Ghimis Florin Licenta V3 2018 05 12 [605050]

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTE “GEORGE ENESCU”
IAȘI
FACULTATEA DE ARTE VIZUALE ȘI DESIGN
SPECIALIZAREA ARTE PLASTICE
DIRECȚIA DE STUDIU FOTOGRAFIE, VIDEOPROCESAREA COMPUTERIZATĂ A IMAGINII

LUCRARE DE LICENȚĂ

Timpul î n fotografie
(Percep ția dimensiuni i timp î n fotografie )

Coordonatori

Absolvent: [anonimizat]. Univ Dr. Matei Bejenaru
Prof . Univ. Dr. Florin Grigoraș Florin Daniel Ghimi ș

IAȘI

Cuprins

Introducere
Motivaț ia alegerii subiectului…………………..
Scopul ș i obiectivul……………………………..
Capitolul I Aspecte conceptuale ș i teoretice privitoare la redarea timpului î n fotografie
1.1 Clasifică ri de ordin teoretic ale timpului ……………………
1.2 Timpul c a și concept …………………………
Capitolul II
2.1.1 Metode stilist ice de reprezentare a timpului î n fotografie ……………
2.1.2 Metode tehn ice de reprezentare a timpului î n fotografie ………………..
2.1.3 Reprezentarea timpului în fotografia universală ………………………
Capitolul III Timpul în fotografie în interpretarea personală ––––
Concluzii…………………………………….
Bibliografie……………………………………

Timpul î n Fotografie

Introducere

Motivaț ia alegerii subiectului

Timpul – limbaj de expresie în video, este teoretic absent din imaginile statice
fotografii, însă trebuie să ținem cont ca el există metaforic și putem să -l reprezentăm și în
acestea chiar dacă fotografiile nu au un timp efectiv î n care se derulează.
Este vorba de un timp imaginar pe axa căruia se desfasoară o succesiune de
evenimente decriptate de cel care priveste fotografia printr -un proces de decodificare ce ține
de mai mulți factori . Chiar dacă imagi nile fotografie nu se desfa soară în timp ci se desfasoară
într-un plan 2D care prezintă instantaneu, toate odată , elementele unei fotografii cred că
trebuie ținut cont de existenț a unui timp metaforic c are este transmis privitorului ș i care
contribuie la decodarea mesajului acelei imagini .
,,Instantaneu fotografic” ,, o clipă înghețată’’ sunt expresii pe care le auzim adesea
când se face referire la o fotografie și am putea presupune că o fotografie este ceva foarte
static, o imagine în care componenta timp lipseste cu desăvârsire. T otusi pornind chiar de la
tehnica de fotografiere avem acea componentă timpul, timpul de expunere care fie el și
1/4000 dintr -o secundă este totuși un timp care curge real fiind poate imperceptibil insă
există.
Plecând de la această idee cred că este de an alizat cum putem reda ,,timpul’’ în
fotografie iar aceasta lucrare își propune să analizeze daca timpul poate exista î n imaginile
fotog rafice care practic se consideră a fi instantanee, ș i care ar fi formele sale.

Scopul ș i obiectivul

Chiar daca imaginile statice nu au un timp efectiv în care se derulează ș i nu au un
timeline ca în lucrarile video care să prezinte acț iunile pe durata unui timp efectiv, timpul î n
lucrarea video fiind o componentă a lucrarii, care introduce informații și soluții fiind el însuși
o componenta stilistică a producției video, în lucrarea de față îmi propun să demonstrez că
și fotografia conț ine un timp metaforic care po ate fi perceput ca ș i desf asurarea unui timeline
din lucră rile video
Prezentarea și clasificarea ele mentelor de care depinde formarea percepției unui timp în
fotografie , importanța î ntelegerii unei fotografii prin decriptrea concep tului și citirea corectă
a elementelor stil istice de reprezentare a timpului .

