele alternative sunt în mare aceleași, atunci este rațional să fie aleasă alternativa cu șansele mai mari de reușită. Rawls susține că aceste principii sunt cele care conturează ideea de alegere rațională. (Miroiu 2006, 39).
Mai există cazuri, ce-i drept rare, de indivizi care acționează în cadrul grupului în mod altruist, însă comportamentul indivdului rațional care acționează în interes propriu, este regula (Olson 2002, 1). Olson face o remarcă care pune sub semnul întrebării prezumția suținută de teoria grupurilor potrivit căreia un posibil avantaj pentru un grup este suficient pentru ca acel grup să se mobilizeze și să-și canalizeze acțiunile în vederea obținerii (Ostrom 2007, 20): faptul că dacă nu există un număr mic de membrii sau o constrângere exterioară care să forțeze indivizii să acționeze în interesul grupului, atunci „indivizii raționali care își urmăresc propriul interes nu vor acționa astfel încât să-și atingă interesele comune sau ale grupului” (Olson 2002, 1). Olson și în lucrarea „Creșterea și declinul națiunilor” (1999) face referire la acest paradox: faptul că în cadrul grupurilor mari, în care există indivizi raționali, șansele ca membrii să acționeze pentru obținerea bunului comun sunt mici (Olson 1999, 40). Cu alte cuvinte, dacă membrul unui grup mare, tinde să-și maximizeze în mod rațional binele personal, el nu va acționa în vederea obținerii bunul comun, care de altfel îi va aduce beneficii. Singurele condiții în care acest individ va întreprinde acțiuni pentru atingerea interesului comun depind în foarte mare măsură de coercițiile impuse sau de beneficiile diferite față de binele comun care îi sunt oferite individului (Olson 2002, 2).
Olson explică competitivitatea între grupurile de interese printr-o paralelă la piața competitivă: într-o industrie competitivă majoritatea producătorilor doresc obținerea unui anumit tarif sau un program, o intervenție guvernamentală care ar mări prețurile pentru produsele lor. Pentru ca guvernul să ofere astfel de servicii, producătorii trebuie să se organizeze în grupuri de lobby și să desfășoare diverse campanii care necesită resurse în bani și timp (Olson 2002, 9-10). La fel ca individul rațioanal în cazul grupurilor mari, producătorul particular rațional și individualist va alege să nu investească resurse în organizațiile de lobby, deși este clar că va avea de câștigat dacă cerințele vor fi îndeplinite (Olson 2002, 10). Pentru a oferi o explicație mai clară, Olson se folosește de o a doua paralelă: statul. Statul este cea mai mare organizație. Coerciția aplicată membrilor este singura modalitate prin care aceast grup poate supraviețui (fac referire aici la taxe, impozite legi etc.). Trecând în mediul privat, Olson observă faptul că organizațiile mari, cu mulți membrii, pot avea același tip de problemă. Principala funcție a unui grup este să asigure membrilor săi bunul comun pentru care s-au alăturat. Toți membrii vor avea partea de acel bun comun, fie că participă la obținerea lui sau nu. Este cunoscut faptul că statul nu poate supraviețui fără contribuțiile cetățenilor, așadar putem să extindem această idee și la organizațiile mari, care nu supraviețuiesc fară să exercite o coerciție asupra membrilor săi sau fără să le ofere acestora beneficii în plus, nu va funcționa niciodată și în timp va dispărea (Olson 2002, 15). El observă faptul că serviciile unor organizații precum sindicatele, asociațiile profesioniste, cartelurile se aseamănă foarte mult dintr-o perspectivă fundamentală cu serviciile de bază ale statului: oferirea de bunuri publice. Aceste bunuri ajung la membrii indiferent de contribuția lor, la fel cum protecția, sănătatea sau educația este pentru toți cetățenii unui stat (Olson 1999, 41). Problema principală a individului care totuși va acționa astfel încât grupul să obțină binele comun, este că demersul său nu va fi suficien de vizibil și nici ceilalți nu îi vor urma exemplul (Olson 2002, 16). Dacă argumentul este corect, atunci existența grupurilor poate fi explicată prin altă metodă, cum ar fi oferirea de alternative la bunurile colective asigurate de state sau de organizație. Organizațiile de dimensiuni mari nu pot existe doar bazându-se pe mecanisme voluntare (Olson 1999, 43). Este foarte dificil să se obțină un consens în cazul grupurilor mari, mai ales când bunul colectiv este primit de toată lumea, în aceeși cantitate, indiferent de aportul adus. Fiecare membru ar trăi mai bine dacă toți membrii ar fi constrânși să dedice mai mult timp obținerii bunului comun (Olson 1999, 49). Deși toți membrii sunt interesați ca acel obiectiv să fie atins, ei nu sunt interesați și de costurile care apar plătească costurile (Olson 2002, 21).
Stimulentele pe care le folosesc organizațiile atât pentru a supraviețui, cât și pentru a obține binele comun sunt negative, dar și pozitive. Cele negative se referă la diverse sancțiuni, pierderea unui drept, penalități aferente, limitarea anumitor libertăți. Stimulentele pozitive sunt diverse avantaje, aflarea de anumite informații, profituri pe care le obține individul dacă lucrează pentru obiectivul comun. Un alt instrument coercitiv negativ poate să fie blamarea sau excluderea indivizilor care se retrag de la munca colectivă, iar la polul opus există instrumente pozitive prin care indivizii pot fi încurajați să participe la atingerea obiectivului comun.
În cazul în care grupul are câțiva membrii și acțiunea unui singur individ poate avea efecte vizibile asupra intereselor celorlalți, atunci există șanse mari ca aceștia să negocieze și să se înțeleagă în privința unui bun colectiv (Olson 1999, 54). Însă există o problemă legată de această interdependență între membrii. Este posibil ca unul din membrii să încerce să obțină mai mult decât bunul comun, așadar va tinde să negocieze mai mult, ba chiar să devină un obstacol în demersul grupului de a obține acel bun. Prin urmare, exista șansa să nu se mai ajungă la acel bun, din cauza unui membru care a dorit să obțină mai mult decât restul (Olson 1999, 54). Grupurile mari se confruntă cu alte probleme. De exemplu nu există motivația individuală de a activa în interesul grupului pentru că activitățile sale vor deveni nesemnificative sau chiar imperceptibile de ceilalți membrii (Olson 1999, 55). Numărul indivizilor sau actorilor care fac parte dintr-un grup este invers proporțional cu cantitatea de bun comun pe care acești actori îl primesc. Drept urmare, dacă stimulentele suplimentare nu există, motivația indivizilor de a realiza acțiuni pentru binele comun lipsește și ea (Olson 1999, 59). Dacă acest lucru este o caracateristică a grupurilor , atunci se poate trage concluzia că grupurile mici sunt mai capabile să acționeze în interesul binelui comun, în comparație cu cele mari, acest lucru fiind valabil doar dacă nu există stimulente pozitive sau negative care să îi oblige pe indivizi să participe (Olson 1999, 59; 2002, 21).
„Creșterea și declinul națiunilor” (1999) este lucrarea în care Olson aplică cadrul teoretic dezovoltat în „The Logic of Collective Action” (1965) căutând exemple empirice care ar putea să-i susțină teoria. Olson explică ceva ce la prima vedere ar părea un paradox: stabilitatea politică afectează în mod negativ creșterea economică. O democrație stabilă suferă de o „scleroză instituțională”, iar grupurile de interese se confruntă cu o distribuție a resurselor ineficientă. El explică creșterea economiei Germaniei și a Japoniei nu prin faptul că aceste state au reușit să construiască noi orașe de la zero, ci pentru că aceste țări au avut posibilitatea să construiască noi instituții de la zero. O economie stabilă, instituții clar definitite și delimitate nu vor face altceva decât să încetinească procesul de modernizarea a unei societăți, dar și realocarea resurselor în funcție de noile condiții (McLean 2000, 657). Deciziile într-o astfel de societate vor fi luate cu dificultate și în interesul anumitor structuri stabile. Olson susține că acțiunile anumitor grupuri de interese speciale vor avea ca efect scăderea eficienței și a rezultatelor evoluției economice. Aceste grupuri vor avea tendința de a elimina dinamica internă și externă din sistemul social și economic. Costurile care apara în urma negocierilor cu guvernul și a căutării de rentă pentru a obține avantaje sunt externalizate grupurilor care nu sunt organizata. Spre exemplu avem grupul ce reprezintă producătorii care doresc să crească prețurile la un anumit produs. Pentru a-și atinge obiectivele, ei vor face lobby la instituțiile statului avizate să facă o asemenea modificare. Costurile acțiunilor de lobby vor fi suportate de consumatori (grup mare, neorganizat) care vor ajunge să plătească mai mult pentru produsul respectiv. Astfel grupurile mici au putere de influență mai mare, dar și capacitatea de a-și urmări interesele. Olson susține că o competiție între aceste grupuri ar putea să mai reducă din disproporționalitate, însă diferențele majore nu vor înceta să existe (Horgos și Zimmermann 2008, 302).
3.2. Numărul contează
Grupurile mici au avantajul de a asigura într-o formă sau alta bunul comun. Însă aici se poate ca numărul să nu conteze, ci membrii. Există posibilitatea ca măcar unul din membrii să fie cu adevărat interesat de acel bun deoarce câștigul personal din obținerea bunului colectiv, va depăși costurile totale pe care le va cheltui. În grupurile mici, unde prezența unui membru cântărește foarte mult sau pur și simplu respectivul membru este interesat de câștigarea acelui bun, este foarte posibil ca acel obiectiv să fie îndeplinit. Este necesar minim un membru care să-și manifeste interesul și să fie dispus să suporte costurile (Olson 2002, 34). Deși binele comun este obținut, el nu va atinge o scală optimă. Problema suboptimizării apare atunci când este vorba despre un bun comun, care prin definiție nu poate fi interzis sau limitat pentru unii membrii. Șansele grupului de a obține acel bun scad pe măsură ce crește numărul membrilor (Olson 2002, 35). Acest lucru este posibil, susține Buchanan, deoarece în cazul grupurilor mici individul este presat de faptul că acțiunile sale vor avea efecte asupra acțiunilor celorlați membrii. Prin urmare este foarte puțin probabil ca el să acționeze altfel decât ceilalți și să afecteze obținerea bunului comun. Ei vor avea tendința să se pună în locul celuilalt astfel vor decide să contribuie la binele comun (Buchanan în Pasour 1981, 457).
Nevoia de reguli și organizație apare în cazul grupurilor mari. Cu cât un grup este mai mare, cu atât va fi mai multă nevoie de organizare, coerciție și reguli în cadrul grupului pentru ca acesta să supraviețuiască și să funcționeze (Olson 2002, 45). Olson alături de alți autori identifică patru factori care împiedică grupurile să-și urmărească interesele: (1) cu cât grupurile sunt mai mari, cu atât este mai mic beneficiul pe care îl resimte persoana care acționează în numele acelui grup. (2) cu cât mărimea grupului crește, cu atât este mai mic beneficiul total al fiecărui individ. (3) dacă un grup este mare atunci va eșua să obțină binele comun dacă nu va avea instrumente coercitive (Olson 2002,48) (4) Corcițiile fie ele pozitive (solidaritatea, sentimentele) sau negative (rușinea) sunt foarte slabe și ineficiente într-o organizație mare (Bendor și Mookherjee 1987, 130). Pe lângă intervenția guvernului Buchanan susține că mai există câțiva factori precum obiceiurile, tradițiile, standardele etice care pot să-i influențeze pe indivizi să participe la dobândirea bunului comun (Buchanan în Pasour 1981, 457).
Olson face distincția între grupuri privilegiate, intermediare și grupurile latente. Grupul privilegiat este acel grup în care fiecare membru sau cel puțin unii din membrii au inițiativa de a obține acel bun comun, chiar dacă sunt nevoiți să-l producă singuri. Vorbim aici de grupurile mici, unde nu este nevoie să existe o coordonare, organizare sau coerciție. Un grup interimar este cel în care niciunul din membrii nu primește suficient pentru a se ocupa de binele comun, cu toate că ei ar avea de câștigat de pe urma acestui bun. Din acest punct de vedere are avantajul că membrii care nu contribuie pot fi ușor identificați. Binele comun poate sau nu să fie obținut, depinde în foarte mare măsură de organizarea grupului. Grupul latent este grupul foarte mare în care individul primește foarte puțin din bunul comun și nu este motivat să acționeze. Având foarte mulți membrii este foarte dificil să stabilești cu exactitate cine contribuie și mai ales cine nu contribuie (Olson 2002, 49-51). Buchanan face o paralelă între dilema prizonierului și problema grupurilor mari. Dilema prizonierului este caracterizată de absența comunicării și a neîncrederii mutuale. În cazul grupurilor mari nici comunicarea sau repetarea alegerilor nu ar fi modificat rezultatele finale (factori care în mod normal duc la schimbarea alegerilor în cazul dilemei prizonierului). În situația grupurilor mari, avem dilema prizonierului jucată de „n” persoane (Buchanan în Tuck 2008, 19). Atât teoria lui Olson, cât și cea a lui Buchanan privind cooperarea socială este, în genera, una sceptică (Tuck 2008, 19).
