Ghid de drept internațional privat [616979]

Ghid de drept internațional privat
în materia dreptului familiei

Desfacerea căsătoriei
Autoritatea părintească
Obligația de întreținere
Ordinul civil de protecție
Regimul matrimonial

Conf. univ. dr. GABRIELA LUPȘAN

Cu sprijinul financiar al Programului
”JUSTIȚIE CIVILĂ ” al Uniunii Europene

© Ministerul Justiției, 2014

Ghidul a fost elaborat în cadrul proiectului “Îmbunătățirea cooperării dintre judecătorii și
notarii publici în materie civilă cu caracter transfrontalier”, implementat de Ministerul
Justiției în parteneriat cu Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, Fundația
Germană pentru Cooperare Juridică Internațională, Consiliul Notariatelor din Uniunea
Europeană și Consiliul Național al Notariatului Italian.

Autor: Conf. univ. dr. Gabriela Lupșan, Universitatea “Danubius” Galați;

Editura Magic Print Onești

Editură recunoscută de Ministerul Educației Naționale prin Consiliul Național al Cercetării
Științifice din Învățământul Superior (CNCSIS) – Cod 345.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
LUPȘAN, GABRIELA
Ghid de drept internațional privat în materia dreptului familiei: Desfacerea căsătoriei –
Autoritatea părintească – Obligația de întreținere – Ordinul civil de protecție – Regimul
matrimonial / conf. univ. dr. Gabriela Lupșan. – Onești: Magic Print, 2014
ISBN 978-606-622-149-8

347.6

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă și prin orice mijloace tehnice, este
strict interzisă și se pedepsește conform legii.
Răspunderea pentru conținutul și originalitatea textului revine exclusiv autorului / autorilor.

3

C u p r i n s

TEMA NR. 1 – NORME DE COMPETENȚĂ JURISDICȚIONALĂ DE DREPT
INTERNAȚIONAL PRIVAT ȘI NORMELE CARE SOLUȚIONEAZĂ CONFLICTELE
DE LEGI ÎN MATERIA DREPTULUI FAMILIEI

PARTEA I. PARTEA TEORETIC Ă
CAPITOLUL I. SINTEZA NORMELOR DE COMPETENȚĂ JURISDICȚIONALĂ DE
DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT ÎN MATERIA DREPTULUI FAMILIEI …………… 7
1. Divorțul ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 7
2. Autoritatea părintească ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 9
3. Obligațiile de întreținere ………………………….. ………………………….. ………………………… 13
4. Regimul matrimonial ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 16
5. Alte materii în care nu s -a realizat uniformizarea normelor
privind comp etența jurisd icțională ………………………….. ………………………….. ……………. 18

CAPITOLUL II . SINTEZA NORMELOR CARE SOLUȚIONEAZĂ CONFLICTELE DE
LEGI ÎN MATERIA DREPTULUI FAMILIEI ………………………….. ………………………….. .. 20
1. Legea aplicabilă divorțului ………………………….. ………………………….. ……………………… 20
2. Legea aplicabilă cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția
copilului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 21
3. Legea aplicabilă obligațiilor de întreținere ………………………….. ………………………….. … 22
4. Legea aplicabilă regimurilor matrimoniale ………………………….. ………………………….. … 24
5. Alte materii î n care nu s -a realizat uniformizarea normelor privind legea
aplicabilă ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 27

CAPITOLUL III . ASPECTE TEORETICE LEGATE DE OBȚINEREA
CONȚINUTULUI DREPTULUI STRĂIN PRIN INTERMEDIUL REȚELEI
EUROPENE A NOTARILOR PUBLICI ȘI REȚELEI JUDICIARE EUROPENE ÎN
MATERIE CIVILĂ ȘI COMERCIALĂ ………………………….. ………………………….. ………….. 28

PARTEA A II -A. CAZURI PRACTICE CU REZOLVĂRI INCLUSE
CAPITOLUL I. CAZURI PRACTICE PRIVIND DETERMINAREA COMPETENȚEI
JURISDICȚIONALE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 31
1. Spețe pentru nota ri ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 31
2. Spețe pentru judecători ………………………….. ………………………….. ………………………….. .38

CAP ITOLUL II . CAZURI PRACTICE CU NORMELE CARE DETERMINĂ
SOLUȚIONAREA CONFLICTELOR DE LEGI ………………………….. ………………………….. 52
1. Spețe pentru notari ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 52
2. Spețe pentru judecători ………………………….. ………………………….. ………………………….. 60

4

TEMA NR. 2 – PROCEDURA DE EXEQUATUR ÎN MATERIA DREPTULUI
FAMILIEI

PARTEA I. PARTEA TEORETICĂ
CAPITOLUL I
ASPECTE TEOR ETICE LEGATE DE PROCEDURA DE EXEQUATUR ÎN MATERIA
DREPTULUI FAMILIEI ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 73
1. Divorțul și exercitarea autorității părintești ………………………….. ………………………….. … 73
2. Schimbarea numelui de familie după divorț ………………………….. ………………………….. . 79
3. Regimul bunurilor ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 79
4. Măsuri de protecție în materie civilă ………………………….. ………………………….. …………. 80

CAPITOLUL II
SUPRIMAREA EXEQUATURULUI ÎN MATERIA DREPTULUI FAMILIEI …………… 85
1. Exercitarea dreptului la vizită ………………………….. ………………………….. ………………….. 85
2. Înapoierea minorului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 87

CAPITOLUL III
ASPECTE T EORETICE LEGATE DE PROCEDURA DE EXEQUATUR ÎN MATERIA
OBLIGAȚIEI DE ÎNTREȚINERE ………………………….. ………………………….. ………………….. 91
1. Suprimarea exequaturului ………………………….. ………………………….. ………………………. 91
2. Cooperarea administrativă între autoritățile centrale ………………………….. ………………… 96

PARTEA A II -A CAZURI PRACTICE CU REZOLVĂRI INCLUSE
CAPITOLUL I
PROCEDURA DE EXEQUATUR ÎN MATERIA DREPTULUI FAMILIEI ………………… 99
1. Spețe pentru notari ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 99
2. Spețe pentru judec ători ………………………….. ………………………….. ………………………… 104

CAPITOLUL II
PROCEDURA DE EXEQUATUR ÎN MATERIA OBLIGAȚIIL OR DE
ÎNTREȚINERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 109
1. Spețe pentru notari ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 109
2. Spe țe pentru judecători ………………………….. ………………………….. ………………………… 112

TEMA NR. 1 – NORME DE COMPETENȚĂ
JURISDICȚIONALĂ DE DREPT INTERNAȚIONAL
PRIVAT ȘI NORMELE CARE SOLUȚIONEAZĂ
CONFLICTELE DE LEGI ÎN
MATERIA DREPTULUI FAMILIEI

7
PARTEA I. PARTEA TEORETICĂ

CAPITOLUL I.
SINTEZA NORMELOR DE COMPETENȚĂ JURISDICȚIONALĂ DE
DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT ÎN MATERIA DREPTULUI
FAMILIEI

1. DIVORȚUL

Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind
competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în
materia răspunderii părintești , de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/20001, (denumit în
continuare “Regulament”) cuprinde norme uniforme pentru determinarea normelor de
competență jurisdicțională între statele membre și care facilitează libera circulație în Uniune a
hotărârilor judecătorești, a actelor autentice și a acordurilor, stabilind dis poziții cu privire la
recunoașterea și încuviințarea executării ( exequatur ) într-un alt s tat membru.
Criteriile de stabilire a competenței, prevăzute de art. 3 din Regulament și legate de
reședința obișnuită a unuia ori a ambilor soți sau de cetățenia comună a soților, au un caracter:
– alternativ și nu ierarhic, deoarece aplicarea lor depind e de alegerea reclamantului, care
sesizează o instanță dintr -un anumit stat membru, pentru a se asigura că legislația aplicată în
acțiunea de divorț îi va apăra mai bine interesele;
– exclusiv, deoarece soțul care are reședința obișnuită într-un stat membru sau care este
cetățean al unui stat membru ( ori care are “domiciliul” în Regatul Unit sau în Irlanda) nu poate
fi chemat în judecată pentru divorț în alt stat mem bru decât în temeiul acestui Regulament (art.
6).
În baza art. 3 din Regulament, competența în materie matrimonială2 aparține
A. instanțelor judecătorești din statul membru pe teritoriul căruia se află :
 reședința obișnuită a soților, indiferent de cetățenia lor;
 ultima reședință obișnuită a soților, dacă unul dintre ei locuiește la data sesizării
instanței în acel stat;
 reședința obișnuită a pârâtului;
 reședința obișnuită a unuia dintre soți, dacă cerer ea de divorț este comună;
 reședința obișnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an
înainte de introducerea cererii de divorț;
 reședința obișnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase
luni imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care acesta este fie cetățean al
statului respectiv, fie, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, are “domiciliul” în acel loc ;
sau
B. instanțelor judecătore ști din statul membru de cetățenie comună a soților1 (în
cazul Regatului Unit și al Irlandei, statul membru pe teritoriu căruia se situează „domiciliul”
comun al soților, interpretat în sensul sistemelor de drept din aceste state).

1 Publicat în JO L 338 din 23 decembrie 2003, p.1. Regulamentul se aplică de la data de 1 martie 2005 în toate
statele membre ale Uniunii Europene, cu excepția Danemarcei.
2 Este vorba despre cererile de divorț, separarea de drept și anularea căsătoriei, po trivit art. 1 alin. 1 lit. a din
Regulament.

8
Regulamentul nu prevede posi bilitatea ca soții să desemneze prin acord ul lor
instanța competentă ( cu excepția divorțului amiabil , când cererea fiind
comună, soții au dreptul să aleagă instanța din statul de reședință obișnuită
a unuia dintre ei).

Verificându -și competența, instanța judecătorească din statul membru are la îndemână
următoarele soluții oferite de Regulament :
1. Se declară competentă și procedează la continuarea judecării cauzei;
2. Se declară din oficiu necompetentă , dacă se constată că o instanță dintr -un alt stat
membru este compete ntă (art. 17 din Regulament);
3. În caz de litispendență , când se constată că între aceleași părți mai există o cerere de
divorț promovată la o instanță dintr -un alt stat membru, se verifică data sesizării instanțelor, iar
după caz, instanța procedează la:
 suspendarea din oficiu a procedurii până se stabilește competența celeilalte primei
instanțe sesizate;
 declinarea de competență în favoarea primei instanțe sesizate, dacă s -a stabilit
competența acesteia (art. 19 alin. 1 din Regulament).
4. În cazul în care nu se prezintă pârâtul, care are reședința obișnuită într -un alt stat
decât statul forului, deși i s -au transmis citația, actul de sesizare al instanței sau un act echivalent
în vederea notificării sau comunicării, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al
Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau
comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau
comercială2, se face aplicarea art. 19 din a cest instrument european , adică nu se va pronunța
hotărârea până când nu se stabilește că a fost îndeplinită una dintre următoarele proceduri:
a. actul a fost notificat sau comunicat către pârât, conform procedurii prevăzute de
dreptul intern al statului memb ru de destinație pentru notificarea sau comunicarea
actelor, în cauzele interne, iar notificarea sau comunicarea a avut loc în timp util
pentru ca pârâtu l să își poată pregăti apărarea ;
b. actul a fost în fapt remis pârâtului sau la domiciliul acestuia printr -un alt mijloc
prevăzut de regulament, iar remiterea a avut loc în timp util pentru ca pârâtul să își
poată pregăti apărarea.
Sub rezerva acestor dispoziții, j udecătorul poate să judece cauza și să pronunțe o hotărâre ,
chiar dacă nu s -a primit nici un certi ficat de constatare a notificării, comunicării sau remiterii, în

1 În legătură cu cetățenia comună , plecând de la competența prevăzută de art. 3 alin. 1 lit. b din Regulament, dacă
soții au cetățenia acelorași două state membre, ei au posibilitatea de a sesiza, la alegerea lor, instanța statului
membru căreia îi va fi adus spre judecare cererea de divorț, alegând astfel între jurisdicțiile celor două state
membre.
În legătură cu interpretarea art. 3 alin.1 lit. b) din Regulament, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fo st
chemată să se pronunțe în situația în care fiecare soț are cetățenia acelorași două state membre , în speță Franța și
Ungaria (cauza C – 168/2008, Hadadi, hotarârea din 16 iulie 2009), reținându -se că textul se opune înlăturării
competenței instanțelor di n unul dintre aceste state membre pentru motivul că între reclamant și acest stat nu există
alte elemente de legătură. Dimpotrivă, instanțele statelor membre a căror cetățenie o dețin soții sunt competente în
temeiul dispoziției respective, aceștia din urm ă având posibilitatea de a sesiza, la alegerea lor, instanța statului
membru căreia îi va fi dedus spre judecare litigiul.
2 Acest regulament a abrogat Regulamentul (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind notificarea
și comunicarea în sta tele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă și comercială și a fost
publicat în J.O.L 324 din 10 decembrie 2007. El se aplică obligatoriu și direct în statele membre de la data de 13
noiembrie 2008. Regatul Unit și Irlanda participă la adoptarea și aplicarea acestui regulament. Regulamentul se
aplică și de Danemarca. R
E
T
I
N
E!

9
cazul în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții prevăzute de art. 19 alin. (2) din
Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 :
 actul a fost transmis prin unul dintre mijloacele prevăzute de acest regulament;
 de la data transmiterii actului s -a scurs un termen considerat adecvat de către
judecător în acel caz, dar nu mai puțin de 6 luni;
 nu a fost obținut niciun tip de certificate, cu toate că autoritățile sau organismele
competente ale statului membru de destinație au întreprins toate demersurile
rezonabile în sensul obținerii acestuia.
5. Suspendă procedura dacă pârâtul, care are reședința obișnuită într -un alt stat decât
statul forului, nu se prezintă, iar în cauză nu există dovezi că el a fost pus în situația de a primi
actul de sesizare a instanței sau un act echivalent în timp util pentru a -și pregăti apărarea ori că
s-au luat toate măsurile în acest scop;
6. Competența este stabilită de legislația internă a statului membru de care aparține
instanța (conform competenței reziduale , prevăzute de art. 7 alin. 1), dacă în temeiul art. 3 din
Regulament se constată că nicio instanță dintr -un stat membru nu este com petentă1.
O instanță a unui stat membru este competentă dacă se identifică una din situa țiile
următoare:
 cel puțin unul dintre soți își are reședința obișnuită pe teritoriul acestui stat membru
de o perioadă minimă de timp;
 ambii soți au cetățenia acestui stat membru, indiferent dacă locuiesc în Uniune a
Europeană sau într -un stat terț.
Dacă soții au cetățenii diferite ale unor state membre și locuiesc într -un stat terț,
accesul soților la instanța unui stat membru depinde de legislația națională a
fiecărui stat membru (conform competenței reziduale indicată de art. 7 din
Regulament).

2. AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ

A. Nu există o cerere de divorț pe rolul instanțelor judecătore ști dintr -un stat
membru
Competența instanțele judecătore ști dintr -un stat membru în soluționarea cereril or care au
obiect orice problemă privind autoritatea părintească, așa cum acestea sunt enumerate în art. 1
alin. 2 din Regulamentul (CE) nr. 2201/20032, se stabilește prin aplicarea următoarelor norme:
I. Norma de competență generală bazată pe reședința obișnuită a copilului pe teritoriul
unui stat membru, în momentul în care a fost sesizată instanța (art. 8). Reședința obișnuită a

1 În cauza C-68/2007, Sundelind Lopez , Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost chemată să se pronunțe asupra
raportului dintre normele prevăzute de art. 6 și art. 7 din Regulament. Prin Hotărârea din 29 noiembrie 2007, s -a
reținut că art. 7 din Regulament trebuie interpretat în sensul că, în cadrul unei proceduri de divorț, dacă pârâtul nu
își are reședința obișnuită într -un stat membru și nu este resortisant al unui stat membru, instanțele judecătorești
dintr -un stat membru nu pot să -și întemeieze pe dreptul național competența de a se pronunța în cauza dedusă
judecății, dacă instanțele judecătorești dintr -un alt stat membru sunt competente în temeiul art. 3 din Regu lament.
2 Atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești cuprind următoarele
aspecte: încredințarea și dreptul la vizită; tutela, curatela și instituțiile similare; desemnarea și atribuțiile oricărei
persoane sa u oricărui organism însărcinat să se ocupe de persoana sau bunurile copilului, să -l reprezinte sau să -l
asiste; plasarea copilului într -o familie substitutivă sau într -un centru de plasament; măsuri de protecția a copilului
privind administrarea, conservar ea sau dispoziția cu privire la bunurile copilului. C
O
N
C
L
U
Z
I
I

10
copilului corespunde cu locul care reflectă un anumit grad de integrare a copilulu i într -un mediu
familial și social, instanței naționale revenindu -i misiunea de a stabili unde se află această
reședinț ă obișnuită a copilului, ținând con t de toate circumstanțele specifice speței.
Regula reședinței obișnuite a copilului este întărită și d e dispozițiile art. 10, care
reglementează competența în cazul deplasării ori reținerii ilicite a unui copil , în sensul că
instanțele din statul membru în care copilul își are reședința obișnuită , imediat înainte de răpirea
transfrontalieră , își păstrează competența până când copilul dobândește o reședință obișnuită
într-un alt stat membru și au fost îndeplinite anumite condiții suplimentare, și anume:
– orice persoană, instituție sau alt organism căreia i -a fost încredințat copilul consimte la
deplasarea s au reținerea acestuia sau
– copilul a locuit în acest stat membru o perioadă de cel puțin un an după ce persoana,
instituția sau orice alt organism căruia i s -a încredințat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă
cunoștință de locul în care se află copilu l, până când copilul s -a integrat în noul său mediu și
până când a fost îndeplinită cel puțin una din următoarele condiții:
a. în termen de un an de când cel căruia i s -a încredințat copilul a avut sau trebuia să
aibă cunoștință de locul în care se afla copilul, nu a depus nicio cerere de înapoiere la
autoritățile competente ale statului membru în care copilul a fost deplasat sau reținut;
b. a fost retrasă o cerere de înapoiere a copilului depusă de cel căruia i s -a încredințat
copilul și nu s -a depus nicio altă nouă cerere în termen de un an prevăzut anterior;
c. cauza soluționată de o instanță din statul membru în care copilul își avea reședința
obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale ilicite a fost închisă în condițiile
art. 11 alin. (7);
d. hotărârea de încredințare care nu implică înapoierea copilului a fost pronunțată de
instanța judecătorească din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită
imediat înaintea deplasării sau reținerii sale ilicite1.
Tot instanțele judecătore ști de la vechea reședinț ă obișnuită a copilului rămân competente
și în cazul cererii de modificare a unei hotărâri privind dreptul la vizită pronunțată de instanța
din statul de reședință obișnuită a copilului, înainte de mutarea acestuia, dacă sunt îndeplin ite
cumulativ următoarel e condiții prevăzute de art. 9 , și anume:
 să fie o deplasare legală a copilului dintr -un stat membru într -un alt stat
membru;
 sesizarea instanței să se facă înainte de împlinirea termenului de 3 luni de la
data mutării legale a copi lului;
 titularul dreptului la vizită să continue să locuiască în mod obișnuit în acest stat;
 titularul dreptului la vizită să nu fi acceptat competența instanțelor judecătorești
din statul membru în care copil ul are noua reședință obișnuită.
II. Normele privind prorogarea de competență prin care se favorizează o soluție
consensuală (art. 12 alin. 3) 2.

1 Articolul 10 lit. b) pct.4 din Regulament a fost interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C –
211/2010 PPU, Povse , hotărârea din 1 iulie 2010, în sensul că o măsură provizorie nu cons tituie o ”hotărâre de
încredințare care nu implică înapoierea copilului”, în înțelesul acestei dispoziții, și nu poate justifica un transfer de
competență către instanțele din statul membru unde a fost deplasat ilicit copilul. În practică, asemenea hotărâr i sunt
frecvente atunci când, paralel cu acțiunea de divorț depusă la o instanță din statul de destinație, soțul reclamant
depune și o cerere de încredințare provizorie a copilului, ceea ce determină ca până la pronunțarea hotărârii să se
blocheze din punc t de vedere juridic oricare demers de înapoiere a copilului în statul de reședință.
2 C.J.U.E, cauza C -656/2013 , hotărârea din 1 2 noiem brie 2014. potrivit căreia competența în materia răspunderii
părintești, prorogată, în temeiul art. 12 alin. (3) din Reg ulamentul nr. 2201/2003, în favoarea unei instanțe dintr -un
stat membru, sesizate de comun acord cu o procedură de către titularii răspunderii părintești, încetează odată cu
pronunțarea unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat în această p rocedură. În speță, soțul este
cetățean spaniol, iar soția este resortisant al Regatului Unit, ultima locuința comună fiind în Spania, unde s -a

11
Pentru ca instanțele dintr -un stat membru să devină competente, trebuie să fie îndeplinite
cumulative următoarele condiții:
a) copilul are o legătură strânsă cu acel stat deoarece:

b) la data sesizării instanței, părțile au acceptat, în mod expres sau în orice alt mod
neechivoc, competența ;
c) competența instanței este în interesul superior al copilului.
III. Normele privind transferul de competență de la o instanț ă judecătorească sesizată
dintr -un stat membru la o instanță a unui alt stat membru cu care copilul are o legătură
specială1, considerată că ar fi, prin prisma interesului superior al copilului, mai bine plasată
pentru a soluționa cauza sau o parte a acesteia (art. 15 ). Într -o asemenea situație, instanța
sesizată are la îndemână una din următoarele soluții:
a) suspendă procedura și invită părțile ca, într -un anumit termen convenit, să depună o
cerere la instanța judecătorească din acest alt stat membru. Potrivit art. 15 alin. (4) din
Regulament, dacă instanța din celălalt stat membru nu este sesizată în termenul prevăzut de
hotărârea judecătorească, instanța sesizată inițial continuă să -și exercite competența în
conformitate cu art. 8 -14 din Regulament ;
b) solicită instanței judec ătorești din celălalt statul membru să -și exercite competența în
termen de șase săptămâni de la data sesizării acesteia2. Prima instanța își declină competența
către instanța judecătorească din statul cu care copilul are o legătură specială, și care, la râ ndul
ei, își verifică competența. Dacă această instanț ă nu se declară competentă, prima instanță
sesizată continuă să -și exercită competența în conformitate cu art. 8 – 14 din Regulament. Dacă
declinarea este acceptată, instanța inițial sesizată se declară necompetentă.
IV. Competența este determinată de simpla prezență a copilului într -un stat membru în
următoarele situații (art.13) :

 dacă reședința obișnuită a copilului nu poate fi identificată și competența nu poate fi
stabilită în baza art. 12;
 copilul are statut de refugiat sau a fost deplasat internațional, ca urmare a tulburărilor
majore din țara sa.

V. Dacă nicio instanță judecătorească nu este competentă în temeiul art. 8 -13 din
Regulament, competența este dată de dreptul statului membru ( competenț ă reziduală art. 14 ).

născut copilul și a locuit circa 5 ani. După separarea în fapt, soții (aflați în state membre diferite) închei e un acord
privitor la încredințarea copilului și drept de vizită pentru soț, pe care îl supus aporbării instanței din Spania.
Ulterior, mama învestește o instanță din Regatul Unit cu o acțiune întemeiată pe art. 8 din Regulament pentru
reducerea programul ui de vizită, iar tatăl răspunde cu o cerere bazată pe art. 41 și art. 47 din Regulament. În baza
art. 15 din Regulament, mama se adresează unei instanțe din Spania, iar apoi, în baza art. 8, unei instanțe din
Regatul Unit, care a formulat întrebarea preli minară.
1 Situațiile în care un copil are o legătură specială cu un stat membru sunt prevăzute de art. 15 alin. (3) din
Regulament, și anume: după sesizarea instanței competente, copilul și -a dobândit reședința obișnuită în acest stat,
copilul a avut reșed ința obișnuită în acest stat ori este resortisant al acestui stat, sau unul dintre titularii răspunderii
părintești își are reședința obișnuită în acest stat ori, în fine, litigiul se referă la măsurile de protecție a copilului
privind administrarea, conse rvarea sau dispoziția cu privire la bunurile deținute de copil și care se află pe teritoriul
acestui stat.
2 Este de remarcat faptul că art. 15 pune în practică teoria forum non conveniens, care a fost înlăturată în cadrul
Convenției de la Haga din 19 octombrie 1996 privind competența, dreptul aplicabil, recunoașterea, executarea și
cooperarea în materia răspunderii părintești și a măsurilor de protecție a copiilor și a Regulamentul ui Bruxel les II. unul dintre titularii răspunderii părintești își
are reședința obișnuită în acest stat .
copilul este cetățean al acestui stat ;

12
B. Există o cerere d e divorț pe rolul unei instanțe dintr -un stat membru
Regula de prorogare de competență din art. 12 prevede că o instanță sesizată cu o acțiune
de divorț în temeiul Regulamentului (art. 3) este, de asemenea, competentă în problemele legate
de autoritatea părintească intervenită în legătură cu divorțul (chiar dacă acel copil nu are
reședința obișnuită în acel stat membru), dacă anumite condiții sunt îndeplinite, și anume:

 cel puțin unul dintre soți exercită au toritatea părintească în privința copilului;
 judecătorul verifică dacă în momentul în care instanța a fost sesizată, toți titularii
răspunderii părintești acceptă competența instanței de divorț, fie prin acceptare formală,
fie printr -o conduită neechivocă ;
 competența acelei instanțe este în interesul superior al copilului .

Competența instanței de divorț se termină în momentul în care:

 hotărârea de divorț a dobândit autoritate de lucru judecat;
 hotărârea prin care s -a soluționat cererea legată de răspunderea părintească a dobândit
autoritate de lucru judecat ;
 procedura în cazul procesului de divorț și cel privind autoritatea părintească a încetat
dintr -un alt motiv ( de exemplu, ren unțarea la judecată, perimarea) .

C. Prorogare de competența în cazu l măsurilor provizorii sau asigurătorii cu privire
la copil sau bunurile acestuia
Deși o instanță dintr -un stat membru este competentă pentru soluționare cauzei pe fond,
instanțele dintr -un alt stat membru devin competente, potrivit art. 20 din Regulament1, să
soluționeze o cauză cu privire la cazul măsurilor provizorii sau asigurătorii cu privire la copil
sau bunuri, dacă sunt îndeplinite cumulative următoarele condiții:
există urgență;

persoanele sau bunurile sunt prezente pe teritoriul acestui stat
membru .
Spre deosebire de alte regulamente din alte materii2, potrivit cărora măsurile provizorii și
de conservare prevăzute de legislația unui stat membru pot fi solicitate chiar în lipsa unei
urgențe în cauză , art. 20 din Regulament3 impune condiția acestei urgenței în cauzele din
materie matrimon ială și răspundere părintească.

1 C.J.C.E., cauza C -523/2007 , A., hotărârea din 2 aprilie 2009 potrivit căreia măsura de plasament a unui copil
minor poate fi dispusă de o instanță națională în baza art. 20 din Regulament, dacă sunt îndeplinite următoarele
condiții: măsura să fie urgentă; măsura să privească persoane prezente pe teritoriul statului membru; măsura să fie
provizorie. Punerea în aplicare a măsurii de plasament și caracterul obligatoriu al acesteia sunt stabilite de dreptul
național. După punerea în aplicare a măsurii , instanța nu este obligată să trimită cauza instanței competente din alt
stat membru. Numai dacă interesul superior al copilului o impune, instanța care a hotărât cu privire la măsura
plasamentului, trebuie să informeze instanța judecătorească competentă din alt stat membru, fie în mod direct, fie
prin intermediul autorității centrale competente din alt stat desemnate conform art. 53 din Regulament.
2 De exemplu, Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea
aplicabilă, executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere (art. 14), Regulamentul (CE)
nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor
în materie civilă și come rcială (art. 31) . În același sens, a se vedea și art. 31 din Convenția de la Lugano.
3 C.J.C.E., cauza C -403/2009 PPU, Deticek , hotărârea din 23 decembrie 2009, potrivit căreia în situația în care o
instanță dintr -un stat membru, competentă în baza regu lamentului să soluționeze cauza pe fond, a pronunțat deja o
hotărâre prin care copilul a fost încredințat provizoriu celuilalt părinte, iar hotărârea a fost declarată executorie pe
teritoriul celuilalt stat membru, art. 20 din Regulament nu permite unei in stanțe din acest alt stat membru să dispună CONDIȚII

13

 regula generală, reședința obișnuită a copilului pe teritoriul unui stat membru ;
 în cazul în care copilul își are reședința obișnuită într -un stat terț, competența poate să
aparțină instanțe lor judecătore ști ale unui stat membru dacă părinții au acceptat în
mod expres competen ța și aceasta este în interesul superior al copilului (art. 12) ;
 în cazul în care părinții nu sunt de acord, posibilitatea de a introduce o acțiune în fața
instanței dintr -un stat membru cu privire la un copil care își are reședința obișnuită în
afara Uniunii depinde, în temeiul competenței reziduale, de legislația națională a
fiecărui stat membru (art. 14);
 pentru toate celelalte situa ții, între statele semnatare, se aplică prevederile Conven ției
de la Haga din 1996 (art. 61 lit. a din Regulament).

3. OBLIGAȚIILE DE ÎNTREȚINERE

Competența jurisdicțională a instan țele judecătore ști din statele membre ale Uniunii
Europene învestite cu o cerere care are ca obiect o obliga ție de între ținere (c e decurge dintr -o
relație de familie, rudenie, căsătorie sau alianță) , cu un element de extraneitate , se stabilește
potrivit dispozițiile art. 3 – 8 din Regulamentul (CE) nr. 4/ 2009 al Consiliului din 18 decembrie
2008 privind competen ța, legea aplicabilă , executarea hotărârilor și cooperarea în materie de
obliga ții de între ținere1 (numit în continuare „Reg ulament”), care conțin norme de competen ță
directă care unifică normele de competen ță în mate ria obliga țiilor de între ținere.
1. Competen ța determinată de alegerea păr ților
Creditorul și debitorul unei obliga ții de între ținere au posibilitatea să încheie în scris, cel
mai târziu la data sesizării instan ței, un acord cu privire la alegerea instan ței pentru a desemna o
anumită instan ță sau anumite instan țe judecătore ști ale unui stat membru care să aibă
competen ța să solu ționeze litigiile născute sau care se pot na ște între ele în materie de obliga ții
de între ținere.
Acordul păr ților privind alegerea instan ței competente este supus unor limitări prevăzute
în mod expres de art. 4 alin. 2 -4 din Regulament, și anume:
– acordul nu poate privi un litigiu cu privire la obliga ția de între ținere pentru un copil mai
mic de 18 ani;
– instan ța sau instan țele judecătore ști desemnate de păr ți trebuie să se afle într -unul din
următoarele state membre:
 în statul în care se găse ște reședința obi șnuită a uneia dintre păr ți;
 în statul acărui cetă țenie o deține una dintre păr ți;
 pentru obliga țiile de între ținere între so ți sau fo ști so ți, ace știa pot să aleagă între
instan ța care are competen ța să solu ționeze litigiile în materie matrimonială sau
instan ța din statul în care s -a aflat ultima re ședință obi șnuită comună a so ților pe
parcursul a cel pu țin un an.
– trebuie să existe o legătură relevantă cu instan ța sau instan țele desemnate prin acord;
– dacă păr țile s-au în țeles să atribuie o competen ță exclusivă unei instan țe judecătore ști sau
instan țelor judecătore ști dintr -un stat membru parte la Conv enția privind competen ța judiciară,
recunoa șterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la 30
octombrie 2007 la Lugano, iar acesta nu este stat membru, conven ția păr ților se aplică, cu
excep ția litigiilor privitoare la obliga ția de între ținere a unui copil mai mic de 18 ani.
Acordul încheiat de părți atrage competența exclusivă a instanțelor judecătore ști dintr -un
anumit stat desemnat de părți, cu excep ția cazului în care acestea au convenit altfel.

o măsură provizorie în materia răspunderii părintești prin care un copil cu reședința în acel stat să fie încredințat
unuia dintre părinți.
1 Publicat în JO L 7 din 10 ianuarie 2009. C
O
N
C
L
U
Z
I
I

14
2. Competen ța în lipsa acordului de aleger e a instan ței de către păr ți
În mod sintetic, normele de competen ță stabilite de Regulament sunt următoarele:

 art. 3 lit. a ) și lit. b ), potrivit cărora competen ța apar ține instan ței judecătore ști de la locul
reședinței obi șnuite a pârâtului sau a creditorului1;
 art. 3 lit. c ) și lit.d ), potrivit cărora competen ța apar ține instan ței judecătore ști dintr -un
stat membru care de ține competen ța într -o ac țiune privind starea persoanei sau
răspunderea părintească, atunci când cererea cu pr ivire la o obliga ție de între ținere este
accesorie respectivei ac țiuni, cu excep ția cazurilor în care respectiva competen ță se
întemeiază numai pe cetă țenia uneia dintre păr ți2.
Aceste norme nu indică o ierarhie, reclamantul fiind cel care , prin sesizarea unei anumite
instan țe judecătore ști dintr -un anumit stat membru a ales, în func ție de situa ția sa, una dintre
aceste competen țe indicate de art. 3 din Regulament.
3. Competen ța determinată de înfă țișarea pârâtului
Dacă pârâtul se prezintă în fa ța instan ței judecătore ști învestită cu o ac țiune care are ca
obiect obliga ția de între ținere și nu contestă competen ța, atunci, în baza art. 5 din Regulament,
această instan ță poate fi competentă, cu excep ția cazurilor în care competen ța este determi nată
de alte dispozi ții ale Regulamentului.
4. Competen ța subsidiară întemeiată pe cetă țenia comună a păr ților
Dacă nicio instan ță judecătorească dintr -un stat membru nu este competentă în
conformitate cu art. 3 -5 din Regulament și nicio instan ță dintr -un stat parte la Conven ția de la
Lugano nu este competentă potrivit dispozi țiilor acestei conven ții, atunci conform art. 6 din
Regulament, competen ța apar ține instan țelor statului membru al cetă țeniei comune a păr ților.
5. Competența determinată de forul de necesitate
Dacă nicio instan ță judecătorească dintr -un stat membru nu este competentă în temeiul art.
3-6 din Regulament, instan țele dintr -un stat membru sesizate cu o cerere care prive ște obliga ția
de între ținere pot, în mod excep țional și cu îndeplinirea unor condiții, să se declare competente
în baza art. 7 din Regulament ( forum necessitatis ). Pentru a aplica regula forum necessitatis ,
ficțiune juridică creată în dreptul internațional privat pentru ca reclamantul să aibă acces la
justiție, instan ța sesiz ată urmează a face următoarele verificări:

1 Pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene sunt în curs de soluționare două cauze pentru pronunțarea unei
hotărâri preliminare referitoare la interpretarea art. 3 lit. (a) și (b) din Regulamentul (CE) nr. 4/2009. Astfel, în
cauza C -400/201 3, Sanders problemele de drept privesc: competența instanței de a se pronunța asupra unei acțiuni
privind o obligație de întreținere față de o persoană cu domiciliul într -un alt stat membru; reglementare a unui stat
membru care prevede într -un astfel de caz un transfer de competență de la insta nța în raza teritorială a căreia
creditorul are reședința obișnuită la instanța de prim grad de jurisdicție situată la sediul curții de apel competente.
În Cauza C -408/2013, Huber întrebarea preliminară este următoarea: art. 28 alin. (1) prima teză din Le gea
germană privind recuperarea creanțelor de întreținere în relația cu țările străine (denumită în continuare „Legea
privind obligațiile de întreținere din străinătate – AUG”), care prevede că, în cazul în care o parte nu are reședința
obișnuită pe terito riul național, decizia cu privire la cereri formulate în materie de obligații de întreținere este luată
în cazurile prevăzute la art. 3 lit. (a) și (b) din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 exclusiv de către Amtsgericht
competent pentru sediul Oberlandesgericht în circumscripția căruia își are reședința obișnuită pârâtul sau persoana
îndreptățită, este compatibil cu articolul 3 menționat?
2 Instanța supremă din Italia s -a adresat Curții de Justiție a Uniunii Europene ( Cauza C – 184/2014 ) cu următoarea
întrebare p reliminară: Cererea privind întreținerea copiilor introdusă în cadrul unei proceduri de separare în drept a
soților, fiind accesorie acțiunii respective, poate fi soluționată atât de instanța sesizată cu procedura de separare, cât
și de instanța pe rolul c ăreia se află procedura privind răspunderea părintească, pe baza criteriului prevenției, sau
trebuie în mod necesar să fie examinată de aceasta din urmă, întrucât cele două criterii distincte prevăzute la literele
(c) și (d) ale art. 3 din Regulamentul (CE ) nr. 4/2009, sunt alternative (în sensul că unul îl exclude în mod necesar
pe celălalt)?.

15
 imposibilitatea sau incapacitatea de a ini ția sau desfă șura procedura într -un stat ter ț cu
care litigiul prezintă o strânsă legătură ;
 existen ța unei legături suficiente cu statul membru al instan ței sesizate, cum ar fi de
exemplu, cetă țenia un eia dintre păr ți.

Astfel, în ipoteza în care în fața instanței române sesizată cu o cerere privind obligația de
întreținere se invocă regula forum necessitatis , competența instanței devine obligatorie în baza
art. 1069 alin. 2 din NCPC, dacă reclamantul este cetățean român sau apatrid domiciliat în
România ori persoan a juridică are naționalitate română.
6. Limitări procedurale
Atât timp cât creditorul î și păstrează re ședința obi șnuită într -un stat membru în care
Regulamentul se aplică sau într -un stat contractant la Conven ția de la Haga privind pensia de
între ținere în străinătate pentru copii și alți membri ai familiei, încheiată la 23 noiembrie 2007
(denumită în continuare ”Conv enția de la Haga din 2007 ”)1, în care hotărârea judecătorească a
fost pronun țată, acțiunea de modificare a hotărârii sau de pronun țare a unei noi hotărâri nu
poate fi introdusă în instan ță în niciun alt stat membru (art. 8 alin. 1 din Regulament similar cu
art. 18 alin. (1) din Conven ția de la Haga din 2007). De la această regulă, art. 8 alin. (1) prevede
patru excep ții, și anume:

 dacă păr țile au încheiat un acord privind competen ța instan țelor din celăla lt stat
membru;
 dacă creditorul recunoa ște competen ța instan țelor judecătore ști din celălalt stat
membru ;
 când autoritatea competentă din statul de origine contractant la Conven ția de la
Haga din 2007 nu poate sau refuză să î și exercite competen ța pentru a modifica
respectiva hotărâre sau pentru a pronun ța o nouă hotărâre;
 când hotărârea pronunțată în statul de origine contractant la Convenția de la Haga
din 2007 nu poate fi recunoscută sau executarea nu poate fi încuviințată în statul
membru în care se dorește introducerea unei noi acțiuni în instanță pentr u obținerea
unei noi hotărâri sau a unei modificări a hotărârii în cauză.
7. Competența în cazul măsurilor provizorii sau asigurătorii
Pentru măsurile provizorii sau asigurătorii, art. 14 din Regulament prevede o excepție de
la regulile aplicabile în materia competenței jurisdicționale, în sensul că instanțele sesizate dintr –
un stat membru sunt competente să se pronunțe cu privire la aceste măsuri, chiar dacă instanțele
dintr -un alt stat membru sunt competente, în baza Regulamentului, să judece cauza p e fond.
8. Procedura în caz de litispendență și conexitate
În caz de litispendență, regula este aceeași: instanța judecătorească dintr -un stat membru
sesizată ulterior2 este obligată să -și suspende din oficiu acțiunea până când prima instanță
sesizată își stabilește competența, pentru ca , în funcție de soluția pronunțată de această primă
instanță, să -și decline competența sau să procedeze ea la soluționarea cauzei (art. 12 din
Regulament3).

1 Aprobată în numele Uniunii Europene prin Decizia Consiliului 2011/432/UE din 9 iunie 2011, convenția a fost
publicată în JO L 192 din 22 iulie 2011.
2 Data sesizării instanței judecătorești este stabilită în baza art. 9 din Regulament.
3 C.J.U.E. Cauza C -442/2013 , Nagy. Întrebarea preliminare este următoarea: se poate considera că există două
cereri „între aceleași părți” în sensul art. 12 din Regulame ntul (CE) nr. 4/2009, în cazul în care în una dintre cereri
copilul solicită obligarea tatălui la plata pensiei de întreținere pentru trecut și pentru prezent, iar într -o procedură de
divorț tatăl solicită să se stabilească cuantumul obligației sale de înt reținere față de copil și a plății către mamă
pentru perioada ulterioară divorțului?

16
La fel, dacă în fața unor instanțe judecătore ști din state membre d iferite sunt mai multe
cereri conexe1 pendinte, i nstanța sesizată ulterior poate, în baza art. 13 din Regulament , să
procedeze la una dintre următoarele soluții :

Instan țele judecătorești din statele membre , sesizate cu o cerere care are ca obiect o
obliga ție de între ținere cu un element de extraneitate , trebuie să verifice dacă cererea
se încadrează în domeniile de aplicare ale Regulamentului :
 domeniul de aplicare materială al regulamentului (conform art. 1 alin. 1 se are în
vedere obligațiile de întreținere care decurg dintr -o relație de familie, rudenie,
căsătorie sau alian ță, fără să intereseze izvorul și modalitatea juridică prin care s -a
stabilit această relație);
 dome niul de aplicare geografică a Regulamentului, în sensul că normele de
competen ță prevăzute au o aplicare directă și universală din perspectiva autorită ților
competente din cadrul statelor membre ale Uniunii Europene. Așa fiind, aceste
norme se aplică și în situa ția în care cererea privind obliga țiile de între ținere are
legătură cu un stat ter ț, inclusiv un stat ter ț care este stat contractant la Conven ția de
la Haga privind pensia de între ținere în străinătate pentru copii și alți membri ai
familiei, încheiată la 23 noiembrie 2007 , aprobată în numele Uniunii Europene prin
Decizia Consiliului 2011/432/UE din 9 iunie 2011, dar care nu este stat membru al
Uniunii Europene;
 domeniul de aplicare temporală a regulamentului. Începând cu data de 18 iunie
2011 , Regulamentul este aplicabil între statele Uniunii Europene, cu precizarea din
art. 75 alin. 1 , potrivit căreia această dată produce efecte juridice numai pentru
acțiunile judiciare, tranzacțiile judiciare aprobate și încheiate ori actelor autentice
întocmite ulterior datei de punere în aplicarea regulamentului. Regulamentul se
aplică hotărârilor judecăt orești pronunțate înainte de 18 iunie 201 1, indiferent de
statul membru de origine, cu precizarea că, pentru acestea, procedura de exequatur
nu a fost suprimată.
După această verificare, instanțele judecătorești sesizate își stabilesc competența în baza
normelor de competență directă , consacrate de art. 3 -8 din Regulament.