Capitolul I
Aspecte conceptual e și teoretice privitoare la redarea timpului î n
fotografie

1.1 Clasificari de ordin teoretic ale timpului .
1.1.1 Timpul c a și concept
Este vorba de un timp imaginar pe axa căruia se desfasoară o succesiune de
evenimente iar privitorul adaugă interpretari proprii , practic va adauga o a treia dimensiune ,
timpul .
Cel ce analizează /priveste lucrarea nu va aduce un timp fizic, ci va im agina o
desfasurare a acțiunii lucrării atât înainte ca aceasta să se î ntample ori va continua actiunea,
ori va duce mai departe senza ția pe care o descoperă în imaginea pe care o privește astfel
încât imaginea statică va devenii vie , ea continund î n percep ția în viziunea privitorului .
Fotografia poate fi privită ca un frame dint r-un film ( def. Ansamblu de imagini
fotografice succesive cu subiect c omun î nregistrate pe o pelicu lă și reproduse/redate pe
ecran) iar timeline este o proprietate a filmului tocmai da torită desfăsurării în timp a lucră rii
video , fiind nevoie de un timp fizic pentru a prezenta cadr ele fapt c e duce la forma finală a
lucrarii de arta.
Astfel ca în imaginea fotografică dacă este să o privim ca un frame dintr -o producție
video, cadrele anterioare ș i ulterioare celui pe care noi îl prezentăm ca lucrare fotografică,
lipsesc ca și reprezentare fizic ă, astfel lucrarea nu s e desfasoară într -un timp fizic, ca și într –

un montj video unde timpul este sugerat, î n imaginile fotografice timpul este descoperit în
procesul de analiza. Adăugă m imaginar, imagini vizualizate, noi imagini imagi nare care o
preced o ri o urmează pe cea prezentată , astfel că î n mintea privitoru lui se poate creea o
minisecvență ca în video , constientizand un timp care formează lucrarea ori un timp care se
desfasoară după acțiunea prezentă în fotografia respectivă . Cadrul prezentat devin e o cheie
dintr -o suc cesiune de imagini care formează mental lucrarea
Oricât de codificată sau abstracă, ori dimpotrivă explicită ar fi o imagine privitorul o
va privi , o va trece printr -un filtru pr opriu , acest filt ru ținând de mai mulț i factori: logica,
cultura vizuală, putere de interpretare, raționament, experiența personală, sensibilitate,
implicație emotională și chiar dipoziț ia de moment, toate acest ea fiind corelate și legate î ntre
ele completanduse reciproc în cadrul procesului de percepț ie, de decodare a unei lucrari de
artă.
Astfel putem percepe ș i analiza fiecare operă de artă în funcț ie de tip ul de timp la
care se raportează
Timpul Istoric data la care a fost realizată lucrarea, epoca din care face parte, curentul
artistic în care se încadr ează, semnificația acesteia raportată la vremurile în care a fost
produsă , cu cine a fost contemporan artistul care a creeat opera de artă …………….
Timpul ș cenico -episodic – reprezentă ri plastice pe mai multe registre narative și epice ale
acțiunii, precum ar fi ca de exemplu în pictura bizantină care are ca principiu compozițional
registre succesive cu scene din viețile sfinț ilor dis puse episodic precum o poveste î n imagini.
Timpul Creativ – de producție efectivă a lucrarii , acest timp reprezentând durata de timp în
care a fost realizată lucrarea de artă/fotografia, o zi o lună etc… …………………….
Timpul receptiv – timpul în care lucrarea este privită efectiv și receptată de privitor
În fotografie timpul are și o funcție simbolică Fiecare lucrare imortalizează o tră ire,
un sentiment, o clipă de reflecț ie, Inregistrarea imagi nii a clipei este un ,,flash’’ însă
conținutul im aginii o imortalizare a unei acț iuni, a unui personaj ori a unei reflecții interioare
durează peste timp ș i este prezent pentru totdeauna în acea l ucrare de artă ducând către o
clipă veșnică o capsulă a timpului.