Lucrările și teoriile lui Olson reprezintă un mod de a regândi originile și activitățile grupurilor de interese. În mod inevitabil au apărut diverse critici la adresa lucrărilor lui Olson. Una din critici se referă la faptul că studiile privind acțiunile colective ar trebui să ia în calcul toate grupurile care au un interes comun. Analiza lui Olson pleca doar de la grupurile economice și sociale. Este necesar să se evolueze de la a analiza un echilibru parțial, la a analizaunul general. O altă critică se leagă de faptul că criteriile pe care Olson le-a folosit când a realizat clasificarea grupurilor (privilegiate, intermediare și grupuri latente) trebuie modificate. Numărul membrilor dintr-un grup nu este suficient pentru a realiza o clasificare. Este posibil ca un grup mare să se transforme dintr-un grup latent, în unul privilegiat, datorită unui singur membru care are interese mari să obțină bunul comun. Este cazul grupurilor de afaceri care a căror mărime variază foarte mult, asfel numărul de membrii nu poate fi un criteriu valid de clasificare (Fischer 1980, 193).
3.3. Bunurile colective și problema călătorului clandestin
Ostrom susține că alături de „tragedia bunurilor comune” și „dilema prizonierului”, „logica acțiunii colective” reprezintă concepte ce oferă explicații despre problemele de care se lovesc indivzii când vine vorba de obținerea unor beneficii comune. La baza acestui model a lui Olson stă problema pasagerului clandestin. Atunci când un individ este conștient de faptul că nu i se pot interzice de către ceilalți beneficiile asigurate de un bun comun, își pierde motivația de a mai contribui la efortul comun, beneficiind clandestin de eforturile celorlalți. În cazul în care toți indivizii s-ar decide să nu mai contribuie pentru obținerea bunului comun, atunci acesta nu va fi atins. Deși existența acestui pericol este conștientizată de toată lumea, fenomenul pasagerului clandestin va domina în procesul de luare a deciziilor, iar rezultatul va fi cel mai puțin favorabil pentru toată lumea. Alternativa este un nivel suboptim de obținere a bunului comun dat de inegalitatea de efort și resurse investite de unii indivizi, în timp ce alții doar profită de pe urma acestora. Prin urmare, folosind acest model, se poate explica de ce uneori indivizii prefect raționali ajung să se comporte, în unele contexte, complet iraționali din punctul de vedere al celor implicați (Ostrom 2007, 20-21). Conceptul de individ perfect rațional se trage din economie, teoria alegerii rațioanle împrumutând metodologia specifică economiei pentru a o folosi în domeniul cercetărilor din științele politice. Homo economicus (omul economic)este prototipul individului care, având o anumită preferință, va aborda orice mijloace pentru a-și atinge propriul interes. Actorul rațional sau „homo economicus” trebuie să respecte câteva supoziții fundamentale: (1) raționalitatea perfectă: individul este capabil să compare alternativele, să le ierarhizeze și să aleagă cea mai bună alternativă. (2) interesul propriu: individul va acționa doar dacă interesul său va fi atins. Acțiunile sale nu au ca scop ajutarea obținerii beneficiilor altor indivizi, ci doar beneficiul persoanal. El nu este invidios ci doar neinteresat de ceilalți. (3) informația perfectă: individul cunoaște toate alternativele și consecințele, regulile, informațiile relevante și, foarte imporant, este conștient de faptul că ceilalți indivizi dispun de aceleași informații ca și el și că vor acționa în interesul propriu (Miroiu 2006, 40-41).
Această problemă, a călătorului clandestin, rezultă din faptul că individul este pus în situația în care are posibilitatea să obțină beneficiile unui bun, fără să suporte nici cel mai mic cost. În acel moment, individul rațional care va căuta să-și maximizeze profitul profitând de ocazie, nu va contribui la costuri (Pasour 1981, 453). Un alt lucru care încurajează apariția călătorului clandestin sunt bunurile și resursele comune. Bunurile comune sunt prin definiție caracterizate prin consumație non-rivală, dar și prin faptul că cel care furnizează bunurile nu îi poate interzice celui care nu contribuie la costurile de obținere a acelui bun, să îl consume. Cu alte cuvinte, dacă un bun public este destinat unui grup anume, atunci toți membrii, fără excepție vor avea parte de acel bun (Pasour 1981, 455). Acest fenomen apare când indivizii motivați de interesele personale doresc să-și atingă interesele folosindu-se de interesele grupului (Pasour 1981, 453).
Buchanan în lucrarea sa „The Demand of Supply and Public Goods” (1968) observă acest fenomen. El susține că este imposibil să observi dacă sunt sau nu respectate anumite angajamente într-un grup mai mare de oameni, dar mai ales să le impui. Acest lucru se datorează faptului că există poziția de pasager clandestin în care se află fiecare individ în parte. Individul nu are un interes să intre în acel angajament în mod voluntar, din moment ce pentru el rezultatul optim este atins doar în momentul când alți indivizi contribuie la obținerea binelui comun, iar el este doar un călător clandestin (Buchanan 1968, 87 în Pasour 1981, 454). Pe același principiu ca Buchanan, Jack Hirshlifer (1980) în „Price Theory and Aplication” susține faptul că agentul economic are tendința să fie un călător clandestin care se poziționează deasupra celor care pun pe locul doi interesele private în favoarea intereselor comune. Însă apare un paradox: dacă toți membrii unui grup caută să-și maximizeze interesele personale, atunci toți vor avea de pierdut într-un final și că niciunul/niciuna nu va avea garanția că acțiunile sale se vor coordona cu cel ale celorlați pentru ca activitatea sa să aibă impact. Esența problemei călătorului clandestin presupune faptul că, pentru a se obține bunurile comune, costurile private trebuie suportate de individ (Hirshlifer 1980, 562 în Pasour 1981, 454).
Capitolul IV
Insuccesul sistematic al grupurilor de presiune feministe
În capitolele anterioare am tratat problema comportamentului grupurilor de interese și importanța lor în procesul democratic. Numărul din ce în ce mai mare de grupuri de interese se datorează faptului că cetățenii își pierd încrederea în guverne, în partide considerând că acestea nu sunt interesate de problemele lor, prin urmare aleg să investească resurse în grupuri de interese care să le redea viziunile și problemele. Grupul de femei este un caz aparte ce merită studiat. Cu toate că numărul de membre din acest grup social este foarte mare și deși există un cadru legislativ care le apără drepturile și libertățile, femeile continuă să fie victime ale discriminării și dominației masculine. În The Global Gender Gap Raport din 2011 se poate observa că discrepanțele la nivel economic, politic sau social între femei și bărbați continuă să persiste: România este poziționată între Paraguai și Bangladesh pe locul 68. Această ierahizare s-a realizat având în considerare variabile precum oportunități economic, educația, serviciile de sănătate sau emanciparea prin politică (Hausmann, Tyson și Zahidi 2011, 10). Există grupuri de interese feministe care luptă pentru cauza femeilor și pentru introducerea problemelor de gen pe agenda publică însă acestea nu se bucură de suficientă susținere din partea membrelor grupului social și întâmpină probleme și din partea statului. Care sunt probleme care stau la baza insucceselor grupurilor feministe?
4.1. De ce feminism?
Diferențele biologice între bărbați și femei au reprezentat argumentele principale prin care bărbații își legitimau comportamentele și acțiunile ce discriminează și desconsideră femeile. Pentru că femeia este cea care dă naștere, ea este considerată a fi mai aproape de natură, de latura animalică. Din cauza acestui fapt femeia a fost marginalizată purtând etichete precum că ar fi mai puțin rațională, foarte emoțională și ilogică. Deși această abordare a fost înlocuită cu explicația potrivit căreia educația și mediul în care conviețuim sunt principalii factori ce influențează comportamentul individului, și nu biologia, misoginismul a căpătat un alt aspect: nu mai erau distprețuite femeile, ci „femininul”. Bărbații au fost văzute drept norme pe care femeile trebuiau să le îndeplinească, pentru a atinge nivelul de egalitate pe care îl doresc și drepturile pe care le merită (Miroiu 2004, 30). Femeile nu aspiră să își schimbe sexul sau afro-americanii culoarea pielii pentru a obține egalitate în drepturi, dar nici însușurile specifice care îi caracterizează să ajungă să fie uniformizate (Constain 1981, 101).
Misoginismul, termen ce a fost redus în feminismul valului II, se leagă în mare parte de prejudecăți, stereotipuri, având conotații pshihologice, pe când sexismul are sensuri mult mai largi: juridice, politice, etice, având o legătură strânsă cu discriminarea femeii. Supremația bărbatului menținută de multitudinea de credințe este tradusă prin sexism. Bărbații sunt cei care impun anumite practici, politici, ordinea socială prin care inferioritatea femeilor este instituționalizată, munca, activitățile, opiniile și valorie femeilor fiind considerate net inferioare față de cele ale bărbaților. Patriarhatul este o formă de organizare socială care menține această ideologie. Deși se încearcă abolirea sa prin diverse legi și practici care să asigure egalitatea și nediscriminarea, patriaratul și sexismul apar constant sub diverse forme (Miroiu 2004, 28-29). Patriarhatul a reușit să supraviețuiască pentru că a fost capabil să se adapteze oricărui sistem politic, social sau economic (Pasti 2003, 237). În prezent sexismul are o față mai subtilă cum ar fi: accentul pus doar pe imaginea femeii, inteligența și opiniile ei nereprezentând interes; plata mai mică pentru aceeași muncă, împiedicarea tacită a femeilor în avansarea profesională sau chiar orientarea lor spre anumite domenii mai „feminine” (Miroiu 2004, 30). Superioritatea bărbaților se poate traduce prin acces mai ușor la poziții înalte în toate categoriile sociale, putere mai mare de decizie, dar și venituri mai mari (Miroiu în Pasti 2003, 24). Vladimir Pasti consideră că relația bărbat-femeie este una a puterii, adică se poate traduce în termini politici. Femeile și bărbații reprezintă două grupuri care se află în competiție pentru resurse. Problema este legată de faptul că bărbații sunt cei care distribuie resursele în favoarea lor (Miroiu în Pasti 2003, 36-37). Din cauza faptului că bărbații sunt cei care dețin „pâinea și cuțitul” când vine vorba de redistribuirea resurselor, femeile ajung să concureze între ele. Sistemul patriarhal nu crează profesioniste, cetățene, partenere, ci ființe subordonate și dependente. Acest fenomen are loc din cauza teamerii obținerii unei păriți mai mici a resurselor, când acestea se vor redistribui (Miroiu în Pasti 2003, 34).
Când vorbim de feminism, avem acces la o paletă largă de idei, valori, semnificații care ajută la definirea acestui concept. Definirea termenului de feminism este foarte dificilă, dar în lucrarea de față voi utiliza definiția oferită de Mihaela Miroiu, în lucrarea sa „Drumul către autonomie. Teorii politice feministe” (2004): feminismul este „o reacție defensivă și ofensivă față de misoginism și sexism, ambele fiind răspândite în timp și spațiu” (Miroiu 2004, 27). Cu alte cuvinte, a fi feminist/ă înseamnă să aperi, să suții drepturile femeilor. Principalele scopuri politice ale feminismului se leagă de egalitatea femeilor și bărbaților în fața normelor, practicilor publice și instituțiilor, fără să se țină cont de gen. Activitățile, experințele, opiniile, ideile femeilor trebui să aibă aceeași valoare ca cele ale bărbatului (Miroiu 2004, 27). Este necesar să se recunoască faptul că inegalitățile existente între femei și bărbați dau naștere la probleme atât în spațiul public, cât cel și privat, pentru a se lua măsuri de reglementare a acestei probleme. Mihaela Miroiu consideră că minimal, gândirea feministă se poate sintetiza în trei idei: (1) în toate tipurile de cultură și civilizație, femeile sunt oprimate constant din cauza faptului că sunt femei. (2) culturile patriarhale sunt cele care construiesc discriminarea femeilor și relațiile de gen, acestea nu sunt naturale. (3) nedreptățile și inegalitățile de gen trebuie să fie corectate prin intermediul angajamentului politic (Miroiu 2004, 31). Feminismul a jucat un rol esențial în ceea ce privește schimbarea relațiilor de gen și implicit a situațiilor femeilor. Feministele și feminiștii au militat și au luptat pentru recunoașterea drepturilor politice, civice și juridice ale femeilor (Miroiu 2004, 32).
4.2. Importanța mișcărilor și grupurilor de interese feministe
Clasa socială a fost considerată o lungă perioadă de timp ca fiind principala sursă a inegalităților și a mișcărilor sociale însă problemele politice contemporane au dat naștere unor noi forme de mișcări sociale care reflectă alte inegalități ce nu s-au format din cauza claselor: diferențele de grup. Noile probleme care apar în jurul rasei și a genului găsesc rezolvare prin intervenția direct la clasa politică, pe când inegalitățile formate în urma diferențelor dintre clase, se întorc la problemele socio-economice (Phillips 1998, 8). Răspunsul pe care l-au oferit guvernele la cererile mișcărilor sociale s-au tradus de cele mai multe ori printr-o implicare mai puternică a statului în anumite domenii, ori prin extinderea atribuțiilor sale. Avem exemplul Statelor Unite ale Americii care în anii 1960-1970 a răspuns la cererile mișcărilor feministe, mișcărilor pentru drepturile civile ale afro-americanilor sau celor de mediu prin elaborarea de politici care să elimine sexismul pe piața muncii, monitorizarea impactului pe care îl au diverse activități asupra mediului sau interzicerea segregării în școli. Mișcările sociale militează pentru schimbări majore ale status quo-ului (Constain 1981, 100). Cu alte cuvinte aceste mișcări contestă de cele mai multe ori sistemul și relațiile tradiționale de putere pe care acesta se bazează, prin urmare modificările, schimbările sunt mai greu de acceptat (Constain 1981, 101). Se pot identifica mișcări care au introdus noi elemente în politicile statelor, însă nu s-a acordat suficientă atenție procesului propriu zis prin care aceste mișcări sociale sunt încorporate în sistemul politic. Care sunt factorii decisivi care contribuie la succesul unei mișcări? (Constain 1981, 100).