4. RE GIMUL MATRIMONIAL

A. Competența instanțelor judecătorești confo rm Propunerii de Regulament al
Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești în materia regimurilor matrimoniale
În lipsa unui instrument juridic care să reglementeze pe plan european competența
jurisdicțională a instanțelor judecătorești în materia regimurilor matrimoniale , în cele ce
urmează, ne raportăm la Propunerea de Regulament al Consiliului privind competența, legea
aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materia regimurilor
matrimoniale , în curs de negociere la momentul elaborării acestui ghid2. Potrivit acestuia,

1 Acele acțiuni care sunt atât de strâns legate între ele, încât se impune instrumentarea și judecarea lor în același
timp, pentru a se evita riscul pronunțării unor hotăr âri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor, sunt
considerate conexe în înțelesul acestui Regulament.
2 Publicată de Comisia Europeană la data de 16 martie 2011 – COM (2011) 125 final. Suspendarea judecății Declinarea competenței către prima instanță sesizată, cu
condiția ca respectiva cauză să fie de competența primei
instanțe și dacă legea acestui stat permite conexarea acțiunilor.
O
B
S
E
R
V
A
Ț
I
I

17
regulile privind stabilirea competenței jurisdic ționale a instanțelor judecătorești în materia
regimului matrimoniale sunt următoarele:
1. instanțele judecătorești dintr -un stat membru sesizate într -o cauză de succesiune a unuia
dintre soți, conform Regulamentului (CE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al
Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea
hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni
și privind cre area unui certificat european de moștenitor1, devin competente să soluționeze
aspectele privind regimul matrimonial care au legătură cu cauza de succesiune (art. 3);
2. soții pot conveni ca instanțele din statul membru a cărei lege a fost aleasă ca lege
aplicabilă regimului matrimonial să fie competente să judece aspecte privind regimul
matrimonial (competență exclusivă);
3. pot deveni competente să judece cauzele privind regimul matrimonial instanțele sesizat e
cu o cerere de divorț, separare de drept sau a nularea căsătoriei, atunci când competența
instan țelor a fost recunoscută expres sau în ori ce mod neechivoc de către soți;
4. dacă nicio instanță nu este competentă în temeiul art. 3 -5, competența revine, în
cascadă, instanțelor judecătorești ale statului membru unde se află:
 reședința obișnuită comună a soților la momentul sesizării instanței;
 ultima reședință obișnuită comună a soților, cu condiția ca cel puțin unul dintre ei să mai
locuiască acolo la momentul sesizării instanței;
 reședința obișnuită a pârâtului la momentul sesizării instanței;
 cetățenia comună a soților în momentul sesizării instanței (domiciliul comun, pentru
Regatul Un it și Irlanda);
 statul a cărui cetățenie o deține pârâtul (sau locul unde se află domiciliul acestuia, pentru
Regatul Unit și Irlanda ).

5. în cazul în care nicio instan ță nu este competentă prin aplicarea articolelor precizate mai
sus, instanțelor din stat ul pe teritoriul căruia se află bunurile imobile sau bunurile înregistrate ale
unuia sau ambilor soți (instanța se pronunță num ai cu privire la aceste bunuri);
6. competența bazată pe forum necessitatis (art. 7) prevede în ce condiții instanțele
dintr -un stat care prezintă o legătură strânsă cu cauza devin competente asupra e fectelor
patrimoniale, și anume:
 nicio altă instanță nu este competentă în baza art. 3 -6;
 acțiunea în justiție nu poate fi inițiată sau nu se poate desfășura în mod rezonabil
ori est e imposibilă într -un alt stat terț.

În ce privește regulile legate de litispendență (art. 12) și conexitate (art. 13), ele sunt
aceleași ca în cazul Regulamentului (CE) nr. 2201/2003.
B. Competența instanțelor judecătorești conform Propunerii de Regulament al
Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești în materia parteneriatelor înregistrate
În lipsa unui instrument european, pentru a cunoa ște competen ța instan țelor judecătore ști
în mate ria efectelor patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate, ne raportăm la Propunerea de
Regulament al Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea
hotărârilor judecătorești în materia parteneriatelor înregistrate2, în cur s de negociere la data

1 Publicat în JO L 201/107 din 27 iulie 2012. Regulamentu l se aplică de la data de 17 august 2015, cu excepția art.
77 și 78 (aplicate din 16 ianuarie 2014) și art. 79 -81 (aplicate d in 5 iulie 2012).
2 Publicată de Comisia Europeană la data de 16 martie 2011 – COM (2011) 127 final. Prin Hotărârea Senatului
României nr. 34 din 30 mai 2011, s -a comunicat instituțiilor europene faptul că această propunere nu respectă nici
principiul subsidiarității și nici pe cel al proporționalității. Pentru a se evita un conflict negativ de competență, în
curs de negociere este un sistem de declinare a competenței jurisdicționale în favoarea instanței alese de părți prin

18
elaborării acestui ghid, care con ține reguli aproape identice cu cele precizate mai sus în materia
regimurilor matrimoniale.
C. Competența conform Codului de procedură civilă . Pentru instan țele judecătore ști
din România, competența jurisdicțională în materia regimurilor matrimoniale este stabilită de
normele de competență din dreptului intern , care î și găsesc sediul în prevederile Noului Cod de
procedură civilă.
Referindu -ne la dispozi țiile Noului Cod de procedură civilă, competen ța instan țelor
judecătore ști române este:
– competen ță personală exclusivă potrivit art. 1078 pct. 5, în materia
oricăror litigii între so ți, cu excep ția celor referitoare la imobile situate în
străinătate, dacă la data introducerii cererii ambii so ți domiciliază în
România și unul dintre ei este cetă țean român sau apatrid;
– competen ță exclusivă bazată pe regula lex rei sitae potrivit art. 1079
pct.1 , dacă litigiul cu elemente de extraneitate privește imobile situate în
România .
5. ALTE MATERII ÎN CARE NU S -A REALIZAT UNIFORMIZAREA NORMELOR
PRIVIND COMPETENȚA JURISDI CȚIONALĂ

La nivelul Uniunii Europene nu s -au uniformizat normele care determină competența
jurisdicțională în materii, cum ar fi , de exemplu: adopția, filiația, numele de familie al soț ilor
după divorț, numele de familie al copilului, ordinele civile de protecți e, protecția adulților
vulnerabili. Se observă c ă unele dintre a cestea sunt expres excluse din domeniul de aplicare a
regulamentelor pe care noi le -am analizat mai sus (de exemplu, art. 1 alin. 2 lit. a ) din
Regulamentul nr. 44/2001, art. 1 alin.3 lit. a) –lit. d) din Regulamentul nr. 2201/2003), ceea ce
înseamnă că reglementare a competenței a rămas la nivelul convențiilor bilaterale și
multilaterale, precum și a dreptului internațional privat al fiecărui stat membru.
Deoarece nu face obiectul studiului nostru, î n cele ce urmeză vo m prezenta succin t fiecare
materie în parte:
a) Adopți a devine internațională, conform art. 52 din Legea nr. 273/2004 privind
procedur a adopție i1 atunci când adoptatorul sau familia adoptatoare are reședința obișnuită în
străinătate . Norme de competență jurisdicțională sunt prevăzute de art. 1078 pct . 2 din NCPC și
de Legea nr. 273/2004 (instanțele române fiind competente numai dacă adop tatul domiciliază și
este cetățean român sau apatrid), și, dacă este cazul, de unele convenții bilaterale la care
România este parte2.
De asemenea, sunt incidente dispozițiile Convenției asupra p rotecției copiilor și
cooperării în materia adopției internaționale, încheiată la Haga la 29 mai 1993 , ratificată de
România prin Legea nr. 84/19943.
b) Filiația este supusă, sub aspectul competenței jurisdicționale, fie convențiilor bilaterale,
fie normelor din drept intern, după caz. De exemplu, art. 113 a lin. (1) pct.1 din NCPC prevede
că cererile sunt de competența instanțelor de la domiciliul reclamantului;
c) Nume le soților după divorț , fiind un efect al divorțului, competența în privința
soluționării cererii este dată de normele aplicabile în materia divorțului , deci de Regulamentul
nr. 2201/2003;

acord sau de la locul încheierii parteneriatului. În ceea ce privește procedura de exequatur , ca și în cazul
Regulamentului (CE) nr. 4/2009, art. 22, recunoașterea efectelor patrimoniale ale unei astfel de hotărâri nu
presupune recunoașterea relației de familie care nu ar fi acceptată în statul de executare .
1 Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 259 din 19 aprilie 2012.
2 De exemplu, convențiile încheiate de România cu Italia referitor la adopția minorilor, cu Albania, Cehia,
Republica Moldova, Serbia, Ucraina..
3 Publicată în Monitor ul Oficial al României, partea I, nr. 298 din 21 octombrie 1994.

19
d) Nume le și prenumele copil ului sunt supuse reglementărilor convenționale bilaterale, în
materie fiind incidente și o serie de convenții elaborate de Comisia Internațională de Stare
Civilă;
e) Ordinele civile de protecție . Sub aspectul competenței, sunt aplicabile normele
sistemului de drept național al fiecărui stat membru. Numai sub aspectul recunoașterii ordinului
de protecție pronunțat într -un stat sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului (UE) nr. 606/2013
al Parlamentului European și al Consiliului din 12 iunie 2013 privind recunoașterea reciprocă
a măsurilor de protecție în materie civilă1;
f. Măsurile de ocrotire a majorilor fac obiectul Convenției de la Haga din 13 ianuarie
2000 privind protecț ia internațională a adulților , dar la care până în prezent România nu este
parte.
g) Tutela și curatela minorului, p recum și alte măsuri de protecți e a minorilor sunt în mare
parte reglementate de Convenția de la Haga din 19 octombrie 1996 privind competen ța, legea
aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răsp underea părintească și
măsurile de protecția copiilor . Dispoziții privitoare la competența în privința plasam entului
trasfrontalier înt âlnim în Regulamentul nr. 2201/2003.

1 Publicat în JO C 113, 18 aprilie 2012, p. 56. În conformitate cu art. 1 și art. 2 din Protocolul nr. 22 privind poziția
Danemarcei, anexat la TUE și la TFUE; Danemarca nu a participat la ad optarea acestui regulament, nu are obligații în
temeiul acestuia și nici nu face obiectul aplicării sale. În ce privește poziția Regatului Unit și al Irlandei, ele și -au notificat
intenția de a participa la adoptarea și la aplicarea regulamentului.

20
CAPITOLUL II.
SINTEZA NORMELOR CARE SOLUȚIONEAZĂ CONFLICTELE DE
LEGI
ÎN MATERIA DREPTULUI FAMILIEI

1. LEGEA APLICABILĂ DIVORȚULUI

Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în
aplicare a unei forme de cooperare consoli dată în domeniul legii aplicabile divorțului și
separării de corp1 (denumit și Regulamentul Roma III) are un domeniu de aplicare mai limitat
sub aspectul statelor membre între care funcționează2, stabilind norme speciale, derogatorii (dar
fără a aduce atin gere aplicării Regulamentului nr. 2201/2003) în materia divorțului și separării
de corp, în situațiile în care există conflict de legi . El se aplică acțiunilor judiciare intentate și
acordurilor menționate la art. 5 și încheiate începând cu 21 iunie 2012 ( art. 17 se aplică de la 21
iunie 2011).
Totuși acest regulament nu se aplică următoarelor aspecte, chiar dacă ele sunt doar
chestiuni preliminarii în contextul procedurilor privind divorțul sau separarea de corp:
capacitatea juridică a persoanelor fizice; existența, valabilitatea sau recunoașterea unei căsătorii;
anularea căsătoriei; numele soților; consecințe referitoare la efectele patrimoniale ale căsătoriei;
răspunderea părintea scă; obligațiile de întreținere; fiducia -actul fiduciar sau succesiunile.
1. Conform art. 5 alin. (1) din R egulament, soții pot să încheie o convenție de alegere a
legii aplicabile divorțului și separării de corp, cu condiția ca aceasta să fie una dintre
următoarele legi:
 legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data încheierii
acordului;
 legea statului pe teritoriul căruia soții și -au avut ultima reședința obișnuită, cu condiția ca
unul dintre ei să aibă încă reședința respectivă la data încheierii acordului;
 legea statului de cetățenie a unuia dintre soți la data încheierii acordului;
 legea forului.
În legătură cu convenția de desemnare a legii aplicabile divorțului și separării de corp,
facem următoarele precizări:
– acordul poate fi încheiat și modificat în orice moment, dar nu ulterior sesizării in stanței.
Dacă , totuși , legea forului prevede, soții pot să desemneze legea aplicabilă și ulterior
sesizării instanței, caz în care instanța ia act de acordul î ncheiat pe parcursul procedurii;
– acordul se încheie în scris , datat și semnat de ambii soți;
– în privința existenței unor condiții formale suplimentare referitoare la acord, acestea
trebuie să fie îndeplinite:
a. dacă ambii soți, la data semnării acordului, își au reședința obișnuită pe teritoriul
statului membru participant, iar legea acestui stat le prevede, acordul trebuie să le
îndeplinească;
b. dacă soții, la data semnării acordului, își au reședința obișnuită în stat e membre
diferite și legea din aceste state impun condiții formale diferite, acordul este
valabil dacă respectă condițiile prevăzute de oricare dintre legile respective.

1 Publicat în JO L 343 din 29 decembrie 2010.
2 Regulamentul se aplică unui număr de 15 state membre ale Uniunii Europene.

21
2. În absența unei opțiuni a soților , divorțul și separarea de corp sunt reglementate de
următoarele legi, aplicabile în cascadă , în sensul că fiecare ipoteză o exclude pe cea anterioar ă:
 legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data sesizării instanței
judecătorești; sau, în lips ă,
 legea statului pe teritoriul căruia soții își aveau ultima reședință obișnuită, cu condiția ca
perioada respectivă să nu se fi încheiat cu mai mult de un an înaintea sesizării instanței
judecătorești, atât timp cât unul dintre ei încă mai are reședința în cauză la data sesizării
instanței; sau, în lipsa acestuia,
 legea statului a cărei cetățenie este deținută de ambii soți la data sesizării instanței
judecătorești; sau, în caz contrar,
 legea statului instanței sesizate.
3. În cazul în care legea aplicabilă î n temeiul art. 5 sau art. 8 din Regulament nu prevede
divorțul sau nu acordă unuia dintre soți, din cauza apartenenței la unul dintre sexe, egalitatea de
acces la divorț sau la separarea de corp, se aplică legea forului.
4. Potrivit art. 11 din Regulament, este exclusă retrimiterea .

5. Ordinea publică de drept internațional privat a forului poate determina înlăturarea
aplicării unei dispoziții din legea desemnată în temeiul acestui Regulament ca fiind legea ce
guvernează divorțul (art. 12 ).

2. LEGEA APLICABILĂ CU PRIVIRE LA RĂSPUNDEREA PĂRINTEASCĂ ȘI
MĂSURILE PRIVIND PROTECȚIA COPILULUI

Convenția privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea
cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția cop iilor, adoptată la Haga
la 19 octombrie 19961, cuprinde norme conflictuale care reglementează succesiv măsurile de
protecție, răspunderea părintească de plin drept și protecția terților. Odată stabilită competența
jurisdicțională a instanțelor judecătoreșt i dintr -un stat membru al Uniunii Europene, urmează ca
acestea să identifice legea aplicabilă răspunderii părintești2 și măsurilor privind protecția
copilului3. Această lege poate fi:
 în regulă generală , legea statului ale cărui autorități sunt competente să ia
aceste măsuri de protecție (art. 15). Cu alte cuvinte, se aplică legea națională a
autorităților care au competența în materie , conform Regulamentului (CE) nr.
2201/2003, adică legea statului de reședință a copilului4;
 în mod excepțional și numai da că protecția persoanei sau a bunurilor copilului o
impune, autoritățile pot aplica sau pot lua în considerare legea statului cu care
situația prezintă cea mai strânsă legătură (art. 15 alin. 2);

1 Ratificată de România prin Legea nr. 361/2007, publicată în M.Of. nr. 895 din 28 decembrie 2007. Legea
transpune Decizia Consiliul 2003/93/CE din 12 decembrie 2002 autorizând statele membre, în interesul
Comunității, să semneze Convenția de la Haga din 19 96, publicată în JO nr. L 48 din 21 februarie 2003.
2 Se are în vedere atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești. Potrivit
art. 2 alin.7 din Regulamentul nr. 2201 /2003 termenul de “ răspundere părintească ” înseamnă ansamblul drepturilor
și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâre judecătorești, al unui
act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cup rinde în
special încredințarea și dreptul la vizită.
3 Aceste măsuri privesc în special, încredințarea și dreptul la vizită; tutelă, curatelă și instituții similare; desemnarea
și atribuțiile oricărei persoane sau oricărui organism care are sarcina să se ocupe de persoana copilului sau bunurile
acestuia, să îl reprezinte ori să -l asiste; plasamentul copilului într -o familia substitutivă sau într -un centru de
plasament; supravegherea de către autoritățile publice a ocrotirii copilului acordate de către oric e persoană căreia
aceasta i -a fost încredințat; administrarea, conservarea sau acte de dispoziție privind bunurile copilului.
4 Există o deplină corelație între competența jurisdicțională și cea legislativă.

22
 în cazul conflictului mobil de legi , legea statului contracta nt pe teritoriul căruia
s-a stabilit noua reședință a copilului, pentru condițiilor de aplicare a măsurilor luate
în statul de reședință inițial al copilului (art. 15 alin. 3) și pentru exercitarea
răspund erii părintești (art. 17).
În privința atribuirii sau încetării răspunderii părintești de plin drept, fără
intervenția autorității judecătorești sau administrative, este aplicabilă:
a. legea statului unde copilul își are reșed ința obișnuită (art. 16 alin. 1);
b. legea statului unde copilul avea reședința obișn uită la momentul în care actul își produce
efectele, dacă printr -un acord sau un act unilateral s -a decis atribuirea sau încetarea
răspunderii părintești (art. 16 alin. 2);
c. în cazul conflictului mobil de legi , legea statului pe teritoriul căruia s -a stabilit noua
reședință a copilului este aplicabilă pentru atribuirea răspunderii părintești de plin drept
unei persoane care nu este încă învestită cu această răspun dere (art. 16 alin. 4).
Caracterul universal al Convenției rezultă din art. 20, potrivit căruia prevederile referitoare
la legea aplicabilă se aplică chiar dacă legea desemnată de ele este, după caz:
 legea unui stat contractant1;
 legea unui stat necontractant , ipoteză în care se pot întâlni două situații (art. 21
alin. 2):

O mențiune importantă: instanța poate înlătura legea desemnată, dacă aplicarea acestei
legi ar fi contrară ordinii publice și interesului superior al copilului (art. 22).

3. LEGEA APLICABILĂ OBLIGAȚIILOR DE ÎNTREȚINERE

Prin Decizia nr. 2009/941/CE a Consiliului din 30 noiembrie 2009, Comunitatea
Europeană a încheiat Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă
obliga țiilor de între ținere2, astfel că între statele membre conflictul de legi în materia obligațiile
de întreținere, care se întemeiază pe o rela ția de familie, rudenie, alian ță, inclusiv obligația de
întreținere față de un copil indiferent de stare civilă a părinților, se soluționează conform
normelor acestui instrument3.

1 Prin termen de „lege” are în vedere, potrivit art. 21 alin. (1), legea unui stat, cu excepția regulilor aplicabile
conflictului de legi.
2 Publicată în JO L 331 din 16 decembrie 2009. Protocolul de la Haga din 2007 a intrat în vigoare în relația dintre
statele membre ale Uniunii Europene de la 18 iuni e 2011, iar în relația dintre Uniunea Europenă și statele terțe de la
data de 1 august 2013.
3 La dispozițiile acestui Protocol face trimitere și art. 15 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18
decembrie 2008 privind competența, legea aplica bilă și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații
de întreținere. De asemenea, conform art. 2612 din Codul Civil român, legea aplicabilă obligației de întreținere este
prevăzută de reglementăril e dreptului Uniunii Europene în materie. a. dacă regulile de conflict ale acestui stat
desemnează legea unui alt stat necontractant, care
aplică propria lege, se aplică legea celui din urmă
stat (se acceptă retrimiterea) ;
b. dacă legea acestui stat nu este recunoscută ca fiind aplicabilă,
se aplică legea reședinței copilului.

23
1. Legea aplicabilă obligației de întreținere dintre părinți și copii
 regula generală potrivit căreia se aplică legea statului membru în care
creditorul î și are re ședința obi șnuită (art. 3);
 dacă în temeiul regulii generale, copilul nu poate ob ține între ținere de la
debitor, se aplică legea forului (art. 4 alin. 2);
 dacă cererea a fost depusă la o instan ță din statul în care debitorul î și are
reședința obi șnuită, se aplică legea forului, cu excep ția situa ției în care dacă prin
aplicarea acestei legi, copilul nu poate ob ține între ținere de la debitor, atunci se aplică
legea statului în care creditorul î și are re ședința obi șnuită (art. 4 alin. 3);
 dacă prin aplicarea regulilor de mai sus copilul nu poate ob ține între ținere
de la părin ți, se aplică legea statului a cărui cetă țenie comună o au creditorul și
debitorul .
2. Legea aplicabilă obligației de întreținere dintre soți și foști i soți1
În ordine, instanța sesizată cu o cerere privind obligația de întreținere între soți sau foști
soți, aplică următoarele norme:
 regula generală potrivit căreia lege aplicabilă este legea statului în care creditorul își
are reședința obișnuită (art. 3);
 regula specială potrivit căreia se aplică legea statului care are o legătură mai
strânsă cu căsătorie (mai ales, legea statului ultimei reședințe comu ne a soților), în
ipoteza în care una dintre părți nu este de acord cu incidența regulii generale (art. 5).
3. Legea aplicabilă obligațiilor de întreținere între alți creditori și debitori
Pentru alte categorii de creditori și debitori ai întreținerii (înafara de părinți și copii, soți și
foști soți), legea aplicabilă obligațiilor de întreținere este determinat ă de instanța sesizată după
următoarele reguli:
a) regula generală potrivit căreia obligația de întreținere este guvernată de legea statului în
care creditorul își are reședința obișnuită (art. 3). Legea astfel determinată poate fi înlăturată prin
invocare a de către creditorul întreținerii a regulii speciale privind apărarea (art. 6), în ipoteza în
care nici legea statului de reședință obișnuită a debitorului și nici legea statului de cetățenie
comună a părților (dacă este cazul) nu consacră o asemenea obli gație de întreținere în ce -l
privește pe debitor.
b) regula specială prevăzută de art. 4, potrivit căreia în cazul obligațiilor de întreținere
dintre persoane, altele decât părinții, și persoanele care nu au împlinit vârsta de 21 de ani, legea
aplicabilă p oate fi una dintre următoarele, în funcție de situația concretă:
 legea forului , dacă creditorul nu poate obține întreținere de la debitor în temeiul
regulii generale; Legea forului astfel determinată poate fi înlăturată prin invocarea de
către creditorul î ntreținerii a regulii speciale privind apărarea (art. 6), în ipoteza în
care nici legea statului de reședință obișnuită a debitorului și nici legea statului de
cetățenie comună a părților (dacă este cazul) nu consacră o asemenea obligație de
întreținere în ce-l privește pe debitor ;
 legea statului de cetățenie comună a părților, dacă creditorul nu poate obține
întreținere în baza legilor mai sus menționate.
4. Acordul privind desemnarea legii aplicabile obligațiilor de întreținere
Convenția de desemnare a legii aplicabile obligațiilor de întreținere este permisă în toate
situațiile, cu următoarele excepții prevăzute de art. 8 alin. (3), și anume:
 credit orul este o persoană sub 18 ani;
 creditorul este o persoană care ”din cauza defi cienței sau a unei insuficien țe a
capacită ții personale, nu își poate apăra interesele”.

1 Aceleași reguli se aplică și instituțiilor similare căsătoriei (de exemplu, formele de parteneriat înregistrate), cu
condiția ca acestea să fie recunoscute în sistemul de drept intern al statelor membre.

24
Părțile pot oricând să încheie un acord privind legea aplicabilă obligației de întreținere,
alegând una dintre legile menționate expres de art. 8 alin.1, și anume:

 legea oricărui stat a cărei cetățenie o are una dintre părți, la data încheierii convenției;
 legea statului de reședință obișnuită a uneia dintre părți, la data încheierii convenției;
 legea desemnată de părți ca fiind aplicabilă regimului matrimonial sau l egea care se
aplică acestuia în fapt;
 legea desemnată de părți ca fiind aplicabilă divorțului sau separării de drept ori sau legea
care se aplică acestuia în fapt.

În ipoteza în care instanța sesizată cu o cerere privind o obligație de întreținere constat ă că
aplicarea legii desemnate de părți prin acordul lor ar produce „ în mod evident consecințe
incorecte sau inechitabile ” pentru oricare dintre părți, atunci nu o aplică, supunând obligația de
întreținere legii identificate prin aplicarea art. 3 – 6 din Pr otocol.
5. Alegerea unei legi aplicabile în sensul unei proceduri speciale
Creditorul și debitorul pot conveni, în mod expres și anterior declanșării unei proceduri
speciale , ca legea statului unde urmează a se parcurge această procedură să guverneze oblig ația
de întreținere.
6. Retrimiterea
Retrimiterea este exclusă în baza art. 12 din Protocol, ceea ce înseamnă că se aplică legea
internă a statului, așa cum aceasta a fost desemnată prin acordul părților sau dispozițiile
Protocolului.
7. Ordinea publică d e drept internațional privat
Într-o cauză, dacă instanța forului constată că efectele legii stabilite în temeiul protocolului
sunt contrare ordinii publice de drept internațional privat, atunci, în baza art.13 din Protocol
poate înlătura aplicarea acestei legi. Legea aplicabilă raport ului juridic dedus judecății va fi
legea forului.

4. LEGEA APLICABILĂ REGIMURILOR MATRIMONIALE

1. Legea aplicabilă regimului matrimonial potrivit Propunerii de Regulament al
Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești în materia regimurilor matrimoniale
Regimurile matrimoniale au fost lăsa te înafara domeniului de aplicare a Regulament elor
(CE) nr. 44/2001 și nr. 2201/2003, în prezent neexistând niciun instrument juridic care să le
reglementeze.
La nivel european s -a reușit realizarea unui proiect Propunerea de Regulament al
Consiliului priv ind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești în materia regimurilor matrimoniale1. Potrivit acestuia, în curs de negociere la
data elaborării acestui ghid, așa cum a fost aprobat cu amendamente prin Rezoluția legislativă a
Parlamentului European din 10 septembrie 20132, regulile privind desemnarea legii aplicabile
regimului matrimoniale sunt următoarele:
I. În baza principiului autonomie i de voință , legea aplicabilă regimului matrimonial3 este
desemnată de viitorii soți sau soți printr -o convenție supusă îndeplinirii unor condiții de formă.
Această alegerea este limitată la una dintre următoarele legi expres prevăzute de art. 16:

1 Publicată de Comisia Europeană la data de 16.03.2 011- COM (2011) 125 final.
2 Textul se află la adresa: www. Europarl.europa.eu/sidesgetDoc.do?
3 Legea aplicabilă regimului matrimonial, fie prin acordul soților, fie prin localizarea obiectivă făcută de instanță,
privește toate bunurilor soților (art. 15) . De asemenea, această lege se aplică indiferent dacă este sau nu legea unui
stat membru (art. 21).

25
 legea statului în care soții (viitorii soți) sau unul dintre ei își au/are reședința obișnuită
comună în momentul încheierii acordului ;
 legea statului a cărui cetățean este unul dintre soți în momentul încheierii acordului
II. Dacă soții nu au încheiat o convenție de alegere a legii aplicabile regimului
matrimonial, legea este determinată de reședința obișnuită ori cetățenia unuia sau ambilor soți,
după caz, fiind potrivit art. 17:

 legea statului în care reședința obișnuită comună a soților în momentul încheierii
căsătoriei, respectiv în care soții își a leg reședința obișnuită comună după căsătorie; în
lipsă,
 legea statului a cărei cetățenie comună este deținută de soți în momentul căsătoriei; în
lipsă,
 legea statului cu care soții au împreună cele mai strânse legături în momentul încheierii
căsătoriei, ț inându -se con t de toate circumstanțele , și în mod special de locul căsătoriei.
Deși soții au posibilitatea schimbării oricând în timpul căsătoriei a legii aplicabile
regimului matrimonial, cu efecte în principiul numai pentru viitor, Propunerea de Regulament
limitează această alegere la una dintre legile prevăzu te:

2. Legea aplicabilă regimului matrimonial potrivit dispozițiilor Codul ui civil român
Prin convenția încheiată înainte de căsătorie, în momentul căsătoriei sau în timpul
căsătoriei1, soții pot alege ca regimul lor matrimonial să fie guvernat de una dintre următoarele
legi expres prevăzute de art. 2590 C. civ .:

 legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei își are reședința obișnuită la data alegerii;
 legea statului a cărui cetățenie o are oricare dintre soți la data alegerii;
 legea statului unde își stabilesc prima reședință obișnuită după celebrarea căsătoriei.
În lipsa unei asemenea convenții , regimul matrimonial este supus , potrivit dispozițiilor
art. 2592 C. civ. legii aplicabile efectelor generale ale căsătoriei, ceea ce înseamnă că , printr -o
localizare obiectivă, se identifică una dintre următoarele legi:

 legea statului unde se află reședința obișnuită comună a soților;
 legea cetățeniei comune a soților, în lipsa reședinței comune a soților;
 legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată.

Există o singură excepție de la aplicarea legii desemnate prin localizarea obiectivă, și
anume: legea locului unde se află locuința familiei se aplică pentru drepturile soților asupra
locuinței familiei și regimul actelor juridice asupra acesteia.
Modificarea legii aplicabile regi mului matrimonial poate avea loc oricând în timpul
căsătoriei, prin încheierea unei convenții și cu respectarea următoarelor condiții privitoare la
noua lege aleasă de soți:

1 Convenția de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial nu se confundă cu convenția matrimonială prin care
soții aleg regimul matrimonial. Cele dou ă convenții au existență de sine -stătătoare, una poate fi încheiată fără ca
soții să o încheie pe cealaltă, după cum este posibil ca legii aplicabile regimului matrimonial să fie desemnat de soți
în cuprinsul convenției matrimoniale. a. legea statului în care soții sau unul dintre ei
își are reședința obișnuită în momentul alegerii ; b. legea unui stat a cărui cetățean este unul
dintre soți.

26
 să fie una dintre cele prevăzute expres de lege;
 se aplică pentru viitor, cu exc epția situației când soții convin altfel și fără ca interesele
terților să fie prejudiciate.

Observați e: reglementarea conflictelor de legi în materia regimurilor matrimoniale
consacrată de Noul Cod civil este o transpunere fidelă a Convenției de la Haga din 1978 și a
Propunerii de Regulament.
3. Legea aplicabilă potrivit Convenției asupra legii aplicabile regimurilor
matrimoniale încheiată la Haga la data de 14 martie 1978
Dispozițiile acestei Convenții se aplică începând cu data de 1 septembrie 1992 doar în
Franța, Luxemburg și Olanda (Austria și Portugalia au semnat convenția), chiar dacă cetățenia
sau reședința obișnuită a soților ori legea aplicabilă în temeiul ei nu sunt cele ale unui stat
contractant.
Determinarea legii aplicabile regimului matrimonial se face după următoarele reguli:

I. soții au dreptul să aleagă una din legile următoare enumerate de art. 3:
 legea statului a cărui cetățenie o are unul dintre soți la data alegerii ;
 legea statului pe teritoriul căruia unu l dintre soți își are reședința obișnuită la data
alegerii ;
 legea primul stat pe teritoriul căruia unul dintre soți își va stabili o nouă reședință
obișnuită după căsătorie.
II. În lipsa alegerii, legea a plicabilă regimului matrimonial se desemnează prin r egula
legăturii obiective (art. 4), ea fiind una dintre următoarele:
 legea statului pe teritoriul căruia soții și -au stabilit prima reședință obișnuită;
 legea statului a cărui cetățenie comun ă o au soții, dacă soții se află într -una din
următoarele situații:
– statul cetățeniei comune a făcut o declara ție în favoarea legii sale interne, dacă
este vorba despre un stat terț ale cărei norme conflictuale trimit la legea
cetățeniei comune;
– soții n u și-au stabilit după căsătorie prima reședință obișnuită în același stat.
 legea statului cu care prezintă cele mai strânse legături, dacă soții au cetățenii diferite
și după căsătoriei nu și -au stabilit reședința obișnuită în același stat.
Există o excepț ie: indiferent de încheierea sau nu a unei convenții de alegere a legii
aplicabile regimului matrimonial, soții se pot înțelege ca imobilele prezente și viitoare să fie
supuse legii statului pe teritoriul căruia se află acestea ( lex rei sitae ).
III. În ce privește modificarea în timpul căsătoriei a legii aplicabile regimului
matrimonial, convenția prevede două situații:

 modificarea voluntară (art. 6), indiferent dacă determinarea legii aplicabile rezultă
dintr -o legătură obiectivă sau subiectivă. Soții nu pot alege decât una dintre
următoarele legi:
– legea unui stat a cărei cetățenie o are unul dintre soți la momentul desemnării;
– legea sta tului pe teritoriul căruia unul dintre soț i își are reședința obișnuită la
momentul desemnării.
 modificarea automată a legii aplicabile regimului matrimonial în favoarea legii
statului pe teritoriul căruia ambii soți își au reședința obișnuită (art. 7). Ac eastă
modificare intervine în următoarele situații:

27
– începând cu momentul în care soții și -au stabilit reședința obișnuită în statul a
cărui cetățenie comună o au sau din momentul în care dobândesc această
cetățenie;
– dacă această reședința obișnuită a soților, după încheierea căsătoriei, a durat
mai mult de 10 ani;
– începând din momentul în care ei î și fixează în acest stat re ședința obi șnuită,
dacă regimul matrimonial a fost supus legii statului cetățeniei comune , atunci
când nu și -au stabilit pe teritoriul aceluiași stat prima reședință obișnuită după
căsătorie .

5. ALTE MATERII ÎN CARE NU S -A REALIZAT UNIFORMIZAREA
NORMELOR PRIVIND LEGEA APLICABILĂ
La nivelul Uniunii Europene nu s-a reușit u niformiza rea normel or care determină legea
aplicabilă în materii, cum ar fi , de exemplu: adopția, filiația, numele de familie al soților după
divorț, numele de familie al copilului, ordinele civile de protecți e, protecția adulților vulnerabili.
Se observă c ă unele dintre acestea sunt expres e xcluse din domeniul de aplicare a
regulamentelor, ceea ce înseamnă că legea aplicabilă este indicată fie de convențiile bilaterale și
multilaterale, dacă este cazul, fie de normele dreptului internațional privat al fiecărui stat
membru.
Deoarece nu consti tuie obiectul studiului nostru, în cele ce urmeză vom prezenta succint
fiecare materie în parte:
a) Legea aplicabilă a dopți ei internațional e este indicată de Legea nr. 273/2004 privind
procedura adopției ,1 precum și de Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia
adopției internaționale, încheiată la Haga la 29 mai 1993 ;
b) Filiația este supusă, sub aspectul competenței jurisdicționale, fie convențiilor bilaterale,
fie normelor din drept ul intern, după caz. De exemp lu, art. 113 alin. (1) pct.1 din NCPC
prevede că cererile sunt de competența instanțelor de la domiciliul reclamantului;
c) Legea aplicabilă n umel ui soților după divorț este indicată de regulilor convențiilor
bilaterale sau a normelor de drept internațional privat;
d) Numele și prenumele copilului sunt supuse reglementărilor convenționale bilaterale, în
materie fiind incidente și o serie de convenții elaborate de Comisia Internațională de Stare
Civilă;
e) Ordinele civile de protecție. Legea aplicabilă ordinului de protecție este indicată de
normele sistemului de drept național al fiecărui stat membru. Numai sub aspectul recunoașterii
ordinului de protecție pronunțat într -un stat sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului (UE) nr.
606/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 iunie 2013 privind recunoașterea
reciprocă a măsurilor de protecție în materie civilă2
f) Măsurile de ocrotire a majorilor fac obiectul Convenției de la Haga din 13 ianuarie
2000 privind protecția internațională a adulților , dar la care, până î n prezent , România nu este
parte;
g) Tutela și curatela minorului, p recum și alte măsuri de protecți e a minorilor sunt în mare
parte reglementate de Convenția de la Haga din 19 octombrie 1996 privind competența, legea
aplicabilă, recunoașterea, ex ecutarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și
măsurile de protecția copiilor .

1 Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 259 din 19 aprilie 2012.
2 Publicat în JO C 113, 18 aprilie 2012, p. 56. În conformitate cu art. 1 și art. 2 din Protocolul nr. 22 privind poziția
Danemarcei, anexat la TUE și la TFUE; Danemarca nu a participat la adoptarea acestuir regulament, nu are obligații în
temeiul acestuia și nici nu face obiectul aplicării sale. În ce privește poziția Regatului Unit și al Irlandei, ele și -au notificat
intenția de a participa la adoptarea și la aplicarea regulamentului.

28
CAPITOLUL III.
ASPECTE TEORETICE LEGATE DE OBȚINEREA CONȚINUTULUI
DREPTULUI STRĂIN PRIN INTERMEDIUL REȚELEI EUROPENE A
NOTARILOR PUBLICI ȘI REȚELEI JUDICIARE EUROPENE ÎN
MATERIE CIVILĂ ȘI COMERCIALĂ

Pentru obținerea conținutului dreptului străin într-o cau ză pendinte în materie civilă și
comercială, instanța română apelează, în funcție de situație, la următoarele instrumente :
 Rețeaua Judiciară Europeană în materie civila și comercială
(denumită în continuare RJE), creată prin Decizia nr. 2001/470/CE al
Consiliul din 28 mai 20011 și modificată prin Decizia nr. 568/2009 /CE a
Parlamentului European și a Consiliului din 18 iunie 20092, dacă dreptul
străin priveș te un stat membru al Uniunii Europene ;
 Convenția europeană în domeniul informațiilor asupra dreptului
străin, semnată la Londra la 7 iunie 19683, dacă dreptul străin aparține
unui stat membru al Uniunii Europene (toate statele membre sunt parte la
acestă Convenție) sau nemembru al Uniunii Europene , dar semnatar al
convenției (de exemplu, Elveția, Turcia, Ucraina);
 Art. 27 -28 din Legea nr. 189/2003 privind asistența judiciară
internațională în materie civilă și co mercială4 și art. 2562 din C.civ., când
dreptul străin aparține unui stat terț .
Potrivit art. 2 din Decizia nr. 2001/47 0/CE, structura REJ este următoarea5:
1. punctele de contact desemnate de fiecare stat membru (prin Ordinul Ministrului
Justiției nr. 1929/C/22 .05.2014, au fost numite două puncte de contact pentru România,
aflate în cadrul Ministerul Justiției);
2. instanțele și autoritățile centrale prevăzute în actele comunitare, instrumentele de
drept internațional la care statele membre sunt parte sau normele de drept intern în
domeniul cooperării judiciare în materie civilă și comercială;
3. magistrați de legătură cărora li se aplică Acțiunea comună 96/277/JAI din 22
aprilie 19966 și care au responsabilități în domeniul cooperării judiciare în materie civilă
și comercială;
4. orice altă autoritate judiciară sau administrativă cu responsabilități în domeniul
cooperării judiciare în materie civilă și comercială a cărei calitate de membr u al REJ este
considerată utilă de statele membre;

1 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 174/25 din 27 iunie 2001. Pagina de internet a Rețelei este:
http://ec.europa.eu/civiljustice/ .
2 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 168/35 din 30 iunie 2009. Începând cu data de 1 ianuarie
2011, această decizie se aplică tuturor statelor membre ale UE, cu excepția Danemarcei.
3 Prin H.G. nr. 153/1991 (publicată în M. Of. nr. 63 bis din 26 martie 1991), România a aderat la această convenție
și la Protocolul adițional la convenție, semnat la Strasbourg la 15 martie 1978. În baza Convenției de la Londra, se
pot obține informații mult mai detaliate decât prin RJE.
4 Republicată în M. Of. nr. 543 din 5 august 2009.
5 Rețeaua Judiciară Română în domeniul cooperării în materie civilă și penală este reglementată prin OUG nr.
123/2007 privind unele măsuri pentru consolidarea cooperării judiciare cu statele membre ale Uniunii Europene
(publicată în M.Of. nr. 751 din 6 noie mbrie 2007), aprobată cu modificări prin Legea nr. 85/2008 (publicată în M.
Of. nr. 292 din 15 aprilie 2008) și, ulterior, modificată și completată prin Legea nr. 35 / 2012 (publicată în M. Of.
nr. 204 din 28 martie 2012). Componența rețelei naționale a fo st actualizată prin Ordin al Ministrului justiției nr.
1929/C/22.05.2014.
6 Acțiunea privind un cadru pentru schimbul de magistrați de legătură pentru ameliorarea cooperării judiciare dintre
statele membre ale Uniunii Europene.

29
5. asociațiile profesionale care reprezintă practicieni în domeniul dreptului la nivel
național în statele membre și care sunt implicați în mod direct în aplicarea instrumentelor
comunitare și internaționale privind cooperarea judiciară în materie civilă și comercială
(în special avocați, notari, executori judecătorești)1.
Plecând de la dispozițiile art. 3 alin. (2) lit.b și art. 8 din Decizia nr.
2001/47 0/CE2, procedura de obținere de către un judecător rom ân a
informațiilor cu privire la conținutul legii străine3 aplicabile într -o cauză pe care
trebuie să o soluționeze este următoarea:

Informațiile cu prinse în răspuns nu au caracter obligatoriu pentru judecător sau pentru
punctul de contact (art. 5 alin. 2 lit. c ) din Decizia nr. 2001/47 0/CE ).
În cazul în care, într -un termen rezonabil, nu se poate stabili conținutul legii străine,
judecătorul, în baza art. 2562 alin. 3 din C.civ., aplică legea română ca lex causae .