,,Imaginea artistică ține de formele de comunicare pe care le evidențiem într -o
pictură, să zicem, tine de metode și tehnici de compoziție, de limbajul artistic, de caracterul
său iconic, d e semne și simboluri, etc. Pe când imaginarul artistic tine de arhetipuri, de
imagologie, de imaginația colectivă, de anumite mentalități și credințe, și explică mai mult
latura incoștientă, ține de forma de cunoaștere”( )
( )http://artcomview.blo gspot.ro art arta comunicare cun oastere
Imaginea uneste partea materială cu cea expresivă, dând o latură personală
compoziț iei prin alegerea formelor culorilor, metodelor ș i tehnicilor. Imaginea este
meștesugul fiecă rui creator și șe diferențiază de celelalte op ere nu atât prin mesaj cât prin
stil și particularităț i. Stilul este foa rte important, pentu că el este singurul mo d de a comunica
eficient o idee. Nu orice idee poate fi tradusa î n alt limbaj câ nd este vorba de arte vizuale .
Dacă în matematică stim că anumite op erații cum ar fi adunarile pot fi comutative, în materie
de limbă nu este același lucru dacă punem predicatul în faț a subiectului ori subiectul în faț a
predic atului, existâ nd o schemă logică a gramaticii fără de care nu ne -am întelege, însă
libertatea stilului este nelimitată câ nd este vorba depre limbajul artistic. De aceea putem
analiza linii , diagonale, cromatică, simboluri , care sunt elemente de com unicare vizuală dar
în funcție de cum sunt utilizate sunt și o amprentă a autorului. In mod ge neral o operă
comunică ceva dar se comunică ș i pe sine, intr -o imagine putem vedea ce a vrut autorul să
spună însă îl putem recunoaste ș i pe acesta . Imaginea artis tică este atât parte materială fizică
cât și parte estetică, simbolică, expresivă și original ă care stârneste anumite tră iri.
Se pune însă problema dacă receptorul este pregătit din punct de vedere cultural, spiritual,
ori imagologic (Imagologie –ramură a sociopsihologiei care cercetează reprezentă rile pe
care le au popoarele ori clasele sociale despre ele însele) să primească zestrea cu care artistul
a investit lucrarea sa, deoarece imaginea nu poate fi separată de imaginar. Imaginea se
formează intotdeauna pe un suport însă imaginarul trece dincolo și se află în mentalul
colectiv, ori î n mintea celui care vizionează lucrarea, opera de artă . Acest l ucru este posibil
numai datorită faptului că se apelează la aceleași simboluri , la un menta l colectiv, uneori
inconstient ș i greu sesizabil de de simplu spectator.
Imagi nea vorbeste de la sine numai c ând se s uprapune perfect peste imaginar . Uneori nici
chiar artistul nu este conș tient de toata zestrea imaginară pe care o detine, de aceea mereu va
fi surprins să descopere forme noi. In alț i termeni, pe ntru a creea o imagine artistică ai nevoie

de imagin ație, iar aceasta imaginaț ie nu vine din neant, ea se compune și se cristalizează în
timp ș i este trecută prin ochiul subiectiv al artistului . Deasemenea forma rea unei imagini nu
este posibilă fără o insușire a tehnicilor ș i metodelor atristice . Toți marii artiști au fost nevoiți
să treacă mai intâ i prin metodele didactice ca mai apoi să se rupă de ele și să creeze noi forme
de expresie artistică . Asa cum o vede Gr igore Geroiu, imaginea artistică reprezintă o
complexitate de semne ce unesc organ ic atît expresia cât și semnificaț ia. Este un senm
capabil să trezească anumite trăiri î n subiectu l receptor, prin forma expresivă a conținutului
prin stilul original al operei.
" Imaginea artistică unifică organic și expre siv două dimensiuni: una concret –
sensibil ă (expresia) și alta ideală (semnificația, mesajul). Deci, imaginea artistică este o
sinteză între abstract și concret, între material și ideal, între general și singular. Calitatea
artistică a imaginilor decide asupra valorii operelor. Imaginea artistică este sugestivă,
expresivă, figurativă ( )
( ) Grigore Georgiu Cultură și comunicare, Editura comunicare.ro București 2008, p. 215
Ceea ce simțim î n momentul parcurgerii cu privirea a u nei opere de arta ș i ceea ce ne rămâne
imprimat pe retină ori în sufletul nostru nu sunt decât reacții firești ale fiintei umane în
interacț iune cu frumosul. Extazul , contemplarea, tristeț ea, spaima, indiferenț a, bucuria,
dinamismul interior, etc… nu sunt decât impulsuri de moment , apoi stări ș i sentimente
subliniate interior, cu efect î ndelu ngat asupra spiritului nostru, și va ramâne ca o alternare
de reacț ii, păreri rezul tate din propria noastra percepț ie.
1.1. Clasifică ri de ordin teoretic ale timpului
1.1.2 Clasificari de ordin teoretic ale timpului