Primul pas pe care o mișcare trebuie să îl facă pentru a avea un impact este organizarea. Este necesară o astfel de transformare pentru ca interesele mișcării să fie atinse. Fără existența unui grup care să ajute la canalizarea eforturilor și a resurselor, mișcarea nu va realiza obiectivele scontate. Un grup organizat va realiza activitatea de lobby mult mai eficient. Până la mijlocul anilor `70, putem discuta despre un efort minimal în ceea ce privește stabilirea unui interes comun al femeilor, la nivel național în SUA. Spre exemplu Amendamentul privind Egalitatea în Drepturi (ERA) care a fost adoptat în primăvara anului 1972, este rezultatul muncii unor grupuri mici de activiști, susținuți și ghidați de Marta Griffiths, Membră a Congresului. Nu este produsul unor manifestații politice în masă cum s-ar crede, ci urmare muncii, persevereneței și competențelor membrilor grupurilor care au reușit să convingă Congresul să adopte repectivul Amendament (Constain 1980, 477). A fost foarte dificil atât pentu membra Congresului, cât și pentru grupurile care au investit resurse în rezolvarea acestei probleme să continue alte demersuri asemănătoare privind drepturile femeilor, cu atât mai mult cu cât mobilizarea femeilor pentru a pune presiune asupra Congresului era un obiectiv foarte dificil de realizat. Pe moment adoptarea Amendamentului privind Egalitatea de Drepturi, a fost considerată victoria cea mai importantă pentru că obținerea drepturilor pentru femei era preocuparea principală a militanelor feministe (Constain 1980, 477). Însă au existat alte persone care au considerat că acest Amendament nu este suficient și că femeile au și alte probleme politice comune, adiacente ERA. Aceste persoane au realizat faptul că doar în cazul în care se organizează în grupuri ce militează pentru drepturile femeilor, șansele ca ei să influențeze procesul legislativ cresc considerabil. Rezultatele nu au întârziat să apară. În 1972 a fost creat Women’s Lobby care avea ca principal obiectiv, reprezentarea femeilor în Congres. În același an, Women’s Equity Action League (WEAL) și-a mutat sediul în Washington pentru a facilita inițiativele legislative. Un an mai târziu, National Organization for Women (NOW) și National Women’s Political Caucus (NWPC) și-au deschis sediile tot în Washington (Constain 1980, 477-478). În Europa comunismu, fascismul sau Al Doilea Război Mondial au reprezentat obstacole în dezvoltarea mișcării feministe, în deosebi în Europa Centrală și de Est. În anii ’80 s-a simțit nevoia unei colaborări între diverse organizații feministe existente în Europa. Astfel a luat naștere, la nivel informal în 1987, la Londra European Women’s Lobby pentru că se dorea reprezentarea intereselor și problemelor femilor la nivelul instituțiilor europene.. A fost organizată o conferință unde au participat aproximativ 120 de membre din 85 de organizații. Formal, această organizație s-a instiuit în 1990. La început a fost un cadru inedit, se încerca un alt tip de colaborare între cetățeni, dar și între oficialii politici. European Women’s Lobby dorește să introducă perspectiva de gen în toate deciziile și să se asigure că drepturile femeilor nu sunt încălcate. Este un instrument util, facilitând legătura între ONG-uri și oficiali. Are și rol educativ, încurajând participarea diverselor ONG-uri în programe care explică cum anume legislația europeană afectează sau sprijină femeile (sursa:http://www.womenlobby.org/spip.php?rubrique43&lang=en ). Cu toate că există cazuri fericite în istoria feminismului, grupurile de influență feministe nu obțin mereu ce își propun, ceea ce își doresc, deși obiectivele lor sunt legitime. Care sunt motivele care stau la baza insuccesului lor?
4.3. Numărul contează?.
Valabilitatea observațiilor lui Truman și a lui Bentley în jurul căruia aceștia construiesc teoria grupurilor, nu poate fi contestată. Grupurile, din punctul lor de vedere, se formează din cauza unui probleme, având ca principale obiective schimbarea sau menținerea status quo-ului. Mai mult decât atât, Bentley susține că puterea de influențare pe care o deține un individ este semnificativ mai mare dacă acesta își susține punctul de vedere în numele unui grup (Bentley 1908, 204). Acest fenomen se poate observa și în cazul celor care au luptat și luptă pentru drepturile femeilor. Au ales să formeze grupuri de influență pentru că au realizat că impactul pe care îl au este mult mai mare dacă lucrează într-un cadru organizat. Aceste grupuri de influență s-au născut din cauza inegalităților și diferențelor mari din punct de vedere economic, politic și social între bărbați și femei. Ele doreau modificare sistemului în care bărbații erau vizibil avantajați, iar femeile desconsiderate și discriminate, într-un sistem bazat pe egalitatea în drepturi și șanse.
Mișcările feministe au un potențial avantaj major: existența unui număr mare de membre, răspândite geografic care ar putea să exercite o presiune asupra mediului politic, cel puțin în perioada alegerilor. Însă problema principală cu care se confruntă în realitate se leagă de faptul că este foarte dificil să organizezi un grup de o așa amploare, astfel încât să aduci nevoile și prioritățile (care sunt din cele mai diverse) într-un punct comun, pe care toate membrele să îl împărtășească (Constain 1981, 100). Una din marile provocări pe care le întâmpină această mișcare este tocmai greutatea cu care se organizează femeile în numele unor cauze comune. Această problemă care apare în cazul grupurilor mari este evidențiată de Mancur Olson în lucrările sale „The Logic of Collective Action” (2002) și în „Creșterea și Declinul Națiunilor”(1999). El observă că deși numărul de membrii are o importanță foarte mare din punctul de vedere al presiunii politice, grupurile mari vor întâmpina greutăți când vor dori să-și urmărească interesele în cadrul procesului politic. Șansele grupului de a obține un bun comun scad pe măsură ce crește numărul membrilor (Olson 2002, 35). Lipsa de organizare, coerciție și posibilitatea respectării regulilor sunt resimțite în cazul unui grup mare. Fără aceste instrumente, grupul nu va putea funcționa eficient și nu va avea succes. Fenomenul călătorului clandestin care profită de bunul comun obținut de grupul din care face parte, fără să fi contribuit, este principalul responsabil de ineficiența unui grup mare. Dacă indivizii nu ar pune pe primul loc câștigul personal și imediat (care se traduce prin neparticiparea la obținerea bunului public, dar utilizarea lui), atunci șansele ca un grup de dimensiuni mai mari să-și urmărească interesul, ar crește considerabil. Faptul că femeile alcătuiesc un grup nu poate fi contestat. Existența unor indicatori precum diversele politici și instituții create special pentru femei, prezența unor organizații din societatea civilă care își dedică activitățile interesolor specifice femeilor sau simplul fapt că ele că sunt tratate ca atare de alte grupuri din societate, nu fac altceva decât să sublinieze faptul că femeile formează un grup social. Mai mult decât atât prezența unor organizații de femei care au avut diverse tentative de a mobiliza o bună parte a populație feminine sub semnul unui singur grup social confirmă apartenența femeilor la acest grup (Pasti 2003, 96-97). Însă de cele mai multe ori încercările organizațiilor de a face cunoscută în rândul femeilor importanța unui grup unitar au eșuat. Mai mult, grupul de femei se confruntă cu o problemă aparte, organizarea, pentru că este unul din cele mai mari și mai variate grupuri din societate (Constain 1980, 476). Responsabilitatea pentru apariția acestei probleme este explicată de Olson: numărul prea mare de membre și lipsa instrumentelor coercitive. Binele comun, în cazul de față: drepturi egale, diminuarea discriminării, egalitatea de șanse etc., poate atrage foarte ușor apariția fenomenului călătorului clandestin care nu este dispus să plătească costurile ce pot părea mari pe moment (lipsa timpului, probleme în familie, la locul de muncă, lipsa încrederii că schimbarea se poate realiza). Alte motive care ar putea explica lipsa acelui sentiment de unitate în cadrul grupului de femei poate fi relația strânsă (uneori de dependență) pe care o au cu bărbații sau diversitatea circumstanțelor economice și sociale în care se regăsesc femeile (Constain 1981, 103). Anti-feminismul preventiv poate reprezenta un alt factor care împiedică închegarea unui mișcări feministe puternice. Când vorbim despre anti-feminsim preventiv facem referire la discursuri publice menite să deconstruiască feminismul înainte ca acesta să apară în spațiul public. Prin urmare apare o teamă printre indivizi de a se identifica cu termeni precum „feminist/ă” pentru că de cele mai multe ori, fie sunt ignorați/ignorate de mass-media, fie sunt tratați/te cu o „ironie disprețuitoare”. Din cauza acestui fenomen, multe persone tind să nu-și asume deschis, în public, apartenența la feminism (Miroiu 2004, 32) fapt ce îngreunează considerabil apariția unei mase critice de femei.
Primele divergențe care au apărut în interiorul grupului se leagă de problema: cine este cel/cea mai în măsură să vorbească în numele femeilor. Era clar că bărbații nu mai îndeplineau acest rol, însă se punea problema cât de legitim este ca o femeie albă să vorbească în numele unei femei afro-americane sau o femeie heterosexuală, în numele unei lesbiene sau chiar o femeie din clasa de mijloc în numele unei femei din clasa muncitoare. Este foarte dificil să se reperezinte anumite experiențe prin care nu s-a trecut (Phillips 1998, 9). Alte cauze care ar putea sta la baza lipsei de unitate din cadrul grupului pot fi instrumentele remarcate de Mihaela Miroiu prin care este perpetuat sexismul: (1) femeile să considere raționalitatea masculină ca fiind net superioară, neavând alternative care să conțină și abordări de tip feminist. (2) Femeile nu ar trebui să-și vadă problemele ca interese de grup, formulabile în termeni politici. (3) Femeile nu ar trebui să conștientizeze faptul că interesele lor politice, economice nu sunt aceleași cu cele ale bărbaților. Astfel nu s-ar dezvolta o mișcare de femei și a feminismului (Miroiu 2004, 30). Existența unei mișcări feministe puternice este mai mult decât necesară. În lupta grupurilor de interese de a influența anumite decizii politice ar cântări substanțial suportul din partea unei mișcări feministe influente care să dorească schimbarea sistemului patriarhal. Vladimir Pasti susține că din cauza caracterului insular, femeile de cele mai multe ori ajung să se transforme în agenți individuli, nu colectivi. Acest lucru le determină să construiască strategii de supraviețuire, nu de emancipare. Grupul de femei reprezintă un grup aparte inclusiv în domeniul economic, în comparație cu alte grupuri cum ar fi minerii, siderurgiștii sau patronii. Acestea din urmă au reprezentanții lor care se asigură că interesele de grup sunt transformate în politici. Problema cea mai mare cu care femeile se confruntă se leagă de faptul că ele nu ajung să se sindicalizeze pentru că nu au conștiința apartenenței la un grup (Pasti 2003, 95)
Teoria lui Olson privind incapacitatea grupurilor mari de a-și reprezenta în mod eficient interesele poate reprezenta una din explicațiile legate de insuccesul grupurilor de interese feministe. Acest grup se diferențiază de alte grupuri sociale prin diversitatea membrelor ce îl compun, având drept consecință greutatea cu care se ajunge la un punct comun pe care membrele să îl împărtășească. Pe lângă diversitatea mare, existența unui număr considerabil de membre face ca organizarea în interiorul grupului să aibă un grad ridicat de dificultate, drept consecință interesele grupului sunt obținute mai dificil sau chiar deloc. Faptul că nu se reușește stabilirea unor obiective clare, comune, face ca organizarea să fie și mai greu de realizat. Femeile încă nu au ajuns să conștientizeze faptul că problemele lor sunt diferite și separate față de cele ale bărbaților, un alt aspect al grupului de femei care îngreunează organizarea. Acest lucru este în avantajul bărbaților deoarece un grup slab organizat reprezintă un periocol mai mic când vine vorba de redistribuirea resurselor. Deși există grupuri de influență feministe, se simte lipsa unei susțineri mari din partea grupului social al femeilor. Este clar că dacă ar fi avut sprijinul unui număr mare de persoane, grupurile de interese feminste ar fi avut mai mult succes.
4.4. Neo-pluralismul și grupurile de interese feministe.
În capitolele anterioare am analizat două școli concurente care doresc să ofere explicații legate de comportamentul grupurilor: pluralismul și neo-pluralismul. Din perspectiva pluralismului clasic, grupurile de interese au șanse mai mult sau mai puțin asemănătoare de a influența procesul politic, acestea fiind obligate să investească diverse tipuri de resurse pentru a-și atinge obiectivele. Pe de altă parte, neo-pluralismul susține că anumite grupuri, în special cele care reprezintă mediul de afaceri, sunt avantajate de oamenii politici în mod sistematic, chiar dacă depun sau nu un efort în această direcție.