Activitatea desfășurată de REJ nu aduce atingere activității autorităților cent rale din statele
membre, desfășurată în baza altor acte comunitare sau instrumente internaționale referitoare la
cooperarea judiciară în materie civilă și comercială, cum ar fi:
 Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului
din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a
actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială (notificarea
sau comunicarea actelor);
 Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privin d
cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în
materie civilă sau comercială.
Reținem cu titlu de exemplu câteva dispoziții legale:

1 Statele membre comunică C omisiei denumirea și adresa autorităților menționate, mijloacele de comunicare,
cunoștințele lingvistice, funcțiile specifice din cadrul rețelei, responsabilitățile fiecărui punct de contact. Rolul și
atribuțiile punctelor de contact sunt expres prevăzute în art. 5 din Decizie.
2 „În special atunci când este aplicabilă legea unui alt stat membru, instanțele judecătorești sau autoritățile
competente pot face apel la rețea pentru a obține informații cu privire la conținutul legii respective.”
3 Potrivit art. 253 din NCPC, instanța de judecată poate lua cunoștință din oficiu de dreptul unui stat străin, cu
condiția ca acesta să fie invocat. În privința probei legii străine, texte face trimitere la dispozițiile Codului civil
referitoare la conținutul legii stră ine (art. 2.562). 1. Judecătorul se adresează persoanei care reprezintă punctul de contact pentru
România în RJE. Punctul de contact acordă tot sprijinul la elaborarea cererii de
informații privind dreptul străin și la stabilirea contactelor directe cele mai
potrivite dintre autoritățile străine și instanță1;

2. Punctul de contact național transmite cererea punctului de conta ct din statul
străin, care trebuie să răspundă cel târziu în termen de 15 zile (se poate prelungi
cel mult 30 de zile, solicitantul fiind informat despre aceasta prelungire);
3. răspunsul punctului de contact din statul străin referitor la conținutul legii
interne solicitate se transmite rapid, prin mijloace tehnologice cele mai adecvate
puse la dispoziție de fiecare stat membru, punctului de contact din România1,
care, la rândul său, îl pune la dispoziția judecătorului.

30
 Art. 53 -58 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie
2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie
matrimonială și în materia răspunderii părintești reglementează cooperarea între autoritățile
centrale în materia răspunderii părintești. Astfel, art. 53 prevede că fiecare stat membru
desemnează una sau mai multe autorități centrale însărcinate să -l asiste la aplicarea acestui
regulament, aceste autorități centrale comunică informații cu privire la dreptul intern și
procedurile naționale și iau măsuri pentru ameliorarea aplicării acestui regulament și
consolidarea cooperării acestuia, fiind utilizată în acest scop REJ MCC .
 Art. 70 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008
privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și c ooperarea în
materie de obligații de întreținere prevede obligativitatea statelor membre de a furniza în cadrul
REJ o serie de informații spre a fi puse la dispoziția publicului, dintre care enumeră:
– o descriere a legilor și a procedurilor interne în ma terie de obligații de
întreținere ;
– o descriere a modului în care este garantat accesul efectiv la justiție ;
– o descriere a normelor și a procedurilor interne de executare, inclusive limitări
aduse executării, în special normele de protecție a debitorulu i și termenele de
decădere sau prescripție.
 Art. 15 din Legea nr. 36/2012 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor
regulamente și decizii ale Uniunii Europene, precum și instrumente de drept internațional
privat în domeniul obligațiilor de întreținere prevede că, în cazul aplicării dreptului străin, în
baza Protocolului de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de
întreținere, conținutul oficial al dreptului străin se obține, la cererea instanței, prin intermediu l
Ministerului Justiției sau în alt mod prevăzut de lege.
În ce privește Rețeaua Notarială Europeană (RNE), înființată printr -o hotărâre din 11
octombrie 2006 a Consiliului Notariatelor din Uniunea Europeană, a devenit funcțională între 22
state membre ale Uniunii Europene din data de 1 noiembrie 2008, obiectivul principal fiind
acela de a deveni o platform ă de comunicare între notarii din statele membre pentru soluționarea
cazurilor concrete cu caracter transfrontalier, asigur ându -se cooperarea între notar i.

Activitatea RNE
vizează și:
Crearea unui anuar al notarilor din UE:
www.annuaire -des-notaires.e u

Crearea unor portal web :
– “Succesiunea în Europa”: www.successions –
europe.eu și
– “Cupluri în Europa”: www.coupleseurope.eu

31
PARTEA A II-A.
CAZURI PRACTICE CU REZOLVĂRI INCLUSE

CAPITOLUL I.
CAZURI PRACTICE PRIVIND DETERMINAREA COMPETENȚEI
JURISDICȚIONALE

1. SPEȚE PENTRU NOTARI

SPEȚA NR. 1. Divorț pe baza acordului soților. Soți cu cetățenii diferite și reședință
comună într -un stat membru. Competența notarului public
Soții cu cetățenie diferită (română și franceză), căsătoriți în România și cu reședința comună
în Franța, se adresează unui birou notarial din România cu o cerere de divorț pe baza acordului
de voinț ă.
Este notarul public din România competent să soluționeze cererea de divorț?
În cazul divorțului prin acordul soților cu element de extraneitate, competența notarului
public este dată de aplicarea coroborată a următoarelor texte:
– art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind
competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în
materia răspunderii părintești, deoarece, potrivit art. 2 pct. 1, prin termenul de “instanță
judecătorească” se înțeleg toate autoritățile din statele membre competente în materiile care intră
sub incidența domeniului de aplicare a Regulamentului. Or, în România, potrivit art. 375 NCC,
notarul public și ofițerul de stare civilă au compet ență în materia divorțului, alături de instanțele
judecătorești;
– art. 137 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale1, care
prevede că: “ înainte de verificarea competenței teritoriale, notarul public va verifica dacă l egea
aplicabilă divorțului pentru căsătoria solicitată a fi desfăcută prin cererea primită este legea
română ”. Cu alte cuvinte, la o interpretare stricto sensu a acestui text, concluzia teoretică ar fi că
legea aplicabilă divorțului ar atrage, după caz, competența sau necompetența notarului public în
materia divorțului amiabil.
Să continuăm raționamentul logico -juridic: În cauză, elementele de legătură (cetățeni a
străină a unuia dintre soți și reședința în străinătate a soților) atrag incidența dispozițiilor
Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a
unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de
corp2, intrat în vigoare la 21 iunie 2012 pentru cele 14 state participante (Belgia, Bulgaria,
Germania, Spania, Franța, Italia, Letonia, Luxemburg, Ungaria, Malta, Austria, Portugalia,
România, Slovenia), la care s -a adăugat, î ncepând cu 22 mai 2014, și Lituania.
Potrivit art. 5 din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 , notarul public ar verific a dacă soții au
încheiat o convenție de alegere a legii aplicabile divorțului3. Sunt două ipoteze pe care le
analizăm:
1. Există o convenție de alegere a legii aplicabile divorțului, această lege putând fi după
caz:
a. Legea română . Notarul public verifică dacă alegerea legii aplicabile divorțului de către
soți s -a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 , în

1 Republicată în Monitorul Oficial al României nr. 72 din 4 februarie 2013.
2 La 12 iulie 2010, Consiliul a adoptat Decizia 2010/405/UE de autorizare a unei cooperări consolidate în domeniul
legislației aplicabile divorțului și separării între 14 state membre ale Uniunii Europene.
3 În privința condițiilor de formă pe care trebuie să le îndeplinească această convenție, a se vedea speța următoare.

32
sensul că, raportat la datele speței, legea aleasă de părți trebuie să fie una dintre cele menționate
de legiuitor. Or, fiind o lege a statului de cetățenie a unuia dintre soți, legea română se
încadrează la situația prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. c din acest Regulament;
b. Legea străină . Deși această lege, ca lege a statului pe teritoriul căruia soții își au
reședința, este desemnată de soți, în limitele regulamentului, să guverneze divorțul, ea nu poate
să atragă competența notarului pu blic din România în materia desfacerii căsătoriei. Numai în
condițiile înregistrării cererii de divorț (realizată la solicitarea insistentă a soților), notarul public
va emite încheierea de respingere a cererii în baza art. 277 lit. a din Regulamentul de a plicare a
Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/19951.
Se impune o precizare : plecând de la dispozițiile art. 5 alin. (2) din Regulamentul (UE)
nr. 1259/2010, care dau dreptul soților să încheie sau să modifice acordul de desemnare a le gii
aplicabile divorțului în orice moment, dar nu ulterior datei depunerii cererii de divorț, ar exista o
soluție de a se atrage competența notarului public din România, dacă soții au ales legea străină,
și anume: so ții să modifice acordul existent, prin a legerea legii române ca lege aplicabilă
divorțului.
2. Nu există o convenție de alegere a legii aplicabile divorțului , situație în care notarul
public apelează la art. 8 din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 . Or, în speță, atâta vreme cât soții
nu au reședi nța obișnuită pe teritoriul României și nici nu au aceeași cetățenie, singura
posibilitate pentru atragerea aplicabilității legii române și, implicit, a competenței notarului
public , ar fi ca, anterior depunerii cererii de divorț la biroul notarial, soții să încheie un acord de
desemnare a legii române. Această posibilitate rezultă din prevederile art. 5 alin. (2) din
Regulament, care dau dreptul soților să încheie sau să modifice acordul de desemnare a legii
aplicabile divorțului în orice moment, dar nu ul terior datei depunerii cererii de divorț.
În final, considerăm că am asista la o răsturnare a regulilor în materie, în sensul că
stabilirea competenței internaționale a autorităților (în speță, a noatrului public) ar depinde, în
acest caz, de identificarea, în prealabil, a legii aplicabile divorțu lui. Or, determinarea legii
aplicabile oricărui raport cu element de extraneitate este întotdeauna o operațiune ulterioară
determinării competenței internaționale în cauză.
Competența teritorială a notarului public este dată de cele două împrejurări de fa pt: locul
încheierii căsătoriei sau de ultima locuință comună a soților.

1. În ipoteza în care, în speță, căsătoria ar fi fost încheiată în Franța sau într -un alt stat , notarul
public solicită soților certificatul de căsătorie emis de autoritățile române (dacă s -a transcris
certificatul de căsătorie în registrele de stare civilă din România, în condițiile art. 41 alin. 3 din
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de st are civilă2 sau dacă încheierea căsătoriei s -a făcut la
misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României din străinătate). În caz contrar, dacă se
prezintă certificatul de căsătorie eliberat de autoritățile străine, se impune ca, în prealabil, soții să
obțină de la autoritățile române transcrierea certificatului de căsătorie.
În ceea ce privește locul căsătoriei , element care atrage competența teritorială a biroului notarial,
acesta este localitatea în al cărei registru de stare civilă s -a transcris certificatul de căsătorie, res –
pectiv municipiul București pentru căsătoriile încheiate la misiunile diplomatice sau oficiile consu –
lare ale României (art. 75 din Legea nr. 76/2012 de aplicare a noului Cod de procedură civilă ).
2. Prin legarea co mpetenței notarului public de legea aplicabilă divorțului, indiferent dacă această lege a
fost aleasă de soți sau a fost determinată de notarul public prin apelarea la art. 2600 NCC, legiuitorul
român a urmărit ca notarul public să aplice exclusiv legea ro mână, respectiv dispozițiile Noului Cod
civil, atât divorțului, cât și efectelor acestuia.

1 Republicată în Monitorul Oficial al României nr. 479 din 1 august 2013.
2 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 18 mai 2012, modificată de Legea nr.
213/2013, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 397 din 2 iulie 2013. O
B
S
E
R
V
A
Ț
I
I

33
3. În baza art. 39 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 , la cererea oricăruia dintre soți, notarul public, ca
autoritate competentă în materia divorțului, eliberează un certificat de divorț1, utilizând formularul al
cărui model este prezentat în anexa I a acestui Regulament. Conform art. 21 din Regulamentul (CE) nr.
2201/2003, acest certificat emis de biroul notarului public, ca autoritate competentă, este recun oscut î n
celelalte state membre.
SPEȚA NR. 2. Soți cetățeni români cu domiciliul într -un stat membru. Divorț pe
baza acordului . Existența copiilor minori. Competența notarului public
Soții, cetățeni români cu domiciliul în Italia, căsătoriți în Italia, se adresează unui birou
notarial din România pentru desfacerea căsătoriei pe baza acordului de voință.
Este notarul public competent să procedeze la desfacere acăsătoriei pe cale notarială?

Competența notarului public în cauza de divorț amiabil cu element de extraneitate este
dată, în primul rând, de art. 2 pct.1 și art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/ 2003 al Consiliului
din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executare a hotărârilor
judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești . Deși notarul public
aparține statului de cetățenie comună a soților, incidența art. 137 alin. (2) din Legea nr. 36/1995
a notarilor publici și a activității notariale , potrivit căruia „ înainte de verificarea competenței
teritoriale, notarul public va verifica dacă legea aplicabilă divorțului pentru căsătoria solicitată
a fi desfăcută prin cererea primită este legea română ”, impune concluzia că numai dacă legea
aplicabi lă divorțului este legea română, atunci notarul public este competent să soluționeze
cererea de divorț depusă împreună de soți.
În speță, incidența Regulamentului (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie
2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidatăîn domeniul legii aplicabile
divorțului și separării de corp este dată, pe de o parte, de existența reședinței obișnuite a soților
în străinătate, iar pe de altă parte de faptul că România, ca stat de cetățenie comună a soților , și
Italia, ca stat de reședință a soților, sunt state membre participante la regulament.
Fiind vorba despre o căsătorie încheiată în străinătate, notarul public verifică dacă părțile
au realizat transcrierea actului de căsătorie în registrele de stare civilă d in România (ceea ce
atrage competența teritorială a biroului notarial) și dacă, anterior depunerii cererii de divorț, soții
au încheiat o convenție de alegere a legii aplicabile divorțului. Identificăm următoarele situații:
1. Există o convenție prin care soții au ales legea aplicabilă divorțului , caz în care
notarul public procedează la două categorii de verificări:
a) Verificări privind condițiile de formă ale convenției , conform art. 7 din
Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 , deoarece aceasta poate să se fi încheiat într -unul din
următoarele state:
– în România , unde conform legii române (art. 2599 NCC), convenția trebuie încheiată
în scris, semnată și datată de soți;
– în Italia , unde soții își au reședința obișnuită la data încheierii acordului, caz în care,
dacă legea italiană prevede condiții formale suplimentare, se aplică aceste condiții (art. 7 alin.
2);
– într-un alt stat , dacă la data încheierii acordului numai unul dintre soți are reședința
obișnuită într -un stat membru participant (de exemplu, unul dintre soți avea reședința într -un
stat membru participant – Belgia, iar celălalt într -un stat membru neparticipant – Olanda,
acordul încheindu -se în Olanda), situație în care condițiile formale suplimentare prevăzute de
legislația din Belgia trebuie îndeplinite (art. 7 alin. 4).
b) Care este legea aleasă de soți ca fiind aplicabilă divorțulu i? Soții au ales cu acest
titlu una dintre următoarele legi:

1 În limbajul uzual, acest înscris este denumit “certificat internațion al de divorț”.

34
– legea română , caz în care notarul public, verificând dacă această lege se găsește
printre ipotezel e enumerate de art. 5 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr.
1259/2010 , se declară competent;
– legea italiană , ca lege a statului de reședință obișnuită. O asemenea ipoteză nu
atrage competența notarului public român, soții având posibilitatea de a modifica
înțelegerea, convenind ca legea română să fie aplicabilă divorțului, ceea ce
produce efecte în privința competenței notarului.
2. La data la care soții s -au adresat notarului public, nu există o convenție de alegere a
legii aplicabile însă, anterior înreg istrării cererii de divorț la biroul notarial, părțile încheie o
asemenea convenție prin care își aleg legea română ca lege aplicabilă divorțului. Consecința:
numai procedând astfel se atrage competența notarului public din România pentru solu ționarea
cererii de divor ț pe baza acordului de voin ță.
3. La data depunerii cererii de divorț nu există o convenție de alegere a legii aplicabile ,
ceea ce înseamnă că, prin incidența art. 3 lit. b din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 și a art. 8
lit. c din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 , atâta vreme cât soții au cetățenie comună și
aceasta este română , notarul public din România este competent să soluționeze cererea de
divorț pe baza acordului soților.

1. În baza art. 39 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 , la cererea oricăruia
dintre soți, notarul public, ca autoritate competentă în materia divorțului,
eliberează un certificat de divorț1, utilizând formularul al cărui model este
prezentat în anexa I a acestui Regulament.
2. În ipoteza în care din căsătorie au rezultat copii minori, iar aceștia nu se află în
România, ci își au reședința obișnuită în Italia, notarul poate să fie împiedicat de
existența a două probleme (legate de ascultarea minorului și de prezentarea
raportului de anchetă psiho -socială ), care îl pot determin a să refuze înregistrarea
cererii de divorț. Considerăm că există soluții pentru a fi rezolvate aceste
probleme:
 ascultarea minorului este obligatorie dacă acesta are împlinită vârsta de 10 ani.
Credem că nu există impediment ca soții să -l aducă pe copilul lor minor la
notarul public din România , de vreme ce aceștia sunt obligați să fie prezenți
personal atât la depunerea cererii de divorț (excepție, reprezentarea soților prin
mandatar cu procură autentică și specială ), cât și la data fixată pentru
soluționarea cererii (după expirarea termenului de 30 de zile de la data depunerii
cererii de divorț );
 obținerea anchetei sociale de la autoritatea competentă din străinătate. Or,
pentru aceasta ar trebuie dispusă o comisie rogatorie internațională în condițiile
Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind
cooperarea între instanțele statel or membre în domeniul obținerii de probe în
materie civilă sau comercială, însă acesta nu se aplică notarilor . Precizăm că
în cadrul Comisiei există în lucru o propun ere de modificare a
Regulamentului (CE) nr. 1206/2001 , care să permită notarilor să obțină astfel
probe.
3. Pentru ipoteza în care soții, ambii cetățeni ai unui stat membru a l Uniunii Europene (de
exemplu, Belgia), cu reședința în România, se adresează notarului public din România pentru a
obține divorțul amiabil, competența notarului este dată de alegerea legii române ca lege

1 În limbajul uzual, acest înscris este denumit “certificat internațional de divorț”. O
B
S
E
R
V
A
Ț
I
I

35
aplicabilă divorțului, în cauză fiind incidente și dispozițiile art. 3 alin. (1) lit.a, teza I din
Regulamentul (CE) nr. 2201/ 2003.

SPEȚA NR. 3. Copil din afara căsătoriei. Cetățenie română/a unui stat membru.
Reședință în România/într -un stat membru. Competența notarului public .
Autentifica rea înțelegerii părinților în legătură cu minorul
Părinții necăsătoriți ai unui copil minor se adresează notarului public cu o cerere pentru
a fi consfințită înțelegerea lor cu privire la exercitarea autorității părintești, stabilirea
locuinței, a unui program de vizită și a contribuției fiecăruia la cheltuielile de creștere,
educare, învățătură și pregătire profesională a copilului.
În următoarele ipoteze, are notarul public competența de a autentifica o asemenea
înțelegere între părinți?
IPOTEZA I. Copilul este cetățea n român și are reședința pe teritoriul României, tatăl
fiind cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene, cu reședința în acel stat, iar mama
are cetățenie română.
Fiind vorba despre o cerere care are ca obiect exercitarea autorității părintești, prin
raportare la elementele de legătură – cetățenia străină a unuia dintre părinți și reședința
obișnuită a acestuia într -un stat membru al UE , pe de o parte, iar pe de altă, reședința obișnuită
a copilului pe teritoriul unui stat membru , în speță, sunt incid ente dispozițiile Regulamentului
(CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și
executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii
părintești.
Notarul public este o auto ritate în sensul termenului de “instanță judecătorească”, așa cum
este definit în art. 2 pct. 1 din Regulament, el având competență în materia răspunderii
părintești, care intră sub incidența domeniului de aplicare a Regulamentului. De altfel, actele
autentice și acordurile dintre părinți sunt asimilate “ hotărârilor judecătorești” de către
Regulament (art. 46) și pot fi puse în executare în condi țiile aceluia și Regulament.
În ipoteza dată, deoarece copilul minor are reședința obișnuită pe teritoriul României în
momentul la care notarul public este sesizat, acesta din urmă poate, potrivit art. 8 alin. (1) din
Regulament, să încheie convenția părinților privitoare la exercitarea autorității părintești în
comun , stabilirea locuinței minorului, a unui program de vizi tă și a contribuției fiecărui părinte
la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională, potrivit legii aplicabile
raportului.
IPOTEZA II. Copilul este cetățean român, nu are reședința obișnuită în România, ci
locuiește împreună cu mama sa pe teritoriul unui stat membru, acolo unde și -au stabilit
reședința. Tatăl are cetățenia unui stat membru și locuiește în România.
Considerăm că prorogarea de competență prevăzută de art. 12 alin. (3) din Regulament,
trebuie să se aplice și notaru lui public, ca autoritate care are competențe echivalente cu cele ale
judecătorului (a se vedea art. 2 pct. 2 din Regulament). Așa fiind, notarul public are competența
de a autentifica înțelegerea părinților în materia răspunderii părintești, în alte proce duri decât
cele de divorț, separare de drept, nulitatea căsătoriei, atunci când sunt îndeplinite condițiile
impuse de instrumentul european:
 copilul are o legătură strânsă cu România, în special datorită faptului că
unul dintre titularii răspunderii pări ntești își are reședința obișnuită aici (în
speță, tatăl) sau copilul este cetățean român (așa cum este în speță);
 competența autorității a fost acceptată în mod expres de părți (condiție
realizată atâta vreme cât ambii părinți s -au adresat biroului notar ial cu o
cerere în care au solicitat autentificarea acordului lor legat de răspunderea
părintească), iar aceasta este în interesul superior al copilului (condiție
lăsată la aprecierea autorității competente, în speță, notarului public).

36
Or, prin aplicarea acestui text la ipoteza prezentată, rezultă că notarul public are
competența de a autentifica convenția părinților privitoare la autoritatea părintească1.
IPOTEZA III. Copilul are cetățenia unui stat membru, s -a născut în străinătate și
niciunul dintre pă rinți nu are cetățenie română (de exemplu, ambii sunt cetățeni francezi și
au reședința obișnuită în România, fiind angajați ca profesori la o instituție de învățământ
din România).
Competența notarului public în materia autentificării înțelegerii părințil or (care au
cetățenia unui stat membru și reședința în România) privitoare la copil este conferită numai de
criteriul reședinței obișnuite a copilului, aflată în ipoteza prezentată pe teritoriul României (art. 8
din Regulament).
În caz contrar, dacă reșed ința obișnuită a copilului nu este în România , ci într -un stat
membru (de exemplu, în Franța, unde copilul locuiește împreună cu bunicii materni sau paterni),
competența este dată numai dacă, prin raportare la art. 12 alin. (3) din Regulament, notarul
public apreciază că prorogarea competenței sale este în interesul superior al copilului. În caz
afirmativ, înscrisul autentic al notarului public român urmează a fi recunoscut și pus în
executare în statul membru unde copilul își are reședința obișnuită , în Fr anța, în exemplu l
nostru.
În toate cazurile, la cererea persoanei interesate, notarul public eliberează un
certificat, potrivit art. 39 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, utilizând
formularul al cărui model este prezentat în anexa II, sub denumirea „ hotărâri
judecătorești în materia răspunderii părintești ”.

SPEȚA NR. 4. Soți cetățeni români cu reședința într -un stat membru. Regimul
separației de bunuri. Lichidarea regimului matrimonial ales. Competența notarului
public
Soții sunt cetățeni români cu reședința în Italia, s -au căsătorit în Italia și au ales regimul
matrimonial al separației de bunuri. În timpul căsătoriei au dobândit bunuri imobile în
România. Ei se adresează notarului public din România pentru a lichida re gimul matrimonial
astfel ales.
Este competent notarul public din România să întocmească actul de lichidare a regimului
separației de bunuri ales de soți cu ocazia încheierii căsătoriei în Italia?
Cu ocazia încheierii căsătoriei în Italia, viitorii soți au ales regimul separației de bunuri
printr -o simplă declarație în fața ofițerului de stare civilă, modalitate prevăzută de legea locului
(art. 162 C.civ. italian) . Această alegere a regimului matrimonial rezultă din cuprinsul
certificatului de căsătorie eli berat de autoritățile italiene și care, ulterior, potrivit art. 41 alin. (3)
din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă este transcris în registrele de stare
civilă române, cu aceleași mențiuni (regula locus regit actum, valabilă atât pent ru actul de
căsătorie, cât și pentru regimul matrimonial ales).
În ce privește legea aplicabilă acestui regim , în lipsa unui instrument european, ea este
indicată de dreptul italian, potrivit căruia dacă soții nu au făcut și o alegere expresă a acestei

1 În practică, pot să apară anumite probleme atunci când ambii soți, cetățeni români, locuiesc în același stat membru
și se înțeleg să divorțeze pe cale no tarială în România, declarând că au domiciliul în țară. Prin convenția lor,
minorul are locuința stabilită la mama. Ulterior, după întoarcerea în statul membru, foștii soți nu se mai înțeleg, în
sensul că mama deplasează copilul în România, iar tatăl, mot ivând că reședința obișnuită a copilului este în acel
stat membru, poate să introducă o cererea la instanță străină de stabilire domiciliu în acel stat membru, exercitare
autoritate părintească, cererea de înapoiere etc.
R
E
Ț
I
N
E!

37
legi, se aplică legea națională comună a soților (adică legea română), iar în lipsa acesteia, legea
locului unde viața matrimonială este localizată (adică legea italiană).
În speță, în baza art. 2592 și art. 2589 NCC potrivit cărora , în absența alegerii l egii
aplicabile regimului matrimonial , acesta este supus legii reședinței obișnuite comune a soților,
iar în lipsă, legii cetățeniei comune a soților1, notarul public constată că se aplică, în primul rând,
legea italiană, care face trimitere la legea român ă, ca lege națională comună a soților.
În concluzie, constatând că legea română, ca legea națională comună a soților este
aplicabilă, notarul public are competența să procedeze la lichidarea regimului separației de
bunuri ales de soți cu ocazia încheierii căsătoriei în Italia. În aceste condiții, lichidarea regimului
separației de bunuri se face potrivit dispozițiilor Noul ui Cod civil român.

1 Aceste norme conflictuale solu ționează conflictul de legi, desemnând legea competentă să cârmuiască raportul
juridic cu element de extraneitate, sistemul de drept astfel determinat se numește lex causae , el fiind sistemul de
drept cu care se face legătura prin punctul de legătură.

38
2. SPEȚE PENTRU JUDECĂTORI

SPEȚA NR. 1. Acțiune de divorț cu minori. Reședința minorilor în străinătate.
Ipoteze. Excepția de necompetență jurisdicțională a instanțelor române. Litispendență
internațională. Lipsa pârâtei la înfățișare
Revenit în țară dintr -un stat membru al Uniunii Europene, soțul depune la o instanță din
România o acțiune de divorț, solicitând desfac erea căsătoriei, exercitarea autorității părintești
în comun cu privire la copiii minori rezultați din căsătorie, stabilirea locuinței acestora la
locuința sa din România (minorii au rămas împreună cu pârâta la fosta locuința comună din
statul membru), sta bilirea contribuției fiecărui părinte la plata cheltuielilor de creștere,
educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor, precum și a unui program de vizită
pentru pârâtă.
IPOTEZA I. Legal citată în statul de reședință (Italia, de exemplu), pârâta formulează
întâmpinare (în care declară că este de acord cu competența instanțelor române și cu
desfacerea căsătoriei pe baza acordului de voință) și o cerere reconvențională, prin care
solicită stabilirea locuinței copiilor la locuința ei din Itali a, cu un program de vizită și cu
obligarea reclamantului la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorilor.
În cauză, sunt competente instanțele judecătorești din România?
Litigiul dedus judecății prezintă un element de extraneitate, ceea ce atrage aplicarea
Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea
hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești (denumit
în continuare „Regulament”). În ceea ce privește divorțul, pe de o parte, potrivit art. 3 alin. (1)
lit. b din Regulament, sunt competente instanțele din statul de cetățenie comună a soților, deci
instanțele judecătorești din România, iar pe de altă parte, pârâta, având reședința obișnuită pe
teritoriul unui stat membru ( Italia, în speță) nu poate fi chemată în judecată în fața instanțelor
judecătorești dintr -un alt stat membru (România, în speță) decât în baza art. 3,4 și 5 din același
Regulament ( care au un caracter exclusiv).
Așa fiind, instanța română sesizată are comp etență internațională în soluționarea cererii de
divorț și a cererii reconvenționale (art. 4 din Regulament), iar pentru că pârâta nu are locuința în
țară, competența teritorială aparține judecătoriei în circumscripția căreia își are locuința
reclamantul [ art. 914 alin. (1) teza ultimă din NCPC].
În privința cererilor legate de autoritatea părintească , accesorii la acțiunea de divorț (în
speță, exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței minorilor, dreptul la vizită), ele intră
sub incidența di spozițiilor art. 8 și art. 12 din Regulament.
Deși regula în materia autorității părintești este prevăzută de art. 8 din Regulament – care
leagă competența unei instanțe judecătore ști dintr -un stat membru de reședința obișnuită a
copilului pe teritoriul ace lui stat -, în cauză, constatându -se că minorii au reședința în Italia și că
sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 12 din Regulament, instanța română procedează la
prorogarea de competență . Astfel, instanța constată următoarele împrejurări:

 cel puțin un părinte își exercită autoritatea părintească față de copii (în speță, pârâta);
 părțile, în calitate de titulari ai autorității părintești au acceptat în mod expres competența
instanțelor române, reclamantul prin depunerea cererii de divorț, iar pârâta p rin
întâmpinare;
 interesul superior al copilului reclamă reținerea competenței instanței române, care se
declară competentă jurisdicțional, în baza art. 12 din Regulament.

Potrivit art. 1 alin. (3) lit. e din Regulament, obligația de întreținere dintre părinți și
copii nu intră sub incidența acestui instrument european. Cu toate acestea, instanța competentă
în baza acestui Regulament va fi competentă și pentru a decide asupra obliga ției de întreținere,
prin aplicarea art. 3 lit. d din Regulamentul (CE) n r. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie

39
2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și
cooperarea în materie de obligații de întreținere , care prevede următoarele: „Are competență de
a hotărî în materie de obligații de întreținere în statele membre: … d) instanța judecătorească
competentă în temeiul legii forului într -o acțiune privind răspunderea părintească, atunci când
cererea cu privire la o obligație de întreținere este accesorie respectivei acțiuni, cu excepția
cazurilor în care respectiva competență se întemeiază numai pe cetățenia uneia dintre părți ”.
IPOTEZA II. Legal citată în statul de reședință (Italia), pârâta formulează întâmpinare
și invocă excepția de necompetență jurisdicțională a instanțelor române, în baza art. 3 alin.
(1) lit.a, teza a doua din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea
și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii
părintești, pe motiv că ultima reședința obișnuită a soților a fost în Italia, iar pârâta și copiii
minori rezultați din căsătorie încă mai locuiesc acolo. Care va fi soluția instanței române?
Litigiul dedus judecății prezintă un element de extraneitate, ceea ce atrage aplicarea
Regulamentului (CE) nr. 2201 /2003 privind competența, recunoașterea și executarea
hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești (denumit
în continuare „Regulament”).
În materia divorțului, dispozițiile art. 6 din Regulament consacră caracterul exclusiv al
competenței indicate de art. 3 -5, ceea ce înseamnă că, în speță, pârâta nu poate fi chemată în fața
instanțelor judecătorești dintr -un alt stat membru, adică din România, decât în baza art.3, 4, 5.
De asemenea, criteriile de competență enumera te la art. 3 sunt alternative, niciunul nu
prevalează asupra celuilalt. În cauză, deoarece so ții au cetățenia română, instanțele române sunt
competente în temeiul art. 3 alin. (1) lit. b. din Regulament.
Competența instanțelor privitoare la cererile care a u ca obiect autoritatea părintească,
accesorii acțiunii de divorț (în speță, exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței
minorilor, dreptul la vizită), este reglementată de art. 8 și art. 12 din Regulament.
În cauză, în lipsa reședinței obișnu ite a copiilor în România , situație care ar atrage potrivit
regulii generale prevăzută de art. 8 al Regulamentului competența instanțelor judecătorești din
Italia, instanța constată că art. 12 din Regulament permite prorogarea de competență în orice
chesti une privind răspunderea părintească în favoarea instanțelor judecătorești din statul
membru care exercită competența cu privire la o cerere de divorț, numai dacă sunt îndeplinite
câteva condiții, și anume:

 cel puțin un părinte își exercită autoritatea păr intească față de copii (în speță, pârâta);
 competența a fost acceptată expres sau în orice mod neechivoc de către soți și de către
titularii răspunderii părintești, la data sesizării instanțelor judecătorești (în speță, prin
întâmpinarea formulată, pârâta nu a acceptat competența instanțelor judecătorești
române);
 interesul superior al copilului reclamă reținerea competenței instanței române.

În aceste condiții, deși art. 12 din Regulament introduce o posibilitate limitată d e sesizare
a instanței unui stat membru în care copilul nu își are reședința obișnuită, justificată prin faptul
că problema intervine cu ocazia acțiunii de divorț pe rol, instanța române constată că prin
neacceptarea competenței jurisdicționale a instanțel or române de către pârâtă , nu se poate
realiza prorogarea. Așa fiind, ea are la îndemână două variante:
– instanța română admite excepția de necompetență jurisdicțională, considerând că
instanțele judecătorești din statul de ultimă reședință obișnuită a s oților ( în condițiile în
care unul dintre ei încă locuiește acolo, adică pârâta ), care este și statul de reședință al
copiilor , sunt competente internațional, în baza art. 3 alin. (1) lit. a și art. 8 din
Regulament, și respinge cererea de divorț.
– cu ti tlu de excepție , instanța română poate considera că, pe de o parte, ea este
competentă jurisdicțional numai în materia divorțului, iar pe de altă parte, apreciază că

40
instanța din celălalt stat membru (Italia), față de care copii au o legătură specială este
mai bine plasată pentru a soluționa cererile privitoare la răspunderea părintească1 și
acest lucru servește interesului superior al copilului.
În consecință, fie la inițiativa sa, fie la cererea uneia dintre părți, instan ța română
procedează potrivit art . 15 alin. (1) din Regulament:
– suspendă judecarea cererilor accesorii divorțului privind răspunderea părintească
și invită părțile ca, într -un termen fixat, să depună o cerere la instanța
judecătorească din Italia. În privința cererii de divorț, procedura de judecată
continuă. Dacă instanța din Italia nu este sesizată în termenul fixat de instanța
română, atunci aceasta din urmă continuă să -și exercite competența, în
conformitate cu art. 8 -14 din Regulament;
– solicită instanței judecătorești din Italia să -și exercite competența în termen de 6
săptămâni de la data sesizării acesteia (trimiterea cauzei se poate efectua numai cu
acceptul cel puțin a uneia dintre părți), caz în care instanța română își declină
competența. Dacă instanța din Italia se d eclară necompetentă, instanța română
continuă să -și exercite competența conform art. 8 -14 din Regulament.
1. Referitor la art. 12 din Regulament, se remarcă faptul că normele privind prorogarea de
competență prevăzute de acest text favorizează o soluție consensuală a soților, conducând
astfel la evitarea soluționării cererii de divorț și a cererii privind răspun derea părintească
de către instanțe judecătorești din state membre diferite.
2. Rămâne ca judecătorul să aprecieze și să interpreteze condițiile care trebuie îndeplinite,
mai ales cele privind “ competența instanțelor a fost acceptată expres sau în orice a lt mod
neechivoc ”, “competența este în interesul copilului ”, “copilul are o legătură strânsă cu
acest stat membru ” [art. 12 alin. (2) și alin. (3) din Regulament].
3. Transferul de competență la o instanță mai bine plasată, conform art. 15 din
Regulament, este lăsată tot la aprecierea judecătorului, care decide în cauză, mai ales prin
prisma interesului superior al copilului. În practică, pot să apară dificultăți în ceea ce
privește durata de timp în care instanța solicitată din celălalt stat membru la care se
transferă cauza (în exemplul nostru, instan ța din Italia) informează instanța română despre
acceptarea sau neacceptarea competenței.
IPOTEZA III. Legal citată în statul de reședință (Italia), pârâta formulează
întâmpinare și invocă excepția de litispen dență internațională, susținând că pe rolul instanței
străine este înregistrată cererea sa de separare de drept. Cum va proceda instanța română și
care va fi soluția?
Fiind un litigiu cu element de extraneitate în materia divorțului și în care ambele părți au
reședința pe teritoriul unor state membre ale Uniunii Europene, părțile fiind și cetățeni români,
prezenta cauză atrage aplicarea Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 privind competența,
recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie mat rimonială și în materia
răspunderii părintești (denumit în continuare „Regulament”).
Instanța română este obligată să își verifice din oficiu competența, potrivit art. 17 din
Regulament, pe de o parte, iar pe de altă parte, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 19 din
Regulament care prevăd următoarele: alin. (2) “În cazul în care se introduc cereri de divorț, de
separare de drept sau de anulare a căsătoriei între aceleași părți în fața instanțelor

1 Pentru trimiterea la o instanță mai bine plasată pentru a soluționa cauza, art. 15 alin. (3) din Regulament prevede:
“Se consideră că un copil are o legătură specială cu un stat membru în cazul în care: a) după sesizarea instanței
judecătorești menționate la alin. (1), copilul și -a dobândit reședința obișnuită în acest stat membru; b) copilul a
avut reședința obișnuită în acest stat membru; c) copilul este cetățean al acestui stat membru; d) unul dintre
titularii răspunderii părintești își are reședința obișn uită în acest stat membru; e) litigiul se referă la măsuri de
protecție a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziția cu privire la bunurile deținute de copil,
bunuri care se află pe teritoriul acestui stat membru. ” O
B
S
E
R
V
A
Ț
I
I

41
judecătorești din state membre diferite, instan ța sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu
procedura până când se stabilește competența primei instanțe sesizate”. Alin. (3) ”În cazul în
care se stabilește competența primei instanțe sesizate, instanța sesizată în al doilea rând își
declină compete nța în favoarea acesteia ”.
Așa fiind, în cauză, instanța română se pronunță mai întâi cu privire la excepția de
litispendență și pentru aceasta procedează la următoarele verificări:
1. existența triplei identități de părți, obiect și cauză în cererile form ulate instanței
române și instanței străine. Eventuale discuții pot fi purtate în legătură cu cererea de separare de
drept formulată de pârâtă la instanța străină, situație în care judecătorul român verifică dacă,
potrivit dreptului străin, o asemenea cere re este sau nu o etapă premergătoare pronunțării
divorțului, așa cum este în Italia si Spania, de exemplu (se ia în considerare existența triplei
identități);
2. cele două acțiuni aflate pe rolul instanțelor din state diferite să fie pendinte ;
3. existența previzibilității recunoașterii hotărârii pronunțate de instanța străină în România
[condiție care, deși este prevăzută expres de art. 1075 NCPC, considerăm că nu mai este
necesară a fi verificată în materia divorțului, deoarece Regulamentul consacră recun oașterea de
plin drept a hotărârilor judecătorești pronunțate în materie într -un stat membru – a se vedea art.
21 alin. (1) și art. 24 din Regulament. De altfel, art. 1075 NCPC este aplicabil doar în situațiile
nereglementate de dreptul Uniunii Europene, ar t. 1064 NCPC reafirmând prioritatea dreptului
internațional și al Uniunii Europene în fața dreptului național];
4. verificarea momentului la care instanța străină a fost sesizată cu cererea de divorț
(separare de drept), potrivit art. 16 din Regulament . Raportat la datele speței, ipotezele cu care
se poate confrunta judecătorul sunt următoarele:
Ipoteza Consecința
a. Se face dovada că instanța
judecătorească din celălalt stat membru
a fost mai întâi sesizată . Instanța română își suspendă din oficiu procedura până când se
stabilește competența primei instanțe sesizate.
b. Se face dovada că instanța din celălalt
stat membru a fost mai întâi sesizată, iar
aceasta și-a declarat deja competența
în cauza cu care a fost învestită (de
divorț sau de separare a de drept ori
anulare a căsătoriei), înseamnă că ea
este în drept, conform art. 12 alin. (1) și
(2) din Regulament, să se pronunțe și cu
privire la orice chestiune privind
răspunderea părintească. Instanța română urmează să -și “declin e competența” în
favoarea primei instanțe, potrivit art. 19 alin. (3) din
Regulament, soluția pronunțată fiind aceea de respingere a
cererii formulate de reclamant, pe motiv că ea nu este de
competența jurisdicției române.
Menționăm că reclamantul are posibilitatea de a intenta
acțiunea de divorț la prima instanță sesizată, cea din celălalt
stat membru.
c. Instanța română a fost mai întâi
sesizată. Instan ța română verifică dacă are competen ța jurisdicțional ă,
pronunțând una dintre soluțiile următoare :
– instanțele române nu sunt competente jurisdicțional ,
situație în care, potrivit art. 17 din Regulament, se admite
excepția de litispendență și excepția de necompetență
jurisdicțională și se respinge cererea reclamantului. În același
timp, se prevede expres posibilitatea pă rții care a introdus
acțiunea la instanța română să promoveze acțiunea lainstanț a
sesizată din celălalt stat membru;
– în baza art. 3 alin. (1) lit. b din Regulament, litigiul este de
competența instanțelor române (ambii soți având cetățenie
română) , caz î n care se respinge excepția de litispendență și se
reține cauza spre judecare, trecându -se la identificarea legii
aplicabile divorțului, la administrarea de probe și, în final, la
judecarea cauzei pe fond, cu pronunțarea unei hotărâri
judecătorești ce urme ază a fi recunoscută în celălalt stat
membru.