Timpul (Lat.Tempus, gr. Chronos) este unul dintre concepte de bază în religie,
filosofie și știință. Timpul este adesea descris ca un continuum liniar, secvență ireversibilă
care se extinde înapoi (în trecut) și în față (în viitor). În funcție de cadru l teoretic,
această secvență se înțelege ca un infinit sau ca un finit. În fizică, timpul este una din
dimensiunile de bază, care se determină cu ajutorul mișcării corpurilor cerești. În filozofie,
timpul este definit ca un flux neântrerupt, ireversibil, care nu poate curge decât într-o singură

direcție. Este deci un continuum în care evenimentele s-au succedat de la trecut, prin prezent
spre viitor și în cadrul căruia se desfășoară toate procesele din natură.
Spațiul și timpul r eprezintă două categorii care au dobândit o carieră prestigioasă în
perimetrul reflecției filosofice. Ele desemnează „ formele de bază ale oricărei existențe (…)
categoria de spațiu reflectă raporturile de coexistență dintre obiecte sau fenomene sau
dintre părțile lor, respectiv întinderea, distanța, poziția lor (…) categoria de timp reflectă
durata de existență a obiectelor și fenomenelor, simultaneitatea sau succesiunea lor ”(1).
Conceptul de timp se sustrage determinărilor filosofice riguroase întrucât nu are o
natură imuabilă ( permanenta) . Surprinderea semnificației acestui concept se poate desfășura
pe două paliere : 1- măsura și măsurarea timpului și a fenomenului său corelativ spațiul –
vorbim în această perspe ctivă despre timpul fizic, care exprimă măsu rarea desfășurării
temporale dintre două momente. El este împărțit de gândirea abstractă în segmente egale,
nediferențiate calitativ, reprezentând un „număr al mișcărilor” și 2- descrierea modului în
care timpul apare conștiinței, existenței umane, caz în care vorbim despre timpul uman care
constituie rezultatul reflexiei raționale și meditației asupra raportului existență – timp –
finitudine. Alte carac teristici: inerent subiectului, prezent num ai în perimetrul interiorității,
al sufletului uman, structur ează demersul cunoașterii, se dezvăluie ca dimensiune esen țială
și originară a existenței, este constitu tiv naturii umane, omul există odată cu timpul și în timp
își va cunoaște sfârșitul .
Începuturile reflecției despre timp stau, așa cum este firesc, sub zodia mitologiei .
Timpul este prezent, într -o formă personificată, în scenariile cosmogonice care preced
încercările de circumscriere filosofică. Odată gândirea filosofică declanșată, Kronos, tatăl
lui Zeus, trebuie să cedeze locul lui Chronos, forță care stăpânește și cârmuiește kosmos -ul.
Pentru Pitagora (c.570 î.Hr.) timpul se situează în afara kosmos -ului, printre
celelalte manifestări ale Nelimitatului (lb.gr. apeiron), pe care kosmos -ul le „inhalează” și
cărora le impune Limita. „Probabil că procesul de inhalare implică limitarea aspectului brut,
de dăinuire veșnică al timpului prin reducerea lui la număr (arithmos), asociere ce avea să se
perpetueze în toate discuțiile ulterioare despre timp”(2). Pitagora are meritul de a fi introdus
o distincție valoroasă în discuțiile privitoare la timp: un timp nelimitat, extracosmic și un
timp numărabil, cosmic. Platon va prelua această distincție și îi va conferi noi și valoroase
valențe, pentru a o suprapune teoriei celo r două lumi.