Grupurile de influență feministe au ca principale obiective schimbarea societății, a mediului poltic și economic. Aceste modificări presupun costuri destul de ridicate pe care statul ar trebui să le susțină. Pe lângă faptul că există o serie de costuri, efectele reale ale schimbării se produc într-o perioadă lungă de timp. Acest fapt intră în contradicție cu obiectivele politicienilor de a obține câștigurile imediate, pe termen scurt, care eventual să le asigure și o creștere economică. Drept urmare, cerințele grupurilor feministe rămân de cele mai multe ori, la sfârșitul listei și ajung să nu se îndeplinească pentru că politicienii investesc efort și resurse în realizarea altor politici, mai „importante” în special legate de creșterea economică. Grupurile de interese feministe fac parte din categoia grupurilor mai puțin „norocoase” pe care statul tinde să le ignore. Cerințele lor ajung de cele mai multe ori, pe agenda publică datorită unor factori externi meniți să creeze un cadru instituțional: tranziția spre democrație sau integrarea în Uniunea Europeană (Pasti 2003, Miroiu 2010)
Neo-pluraliștii afirmă faptul că politicienii într-un sistem capitalist sunt dependenți de o economie echilibrată care poate fi asigurată doar de un mediu de afaceri prosper. Alegerea sau realegerea lor în funcție de conducere depinde în mare măsură de echilibrul sau creșterea economică. Drept urmare politicienii tind să ofere anumite beneficii grupurilor de afaceri, ingnorând alte grupuri și probleme pe care ei nu le consideră suficient de importante. Acest fenomen apare datorită faptului că economia este nucleul societății contemporane. Guvernanții înclină balanța de cele mai multe ori, în favoarea grupurilor de interese ce reprezintă mediul de afaceri, în cazul în care aceste grupuri intră în conflicte cu alte grupuri cum ar fi cele ecologice sau feministe. Mai mult decât atât, capitaliștii au tendința de a-și conserva avantajele, nu să ajute la crearea unor reforme ale relațiilor de gen. Experiența altor state demostrează că marile afaceri promovează un model post-feminist al femeii „barbie”. (Miroiu în Pasti 2003, 24). Mass-media și capitaliștii se văd amenințați de criticile feministe care vizează imaginea femeii creată de mass-media, dar și de marile companii cu scopul de a-și vinde produsele. Vorbim aici atât imaginea femeii ca obiect sexual sau de consumatoare de produse „specifice femeilor”, cât și de restricționarea limbajului sexist, interzicerea pornografie și a filmelor sexy. Prin urmare o tactică de supraviețuire pe care o adoptă este aceea de a promova valori post-feministe. Post-feminismul, termen inventat de mass-media, critică puternic feminismul valului al II-lea considerând că acesta încurajează mai degrabă statul de victimă a femeii, accentuându-se vulnerabilitatea și dependența față de bărbați. În mass-media este prezentat ca un termen cu conotații pozitive deoarce el face referire la succesul agendei feministe și a fost asociat cu modele precum Madonna sau Ally McBeal (personaj într-un serial TV) (Miroiu 2004, 73-75). Dacă statul ar încuraja politici de gen care ar ajuta emanciparea femeii, atunci ar apărea noi competitori pe piață, iar resursele s-ar redistribui la mai mulți actori, femeile devenind noi competitori, adversari pentru bărbați (Miroiu în Pasti 2003, 29). Agenda politică este stabilită de clasa politică. Ce nu este pe agendă nu este considerată problemă socială. Prin urmare problemele femeilor se regăsesc destul de rar în politicile pe care statul le implementează. Statul tinde să prioritizeze, prin politicile sale dezvoltarea domeniului economic care vizează o creștere generală și nu o dezvoltatre a bunăstării individuale (Miroiu în Pasti 2003, 30). Avem exemplul României, unde viața politică este dominată de un set de priorități diferite de cele de gen: după ce tranziția de la comunism la democrație s-a terminat, a apărut problema integrării României în NATO și în UE. Încă „nu era momentul potrivit” pentru problemele femeilor (Miroiu 2010, 26).
Accesul la resurse, drepturi, putere, este încă inegal repartizat între femei și bărbați. Practica cea mai corectă la care ar putea să apeleze statul se referă la bugetul și politicile publice sensibile la gen. Decalajul economic ar putea fi diminuat cu ajutorul politicilor publice. Deciziile guvernului legate de felul cum împart bugetul: sănătate, transport, locuințe etc., au puterea de a crește sau diminua aceste diferențe economice și sociale între femei și bărbați (Băluță în Băluță, Iancu și Dragolea 2007, 201). „Politicile publice se referă la un lanț decizional privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor și a resurselor alocate pentru atingerea lor în situații specifice” (Miroiu în Băluță, Iancu și Dragolea 2007, 10). „Este direcția de acțiune sau lipsa a acțiunii aleasă de autoritățile publice ca răspuns la o anumită problemă sau la un set de probleme interconectate” (Pal în Băluță, Iancu și Dragolea 2007, 11). Este necesar ca dimensiunea de gen să fie inclusă în toate etapele de elaborare a politicilor publice, nu adăugată o anexă special creată pentru femei (Băluță, Iancu și Dragolea 2007, 11) cum s-a întâmplat de cele mai multe ori. De ce e nevoie de o abordare de gen în politicile publice? Acest tip de abordare a politicilor publice va avea ca efect prosperitatea și competivitatea crescută care într-un final vor duce la creștere economică. Uniunea Europeană promovează această practică, unele state membre stabilind câteva arii specifice unde este pusă în practică: „angajarea pe piața muncii, reconcilierea dintre muncă și familie și viața privată, incluziune și protecție socială, fonduri structurale, migrație, rolul bărbaților în promovare egalității de gen, educație și pregătire, femei în știință, stabilirea bugetelor, dezvoltarea cooperării, egalitatea de gen la nivel internațional, violența de gen și trafic de femei” (Băluță, Iancu și Dragolea 2007, 12). Aderarea la Uniunea Europeană, cel puțin în cazul României, a ajutat la crearea unui cadru legislativ în care dimensiunea de gen cântărește mai mult. În momentul când se realizează politicile publice trebuie să se ia în considerare faptul că beneficiarii sunt femei și bărbați și în special de faptul că grupul social al femeilor nu este unul unitar. Diversitatea femeilor este dată de originea lor etnică și socială, educația și dezvoltarea profesionale. Asfel trebuie luate în calcul și alte variabile pe lângă cea de gen cum ar fi etnie, orientare sexuală, dizabilități etc. (Dragolea în Băluță, Iancu și Dragolea 2007, 63-63). În ceea ce privește piața muncii, deși legile sunt bine strucurate, implementarea este deficitară. Plata egală pentru munca egală este încă pe lista de așteptare (Miroiu 2010, 26). Un alt instrument ce are rolul de diminua diferențele între bărbați și femei se referă la politicile de reconciliere ce vizează armonizarea profesiei, cu viața privată (Băluță în Băluță, Iancu și Dragolea 2007, 89). Există câteva planuri în care sunt structurate politicile de reconciliere: servicii de îngrijire pentru copii, concediul de maternitate, paternitate și paternal, acorduri flexibile de muncă, alocații financiare. În prezent se pune problema cum angajatorii pot reconcilia viața de familie cu viața profesională (Băluță în Băluță, Iancu și Dragolea 2007, 104). Mediul privat va ajuta la reconcilierea vieții de familie cu cariera, doar dacă costurile ajung să fie mai mici în comparație cu beneficiile. Este posibil ca firma să întâmpine diverse probleme din partea angajaților care nu beneficiază de politicile respective. Un alt cost se leagă de reducerea temporară a productivității cauzată de înlocuirea temporară a angajatului. Costurile vor fi suportate de angajați și angajatori (Băluță în Băluță, Iancu și Dragolea 2007, 105).
Bugetarea de gen este o altă practică recomandată de Uniunea Europeană, alături de politicile publice sensibile la gen, pentru a diminua inegalitățile socio-economice între bărbați și femei. Un asemenea buget se stabilește cu sprijinul consultării și participării publice. De cele mai multe ori, dimensiunea de gen ajunge să fie o anexă a bugetului. Această practică se explică prin faptul că se consideră că dimensiunea de gen este afectată într-o mică măsură de distribuția bugetului. Avem de exemplu cazul României unde în 2007, Minodora Cliveti (care era la momentul respectiv Președinta Comisiei pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați din Camera Deputaților) întreabă Ministerul Finanțelor dacă problematica de gen a fost instrodusă în buget. Răspunsul pe care l-a primit s-a legat de respectarea cadrului legislativ existent și de faptul că nu se consideră a exista o legătură între împărțirea bugetară și accentuarea sau diminuarea relațiilor de gen (Băluță în Băluță, Iancu și Dragolea 2007, 63-63). Problemele specifice femeilor (sănătate, educație) sunt marginalizate în comparație cu alte domenii precum armată, transporturi, poliție unde statul a investit incomparabil mai multe resurse (Miroiu 2010 26). Deși există legi care apără drepturile femeilor, statul nu reușește să instituționalizeze lupta împotriva sexismului în publicitate și nici să genereze politici de gen în educație, piața muncii și sănătate (Miroiu 2010, 25).
Pe lângă politicile sensibile la gen, este nevoie și de conștientizarea populației feminine de puterea de influență pe care o au, dar și de faptul că problemele lor sunt diferite față de cele ale bărbaților. Vorbim de educație de gen, atât în rândul femeilor, cât și în rândul bărbaților. Preluând modelul folosit de Adam Przeworski cu ajutorul căruia explică „norocul” capitaliștilor în capitalism, voi extrapola încercând să explic „norocul” sistemului patriarhal din societatea democratică. Având în vedere faptul că majoritatea populației este de sex feminin, am putea spune la prima vedere că sistemul actual, în care bărbatul decide repartizarea resurselor, este legitim ales. Przeworski susține că ciclul electoral scurt este cel care impiedică un partid cu viziuni și planuri pe termen lung, să ajungă la putere suficient de mult încât să-și poată implementa planurile. Să presupunem că avem un partid care luptă pentru drepturile femeilor. Societatea pe care ei o propun este una incomparabil mai bună decât societatea prezentă. O societate unde concurența între femei și bărbați nu este limitată, toate drepturile sunt respectate, iar discriminarea de gen este abolită. Pentru a se atinge obiective, este nevoie de o perioadă lungă de timp, mult mai lungă decât un simplu ciclu electoral. Aceast interval de timp este numit de Przeworski „traversarea văii”. În această perioadă susținătorii partidului feminist vor avea multe costuri de suportat (probleme în familie, la locul de muncă, imaginea în societate etc.) pe care mulți nu vor vrea sau nu vor reuși să le suporte. Din punctul de vedere a lui Antony Downs, electoratul are tendința de a-și forma opiniile legate de un partid în funcție de comportamentul partidului pe timpul cât a fost la putere. Din moment ce acest partid nu va avea rezultate rapide și pozitive pe parcursul unui ciclu electoral, el nu va fi reales în următorul ciclu de susținătorii săi. Cu toate că în societatea post-patriarhală aceștia vor ajunge la cel mai bun nivel de bunăstare. O altă problemă se leagă de lipsa de unitate a femeilor care poate impiedica un partid cu o agendă feministă să ajungă la putere pentru o perioadă mai lungă de timp. Indivzii sunt interesați de câștigurile și efectele pe termen scurt.
În concluzie, nu organizarea și tacticile folosite de grupurile de interes feministe sunt responsabile pentru lipsa de pe agenda publică a intereselor femeilor. Aceste grupuri au influențat procesul decizional, dar ajutate de anumite instrumente exterioare. Putem vorbi de un insucces sistematic al grupurilor de influență feministe în momentul când statul tinde să ignore probleme și soluții legate de gen, în detrimentul altor domenii care asigură dezvoltarea economică imediată care să le asigure păstrarea funcției sau sunt preponderent masculine (aramtă, poliție, transporturi etc.). Obiectivul principal al politicienilor ține de o creștere generală a economie, nu se axează pe problemele individului.
Capitolul V.
Grupurile de interese feministe din România și activitatea lor de lobby.
„Este foarte important pe cine cunoști în politică” Mihaela Miroiu
5.1. Scurt istoric al feminismului românesc
Tradiția feminismului românesc are de suferit din cauza faptului că este mai puțin cunoscută și mai ales slab studiată, istoria feminismului românesc având de pierdut în fața anti-feminismului preventiv și a atitudinii publice influențată puternic de indiferență și informare slabă (Miroiu 2004, 32).