42
Menționăm că una din rațiunile pentru care a fost creat Regulamentul, cu caracter
obligatoriu pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, a fost ca, în interesul administrării
armonioase a justiției, să se prevadă un mecanism clar și eficient de rezolvare a cazurilor de
litispendență internațională , pentru a se reduce la minimum posibilitatea apariției procedurilor
concurente în statele membre și a se evita pronunțarea în două state membre a unor hotărâri
judecătorești ireconciliabile. Acest mecanism este reglementat de art. 19 din Regulament.
Modalitatea prin care instanța română poate afla date despre cealaltă cauză dedusă
judecății din statul membru, precum și momentul la care această instanță a fost sesizată,
este lăsată la latitudinea judecătorului, care, în funcție de datele speței, poate să aleagă o
cale, considerată de el ca fiind cea mai potrivită dintre cele prevăzute de instrumentele în
materie. Astfel, el are următoarele posibilități :
1. să se adresez e cu o cerere de informații la Ministerul Justiției , Direcția
Drept Internațional și Co operare Judiciară, ca Autoritate Centrală (art. 53
din Regulament);
2. să ia legătura cu unul din cele două puncte de contact naționale din
cadrul Rețelei Judiciare Europene pentru a obține informațiile necesare;
3. să se adresez e direct instanței străine , dacă aceasta este cunoscută.
În cauză, așa cum rezultă din susținerile părților și din înscrisurile aflate la dosar (inclusiv
informațiile primite direct de la instanța străină, ca urmare a demersurilor făcute de judecătorul
român care a trimis prin fax solici tarea de informații legate de cererea de divorț formulată de
pârâtă în Italia), instanța a reținut că ambii soți, cetățeni români, au avut ultima reședință
obișnuită în străinătate, într -un stat membru (soția având în continuare reședința efectivă acolo,
împreună cu minorii rezultați din căsătorie), iar pe rolul instanței străine există înregistrată o
cerere de separare de drept, unde instanța s -a pronunțat pozitiv asupra competenței sale.
Așa fiind, având în vedere existența celor două cereri identice prin părți, obiect și cauză, o
cerere de separare de drept depusă la instanța din celălalt stat membru (Italia) , care s -a
declarat competentă, și o cerere de divorț pe rolul instanței române , aceasta din urmă fiind
mai târziu sesizată, soluția este de respinge re a cererii formulat e de reclamant , ca nefiind de
competența in stanței române, temeiul fiind art. 19 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr.
2201/2003 .

Legat de aplicarea art. 19 din Regulament, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a
menționat într -o speță1 faptul că regula în materie de litispendență nu se aplică în cazul
în care prima instanță dintr -un stat membru este sesizată în materia răspunderii
părintești numai pentru a l ua măsuri provizorii în baza art. 20 din Regulament , iar cea
de a doua instanță judecătorească din celălalt stat membru este sesizată cu o acțiune
care privește aceleași măsuri, însă pe fondul cauzei, aceasta din urmă instanță având
competența să soluțione ze cauza pe fond.

IPOTEZA IV. Legal citată, pârâta nu se prezintă. Cum va proceda instanța?
În cazul neprezentării pârâtei la înfățișare, plecând de la art. 18 din Regulamentul (CE) nr.
2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie
matrimonială și în materia răspunderii părintești, instanța română trebuie să verifice dacă
pârâta, care are reședința în Italia, a fost pu să în situația de a primi cererea de chemare în
judecată și citația pentru a -și asigura apărarea sau dacă s -au luat toate măsurile necesare în acest
scop. Pentru această verificare, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 19 din Regulamentul

1 Cauza C – 296/10 Purruc ker II, rep. 2010, p. I -11163. O
B
S
E
R
V
A
Ț
I
E

43
(CE) nr. 139 3/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind
notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie
civilă sau comercială (notificarea sau comunicarea actelor )1.
Judecătorul se poa te pronunța în cauză chiar dacă nu a primit certificatul de constatare a
notificării sau a comunicării ori remiterii, în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții
prevăzute de art. 19 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 :

 actul a fost t ransmis prin unul dintre mijloacele prevăzute de regulament;
 de la data transmiterii actului s -a scurs un termen considerat adecvat de către judecător în
acel caz, dar nu mai puțin de 6 luni;
 nu a putut fi obținut niciun tip de certificat, cu toate că autoritățile competente ale
statului membru de destinație au întreprins toate demersurile rezonabile în sensul
obținerii acestuia.

Într-o asemenea situație, instanța poate constata faptul că pârâta a fost legal citată, că i s -au
comunicat la reședința din Italia actele judiciare necesare pentru a -și asigura apărarea, însă
aceasta nu s -a prezentat în fa ța instan ței din România.
Instanța română își verifică competența internațională și poate să rețină incidența art. 12
alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 220 1/2003 , care prevede că instanțele judecătorești din statul
membru care exercită competența în temeiul art. 3 din acest Regulament, cu privire la o cerere
de divorț sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu
această c erere, atunci când cel puțin unul dintre soți exercită răspunderea părintească față de
copil și competența instanțelor a fost acceptată expres sau în orice mod neechivoc de către soți și
de către titularii răspunderii părintești, la data sesizării instanțe lor judecătorești, iar aceasta este
în interesul superior al copilului.
Singura problemă este ridic ată de interpretarea expresiei “ acceptare expresă și neechivocă
a competenței din partea titularilor răspunderii părintești ”. Se poate încadra neinvocarea
excepției de necompetență și începerea dezbaterilor pe fond a procesului într -o asemenea
situație? Neinvocarea excepției de necompetență a instanței de judecată nu echivalează cu o
acceptare neechivocă, ci judecătorul, în baza rolului său activ, ar trebui să pună în discuția
părților acest aspect.
Așadar, se poate reține prorogarea de competență prevăz ută de art. 12 din Regulament
dacă, deși cu privire la excepția de necompetență jurisdicțională a instanțelor române, invocată
din oficiu și pusă în discuția părților, pârâta nu și -a exprimat în scris poziția și nici nu s -a
prezentat în fața instanței româ ne, instan ța română consideră că este în interesul superior al
minorilor di n prezenta cauză să se declare competentă.

În domeniul de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 , dispozițiile art. 12
privitoare la prorogarea de competență prevalează față de art. 1066 -1067 NCPC , dat
fiind caracterul exclusiv al competențelor prevăzute de Regulament în materia
divorțului și interesului superior al copilului.

1 Instanța română comunică actele judiciare direct către autoritățile primitoare ale statelor membre ale UE, cu
transmiterea unei copii a cererii de comunicare Ministerului Justiției pentru evidență. Potrivit art. 36 din Lege a nr.
189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială , instanța accesează pagina
specializată de internet a Comisiei Europene și consultă punctele de contact ale Rețelei Judiciare Europene în
materie civilă și comercială . O
B
S
E
R
V
A
Ț
I
E

44
SPEȚA NR. 2. Competența reziduală a instanț elor judecătorești române în materia
divorțului
Reclamantul, cetățean român cu domiciliul/reședința în străinătate într -un stat nemembru
al Uniunii Europene, înregistrează o acțiune de divorț la o instanță judecătorească din
România, solicitând ca în contr adictoriu cu pârâta, cetățean al unui stat membru (de exemplu,
Spania), cu același domiciliu/reședință, să se pronunțe desfacerea căsătoriei încheiate în
România.
Instanțele judecătorești din România au competența jurisdicțională să soluționeze cererea
de divorț?
Verificându -și competența jurisdicțională, după administrarea probelor, instanța a
constatat următoarele:
 soții au reședința obișnuită comună într -un stat nemembru al U.E. (de exemplu,
Turcia);
 legea statul ui terț, pe teritoriul căruia soții își a u reședința, prevede norme de
competență bazate exclusiv pe cetățenia statului în cauză, ceea ce înseamnă că
instanțele din acest stat nu sunt competente să judece cererile de divorț formulate de
cetățenii străini, așa cum este în prezenta cauză;
 verificându -se competența instanței prin prisma criteriilor stabilite de art. 3 alin. (1)
lit. a din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003
privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie
matrimonială și în materia răspunderii părintești , se constată că, pe de o parte, soții
nu au avut o altă reședință obișnuită comună decât cea din statul terț, iar în cauză nu
se poate stabili care a fost ultima reședință a pârâtului. Pe de altă parte, deși
reclamantul a avut la un moment dat reședința obișnuită în România, nu se poate
reține competența instanței române, nefiind îndeplinită condiția legată de termenul
prevăzut de art. 3 alin. (1) lit. a teza a V -a din Regulament.
Într-o asemenea situație, ju decătorul român face aplicarea art. 7 alin. (1) d in Regulament,
potrivit căruia “ dacă nicio instanță judecătorească nu este competentă în temeiul art. 3 -5 din
regulament, competența este stabilită, în fiecare stat membru, de legislația respectivului stat ”.
Așa fiind, în baza competenței reziduale, instanța română aplică lex fori , fiind incidente
dispozițiile art. 914 alin. (2) din NCPC. Astfel, dacă soții au încheiat un acord de alegere a
instanței (o anumită judecătorie din România, de exemplu, cea din raz a teritorială a locului în
care au încheiat căsătoria), atunci aceasta devine competentă teritorial. În caz contrar, în lipsa
acordului de alegere a forului, competența revine Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului
București, în temeiul art. 914 alin. ( 2) teza aII -a din NCPC.
În concluzie, atâta vreme cât niciunul dintre soți nu locuiește pe teritoriul României, iar
potrivit normei europene prevăzute de art. 7 din Regulament , instanțele judecătorești române
sunt competente, urmează ca, în vederea stabili rea competenței, instanța română sesizată cu o
acțiune de divorț să facă aplicarea în mod direct a normei specifice din Regulament, coroborată
cu art. 914 alin. (2) din NCPC.
1. Pentru ipoteza cererii de divorț amiabil, rezolvarea problemei de competență
jurisdicțională a instanțelor judecătorești din România se face identic ca la spe ța nr. 1.
2. În ipoteza în care soții (dintre care unul este cetă țean român) locuiesc în state terțe
diferite și reședința numai a unuia dintre ei nu este suficientă pentru a se stabili
competența interna țională în materia divor țului și nici nu se poate stabili competența de
la ultima reședință obișnuită a soțului sau soților, solu ția la care se poate ral ia instanța
română sesizată cu ac țiunea de divor ț de către so țul cetă țean român este dată de
competența reziduală, ceea ce conduce la aplicarea art. 914 alin. (2) NCPC.
O
B
S
E
R
V
A
Ț
I
E

45
SPEȚA NR. 3. Măsuri provizorii cu privire la minorii aflați într -un stat membru.
Comp etența jurisdicțională a instanțelor române
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat ca, în baza art. 919 din
NCPC, instanța să se pronunțe pe calea unei ordonanțe președințiale cu privire la stabilirea
locuinței minorilor rezultați din căsătorie, aflați în prezent în Italia, până la soluționarea
definitivă a acțiunii sale de divorț promovată în România. În motivarea cererii , reclamantul
menționează că s -a căsătorit pe teritoriul României, soția fiind tot cetățean român, iar ulterior
s-au stabilit în Italia, unde s -au născut copiii. În urmă cu câteva luni, reclamantul a fost alungat
de soție din locuința comună din Italia și a revenit în România. Convins că relațiile de căsătorie
nu mai pot continua, reclamantul a înregistrat pe rolul ins tanțelor române acțiunea de divorț și
prezenta cerere de ordonanță președințială, pentru ca locuința copiilor să fie stabilită la
locuința sa din România. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția de necompetență
jurisdicțională a instanțelor române.
Ce soluție va pronunța instanța?
Chiar dacă nu s -ar fi invocat excepția de necompetență jurisdicțională a instanțelor
judecătorești române, instanța este obligată ca , din oficiu, în baza art. 1070 NCPC, să -și verifice
competența internațională, pentru ca apoi, în ipoteza respingerii excepției de necompetență
jurisdicțională a instanțelor române, să procedeze la verificarea competenței interne, în baza art.
131 alin. (1 ) din NCPC. În speță, pe baza susținerilor părților și înscrisurilor prezentate, instanța
a constatat următoarea situație de fapt:
 părțile sunt cetățeni români, care au locuit împreună cu copii lor minori în Italia, unde își
au cu toții reședința (dovedită cu înscrisuri eliberate de autoritățile italiene);
 pe fondul neînțelegerilor, reclamantul a revenit în România, iar pârâta a rămas în Italia
cu copiii, aceștia frecventând cursurile școlare din acest stat. Prin urmare, reședința
obișnuită a copiilor – elem ent în funcție de care se stabilește competența jurisdicțională a
instanței – se află în Italia, copiii neavând niciun alt punct de legătură cu România, cu
excepția cetățeniei;
 fiecare parte a promovat în calitate de reclamant câte o cerere de divorț, soțul în
România, iar soția în Italia.
Reclamantul solicită ca instanța să ia o măsură urgentă și vremelnică cu privire la minori,
iar raportul juridic dedus judecății, prezentând element de extraneitate (reședința pârâtei și a
copiilor în străinătate), atrage aplicabilitatea Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului
UE privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie
matrimonială și în materia răspunderii părintești.
Potrivit art. 1 alin. (1) lit. b din Regulament, ac esta se aplică oricare ar fi natura instanței
materiilor civile privind atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a
răspunderii părintești. Dispozițiile art. 8 din Regulament atribuie în competența instanțelor
judecătorești dintr -un stat membru cererile în materia răspunderii părintești privind un copil care
are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată. Raportat
la situația de fapt din speță (minorii s -au născut și au domiciliul pe teritori ul Italiei, fiind în grija
și sub supravegherea mamei din momentul separării în fapt a părților, separarea în fapt s -a
produs pe teritoriul Italiei, pârâta nu a acceptat competența instanței române nici în prezenta
cauză și nici în cea de divorț), este exc lusă aplicarea art. 9, 10 și 12 din Regulament. Nu se poate
reține prorogarea de competență reglementată de art. 12 coroborat cu art. 3 din Regulament,
având în vedere că aceasta operează în cele două situații reglementate de art. 12 alin. (1), care nu
se regăsesc în speță.
În ceea ce privește art. 20 alin. (1) din Regulament (“ în caz de urgență, dispozițiile
prezentului regulament nu împiedică instanțele judecătorești dintr -un stat membru să ia măsuri
provizorii sau asiguratorii cu privire la persoanele s au bunurile prezente în acest stat, prevăzute
de dreptul acestui stat, chiar dacă, în temeiul prezentului regulament, o instanță dintr -un stat

46
membru este competentă pentru soluționarea cauzei pe fond ”), el nu poate fi interpretat prin
coroborare cu art. 3 , atâta vreme cât acest ultim text reglementează competența de fond în
problemele privind divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei, iar incidența art. 8 alin. (2)
din Regulament a fost exclusă. Doar plasarea în ipoteza de rezervă a art. 12 din R egulament ar fi
condus la prorogarea de competență pentru instanța română.
De asemenea, art. 20 din Regulament nu poate fi reținut în speță pentru atragerea
competenței instanțelor din România, deoarece minorii cu privire la care se solicită măsura
proviz orie și urgentă a stabilirii locuinței nu se află pe teritoriul României, condiție expres cerută
de acest text. În aceste condiții, instanța urmează să rețină că excepția de necompetență
jurisdicțională a instanțelor române este întemeiată , o admite și, în consecință, respinge
cererea reclamantului ca nefiind de competența instanțelor române, hotărârea fiind supusă numai
recursului [art. 132 alin. (4) NCPC].

Legat de aplicarea art. 20 din Regulament într-o speță1 ce avea ca obiect un caz de răpire
de copii, Curtea de Justiție a Uniunii Europenea menționat faptul că instanța
judecătorească din statul membru în care a fost răpit copilul nu poate adopta o măsură
provizorie de încredințare a copilului aflat pe teritori ul său unuia dintre părinți în cazul în
care o instanță competentă a pronunțat deja o hotărâre prin care copilul a fost încredințat
provizoriu celuilalt părinte înainte de răpire, iar hotărârea respectivă a fost declarată
executorie pe teritoriul primului stat membru.

SPEȚA NR. 4. Cerere de încredințare minor reținut ilicit de unul dintre părinți pe
teritoriul unui stat membru. Reședința obișnuită a copilului în România. Competența
jurisdicțională a instanțelor române
Instanța română a fost învestită cu o cerere de încredințare minor, formulată în condițiile
art. 10 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, reclamantul fiind soțul, cetățean român cu
reședința obișnuită în România, iar pârâta fiind soția, cetățean român cu reședința în Italia. În
motivarea cerer ii sale, reclamantul menționează că s -a înțeles cu soția sa ca fiul lor, în vârstă
de 9 ani, să călătorească în Italia și să locuiască la aceasta timp de o lună în perioada vacanței
de vară, cu obliga ția pârâtei de a asigura întoarcerea minorului în țară p e data de 20 august
2014, pentru a se pregăti în vederea începerii cursurilor școlare. Această înțelegere a fost
consfințită într -un înscris autentic, reclamantul dându -i în același timp pârâtei o procură de
însoțire a copilului din și spre România. Deoare ce la finalul perioadei de ședere în Italia pârâta
nu și -a îndeplinit obligația asumată referito are la întoarcerea minorului în țară, reclamantul a
promovat prezenta acțiune, considerând că minorul este reținut ilicit în Italia și solicitând
încredințarea lui. De asemenea, reclamantul afirm ă că a făcut demersuri prin autoritatea
competentă din România la instanțele din Italia, ca stat membru în care copilul a fost reținut
ilicit, pentru ca acestea să se pronunțe asupra cererii de înapoiere întemeiată pe di spozițiile
Convenției de la Haga din 1980.
Este instanța română competentă să se pronunțe cu privire la cererea de încredințare
formulată de reclamant?
Litigiul dedus judecății prezintă un element de extraneitate, ceea ce atrage aplicarea
Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea
hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești (denumit
în continuare , „Regulament”). Potrivit art. 60 lit. e din Regulament, acest in strument prevalează
asupra Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii
internaționale de copii, în măsura în care aceasta din urmă privește materiile reglementate de

1 Cauza C -403/09 PPU Deticek, Rep. 2009, p. I -12193. O
B
S
E
R
V
A
Ț
I
E

47
Regulament. Potrivit art. 62 alin. (2) din Regulament , Convenția de la Haga din 1980 continuă
să-și producă efectele între statele membre care sunt părți contractante la aceasta, în
conformitate cu art. 60, ceea ce înseamnă că efectele ei privesc materiile nereglementate de
Regulament.
1. În speță, situația de fapt a copilului atrage calificarea de “deplasare sau reținere
ilicită a unui copil ”, în înțelesul art. 2 pct. 11 din Regulament . Astfel, deplasarea sau reținerea
copilului devine ilicită în cazul în care:

a) “a avut loc o încălca re adusă încredințării dobândită printr -o hotărâre judecătorească,
printr -un act cu putere de lege sau printr -un acord în vigoare în temeiul legislației statului
membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii
sale;
b) sub rezerva ca încredințarea să fi fost exercitată efectiv, singur sau împreună, în
momentul deplasării sau reținerii, sau ar fi fost exercitată dacă nu ar fi survenit aceste
evenimente. Încredințarea se consideră ca fiind exercitată împreună atun ci când unul dintre
titularii răspunderii părintești nu poate, în temeiul unei hotărâri judecătorești sau ca efect al
legii, să decidă asupra locului de reședință a copilului fără consimțământul celuilalt titular al
răspunderii părintești ”.

Așa fiind, în speță , pe baza înscrisurilor prezentate, instanța constată următoarele :

– reședința obișnuită a minorului (în vârstă de 9 ani) este în România. Copilul
locuiește împreună cu tatăl și frecventează cursurile școlare la o unitate de învățământ
din țară;
– lipsa unei hotărâri judecătorești din care să rezulte o eventuala scindare a autorității
părintești [fie pe baza art. 42 din Cod al familiei, în vigoare până la data intrării în
aplicare a Noului Cod civil, fie în baza art. 506 NCC raportat la art. 31 alin. (2) indice 5
din Legea nr. 272/ 2004 cu privire la protecția și promovarea drepturilor copilului] și că
locuința minorului a fost stabilită la unul dintre părinți, ceea ce conduce la incidența
dispozițiile art. 483 alin. (1) raportat la art. 503 și art. 49 6 NCC, potrivit cărora părinții
exercită în comun autoritatea părintească și decid împreună în legătură cu locuința
copilului, iar orice schimbare a locuinței nu se poate realiza decât prin acordul părinților
sau prin hotărâre judecătorească (art. 497 NCC) ;
– deși deplasarea copilului în Italia a fost legală, ea făcându -se pe baza înțelegerii
părinților, așa cum rezultă din înscrisurile autentice prezentate de reclamant, ea s -a
transformat într -o reținere ilicită în momentul în care, la expirarea perioadei de ședere a
copilului în vacanță la locuința mamei, astfel convenită de păr ți, pârâta nu și -a îndeplinit
obligația asumată, privându -l pe reclamant de drepturile de care se bucura în calitate de
titular al răsp underii părinte ști.
2. Pentru verificare a competenței jurisdicționale în prezenta cauză, având în vedere că
cererea de încredințare privește un copil care a fost reținut ilicit de către unul dintre părinți,
în speță, mama pârâtă, instanța sesizată face apl icarea art. 10 din Regulament, care prevede că
instanțele din statul membru în care copilul își are reședința obișnuită imediat înainte de răpirea
transfrontalieră își păstrează competența în materia autorității părintești, până când copilul
dobândește o r eședință obișnuită într -un alt stat membru și au fost îndeplinite anumite condiții
suplimentare.
Așadar, pentru a se asigura o legătură reală între copil și statul membru care își exercită
competența, Regulamentul stabilește drept criteriu principal reședi nța obișnuită a copilului. În
speță, competența sau necompetența instanțelor române depinde de reședința obișnuită a
copilului , aflată în România (la data sesizării instanței) sau Italia (la data judecării cauzei).

48
IPOTEZA NR. 1. Copilul nu a dobândit reședința obișnuită în Italia, ceea ce produce
efecte pozitive asupra competenței jurisdicționale a instanțelor române.
În speță, dreptul de încredințare este exercitat în comun de ambii părinți ai copilului,
conform dispozițiilor Noului Cod civil român ap licabil în cauză, ceea ce înseamnă că niciunul
dintre cei doi nu poate decide în mod unilateral în privința schimbării reședinței copilului într -un
alt stat, impunându -se pentru aceasta, fie acordul expres al celuilalt părinte (ceea ce nu există în
cauză) fie aprobarea instanței competente (ceea ce lipsește în cauză). În condițiile în care pârâta
nu face dovada că s -a stabilit reședința copilului în Italia, instanța română este competentă
pentru a soluționa cererea de încredințare a copilului reținut ilicit de pârâtă în Italia.
În privința expresiei „ reședință obișnuită a copilului ”, judecătorul român are la dispoziție
câteva hotărâri pronun țate în cauze de Curtea de Justiție a Uniunii Europene1, în care s -au oferit
orientări pentru interpretare, afirmându -se că prin această expresie folosită în art. 8 și art. 10 din
Regulament se înțelege locul care reflectă un anumit grad de integrare a copilului într -un mediu
familial și social și că instanței naționale îi revine competența de a stabili reședința obișnuită a
copilului, ținând seama de toate circumstanțele de fapt specifice fiecărui caz în parte.
IPOTEZA NR. 2. Copilul a dobândit reședința obișnuită în Italia și titularii
autorității părintești au aprobat ră pirea, ceea ce trage necompetența instanțelor române.
IPOTEZA NR. 3 . Copilul a dobândit reședința obișnuită și a locuit în Italia cel puțin
un an după momentul în care reclamantul a aflat sau ar fi trebuit să afle locul în care se
află copilul și copilul s -a integrat în noul său mediu , fiind îndeplinită cel puțin una din
următoarele condiții:

a) reclamantul nu a depus la autoritățile italiene competente o cerere de înapoiere a
copilului reținut ilicit pe teritoriul Italiei, în termen de un an după ce a aflat unde se află
sau ar fi trebuit să afle locul unde se găsește copilul;
b) reclamantul (căruia i s -a încredințat copilul) a retras cererea de înapoiere a copilului
depusă la autoritățile italiene și nu a mai depus o altă nouă cerere în termenul de un an
prevă zut anterior;
c) există o hotărâre de neînapoiere a copilului pronunțată de o instanță din Italia care a fost
transmisă instanței române competente, dar nicio parte nu a cerut instanței române să
examineze cauza în termenul stabilit de art. 11 alin. (7) din R egulament;
d) există o hotărâre de încredințare, care nu implică înapoierea copilului, pronunțată de
instanța română, ca for unde copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea reținerii
sale ilicite.
În aceste condiții, instanțele competente sunt ce le din Italia, instanța română declarându –
se necompetentă jurisdicțional.
SPEȚA NR. 5. Autoritate părintească. Frauda la lege în dreptul internațional privat
prin schimbarea punctului de legătură .
Reclamanta, cetățean român, a învestit o instanță judecătorească din România cu o
cerere prin care a solicitat în contradictoriu cu pârâtul, cetățean francez cu reședința în

1 A se vedea cauza C -497/10 PPU Mercredi, Rep.2010, p.I -14309; cauza C -523/ 2007, A, Rep. 2009, p. I -02805.
Dacă litigiu privește un copil cu vârstă fragedă și care locuiește de câteva zile într -un stat membru în care a fost
deplasat din statul în care are reședința obișnuită, instanța națională este cea care determină reședința obișnuită a
copilului, ținând seama de ansamblul împrejurărilor de fapt, cum ar fi: vârsta copilului; originile geografice ș i
familiale ale mamei; durata; regularitatea, condițiile și motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru și ale
mutării familiei în acest stat; cetățenia copilului; locul și condițiile de școlarizare; cunoștințele lingvistice;
raporturile familiale și sociale întreținute de copil în statul respectiv. În situația în care aplicarea acestor criterii ar
conduce la concluzia că reședința obișnuită a copilului nu poate fi stabilită, instanța sesizată va aplica art. 13 din
Regulement, ceea ce înseamnă că dete rminarea competenței se face pe baza criteriului prezenței copilului într -un
stat membru.

49
Franța, exercitarea exclusivă a autorității părintești cu privire la copilul născu t din afara
căsătoriei, recunoscut de către tată, sta bilirea locuinței copilului la mam ă și obligarea
pârâtului la plata unei pensii de întreținere.
Pârâtul a formulat cerere reconvențională și întâmpinare, invocând că, deși potrivit art.
2611 NCC și art. 5 alin. (1) din Convenția privind competența, legea aplicabilă,
recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile
privind protecția copilului încheiată la Haga la 19 octombrie 1996, autoritățile judiciare ale
statul ui de la reședința obișnuită a copilului au competența de a lua măsurile de protecție a
persoanei sau a bunurilor acestuia, ceea ce ar atrage competența jurisdicțională a instanțelor
române, în speță, în mod fraudulos se face această atribuire, deoarece pr in plecarea
reclamantei din Franța și nașterea copilului în România, s -a schimbat punctul de legătură în
mod fraudulos, numai pentru a fi atrasă competența instanței române.
Ce soluție pronunța instanța română?
1. În legătură cu temeiul în drept a compete nței jurisdicționale a instanței române
În prezenta cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 5 din Convenția privind competența,
legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea
părintească și măsurile privind protecția copilului încheiată la Haga la 19 octombrie 1996 ,
deoarece potrivit art. 61 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competența,
recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia
răspunderii părintești (denumit în continuare „Regulament“), atunci când respectivul copil își
are reședința obișnuită pe teritoriul unui stat membru (așa cum este în speță), acest regulament
se aplică în relațiile cu Convenția de la Haga din 1996. În aceste condiții, competența
jurisdic țională a instanțelor române este cercetată în baza dispozițiilor Regulamentului și nu a
Convenției de la Haga din 1996, ceea ce înseamnă că, potrivit art. 8 din acest Regulament ,
instanțele judecătorești dintr -un stat membru sunt competente în materia răs punderii părintești
atunci când copilul are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța
este sesizată. Pentru cererea accesorie privitoare la pensia de întreținere, este incident art. 3 lit.
d) din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența,
legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații
de întreținere , care prevede următoarele: “ Are competența de a hotărî în materie de obligații de
întreținere în statele membre: … d) instanța judecătorească competentă în temeiul legii forului
într-o acțiune privind răspunderea părintească, atunci când cererea cu privire la o obligație de
întreținere este accesorie respectivei acțiuni, cu excepția caz urilor în care respectiva
competență se întemeiază numai pe cetățenia uneia dintre părți ”.
Cu alte cuvinte, în speță, instanța competentă în temeiul legii forului în materia autorității
părintești devine competentă și cu privire la soluționarea cererii aco rdării pensiei de întreținere.
2. În legătură cu aplicarea fraudei la lege în dreptul internațional privat
Alături de ordinea publică, frauda la lege este o modalitate juridică prin intermediul căreia
instanța înlătură legea străină care ar fi aplicabilă litigiului ca urmare a incidenței normei
conflictuale române. Dispozițiile art. 2564 alin. (1)NCC prevăd că aplicarea legii străine se
înlătură dacă legea respectivă a devenit competentă prin fraudarea legii române, iar în cazul
înlăturării aplicării legii străine, se aplică legea română.

constă în operația prin care părțile unui raport
juridic, uzând de mijloacele legale de drept
internațional privat, își creează în mod voit
condițiile pentru a se sustrage de sub incidența legii
normal competente, recurgând la dispozițiile altei
legi convenabile lor

Frauda la lege
În dreptul internațional
privat

50
În speță, pârâtul pune în discuție frauda la lege în dreptul internațional privat, în
sensul că reclamanta ar fi fraudat dreptul străin normal competent, dacă minorul s -ar
fi născut în Franța, unde ar fi avut reședința obișnuită (adică, dreptul francez), în
favoarea dreptului român, prin schimbarea frauduloasă a punctului de legătură (locul
de reședință a copilului, prin nașterea copilului în Rom ânia), pentru a atrage
competența jurisdicțională a instanțelor române și, implicit, a legii aplicabile. Dar
art. 2.564 NCC prevede că aplicarea legii străine se înlătură dacă legea străină
respectivă a devenit competentă prin fraudarea legii române, ceea ce înseamnă că
legiuitorul nu a prevăzut și o reglementare expresă pentru situația în care este fraudat
dreptul străin normal competent, conform normei conflictuale române, în favoarea
dreptului român .

Verificând condițiile fraudei la lege în dreptul internațional privat, raportat la
împrejurările obiective precizate mai sus, se constată că acestea nu sunt îndeplinite dacă:

 schimbarea punctului de legătură nu a fost frauduloasă, reclamanta dovedind cu
înscrisuri medicale că nașterea în România a fost re comandată de medicii specialiști din
Franța (pe fondul neconviețuirii părților, reclamanta ar fi fost lipsită de suportul moral și
afectiv necesar într -o asemenea situație, suport pe care îl putea găsi numai în România,
în familia de origine) și cu înscris uri oficiale că viza de ședere pe teritoriul Franței era în
pragul expirării, în condițiile în care rămăsese și fără loc de muncă;
 intenția reclamantei nu a fost de a eluda legea franceză, din dovedirea împrejurărilor
obiective mai sus precizate, instanța judecătorească nu poate reține o asemenea atitudine;
 rezultatul obținut prin nașterea copilului în România ar fi trebuit să fie ilicit, ceea ce nu
este cazul, deoarece ambele sisteme de drept (cel român și cel francez) consacră aceleași
reguli, cu mici nua nțări, în materia răspunderii părintești.
În aceste condiții, în spe ță, instanța de judecată constată că nu se poate reține frauda la
lege în dreptul internațional privat, instanțele judecătorești din România fiind competente
interna țional.
În plus, insta nța mai poate reține un aspect și anume: competența sa este bazată și pe
prezența copilului (art. 13 din Regulament), atunci când reședința obișnuită a copilului nu poate
fi stabilită (ceea ce nu este cazul în speță) și competența nu poate fi dedusă prin a plicarea art. 12,
care nu poate fi aplicat deoarece competența instanței române nu a fost acceptată de pârât).
Temeiurile de competență stabilite de Regulament în materia răspunderii părintești sunt
concepute în funcție de interesul superior al copilului ș i, în special, de criteriul proximității. Prin
urmare, sunt competente, în primul rând, instanțele statului membru în care copilul își are
reședința obișnuită, cu excepția unor cazuri de schimbare a reședinței copilului sau ca urmare a
unui acord încheiat între titularii răspunderii părintești. În speță, instanța de judecată trebuie să
se pronunțe asupra următoarelor chestiuni:

1. În lipsa unei prevederi exprese, se poate accepta fraudarea legii străine? Noul
Cod civil sancționează expres fraudarea legii române în favoarea dreptului
străin, preluând prevederea tradițională din art. 8 alin. (1) lit. b și art. 2 din
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internațional privat (abrogată).
2. Se poate accept a frauda la lege în domeniul competenței jurisdicționale?
Frauda la lege presupune utilizarea voluntară a unei reguli de conflict de
jurisdicție, deoarece instanța competentă potrivit Regulamentului aplic ă legea sa
națională? Prin schimbarea punctului de legătură se ajunge la determinarea
unei anumite competențe jurisdicționale și la posibilitatea de a beneficia de
legea sub incidența căreia judecă un anumit tribunal. Or, în speță, prin O
B
S
E
R
V
A
Ț
I
I

51
schimbarea punctului de legătură, nașterea în România, se determină c ompetența
internațională a instanțelor române, ceea ce atrage aplicarea legii naționale a
statului de care aparține instanța, conform art. 15 alin. (1) din Convenția de la
Haga din 1996.
SPEȚA NR. 6. Cerere de lichidare regim matrimonial. Convenție de aleg ere a forului.
Excepția de necompetență jurisdicțională a instanțelor judecătorești române.
Anterior căsătoriei în România, părțile au încheiat o convenție matrimonială de separație
de bunuri, desemnând legea germană ca lege aplicabilă regimului matrimoni al, și o convenție
de alegere a forului german. În timpul căsătoriei, soții au dobândit bunuri imobile pe teritoriul
României, cu privire la care soția, cetățean român cu reședința în Germania, a învestit o
instanță judecătoreasă din România cu o cerere de lichidare regim matrimonial și partaj,
pârâtul fiind cetățean german, cu reședința în Germania. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat
excepția de necompetență jurisdicțională a instanțelor române.
Ce soluție va pronunța instanța judecătorească din România?

1. Soluție conform dispozițiilor Noului Cod de procedură civilă
În lipsa unui instrument european în materia regimurilor matrimoniale, competența
jurisdicțională este stabilită de normele de competență din dreptului intern. Astfel, potrivit art.
1079 pc t. 1 NCPC, instanțele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu elemente de
extraneitate referitoare la imobile situate în România.
În ceea ce privește apărarea pârâtului potrivit căreia, anterior, soții au încheiat o convenție
de alegere a for ului (o instanță germană), aceasta este înlăturată pentru următoarele
considerente: este real că părțile pot, în materie patrimonială, să convină asupra instanței
competente să judece un litigiu actual sau eventul, izvorând dintr -un raport de extraneitate [art.
1067 alin. (1) NCPC], așa cum s -a dovedit și în speță prin depunerea înscrisului autentic din
care rezulta că soții au ales competența unei instanțe germane, însă această convenție nu produce
efecte juridice atunci când competența instanțelor române este exclusivă (art. 1081 NCPC). În
aceste condiții, cum imobilele la care se referă cererea de chemare în judecată sunt situate pe
teritoriul României, ceea ce atrage competența exclusivă a instanțelor române, pe de o parte, iar
pe de altă parte, convenți a de alegere a forului este inoperantă, urmează ca excepția de
necompetență jurisdicțională invocată de pârât să fie respinsă, instanța română fiind competentă
exclusiv să judece prezentul litigiu .
2. Soluție conform Propunerii de Regulament al Consiliului privind competența,
legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materia
regimurilor matrimoniale În ipoteza în care va fi adoptată Propunerea de Regulament al
Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea ș i executarea hotărârilor
judecătorești în materia regimurilor matrimoniale , soluția instanței române va fi următoarea:
deoarece convenția de alegere a forului este permisă de Regulament (art. 4), instanța verifică
dacă legea aleasă de părți ca lege aplicab ilă regimului matrimonial este a statului a căror instanțe
judecătorești reprezintă forul desemnat. Or, în speță, se constată că părțile au ales atât legea
germană cât și forul german, ceea ce atrage necompetența internațională a instanțelor
judecătorești române.

52
CAPITOLUL II.
CAZURI PRACTICE CU NORMELE CARE DETERMINĂ
SOLU ȚIONAREA CONFLICTELOR DE LEGI

1. SPEȚE PENTRU NOTARI

SPEȚA NR. 1. Copil din căsătorie/din afara căsătoriei cu reședinț a într -un stat
membru sau în România . Părinți cu cetățenii și reședințe diferite. Conven ție autentică
privind autoritatea părintească, locuin ța minorului, program de vizită
Părinții unui copil minor se adresează notarului public cu o cerere pentru a fi consfințită
înțelegerea lor cu privire la exercitarea autorității părintești numai de către unul dintre ei, cu
stabilirea locuinței minorului și a unui program de vizită pentru părintele la care minorul nu
locuie ște.
Care este legea aplicabilă în această situa ție și cum va proceda notarul public?
IPOTEZA I. Minorul este copil din căsătorie, cu reședința în România, tatăl fiind
cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene, c u reședința în acel stat sau î n alt stat
membru, iar mama are cetățenia român ă.
Pentru desemnarea legii aplicabile acestui raport juridic cu un element de e xtraneitate,
notarul public face apel la dispozi țiile Convenți ei privind competența, legea aplicabilă,
recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile
privind protecția copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, potrivit cărora , ca regulă
generală, se aplică legea naționa lă a autorităților care au competenț ă în materie, conform
Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 , adică legea statului de reședință a copilului .
În spe ță, de și minorul are părin ți cu cetățenii diferite , cu re ședința în state diferite (de
exemplu, tatăl este cet ățean german cu re ședința în Spania), ceea ce prezintă importan ță pentru
identificarea legii aplicabile este reședința minorului . Așa fiind, dacă minorul are re ședința pe
teritoriul României, notarul public aplic ă legea română în privin ța autorită ții părinte ști, respectiv
dispozi țiile Noului Cod civil și ale Legii nr. 272/ 2004 privind protec ția și promovarea
drepturilor copilului1.
Plecând de la dispozi țiile art . 486 și 496 alin. (3) NCC , potrivit cărora instanța de tutelă
decide ori de câte ori există neînțelegeri între părin ți în legătură cu exerci țiul drepturilor sau cu
îndeplinirea îndatoririlor părinte ști ori cu stabilirea locuin ței minorului , înseamnă că notarul
public poate să autentifice convenția părin ților în legătură cu copilul lor minor, res pectând
dispozi țiile imperative ale legii române.
Așa fiind , potrivit art. 5032 raportat la art. 3973 NCC, regula în materie este cea a exercitării
în comun de către părin ți a autorită ții părinte ști asupra copilului lor minor. De asemenea, potrivit
art. 31 alin. (2) indice 4 din Legea nr. 272/ 2004 privind protecția și promovarea drepturilor

1 Legea a fost republicată în M.Of., Partea I nr. 159 din 5 martie 2014, r epublicata în temeiul art. V din Legea nr.
257/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor
copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 607 din 30 septembrie 2013, dându -se textelor o
nouă numerotare.
2 Art. 503 NCC prevede : „Modul de exercitare a autorității părintești: (1) Părinții exercită împreună și în mod egal
autoritatea părintească. (2) Față de terții de bună -credință, oricare dintre părinți, care îndeplinește singur un act
curent pentru exercitarea drepturilor și îndep linirea îndatoririlor părintești, este prezumat că are și consimțământul
celuilalt părinte. ”
3 Art. 397 NCC prevede : „Exercitarea autorității părintești de către ambii părinți: După divorț, autoritatea
părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel. ”

53
copilului , un părinte nu poate renun ța la autoritatea părintească, dar se poate în țelege cu celălalt
părinte cu privire la modalitatea de exercitare a autorită ții părinte ști, în condi țiile art. 506 NCC.
Cu alte cuvinte, notarul public nu poate autentifica în țelegerea părin ților privitoare la
exercitarea în mod exclusiv a autorită ții părinte ști numai de către unul dintre aceștia , deoarece
este atributul instan ța de tutelă care poate dispune în acest sens, numai pentru motive temeinice
(art. 31 alin. 2 indice 5 din Legea nr. 272/2004 enumeră următoarele împrejurări ca fiind motive
temeinice: al coolismul, boala psihică, dependen ța de droguri, violen ța față de copil sau fa ță de
celălalt părinte, condamnările pentru infrac țiuni de trafic de persoane, t rafic de droguri,
infrac țiuni cu privire la via ța sexuală, infrac țiuni de violen ță) și luând în considerare interesul
superi or al copilului (art. 398 NCC). În aceste condi ții, notarul public, aplicând legea română, ia
act de în țelegerea părin ților numai dacă aceasta înseamnă exercitarea în comun a a utorită ții
părinte ști.

– În privin ța locuin ței minorului , prevalează în țelegerea părin ților care decid cu
cine să locuiască minorul. A șadar, prin conven ția autentică, părin ții pot stabili ca
minorul să locuiască cu unul dintre ei, și numai în caz de neîn țelegere, hotără ște
instan ța de tutelă (art. 16 i ndice 2 din Legea nr. 272/2004 și art. 496 alin. 3
NCC). În exemplul nostru, locuin ța minorului poate fi convenită de părinți fie la
mamă , în România, fie la tată, în Spania.
– Referitor la legăturile personale dintre copil și părintele la care acesta nu
locuie ște, sunt incidente art. 262 alin. (2) NCC, art. 14 și art. 17 din Legea nr.
272/ 2004 , ceea ce înseamnă că numai în situa ția neîn țelegerii părin ților decide
instan ța de tutelă, notarul public putând astfel încheia o conven ție a părinților în
acest sens.
IPOTEZA II. Părin ții copilului nu sunt căsători ți.
Dacă părin ții, de cetățenii diferite sau de cetățenie comună ai copilului din afara
căsătoriei nu convie țuiesc, fiecare locuind în state membre diferite sau în același stat membru,
modul de exercitare a autorită ții părinte ști se stabile ște numai de către instan ța de tutelă,
potrivit art. 505 alin. (2) NCC, fiind aplicabile prin asemănare dispozi țiile privitoare la d ivorț,
respectiv , instan ța dispune ca exercitarea autorită ții părinte ști să revină doar unuia dintre
părin ți, cu respectarea interesului superior al copilului, în condi țiile art. 398 NCC. Celălalt
părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de cre ștere și educare a copilului,
precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia. În ce ne prive ște, considerăm că notarul
public poate redacta și autentifica în țelegerea părin ților în legătură cu exercitarea autorită ții
părinte ști în comun, stabilirea locuin ței minorului la unul dintre părin ți, precum și a unui
program de vizită.
IPOTEZA III. Copilul este cetățean român, nu are reședința obișnuită în România, ci
locuiește împreună cu mama sa pe teritoriul unui stat membru, acolo unde și -au stabilit
reședința. Tatăl are cetățenia unui stat membru și locuiește în România.
După ce s-a stabilit că notarul public are competența, în baza art. 12 alin. (3) din
Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 , de a autentifica înțelegerea părinților în materia răspunderii
părint ești, în alte proceduri decât cele de divorț, separare de drept, nulitatea căsătoriei, atunci
când sun t îndeplinite anumite condiții impuse de instrumentul european, se constată că legea
aplicabilă în spe ță este legea română . Așa fiind, potrivit dispozi țiilor noului Cod civil român
notarul public va consfin ți printr -un înscris autentic înțelegerea părin ților ce au re ședința în
state diferite din Uniunea Europeană și care prive ște următoarele aspecte :

– exercitarea în comun a autorită ții părinte ști asupra copilului cu re ședința într -un
stat membru ;
– stabilirea locuin ței copilului la unul dintre părin ți;
– stabilirea unui program de vizită pentru părintele la care nu locuie ște minorul.