(1) Dicționarului de Filozofie (Editura Politică, București, 1978 )
(2)Francis E. Peters , Termenii filozofiei grecești, Editura Humanitas, București,
1997, p. 53 -54)
La Platon (429-347 î.Hr.) Conceptul de timp ( gr. chronos) se găsește pe de o p arte,
în planul esențelor imuabile (permanente) și identice cu sine, universul inteligibil , pe de alta,
în planul reflecțiilor, al reproducerilor efemere ale acestor esențe, universul sensibil
concretizat în lumea în care trăim. Timpul constituie semnul fi nitudinii și al permanentei
deveniri ce caracterizează lucrurile lumii sensibile, el aparține întrutotul lumii sensibile
(fiiind opus eternității specifice lumii Ideilor) și își dobândește existența ca și celelalte copii
(reproduceri) prin participarea la ,,Ideile ” eterne. Într -o exprimare sintetică, timpul
desemnează „copia mobilă a eternității”. Timpul descinde din ideea de eternitate și cer, el
este o formă degradată a eternității, simplă devenire, mișcare și transformare.
Aristotel (388-322 î.Hr.) preia ideile platoniciene și le dezvolt ă într-o manieră. Dacă
Platon identifica timpul cu mișcarea, Aristotel va refuza paradigma maestrului său,
considerând că există un singur timp, dar mai multe mișcări: mișcarea este un fel de substrat
al timpului, „aspectul numărabil al mișcării”. Pentru Aristotel, timpul este „numărul mișcării
privitor la înainte și după, deoarece distingem surplusul și minusul prin număr, iar surplusul
și minusul mișcării prin timp”. „Deoarece timpul este măsura mișcă rii, el este și măsura
repausului; doar lucrurile care sunt fie în repaus, fie în mișcare (adică cele care se mișcă
sau care se pot mișca) sunt în timp. (…) Timpul nu se va diminua niciodată, deoarece
mișcarea nu se va diminua niciodată și fiecare clipă es te prin natura sa atât începutul unui
viitor, cât și sfârșitul unui trecut. ” (3)
(3)Sir David Ross, Aristotel, Editura Humanitas, București, 1998, p. 89).
Sfântul Augustin din Hippona (354 -430) mută problematica timpului în sfera
conștiinței, a interiorității: timpul nu mai este un corelat al devenirii lumii exterioare, ci un
corelat al devenirii interioare. Dacă până la Augustin timpul era definit în funcție de
mișcările astrelor cerești (era m atematizat, geometrizat, spațializat, divizat în clipe egale),
odată cu acesta ceea ce interesează mai mult sunt dimensiunile temporale (trecut – prezent –
viitor) dintr -o perspectivă eminamente umană . „De fapt ce este timpul? Cine ar putea să
explice lucr ul acesta simplu și pe scurt? Cine ar putea cuprinde fie și numai în cuget lucrul
acesta, pentru a exprima un cuvânt despre el? (…) Așadar ce este timpul? Dacă nimeni nu