Feminismul românesc s-a născut în anul 1815, fiind sincron cu celelalte mișcări de emancipare a femeii din Europa sau SUA. Apariția acestui fenomen se datorează unor femei care au avut contact cu Occidentul, ele fiind familiarizate cu ideile ce se vehiculau în Europa. Una din problemele cu care s-au confruntat feministele din România se leagă de faptul că numărul acestora este foarte mic, în comparație cu restul femeilor. Prin urmare se poate susține faptul că inițial vorbim de un feminism al elitelor, deși drepturile revendicate făceau referire la toate femeile. Acest aspect face diferența dintre feminismul românesc și cel vest european sau american: România era o țară preponderent agrară, unde gradul de analfabetizare în rândul femeilor era foarte ridicat. Fenomenul acesta a dus la încetinirea procesului de emancipare, fiind foarte greu să dezvolți aceste idei dincolo de câteva cercuri exclusiviste (Miroiu 2004, 60) Feministele românce, înainte de adoptarea Constituției din 1923, au luptat pentru a obține drepturi politice femeilor, apelând la diverse tehnici de lobby. Din mișcarea feministă trebuie menționate câteva nume importante, fără de care feminismul din perioada respectivă ar fi avut de suferit: Calypso Botez, Eleonora Stratilescu, Elena Meissner, Alexandrina Cantacuzino (Miroiu 2010, 8). Constituția lui Carol (1939) acordă formal drepturi de vot femeilor. Spun formal pentru că regimul lui Carol este unul totalitar în care toate drepturile omului sunt limitate drastic. Același fenomen a avut loc și în regimul comunist când a fost introdus dreptul de vot universal. Prin urmare, se poate afirma faptul că „femeile au votat pentru prima dată libere în mai 1990” (Miroiu 2010, 10).
Instaurarea regimului comunist a fost principalul responsabil pentru stagnarea feminismului din România. În perioada respectivă s-a simțit lipsa unei mișcări feministe pentru că femeile, deși exista un egalitarism oficial, erau mult mai afectate decât bărbații prin decizii pro-nataliste, ziua de muncă dublă sau controlul forțat al reproducerii. Statul încerca să controleze atât viața publică (organizațiile de femei fiind subordonate Partidului Comunist), cât și viața privată prin politicile pe care le-am menționat mai sus (Miroiu 2004, 33).
Adoptarea unui sistem democratic după revoluția din 1989, a încurajat reapariția feminismului românesc, atât în mediul academic, cât și în cel activist. Unele din cele mai importante centre universitare publice au susținut dezvoltarea feminismului academic și cercetarea în acest domeniu, la început prin introducerea de cursuri universitare, iar apoi prin înființarea unor mastere specializate pe problemele de gen. Feminismul academic are un rol extrem de important pentru că ajută la crearea de politici publice sensibile la gen care au la bază o cunoaștere aprofundată a situației economice, sociale și politice a femeilor. (Miroiu 2004, 34-35). Feminismul academic s-a dezvotat pe diverse paliere: istoria mișcărilor feministe (trebuie menționată Ștefania Mihăilescu care a publicat o cercetare a istoriei feminismului din perioada 1815-1948), feminismul teoretic (ce are ca reprezentate importante pe Liliana Popescu, Laura Grünberg, Mihaela Miroiu, Doina Ștefănescu), dar și cercetări empirice (în care s-au folosit atât metode cantitative, cât și calitative. Pe lângă cercetătoarele menționate mai sus, trebuie aminită și munca cercetătoarelor Alice Iancu, Oana Bălută și Alina Dragolea, Otilia Dragomir, Elena Bălan și Cristina Ștefan) (Miroiu 2010b, 160-161). În 1993 apare primul ONG feminist AnA, Societatea de Analize Feministe, care sprijină mediul academic cu ajutorul singurei reviste de studii feministe din România AnaLize (2003). Treptat societatea civilă s-a îmbogățit cu un număr considerabil de organizații de femei care luptă împotriva prostituției, violenței domestice, egalitatea de șanse sau promovarea femeilor în politică: ȘEF-Șanse Egale pentru Femei (Iași), FSD-APADOR Ch. Parteneriat pentru Egalitate, Asociația Națională a Femeilor cu Diplomă Universitară; SECS-Societatea de Educație Contraceptivă; ARIADNA-Asociația Femeilor din Presă, Artă și Afaceri sunt doar câteva din organizațiile feministe care au activat sau activează în România (Miroiu 2004, 34).
În prezent piața ONG-urilor se bucură de prezența unor organizații feministe importante, ce luptă pentru cauzele diverse ale femeilor, însă numărul lor este relativ mic: Asociația FRONT, FILIA-Centrul de Dezvoltare Curriculară și Studii de Gen; CPE-Fundația Centrul Parteneriat pentru Egalitate; Asociația pentru Șanse Egale; Fundația Pro-Women; Asociația Femeilor din România; Asociația pentru Promovarea Femeilor din România; ALEG-Asociația pentru Libertatea și Egalitatea de Gen; Asociația Femeilor Întreprinzătoare din România (sursa: http://www.feminism-romania.ro/index.php/activism/ong.html).
5.2 Activitatea de lobby și feminismul în România
Activitatea de lobby în România este la fel de puțin cunoscută precum istoria feminismului românesc. Nu vorbim de o practică nouă în rândul organizațiilor, însă de cele mai multe ori se evită să se aducă în discuție întâlnirile pe care reprezentanții diverselor organizații le au cu politicienii și în urma cărora, de multe ori s-au produs modificări ale legilor. Problema principală cu care se confruntă această activitate de lobby se leagă de conotațiile negative care i se atribuie. Există percepția potrivit căreia lobby-ul nu este considerat o activitate necesară într-o democrație reprezentativă, ci este confundat deseori cu activități ilegale de influențare. Reglementarea activității de lobby în România s-a încercat prin intermediul a șapte proiecte, însă niciunul nu a reușit să ajungă în Monitorul Oficial (Oancea, Mihăileanu și Horja 2012, 2 ). În urma unui studiu independent (sondarea națională a percepției publice) realizat de Forum for International Communication cu sprijinul GfK România pe trei dimensiuni: vox populi, lobby-iștii și politicienii (865 respondenți) s-a descoperit faptul că activitatea de advocacy în rândul populației nu ar avea o imaginea atât de negativă pe cât s-a crezut. Principalii actori care întreprind această activitate sunt ONG-urile, urmate de companiile multinaționale. Doar 7% din ONG-urile care au răspuns, au declarat că au avut mereu succes în inițiativele lor de a schimba o lege (Oancea, Mihăileanu și Horja 2012, 13). Instrumentele cele mai des utilizate de lobby-iștii din România sunt mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cele folosite de lobby-iștii din statele unde această activitate este reglementată. Atât ONG-urile, cât și companiile multinaționale monitorizează legislația, furnizează studii direct persoanelor cu influență, participă la dezbateri publice, realizează coaliții, organizează diverse evenimente destinate educării factorilor de decizie. Deosebirea între ONG-uri și companiile multinaționale este că ONG-uril apelează într-o măsură mult mai mare la realizarea de mitinguri de protest și manifestații în stradă, pe când companiile preferă să inițieze în instanță demersuri juridice, în momentul în care nu sunt mulțumiți de rezultat (Oancea, Mihăileanu și Horja 2012, 14). Acest fenomen apare din cauza cantității diferite de resurse de care dispun actorii în cauză. Diferențele între actori apar și când vine vorba de cât de eficiente sunt pentru ei aceste instrumente. Companiile consideră că contribuțiile politice sunt cele mai eficiente forme de lobby pe când ONG-urile se bazează în mare măsură pe furnizarea de informații relevante actorilor politici decizionali, dar și pe organizarea de evenimente menite să educe factorii de decizie (Oancea, Mihăileanu și Horja 2012, 15 ). Canalele cel mai des utilizate de ONG-uri de transmitere a informațiilor și cerințelor sunt întâlnirile față în față, apoi trasmiterea mesajlor lor prin scrisori sau e-mail-uri. Aceștia preferă să se adreseze direct factorilor de decizie și apoi unui membru al cabinetului (Oancea, Mihăileanu și Horja 2012, 18). În concluzie putem afirma faptul că lobby-ul este un instrument des utilizat (sub diferite aspecte) atât de diverse ONG-uri, cât și de companii multinaționale. În capitolul de față voi avea ca obiect de studiu activitățile ONG-urilor feministe din România după anii 2000 pentru a observa care sunt principalele tactici la care apeleză, obstacolele pe care le-au întâlnit și proiectele lor de succes.
Am asistat ca observatoare în cadrul unui focus-grup cu tema „Feminismul din România după 2000” care face parte din proiectul „Civil Society and the State: Analyzing Public Debates on Gender and Environmental Issues” finanțat de CNCSIS și coordonat de Prof. Univ. Dr. Mihaela Miroiu. La această discuție au participat opt activiste dintre care șapte fac parte din organizații feministe, iar una e membra unei organizații specializată pe drepturile omului: două vice-președinte FRONT: Tudorina Mihai și Laura Candidatu; Iustina Ionescu membră a organizației ECIP – Centrul Euroregional Pentru Inițiative Publice; F.I.A. a fost reprezentată de Ruxandra; președintă AnA-Laura Grunberg; Oana Băluță (președintă) și Alice Iancu (vice-președintă) au reprezentat FILIA și nu în ultimul rând coordonatoarea Masterului de Politici, Gen și Minorități din cadrul SNSPA, membră FILIA și AnA, Mihaela Miroiu.
Întreaga discuție s-a derulat în jurul a câteva teme: (1) ce tipuri de organizație feministe operează în spațiul public? (2) care sunt principalele tehnici de lobby pe care le folosesc și de ce? (3) care sunt proiectele care au fost considerate de succes și de ce? (4) care sunt piedicile pe care le-au întâmpinat în demersurile lor și ce proiecte nu au avut succes? (5) cum colaborează organizațiile feministe cu instituțiile statului și cu partidele?.
Modele de organizații feministe, cum funcționează și ce obiective au:
a) Cum am menționat mai sus, inițial s-a dezvoltat mediul academic. Aspect confirmat și în cadrul discuțiilor. La începutul anilor ’90 societatea civilă nu era foarte închegată, prin urmare activitățile și cerințele feministe își făceau cu greu loc. Prima organizație feministă AnA s-a născut în anul 1993. Obiectivul principal al organizației viza crearea unei punți între mediul academic și activism. Contextul istoric și slaba participare a societății civile la procesul democratic imediat după revoluție a făcut ca AnA să se axeze mai mult pe dezvoltarea mediului academic: editarea revistei AnALize, apariția a diverse cărți pe problema de gen și realizarea unei biblioteci cu tematică de gen au reprezentat proiectele cu care AnA a îmbogățit și a sprijini dezvoltarea mediului academic. Laura Grunberg descrie organizația ca fiind „școală, bibliotecă și editură”. Grupul a avut o activitate intensă de la înființare până în 2008, când, din cauza crizei, și-a stopat activitatea. Tot în 2008, apare la Polirom volumul „biONGrafie AnA – istoria trăită a unui ONG de femei” de Laura Grunberg în care este descrisă întreaga activitate a primului ONG feminist din România.
b) O altă organizație importantă este FILIA ce s-a înființat în 2000. Președinta FILIA consideră că această organizație continuă defapt munca pe care au început-o AnA și ȘEF. La fel ca și AnA, FILIA are activități atât în plan academic prin proiecte de cercetare, în activism, dar realizează și acțiuni de lobby și advocacy. FILIA și-a început activitatea inițial având rolul de susținător al masteratul de Gen și Politici din SNSPA. În perioada respectivă Universitățile accesau mult mai dificil granturi de finanțare în comparație cu organizațiile, prin urmare nevoia de cercetare a fost cea care le-a împins pe membrele fondatoare să înființeze aceast ONG. FILIA nu s-a dedicat exclusiv cercetării sau mediului academic, membrele sale apelând deseori la metode mai puțin convenționale pentru a schimba procesul decizional.
c) F.I.A. este singurul grup informal feminist care era reprezentat în această discuție. Deși nu au făcut pasul spre instiuționalizare, acest grup reușește să obțină diverse sponsorizări și fonduri pentru a-și susține proiectele. Un aspect important ce trebuie menționat se leagă de faptul că F.I.A. este un grup format exclusiv din femei. Prima activitate pe care au organizat-o majoritatea membrelor care fac parte acum din F.I.A. este LadyFest (2005 Timișoara și 2007 București), un festival de muzică inspirat din mișcarea Riot Girl, o mișcare exclusiv feministă. Proiectul principal din prezent este reprezentat de două cercuri de lectură feministă: mixt și non-mixt. F.I.A. pune mult accent pe latura activisă și pe schimbările care survin de jos în sus.
d) FRONT este o organizație tânără care s-a înființat în 2011, în mod formal, însă membrele FRONT activizează împreună din 2010. Organizația, deși are o președintă, vicepreședinte etc, este organizată pe orizontală, deciziile luându-se prin consens. Principalul obiectiv al asociației este de a dezvolta partea de activism. Au început cu activismul on-line pentru că nu a fost nevoie de multe resurse. Dorința acestui grup este de a educa femeile, de ale face să conștiente că problemele lor sunt probleme de gen. Unul din obiectivele lor este să dărâme stereotipurile legate de „feminism” și să încurajeaze formarea unei mase critice de femeie care să ajute la producerea unei schimbări de jos în sus.
e) ECPI Centru Euroregional pentru Inițiative Publice s-a înființat în 2008. Este o asociație care are ca principal obiectiv apărarea drepturilor omului și nediscriminarea. Este un grup format din avocați și juriști care doresc să îmbunătățească gradul de acces la justiție în domeniul drepturilor omului, drepturile sexuale și ale reporducerii, dar și sprijinirea femeilor și a grupurilor vulnerabile (sursa: http://www.ecpi.ro/sample-page/ce-este-ecpi/). Membra ECPI prezentă la discuție este specializată pe probleme drepturilor sexuale și ale reproducerii.