54
SPEȚA NR. 2. Părin ți cu cetă țenii diferite. Copil din afara căsătoriei cu reședința în
România sau într -un stat membru al Uniunii Europene. Conven ție notarială privind
obliga ția de între ținere între părinte și copil
Tatăl unui copil din afara căsătoriei are cetă țenia unui stat membru și locuie ște în
străinătate, iar mama este cetă țean român cu re ședința în România. Ace știa se adresează
notarului public din România pentru a încheia o conven ție legată de următoarele probleme:
1. Alegerea legii debitorului ca lege aplicabilă obliga ției de între ținere dintre părin ți și
copil.
Cum va proceda notarul public?
1. Fiind vorba despre un raport de între ținere cu un element de extraneitate, în cauză sunt
incidente dispozi țiile Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă
obliga țiilor de între ținere , cu precizarea că termenul de ”act autentic” are în țelesul indicat de art.
2 pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind
competen ța, legea aplicabilă, recunoa șterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie
de obliga ții de între ținere , și anume:

În aceste condi ții, notarul public nu poate să încheie o convenți e prin care părin ții să
desemne ze ca lege aplicabilă obligației de între ținere legea debitorului, deoarece această
conven ție, potrivit art. 8 alin. (3) din Protocolul de la Haga din 2007 , nu este permisă în situa ția
în care creditorul este minor. A șa fiind, notarul public este obligat să dea eficien ță juridică
regulii prevăzute de art. 3 din Protocol, potrivit căr uia se aplică legea statului membru în care
creditorul î și are re ședința obi șnuită , ceea ce înseamnă:

2. Cât va fi cuantumul și modalitatea de executare a obligației de întreținere ? Cum va
proceda notarul public?
2. Cuantumul și modalitatea de executare a obliga ției de între ținere sunt chestiuni asupra
cărora părin ții copilului se în țeleg, notarul public având însă dreptul de a verifica dacă această
înțelegere este conform legii aplicabile și cu respectarea interesului superior al copilului. De
exemplu, dacă obliga ția de între ținere este guvernată de legea română, sunt aplicabile
dispo zițiile art. 5291, art. 5301 și 5332 NCC, păr țile putând să stabilească executarea în natură

1 Art. 529 NCC prevede : „Cuantumul întreținerii: (1) Întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și
cu mijloacele celui care urmează a o plăti. (2) Când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o
pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii.
(3) Cuantumul întreținerii datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, potrivit legii, n u poate
depăși jumătate din venitul net lunar al celui obligat. ”
“act
autentic”
– un act în materie de obligații de întreținere întocmit sau înregistrat în
mod formal ca act autentic în statul membru de origine și a cărui
autenticitate se referă la semnătura și conținutul actului autentic și care a
fost întocmit de către o autoritate publică sau orice autoritate abilitată să
facă acest lucru;
– o convenție în materie de obligații de întreținere încheiată cu autoritățile
administrative din statul membru de origine sau autentificată de acestea .
a. legea română, dacă minorul are reședința
obișnuită pe teritoriul României;
b. legea unui alt stat membru, dacă reședința
minorului este în ace l stat.

55
sau prin plata unei pensii de între ținere stabilită în bani, în sumă fixă sau într -o cotă procentuală,
plătită în rate periodice, la un anumit termen.
3. Este posibilă renunțarea la plata pensiei de întreținere? Cum va proceda notarul
public?
3. Art. 515 NCC prevede expres că nimeni nu poate renun ța pentru viitor la dreptul său la
întreținere. Alta este situa ția prevăzută de art. 533 alin. (3) NCC, potrivit căr uia notarul public
poate autentifica în țelegerea păr ților ca între ținerea să se execute prin plata anticipată a unei
sume globale care să acopere nevoile de între ținere ale creditorului pe o perioadă mai
îndelungată sau pe întreaga perioadă în care se dato rează între ținerea, în măsura în care debitorul
întreținerii are mijloacele necesare acoperirii acestei obliga ții.

SPEȚA NR. 3 . Act unilateral autentic de desemnare tutor e. Alegerea legii străine
aplicabile tutelei. Legea străină aplicabilă tutelei
La un biroul notarial se prezintă un cetă țean al unui stat membru (de exemplu, Italia) cu
reședința în România pentru a autentifica un act unilateral prin care îl desemnează pe fratele
său ca tutore al copilului .
Este posibil ca prin acest act părintele să aleagă și o anumită lege (legea italiană) care să
guverneze tutela minorului?
Atât Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 , prin art. 1 alin. (2) lit. b, cât și Conven ția de la
Haga din 1996, prin art. 3 , lit. c, enumeră tutela printre măsurile de protec ția a pers oanei și
bunurilor copilului, care cad sub inciden ța acestor instrumente juridice. În condi țiile în care
notarul public are competen ța să autentifice un asemenea act unilateral , se pune problema dacă
părintele poate să aleagă legea aplicabilă tutelei. Prob lema se rezolvă prin interpretarea
articolelor 15-22 din Conven ția de la Haga , care consacră regula aplicării legii na ționale a
autorită ții, deci, în exemplul dat, legea română. Or, potrivit art. 114 NCC, părintele poate
desemna, prin act unilateral sau print -un contract de mandat, încheiate în formă autentică ,
persoana care urmează a fi numită tutorele copiilor săi.
Mai mult, art. 15 alin. (3) din Conven ția de la Haga din 1996 prevede că , dacă re ședința
obișnuită a copilului se schimbă în alt stat contra ctant (de exemplu , copilul se mută cu părin ții în
Germania), legea acestui stat se aplică, din momentul modificării situa ției, a condi țiilor de
aplicare a măsurilor luate în statul vechii re ședințe obi șnuite. În aceste circumstanțe , prezintă
importan ță mom entul la care actul unilateral î și produce efectele juridice, respectiv , la decesul
părin ților sau a unicului părinte al copilului.
În principiu, considerăm că notarul public este legat de legea re ședinței copilului, care
fiind legea română, nu poate fi înlocuită de altă lege, în baza autonomiei de voin ță (de exemplu,
în spe ță, părintele nu poate să aleagă legea italiană, ca lege aplicabilă tutelei) . Urmează ca, în
ipoteza în care între data autentificării actului unilateral și data decesului părintelui s -au produs
modificări cu privire la re ședința obi șnuită a copilului, legea statului pe teritoriul căruia se află
aceasta să guverneze tutela, conform art. 15 alin. (3) din Conven ție. Ori, a ceastă lege poate să fie
și legea unui stat necontractant, potrivit art. 21 din Conven ție, care este posibil să trimită la legea
altui stat neco ntractant, care aplică propria lege.

1 Art. 530 NCC prevede : „(1) Obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și,
după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profe sională. (2) Dacă obligația de întreținere nu se
execută de bunăvoie, în natură, instanța de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită
în bani. (3) Pensia de întreținere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într -o cotă procentuală din venitul net
lunar al celui care datorează întreținere. ”
2 Art. 533 NCC prevede : „Plata pensiei de întreținere: (1) Pensia de întreținere se plătește în rate periodice, la
termenele convenite de părți sau, în lipsa acordului lor, la cele stabilite prin hotărâre judecătorească. (2) Chiar dacă
creditorul întreținerii a decedat în perioada corespunzătoare unei rate, întreținerea este datorată în întregime pentru
acea perioadă. ”

56

SPEȚA NR. 4. Conven ție de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial.
Conven ție matrimonială. Viitori so ți au cetățenii diferite și reședințe în state membre
diferite
Anterior căsătoriei c e urmează a se încheia pe teritoriul României, viitorii soți, dintre care
unul are cetățenia română, celălalt având cetățenia unui stat membru (de exemplu, este
cetățean german), cu reședința obișnuită î n România sau în străinătate, într -un stat membru al
Uniunii Europene, se adresează notarului public din România pentru a încheia o convenție de
alegere a legii aplicabile regimului matrimonial și o convenție matrimonial ă prin care aleg un
anumit regim mat rimonial.
Notarul public trebuie să rezolve următoarele probleme impuse de speță:
1. Convenția de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial este supusă unor
condiții de formă ad validitatem?
Condițiile de formă ale convenției de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial sunt
supuse dispozițiilor art. 2591 alin. (2) și art. 2594 NCC, ceea ce înseamnă că trebuie să fie
respectate condițiile impuse fie de legea aplicabilă regimului matrimonial (de exemplu, legea
germană), fie de lege a locului unde convenția se încheie (legea română), conform regulii locus
regit actum . În speță, notarul public aplică legea română, respectiv , dispozițiile art. 330 NCC,
potrivit cărora trebuie respectate condițiile de formă stabilite ad validitatem pentr u convenția
matrimonială (înscris autentic, prezența personală a viitorilor soți sau , în caz de reprezentare
convențională, mandatar cu procură specială și autentică, cu conținut predeterminat).

2. Care sunt condițiile de fond ale convenției privind aleg erea legii aplicabile
regimului matrimonial?
Legea aleasă de părți ca aplicabilă regimului matrimonial reglementează condițiile de
validitate (condițiile de fond) ale convenției, cu excepția capacității părților care, potrivit art.
2593 alin. (1) NCC, este supusă, la fel ca starea civilă a persoanei, legii naționale, dacă prin
dispoziții speciale nu se prevede altfel (art. 2572 alin. 1 NCC).
De exemplu, incapacitatea minorului de a încheia o convenție matrimonială rămâne un
element de protecți e a acestuia, atrăgând aplicarea legii personale. Pentru minorul cetățean
român, potrivit art. 337 NCC, notarul public verifică dacă sunt îndeplinite cumulativ
următoarele condiții legate de :

1. vârstă matrimonială (16 ani);

2. obținerea autorizației instanței de tutelă;

3.încuviințarea ocrotitorului legal.

3. Notarul consemnează legea aplicabilă regimului matrimonial așa cum aceasta este
desemnată de părți sau procedează la o verificare a “admisibilității” acestei legi, prin prisma
normelor conflictuale? Cu alte cuvinte, viitorii soți pot alege orice lege doresc ei sau notarul
public face aplicarea art. 2590 NCC? CONDIȚII

57
Plecând de la dispozi țiile art. 9 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității
notariale potrivit căr ora notarul public are obligația să verifice ca ac tele pe care le
instrumentează “să nu cuprindă clauze contrare legii și bunelor moravuri, să ceară și să dea
lămuriri părților asupra conținutului acestor acte spre a se convinge că le -au înțeles sensul și
le-au acceptat efectele ”, rezultă că , la întocmirea unei convenții de alegere a legii aplicabile
regimului matrimonial , notarul public trebuie să verifice dacă legea aleasă de viitorii soți este
una dintre cele enumerate de art. 2590 NCC. În continuare, pr ezentăm două exemple :
a. viitorii soți sunt cetățeni români cu reședința în străinătate într -un stat membru al
Uniunii Europene (Italia) și doresc ca , prin convenția încheiată la notarul public din România , să
aleagă legea unui alt stat (Belgia) ca lege ap licabilă regimului matrimonial. Verificând reședința
obișnuită a viitorilor soți și cetățenia acestora și constatând că nu există niciun punct de legătură
cu legea belgiană, notarul public va proceda la menționarea în conținutul convenției a declarației
viitorilor soți că, după încheierea căsătoriei, își vor stabili reședința obișnuită în Belgia. O
asemenea declarație, menționată expres în convenție, atrage legalitatea aleger ii legii statului
belgian , în concordanță cu art. 2590 alin. (1) lit. c1 NCC. Care s unt efectele unei asemenea
alegeri?

Dacă ulterior, după celebrarea căsătoriei, soții nu și -au
stabilit prima reședință obișnuită în Belgia, ei nu mai pot să
se prevaleze de conținutul convenției încheiate la notarul
public din România, urmând ca legea aplicabilă regimului
matrimonial să fie determinată printr -o localizare obiectivă a
acesteia.

b. viitorii soți sunt cetățeni străini, unul dintre ei sau ambii având domiciliul sau reședința
în România (căsătoria lor se încheie în România în condițiile art . 24 din Legea nr. 119/1996 cu
privire la actele de stare civilă ). Pentru a desemna legea aplicabilă regimului matrimonial, ei au
posibilitatea de a alege între:

4. Este posibil ca în conținutul convenției notarul public să dea eficiență dispozițiilor
Convenției asupra legii aplicabile regimurilor matrimoniale încheiate de Haga la 14 martie
1978?
Convenția asupra legii aplicabile regimurilor matrimoniale încheiate de Haga la 14 martie
1978 are un caracter universal, ea aplicându -se chiar dacă cetățenia sau reședința obișnuită a
soților ori legea aplicabilă în temeiul articolelor subsecvente nu sunt ale unui stat contractant
(Franța, Luxemburg, Olanda). Or, în ipoteza în care, de exemplu, ambii viitori soți sunt cetățeni
francezi sau olandezi (ceea ce atrage legea lor națională) și se căsătoresc în România, urmând a –

1 Soții pot alege legea statului unde își stabilesc prima reședință obișnuită comună după celebrarea căsătoriei. – legea română (ca lege a
statului unde își stabilesc
reședința comună după
căsătorie) ;
– legea cetățeniei unuia dintre ei
(de exemplu, lege germană sau legea
belgiană); – legea unui alt stat , dacă se declară că,
după căsătorie, își vor stabili reședința în
acel stat (de exemplu, Austria, unde
urmează să lucreze la o companie
multinațională).

58
și stabili reședința după căsătorie în România sau în Franța, ei pot alege legea aplicabilă
regimului matrimonial conform Convenției. Însă dacă se aplică art. 3 alin. 3 -4 din Convenție,
notarul public poate să noteze împrejurarea că viitorii soți desemnează :

– legea franceză ca lege aplicabilă regimului matrimonial (alegând regimul
separației de bunuri),
– lex rei sitae , pentru imobilele din România (ceea ce produce efecte în planul
regimului matrimonial, deoarece potrivit legii române, aceste imobile vor fi supuse
regimul ui legal al comunității de bunuri).
5. Legea aleasă de viitorii soți prin convenția încheiată la notarul public din România
este supusă modificării ca urmare a schimbării cetățeniei sau reședinței soților?

Prin înscris autentic, viitorii soții au ales o lege care să guverneze regimul matrimonial (de
exemplu, legea română). Această lege rămâne aplicabilă, indiferent de modificările intervenite
în cetățenia sau reședința obișnuită a soților (art. 2595 NCC). C u alte cuvinte, legiuitorul român
nu a consacrat regula mutabilității automate a legii aplicabile regimului matrimonial ori de câte
ori intervin schimbări ale punctelor de legătură, în special , schimbări privind reședinț a obișnuită
a soților ori cetățenia acestora. În concluzie, legea desemnată inițial ca lege aplicabilă regimului
matrimonial nu se schimbă automat ca urmare a modificărilor intervenite în cetățenia ori
reședința obișnuită a soților. Ea poate fi schimbată numai printr -o altă convenție a soțil or de
alegere a altei legi.

6. În ipoteza în care soții, cetățeni români cu reședința în străinătate (de exemplu,
Germania), căsătoriți în România și supuși, în lipsa unei convenții matrimoniale, regimului
legal de comunitate, se adresează notarului public din România pentru a schimba regimul
matrimonial și a încheia o convenție de alegere a legii aplicabile noului regim matrimonial.
Cum va proceda notarul public?

Potrivit art. 369 NCC, numai după împlinirea termenului de un an de la încheierea
căsăt oriei, soții pot să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim sau să-l
modifice. Pentru aceasta, notarul public procedează în baza art. 355 alin. (1) NCC la lichidarea
regimului comunit ății de bunuri prin act autentic notarial, apoi încheie o convenție matrimonială
de separație de bunuri . Printr -un înscris separat sau în cadrul convenției matrimoniale, notarul
public consemnează acordul de voință al soților cu privire la desemnarea legii noi care urmează
să guverneze regimul matrimonial ales. În aceste condiții, noua lege nu poate fi decât una dintre
cele prevăzute de art. 2590 NCC, și anume:

ca lege de reședință obișnui tă a soților ; ca lege a cetățeniei soților

Dacă Propunerea de Regulament al Consiliului privind competența, legea
aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materia
regimurilor matrimoniale va deveni un instrument juridic în forma actuală,
soluții le pe care le va avea la îndemână notarul public pentru a rezolva P
R
E
C
I
Z
Ă
R
I legea germ ană

ană legea română sau legea germană

59
problemele de mai sus sunt următoarele (de observat că aceste soluții sunt
aproape identice cu cele din Nou l Cod civil român):

S
O
L
U
Ț
I
I 1. Condițiile de formă ale convenției de alegere a legii aplicabile sunt
prevăzute de legea aplicabilă regimului matrimonial sau de legea statului
în care se redactează convenția (art. 20 alin.1), cu prevederea că alegerea
trebuie să fie cel puțin expresă și redactată printr -un act scris, datat și
semnat de ambii so ți.
– legea română sau legea statului membru, ca lege a reședinței soților
sau a unuia dintre ei;
– legea română sau legea statului membru, ca lex personale . 2. Și în viitorul regulament din materia regimurilor matrimoniale, alegerea
viitorilor soți sau a soților este limitată la una dintre următoarele legi:

3. În condițiile adoptării și intrării în vigoare a acestui regulament,
Convenția asupra legii aplicabile reg imurilor matrimoniale încheiată la
Haga la 14 martie 1978 va fi abrogată.
4. Dacă inițial s -a convenit în acest sens, schimbarea reședinței unuia
dintre soți sau a ambilor soți (de exemplu, soții se mută în Italia), va
atrage schimbarea legii aplicabile regimului matrimonial (legea română),
soții având posibilitatea de a alege între această lege (legea italiană) și
legea unui stat a cărui cetățean este unul dintre soți (legea germană).

60
2. SPEȚE PENTRU JUDECĂTORI

SPEȚA NR. 1. Cerere de divorț din culpa exclusivă a soțului. Presta ție
compensatorie . Conven ție de alegere a legii aplicabil e divorțului. Localizare obiectivă a
legii aplicabile
O instanță judecătorească din România este învestită cu o cerere de divorț prin care
reclamanta, revenită în țară dintr -un stat membru, solicită desfacerea căsătoriei din vina
exclusivă a soțului, păstrarea numelui de familie comun, obligarea pârâtului la plata unei
prestații compensatorii. În moti vare, reclamanta menționează că a încheiat căsătoria în urmă
cu 21 de ani în România pe vremea studenției, din căsătorie a rezultat un copil, în prezent
major și student la o universitate din străinătate, că în timpul căsătoriei s -a ocupat de creșterea
și educarea copilului, de menaj și gospodărie, că l -a susținut în carieră pe soțul ei, au locuit
împreună în România, apoi în Olanda timp de 4 ani și , în final, în Franța 8 ani. În urmă cu 2
ani, pârâ tul a iniția t o legătură extraconjugală, ceea ce a condus l a schimbarea
comportamentului în familie, violențe verbale și fizice și, în final, reclamanta a fost alungată din
locuința comună, fiind nevoită să revină în țară.
Legal citat în Franța, s tatul de reședință, pârâtul formulează atât întâmpinare prin care
acceptă competența internațională a instanțelor române, cât și o cerere reconvențională, prin
care solicită desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a reclamantei, cu revenirea acesteia la
numele de familie avut anterior căsătoriei.
Care este legea aplicabil ă în cauză?
După ce a fost rezolvată problema legată de competență jurisdicțională a instanțelor
române, urmează a se identifica legea aplicabilă divorțului . Astfel, judecătorul face aplicarea
Regulamentului (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembr ie 2010 de punere în aplicare
a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de
corp (denumit în continuare Regulamentul Roma III1), deoarece România și Franța sunt state
membre participante la acest instrument j uridic.
În primul rând, se verifică dacă, la momentul sesizării instanței, între părți există sau nu o
convenție de alegere a legii aplicabile divorțului, fiind posibile următoarele ipoteze:
1. Nu există o asemenea convenție , situație în care, dacă legea forului permite, soții pot
să desemneze legea aplicabilă divorțului și ulterior sesizării instanței (art. 5 alin. 3 din
Regulamentul Roma III). Cum lex fori este legea română, în cauză sunt incidente dispozițiile
art. 2598 al in. (2) NCC, potrivit cărora părțile pot încheia un asemenea acord până cel mai
târziu la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate.
Așa fiind, instanța invită părțile ca până la primul termen de judecată să încheie un acord
de desemn are a legii aplicabile divorțului, care să îndeplinească cerințele prevăzute de art. 2599
NCC (formă scrisă, semnat și datat de soți).
a. Soții au posibilitatea de a alege una dintre legile prevăzute de art. 5 alin. (1) din
Regulamentul Roma III, și care, raportat la datele speței, poate fi:

 legea franceză , ca lege a statului pe teritoriul căruia soții au avut ultima
reședință obișnuită comună, pârâtul având în continuare reședința acolo;
 legea română , ca lex personale pentru ambele părți2.

1 Publicat în JO L 343 din 29 decembrie 2010.
2 Dacă soții aleg o altă lege aplicabilă divorțului, ea este înlăturată de instanță dacă nu corespunde ipotezelor
enumerate în art. 5 alin. (1) din Regulamentul Roma III.

61
Odată aleasă această lege, ea devine obligatorie pentru instanță (cu excepția situațiilor
prevăzute de art. 10 și art. 12 din Regulamentul Roma III), judecătorul român urmând să
soluționeze acțiunea de divorț în baza :

– legii române (Noul Cod civil român)
– legii franceze (Codul civil francez). În situația ultimei variante, pentru a cunoaște
conținutul legii străine, judecătorul român se informează prin Rețeaua Judiciară
Europe ană în materie civilă și comercială sau prin intermediul Convenției de la
Londra din 1968 .
b. În cazul în care părțile nu reușesc să încheie o convenție de desemnare a legii aplicabile
divorțului, instanța va proceda la o localizare obiectivă a legii , prin apelarea la art. 8 din
Regulamentul Roma III, care conține norme în cascadă:

în caz contrar ,

2. Există o convenție de desemnare a legii aplicabile încheiată cu ani în urmă de soți,
aceștia alegând una dintre următoarele legi:
 legea olandeză , deoarece la data la care au încheiat acordul, soții aveau
reședința obișnuită în Olanda (ceea ce înseamnă că se aplică legea unui
stat membru al Uniunii Europene neparticipant la Regulamentul Roma
III, ipoteză pe rmisă , de altfel, de art. 4 din Regulament) ;
 legea franceză , dacă la data încheierii acordului soții aveau reședința
obișnuită pe teritoriul Franței;
 legea română , ca lege de cetățenie comună a soților.
Legea aleasă de părți sau stabilită de instanță prin interpretarea normelor conflictuale din
Regulamentul Roma III se aplică motivelor de divorț, fiind exclusă aplicarea ei, potrivit art. 1
alin. (2) din Regulament, la rezolvarea cererilor accesorii divorțului privind:
 numele soților;
 efectele patrimoniale ale căsătoriei;
 obligațiile de întreținere
Este importantă legea aplicabilă divorțului pentru efectele acestuia. De exemplu, prestația
compensatorie1 are un regim diferit în România față de Franța.

1 Dispozițiile cu privire la prestația compensatorie (condiții, forme, modificare, încetare) sunt cuprinse în Noul Cod
civil român în cadrul articolelor 390 -395. a. legea franceză , ca lege a ultimei reședințe comune a soților, cu îndeplinirea
cumulativă a două condiții, și anume:
 pârâtul să mai locuiască în Franța;
 sesizarea instanței române cu acțiunea de divorț să se fi făcut de către
reclamantă înainte de a se fi împlinit un an de la data plecării acesteia din
reședința obișnuită comună aflată în Franța.

b. legea română , ca lege de cetățenie comună a
soților.

sunt supuse normelor
conflictuale aplicabile în sistemul
de drept român

62
SPEȚA NR. 2 . Divorț amiabil. Convenție de alegere a legii aplicabile divorțului.
Lege străină. Prestație compensatorie
Soții cetățeni italieni cu reședința în România se adresează unei instanței judecătorești
din România cu o cerere de divorț comună prin care solicită desfacerea căsătoriei încheiate
în urmă cu 2 ani în Franța, cu păstrarea numelui de familie de către soție, cu stabilirea unei
prestații compensatorii în favoarea soției în cuantum de 500 Euro lunar. Petenții anexează
convenția încheiată la data de 22 iun ie 2012 prin care aceștia au ales legea franceză ca lege
aplicabilă divorțului.
Care este legea aplicabilă divorțului?
Aspectele pe care le verifică instanța română și care conduc la soluționarea cauzei sunt
următoarele:
1. Data încheierii convenției de alegere a legii aplicabile divorțului
Deoarece această dată este ulterioară datei de 21 iunie 2012, sunt incidente dispozițiile
Regulamentului (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare
a unei forme de cooperare consolida tă în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de
corp (denumit în continuare Regulamentul Roma III ), conform art. 18 alin. (1) din acest
instrument european.
2. Condițiile de formă ale convenției de alegere a legii aplicabile divorțului
Astfel, j udecătorul cercetează dacă legea franceză, ca lege a statului în care soții își aveau
reședința obișnuită la data încheierii acordului, prevede condiții formale suplimentare în cazul
acestor acorduri, față de cerințele impuse de art. 7 alin. (1) din Regula mentul Roma III .
În ipoteza în care răspunsul este negativ :
de exemplu, legea străină impune condiția înscrisului autentic, iar soții
au încheiat acordul printr -un înscris sub semnătură privată), instanța
română urmează să înlăture convenția părților și să localizeze legea
aplicabilă divorțului, conform art. 8 din Regulamentul Roma III , ceea ce
înseamnă că se va aplica legea română , ca lege a statului pe teritoriul
căruia soții își au reședința obișnuită .
Mergând mai departe, ca efect al aplicării legii române, se constată că prestația
compe nsatorie nu are suport le gal în dreptul român, întrucât potrivit art. 390 NCC aceasta se
acordă numai dacă:

+

În aceste condiții, instanța română respinge înțelegerea soților cu privire la prestația
compensatorie.
În ipoteza în care răspunsul este pozitiv:

instanța română este legată de convenția soților de alegere a legii
aplicabile divorțului.

3. Legea aleasă de părți pentru a fi aplicată divorțului
Se pune întrebarea: legea aleasă de părți aplicabilă divorțului respectă normele prevăzute
de art. 5 din Regulamentul Roma III? a. durata căsătoriei a fost de cel
puțin 20 de ani ; b. divorțul se pronunță din culpa
exclusivă a soțului pârât .

63
Răspuns: d acă soții au avut reședința pe teritoriul Franței la data încheierii convenției,
atunci aceasta produce efecte juridice, legea aleasă de soții încadrându -se în soluțiile oferite de
legiuitor.
4. Conținutul legii franceze
Judecătorul român se informează pr in intermediul Rețelei Judiciare Europene în materie
civilă și comercială asupra următoarelor aspecte din legea franceză:
 dacă se permite divorțul amiabil și dacă sunt condiții speciale în care acesta se
obține (de exemplu , să presupu nem că ar e xista prevederea în legea străină
potrivit căreia divorțul amiabil este posibil numai dacă de la încheierea căsătoriei
au trecut 3 ani, ceea ce înseamnă că, în speță, nu este admisibil divorțul amiabil,
de vreme ce căsătoria petenților a durat 2 ani. Considerăm că în baza art. 10 din
Regulamentul Roma III, judecătorul poate aplica legea forului care permite
divorțul amiabil independent de durata căsătoriei (art. 374 NC C1), urmând ca
pentru prestația compensatorie să aplice legea aleasă de soți;
 dacă este reglementată instituția prestației compensatorii și dacă sunt condiții de
existență a acesteia legate de culpa soților, de durata căsătoriei etc. (art. 270 -281
din Codul civil francez).
5. Pronunț area hotărârii judecătorești
Prin pronunțarea hotărârii, ins tanța judecătorească va îmbrățișa una din soluțiile mai sus
precizate, î n funcție de datele speței .
SPEȚA NR. 3. Cerere de divorț formulată de reclamant cu reședința în România.
Pârâta și minorul rezultat din căsătorie au reședința într -un stat membru. Leg ea
aplicabilă cererilor accesorii divorțului
Reclamantul, cetățean român cu reședința în România, a învestit instanța judecătorească
din România cu o cerere de divorț prin care solicita exercitare a autorit ății părintea ști în comun
cu privire la minorul rez ultat din căsătorie, stabilirea locuinței acestuia la locuința din
România, stabilirea unei pensii de întreținere în favoarea minorului.Legal citată în statul de
reședință (Spania, de exemplu), pârâta, care are dublă cetățenie (română și spaniolă),
formule ază atât întâmpinare prin care acceptă competența internațională a instanțelor române,
cât și o cerere reconvențională, prin care solicită stabilirea locuinței minorului la locuința ei
din Spania, cu un program de vizită și cu obligarea reclamantului la pl ata unei pensii de
întreținere în favoarea minorului. Care este legea aplicabilă în cauză și ce soluție pronunță
instanța de judecată?
În baza prevederilor Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 privind competența,
recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia
răspunderii părintești (denumit în continuare , Regulament) sunt rezolvate problemele de
competență juris dicțio nală atât pentru divorț (art. 3 alin. 1 lit. b), sunt competente instanțele din
statul de cetățenie comună a soților, cât și pentru cererea privitoare la autoritatea părintească
(art. 8 și art. 12, în cauză instanța reține prorogarea de competență), instan ța română reținând că
în cauză este competentă.
Se trece la etapa a doua, cea în care trebuie să să identifice, pe rând, legea aplicabilă
divorțului (asupra căreia nu insistăm, deoarece ipotezele sunt cele analizate de noi la speța nr. 1
din prezentul cap itol, soluția fiind legată de exist ența sau inexistanța convenției de alegere a

1 Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară poate fi pronunțat i ndiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă
există sau nu copii minori rezultați din căsătorie.

64
legii aplicabile divorțului), legea aplicabilă autorității părintești și legea aplicabilă obligației
de întreținere dintre părinți și copiii minori.
În legătură cu legea aplica bilă autorității părintești, aceasta este indicată de ace eași
Convenți e de la Haga, care , potrivit art. 15 , indică legea națională a autorității care are
competenț ă în materie, adică legea română, respectiv dispozițiile Noului Cod civil. Pentru a
decide în legătură cu locuința minorului, instanța română administrează un vast probatoriu, care
cuprinde:
– anchete sociale la locuința părților (pentru pârât ă, se va dispune
efectuarea unei comisii roga torii internaționale);
– ascultarea minorului (tot prin co misie rogatorie internațională);
– proba cu martori (pentru martorii din Spania instanța poate dispune
asculta rea lor prin comisie rogatorie);
– înscrisuri;
– interogatoriul părților.
Pronunțarea pe acest capăt de cerere are la bază aprecierea probatoriului administr at prin
prisma interesului superior al copilului, ținând seama de cri terii enumerate de art. 2 alin. 6 din
Legea nr. 272/2004 cu privire la protecția și promovarea drepturilor copilului1.
În fine, legea aplicabilă obligației de întreținere este reglementat ă de Protocolul de la
Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă oblig ațiilor de într eținere și în cadrul
căruia se prevede expres că este oprită orice înțelegere între creditor și debitor, atunci când
primul are o vârstă sub 18 ani. În aceste condiții, se aplică legea statului de reședință obișnuită a
creditorului, adică legea spaniolă.

SPEȚA N R. 4 . Modificare program de vizită. Copil cu reședința într -un stat
membru. Lege aplicabilă
Prin sentința de divorț pronunțată de o instanță română, s -a desfăcut căsătoria,s -a
dispus exercitarea exclusivă a autorității părintești de către mamă, cu stabilirea locuinței
minorei la locuința mamei din România, stabilirea unui program de vizită pentru tată și cu
obligarea tatălui la plata unei pensii de întreținere în favarea minorei.Ulterior divorțului,
fosta soție și minora pleacă în Franța, unde își stabilesc reședința. Fostul soț, rămas în
România se adresează instanței române cu o cerere pentru mo dificare program de vizită
pentru fiica sa, deoarece s -au schimbat condițiile avute în vedere la pronunțarea sentinței de
divorț, când instanța a decis și asupra cererii accesorii privitoare la programul de vizită.
Ce lege se aplică în cauză?

În ipoteza î n care instanța română este competentă jurisdicțional în baza art. 9 alin.1 din
Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 , fiind vorba în speță de o mutare legală a minorei într -un stat
membru, pentru găsirea legii aplicabile în speță , se apelează la dispozițiile Convenției privind
competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la
răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor, adoptată la Haga la 19
octombrie 1996. Astfel, potrivit art. 3 lit. b din această Convenție , dreptul la vizită prin care se

1 Articolul 2 alin. (6) din Legea nr. 272/2004 cu privire la protecția și promovarea drepturilor copilului prevede:
In determinarea interesului superior al copilului se au in vedere cel puțin următoarele:
a) nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educație și sănătate, de securitate și stabilitate și apartenență la o
familie; b) opinia copilului, în funcție de vârstă și gradul de maturitate;
c) istoricul copilului, având in vedere, în mod special, situațiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altăa formă
de violență asupra copilului, precum și potențialele situații de risc care pot interveni în viitor;
d) capacitatea părinților sau a persoane lor care urmează să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului de a răspunde
nevoilor concrete ale acestuia; e) menținerea relațiilor personale cu persoanele față de care copilul a dezvoltat relații
de atașament.

65
înțelege inclusiv “ dreptul de a lua copilul pentru o perioadă determinată, într -un alt loc decât
reședința sa obișnuită ” intră în sfera de aplicare a acestui instrument european, iar instanța
urmează să stabilească unde este reședința obișnuită a copilului.
Pentru aceasta, pe baza înscrisurilor prezentate, a susținerilor părților, a anchetei sociale,
instanța apreciază un de este locul care exprimă o anumită integrare a copilului într -un mediu
social și familial, luând în calcul următoarele criterii :

În privința legii aplicabile modificării programului de vizită pentru tatăl reclamant, art. 15
din Convenți e prevede legea națională a autorităților, ceea ce înseamnă legea română.
În situația în care cererea de modificare a programului de vizită se depune după împlinirea
termenului de 3 luni de la mutarea copilului în Franța, ceea ce atrage și modificarea competenței
jurisdi cționale a instanței romîne, legea aplicabilă va fi cea franceză.
Instanța română are de rezolvat problema ascultării minorei, dacă aceasta are împlinită
vârsta de 10 ani. Ea va fi ascultat ă prin comisie rogatorie internațională de către autoritățile
comp etente din statul de reședință, în condițiile Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al
Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanțele statel or membre în domeniul
obținerii de probe în materie civilă sau comercială .

SPEȚA NR. 5. Legea aplicabilă obligației de întreținere. Copil major aflat în
continuare de studii. Reședința creditorului într-un stat membru
O instanță judecătorească din România este învestită cu o cerere de stabilire a pensiei
de întreținere, reclamantul fiind un copil în vârstă de 20 de ani, cetățean italian cu reședința
în Belgia, unde urmează cursurile unei universități, iar pârâtul este tatăl său, cu domiciliul
în România. În motivare, reclamantul menționează că este copil din căsătorie, ambii părinți
fiind cet ățeni italieni, iar după decesul mamei, tatăl său s -a recăsătorit și locuiește cu
familia în România, unde realizează venituri importante .

I. Care este legea aplicabilă obligației de întreținere?

După ce instanța și -a verificat competența jurisdicțional ă în baza art. 3 alin. (1) lit. a din
Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea
aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de
întreținere, constatând că este co mpetentă ca instanț ă judecătorească de la locul reședinței
obișnuite a pârâtului, urmează să se identifice legea aplicabilă obligației de întreținere, potrivit
Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007. durata
regularitatea, condițiile și motivele
sejurului pe teritoriul unui stat membru și
ale mutării familiei în acest stat
cetățenia
copilului
locul și condițiile de
școlarizare cunoștințele
lingvistice raporturile familiale și sociale
întreținute de copil în statul respectiv

66
Etape:
1. Se verifică existența și validitatea convenției de alegere a legii aplicabile obligației
de întreținere. Fiind vorba despre un creditor care are vârsta peste 18 ani, art. 8 alin. (3) din
Protocolul de la Haga permite încheierea unei convenții, care poate fi una din legile menționate
în art. 8 alin. (1), și anume:
 legea italiană , ca lex patriae pentru părți;
 legea belgiană , ca lege a statului pe teritoriul căruia se află reședința
obișnuită a reclamantului;
 legea română , ca lege a statului pe teritoriul căruia se află reședința
obișnuită a pâr âtului;
 legea austriacă , dacă părțile au împreună în proprietate bu nuri imobile
situate în Austria (de exemplu, părinții reclamant ului au cumpărat în
timpul căsătoriei o casă de vacanță în stațiunea Salzburg)
Pentru valabilitatea convenției, se verific ă dacă aceasta s -a realizat în scris , datat și semnat
de părți, fiind acceptat și orice suport al cărui conținut este accesibil , încât să fie utilizat pentru
trimiteri ulterioare.
2. Dacă nu există o convenție anterioară sesizării instanței , părțile pot desemna în mod
expres ca în cauză, în baza art. 7 alin. (1) din Protocolul de la Haga, legea română să fie lege
aplic abilă obligației de întreținere, ceea ce atrage aplicarea dispozițiilor Noului Cod civil.
3. Dacă nu există o convenție de alegere a legii aplicabile obligației de întreținere,
instanța română urmează să localizeze această lege, care poate fi:
 legea belgiană , ca lege a statului de reședință al creditorului (art. 3 din
Protocolului de la Haga);
 legea română , ca lege a forului, atunci când creditorul nu poate obține
întreținere de la debitor în baza legii belgiene (art. 4 alin. 2 din
Protocolul de la Haga) ;
 legea italiană , ca lege a cetățeniei comune a părților (art. 4 alin. 4 din
Protocolul de la Haga)
4. Domeniul de aplicare al legii alese sau desemnate să guverneze materia obligației de
întreținere este indicat de art. 11 din Protocolul de la Haga .

II. În lipsa unei convenții între părți, reclamantul solicită aplicarea legii belgiene în
cauză, iar pârâtu l legea română. Care va fi legea pe care o va aplica instanța română?
Regula în materia obligațiilor de întreținere este prevăzută de art. 3 din Protocol, care
indică legea statului de reședință obișnuită a creditorului ca lege aplicabilă obligației de
întreținere. Așadar, legea belgiană va indica următoarele:
– dacă, în ce măsură și de la cine poate solicita creditorul întreținere (de
exemplu, art. 203 și art. 336 C. civ. reprezintă temeiul î n drept pentru cererea
copilului aflat î n continuare de studii , obligația de întreținere existând între
acesta și părinții săi);
– măsura în care creditorul poate solicita retroactiv întreținere;
– baza de calcul pentru valoarea întreținerii și pentru indexarea acesteia;
– cine are dreptul de a introduce acțiunea;
– termenele de prescripție sau de decădere.
Numai în măsura în care efectele aplicării legii belgiene ar fi în mod evident contrare
ordinii publice a forului, atunci, în baza art. 13 din Protocolul de la Haga, instanța va aplica
legea română.

67
SPEȚA NR. 6. Ce rere lichidare regim matrimonial. Convenție de alegere a legii
aplicabile regimului matrimonial. Convenție matrimonială de separa ție de bunuri .
Instanța din România a fost învestită cu o cerere de lichidare regim matrimonial și partaj
pentru bunurile imobile situate în România (un teren și o casă, precum și un apartament),
reclamanta fiind cetățean român, cu reședința în Germania, iar pârâtul fiind soțul acesteia,
cetățean german, cu reședința în Germania. Susținând aplicarea legii român e care consacră
regimul comunității de bunuri a l soților și contribuția egală la dobândirea bunurilor imobile,
reclamanta solicită partajarea acestora în cote egale, în lotul ei intră apartamentul cu
obligarea pârâtului la plata unei sulte pentru egalizarea loturilor. Pârâtul a formulat
întâmpinare și cerere reconvențională, depunând în același timp două înscrisuri:
– o convenți e de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial (legea germană);
– o convenție matrimonială de separație de bunuri .
Ce soluție va pronunța i nstanța română?

I. Soluție conform dispozițiilor Noului Cod civil
După verificarea competen ței jurisdic ționale, instan ța de judecată procedează la
identificarea legii ap licabile regimului matrimonial și a re gimului matrimon ial. Soluția instanței
judecătorești depinde de răspunsul la următoarele două întrebări:

1. Care este legea aplicabilă regimului matrimonial?
În speță, părțile au încheiat anterior căsătoriei sau în timpul căsătoriei în România (sau
Germania ori pe teritoriul altui stat) o convenție de alegere a legii aplicabile regimului
matrimonial . Instanța română sesizată trebuie să verifice:
 validitatea convenției sub aspectul condițiilor de fond și de formă (art. 2591 NCC1). De
exemplu, pentru convenți a încheiată în Român ia, dispozi țiile art. 2591 raportat la art.
330 NCC2 impun forma înscrisului autentic, sub sancțiunea nulității absolute. În această
ipoteză, dacă nu s -a respectat forma ad validitatem, convenția de alegere a legii
aplicabile regimului matrimonial, iar judecătorul va proceda la determinarea obiectivă a
acestei legii aplicabile regimului matrimonial, potrivit dispozițiilor art. 2592 NCC3
raportat la art. 2589 NCC;
 dacă desemnarea legii aplicabile regimului matrimonial s -a făcut cu respectarea limitel or
impuse autonomiei de voință de către legiuitor. Astfel, în speță, se constată că legea
aleasă de părți (fie legea română, fie legea germană, ca lege a statului a cărui cetățeniei o
are oricare dintre soți) este enumerată de legiuitorul român printre opț iunile viitorilor soți
sau a le soților. În ipoteza în care părțile ar fi ales o altă lege decât una dintre cele impuse
limitativ de legiuitor, convenția nu ar produce efecte juridice, instanța urmând a o
înlătura.