încearcă să afle asta de la mine, știu; dacă însă eu aș vrea să explic noțiunea cuiva care mă
întreabă, nu știu.” „Deci, în ce fel există aceste două categorii temporale – trecutul și
viitorul – de vreme ce trecutul nu mai este, și nici viitorul nu există încă?” (4) Doar sufletul
este singurul care include cele trei dimensiuni temporale sub forma impresiilor pe care le
lasă lucrurile ce au fost, sunt și vor fi. Timpul dobândește astfel marca
subiectivității/interiorității umane . Pentru Augustin, timpul real este numai prezentul. Din
cele trei momente ale timpului, doar unul singur ne este da t realmente, unul singur poate fi
trăit/experimentat efectiv: prezentul. „Așadar, cele ce sunt, indiferent unde sunt, nu sunt
decât prezente (…) oricum s -ar manifesta prezența ascunsă a celor viitoare, este limpede că
nu poate fi văzut decât ceea ce există ” (5)
(4)Augustin, Confesiuni, Editura Humanitas, București, 1998, p. 405 -406).
(5) Augustin, Confesiuni, Editura Humanitas, București, 1998, p. 410 )
Isaac Newton (1642 -1727) avanseaza prima filosofie moderna ce devine emblematica, in
conceptul filosofic si stiintific modern cu privir e la timpul și spațiul absolute . Timpul și
spațiul sunt concepute sub forma unor receptacole, cadre sau medii în care se cufundă
lucrurile. Pentru a determina în fizică distanța, viteza, timpul este nevoie de un reper. De
exemplu, nu se poate măsura mișcarea unui corp dacă se mișcă și reperul în raport cu care
are loc deplasarea. Un reper trebuie să fie absolut. Timpul prin care se măsoară orice fun cție
în raport cu un reper absolut trebuie să fie același pentru toate măsurătorile. Ca sistem de
referință, timpul absolut este diferit de măsurile sau părțile mobile care formează succesiunea
oră, zi, săptămână etc., considerată a fi un timp relativ. Nu timpul și spațiul absolute se află
în univers, ci universul este cuprins în timpul și spațiul absolute, cu care însă nu stabilește
nici o relație.
Immanuel Kant (1724 -1804) Concepția despre spațiu și timp a acestuia se regăsește
formulată în partea întâi a Criticii rațiunii pure, în „Estetica transcendentală”. Sensibil itatea
are două forme independente de lumea experienței : forma simțului extern: spațiul și forma
simțului intern: timpul. Kant argumentează în favoarea caracterului neconceptual al acestor
două categorii puse în discuție. Timpul și spațiul nu dețin o existență reală, nu sunt
obiective ele nu aparțin obiectelor, ci mai curând ele țin de „constituția subiectivă a
simțirii noastre” (6) Așadar noi percepem lumea potrivit unor forme sau structuri care nu
aparțin lucrurilor însele

(6)(Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, Editura IRI, București, 1998, p. 73).
Spațiul și timpul sunt intuiții pure, forme a priori ale propriei noastre sensibilități,
ele au atât o idealitate transcendentală, cât și o realitate empirică, în sensul că intervin în
mod obligatoriu în experiență, condiționând orice percepție omenească . „Fără să aparțină
lucrurilor în sine, fiind în schimb forme universale ale intuiției omenești, spațiul și timpul
au deci o anumită obiectivitate, care ne permite să deosebim lumea fenomenală, ce ia
naștere prin mijlocirea lor, de pura aparență inconsistentă sau de simpla iluzie” .(7)
(7)Viorel Colțescu, Immanuel Kant. O introduc ere în filosofia critică, Editura de
Vest, Timișoara, 1999, p. 80).

Albert Einstein – Vorbeste despre o altă viziune relevantă și care contrazice teoria lui
Newton. Ne oferă o nouă percepție asupra Universului, susținând că timpul este relativ și
este experimentat diferit de fiecare. În plus, acesta susține că trecerea timpului și modul în
care noi îl măsurăm depinde de cum călătorim în spațiu. Potrivit teoriei sale, timpul trece
mai lent pentru obiectele în mișcare comparativ cu modul în care trece pentru observatorul
staționar. De asemenea, el trece mai lent și dacă te afli lângă o mas ă gravitațională, precum
Terra sau o altă planetă. Acest lucru ne arată că timpul e relativ.

Capitolul II
2.1.1 Reprezentarea timpului în fotografia universală

Momentul decisiv al lui Henri Cartier Bresson – nu este cautat pentru a oprii timpul în l oc
ci pentru a -l putea reprezenta mai bine, în apogeul acestuia în concentrația maximă de forță
simbolistică pentru subiectul abordat

Hiroshi Sugimoto – Timpul este unul meditativ, formele de reprezentare sunt diluate timp
care se dilată alternând forma și încurajează privitorul să aibe trăiri proprii în lumea creată
de artist
Seria cinematografe ori seria de peisaje marine

Expuneri multiple

Gjon Mili

Timpul fantastic al ceasurilor lui Dali

Serialitate
Mihai Stanescu

Nicholas Nixon "The Brown Sisters,"

Timpul etern – poate fi perceput în monumentalitatea fotografiilor lui Ansel Adams unde
chiar daca pare o fotografie statică, înghetată, timpul este redat narativ prin lumină, prin
percepția miscării norilor, deci ne induce acea senzație de spațiu și timp în care se întâmplă
ceva

Capitolul III Timpul în fotografie în interpretarea personală