2. Care sunt principalele tehnici de lobby pe care le folosesc și de ce?
Cea mai recentă acțiune de lobby pe care feministele de la FRONT au realizat-o a fost plângerea depusă la CNCD împotriva Academiei de Poliție, unde anul acesta s-a revenit la segregarea locurilor de admitere, femeilor fiindu-le redistribuite un număr mult mai mic de locuri în comparație cu bărbații. Relațiile personale cu actorii influenți sunt extrem de importante, fapt subliniat de Mihaela Miroiu: „Dacă unul din apropiații tăi se află într-o pozițe de infuență, atunci el îți va prelua agenda și o va pune în practică”. Această abordare este cea care oferă rezultatele în mod rapid și eficient. FILIA a depus foarte multe petiții la CNCD împotriva unor persoane publice, care acum sunt folosite ca precedent. Majoritatea organizațiilor prezente în cadrul discuție s-a folosit foarte des de scrisori pe care le trimit fie la Parlament, fie la Guvern. Protestul în stradă este o altă modalitate des utilizată atât de FILIA, cât și de AnA, F.I.A. și FRONT pentru a atrage atenția opiniei publice și a celor din funcțiile de conducere atunci când se încalcă drepturile femeilor și se iau decizii care le discriminează. Monitorizarea unei legi și intervenția când este cazul în Parlament sau în comisii poate fi o tactică eficientă, în special de când s-a aprobat legea privind transparența decizională. ECPI, datorită faptul că poate să urmărească proiectele de lege, au trimis comentarii tehnice pe textele diferitelor legi, cu argumente juridice. Acest procedeu este o altă formă de lobby foarte eficientă, des întâlnită în statele unde lobby-ul este reglementat. Se apelează atât la personaje politice influente însă deseori s-a ajuns la aparatul administrativ de mijloc, cu toate că puterea de influență a acestora este limitată. Un motiv pentru care se procedează în acest fel se leagă de funcțiile politizate și de faptul că exista șansa să investești timp și resurse încercând să convingi un politician să se aplece asupra unei legi, iar acesta să fie destituit din funcție din cauza unor schimbări politice. FILIA a încercat să educe prin intermediul a diverse traininguri atât persoane din aparatul administrativ, cât și persoane din partidele politice. Problema principală a acestei abordări este că monitorizarea efectelor este foarte grea de realizat. Prin această abordare se dorește crearea unei mase critice de persoane conștiente de problemele pe care le au femeile, ca grup social. O abordare asemănătoare a avut și AnA la început: această organizație a format formatori, viitori specialiști. Apelul la mass-media se poate dovedi foarte folositor de multe ori: pe lângă faptul că se ajunge să se informeze publicul larg legat de o problemă care îi vizează direct sau indirect se pune o presiune pe actorii decizionali. Un instrument cu ajutorul cărora grupurile feministe reușesc să facă lobby este internetul. FRONT și-a început activitatea pe internet pentru că presupunea cheltuirea unui număr mic de resurse. Cu ajutorul internetului lumea se poate mobiliza mult mai ușor, problemele se descoperă mult mai rapid, într-un timp scurt, dar se și poate educa lumea (exemplul blogurile lansate de FILIA: unul dediact publicității ofensatoare și cel de-al doilea în care se semnalează o problemă gravă: hărțuirea stradală sau blogul membrei FRONT: http://blogul-medusei.blogspot.ro/).
3. Care sunt proiectele care au fost considerate un succes și de ce?
Timpul nu a permis să se dezvolte acest subiect, asftel sun prezentate mai jos doar câteva din proiectele care au avut rezultate favorabile. Prima acțiune de succes pe care a menționat-o președinta FILIA, Oana Băluță este legată de protestul în stradă organizat pe data de 25 noiembrie 2011, de ziua internațională a combaterii violenței. Având sprijinul a peste 20 de ONG-uri FILIA alături de FRONT și Agenția „Împreună” au dorit să semnaleze prin intermediul unui protest în fața Parlementului, situația dramtică a victimelor abuzute de soți violenți. O altă manifestație care a avut un mesaj asemănător este cea organizată de FILIA în data de 8 martie 2011 de Ziua Internațională a Femeii când s-a dorit să se tragă un semnal de alarmă cu privire la problemele cu care se confruntă femeile din România, în special cele legate de violența în familie(sursa: http://www.centrulfilia.ro/index.php/example-pages/87-vrem-reprezentare-nu-doar-flori-si-martisoare). Prin intermediul acestor proteste se critica faptul că statul nu încearcă să găsească soluții la această problemă gravă, mai ales că numărul vicimelor înregistrate crește de la an la an. Oana Băluță consideră că dacă nu organizau protestul în stradă, și dacă nu se făceau demersuri în Parlament, proiectul de lege privind violența în familie nu s-ar fi deblocat de la comisia de egalitate de șanse și comisia juridică, lege ce a fost promulgată în martie 2012 și a intrat în vigoare în mai. Această lege încă nu se aplică pentru că nu există norme metodologice, însă FILIA colaborează cu diverse comisii pentru a le finaliza. Un aspect esențial pe care Oana Băluță îl subliniază este importanța monitorizarii impactului pe care l-a avut acțiunea grupului. De exemplu, în cazul proiectului de lege privind violența în familie, s-a urmărit activitatea Parlamentului și s-a intervenit în dezbateri sau informal prin diverse cunoștințe pentru a influența procesul. Comisia Egalității de Șanse din Parlamentul României este un partener important la care organizațiile apelealează și cu care FILIA colaborarează pe divese proiecte de lege. Acum trei ani s-a pus problema desființării Comisiei, însă ONG-urile au reușit să se mobilizeze și să stopeze această inițiativă. Tot prin mobilizarea ONG-urilor s-a reușit stagnarea proiectului inițiat de câțiva membrii PD-L privind consilierea înaintea avortului. Acest proiect propune ca practică obligatorie înainte de avort urmărirea de către femei de materiale video ce prezintă dezvoltarea embrionară și fetală de la concepție până la naștere. Femeile trebuiau obligate să facă ecografii pentru a vedea embrionul (sursa: http://blogul-medusei.blogspot.ro/2012/04/despre-proiectul-de-consiliere.html). Aceste practici pot avea consecințe traumatizante în rândul femeilor. Conferința care avea ca temă centrală acest proiect de lege nu a fost foarte mediatizată (mass-media nu a fost invitată) însă s-a aflat în ultimul moment de ea. ONG-urile au fost cele care au atras atenția asupra acestei probleme și au adus tema în spațiul public, fiind susținuțe de mass-media. Într-un final proiectul a fost oprit.
Relațiile personale cu un actor decizional pot influența într-o măsură foarte mare succesul unui proiect. Faptul că Mihaela Miroiu a avut ocazia să discute cu Mircea Pașcu și să-l convingă că femeia este discriminată pentru că i se interzice dreptul de a lucra în cadrul armatei, a făcut ca Mircea Pașcu să le permită femeilor să realizeze stagiul militar. Emil Boc și Valeriu Stoica au fost convinși de tot de către Mihaela Miroiu în 2002 să suțină și să facă lobby în Parlament pentru legea privind egalitatea de șanse. Au obținut suficiente voturi și pentru că la momentul respectiv PSD era foarte deschis spre societatea civilă, dorind să demonstreze cât de „democrați erau” (Mihaela Miroiu). Faptul că Adrian Miroiu a fost un membru important în ARACIS a făcut posibilă realizarea de traininguri privind egalitatea de șanse în această instituție. Tot el a realizat un proiect împotriva discriminării care în 2000 s-a transformat în ordonanța 137. În 2005 Mihaela Miroiu a realizat o cercetare cu peste 2500 de subiecți pe tema eticii în învățământul superior. Relația de prieteni cu ministrul educației din acea perioadă a ajutat la transformarea acestei cercetări într-un ordin de ministru prin care obliga toate universitățile să aibă un cod de etică. Masterul de Poltici, Gen și Minorități s-a înființat datorită Mihaelei Miroiu care deținea poziția de Decana a Facultății de Științe Politice din cadrul SNSPA.
Relațiile personale cu media, cu jurnaliștii cântăresc și ele foarte mult: în 2009, când a intrat în dezbatere în Parlament proiectul privind codul penal în care era stipulat interzicerea avortului terapeutic după 24 de săptămâni și dare de personalitate juridică fătului de la 24 de săptămâni, ECPI s-au sesizat, însă nu la timp. Parlamentul adoptase acel pasaj din cod. Cei de la ECPI au convins o jurnalistă de la Adevărul să pună pe prima pagină o poză cu Ponta (care era în acel moment șeful comisiei care lucra la cod) cu titlul „Avortul după Ponta”. Reacțiile nu au întârziat să apară, cei de la ECPI fiind chemați la consultații. Au fost susținuți de profesori universitari, doctori ginecologici care au oferit argumente pertinente pentru schimbarea acelui pasaj. Într-un final au avut succes pentru că s-a renunțat la acel articol care ar fi avut efecte grave asupra accesului la avort. Oana Băluță susține importanța descoperirilor unor actori cheie și stabilirea unor strategii cu care să lucrezi. Fie că se apelează la relațiile personale pe care le are cu anumiți actori politici, fie că se apelează la mass-media sau la alte organizații care ar putea să completeze acțiunile altei organizații, stabilirea unor actori cheie poate schimba radical demersul unui proiect.
În ceea ce privește activismul FRONT, FILIA și F.I.A. au fost mulțumite de diversele acțiuni în stradă care au avut impact ori în procesul legislativ (deblocarea legii privind violența în familie) ori în rândul femeilor cărora le-a creat un cadru unde să-și exprime problemele și viziunile (SlutWalk 2011). Toate feministele, fără exceptițe, consideră că latura aceasta activistă este foarte importantă pentru că este un instrument prin care poți să ajungi la femeile pentru care luptă. Simt nevoia unei mase critice de femei care să se identifice cu valorile feministe și care să realizeze faptul că problemele cu care se confruntă nu sunt izolate, de cele mai multe ori sunt probleme de gen.
4. Care sunt piedicile pe care le-au întâmpinat în demersurile lor și ce proiecte nu au avut succes?
Una din problemele cu care se confruntă grupurile de interese feministe este lipsa resurselor financiare. Atât pentru activism, cât și pentru cercetare e nevoie de sprijin financiar pe care aceste grupuri îl primesc destul de greu. AnA și-a încetat activitatea din cauza crizei financiare. FRONT, grup nou înființat, nu reușesc să găsească finanțări pentru un sediu care este mai mult decât necesar. Modificările și cerințele grupurilor feministe nu se rezumă doar la schimbarea cadrului legislativ, ci și la implementarea lui, acțiune ce presupune investirea de resurse de către stat. Construirea de adăposturi pentru femeile abuzate sau subvenționarea certificatului medico-legal pentru femei abuzate de partenerii de viață sunt doar câteva exemple din acțiunile pe care statul refuză să le pună în practică. „Dacă reușești să convingi că anumite modificări nu presupun costuri, atunci sunt șanse mari ca ele să se întâmple” (Alice Iancu). Iustina Ionescu, membră ECPI relatează o altă problemă legată de resurse: încă nu au reușit să convingă Ministerul Sănătății de necesitatea unei strategii naționale de drepturi sociale și ale reproducerii pentru că presupune alocarea unui buget.
O altă problemă este că femeile au fost cel mai greu de convins că aceste schimbări sunt mai mult decât necesare. Se simte nevoia unui număr cât mai mare posibil de femei implicate în această mișcare, fie că vorbim de organizații feministe, fie că ne referim la femei obișnuite, dar care să identifică cu valorile mișcării. Laura Grunberg consideră că o masă critică se poate forma cu ajutorul trainingurilor, reprezentanta F.I.A. și membrele FRONT pun mare accent pe activism și pe acțiunile care să se dezvolte de sus în jos și care trepatat ar putea ajuta la crearea masei critice de femei de care duc lipsă în momentul acesta grupurile de interese feministe. Ruxandra, membră F.I.A. vede esențială „bruierea modelului masculin dominant și oferirea unor modele alternative”, nu doar discuții critice. Pe lângă atragerea unui număr mare de femei, Mihaela Miroiu subliniază importanța și nevoia construirii unei agende minimaliste la nivel național (ex: problema subfinanțării sistemului educațional și al sănătății), o agendă comună a tuturor grupurilor feministe care ar face ca problemele să fie mult mai vizibile, să-și găsească mai repede rezolvare punând o presiune mai mare, dar și mai mulți susținători/oare.