1 Art. 2591 alin. (2) NCC prevede: (2) Condițiile de formă ale convenției de alegere a legii aplicabile sunt cele
prevăzute fie de legea aleasă pentru a guverna regimul matrimonial, fie de legea locului încheierii convenției de
alegere. În toate cazurile, alegerea legii aplicabile trebuie să fi e expresă și constatată printr -un înscris semnat și
datat de soți sau să rezulte în mod neîndoielnic din clauzele unei convenții matrimoniale. Când legea română este
aplicabilă, trebuie respectate exigențele de formă stabilite de aceasta pentru validitatea convenției matrimoniale.
2 Încheierea convenției matrimoniale: (1) Sub sancțiunea nulității absolute, convenția matrimonială se încheie prin
înscris autentificat de notarul public, cu consimțământul tuturor părților, exprimat personal sau prin mandatar cu
procură autentică, specială și având conținut predeterminat.
3 Determinarea obiectivă a legii aplicabile regimului matrimonial: Dacă soții nu au ales legea aplicabilă regimului
lor matrimonial, acesta este supus legii aplicabile efectelor generale ale căs ătoriei.

68
Schematic, prezentăm cele trei variante ipotetice :
Legea română Legea germană Altă lege aleasă de părți
A. Având în vedere faptul
că anterior căsătoriei părțile
au ales legea română ca
lege aplicabilă regimului
matrimonial, înseamnă că
sunt incidente dispozițiile
Noului Cod civil român,
care prevăd că, în lipsa unei
convenții matrimoniale,
soții sunt supuși regimul
legal al comunității de
bunuri .
B. Dacă părțile au desemnat
legea germană ca lege
aplicabilă regimului
matrimonial, înseamnă că sunt
aplicabile dispozițiile Codului
civil german, potrivit cărora
regimul legal este cel al
participării la achiziții, în
lipsa unei convenții
matrimoniale în care soții să
aleagă un alt regim
matrimonial. Pentru a
soluționa litigiul, judecătorul
român va aplica dispozițiile
legii germane, fiind obligat
astfel să se informeze asupra
conținutului dreptului străin
prin apelare la Rețeaua
Judiciară Europeană în materie
civilă și comercială sau la
Convenția de la Londra din
1968 . C. În lipsa convenției de alegere ori
dacă aceasta nu produce efecte (ca
urmare a nulității absolute, de
exemplu), instanța procedează la
determinarea obiectivă a legii
aplicabile regimului matrimonial,
soluțiile fiind ierarhizate în cascadă ,
potrivit art. 2589 NCC :
 legea germană , ca legea statului
unde părțile au reședința
obișnuită comună;
 în lipsa acesteia, legea cetățeniei
comune a părților (ceea ce nu
este cazul în speță);
 – în lipsa acestui criteriu, legea
statului pe teritoriul căruia s -a
încheiat căs ători a (legea
română, legea germană sau legea
austriacă, dacă părțile s -au
căsătorit în Austria și pentru care
regimul separației de bunuri este
un regim legal).
O precizare importantă se impune a fi făcută referitor la drepturile soților
asupra locuinței: dacă prin convenția părților sau prin aplicarea normelor
conflictuale prevăzute de art. 2589 NCC, legea care guvernează regimul
matrimonial este o lege străină, drepturile soților asupra locuinței familiei vor fi
supuse legii româ ne, pentru că imobilul este situat în România și pentru că aceste
drepturi intră în structura regimului primar imperativ (art. 2589 alin. 3 NCC).

2. Care este regimul matrimonial?
În speță, regimul matrimonial ales prin convenție este regimul separației de bunuri. Însă
situația soților este diferită în funcție de legea care se aplică regimului matrimonial.
A. Dacă regimul ui separației de bunuri îi este aplicat legea română (fie desemnată de soți,
prin convenție, fie determinată obiectiv de instanță în condițiile art. 2592 și art. 2589 NCC),
judecătorul dă eficiență dispozițiilor art. 360 alin. (2) NCC, ceea ce înseamnă că, după caz:

P
R
E
C
I
Z
A
R
E
a. lichidarea regimului matrimonial de separație de bunuri se face conform
clauzelor din convenție (dacă acestea există), în funcție de bunurile
dobândite de fiecare dintre soți în timpul căsătoriei, în baza căreia se va
calcula creanța de participare convenită;

b. dacă în convenție nu s-a precizat expres, creanța de participare
reprezintă jumătate din diferența valorică dintre cele două mase de achiziții
nete și va fi datorată de către soțul a cărui masă de achiziții nete este mai
mare, putând fi plătită în bani sau natură.

69
B. Dacă se aplică legea germană regimul ui separației de bunuri, înseamnă că nu se
egalizează achizițiile făcute de fiecare dintre soți. Cu alte cuvinte, în situația regimului separației
de bunuri supus legii germane, câștigurile acumulate de soți nu vor fi egaliz ate (spre deosebire
de legea română). Doar în ipoteza comunității de achiziții, ca regim matrimonial legal în
Germania, coexistă categorii separate de bunuri, iar câștigurile acumulate de soți se egalizează.
C. Dacă se aplică legea austriacă , judecătorul s e va informa asupra conținutului acestei
legi și va constata că regimul separației de bunuri este cel legal. Lichidarea regimului
matrimonial dedusă judecății se face conform prevederilor legii austriece.

3. Ce soluție pronunță instanța pe fondul cauzei?
În speță, se reține faptul că anterior căsătoriei , părțile au ales, ca lege aplicabilă regimului
matrimonial, legea germană (convenția îndeplinește condițiile de validitate, iar legea aleasă
respectă opțiunile oferite de art. 2590 NCC), iar ca regim matrim onial cel al separației de
bunuri , ceea ce înseamnă că achizițiile dobândite în timpul căsătoriei de fiecare dintre soți nu
vor fi egalizate.
În soluționarea cauzei cu element de extraneitate, instanța dă valoare juridică autonomiei
de voință a părților , așa cum aceasta rezultă din convențiile încheiate de soți, cu respectarea
cerințelor legii.
În consecință, cum separația de bunuri înseamnă că fiecare soț păstrează proprietatea
exclusivă a bunurilor sale prezente și a celor pe care le dobândește în timpu l căsătoriei, neavând
importanță caracterul oneros sau gratuit al dobândirii asupra naturii juridice a bunului respectiv,
dacă ne raportăm la datele speței conchidem următoarele: terenul și casa sunt bunurile proprii
ale pârâtului, fiind achiziționate excl usiv de acesta, iar apartamentul fiind cumpărat împreună de
soți, se află în indiviziune, ca bun propriu.
Prin aplicarea art. 362 alin. (1) NCC, care prevede că “ aparțin acestora (s.n. soților) în
proprietate comună pe cote -părți, în condițiile legii ” și a art. 361 NCC , și în lipsa unei clauze în
contractul de vânzare -cumpărare al apartamentului referitor la cota fiecărui soț, instanța
apreciază că imobilul aparține în coproprietatea părților, fiecare dintre soți având o cotă egală .
Așa fiind, lichidarea r egimului matrimonial se face prin atribuirea apartamentului în
natură reclamantei, cu obligarea acesteia de a plăti pârâtului o sultă, reprezentând jumătate din
valoarea imobilului, și prin constatarea, pentru teren și casă, a calității acestora de bunuri proprii
ale pârâtului.

În ipoteza în care s -ar fi aplicat legea română regimului separației de bunuri,
reclamanta ar fi primit o sumă de bani, cu titlu de creanță de participare,
reprezentând jumătate din diferența valorică dintre cele două mase de achiziții
nete ale părților ( în lipsa unei clauze exprese ), conform art. 360 alin. (2) NCC.

II. Soluție conform Propunerii de Regulament al Consiliului privind competența, legea
aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judec ătorești în materia regimurilor
matrimoniale
În ipoteza în care instanța română este competentă internațional (de exemplu, soții au
încheiat un acord de alegere a instanței române), raționamentul pentru identificarea legii
aplicabile în cauză este următo rul:
Atâta vreme cât soții au ales, anterior căsătoriei, în baza principiului autonomie i de voință
ca legea aplicabilă regimului matrimonial să fie legea germană , ace asta va guverna toate
bunurile soților (art. 15), indiferent că sunt mobile sau imobile și indiferent de locul situării lor P
R
E
C
I
Z
A
R
E

70
pe teritoriul statelor membre. Instanța română verifică dacă acordul de desemnare a legii
aplicabile respectă condițiile de fond și de formă prevăzute de Regulamen t și dacă legea aleasă
este una dintre cele indicate de art. 16, și anume:

– legea statului în care soții (viitorii soți) sau unul dintre ei își au/are reședința
obișnuită comună în momentul încheierii acordului;
– legea statului a cărui cetățean este unul dintre soți în momentul încheierii
acordului.
Aplicând aceste prevederi la datele speței, instanța constată că legea aleasă de părți
corespunde atât ca lege a statului în care unul dintre viitorii soți își are reședința, cât și ca lege a
statului de cetățe nie a unuia dintre soți în momentul realizării acordului. În aceste condiții,
instanța română va aplica legea germană privitor la regimului matrimonial ales, soluția fiind
aceeași ca și la pct. I de mai sus.

TEMA NR. 2 – PROCEDURA DE EXEQUATUR ÎN
MATERIA DREPTULUI FAMILIEI

73
PARTEA I. PARTEA TEORETICĂ

CAPITOLUL I.
ASPECTE TEORETICE LEGATE DE PROCEDURA DE EXEQUATUR ÎN
MATERIA DREPTULUI FAMILIEI

1. DIVORȚUL ȘI EXERCITAREA AUTORITĂȚII PĂRINTEȘTI

Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind
competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în
materia răspunderii părintești , de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/20001 (denumit în
continuare “ Regulament”) cuprinde, alături de norme uniforme pentru soluționarea conflictelor
de competență între statele membre, și o serie de norme care asigură circulația liberă în spațiul
Uniunii Europene a hotărârilor judecătorești, a actelor autentice și a acord urilor, stabilind
dispoziții cu privire la recunoașterea și executarea acestora într -un alt stat membru.

1. Care sunt hotărârile judecătorești care sunt supuse recunoașterii și executării?
Având în vedere art. 21 și art. 46 din Regulament, sunt supuse rec unoașterii și executării
următoarele:

 hotărârile judecătorești (de divorț și cele care privesc exercitarea autorității părintești)
pronunțate într -un stat membru, în acțiunile judiciare intentate după punerea în aplicare a
Regulamentului;
 actele autentice (privind desfacerea căsătoriei și cele privind exercitarea autorității
părintești) încheiate după punerea în aplicare a Regulamentului și executorii într -un stat
membru;
 acordurile dintre părți privind exercitarea autorității părintești, acorduri încheiat e după
punerea în aplicare a Regulamentului și executorii în statul membru de origine2.

2. Care este procedura de recunoaștere și executare a unei hotărâri judecătorești?
Potrivit art. 21 alin. (1) din Regulament, hotărârile judecătorești în materia divor țului și în
materia exercitării autorității părintești pronunțate într -un stat membru se recunosc în celelalte
state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură . Așadar, este vorba despre
recunoașterea de plin drept a acestor hotărâri și de executare a lor în mod direct, fără a fi nevoie
de o procedură de exequatur .
În consecință, hotărârea judecătorească pronunțată într -un stat membru produce efecte pe
întreg teritoriul Uniunii Europene, nefiind necesară nicio proce dură pentru actualizarea actelor
de stare civilă ale soților pe baza unei hotărâri pronunțate în alt stat membru în materie de
divorț, separare de corp sau anulare a căsătoriei, care nu mai poate fi supusă nici unei căi de
atac, în conformitate cu dreptul respectivului stat membru. Această hotărâre produce efecte
juridice, în aceleași condiții și cu privire la numele de familie al soților după divorț (păstrarea
sau revenirea la numele avut anterior căsătoriei, după caz).
Legat de procedura de recunoaștere, sunt două aspecte de menționat (art. 21 alin. 3 și 4):

1 Publicat în JO L 338, 23.12.2003, p.1. Regulamentul se aplică în toate statele membre ale Uniunii Europene, cu
excepția Danemarcei, de la data de 1 martie 2005 (cu excepția art. 67 -70, care au intrat în vigoare la data de 1
august 2004). El est e cunoscut în literatură și sub denumirea „Regulament Bruxelles II bis”.
2 Conform paragrafului (22) din Preambulul Regulamentului, actele autentice și acordurile între părți, care sunt
executorii într -un stat membru, sunt asimilate „hotărârilor judecătore ști” în scopul aplicării normelor de
recunoaștere și de executare.

74
– recunoașterea facultativă , ceea ce presupune că orice parte interesată are dreptul de a
recurge la procedura de recunoaștere a hotărârii de divorț sau a hotărârii privind exercitarea
autorității pări ntești, în condițiile art. 28 -36 din Regulament, solicitând, după caz, pronunțarea
unei hotărâri de recunoaștere sau de refuz a recunoașterii hotărârii;
– recunoașterea pe cale incidentală – în fața unei instanțe dintr -un alt stat membru, pe cale
incidenta lă, se invocă recunoașterea hotărârii pronunțate în statul membru.
Precizăm că într -una din secțiunile viitoare, vom realiza o analiză separată a dispozițiilor
art. 40 -45, care reglementează forța executorie a anumitor hotărâri judecătorești privind dreptu l
de vizită și înapoierea copilului .
3. În cadrul procedurii de recunoaștere și executare a hotărârii de divorț sau privind
exercitarea autorității părintești, se poate verifica competența instanței din statul membru
de origine?
Nu. Potrivit art. 24 din Re gulament, în procedura de recunoaștere și executare,
competența instanței judecătorești din statul membru de origine în care a fost pronunțată
hotărârea (și care are la bază normele prevăzute de art. 3 -14) nu poate fi controlată de către
instanțele statulu i membru pe teritoriul căruia urmează a fi executată hotărârea. Această
interdicție cu privire la controlul competenței nu poate fi înlăturată nici prin invocarea
criteriului ordinii publice de drept internațional privat al statului în care se solicită
recunoașterea și executarea, menționat la art. 22 lit. (a) și art. 23 lit. (a) din Regulament.
Excepție : În cazul în care o instanță dintr -un stat membru este sesizată cu o cerere de
recunoaștere a unei hotărâri judecătorești în materia divorțului sau a exerc itării autorității
părintești, pronunțată într -un alt stat membru, se procedează la verificarea atât a momentului în
care s -a făcut această pronunțare , raportându -se la data de 1 martie 2005 (când a intrat în
vigoare Regulamentul Bruxelles II bis )1, cât și la data introducerii acțiunii de divorț în statul de
origine , raportându -se la data de 1 martie 2001 (când a intrat în vigoare Regulamentul (CE) nr.
1347/2000 privind competența și recunoașterea și executarea hotărârilor în materie
matrimonială și în proc edurile privitoare la răspunderea părintească pentru copii comuni ai
soților , cunoscut sub denumirea de “Regulamentul Bruxelles II”)2. Există patru ipoteze, și
anume:
1. atât promovarea acțiunii în statul de origine, cât și pronunțarea hotărârii este
ulter ioară datei de 1 martie 2005 , caz în care nu se face nicio verificare a competenței
instanței care a pronunțat hotărârea ce urmează a fi recunoscută și executată;
2. pronunțarea este ulterioară datei de 1 martie 2005 , iar acțiunea în statul de origine a
fost introdusă după intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 . Potrivit art. 64
alin. (2) din Regulament, această hotărâre este recunoscută și executată în conformitate cu
dispozițiile capitolului III din Regulament, în cazul în care normele de competență aplicate în
cauză sunt conforme cu cele prevăzute de unul dintre următoarele instrumente:
a. Regulamentul Bruxelles II bis;
b. Regulamentul (CE) nr. 1347/2000;
c. o convenție care era în vigoare între statul membru de origine și statul membru solicitat
atunci când s -a intentat acțiunea.
3. pronunțarea este anterioară datei de 1 martie 2005 , iar acțiunea în statul de origine a
fost introdusă după intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000. Potrivit art. 64
alin. (3) din Regulament, această hotărâre este recunoscută și executată în conformitate cu
dispozițiile capitolului III din Regulament.

1 Pentru statele care au aderat la Uniunea Europeană ulterior datei de intrare în vigoare a Regulamentului Bruxelles
II bis, se ia ca reper temporar data aderării lor. De exemplu, pentru Ce hia, Ungaria, Cipru, data de 1 mai 2004,
pentru România și Bulgaria, data de 1 ianuarie 2007.
2 Pentru România, Regulamentul (CE) nr. 1347/2000 nu a fost în vigoare, ca urmare a principiului neretroactivității.

75
4. pronunțarea a fost făcută în perioada 1 martie 2001 – 1 martie 2005 , iar acțiunea în
statul de origine a fost introdusă anterior intrării în vi goare a Regulamentului (CE)
nr.1347/2000. Potrivit art. 64 alin. (4) din Regulament, această hotărâre este recunoscută și
executată în conformitate cu dispozițiile capitolului III din Regulament, cu condiția să se refere
la divorț sau la autoritatea părint ească față de copiii comuni, pronunțată cu ocazia respectivei
acțiuni matrimoniale, iar normele de competență să fie conforme cu cele prevăzute de unul
dintre următoarele instrumente:
a. Regulamentul Bruxelles II bis;
b. Regulamentul (CE) nr. 1347/2000;
c. o convenție care era în vigoare între statul membru de origine și statul membru solicitat,
atunci când s -a intentat acțiunea.
4. Aspecte privind judecarea cererii de recunoaștere a hotărârii pronunțate într -un
alt stat membru
Sesizarea instanței de judeca tă cu o cerere de recunoaștere și de executare a unei hotărâri
pronunțate într -un alt stat membru cu privire la divorț, respectiv, cu privire la exercitarea
autorității părintești, și judecarea cererii se fac după lex fori , cu câteva excepții prevăzute de
Regulament și care interesează următoarele aspecte:
Potrivit art. 29 din Regulament, cererea de exequatur se prezintă instanței
judecătorești indicate în lista comunicată Comisiei, în conformitate cu art.
68, iar pentru România, aceasta este tribunalul. Competența teritorială se
stabilește în funcție de unul dintre următoarele criterii:
 reședința obișnuită a persoanei împotriva căreia se solicită
executarea;
 reședința obișnuită a oricărui copil vizat de cerere;
 dacă reședința nu se află în statul membru de executare, competența
teritorială se stabilește în funcție de locul de executare.
Reclamantul trebuie să -și aleagă domiciliul în raza teritorială a instanței
judecătorești sesizate, potrivit art. 30 alin. (2) din Regulament. Cu toate
acestea, dacă dreptul statului membru în care are loc executarea nu prevede
alegerea domiciliului, re clamantul desemnează un împuternicit ad litem .
Partea care, adresându -se instanței dintr -un alt stat membru, solicită una
dintre următoarele variante:
 recunoașterea unei hotărâri judecătorești de divorț sau în materia
autorității părintești;
 contestarea recunoașterii unei hotărâri judecătorești de divorț sau în
materia autorității părintești;
 încuviințarea executării unei asemenea hotărâri judecătorești,
trebuie să prezinte următoarele înscrisuri prevăzute de art. 30 alin. (3)
raportat la art. 37 și art. 39 din Regulament :
 copie a hotărârii care să întrunească toate condițiile necesare în
vederea stabilirii autenticității sale;
 certificatul eliberat la cererea oricărei părți interesate de instanța
judecătorească sau autoritatea competentă din statul membru de
origine, utilizând formularul al cărui model este prezentat în anexa I
(hotărâri judecătorești în materie matrimonială), respectiv anexa II
(hotărâri în materia răspunderii părintești).
În afară de aceste îns crisuri, în cazul în care este vorba despre o hotărâre în lipsă , partea
care solicită recunoașterea trebuie să prezinte unul din următoarele: Competenta
teritorială a
instanțelor
judecătorești
Alegerea
domiciliul ui
Înscrisurile
anexate cererii
de exequatur

76
 originalul sau o copie certificată pentru conformitate a documentului care stabilește
că actul de sesizare a insta nței sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat
părții care nu s -a prezentat;
 orice document care arată că pârâtul a acceptat hotărârea în mod neechivoc.
În lipsa prezentării documentelor menționate, instanța judecătorească sesizată cu o cerere
de exequatur poate acorda un termen pentru prezentarea lor sau poate accepta documente
echivalente sau, în cazul în care consideră că dispune de suficiente informații, poate să renunțe
la prezentarea lor (art. 38 din Regulament).
De asemenea, în baza art. 5 2 din Regulament, nicio legalizare sau altă formalitate similară
nu este necesară cu privire la documentele menționate la art. 37 și art. 38 sau, dacă este cazul, cu
privire la o procură ad litem.
Reclamantul care, în statul membru de origine, a beneficiat în tot sau în parte
de asistență judiciară sau de o scutire de taxe și de cheltuieli beneficiază, în
cadrul procedurii de recunoaștere și executare a hotărârii de divorț prevăzute
la art. 21 și art. 28, de cea mai favorabilă asiste nță sau de cea mai mare
scutire prevăzută de dreptul statului membru de executare (art. 50 din
Regulament).
Potrivit art. 27 din Regulament, instanța judecătorească poate suspenda
procedura în cazul în care hotărârea supusă recuno așterii face obiectul unei
căi de atac ordinare în statul de origine. Dacă este vorba despre o cerere de
recunoaștere a unei hotărâri judecătorești pronunțate în Irlanda sau în
Regatul Unit și a cărei executare este suspendată în statul membru de origine
din cauza exercitării unei căi de atac, instanța de exequatur poate suspenda
procedura de judecată.
5. Hotărârea judecătorească pronunțată de instanța de exequatur
Potrivit art. 31 din Regulament, instanța judecătorească sesizată prin cerere pronunță o
hotărâre în termen scurt, fără ca persoana împotriva căreia se solicită executarea sau copilul să
poată, în această fază a procedurii, să prezinte observații.
A. În cazul hotărârii de divorț pronunțată într -un alt stat membru, cererea de exequatur
depusă:

– nu poate fi respinsă pe motiv că dreptul statului membru în care se solicită aceasta nu
permite divorțul, separarea de corp sau anularea căsătoriei pe baza unor fapte identice (art. 25
din Regulament).
– poate fi respinsă de instanță numai pentru unul dint re motivele prevăzute la art. 22 și art.
24 din Regulament.
În ce situații instanța dintr -un alt stat membru poate refuza recunoașterea unei
hotărâri de divorț pronunțate într -un stat membru?
Potrivit art. 22 din Regulament, o hotărâre judecătorească pronu nțată în materie de
divorț , de separare de corp sau de anulare a căsătoriei nu se recunoaște de o instanță dintr -un alt
stat membru într -una dintre următoarele situații:
 recunoașterea contravine în mod evident ordinii publice a statului membru în care
se solicită aceasta;
 actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat
în timp util pârâtului care nu s -a prezentat și astfel încât acesta să își poată pregăti
apărarea, cu excepția cazului în care se constată că pârâtul a acceptat hotărârea
într-un mod neechivoc;
 recunoașterea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată într -o acțiune între
aceleași părți în statul membru în care se solicită aceasta; Asistența
judiciară
Suspendarea
procedurii

77
 recunoașterea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior într-un alt
stat membru sau într -un stat terț într -o cauză între aceleași părți, din moment ce
această primă hotărâre îndeplinește condițiile necesare recunoașterii sale în statul
membru în care se solicită aceasta.
B. În cazul hotărârilor judecătorești privind autoritatea părintească (cu excepția celor
privind dreptul de vizită și înapoierea minorului) pronunțate într -un stat membru, care sunt
executorii în acel stat, cererea de exequatur:

 poate fi admisă , încuviințându -se executarea pe teritoriul stat ului acestei instanțe
(art. 28);
 poate fi respinsă , executarea hotărârii fiind refuzată doar pentru motivele
enumerate de art. 23.

În ce situații instanța dintr -un alt stat membru poate refuza recunoașterea unei
hotărâri în materia autorității părintești pronunțate într -un stat membru?
Potrivit art. 23 din Regulament, o hotărâre judecătorească pronunțată în materia autorității
părintești nu se recunoaște de o instanță dintr -un alt stat membru într -una dintre următoarele
situații:
 luând în considerare inter esul superior al copilului, recunoașterea contravine în mod
evident ordinii publice a statului membru în care se solicită aceasta;
 cu excepția cazurilor urgente, hotărârea a fost pronunțată fără a -i da copilului
posibilitatea de a fi ascultat, încălcându -se astfel normele fundamentale de procedură din
statul membru în care se solicită aceasta;
 actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în
timp util pârâtului care nu s -a prezentat și nu a avut astfel posibilitatea d e a-și pregăti
apărarea, cu excepția cazului în care se constată că pârâtul a acceptat hotărârea într -un
mod neechivoc;
 la solicitarea oricărei persoane care susține că hotărârea se opune exercitării răspunderii
sale părintești, în cazul în care hotărârea a fost pronunțată fără ca această persoană să fi
avut posibilitatea de a fi ascultată;
 recunoașterea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată ulterior în materia răspunderii
părintești în statul membru în care se solicită recunoașterea1;
 recunoașterea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată ulterior2 în materia
răspunderii părintești într -un alt stat membru sau în statul terț în care copilul își are
reședința obișnuită, din moment ce hotărârea ulterioară îndeplinește condițiile neces are
recunoașterii sale în statul membru solicitat;

1 În Cauza C211 – 10, cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare a fost formulată în cadrul unui litigiu între
doamna Povse, pe de o parte, și domnul Alpago, pe de altă parte, cu privire la înapoierea în Italia a fiicei lor, care se
afla în Austria împreună cu mama sa, și la încredințarea acest ui copil.
CJUE a reținut că a rt. 47 alin. (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că
o hotărâre pronunțată ulterior de o instanță judecătorească din statul membru de executare, prin care se dispune cu
titlu provi zoriu cu privire la încredințare și care este considerată executorie potrivit dreptului din acest stat, nu poate
fi opusă executării unei hotărâri certificate pronunțate anterior de instanța judecătorească competentă din statul
membru de origine și prin ca re se dispune înapoierea copilului.
Executarea unei hotărâri certificate nu poate fi refuzată, în statul membru de executare, pentru motivul că, în urma
unei schimbări a împrejurărilor intervenite după pronunțarea sa, executarea ar putea să aducă o atingere gravă
interesului superior al copilului. O asemenea schimbare trebuie invocată în fața instanței judecătorești competente
din statul membru de origine, care ar trebui sesizată și cu o posibilă cerere de suspendare a executării hotărârii sale.
2 Făcând o analiză a art. 22 lit. d), care conține expresia ”hotărâre pronunțată anterior” , referindu -se la hotărârea de
divorț, pe de o parte, și art. 23 lit. f), care conține expresia ”hotărâre pronunțată ulterior”, referindu -se la hotărârile
în materia ră spunderii părintești, pe de altă parte, rezultă că o hotărâre pronunțată în materie de răspundere
părintească este supusă modificărilor și cea care prevalează este hotărârea pronunțată ulterior și deci, aceasta se
recunoaște.

78
 nu a fost respectată procedura prevăzută la art. 56, care reglementează plasarea
copilului într -un alt stat membru . Astfel, în cazul în care instanța judecătorească
competentă în temeiul art. 8 -15 din Regulament preconizează plasarea copilului într -un
centru de plasament sau la familie substitutivă și respectiva plasare va avea loc într -un
alt stat membru, instanța consultă în prealabil autoritatea centrală sau o altă autoritate
competentă din statul de plasare1, existând două soluții:
a) dacă intervenția unei autorități publice este prevăzută în acest stat membru pentru
cazurile interne de plasare a copiilor, situație în care hotărârea judecătorească privind
plasarea copilului nu poate fi luată în statul membru solicitant decât în cazul în care
autoritatea competentă a statului membru solicitat a aprobat acest plasament2;
b) dacă intervenția unei autorități publice nu este prevăzută în acest din urmă stat membru
pentru cazurile interne de plasare a copiilor , instanța notifică acest fapt autorității centrale
sau unei autorități competente din respectivul stat membru.
Indiferent dacă cererea privește recunoaște rea și executarea unei hotărâri de
divorț sau a uneia privind autoritatea părintească, instanța:
 nu are drept să facă o verificare ulterioară a competenței internaționale (art.
24);
 nu are drept să facă o revizuire ulterioară pe fond (art. 26 și art. 31 al in. 3);
 poate încuviința numai unele dintre capetele de cerere, încuviințând astfel o
executare parțială (art. 36).

1 În ce privește modalitățile de consultare sau de aprobare menționate, acestea sunt reglementate de dreptul intern al
statului solicitat, iar pentru România, conform art. 100 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea
drepturilor copilului , autoritatea competentă este Aut oritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și
Adopție, care funcționează în cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice
(H.G. nr. 344/30 aprilie 2014, publicată în Monitorul oficial al României, nr. 322 din 7 mai 2014). De asemenea,
conform art. 2 din Legea nr. 361/2007 pentru ratificarea Convenției de la Haga din 1996, Autoritatea Națională
pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție este autoritatea centrală pentru ducerea la îndeplinire a obligaț iilor
stabilite de convenție, în conformitatea cu art. 29 alin. 1 din convenție.
2 În Cauza C -92/12, cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea Regulamentului (CE)
nr. 2201/2003, în special articolele 1, 28 și 56, și a fost formulată în cadrul unui litigiu între Health Service
Executive (Direcția de sănătate publică, denumită în continuare „HSE”), pe de o parte, și un copil cu cetățenie
irlandeză și reședința în Irlanda, și mama acestuia, cu reședința în Londra, pe de altă pa rte, cu privire la plasarea
acestui copil într -un centru de plasament cu regim închis care oferă îngrijire terapeutică și educațională , situat în
Anglia.
Hotărârea unei instanțe dintr -un stat membru prin care se dispune plasarea unui copil într -un centru de plasament
cu regim închis care oferă îngrijire, situat într -un alt stat membru, care implică, pentru protecție, o privare de
libertate pe o perioadă determinată, intră în domeniul de aplicare material al Regulamentului (CE) nr. 2201/2003.
Aprobarea prev ăzută la articolul 56 alin. (2) din regulament trebuie dată, anterior adoptării hotărârii judecătorești
prin care se dispune plasarea unui copil, de o autoritate competentă de drept public. Nu este suficient ca centrul de
plasament în care copilul trebuie plasat să își dea aprobarea. În împrejurări cum sunt cele din acțiunea principală, în
care instanța din statul membru care a decis plasarea are îndoieli cu privire la aspectul dacă a fost dată în mod
valabil o aprobare în statul membru solicitat, deoarece nu a fost posibil să se stabilească cu certitudine care era
autoritatea competentă în acest ultim stat, este posibilă o regularizare pentru a se asigura că cerința unei aprobări
prevăzută la art. 56 din Regulamentul nr. 2201/2003 a fost pe deplin respectat ă.
Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că unei hotărâri a unei instanțe dintr -un stat membru prin
care se dispune plasarea obligatorie a unui copil într -un centru de plasament cu regim închis situat în alt stat
membru trebuie, înainte de executarea în statul membru solicitat, să îi fie încuviințată executarea în acest stat
membru. Pentru a nu lipsi regulamentul de efectul său util, hotărârea instanței din statul membru solicitat privind
cererea de încuviințare a executării trebuie să fi e luată cu o celeritate deosebită, căile de atac îndreptate împotriva
unei asemenea hotărâri a instanței din statul membru solicitat neputând avea un efect suspensiv. În cazul în care a
fost dată pentru o perioadă determinată, aprobarea unei plasări în tem eiul articolului 56 alineatul (2) din
Regulamentul nr. 2201/2003 nu se aplică hotărârilor care au ca obiect prelungirea duratei plasării. În asemenea
împrejurări, o nouă aprobare trebuie să fie solicitată.
R
E
Ț
I
E
!

79
6. Comunicarea hotărârii și căile de atac
În conformitate cu lex fori , hotărârea pronunțată cu privire la cererea de recunoaștere și
încuviințarea executării este adusă la cunoștința reclamantului, prin grija instanței.
Împotriva hotărârii privind cererea de încuviințare a executării, oricare dintre părți poate
exercita calea de atac, potrivit art. 33 din Regulament, la o instanță menți onată expres de fiecare
stat, conform art. 68 din Regulament, pe lista comunicată Comisiei și publicată în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene.

7. Procedura de executare
Două idei sunt importante, și anume:
– orice hotărâre (de divorț sau în materia exercitării autorității părintești)
pronunțată de instanța judecătorească din alt stat membru și declarată executorie
în conformitate cu art. 28 -36 din Regulament, se execută în statul membru de
executare în acele ași condiții ca și în cazul în care aceasta ar fi fost pronunțată
în acest stat membru .
– procedura de executare este stabilită de legea statului membru în care are loc
executarea.

2. SCHIMBAREA NUMELUI DE FAMILIE DUPĂ DIVORȚ

Dacă hotărârea judecătoreas că pronunțată într -un stat membru în materie de divorț se
referă și la numele de familie al soților după desfacerea căsătoriei, atunci sunt incidente
dispozițiile art. 21 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27
noiembrie 2003 pr ivind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în
materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, potrivit cărora nu este necesară nicio
procedură pentru actualizarea actelor de stare ale soților aflate într -un alt stat membru.
Cu alte cuvinte, dispoziția instanței cu privire la modificarea numelui de familie al soților
cuprinsă în hotărârea de divorț (revenirea unui soț sau a ambilor la numele de familie avut
anterior căsătoriei ori păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei) este recunoscută de iure și
produce efecte pe întreg teritoriul Uniunii Europene, în aceleași condiții, ca și hotărârea de
divorț.

3. REGIMUL BUNURILOR

Potrivit Propunerii de Regulament al Consiliului privind competența, legea aplicabilă,
recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materia regimurilor matrimoniale1, în
curs de negociere la data elaborării acestui ghid, așa cum a fost aprobat cu amendamente prin
Rezoluția legislativă a Parlamentului European din 10 septembrie 20132, normele c u privire la
recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie sunt inspirate de Regulamentul
(CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară,
recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materi e civilă și comercială și pot fi
rezumate astfel:
 regula este aceeași, a recunoașterii de drept a hotărârilor judecătorești pronunțate într –
un stat membru, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei proceduri în fața instanțelor dintr –
un alt stat membru (art . 26 alin.1);

1 Publicată de Comisia Europeană la data de 16. 03.2011 – COM (2011) 125 final.
2 Textul se află la adresa: www.Europarl.europa.eu/sidesgetDoc.do? I
M
P
O
R
T
A
N
T

80
 recunoașterea hotărârii poate avea pe cale principală sau pe cale incidentală (art. 26
alin.2 și alin. 3);
 motivele de nerecunoaștere a unei hotărâri în materia regimurilor matrimoniale (art. 27)
sunt aceleași ca cele prevăzute de art. 34 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001;
 competența instanțelor judecătorești din statul membru de origine nu poate face obiectul
controlului instanței din statul membru sesizată cu o cerere de recunoaștere (art. 28);
 hotărârile judecătorești pronunțate într -un stat membru și executorii sunt puse în
executare în celălalt stat membru, în conformitate cu art. 31 raportat la art. 38 -56 și art.
58 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001.

Diferențe există în legătură cu recunoașterea actelor autentice care privesc chestiun i ce
țin de regimul matrimonial , și anume:
 ele nu sunt asimilate hotărârilor judecătorești în ce privește recunoașterea lor
(art. 32 -33);
 recunoașterea actelor autentice însemnă că ele au aceeași putere probantă în
ce privește conținutul actului înregistr at și aceleași efecte ca și în statul membru
de origine (art. 32 alin.2) ;
 actele autentice sunt protejate de prezumția de validitate, care poate fi
răsturnată în caz de contestație.
Tranzacțiile judiciare executorii în statul membru de origine:
 sunt recunoscute și declarate executorii într -un alt stat membru, în aceleași
condiții ca și actele autentice;
 dacă executarea lor este vădit contrară ordinii publice din statul membru de
executare, instanța sesizată refuză cererea de încuviințare a executării sau revocă
hotărârea de încuviințare a executării (art. 34).

4. MĂSURI DE PROTECȚIE ÎN MATERIE CIVILĂ

Instrumentul juridic al Uniunii Europene cu caracter obligatoriu și cu aplicare imediată
pentru atingerea obiectivului liberei circulații a măsurilor de protecție dispuse în materie civilă
pe teritoriul Uniunii Europene este Regulamentul (UE) nr. 606/2013 al Parlamentului European
și al Consiliului din 12 iunie 2013 privind recunoașterea reciprocă a măsurilor de protecție în
materie civilă1 (denumit în prezenta secțiune „Regulament”).
Acest regulament se aplică măsurilor de protecție dispuse la data de 11 ianuarie 2015 sau
la o dată ulterioară, indiferent de data instituirii procedurilor (art. 22).
Regulamentul privește cazurile transfrontaliere , adică acele cazuri în care recunoașterea
măsurii de protecție dispusă într -un stat membru (stat de origine) se s olicită în alt stat membru
(stat solicitat). Conform art. 3 pct. 1 din Regulament, prin „măsură de protecție” se înțelege
orice hotărâre, indiferent de denumire, dispusă de autoritatea emitentă a statului membru de
origine2, în conformitate cu dreptul inte rn al acestuia, prin care, în vederea protejării unei
persoane , atunci când integritatea fizică sau psihică a acesteia poate fi amenințată, se impun una
sau mai multe dintre următoarele obligații persoanei care reprezintă amenințarea :

1 Publicat în JO C 113, 18 aprilie 2012, p. 56. În conformitate cu art. 1 și 2 din Protocolul nr. 22 privind poziția
Danemarcei, anexat la TUE și la TFUE, Dan emarca nu a participat la adoptarea acestuir regulament, nu are
obligații în temeiul acestuia și nici nu face obiectul aplicării sale.
2 Conform art. 3 pct.4 din Regulament, prin „autoritate emitentă” se înțelege orice autoritate judiciară sau orice altă
autoritate desemnată de un stat membru ca fiind competentă în materia măsurilor de protecție, cu condiția ca
această autoritate să confere părților garanții în ce privește imparțialitatea, iar deciziile sale să fie supuse controlului
unei autorități judicia re și să aibă o forță și efecte similare cu cele ale unei decizii a unei autorități judiciare privind
aceleași aspecte.

81
– o interdicție sau r eglementare a accesului la locul în care persoana protejată își are
reședința, în care muncește sau pe care îl frecventează sau în care locuiește cu regularitate;
– o interdicție sau reglementare a contactului sub orice formă cu persoana protejată,
inclusi v prin telefon, poștă electronică sau obișnuită, fax sau orice alt mijloc;
– o interdicție sau reglementare a apropierii de persoana protejată la o distanță mai mică
decât cea stabilită.
Câteva precizări referitoare la aplicarea acestui Regulament:

– Regulamentul se aplică numai măsurilor de protecție dispuse în materie civilă ,
fiind excluse măsurile dispuse în materie penală, care fac obiectul Directivei
2011/99/ UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011
privind ordinul european de protecție1;
– Regulamentul se aplică măsurilor de protecție dispuse în materie civilă cu
privire la protejarea tuturor victimelor, indiferent dacă este vorba sau nu de
victime ale violenței de gen;
– Regulamentul completează Directiva 2012/29/EU a Parlamentului European și
a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind
drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității2, care garantează că
victimelor li se pun la dispoziție informații adecvate și un sprijin corespunzător;
– A fost adoptat Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 939/2014 al
Comisiei din 2 septembrie 2014 de stabilire a certificatelor menționate în
articolele 5 și 14 din Regulamentul (UE) nr. 606/2013 al Parlamentului
European și al Consili ului din 12 iunie 2013 privind recunoașterea reciprocă a
măsurilor de protecție în materie civilă3.

O măsură de protecție civilă dispusă într -un stat membru este recunoscută în celelalte
state membre, fără să fie nevoie de nicio procedură specială și este executorie, fără să
fie necesară o hotărâre de încuviințare a executării.

I. Câteva aspecte ale procedurii în statul membru de origine, care a dispus măsura de
protecție
Ulterior luării unei măsuri de protecție într -un stat membru, pers oana protejată poate
solicita autorității competente eliberarea unui certificat , pentru ca această măsură să fie
recunoscută pe teritoriul unui alt stat membru.
Eliberarea certificatului în statul membru de origine se face numai la cererea persoanei
protejate:

Notificarea către persoana care reprezintă amenințarea a informației legate de eliberarea
certificatului și de efectele pe care le produce acest certificat, se face de autoritatea emitentă a
statului membru de origine:

1 Publicată în JO L 338, 21 decembrie 2011, p. 2.
2 Publicată în JO L 315, 14 noiembrie 2012, p. 57.
3 Publicat în JO L 263, 3 septembr ie 2014, p. 10. Acest regulament nu se aplică Danemarcei. nu face obiectul
niciunei căi de
atac; se utilizează formularul
standard multilingv stabilit
în conformitate cu art. 19; numai dacă măsura a fost
notificată, conform dreptului
statului de origine, persoa nei
care reprezintă amenințarea. R
E
G
U
L
Ă!

82
– în conformitate cu dreptul sta tului de origine , dacă:
 reședința acesteia se află pe teritoriul acestui stat;
 adresa acesteia nu este cunoscută;
 persoana refuză să accepte primirea notificării.
– prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau printr -un alt mijloc echivalent,
dacă reședința acesteia se află pe teritoriul altui stat membru sau într -un stat terț;
Formularul care trebuie utilizat pentru cererea de eliberare a certificatului din statul
membru de origine se găsește în Anexa I di n Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr.
939/2014 , iar acest certificatul conține următoarele informații enumerate în art. 7 din
Regulament:
 numele și adresa datele de contact ale autorității emitente;
 numărul de referință al dosarului;
 data emiterii certificatului;
 date privind persoana protejată: nume, data și locul nașterii, adresa care
urmează a fi folosită în scopul notificării, precedată de un avertisment că adresa
respectivă nu poate fi divulgată persoanei care reprezintă amenințarea;
 date priv ind persoana care reprezintă amenințarea: nume, data și locul
nașterii, adresa care urmează a fi folosită în scopul notificării
 toate informațiile necesare pentru executarea măsurii de protecție, inclusiv,
după caz, tipul de măsură și obligația impusă prin aceasta persoanei care reprezintă
amenințarea, și specificându -se funcția locului și/sau a perimetrului de care persoana
respective îi este interzis să se apropie sau, respectiv în care îi este interzis să intre;
 durata măsurii de protecție;
 durata efectelor recunoașterii măsurii de protecție;
 o declarație potrivit căreia cerințele enunțate de art. 6 referitor la notificarea
măsurii de protecție către persoana care reprezintă amenințarea au fost îndeplinite;
 informațiile privind drepturile conferite în temeiul art. 9 (rectificarea sau
retragerea certificatului) și art. 13 (refuzul recunoașterii sau al executării măsurii de
protecție).
Efectele juridice ale eliberării certificatului de către autoritatea emitentă din statul membru
de origine sunt următo arele:
– recunoașterea măsurii de protecție în toate statele membre;
– caracterul executoriu al măsurii de protecție în toate statele membre.
Persoana protejată se bucură de accesul efectiv la justiției în alte state membre prin
următoarele mijloace :

II. Procedura în statul membru solicitat pentru recunoașterea și executarea măsurii de
protecție
O măsură de protecție dispusă în statul membru de origine poate fi invocată în alt stat
membru de persoana protejată, care trebuie să prezinte autorității competente din statul solicitat
următoarele înscrisuri (art. 4 alin. 2): asistență judiciară din partea
autorității emitente din statul
membru de origine (art.10)
informații privind normele și procedurile interne
referitoare la măsurile de protecție în materie
civilă în cadrul Rețelei judiciare europene în
materie civilă și comercială, creată prin Decizia
2001/470/CE și disponibile prin intermediul
portalului european e-justiție (art. 17).