AnA este grupul care a întâmpinat cele mai multe probleme. Pentru că perioada în care și-a început activitatea era caracterizată de neimplicarea societății civile în demersul politic, cerințele acetei organizații au fost de foarte multe ori ignorate. Statul punea pe ultimele locuri problemele femilor. De foarte multe ori membrele organizației au simțit că au fost chemate de formă „eram chemate acolo de umplutură, pentru că dadeam bine” (Laura Grunberg). Au realizat acest lucru în momentul când au început să urmărească dacă cerințele lor erau înregistrate și luate în considerare și au observat că multe din activitățile lor au fost realizate în zadar. Cea mai mare decepție a fost legată de Raportul Alternativ al Societății Civile de la Beijing. În străinătate acest raport a fost apreciat, pe când în țară nu avut niciun impact. A fost anexat raportului oficial și nu s-au produs deloc modificări. Un alt exemplu de insucces este desființarea Agenției Naționale pentru Egalitatea de Șanse în 2010 din cauza restrângerilor bugetare. Deși FILIA împreună cu Centrul Parteneria pentru Egalitate (CPE) inițiat și au trimis o scrisoare deschisă Primului Ministru semnată de peste 19 ONG-uri în care au subliniat importanța agenției și impactul negativ pe care l-ar avea dispariția ei, această agenție s-a desființat (sursa: http://www.centrulfilia.ro/index.php/example-pages/107-2010-protest-fata-de-desfiintarea-anes)
În pragul crizei, mai exact în 2010, indemnizația pentru creșterea copilului s-a micșorat, deși feministele împreună cu alte grupuri au protestat în fața Guvernului și Ministerului Muncii. Pe lângă protestele din stradă FILIA împreună cu Asociatia M.A.M.E; Centrul Parteneriat pentru Egalitate Centrul Euroregional pentru Initiative Publice; Centrul de Mediere si Securitate Comunitara PATRIR, Cluj-Napoca Agentia de Dezvoltare Comunitara "Impreuna";Fundatia Hospice "Casa Sperantei" au trimis o scrisoare deschisă Primului Ministru în care își manifestau dezaprobarea legată de decizia de a „scădea indemnizația de creștere și îngrijire a copilului, a alocației pentru familiile monoparentale și/sau a alocației complementare pentru copii” (sursa: http://www.centrulfilia.ro/index.php/example-pages/117-2010-protest-impotriva-modificarilor-prevederilor-privind-indemnizatia-pentru-cresterea-copilului-si-concediul-parental). Această decizie nu a fost anulată.
5. Cum colaborează organizațiile feministe cu instituțiile statului și cu paridele?
Se conștientizează importanța sesizării oportunismului pe care îl reprezintă un politician. Dar și contextul este important spre exemplu se consideră că înainte de aderarea la UE instituțiile statului și politicienii erau mult mai receptivi și deschiși la problemele de gen. Înființarea Agenției Națională pentru Egalitatea de Șanse s-a datorat acestui factor extern, „nu a fost o dorință internă, a grupurilor feministe, ci o decizie externă, impusă” (Laura Grunberg).
Cu instituția președenției feministele au avut o colaborare fericită, până la Traian Băsescu.Spre exemplu Ion Iliescu susținea cu tărie, chiar făcea lobby pentru ideea că femeia ar trebui să intre în politică. Emil Constantinescu a fost un președinte care venea din societatea civilă și era atent la problemele pe care feministe le expuneau. Parlamentul poate fi influențat cu ajutorul relațiilor personale pe care unele membre le au cu anumiți politicieni (exemplele pe care le-am menționat mai sus). În ceea ce privește partidele politice au existat colaborări cu diverse organizații de femei care mai târziu au cerut să fie introduse in partid cotele de gen. Ideologia nu joacă un rol atât de important pe cât s-ar crede. Exceptând cazul creștin-democrației care este incompatibilă cu anumite valori feministe, cele care au participat la discuție au afirmat că nu țin cont de ideologia asumată de un anumit partid, ci de persoanele cu care discută. E mult mai important acest aspect.
Deși feminismul românesc a avut de suferit din cauza regimurilor totalitare care i-au încetinit evoluția, imediat după adoptarea regimului democratic, mișcarea feministă a renăscut. Timid la început din cauza unei societății civile slabe și a unui stat interesat de rezolvarea altor tipuri de preobleme „mai importante”, feminismul românesc s-a dezvoltat treptat, atât în plan academic, cât și în domeniul activismului. O caracteristică importantă a mișcării feministe românești este întrepătrunderea planului activist cu cel academic, cele două fiind interconectate. În perioada tranziție, feministele erau implicate în activități de advocacy, în organizarea de prosteste, activau în diverse ONG-uri feministe și, în același timp, erau active în plan academic colaborând cu reviste sau jurnale de specialitate. Ele nu au permis să producă o ruptura între academic și activism (Iancu, Băluță, Dragolea, Florian 2011, 211). Promovarea femeii în politică, violența domestică, egalitatea de șanse între femei și bărbați sunt câteva din problemele care apar la suprafață imediat după căderea regimului comunist. Trebuia să existe cineva care să încerce să rezolve aceste probleme, prin urmare grupurile de interese feministe au început să-și facă simțită prezența în societatea civilă. Asemănător cu alte grupuri de interese cu mai multă experiență, feministele au adoptat diverse tehnici prin care doreau să influențeze procesul legislativ: protestele în stradă, monitorizarea anumitor legi, apelul la relații personale cu diverși actori politici influenți, petiții și scrisori sau comentarii argumentate pe textul legislativ sunt câteva tehnici de lobby des utlizate de feministele românce.
Pe lângă faptul că doresc influențarea procesului legislativ, grupurile de interese feministe și-au asumat rolul de a educa populația, în special femeile atât prin intermediul internetului (site-uri, bloguri), cât și prin diverse traininguri, dezbateri, lucrări academice. O problemă gravă cu care se confruntă feministele este numărul mic de femei care fac parte din mișcarea socială. Din cauza lipsei unei educații feministe rezultă faptul că femeile nu conștientizează că majoritatea problemelor lor nu sunt izolate ci sunt cauzate de un sistem patriarhal. Femeile reprezintă un grup social care potențial ar avea o putere mare de presiune, însă faptul că nu sunt unite, îi știrbesc grav din puterea de influență.
Lipsa resurselor materiale este o altă problemă pe care feministe nu o pot controla. Multe din activitățile pe care le realizează trebuie să fie finanțate, membrele reușind cu greu să găsească sponsori. Feministele interacționează cu stat inflexibil și ianbordabil. Din această interacțiune rezultă un tip de problemă pe care feministele nu îl pot rezolva pentru că are legătură cu prioritățile și obiectivele pe care și le propune statului. Unele dintre recomandările și cerințele cu care vin grupurile de feministe presupun schimbări care, pe termen scurt, produce costuri. Efectele nu se observă imediat, fapt care face statul să refuze astfel de inițiative. Însă statul nu refuză doar proiecte care produc costuri, ci și inițiative precum schimbarea legislației sau implementarea de politici publice.
Statul a asigut un cadru instiuțional și legislativ favorabil femeilor datorită unor factori externi (cum ar fi integrarea în Uniunea Europeană). Avem exemplul egalității de șanse, problemă care a fost introdusă pe agenda publică datorită influenței Uniunii Europene, însă nu a fost continuată și preluată și de către clasa poltică. Unul din motive ar fi lipsa resurselor financiare. Un alt motiv se leagă de faptul că a fost ceva impus, fără să se realizeze și o strategie pe termen lung (Iancu, Băluță, Dragolea, Florian 2011, 204). Doar în momentul când politicienii sunt convinși că schimbarea nu vine cu costuri prea mari din partea statului, sunt dispuși să îndeplinească cerințele grupurilor feministe. Mai mult, putem spune că și politicile pe care statul le-a adoptat în favoarea femeilor, tot pe motive economice au fost realizate, pentru că trebuia să asigure un cadru instituțional și legal care să favorizeze integrarea în Uniunea Europeană. O dovădă a lipsei interesului și a superficialității cu care au fost create legile și instituțiile o reprezintă nerespectarea legii 202/2002 sau desființarea Agenției Naționale pentru Egalitate de Șanse în prag de criză
Grupurile de influență feministe din România îndeplinesc majoritatea condițiilor necesare realizării unui lobby de succes, însă efectele acțiunilor lor se observă rar. Motivele acestui fenomen se leagă de faptul că alți factori externi pe care grupurile nu-i pot controla, cum ar fi un stat rigid și inabordabil (actor interesat de alte probleme mai „importante”) sau lipsa resurselor materiale stau în calea succesului grupurilor de interese feministe.
Concluzii.
Democrația participativă ar trebui să încurajeze implicarea cetățenilor în procesul democratic. Faptul că încrederea în partide a scăzut considerabil, a făcut ca numărul grupurilor de interese să crească și să capete din ce în ce mai multă putere. Indivizii aleg să investească resurse și să se implice în rezolvarea problemelor cu care se confruntă prin intermediul grupurilor de interese. Unele grupuri au succes mai mereu când doresc să obțină anumite avantaje, însă problema apare când anumite grupuri, cum ar fi grupurile de interese feministe, se lovesc în mod sistematic de un stat rigid și ianabordabil. Deși schimbarea pe care grupurile de interese feministe o doresc este una pozitivă, care ar îmbunătății considerabil atât viața femeilor (principalele vizate), cât și viața bărbaților, ea presupune costuri pe care statul refuză să și le asume. Politicienii doresc rezultate favorabile imediate, nu gândesc pe termen lung. Principalul obiectiv al politicienilor este creșterea economică care ar duce și la creșterea nivelului de trai. Ambele variante sunt strânse legate atât de o societate echilibrată, cât și de realegerea lor în funcțiile de conducere. Statul refuză să redistribuie resurse din fondul de stat unor domenii care nu ajută la o creștere economică imediată. Faptul că femeile reprezintă un grup social foarte mare nu îi sperie deloc deloc pe politicieni. Sunt conștienți că deși grupul social al femeilor este majoritar și puterea lor de presiune este foarte mare, acest grup nu este unit, este foarte greu de mobilizat și nu în ultimul rând îi lipsește o educație de gen care să le ajute pe femei să conștienizeze că majoritatea problemelor lor nu sunt individuale, nu sunt cazuri izolate. În concluzie insuccesul sistematic al grupurilor de presiune se datorează unui stat interesat de alte probleme, unor politicieni interesați doar de accesul la putere.
Resurse bibliografice:
– Adamson, Walter. 1989. Convergences in Recent Democratic Theory: A Preface to Economic Democracy by Robert Dahl; Strong Democracy: Participatory Politicsfor a New Age by Benjamin R. Barber; The Future of Democracy: A Defence of the Rules ofthe Game. Translated from Il Futuro della democrazia by Norberto Bobbio; Roger Griffin;Models of Democracy by David Held.Theory and Society, Vol. 18. No. 1.Pp 125-142.
– Băluță, Oana, Alice Iancu, Alina Dragolea. 2007. Parteneri egali. Competitori egali. Integrarea dimensiunii de gen în procesul de elaborare a politicilor publice. București: Editura Maiko.
– Berry, Jeffrey. 1984. The interest group society. Boston: Little Brown.
– Bernhagen, Patrick și Thomas Bräuninger. 2005. Structural Power and Public Policy:A Signaling Model of Business Lobbyingin Democratic Capitalism. Political Studies.Vol 53. Pp 43–64
– Bentley, Arthur. 1908.The Process of Government. Chicago: The University of Chicago Press
– Blokland, Hans. 2011. Pluralism, Democracy and Political Knowledge: Robert a Dahl and His Critics On Modern Politics.Burlington : Ashgate
– Cassidy, Bryan. 1999. European lobbying guide: A guide on whom and how to lobby.London: Thorogood
– Constain, Anne. 1980. The struggle for a National Women’s Lobby: Organizing a Diffuse Interest. The Western Political Quarterly. Vol 33. No 4. Pp 476-491.
– Constain, Anne. 1981. The transition from Social Movement to Interest Group. The Western Political Quarterly. Vol 34. No 1. Pp 100-113.
– Culpepper, Pepper. 2008. Business Power, Policy Salience, and the Study of Politics. European Studies Forum. Vol. 38. No.2. Pp. 5-11
– Dahl, Robert. 1961. Who Governs? Democracy and Power in an American City. New Haven, Connecticut: Yale University Press
– Dahl, Robert. 1956 A Preface to Democratic Theory. Chicago: University of Chicago Press
– David, Stephen. 1980-1981.Community Power and Political Theory: A Further Look at problems of Evidence andInference, Second, Enlarged Edition. Political Science Quarterly, Vol.
95, No. 4, pp. 711-712
– Dillon, Mary Earhart. 1942. Pressure Groups. The American Political Science Review. Vol 36. No 3. Pp 471-481
– Dowding, Keith. 1998. Puterea.București: Editura Du Style.
– Fischler, Hersch. 1980.Monopolies, market interdependencies and the logic of collective action: some critical comments on Mancur Olson's group theory. Public.Choice Vol 35 Pp. 191-195
– Furlong, Scott R. și Cornelius M. Kerwin. 2005. Interest Group Participation in Rule Making: A Decade of Change. Journal Of Public Administration Research and Theory. Vol 15. No. 3. Pp 353-370
– Graham,George .1972. Latent Madisonianism: before and afterA Preface To Democratic.The Theory Political Science ReviewerPp 66-89.
– Hausmann, Ricardo, Laura D. Tyson, Berkeley Saadia Zahidi. 2011. The Global Gender Gap Report. World Economic Forum. Harvard University și University of California, Berkeley.
– Horgos, Daniel și Klaus W. Zimmermann. 2009. Interest groups and economic performance: some newevidence. Public Choice. Vol 138. Pp. 301-315.
– Iancu Alice, Oana Băluță, Alina Dragolea, Bogdan Florian. 2011. Women’s Social Exclusion and Feminisms: Living in Parallel Worlds? The Romanian Case. Volume 1Gendering Post-Socialist Transition. Studies of Changing Gender Perspective. Berlin:Verlag GmbH & Co. KG Wien
– Janda, Kenneth, Jeffrey M. Berry, Jerry Goldman și Earl Huff. 1990. The Challenge of democracy : government in America. Boston: Houghton Mifflin Company.
– Madison, James în Alexander Hamilton, James Madison și John Jay. 2005. Federalist Paper No. 10 în The federalist papers. New York: Oxford University Press.