83
 o copie a măsurii de protecție care întrunește condițiile necesare în vederea
autenticității sale;
 certificatul eliberat în statul membru de origine la cererea persoanei protejate;
 o transliterație și/sau o traducere a acestui certificat.
Soluțiile autorității competente din statul membru solicitat referitor la măsura de protecție
dispusă de statul membru de origine pot fi:

1. recunoașterea de drept a măsurii de protecție

Recunoașterea corespunde cu durata măsurii de p rotecție, însă dacă durata este mai lungă,
art. 4 alin. 3 din regulament prevede o limitare a recunoașterii la cel mult 12 luni de la data
eliberării certificatului de către autoritatea din statul membru de origine. În privința procedurii
de executare a mă surilor de protecție, ea este reglementată de dreptul statului membru solicitat.

2. ajustarea măsurii de protecție (art. 11)

Cu condiția ca natura și elementele esențiale ale măsurii de protecție să fie menținute,
soluția ajustării elementelor de fapt ale măsurii de protecție (cum ar fi, de exemplu: adresa,
amplasamentul general sau distanța minimă pe care persoana care reprezintă amenințarea
trebuie să o păstreze față de persoana protejată) este posibilă atunci când o astfel de ajustare este
necesară pentr u ca recunoașterea măsurii să fie efectivă în termeni practici în statul membru
solicitat.
Câteva precizări se impun:

– nu pot fi supuse ajustării tipul și caracterul civil al măsurii de protecție;
– procedura de ajustare a măsurii de protecție este reglementată de dreptul statului membru
solicitat;
– ajustarea măsurii de protecție este notificată, în conformitate cu dreptul statului respectiv,
persoanei care reprezintă amenințarea;
– soluția de ajustare a măsurii de protecție poate fi atacată de pers oana protejată sau de
persoana care reprezintă amenințarea;
– procedura privind calea de atac este reglementată de dreptul statului membru solicitat;
– promovarea căii de atac are efect suspensiv asupra hotărârii pronunțate.
3. refuzul recunoașterii măsurii d e protecție și, după caz, refuzul executării măsurii de
protecție (art. 13)

La cererea persoanei care reprezintă amenințare, instanța poate să pronunțe o asemenea
soluție, dacă se află într -una din următoarele variante:

Instanța din statul membru soli citat nu poate proceda la următoarele:
– la o revizuire pe fond a hotărârii ce dispune măsura de protecție dispusă în statul
membru de origine (art. 12);
– la refuzul recunoașterea pe motiv că dreptul său nu permite adoptarea unei
asemenea măsuri pe baza a celorași fapte (art. 13 alin.3)
R
E
T
I
N
E
!
recunoașterea măsurii de protecție este
ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată sau
recunoscută în statul membru solicitat . recunoașterea măsurii de protecție
este vădit contrară ordinii publice în
statul membru solicitat;

84
4. suspendarea sau retragerea recunoașterii sau a executării măsurii de protecție (art. 14)
Această soluție este posibilă dacă instanța din statul membru solicitat primește din partea

un certificat eliberat de autoritatea emitentă din statul membru de origine în condițiile art.
19 din Regulament, din care rezultă una din următoarele variante:
 măsura de protecție dispusă a fost suspendată sau retras ă în statul de origine;
 caracterul executoriu al măsurii de protecție este suspendat sau limitat;
 certificatul emis anterior a fost retras în condițiile art. 9 alin. (1) lit.b), respectiv
că la eliberarea lui nu s -au îndeplinit condițiile referitoare la notificarea precizată la
art. 6 și la domeniul de aplicare al Regulamentului.

persoanei care reprezintă amenințarea persoanei protejate

85
CAPITOLUL II
SUPRIMAREA EXEQUATURULUI ÎN MATERIA DREPTULUI
FAMILIEI

1. EXERCITAREA DREPTULUI LA VIZITĂ

Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind
competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în
materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/20001 (denumit în
continuare “Regulament”) facilitează exercitarea dreptului de vizită transfrontalier, atunci când
copilul și titularii autorității părintești au reședința în state membre diferite. Mecanismul juridic
este cel al recunoașterii de drept a hotărârii cu privire la exercitarea dreptului de vizită
pronunțate într -un alt stat membru și al consacrării caracterului ei executoriu în statul membru
(art. 40 -45 Regulament).
O hotărâre cu privire la dreptul de vizită, dacă este însoțită de certificatul utilizând
formularul al cărui model este prevăzut în anexa III ( certificat pr ivind dreptul de vizită ), este
direct recunoscută și executorie în alte state membre.
Câteva precizări referitoare la hotărârile judecătorești pentru care este suprimată procedura
exequatur -ului:

– hotărârile privesc acordarea dreptul la vizită și nu refuzul de atribuire a unui asemenea
drept;
– dreptul la vizită are înțelesul menționat în art. 2 pct. 10 din Regulament, respectiv,
dreptul de a duce copilul pentru o perioadă limitată într -un alt loc decât cel al reședinței
sale obișnuite;
– nu prezin tă importanță cine este beneficiarul dreptului la vizită . Conform legii naționale,
dreptul la vizită poate fi atribuit părintelui cu care copilul nu locuiește, bunicilor sau
altor rude ale copilului, ori unor persoane cu care copilul a dezvoltat legături a fectiv –
spirituale.

Etapele eliberării certificatului privind dreptul de vizită sunt următoarele:
1. Momentul în care se eliberează certificatul
În funcție de caracterul transfrontalier sau nu al cauzei, din momentul pronunțării hotărârii
privind exercit area dreptului de vizită, se cunoaște atât momentul, cât și modalitatea de eliberare
a certificatului. Astfel, există trei ipoteze:
a. cauza este transfrontalieră , ipoteză în care judecătorul eliberează din oficiu
certificatul, chiar dacă:
– hotărârea devine executorie numai provizoriu;
– lex fori nu permite ca o hotărâre să devină executorie, dacă împotriva ei a fost exercitată
o cale de atac.
b. cauza nu este transfrontalieră , rămâne la latitudinea judecătorului de a elibera un
asemenea certificat, în funcție de circumstanțele speței2;

1 Publicat în JO L 338, 23.12.2003, p.1. Regulamentul se aplică în toate statele membre al Uniunii Europene, cu
excepția Danemarcei, de la data de 1 martie 2005 (cu excepția art. 67 -70, care au int rat în vigoare la data de 1
august 2004). El este cunoscut în literatură și sub denumirea „Regulament Bruxelles II bis”.
2 De exemplu, titularii autorității părintești, deși locuiesc în același stat împreună cu copilul, au cetățenii diferite,
existând probabilitatea ca unul dintre ei să -și stabilească reședință în străinătate, pe teritoriul altui stat membru.

86
c. cauza nu este transfrontalieră, judecătorul nu a eliberat certificatul, iar ulterior
pronunțării hotărârii, titularul dreptului la vizită sau copil ul își schimbă reședința într -un alt
stat membru. La cererea părții in teresate, instanța va elibera acest certificat.

2. Verificarea garanțiilor procedurale prevăzute de ar. 41 alin. (2 )
Eliberarea certificatului se face de către autoritatea din statul de origine numai după
verificare respectării următoarelor garanții procedurale:

– în caz de procedură în lipsă, actul de sesizare a instanței sau un act echivalent a fost
notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s -a prezentat și astfel încât această
persoană să își poată pregăti apărarea sau, în cazul în ca re a fost notificat sau comunicat fără
respectarea acestor condiții, se stabilește totuși că aceasta a acceptat hotărârea în mod
neechivoc;
– toate părțile au avut posibilitatea de a fi ascultate de instanță;
– copilul a avut posibilitatea de a fi ascultat , cu excepția cazului în care ascultarea sa a fost
considerată necorespunzătoare în conformitate cu vârsta sau gradul său de maturitate.

Care este efectul nerespectării garanțiile procedurale?
Răspuns: Hotărârea privind exercitarea dreptului la vizită nu va fi direct recunoscută și
declarată executorie în alte state membre, partea interesată urmând să depună o cerere de
solicitare a exequatur la instanța din statul membru unde urmează a fi executată.
3. Căile de atac împotriva hotărârii de emitere a certificatului
Părțile nu au posibilitatea de a promova vreo cale de atac împotriva hotărârii de emitere a
certificatului (art. 43), existând însă posibilitatea formulării unei cereri de rectificare , în cazul în
care în cuprinsul certificatului nu este redat corect conținutul hotărârii.
4. Efectele juridice ale eliberării certificatului privind dreptul de vizită
Certificatul emis de instanța de origine garantează faptul că, în scopul recunoașterii și
executării, hotărârea pronunțată în acest stat membru este considerată ca și când ar fi o hotărâre
pronunțată în celălalt stat membru. Cu alte cuvinte, efectele juridice s unt următoarele:

– nu se mai impune procedura exequatur -ului pentru hotărârea privin d exercitarea
dreptului la vizită, fiind suficientă prezentarea unei copii a hotărârii și a certificatului,
fără a fi necesară traducerea acestuia din urmă (cu excepția pct.12 cu privire la
modalitățile practice de exercitare a dreptului de vizită);
– părțile nu mai au posibilitatea opunerii la recunoașterea acestei hotărâri . Cu alte
cuvinte, motivele de nerecunoaștere enumerate în art. 23 nu sunt incidente acestor
hotărâri.
5. O parte nu respectă o hotărâre privind dreptul de vizită

Dacă o parte nu r espectă o hotărâre privind dreptul de vizită pronunțată de instanța din
statul de origine, cealaltă parte poate solicita direct autorităților din statul membru de executare
să o execute (art. 44). În ce privește procedura de executare, ea este stabilită de legea statului
membru în care are loc executarea (art. 47). Instanțele din statul membru de executare au
dreptul, conform art. 48, ca în lipsa unor informații suficiente despre modalitățile practice de
exercitare a dreptului la vizită din cuprinsul hotărâ rii, să stabilească ele modalitățile practice
necesare pentru organizarea exercitării dreptului la vizită, respectând elementele esențiale ale
hotărârii.

Precizare finală : Dacă o parte dorește, ea poate solicita instanței din celălalt stat,
recunoașterea și executarea hotărârii privind dreptul de vizită prin procedura exequatur -ului, în
baza aceluiași Regulament (CE) nr. 2201/2003.

87
2. ÎNAPOIEREA MINORULUI

În această materie, regula este suprimarea exequatur -ului pentru o hotărâre a instanței
dintr -un stat membru de origine, care dispune înapoierea copilului. Astfel, o instanță dintr -un
stat membru, sesizată în baza art. 13 din Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 privind
aspectele civile ale răpirii internaționale de copii , cu o cerere de înapoiere a unui copil care a
fost deplasat sau reținut ilicit într -un alt stat membru decât statul membru în care copilul își avea
reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sau reținerea sa ilicită, aplicând regulile acestei
Convenții, completate de art. 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 (denumit în continuare
“Regulament”), poate pronunța, după o judecată desfășurată după cele mai rapide proceduri
prevăzute de lex fori, care nu depășește șase săptămâni din m omentul în care a fost sesizată, una
din următoarele hotărâri:
– înapoierea imediată a copilului1 sau
– neînapoierea copilulu i, ipoteză în care Regulamentul prevede o procedură specială în
art. 11 alin. 6 -7, potrivit căreia această hotărâre, împreună cu d ocumentelor relevante, se
transmit fie direct, fie prin intermediul autorităților centrale din cele două state membre
instanței de origine (din statul membru din care a fost răpit copilul), pentru ca aceasta din
urmă, după administrarea probelor și asculta rea părților și a copilului, dacă este cazul, să decidă,
în final, dacă înapoierea copilului va avea sau nu loc . Numai dacă hotărârea este de înapoiere a
copilului, aceasta este direct recunoscută și executorie în statul membru solicitat, fără a fi nevoie
de procedura de exequatur .

1. Procedura în fața instanței de origine după ce s -a pronunțat o hotărâre de
neînapoiere a copilului din statul membru unde se află copilul (statul solicitat)

Instanța de origine trebuie să primească documentele de la instanța statului solicitat în
termen de o lună de la pronunțarea hotărârii de neînapoiere a copilului în baza art. 13 din
Convenția de la Haga din 1980. Atunci când examinează cazul, instanța de origine trebuie să
procedeze la următoarele:

a. să comunice părțilo r informațiile din cauză și să le invite, în baza dreptului intern, să
prezinte informații în termen de trei luni de la data notificării, pentru ca acestea să comunice
împrejurarea dacă doresc ca instanța de origine să examineze cauză (art. 11 alin. 7 din
Regulament).
b. dacă nu se primesc asemenea informații, instanța de origine închide cauza;
c. dacă cel puțin o parte depune informații privind examinarea cauzei, instanța de origine va
proceda la judecarea ei;
d. să se asigure că regulile procedurale prev ăzute în art. 42 alin. 2 din Regulament sunt
respectate, și anume: toate părțile au ocazia de a fi audiate2, copilul are ocazia de a fi audiat,
mai puțin dacă audierea este considerată inadecvată în raport cu vârsta și maturitatea copilului,
să ia în consi derare motivele hotărârii de neînapoiere și mijloacele de probă pe baza cărora
această hotărâre a fost luată în baza art. 13 din Convenția de la Haga din 1980.

Respectarea acestor reguli va sta la baza emiterii de către instanța de origine a
certificatului menționat la art. 42, utilizând formularul al cărui model este prevăzut în anexa IV
(certificat privind înapoierea copilului ).
Soluțiile instanței de origine pot fi:

1 Această soluț ie de înapoiere imediată a copilului este cel mai des întâlnită în practică, având în vedere, pe de o
parte, principiul consacrat de art. 11 alin. 4 din Regulament potrivit căruia copilul va fi înapoiat dacă acesta poate fi
protejat în statul de origine, i ar pe de altă parte, limitarea la minim de către Regulament (art. 11 alin. 2 -5) a
întinderilor excepțiilor prevăzute de art. 13 lit. b) din Convenția de la Haga din 1980.
2 Părțile au dreptul ca în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de ne înapoiere să trimită instanței de
origine observațiile legate de cauză.

88
a. o hotărâre de neînapoiere a copilului , ipoteză în care procesul va fi închis. Competența
pentru a decide cu privire la fondul cauzei este astfel transferată instanțelor din statul membru în
care copilul a fost deplasat.
b. o hotărâre de înapoiere a copilului , ipoteză în care Regulamentul prev ede că această
hotărâre, la fel ca și hotărârea privind dreptul la vizită, este direct recunoscută și executorie în
celelalte state membre, cu condiția însoțirii de un certificat (art. 42 alin. 1).

2. Certificatul privind înapoierea copilului
După pronun țarea hotărârii de înapoiere a copilului, instanța de origine eliberează
certificatul imediat ce hotărârea devine “executorie”, ceea ce înseamnă, în principiu, după
expirarea termenului pentru introducerea unui recurs, judecătorul, pe baza dreptului confer it de
Regulament1, poate declara că hotărârea este executorie, indiferent de prevederea din legea
națională că este posibil un recurs. Din certificatul redactat în limba hotărârii, rezultă că au fost
respectate garanțiile procedurale, precum și celelalte i nformații cerute în Anexă, inclusiv dacă
hotărârea era executorie în statul membru de origine în momentul pronunțării sale.

– nu este posibil să se facă recurs împotriva eliberării unui certificat.
– dacă judecătorul de origine a comis o eroare cu ocazia completării certificatului și
acesta nu reflectă corect hotărârea, este posibil să se introducă o acțiune în rectificare la
instanța de origine, fiind aplicabilă legea națională din statul membru de origine.

Efectele juridice ale emiteri i certificatului privind înapoierea copilului sunt următoarele:

– nu mai este necesară cererea unui “ exequatur”;
– nu este posibilă contestarea recunoașterii hotărârii.

3. Procedura în statul solicitat în care se află copilul după ce instanța de origine a
pronunțat o hotărâre de înapoiere a copilului și a eliberat certificatul de înapoiere a
copilului

Schematic, această procedură se prezintă astfel:

Instanța din statul membru
solicitat, unde se află copilul răpit

învestită cu o cerere de înapoiere a copilului
decide

1 Regulamentul a dorit ca prin declararea hotărârii executorie să se împiedice promovarea unor recursuri dilatorii,
care să întârzie în mod nejustificat executarea hotărârii de înapoi ere a copilului.
În Cauza C -195/08 Rinau , privind înapoierea în Germania a fiicei părților, reținută în Lituania de doamna Rinau,
CJUE a reținut că după pronunțarea hotărârii de neînapoiere și după aducerea acesteia la cunoștința instanței de
origine, în vederea eliberării certificatului prevăzut la art. 42 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, este lipsit de
importanță faptul că hotărârea amintită a fost suspendată, reformată, anulată sau, în orice caz, nu a dobândit
autoritate de lucru judecat ori a fost înlocuită cu o hotărâre de înapoiere, în măsura în care înapoierea copilului nu a
avut loc în realitate. Deoarece nu s -a exprimat nicio îndoială cu privire la autenticitatea certificatului, iar acesta a
fost emis în conformitate cu formularul al cărui mod el este prezentat în anexa IV la regulament, este interzisă
introducerea unei opoziții la recunoașterea hotărârii de înapoiere, sarcina ce revine instanței sesizate fiind doar de a
constata forța executorie a hotărârii certificate și de a admite înapoierea imediată a copilului. De asemenea, în afara
cazului în care procedura urmărește pronunțarea unei hotărâri judecătorești certificate în aplicarea art. 11 alin. (8) și
a art. 40 -42 din Regulamentul nr. 2201/2003, orice parte interesată poate solicita refuzu l recunoașterii unei hotărâri
judecătorești, chiar dacă nu a fost depusă în prealabil o cerere de recunoaștere a hotărârii.

instanța din statul membru
de origine
P
R
E
C
I
Z
Ă
R
I!

89
înapoierea copilului neînapoierea copilului
– transmite hotărârea la instanța de origine
invită părțile ca în termen de 3 luni să depună observații
legate de încredințarea copilului

nu se depun observații se depun observații

Competența pe fondul cauzei revine
instanței din statul solicitat procesul este închis se examinează cauza și se decide

neînapoiere
înapoiere
Competența pe fondul cauzei aparține
instanței din statul solicitat
se eliberează certificatul de
înapoiere, care însoțește hotărârea de
înapoiere a copilului
este direct recunoscută și executată
în statul membru solicitat
Potrivit art. 45 din Regulament, partea care dorește să ceară executarea hotărârii de
înapoiere a copilului, va furniza o copie a hotărârii pronunțată de instanța de origine și a
certificatului de înapoiere a copilului. Traducer ea certificatului nu este necesară, cu excepția
punctului 14 privind măsurile luate de autoritățile din statul membru de origine pentru a asigura
protecția copilului după înapoierea sa. Conform art. 42 alin. (1) din Regulament, exequatur -ul
este eliminat în cazul acestei hotărâri de înapoiere a copilului, hotărârea instanței de origine fiind
considerată ca și când a fost pronunțată de o instanța națională a statului de executare1.

4. Executarea hotărârii de înapoiere a copilului
În ce privește procedura d e executare a unei hotărâri de înapoiere a copilului, aceasta este
supusă legii naționale, iar autoritățile naționale sunt chemate să aplice regulile care garantează
executarea eficientă și rapidă a hotărârilor pronunțate conform Regulamentului, pentru a n u
aduce atingere obiectivelor acestuia2.
Legat de înapoierea copilului răpit și de modalitatea de punere în executare a hotărârii din
statul de origine, din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă
următoarele:

1 În cauza C – 491/10 PPU (Zarraga vs. Pelz) , care privește înapoierea la tată, în Spania, a fiicei, care locuiește în
prezent în Germania împreună cu mama sa, pârâtă, CJUE a reținut raportat la circumstanțele cauzei că instanța
competentă a statului membru de executare (Germania) nu poate să se opună executării unei hotărâri judecătorești
certificate prin care se dispune înapoierea unui copil reținut ilicit pentru motivul că instanța statului membru de
origine (Spania) care a pronunțat această hotărâre ar fi încălcat art. 42 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003,
interpretat în conformitate cu art.24 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, aprecierea existenței
unei astfel de încălcări ținând exclusiv de competența instanțelor statului membru de origine.
2 În aceași Cauză C -195/08 , CJUE a reținut că art. 31 alin. (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, în măsura în care
preve de că nici persoana împotriva căreia se solicită executarea, nici copilul nu pot, în această etapă a procedurii, să
prezinte observații, nu se aplică unei proceduri de refuz al recunoașterii unei hotărâri judecătorești, formulată fără
să fi fost introdusă în prealabil o cerere de recunoaștere cu privire la aceeași hotărâre. Într -o asemenea situație,
pârâtul, care solicită recunoașterea, poate prezenta observații.

90
 fiecare stat c ontractant trebuie să -și creeze mijloace juridice adecvate și suficiente
pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin în baza art. 8 al
Convenției Europeană a Drepturilor Omului1 .
 imediat ce autoritățile dintr -un stat contractant la C onvenția de la Haga din 1980 au
aflat că un copil a fost ilicit deplasat, în sensul Convenției, ele au datoria de a lua
măsurile necesare și adecvate pentru a asigura înapoierea copilului, în caz contrar,
este încălcat dreptul la respectul vieții familiale , consacrat de art. 8 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului2;
 caracterul adecvat al unei măsuri urmează să fie apreciat din perspectiva rapidității
punerii sale în aplicare, deoarece procedurile referitoare la atribuirea răspunderii
părintești, inc lusiv executarea hotărârii definitive, trebuie soluționate urgent, în
măsura în care trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile pentru relațiile
dintre copil și părintele de care acesta este despărțit3.

1 De exemplu, Cazurile Maire vs. Portugalia din 26 iunie 2003, aliniat 76 și Ignaccolo -Zenide v s. România din 25
ianuarie 2000, aliniat 108.
2 De exemplu, Cazul Iglesias Gil și A.U.I. vs. Spania din 29 iulie 2003, aliniat 62.
3 De exemplu, Cazurile Ignaccolo -Zenide vs România din 25 ianuarie 2000, aliniatul 102 și Maire v. Portugalia din
26 iunie 2003, aliniat 74.

91
CAPITOLUL III.
ASPECTE TEORETICE LEGATE DE PROCEDURA DE EXEQUATUR ÎN
MATERIA OBLIGAȚIEI DE ÎNTREȚINERE

1. SUPRIMAREA EXEQUATURULUI

I. Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind
competența, legea aplicabilă și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații
de întreținere
Recunoașterea, forța executorie și executarea hotărârilor în materie de obligații de
întreținere sunt supuse Regulamentului (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008
privind competența, legea aplicabilă și executarea hot ărârilor și cooperarea în materie de
obligații de întreținere1 (numit în continuare „Regulament”), care face distincție între două
categorii de hotărâri pronunțate într -un stat membru:
– care are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 20072, pent ru care este
eliminată procedura de exequatur (art. 17 – 22). Dispozițiile privind recunoașterea și executarea
acestor hotărâri se bazează, în principal, pe Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului
European și al Consiliului din 21 aprilie 2004 privi nd crearea unui Titlu Executoriu European
pentru creanțele necontestate 3;
– care nu are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 (art. 23 -38).
Dispozițiile privind recunoașterea acestor hotărâri se bazează pe regimul privind recunoaștere,
consacrat în Regulamentul (CE) nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară,
recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (cunoscut sub denumirea
de “Regulamentul Bruxelles I”)4.
Luând ca reper data de punere în a plicare a Regulamentului (18 iunie 2011), dispozițiile art.
17-38 sunt incidente următoarelor hotărâri :

Conform art. 48 raportat la art. 75 alin. 1 -2 din Regulament, tranzacțiile judiciare aprobate
sau încheiate și actele autentice întocmite de la data de 18 iunie 2011, care sunt executorii în
statul membru de origine, sunt recunoscute și au aceeași forță ex ecutorie ca hotărârile

1 Regulamentul este aplicabil statelor părți contractante la Convenția de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind
obținerea pensiei de întreținere în străinătate pentru copii și alți membri ai familiei , în măsura în care această
convenție se aplică relațiilor dintre Comunitate și statul respectiv.
2 Conform art. 15 din Regulament, legea aplicabilă obligațiilor de întreținere este indicată de Protocolul de la Haga
din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere în statele membre care au obligații în
temeiul acestui instrument juridic.
3 Publicat în J.O. L 143 din 30 aprilie 2004.
4 Publicat în J.O. L 12 din 16 ianuarie 2001 și abrogat prin Regulamentul (UE) nr. 1215 /2012 al Parlamentului
European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea
hotărârilor în materie civilă și comercială. (publicat în J.O. L 351 din 20 decembrie 2012), aplicabil de la 10
ianuarie 2015. hotărâri pronunțate ulterior datei de
18 iunie 2011, în baza unei acțiuni
introduse după 18 iunie 2011. hotărâri pronunțate în statele membre înainte
de data de 18 iunie 2011 sau hotărâri
pronunțate după data de 18 iunie 2011, dar în
baza unei acțiu ni introduse înainte de 18 iunie
2011, pentru care recunoașterea și
încuviințarea executării sunt solicitate ulterior
acestui moment;

92
judecătorești într -un alt stat membru, în conformitate cu aceeași distincție care se face între aceste
hotărâri.

1. Hotărârea pronunțată într -un stat membru care are obligații în temeiul
Protocolului de la Haga din 20071
– este recunoscu tă de drept într -un alt stat membru, fără a fi necesar să se recurgă la nicio
procedură;
– nu este posibilă contestarea recunoașterii sale;
– dacă hotărârea este executorie în statul membru de origine, ea devine executorie în alt stat
membru, fără a fi necesa ră încuviințarea executării sale ( exequatur );
– nu este posibilă nicio formă de control pe fond în statul membru de executare.

Pentru executarea hotărârii în materie de obligații de întreținere într -un alt stat membru,
reclamantul creditor depune la autoritatea competentă din acest stat următoarele înscrisuri
enumerate de art. 20 din Regulament:

 o copie a hotărârii care să întrunească toate cond ițiile necesare în vederea autenticității
sale;
 extrasul hotărârii pronunțate de instanța de origine prin intermediul formularului prezentat
ca model în Anexa I2 (dacă se impune, cu transcrierea sau traducerea conținutului
formularului în limba oficială a statului membru sau într -o altă limbă pe care statul
membru declară că o acceptă);
 după caz, un document din care să rezulte situația restanțelor și data la care a fost efectuat
calculul.

La cererea debitorului întreținerii , autoritatea competentă din sta tul membru de executare
poate dispune:
 refuzarea totală sau parțială a executarea hotărârii instanței de origine, dacă se constată
că s-a prescris dreptul de a cere executarea acestei hotărâri, în condițiile legii statului
membru de origine sau a statului membru de executare, luând în considerarea termenul
de prescripție cel mai lung (art. 21 alin. 2 din Regulament);
 suspendarea totală sau parțială a executarea hotărârii instanței de origine, dacă se
constată că:
a) aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâ re pronunțată în statul membru de executare,
într-un alt stat membru ori stat terț, care întrunește condițiile necesare pentru recunoașterea sa în
statul membru de executare;
b) instanța competentă din statul membru de origine a fost investită cu soluționarea unei căi
de atac privind hotărârea pusă în executare. Astfel, pentru a garanta respectarea cerințelor unui
proces echitabil, Regulamentul permite pârâtului ca, în faza de ex ecutare a hotărârii pronunțate
în statul de origine , să formuleze o cale de atac împotriva acestei hotărâri, la instanța competentă
din statul membru de origine, dacă:
– nu s-a prezentat în instanța din statul membru de origine cu ocazia judecării acțiunii
și
– se află într -una din următoarele situații expres prevăzute de art. 19 alin. 1 din Regulament:

 nu i-a fost comunicat actul de sesizare a instanței sau un act echivalent în timp util, astfel
încât să se fi p utut apăra;

1 Adică tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepția Danemarcei și a Regatului Unit.
2 În cazul tranzacțiilor judiciare și a actelor autentice, la cererea persoanei interesate, autoritatea competentă a
statului membru de origine eliberează un extras, prin intermediul formularului al cărui model figurează, după caz,
în anexele I și II, respectiv III și IV (art. 48 alin. 3 din Regulament).

93
 a fost împiedicat să conteste creanța de întreținere din motive de forță majoră sau din
cauza unor circumstanțe extraordinare, fără ca pârâtul să fi avut vreo vină, dacă pârâtul
nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut pos ibilitatea să o facă.
Termenul pentru formularea acestei căi de atac este de 45 de zile și începe să curgă din
momentul în care pârâtul a luat efectiv cunoștință de conținutul hotărârii și în care a fost în măsură
să acționeze, cel mai târziu începând cu z iua primei măsuri de executarea care au dus la
indisponibilizarea totală sau parțială a bunurilor.
Instanța din statul de origine poate să pronunțe una din cele două soluții:
– de respingere a căii de atac, motivul fiind faptul că niciuna dintre cele dou ă condiții
privind calea de atac nu este îndeplinită. Consecința acestei soluții este menținerea hotărârii
pronunțate în statul membru de origine ;
– de admitere a căii de atac , deoarece pârâtul a probat că s -a aflat într -una din cele două
situații. Conseci nța acestei soluții este anularea hotărârii pronunțate în statul membru de
origine1.
c) forța executorie a hotărârii instanței de origine este suspendată în statul membru de
origine.

2. Hotărârea pronunțată într -un stat membru care nu are obligații în temeiul
Protocolului de la Haga din 20072
– este recunoscută de drept într -un alt stat membru, fără a fi necesar să se recurgă la nicio
procedură;
– este posibilă contestarea hotărârii, situație în care partea interesată în recunoașterea
hotărârii poate solic ita pe cale principală, printr -o procedură specială, ca hotărârea să fie
recunoscută;
– dacă este executorie în statul membru de origine, ea devine executorie în alt stat membru
numai după ce a fost încuviințată executarea ei de către o instanță judecătoreas că din acest
stat.
Recunoașterea unei hotărâri judecătorești în materie de obligații de întreținere pronunțată
în statul membru de origine invocată, pe cale principală sau pe cale incidentală , înaintea unei
instanței a unui stat membru poate fi refuzată pentru următoarele motivele enumerate de art.
24 din Regulament:
– recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru în care se solicită
recunoașterea,
– pârâtului nu i -a fost comunicat sau notificat actul de sesizarea a instanței sau u n act
echivalent în timp util sau într -o manieră în care să se fi putut apăra, dacă pârâtul nu a introdus
o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă;
– hotărârea este ireconciliabilă3 cu o hotărâre pronunțată anterior între ac eleași părți în
statul membru în care s -a solicitat recunoașterea;

1 Conform art. 19 alin. 3 teza a II -a din Regulament, deși hotărârea pronunțată este nulă, creditorul nu pi erde
prestațiile pentru perioada de întrerupere a termenelor de prescripție sau decădere și nici dreptul de a solicita
retroactiv întreținerea dobândită prin acțiunea inițială.
2 Este vorba despre Danemarca și Regatul Unit al Marii Britanii.
3 În cauza C-145/98 (Hoffman vs Krieg), CJUE reține că o hotărâre străină care a fost recunoscută în temeiul art. 26
din Convenția de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 privind competența și executarea hotărârilor judecătorești în
materie civilă și comercială trebuie s ă aibă, în principiu, aceleași efecte în statul în care se solicită executarea ca și
în statul în care a fost pronunțată hotărârea respectivă. De asemenea, o hotărâre străină cu forță executorie într -un
stat conform art. 31 și care rămâne executorie în sta tul în care a fost pronunțată nu trebuie să fie executată în statul
în care se solicită executarea atunci când, în conformitate cu legea acestui din urmă stat, încetează a mai fi
executorie în baza unor motive care se situează în afara domeniului de aplica re a convenției. Convenția de la

94
– hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior într-un alt stat membru
sau un stat terț între aceleași părți într -un litigiu având același obiect și aceeași cauză, cu
condiția ca această din urmă hotărâre să întrunească condițiile necesare pentru recunoașterea sa
în statul membru în care se solicită recunoașterea.
În legătură cu ultimele două motive privitoare la posibilitatea existența unor
hotărâri ireconciliabile, art. 24 alin.2 din Regulament stabilește regula potrivit
căreia o hotărâre judecătorească care are drept efect modificarea, din motiv de
schimbare a circumstanțelor, a unei hotărâri anterioare cu privire la obligații de
întreținere (cum ar fi de exemplu, reducerea cuantumului pensiei de întreținere)
nu este considerată o ”hotărâre ireconciliabilă” în sensul lit. c ) sau d ).
O mențiune specială pentru consacrarea exequatur -ului parțial . Astfel, potrivit art. 37 din
Regulament1, dacă o hotărâ re a unui stat membru conține soluții asupra mai multor capete de
cerere, instanța din celălalt stat membru se pronunță numai în cazul uneia sau mai multora dintre
aceste capete de cerere atunci când, după caz:
– încuviințarea executării nu poate fi pronun țată în cazul tuturor acestora;
– reclamantul este cel care solicită ca hotărârea de încuviințarea a executării să se
limiteze la anumite părți din hotărâre.
De reținut este art. 22 din Regulament potrivit căruia ” recunoașterea și executarea unei
hotărâri judecătorești cu privire la întreținere în temeiul prezentului regulament nu presupune
sub nici o formă recunoașterea relației de familie, rudenie, căsătorie sau alianță care stă la
baza obligației de întreținere care a condus la pronunțarea hotărârii jud ecătoreșt i”, ceea ce
înseamnă că o instanță dintr -un stat membru (de exemplu, România) ar putea recunoaște o
hotărâre pronunțată într -un alt stat membru (de exemplu Olanda, Franța) privind obligația de
întreținere între două persoane, fără a o condiționa d e existența în dreptul intern a relației de
parteneriat sau de uniune civilă.

Bruxelles nu împiedică instanța din statul în care se solicită executarea de la a trage concluziile necesare dintr -o
lege națională a divorțului , atunci când ia în considerare executarea hotărârii pronunțate în legătură cu obligațiile de
întreținere între soți. O hotărâre străină , care obligă o persoană la plata întreținerii către soție în temeiul obligațiilor
sale rezultate din căsătorie de a o întreține , contravine în contextul dispozițiilor art. 27 alin.3 din Convenție cu o
hotărâre națională care pronunță divorțul soților. Art. 36 din Convenție trebuie interpretat conform principiului că o
parte care nu a exercitat nicio cale de atac împotriva hotărârii de executare menționate la articolul respectiv este
împiedicată, la m omentul executării hotărârii, a invoca un motiv valabil pe care l -ar fi putut prezenta într -o astfel de
cale de atac, și că această dispoziție trebuie aplicată din oficiu de către statele în care se solicită executarea. Cu toate
acestea, această dispoziție nu se aplică atunci când are ca rezultat obligarea instanței naționale de a condiționa
efectele unei hotărâri naționale care se situează în afara domeniului de aplicare a convenției de recunoaștere a ei în
statul în care a fost pronunțată hotărârea străin ă care se solicită a fi executată.
1 În Cauza C-220/95 (Boogard vs Laumen), CJUE argumenta că, în situația în care motivarea unei hotărâri
pronunțate într -o acțiune de divorț indică faptul că întreținerea pe care o acordă este menită a ajuta soțul/soția s ă se
întrețină sau, în cazul în care nevoile și resursele fiecăruia dintre soți sunt luate în considerare la determinarea
cuantumului întreținerii, hotărârea va avea ca obiect obligațiile de întreținere și se va înscrie în domeniul de aplicare
a Convenției de la Bruxelles din 1968, astfel cum a fost modificată prin Convenția din 9 octombrie 1978 privind
aderarea Regatului Danemarcei, Irlandei și a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și prin
Convenția din 25 octombrie 1982 privind aderarea R epublicii Elene . Pe de altă parte, acolo unde întreținerea
acordată vizează doar împărțirea bunurilor dintre soți , hotărârea va ține seama de drepturile de proprietate care
decurg dintr -o relație matrimonială și, în acest context, nu va fi executorie în te meiul Convenției de la Bruxelles din
1968. O hotărâre care îndeplinește aceste două condiții poate fi executată în parte, în conformitate cu dispozițiile
art. 43 din Convenția de la Bruxelles, dacă arată clar scopurile pentru care se acordă diversele cote din întreținere.
Pe cale de consecință, o hotărâre pronunțată într -o acțiune de divorț prin care se dispune o plată unică globală și
transferul unui drept de proprietate de către una dintre părți către fostul soț/soție trebuie văzută ca având legătură cu
întreținerea și de aceea ca fiind acoperită de domeniul de aplicare a convenției dacă scopul ei este de a asigura
întreținerea fostului soț/soții. Faptul că, în decizia sa, instanța de origine nu a ținut seama de un contract de căsătorie
nu este relevant di n acest punct de vedere. R
E
Ț
I
E
!

95
Dacă facem această analiză și din perspectiva celor două propuneri de regulament în
materia regimurilor matrimoniale1, ambele în curs de negociere, ajungem la concluzia că
recuno așterea și executarea unei hotărâri judecătorești privind regimurile matrimoniale în
temeiul prezentului regulament nu ar trebui să presupună sub nicio formă recunoașterea
căsătoriei, care stă la baza regimului matrimonial care a condus la pronunțarea hotă rârii
judecătorești.
În ce privește forța executorie, o hotărâre pronunțată în materie de obligații de întreținere
într-un stat membru care nu are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007, dacă este
executorie în statul de origine , este pusă î n executare în alt stat membru atunci când, la cererea
oricărei părți interesate, a fost încuviințată executarea în statul respectiv (art. 26 din
Regulament).
Cererea de încuviințare a executării este însoțită de aceleași înscrisuri ca în ipoteza
anterioa ră, iar motivele pentru care instanța din statul de executare poate refuza executarea sunt
identice cu cele prezentate în cazul hotărârilor pronunțate în statele membre care au obligații
conform Protocolului de la Haga din 2007.

II. Procedurile de exequat ur conform Convenției de la Haga din 23 noiembrie 2007
privind obținerea pensiei de întreținere în străinătate pentru copii și alți membri ai
familiei2
A. Procedura pentru o cerere de recunoaștere și executare (art. 23)
Conform art. 23, cererea de recunoaștere și de executare a unei hotărâri este transmisă prin
intermediul autorităților centrale în conformitate cu capitolul III din Convenția de la Haga din
2007, iar autoritatea centrală solicitată procedează, după caz:
a) Trimite cererea autorității competente care declară de îndată hotărârea executorie sau o
înregistrează în vederea executării.
O declarație sau înregistrare nu poate fi refuzată decât invocând motivele prevăzute de art.
22 lit.a), fără a exista posibilitatea formulării de obiecții. Solicitantul și partea împotriva căreia
se îndreaptă cererea sunt înștiințați de îndată cu privire la declarația sau la înregistrare făcută ori
cu privire la refuzul acestora și le pot contesta sau ataca în fapt și în drept. În procedura de
apel/recurs, am bele părți trebuie să beneficieze de posibilitatea de a fi audiate.

Calea de atac cu privire la hotărâre:

– trebuie să fie introdusă în termen de 30 de zile de la comunicare, cu posibilitatea
prelungirii la 60 de zile, dacă partea care formulează obiecț ii nu își are reședința în statul
contractant respectiv;
– nu se poate întemeia decât pe dispozițiile art. 20 (criteriile de recunoaștere și executare),
art. 22 (motive de refuz de recunoaștere și executare), sau art. 25 alin.1 lit.a), lit. b) sau lit.
d) sau art. 25 alin. 3 lit. b) privitoare la autenticitatea sau integritatea oricărui document
transmis;

1 Este vorba despre Propunerea de Regulament al Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și
executarea hotărârilor judecătorești în materia parteneriatelor înregistrate și Propunerea de Regulament al
Consiliu lui privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materia
regimurilor matrimoniale
22011/432/UE: Decizia Consiliului din 9 iunie 2011 privind aprobarea, în numele Uniunii Europene, a Convenției
de la Haga di n 23 noiembrie 2007 privind obținerea pensiei de întreținere în străinătate pentru copii și alți membri
ai familiei. A se vedea
http://eur -lex.europa.eu/search.html?lang=en&text=2007+Hague+convention&DTS_DOM=ALL&textScope=ti –
te&type=advanced& DTS_SUBDOM=ALL_ALL&SUBDOM_INIT=ALL_ALL&qid=1417074483357&instInvSta
tus=ALL&DTC=false&locale=ro
2007/712/CE: Decizia Consiliului din 15 octombrie 2007 privind semnarea, în numele Comunității, a Convenției
privind competența judiciară, recunoașterea și exec utarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

96
– soluția este comunicată ambelor părți, iar promovarea unei căi de atac suplimentare nu
are drept efect suspendarea executării hotărârii, cu excepția sit uațiilor extraordinare (art.
23 alin.6 -10).
b) Dacă ea însăși este competentă, atunci va lua aceste măsuri.

B. Procedura alternativă pentru o cerere de recunoaștere și executare (art. 24)
Prin declarația în conformitate cu art. 63, un stat poate opta pent ru această procedură, care,
spre deosebire de prima procedura, se caracterizează prin următoarele:
– impune ca părțile să aibă posibilitatea de a fi audiate înainte ca hotărârea de recunoaștere
și executare să fie pronunțată;
– motivele de refuz de recunoa ștere și executare sunt separate într -un grup pe care
autoritatea le poate invoca din oficiu (art. 22 lit. a, c, d) și un grup care poate fi invocat (art. 20,
art. 22, art. 23 alin.7 lit.c), atunci când motivul a fost generat de pârât sau de îndoielile car e se
ridică din înscrisurile transmise în conformitate cu art. 25;
– căile de atac nu au nici un efect asupra caracterului executoriu al hotărârii, cu excepția
unor circumstanțe speciale
Menționăm că în relația dintre statele membre ale Uniunii Europene și statele contractante
la Convenția de la Haga din 2007 se aplică prima procedura de exequatur și nu procedura
alternativă.