– Manley, John. 1983. Neo-Pluralism: A Class Analysis of Pluralism I and Pluralism II. The American Political Science Review. Vol 77. No. 2. Pp 368-383.
– McLean, Iain. 2000. The Divided Legacy of Mancur Olson. British Journal of Political Science. Vol 30. No. 4. Pp. 651-668
– Meyer, S. David și Douglas, R. Imig. 1993. Political Opportunity and the Rise and Declineof Interest Group Sectors. The Social Science Journal, Vol.30. Nr 3.Pp. 253-270
– Miroiu, Adrian. 2006. Fundamentele politicii. Preferințe și alegeri colective. Iași: Polirom
– Miroiu, Adrian. 2007. Fundamentele politicii. Raționalitate și alegere colectivă. Iași: Polirom
– Miroiu, Mihaela. 2004. Drumul spre autonomie.Iași: Polirom
– Miroiu, Mihaela. 2010. “Not the Right Moment!” Women and the Politics of Endless Delay in Romania. Women's History Review Vol 19. No. 4. Pp 575-593
– Miroiu, Mihaela. 2010b. A Mind of Our Own Gender Studies in Romania în The Birth of a Field Women’s and Gender Studies in Central, Eastern and Southeastern Europe. Volume 4. Pp 155–205
– Nownes, Anthony. 1999. Basic Interests: The Importance of Groups in Politics and in Political Science. Book Review. The Journal of Politics. Vol 61.No 03. Pp 844-848
– Oancea, Dana, Liviu Mihăileanu, Aurelian Horja. 2012. Lobby în România. Forum for International Communications. Pp. 1-30.
– Olson, Mancur. 1999. Creșterea și declinul națiunilor. București:Humanitas.
– Olson, Mancur. 2002. The Logic of Collective Action. Public Goods and The Theory of Groups. Cambridge :Harvard University Press
– Ostrom, Elionor. 2007. Guvernarea bunurilor comune. Iași:Polirom.
– Pasour, Ernest. 1981. The Free Rider as a Basis for Government Intervention. The Journol of Liberrorion Sludies, Vol. V, No.4. Pp 453-464
– Pasti, Vladimir. 2003. Ultima inegalitate. Relațiile de gen în România. Iași: Polirom.
– Phillips, Anne. 1998. The Politics of Presence. New York : Oxford University Press
– Polsby, W Nelson. 1960. How to study community power: the pluralist alternative.The Journal of Politics.Vol. 22
– Pym, Bridget. 1973. The Making of a Successful Pressure Group. The British Journal of Sociology. Vol 24. No 3. Pp 448-461.
– Salisburg, Robert. 1969. An Exchange Theory of Interest Groups. Midwest Journal of Political Science. Vol 13. No 1. Pp 1-32
– Sandford, Cedric.1979. Politics and Markets: The World's Political-Economic Systems by Charles E. LindblomReviewEconomica, New Series, Vol. 46, No. 183.Pp. 319-321
– Samson, Steven Alan. 1978. David Truman's The Governmental Process: Political Interests and Public Opinion Study Guide. Faculty Publications and Presentations. Paper 287.
– Smith, Richard. 1999. Baumgartner și Leech în „Basic Interests: The Importance of Groups in Politics and in Political Science” Book Reviews. American Politics Science Review Vol 93. No 4.. Pp 967-968.
– Tuck, Richard. 2008. Free Riding.Cambridge :Harvard University Press
– Thomas, Clive și Michael Boyer. 2001. The American Interest Group Community in The European Union: Development, Make-up and Operating Techniques. European Community Studies Ascociation.
– Woll, Peter. 2009. American government: Readings and Case (18th ed ). New Jersey: Pearson
– http://www.feminism-romania.ro/index.php/activism/ong.html Accesat la data de 22.06.2012
– http://http://www.ecpi.ro/sample-page/ce-este-ecpi/ Accesat la data de 26.06.2012
– www.womenlobby.org/spip.php?rubrique43&lang=en Accesat la data de 26.06.2012
– http://blogul-medusei.blogspot.ro/2012/04/despre-proiectul-de-consiliere.html Accesat la data de 26.06.2012
-http://www.centrulfilia.ro/index.php/example-pages/107-2010-protest-fata-de-desfiintarea-anes. Accesat la data de 26.06.2012
-http://www.centrulfilia.ro/index.php/example-pages/87-vrem-reprezentare-nu-doar-flori-si-martisoare Accesat la data de 26.06.2012
– http://www.centrulfilia.ro/index.php/example-pages/117-2010-protest-impotriva-modificarilor-prevederilor-privind-indemnizatia-pentru-cresterea-copilului-si-concediul-parental Accesat la data de 26.06.2012
Resurse bibliografice:
– Adamson, Walter. 1989. Convergences in Recent Democratic Theory: A Preface to Economic Democracy by Robert Dahl; Strong Democracy: Participatory Politicsfor a New Age by Benjamin R. Barber; The Future of Democracy: A Defence of the Rules ofthe Game. Translated from Il Futuro della democrazia by Norberto Bobbio; Roger Griffin;Models of Democracy by David Held.Theory and Society, Vol. 18. No. 1.Pp 125-142.
– Băluță, Oana, Alice Iancu, Alina Dragolea. 2007. Parteneri egali. Competitori egali. Integrarea dimensiunii de gen în procesul de elaborare a politicilor publice. București: Editura Maiko.
– Berry, Jeffrey. 1984. The interest group society. Boston: Little Brown.
– Bernhagen, Patrick și Thomas Bräuninger. 2005. Structural Power and Public Policy:A Signaling Model of Business Lobbyingin Democratic Capitalism. Political Studies.Vol 53. Pp 43–64
– Bentley, Arthur. 1908.The Process of Government. Chicago: The University of Chicago Press
– Blokland, Hans. 2011. Pluralism, Democracy and Political Knowledge: Robert a Dahl and His Critics On Modern Politics.Burlington : Ashgate
– Cassidy, Bryan. 1999. European lobbying guide: A guide on whom and how to lobby.London: Thorogood
– Constain, Anne. 1980. The struggle for a National Women’s Lobby: Organizing a Diffuse Interest. The Western Political Quarterly. Vol 33. No 4. Pp 476-491.
– Constain, Anne. 1981. The transition from Social Movement to Interest Group. The Western Political Quarterly. Vol 34. No 1. Pp 100-113.
– Culpepper, Pepper. 2008. Business Power, Policy Salience, and the Study of Politics. European Studies Forum. Vol. 38. No.2. Pp. 5-11
– Dahl, Robert. 1961. Who Governs? Democracy and Power in an American City. New Haven, Connecticut: Yale University Press
– Dahl, Robert. 1956 A Preface to Democratic Theory. Chicago: University of Chicago Press
– David, Stephen. 1980-1981.Community Power and Political Theory: A Further Look at problems of Evidence andInference, Second, Enlarged Edition. Political Science Quarterly, Vol.
95, No. 4, pp. 711-712
– Dillon, Mary Earhart. 1942. Pressure Groups. The American Political Science Review. Vol 36. No 3. Pp 471-481
– Dowding, Keith. 1998. Puterea.București: Editura Du Style.
– Fischler, Hersch. 1980.Monopolies, market interdependencies and the logic of collective action: some critical comments on Mancur Olson's group theory. Public.Choice Vol 35 Pp. 191-195
– Furlong, Scott R. și Cornelius M. Kerwin. 2005. Interest Group Participation in Rule Making: A Decade of Change. Journal Of Public Administration Research and Theory. Vol 15. No. 3. Pp 353-370
– Graham,George .1972. Latent Madisonianism: before and afterA Preface To Democratic.The Theory Political Science ReviewerPp 66-89.
– Hausmann, Ricardo, Laura D. Tyson, Berkeley Saadia Zahidi. 2011. The Global Gender Gap Report. World Economic Forum. Harvard University și University of California, Berkeley.
– Horgos, Daniel și Klaus W. Zimmermann. 2009. Interest groups and economic performance: some newevidence. Public Choice. Vol 138. Pp. 301-315.
– Iancu Alice, Oana Băluță, Alina Dragolea, Bogdan Florian. 2011. Women’s Social Exclusion and Feminisms: Living in Parallel Worlds? The Romanian Case. Volume 1Gendering Post-Socialist Transition. Studies of Changing Gender Perspective. Berlin:Verlag GmbH & Co. KG Wien
– Janda, Kenneth, Jeffrey M. Berry, Jerry Goldman și Earl Huff. 1990. The Challenge of democracy : government in America. Boston: Houghton Mifflin Company.
– Madison, James în Alexander Hamilton, James Madison și John Jay. 2005. Federalist Paper No. 10 în The federalist papers. New York: Oxford University Press.
– Manley, John. 1983. Neo-Pluralism: A Class Analysis of Pluralism I and Pluralism II. The American Political Science Review. Vol 77. No. 2. Pp 368-383.
– McLean, Iain. 2000. The Divided Legacy of Mancur Olson. British Journal of Political Science. Vol 30. No. 4. Pp. 651-668
– Meyer, S. David și Douglas, R. Imig. 1993. Political Opportunity and the Rise and Declineof Interest Group Sectors. The Social Science Journal, Vol.30. Nr 3.Pp. 253-270
– Miroiu, Adrian. 2006. Fundamentele politicii. Preferințe și alegeri colective. Iași: Polirom
– Miroiu, Adrian. 2007. Fundamentele politicii. Raționalitate și alegere colectivă. Iași: Polirom
– Miroiu, Mihaela. 2004. Drumul spre autonomie.Iași: Polirom
– Miroiu, Mihaela. 2010. “Not the Right Moment!” Women and the Politics of Endless Delay in Romania. Women's History Review Vol 19. No. 4. Pp 575-593
– Miroiu, Mihaela. 2010b. A Mind of Our Own Gender Studies in Romania în The Birth of a Field Women’s and Gender Studies in Central, Eastern and Southeastern Europe. Volume 4. Pp 155–205
– Nownes, Anthony. 1999. Basic Interests: The Importance of Groups in Politics and in Political Science. Book Review. The Journal of Politics. Vol 61.No 03. Pp 844-848
– Oancea, Dana, Liviu Mihăileanu, Aurelian Horja. 2012. Lobby în România. Forum for International Communications. Pp. 1-30.
– Olson, Mancur. 1999. Creșterea și declinul națiunilor. București:Humanitas.
– Olson, Mancur. 2002. The Logic of Collective Action. Public Goods and The Theory of Groups. Cambridge :Harvard University Press
– Ostrom, Elionor. 2007. Guvernarea bunurilor comune. Iași:Polirom.
– Pasour, Ernest. 1981. The Free Rider as a Basis for Government Intervention. The Journol of Liberrorion Sludies, Vol. V, No.4. Pp 453-464
– Pasti, Vladimir. 2003. Ultima inegalitate. Relațiile de gen în România. Iași: Polirom.
– Phillips, Anne. 1998. The Politics of Presence. New York : Oxford University Press
– Polsby, W Nelson. 1960. How to study community power: the pluralist alternative.The Journal of Politics.Vol. 22
– Pym, Bridget. 1973. The Making of a Successful Pressure Group. The British Journal of Sociology. Vol 24. No 3. Pp 448-461.
– Salisburg, Robert. 1969. An Exchange Theory of Interest Groups. Midwest Journal of Political Science. Vol 13. No 1. Pp 1-32
– Sandford, Cedric.1979. Politics and Markets: The World's Political-Economic Systems by Charles E. LindblomReviewEconomica, New Series, Vol. 46, No. 183.Pp. 319-321
– Samson, Steven Alan. 1978. David Truman's The Governmental Process: Political Interests and Public Opinion Study Guide. Faculty Publications and Presentations. Paper 287.
– Smith, Richard. 1999. Baumgartner și Leech în „Basic Interests: The Importance of Groups in Politics and in Political Science” Book Reviews. American Politics Science Review Vol 93. No 4.. Pp 967-968.
– Tuck, Richard. 2008. Free Riding.Cambridge :Harvard University Press
– Thomas, Clive și Michael Boyer. 2001. The American Interest Group Community in The European Union: Development, Make-up and Operating Techniques. European Community Studies Ascociation.
– Woll, Peter. 2009. American government: Readings and Case (18th ed ). New Jersey: Pearson
– http://www.feminism-romania.ro/index.php/activism/ong.html Accesat la data de 22.06.2012
– http://http://www.ecpi.ro/sample-page/ce-este-ecpi/ Accesat la data de 26.06.2012
– www.womenlobby.org/spip.php?rubrique43&lang=en Accesat la data de 26.06.2012
– http://blogul-medusei.blogspot.ro/2012/04/despre-proiectul-de-consiliere.html Accesat la data de 26.06.2012
-http://www.centrulfilia.ro/index.php/example-pages/107-2010-protest-fata-de-desfiintarea-anes. Accesat la data de 26.06.2012
-http://www.centrulfilia.ro/index.php/example-pages/87-vrem-reprezentare-nu-doar-flori-si-martisoare Accesat la data de 26.06.2012
– http://www.centrulfilia.ro/index.php/example-pages/117-2010-protest-impotriva-modificarilor-prevederilor-privind-indemnizatia-pentru-cresterea-copilului-si-concediul-parental Accesat la data de 26.06.2012
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Ghinionul Sistematic al Grupurilor de Presiune Feminine (ID: 106939)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.