2. COOPERAREA ADMINISTRATIVĂ ÎNTRE AUTORITĂȚILE CENTRALE

În scopul îmbunătățirii recuperării transfrontaliere a creanțelor de întreținere, Convenția de
la Haga din 2007 și Regulamentul (art. 49 -63) au creat un sistem de cooperare administrativă ,
bazat pe următoarele autorități:
– autorități centrale desemnate d e fiecare stat membru1, care specifică, în același timp,
care dintre atribuțiile enumerate de instrumentele juridice îi revin acesteia;
– autorități competente2, organisme publice sau alte instituții care funcționează în
acel stat3, sub supravegherea autor ității centrale.
Autoritățile centrale au următoarele atribuții:
a) atribuții generale :
– cooperează între ele, inclusiv prin schimbul de informații;
– identifică soluții pentru rezolvarea dificultățile ce apar în aplicarea regulamentului;
– iau măsuri p entru facilitarea aplicării regulamentului și consolidarea cooperării
acestora, prin folosirea Rețelei Judiciare Europene în materie civilă și comercială.
b) atribuțiile specifice, legate de acordarea de asistență în legătură cu cererile enumerate
în art. 56 din Regulament și 10 din Convenție, și anume:

– transmit și primesc cereri în materie;
– inițiază sau facilitează intentarea de acțiuni în ce privește aceste cereri;

1 În baza Legii nr. 36/2012 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente și decizii ale
Consiliului Uniunii Europene, precum și instrumente de drept internațional privat în domeniul obl igațiilor de
întreținere, autoritate centrală în România desemnată în baza art. 49 din Regulament și art. 4 din Convenție este
Ministerul Justiției.
2 Autoritatea competentă este organismul public sau o persoana dintr -un stat membru învestită cu dreptul, c onferit
de legea acelui stat, de a exercita atribuții specifice în temeiul Convenției sau a Regulamentului. Poate fi autoritate
competentă o instanță, o instituție administrativă, o instituție protecție a minorilor sau alte instituții publice, care
îndepli nesc anumite atribuții asociate domeniului Convenției sau Regulamentului. În România, aceste autorități
competente sunt, de exemplu, instanțele judecătorești, avocații, executorii judecătorești, notarii, mediatorii.
3 Desemnarea oricărui astfel de organism , public sau de alt tip, precum și coordonatele acestuia și sfera de
cuprindere a atribuțiilor sale sunt comunicate Comisiei de către fiecare stat membru, în conformitate cu art. 71 din
Regulament.

97
– ajută la localizarea debitorului sau a creditorului, în special în conformitate cu art. 61,
art. 62 și art. 63;
– ajută la obținerea de informații relevante privind venitul și, dacă este necesar, a altor
condiții financiare ale debitorului sau ale creditorului, inclusive prin localizarea
bunurilor, în conformitate cu art. 61 -63;
– încurajează soluțiilor amiabile în vederea obținerii plății voluntare a prestației de
întreținere, atunci când este adecvat prin mediere, conciliere sau alte modalități similare;
– facilitează executarea în curs a hotărârilor judecătorești, inclusiv a restanțelor;
– facilitează colectarea și transferul rapid al plăților prestației de întreținere;
– facilitează obținerea de probe scrise sau de altă natură, fără a aduce atingerea
Regulamentului (CE) nr. 1206/2001;
– acordă asistență în stabilirea filiației, atunci când este nece sar pentru recuperarea
creanțelor de întreținere;
– inițiază sau facilitează intentarea de acțiuni pentru obținerea oricăror măsuri provizorii
care au un caracter teritorial și al căror scop este să asigure finalizarea unei cereri de
întreținere în curs;
– facilitează notificare sau comunicarea actelor, fără a se aduce atingere Regulamentului
(CE) nr. 1393/2007.

Un creditor, care urmărește recuperarea unor creanțe de întreținere de la debitorul său
care își are reședința sau are bunuri ori venituri într -un alt stat membru, poate formula
următoarele cereri ( art. 10 alin. 1 din Convenția și a art. 56 alin.1 din Regulament):
– cerere de recunoaștere sau de recunoaștere și încuviințare a executării
(exequatur ) unei hotărâri existente;
– cerere de executare a unei hotărâri pronunțate sau recunoscute în statul membru
solicitat;
– cerere de pronunțare a unei hotărâri în statul membru solicitat, atunci când nu
există o hotărâre, inclusiv, atunci când este necesar stabilirea filiației;
– cerere de modificare a unei hot ărâri pronunțate în statul membru solicitat sau
într-un alt stat;
Un debitor, împotriva căruia există o hotărâre judecătorească în materie de obligații de
întreținere, poate formula următoarele cereri ( art. 10 alin. 2 din Convenția și a art. 56 alin.2 din
Regulament):
– o cerere de recunoaștere a unei hotărâri care a dus la suspendarea sau limitarea
executării unei hotărâri anterioare în statul membru solicitat;
– o cerere de modificare a unei hotărâri pronunțate în statul membru solicitat sau
într-un alt stat.
Reclamantul are la îndemână două căi:
a. se poate adresa direct autorităților străine competente din statul membru în care se află
reședința pârâtului;
b. se adresează autorității centrale din statul membru în care își are reședința ( autoritate
solicitantă/transmițătoare ), care procedează la următoarele:
– îi asigură reclamantului asistența în completare cererii sale:

Partea A la
următoarele categorii
de cereri: – cererea de măsuri specifice, formulată în baza art. 53 și prevăzută în
Anexa V;
– cererea de recunoaștere, de încuviințare a executării sau de executare
a unei hotărâri judecătorești în materie de obligații de întreținere,
formulată în baza art. 56 și art. 57 și prevăzută în Anexa VI a
Regulamentului;
– cererea în vederea obținerii sau modificării unei hotărâri judecătorești

98
în materie de obligații de întreținere, formulată în baza art. 56 și art. 57
și prevăzută în Anexa VII a Regulamentului.
Partea B la ultimele
două categorii de
cereri de mai sus
enumerate – se asigură că cererea este însoțită de toate informațiile și documentele
justificative necesare prevăzute de art. 57 alin. 5;
– transmite cererea și anexele autorității centrale din statul solicitat
(autoritate solicitată/ primitoare) , care, după efectuarea controlului de
regularitate internațională, le trimite spre soluționare, în funcție de
categoria de cerere, autorității sau instituției care deține datele cu
caracter personal (art. 61), instanțelor competente, autorităților
competente însărcinate cu notificarea sau comunicarea actelor,
autorităților competente cu executarea unei hotărâri sau celei
competente să asigure asistența juridică gratuită (art. 44 -47).
Pentru a se realiza obținer ea, modificarea, recunoașterea, încuviințarea executării sau
executarea unei hotărâri, autoritatea centrală solicitată folosește, după caz, potrivit art. 61, toate
mijloacele pentru a obține informații legate de:
– adresa debitorului sau a creditorului;
– veniturile debitorului;
– identificarea angajatorului debitorului și/sau a contului bancar al acestuia;
– bunurile debitorului, apelând la autoritățile publice sau administrative, care dețin
astfel de informații și care sunt responsabile de prelucrarea lor.

Autoritatea solicitată/primitoare are următoarele obligații către autoritatea centrală
solicitantă:
a). în termen de 30 de zile de la primirea cererii:
– să confirme că a primit cererea, utilizând formularul din Anexa VIII;
– să informeze care sunt demersurile inițiale care s -au întreprins sau care urmează
a fi efectuate în soluționarea cererii;
– să furnizeze numele și coordonatele persoanei sau unității responsabile cu
informarea privind stadiul în care se află cererea.
b) în termen de 60 de zile de la confirmarea primirii, să informeze cu privire la situația
cererii.

Autoritatea solicitată/primitoare poate:

– refuza soluționarea cererii primite, dacă cerințele Regulamentului nu sunt
îndeplinite, transmițând autorității centrale solicitante formu larul din Anexa IX și
menționând motivele refuzului (art. 58 alin. 8);
– dispune încetarea procesului, dacă după 90 de zile sau în intervalul precizat,
autoritatea centrală solicitantă nu completează cererea cu documentele sau
informațiile suplimentare, ip oteză în care se trimite formularul din Anexa IX (art.
58 alin. 9).

99
PARTEA A II -A
CAZURI PRACTICE CU REZOLVĂRI INCLUSE

CAPITOLUL I.
PROCEDURA DE EXEQUATUR ÎN MATERIA DREPTULUI FAMILIEI

1. SPEȚE PENTRU NOTARI

SPEȚA NR. 1. Hotărâre de divorț pronunțată într-un stat membru. Lipsa mențiunii
referitoare la numele de familie al soților după divorț. Autentificarea declarație i pe
propria răspundere a soțului.
Căsătoria înregistrată în actele de stare civilă române a produs modificarea numelui de
familie a ce l puțin unuia dintre soți, cetățean român. Ulterior, soții divorțează, iar din
hotărârea de divorț pronunțată într -un stat membru nu rezultă numele de familie pe care îl
poartă după desfacerea căsătoriei. Ofițerul de stare civilă solicită o declarație aut entică pe
propria răspundere a soților sau soțului care își modifică numele de familie, ca urmare a
divorțului.
Cu ocazia autentificării acestei declarații, notarul public din România procedează la o
recunoaștere a hotărârii de divorț pronunțată într -un st at membru?

Potrivit art. 44 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă1, modificările
intervenite în statutul civil al cetățenilor români aflați în străinătate se înscriu de ofițerul de stare
civilă prin mențiune pe marginea actelor de st are civilă, cu aprobarea Inspectoratului Național
pentru Evidența Populației. Așa fiind, în cazul unei hotărâri de divorț pronunțate într -un stat
membru, dacă aceasta privește un soț cetățean român, căsătoria fiind înregistrată în registrele de
stare civil ă române, ofițerul de stare civilă va proceda la verificarea hotărârii de divorț,
constatând astfel că , în cuprinsul acesteia , nu există nici o dispoziție referitoare la numele de
familie pe care îl vor purta soții după desfacerea căsătoriei (în ipoteza în care căsătoria a produs
efecte juridice asupra numelui de familie, unul dintre soți sau ambii modificându -și numele de
familie, în condițiile legii).
În această ipoteză, ofițerul de stare civilă va îndrepta soții sau soțul către biroul notarului
public pe ntru a obține o declarație autentică pe propria răspundere privind numele de familie
după divorț. Astfel, potrivit art. 103 alin. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 64/2011 pentru
aprobarea Metodologiei cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare
civilă2, dacă din sentința de divorț pronunțată în străinătate nu rezultă numele de familie pe care
soții îl vor purta după desfacerea căsătoriei, ofițerul de stare civilă solicită să se prezinte, după
caz:
– declarații autentificate pe prop ria răspundere a soților din care să rezulte numele de
familie pe care doresc să -l poarte ca efect al divorțului;
– declarație autentificată a soțului care solicită înscrierea mențiunii de divorț din care
să rezulte numele pe care acesta îl va purta după di vorț.
În aceste situații, soții sau unul dintre aceștia solicită notarului public autentificarea unei
declarații pe propria răspundere privitor la numele de familie pe care îl poartă după divorț.

1 Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 339 din 18 mai 2012. Ulterior, legea a fost modificată
și completată prin Legea nr. 213/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 397 din 2 iulie
2013.
2 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 151 din 2 martie 2011.

100
În vederea redactării și autentificării unei asemenea declar ații, notarul public solicită
potrivit art. 79 alin. (1) și alin. (2) raportat la art. 89 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și
a activității notariale o copie a sentinței de divorț pronunțată într -un stat membru, pe care o
supune analizei, prin pr isma dispozițiilor legale 1.
Așa fiind, notarul public va proceda la aplicarea art. 21 alin. (1) din Regulamentul (CE)
nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și
executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii
părintești , potrivit căruia hotărârile judecătorești în materia divorțului și în materia exercitării
autorității părintești pronunțate într -un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără
a fi necesar să se recurgă la vreo procedură .
În funcție de modificările numelui de familie intervenite ca efect a căsătoriei, soții sau
soțul, după caz, se află într -una din următoarele ipoteze, potrivit legii române aplicabilă
desfacerii căsătoriei (art. 383 din C.civ.):
– soții declară că s -au înțeles ca fiecare să -și păstreze numele de familie purtat în timpul
căsătoriei;
– soții sau soțul declară că revine la numele de familie avut anterior căsătoriei.
În concluzie, notarul public din România va recunoaștere de plin drept sentința de divorț
pronunțată într -un stat membru și va proceda la autentificarea declarației pe propria răspundere a
soțului sau soților, după caz.

SPEȚA NR. 2. Hotărâre privind dreptul de vizită pronunțată într -un stat membru.
Recunoașterea aceste ia cu ocazia autentificării declarației de consimțământ dată de un
părinte pentru ca minorul să călătorească în străinătate.
Hotărârea privind dreptul de vizită a fost pronunțată într -un stat membru, mama și
copilul având reședința în acest stat, iar tată l are reședința în România. În timpul derulării
programului de vizită în România, tatăl dorește să petreacă un sejur împreună cu copilul în
străinătate. Pentru călătoria în străinătate, se impune o declarație autentică a celuilalt părinte
prin care acesta își exprimă acordul.
Cu ocazia autentificării acestei declarații, notarul public din România procedează la
recunoașterea hotărârii pronunțată într -un stat membru?
Să presupunem că , prin hotărârea privitoare la dreptul de vizită (sau un act autentic)
pronunțată în statul membru (de exemplu, Italia), în baza Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al
Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărâril or
judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești , s-a dispus, printre
altele, ca minorul cu reședința în Italia să petreacă o lună din vacanța de vară (luna iulie) la
domiciliul tatălui, cetățean român, cu reședința în România. În timpul derulării acestui program
de vizită, tatăl dorește să petreacă un sejur într -o stațiune din afara spațiului Uniunii Europene
(de exemplu, Turcia).
În aceste condiții, dacă mama copilului se află în România, se prezintă la notarul public
pentru a da declarația de consimțământ privind călătoria copilului în străinătate, însoțit de tatăl
acestuia. Plecând de la dispozițiile art. 30 din Legea nr. 248/2005 privind libera circulație a
cetățenilor români în străinătate2 și art. 24 din Hotărârea Guvernul ui nr. 94/2006 pentru
aprobarea Normelor metodologice de aplicare a acestei legi3, care prevăd condițiile în care un
copil minor cetățean român poate ieși din România precum și documentele necesare în acest
scop, rezultă că, în speța noastră, minorul poate călători în Turcia, însoțit de tatăl său, numai
dacă prezintă organelor poliției de frontieră o declarație autentică a mamei din care rezultă

1 A se vedea și art. 81 alin. 4 din Legea nr. 36/ 1995.
2 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 682 din 29 iulie 2005.
3 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 76 din 27 ianuarie 2006

101
acordul acesteia cu privire la efectuarea călătoriei în statul de destinație, precum și cu perioada
călătoriei.
În vederea redactării acestei declarații, notarul public solicită mamei o copie a hotărârii
străine. Așa fiind, dacă hotărârea cu privire la dreptul de vizită este însoțită de certificatul
utilizând formularul al cărui model este prevăzut în anexa III ( certificat privind dreptul de
vizită ), ea este direct recunoscută și executorie în alte state membre, inclusiv în România, iar
notarul public constată că certificatul emis de instanța din Italia garantează faptul că, în scopul
recunoașterii și executării, hotă rârea pronunțată în Italia este considerată ca și când ar fi o
hotărâre pronunțată de o instanță română.
În concluzie, notarul public din România va recunoaștere de plin drept hotărârea cu privire
la dreptul de vizită pronunțată în Italia și va proceda la redactarea declarației mamei în baza
căreia tatăl, în perioada de vizită ce ar trebui să se desfășoare numai pe teritoriul României,
poate să călătorească cu copilul minor în străinătate.

SPEȚA NR. 3. Convenție autentică privind dreptul de vizită încheiată într -un stat
membru. Schimbarea reședinței copilului în România. Recunoașterea acestei convenții de
către notarul public cu ocazia modificării programului de vizită conform noii înțeleger i a
părinților.
Părinții unui copil minor cetățean român se adresează notarului public cu o cerere pentru
a fi consfințită înțelegerea lor cu privire la modificarea programului de vizită, așa cum acesta a
fost inițial stabilit printr -un act autentic înche iat într -un stat membru, unde copilul își avea
reședința obișnuită.
Notarul public din România recunoaște convenția autentică străină cu ocazia încheierii
noului acord al părinților privind dreptul la vizită?

Având vedere situația transfrontalieră, sub a uspiciile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al
Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, convenția notarială
privind dreptul la vizită a fost încheiată într -un stat membru, de exemplu Franța, și a privit un
copil minor, cetățean român cu reședința în Franța.
Ulterior, mama împreună cu copilul minor se stabilesc în România, tatăl rămânând să
locuiască pe teritoriul altui stat membru , de exemplu, Italia.
În fața notarului public din România se prezintă părinții copilului și solicită ca, prin acordul
lor, să se modifice convenția inițială încheiată în Franța.
Prezența în fața notarului public din România a tatălui, cetățean român sau c etățean a unui
stat membru, atrage aplicarea art. 9 alin. (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 , potrivit căruia dacă
titularul dreptului la vizită acceptă competența autorității din statul membru în care copilul are
reședința obișnuită prin participarea la o procedură în fața acestei autorități fără a le contesta
competența, nu sunt incidente dispozițiile art. 9 alin. (1), care consacră o excepție de la regula
potrivit căreia se menține competența instanțelor de la reședința obișnuită anterioară a copilului
În această situație, notarul public procedează la următoarele:
– solicită prezentarea convenției autentice străine cu privire la dreptul de vizită. În opinia
noastră, nu este necesar ca acest act să fie însoțită de certificatul eliberat de autoritatea
comp etentă din Franța, utilizând formularul al cărui model este prevăzut în anexa III din
regulament ( certificat privind dreptul de vizită);
– recunoașterea de plin drept a convenției autentice cu privire la dreptul de vizită întocmită
în Franța;
– redactează o convenție de modificare a acesteia, prin aplicarea pe fondul problemei, a
legii române, ca lege de reședință a copilului;
– ascultă minorul, dacă este cazul;

102
– eliberează, la cererea oricăruia dintre părinții interesați (în speță, cel mai interesat este
tatăl, ca părinte titular al dreptului de vizită), un certificat privind de dreptul de vizită, în baza art.
41 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 și a art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 119/2006
privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor r egulamente comunitare de la data aderării
României la Uniunea Europeană1, aprobată prin Legea nr. 192/20072, utilizând formularul al
cărui model este prezentat în anexa III a Regulamentului.

SPEȚA NR. 4. Convenție autentică de lichidare a regimului matrimonial încheiată de
foștii soți într -un stat membru. Recunoașterea acesteia cu ocazia încasării sultei
Ulterior divorțului pronunțat de o instanță dintr -un stat membru, în condițiile
Regulamentului (CE) nr. 2201/ 2003, foștii soți se adresează notaru lui public din același stat
membru pentru lichidarea regimului matrimonial, iar prin convenție notarială se stabilește
dreptul fostei soții de a primi o sultă de la fostul soț.
În prezent, fostul soț are reședința în România, iar fosta soție, cu reședința în statul membru
de origine, se adresează notarului public din România pentru a încheia o convenție de primire a
sultei.
Cum va proceda notarul public?

Această speță o rezolvăm din punct de vedere al Propunerii de Regulament al Consiliului
privind compe tența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în
materia regimurilor matrimoniale , în curs de negociere3.
Potrivit art. 32, actele autentice întocmite într -un stat membru sunt recunoscute în celelalte
state membre, cu excep ția cazului în care se contestă validitatea lor, în conformitate cu legea
aplicabilă și cu condiția ca o astfel de recunoaștere să nu fie vădit contrară ordinii publice a
statului membru solicitat.
În privința forței executorii, deși convenția notarială din Franța are un caracter executoriu,
ea fiind un înscris autentic, pentru a dobândi caracterul executoriu și pe teritoriul României,
potrivit art. 33, se impune parcurgerea procedurii prevăzută de art. 38 -57 din Regulamentul (CE)
nr. 44/2001 (depunerea c ererii de exequatur la tribunalul competent, copia convenției notariale
străine, care să întrunească condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității ei).

SPEȚA NR. 5. Recunoașterea sentinței de divorț pronunțată de o instanță dintr -un
stat membru cu ocazia schimbării pe cale administrativă a numelui de familie al fostei soții
Poate notarul public să recunoască sentința de divorț pronunțată într -un stat membru cu
ocazia autentificării declarației de consimțământ exprimat de către fosta soție de a purta
numele de familie pe care l -a avut în timpul căsătoriei pentru a avea același nume comun cu
copiii față de care își exercită exclusiv autoritatea părintească, precum și a declarației
autentice de consimțământ al fostului soț în același sens?

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1036 din 28 decembrie 2006. Ulterior, ea a fost modificată
prin OUG nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 297/20009 privind
Codul civil (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 696 din 30 septembrie 2011).
2 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 425 din 27 ianuarie 2006.
3 Propunerea prevede libera circulație a hotărârilor judecătorești, actelor autentice și a tra nzacțiilor judiciare în materia
regimurilor matrimoniale, pe de o parte, și realizează o recunoaștere reciprocă, bazată pe încrederea mutuală ce rezultă
din integrarea statelor în cadrul Uniunii Europene. Recunoașterea actelor autentice înseamnă că acestea se bucură de
aceeași forță probantă în ce privește conținutul actului înregistrat și faptele înscrise în acesta, de aceeași prezumție de
autenticitate, precum și de același caracter executoriu ca în statul de origine.

103
Ordonan ța Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale
administrativă a numelor persoanelor fizice dă dreptul fostei soții de a reveni la numele avut în
timpul căsătoriei pentru a purta același nume de familie cu copii cu privire la care exerci tă
autoritatea părintească exclusiv sau locuiesc efectiv cu aceasta. Se impun cele două declarații în
formă autentică, a foste soții și a fostului soț.
Or, în ipoteza în care sentința de divorț a fost pronunțată în condițiile Regulamentului nr.
220/2003 de o instanță din alt stat membru (Franța, de exemplu), notarul public va recunoaște
această hotărâre cu ocazia autentificării celor două declarații de consimțământ.

104
2. SPEȚE PENTRU JUDEC ĂTORI

SPEȚA NR. 1. Recunoașterea unei sentințe de divorț pronunțată într -un stat
membru. Motive de refuz de recunoaștere a acestei hotărâri invocate în fața instanței
române
Tribunalul X din România în raza căruia se află serviciul de stare civilă unde s -a
înregistrat căsătorie a fost învestit cu o cerere promov ată de soț, cetățean german cu reședința
în Germania prin care se solicită recunoașterea și executarea hotărârii de divorț pronunțată în
Germania. Prin întâmpinare, pârâta, cetățean român cu reședința în Italia, solicită respingerea
cererii de exequatur, d eoarece procesul de divorț s -a desfășurat în Germania fără ca ea să fie
citată, instanțele germane nefiind competente jurisdicțional, iar ea, la rândul ei , a intentat
acțiune de divorț la o instanță din Italia, depunând în acest sens o hotărâre de divorț
pronunțată anterior.
Cum va proceda instanța română?

Instanța română procedează la verificarea documentelor prevăzute de art. 37 alin. (1) din
Regulamentului nr. 2201/2003 și anexate cererii de chemare în judecată (aceste documente
reprezintă certificate întocmite de instanța de origine, menite a înlesni sarcina probei îndeplinirii
cerințelor de regularitate a hotărârii pronunțate de instanț a germană).
Dacă este vorba despre o hotărâre pronunțată în lipsă , reclamantul trebuie să prezinte
unele acte suplimentare, potrivit art. 37 alin. (2) din Regulament, respectiv originalul sau o
copie certificată pentru conformitate a documentului care sta bilește că actul de sesizare a
instanței germane sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părții care nu s -a
prezentat la judecată sau orice document care arată că pârâta a acceptat hotărârea în mod
neechivoc. În funcție de situație, judecătoru l român poate acorda un termen pentru prezentarea
acestor documente ori a certificatului standard al cărui model se află în Anexa I, sau poate să
accepte documente echivalente ori să renunțe la prezentarea lor, dacă el consideră că deține
suficiente inform ații pentru a judeca , (pronunțând o soluție de înlăturate a acestei apărări a
pârâtei sau, dimpotrivă, respingând cererea de exequatur în baza art. 22 lit. b ) din Regulament.
De asemenea, el poate, ca în baza art. 27 alin. (1) din Regulament, să suspende p rocedura de
recunoaștere dacă se face dovada că hotărârea instanței germane face obiectul unei căi de atac
ordinare.
În privința invocării necompetenței jurisdicționale a instanțelor germane , judecătorul
român va face aplicarea dispozițiilor art. 24 din R egulament, potrivit cărora se interzice
controlul competenței instanței din statul membru de origine.
Legat de existența unei hotărâri de divorț pronunțate în Italia între aceleași părți1, numai
dacă aceasta este anterioară hotărârii de divorț a cărui exeq uatur se solicită, pe de o parte, și
numai dacă există ireconciliabilitatea între cele două hotărâri străine, precum și împrejurarea că
hotărârea de divorț pronunțată în Italia îndeplinește condițiile necesare recunoașterii sale în
România, atunci instanța română va respinge cererea de exequatur , reținând ca motiv de refuz al
recunoașterii art. 22 lit. d ) din Regulament.

SPEȚA NR. 2. Cerere de exequatur a unei hotărâri de încredințare minor
pronunțată de o instanță dintr -un stat membru. Neascultarea copilu lui și existența unei
hotărâri ulterioare în materia răspunderii părintești
Printr -o hotărâre pronunțată într -un stat membru (Italia, de exemplu), copilul este
încredințat tatălui, cetățean român sau italian cu reședința în Italia, iar mama aflată în

1 Instanța română poate să refuze re cunoașterea hotărârii străine solicitată de reclamant și în ipoteza în care pârâta
depune în apărare o sentință de divorț pronunțată de o instanță română, între aceleași părți, și care este
ireconciliabilă cu hotărârea de divorț a instanței germane.

105
Român ia împreună cu minorul, se opune hotărârii. Tatăl se adresează tribunalului în raza
căruia domiciliază pârâta, cetățean român, solicitând încuviințarea executării hotărârii
instanței din statul membru de origine, în baza art. 28 din Regulamentul nr. 2201/2 003,
depunând documentele prevăzute de art. 37 și art. 39.
Ce soluție pronunță instanța română, dacă din certificatul menționat la art. 39 rezultă că
minorul nu a fost ascultat sau dacă există o hotărâre pronunțată ulterior în materia răspunderii
părinteș ti ?

Deși art. 21 alin.1 ) din Regulament, plecând de la principiul încrederii reciproce, prevede
caracterul automat al recunoașterii oricărei hotărâri judecătorești în materia răspunderii
părintești pronunțate într -un stat membru de origine, tot legiuitor ul este cel care dă dreptul
oricărei persoane interesate de a formula, în fața instanței dintr -un alt stat membru, o cerere de
recunoaștere sau de refuz al recunoașterii acestei hotărârii.
Or, în speță suntem într -o asemenea situație, judecătorul român fii nd învestit cu o cerere
întemeiată pe dispozițiile art. 28 din Regulament, care pune în discuție și recunoașterea și
punerea în executare a hotărârii străine pe teritoriul României, ca stat membru. Soluția instanței
române poate fi:
– de refuz de recunoașter e în baza art. 23 lit. b) din Regulament, raportat la
împrejurarea că minorul nu a fost ascultat în această procedură fie direct de instanța
italiană, fie prin comisie rogatorie de instanța română în raza căreia se află reședința
copilului, deși o asemene a ascultare se impune prin prisma vârstei și maturității
copilului, pe de o parte, și prin prisma prevederilor legii române;
– de refuz de recunoaștere în baza art. 23 lit. e) din Regulament, dacă hotărârea
pronunțată de o instanță română (sau a unui stat membru ori terț în care copilul are
reședința obișnuită) prin care se stabilește locuința copilului la mamă este atât
ireconciliabilă cât și ulterioară hotărârii a cărui exequatur se solicită, iar hotărârea
ulterioară îndeplinește condițiile recunoașterii în România.
Această situație întemeiată pe art. 28 din Regulament nu trebuie confundată cu ipoteza în
care tatăl deține o hotărâre de înapoiere a copilului pronunțată de instanța din Italia în condițiile
art. 11 alin. (8) din același Regulament (a se vedea speța nr. 3). Titularul răspunderii părintești
poate, în același timp, să se folosească pe teritoriul României de ambele hotărâri judecătorești
pronunțate de instanțele din Italia, regimul lor juridic fiind diferit, deși țelul este același,
aducerea copil ului în Italia.

SPEȚA NR. 3. Suprimarea procedurii de exequatur în situația existenței unei
hotărâri de înapoiere a copilului pronunțată de o instanță dintr -un stat membru.
Sesizarea instanței române cu o cerere de refuz de recunoaștere a acestei hotărâr i.
Mama depune la instanța din România o cerere la refuz de recunoaștere a hotărârii
pronunțate de instanța din Italia în baza art. 11 alin. (8) din Regulamentul nr. 2201/2003 și
certificată în statul de origine prin emiterea certificatului privind înapoi erea copilului
menționat la art. 42 și al cărui model se află în Anexa IV.
Ce soluție pronunță judecătorul român?

Făcând un scurt istoric al evenimentelor di n speță, situația este următoarea: Printr -o
hotărâre pronunțată într -un stat membru (Italia, de e xemplu), s -a dispus încredințarea copilului
la tată (cetățean român sau italian cu reședința în Italia), iar acesta se află în mod temporar cu
mama în vacanță în România. Pentru că mama refuză să se întoarcă cu minorul în Italia, și fiind
vorba despre reți nerea ilicită într -un alt stat membru decât statul de reședință al copilului, tatăl
se adresează instanței române competente cu o cerere de înapoiere întemeiată pe dispozițiile art.
13 din Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civil e ale răpirii
internaționale de copii . Dacă soluția instanței române este de neînapoiere a copilului, această

106
hotărâre se transmite, potrivit art. 11 alin. (6) din Regulament, instanței din statul membru de
origine pentru ca, în final, aceasta să decidă în apoierea sau înpoierea copilului din România. In
ipoteza soluției de înapoiere a copilului (art. 11 alin. (8) din Regulament), instanța din Italia
eliberează certificatul de înapoiere (numai după ce au fost respectat anumite granații
procedurale în cursul procedurii judiciare, în special dacă părțile au fost audiate și copilul
ascultat), care însoțește hotărârea de înapoiere și care este direct recunoscută și executată în
România.
Or, atâta vreme cât nu există nici o îndoială cu privire la autenticitatea ce rtificatului de
înapoiere emis de instanța străină, iar acesta se prezintă în conformitate cu formularul al cărui
model se regăsește în Anexa IV la Regulament, este inadmisibilă promovarea unei opoziții la
recunoașterea hotărârii de înapoiere, sarcina ins tanței sesizate fiind de a constata forța executorie
a hotărârii certificate și de a admite înapoierea imediată a copilului.
Singura cale de atac posibilă a mamei împotriva hotărârii de înapoiere și nicidecum
împotriva certificatului de înapoiere este ape lul ce trebuie depus la instanța din statul membru de
origine. De altfel, instanțele din România, ca stat membru de executare nu au nici o competență
pentru a refuza sau a suspenda executarea unei hotărâri certificate prin care se dispune înapoierea
copilu lui reținut ilicit, chiar dacă instanța din statul membru de origine a încălcat art. 42 din
regulament, aceasta încălcare fiind apreciată ca o chestiune care ține exclusiv de competența
instanței statului de origine.

SPEȚA NR. 4. Conflict între două hotărâri judecătorești pronunțate în legătură cu
înapoierea unui copil
Cum este soluționată de instanța română situația de conflict ce poate să apară între o
hotărâre de neînapoiere pronunțată de instanța din statul membru în care a fost răpit copilul și
o hotărâre ulterioară de înapoiere dispusă de către instanța din statul membru de origine?

Regulamentul prevede soluția în cazul acestei situații de conflict între o hotărâre de
neînapoiere pronunțată de instanța din statu l membru în care a fost răpit copilul (în speță, România)
și o hotărâre ulterioară de înapoiere dispusă de către instanța din statul membru de origine. Astfel,
din analiza art. 11 alin. (1) și art. 42 din Regulament rezultă că hotărârea certificată de înapoiere a
copilului nu este supusă nici unei proceduri de exequatur , ea fiind imediat recunoscută și
executorie în România, statul în care se află copilul răpit sau deplasat ori reținut ilicit.
Nu este necesa r pentru judecătorul român să se facă dovada existenței unei hotărâri
anterioare, definitive, privind încredințarea copilului, deoarece scopul înapoierii este tocmai să se
rezolve problema încredințării copilului.

SPEȚA NR. 5. Hotărâre pronunțată într -un stat membru (de exemplu, Spania)
privind dreptul de vizită al unui minor cu reședința în România.
Soții sunt cetățeni români cu reședința în state membre diferite (Spania și România), iar
copilul are reședința în România. Prin hotărârea instanței spaniole, tatăl are un drept de vizită
ce presupune deplasarea minorei la locuința acestuia din Spania, tim p de o lună în vacanță de
vară. Deoarece soția se opune programului de vizită, iar el nu deține certificatul privind dreptul
de vizită, soțul se adresează instanței române pentru a obține exequatur -ul.
Cum va proceda judecătorul?

Deoarece dreptul la viz ită statuat printr -o hotărâre judecătorească executorie pronunțată într –
un stat membru este recunoscut și are forța executorie în România fără să fie necesară încuviințarea
executării și fără să fie posibil să se opună recunoașterii acesteia numai dacă hot ărârea este
certificată în statul de origine prin folosirea formularului din Anexa III din Regulamentul (CE) nr.
2201/1003, rezultă că lipsa acestui certificat de la dosarul cauzei îl determină pe judecător să
procedeze la una dintre următoarele soluții:

107
– fie amână cauza pentru ca reclamantul să depună acest certificat, în baza căruia
recunoașterea are loc de plin drept, fiind suprimată procedura de exequatur;
– fie verifică toate înscrisurilor și toate garanțiilor procedurale, pentru ca , în final, să
admită s au nu cererea de exequatur cu care a fost învestit.

SPEȚA NR. 6. Ordin de protecție civilă. Reședința persoanelor protejate într -un stat
membru. Recunoașterea în România
Măsura de protecție civilă a soției, cetățean român cu reședința într -un stat membr u și a
copilului ei minor rezultat din căsătorie, a fost dispusă printr -o hotărâre a autorității
competente din statul membru1, potrivit căreia soțul, cetățean român, are interdicția pe o
perioadă de 12 luni de a avea acces în locuința comună din statul me mbru, de a se apropia de
locuință la o distanță mai mică de 100 m, de a se apropia la o distanță mai mică de 100 m de
aceștia și de a lua contact sub orice formă cu aceștia.
Revenită în România pentru a petrece vacanța împreună cu copilul minor, soția solicită
recunoașterea măsurii de protecție dispusă în statul de origine, deoarece soțul se află și el pe
teritoriul României.
Ce soluție pronunță instanța română ?

Pe baza ve rificării înscrisurile expres prevăzute de art. 4 alin. (2) din Regulamentul (UE)
nr. 606/2014 al Parlamentului European și al Consiliului privind recunoașterea reciprocă a
măsurilor de protecție în materie civilă , pentru care conform art. 15 din Regulament nu se
impune nici o legalizare sau altă formalitate, tribunalul competent din România va admite
cererea de recunoaștere formulată de soție și pronunța o hotărâre prin care:
– recunoaște de drept măsura de protecție dispusă de instanța din Italia , limitând, dacă este
cazul , durata măsurii la cel mult 12 luni de la data eliberării certificatului utilizând formularul
standard specificat în Anexa I din Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 939/ 2014 al
Comisiei din 2 septembrie 2014 de stabilir e a certificatelor menționate la art. 5 și 14 din
Regulamentul (EU) nr. 606/2013 ;
– ajustează, conform art. 11 din Regulament, măsura de protecție dispusă de instanța din
statul de origine, în sensul că prevede, de exemplu, ca interdicția de acces și de ap ropiere de
locuință să privească locuința din România a reclamantei. Această ajustare se face pentru ca
recunoașterea măsurii de protecție să fie efectivă, pe de o parte, iar pe de altă parte, dreptul
român consacră o asemenea măsură (art. 26 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și
combaterea violenței în familie ). Instanța este obligată să comunice ajustarea măsurii de
protecție soțului, care are dreptul, conform art. 11 alin. (5) din Regulament să promoveze o cale
de atac, cu efect suspensiv.
Hotărâr ea străină, ajustată sau nu prin sentința instanței române de recunoaștere, va
beneficia de autoritate de lucru judecat pe teritoriul statul de pronunțare, fiind executorie, fără a
fi necesară o hotărâre de încuviințare a executării.
Întrebare: În speță, î n ce situații hotărârea străină este refuzată a fi recunoscută sau este
refuzată executarea măsurii de protecție de către instanța română?
Răspuns: Regulamentul impune , în cuprinsul art. 13 , următoarele condiții:
– cererea de refuz de recunoaștere sau de r efuz a executării să fie promovată de soț la
instanța competentă competent din România;
– recunoașterea este vădit contrară ordinii publice din România;
– recunoașterea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată sau recunoscută în România.

1 Măsura de protecție civilă trebuie să fie dispusă ulterior datei de 11 ianuarie 2015, indiferent de data instituirii
procedurilor, pentru ca în conformitate cu art. 22 din Regulamentul, aceasta să intre în domeniul de aplicare al
instrumentului european.

108
SPEȚA NR. 7. Recunoașterea unei hotărâri judecătorești pronunțate într -un stat
membru prin care s -a dispus încredințarea minorei mamei și obligarea tatălui la plata unei
pensii de întreținere lunare.
Prin cererea depusă la tribunalul în raza căruia își are domiciliul pârâtul, reclamanta a
solicitat recunoașterea sentinței pronunțate de o instanță din Spania prin care minora a fost
încredințată spre creștere mamei, cu reședința în Spania.
Se poate solicita exequatur parțial ? Ce soluție va pronunța instanța?

Privitor la soluția legată de încredințarea minorei sunt incidente dispozițiile art. 21 alin. (1)
din Regulamentul nr. 2201/2003, iar cu privire la soluția legată de obligația de întreținere sunt
aplicabile dispozițiile art. din Regulamentul nr. 4/2009, ceea ce în seamnă că hotărârea judecă –
torească pronunțată de o instanță a unui stat membru, în speță Spania, este recunoscută ope legis pe
teritoriul României, fără a fi necesare și alte formalități (cu precizarea că pentru cererea accesorie a
pensiei de întreținere, este suprimată procedura de exequatur).
Or, cum în cauză nu s -a făcut dovada existenței vreunei motiv de refuz de recunoaștere sau de
executare, instanța română va admite cererea formulată.

SPEȚA NR. 8. Cauza transfrontalieră având ca obiect drept de vizită soluționată de
instanța română. Competența în eliberarea certificatul de vizită
În cazul unei sentințe privind dreptul de vizită al unui părinte, dacă există elemente de
extraneitate (de exemplu, minorul se află la locuința mamei din alt stat membru , Germania), la
cererea persoanei interesate se eliberează certificatul de vizită.
Care este autoritatea competentă să elibereze aceste certificat?

Potrivit OUG nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente
comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul hotărârilor judecătorești
pronunțate în România și pentru care se solicită recunoașterea și încuviințarea executării într -un alt
stat (Germania), competența de a emite certificatul de vizită (ca , de altfel , și certificatul de divorț și
certificatul de înapoiere a copilului) aparține primei instanțe, deci judecătoriei.
În această situație, dacă instanța nu emite din oficiu acest certificat, tatăl poate solicita
eliberarea certificatului fie odată cu pr omovarea acțiunii, fie ulterior, după pronunțarea hotărârii
judecătorești .

109
CAPITOLUL II.
PROCEDURA DE EXEQUATUR ÎN MATERIA OBLIGAȚII LOR
DE ÎNTREȚINERE

1. SPEȚE PENTRU NOTARI

SPEȚA NR. 1. Copil minor cu reședința obișnuită în România. Părinți cu ce tățenii
diferite și reședințe în state membre diferite, care au obligații în temeiul Protocolului de la
Haga din 2007. Recunoașterea de către notarul public din România, cu ocazia încheierii
unei convenții notariale de modificare a cuantumului pensiei de î ntreținere, a actului
autentic întocmit în statul membru de origine privind obligația de întreținere între părinte
și copil.
Mama este cetățean român cu reședința în România, iar tatăl copilului (din căsătorie sau
afara căsătoriei) are cetățenia unui sta t membru și locuiește în străinătate. Aceștia prezintă
notarului public din România un înscris autentic întocmit într -un stat membru (de exemplu,
Italia sau Germania) privitor la pensia de întreținere la care este obligat tatăl față de minorul
care are reș edința obișnuită în România. Se dorește a se încheia o convenție notarială de
modificare a cuantumului întreținerii la care are dreptul copilul minor.
Notarul public va recunoaște actul autentic din statul membru de origine?
Notarul public procedează la următoarele:
– verifică data întocmirii actului autentic emis de autoritățile competente din Italia
sau Germania1, ca stat membru de origine, pentru a vedea dacă acesta este supus, în
ce privește recunoașterea, prevederilor Regulamentului Regulamentul (CE ) nr.
4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă,
recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de
întreținere . Astfel, chiar dacă actul autentic din statul de origine este întocmit
anterior datei de aplicare a regulamentului, conform art. 75 alin.2 din acest
regulament, sunt incidente dispozițiile acestuia, dacă momentul în care se solicită
exequatur -ul este ulterior datei de 18 iunie 2011;
– verifică dacă actul autentic prezent de părț i are înțelesul indicat de art. 2 pct. 3 din
Regulamentul;
– verifică existența extrasului actului autentic în materie de obligații de întreținere care nu
este supus unei proceduri de recunoaștere și de încuviințare a executării, prin prezentarea
formularu lui al cărui model este în Anexa III din Regulament;
– face aplicarea art. 48 raportat la art. 17 din Regulament, ceea ce înseamnă că notarul
public va recunoaște de plin drept actul autentic din statul de origine, fără a fi necesar să se
parcurgă nicio p rocedură și fără a fi posibilă contestarea recunoașterii sale. În privința forței
executorii, actul autentic străin are aceeași forță executorie ca orice act autentic din România;
– întocmește convenția notarială de majorare a cuantumului pensiei de întreț inere, convenit
inițial prin actul autentic din Italia sau Germania, ca stat membru de origine, făcând aplicarea
dispozițiilor art. 3 din Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă
obligațiilor de întreținere;
– în baza art. 48 a lin. 3 din Regulament și art. 6 din Legea nr. 36/2012 privind unele
măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente și decizii ale Consiliului Uniunii Europene,
precum și instrumente de drept internațional privat în domeniul obligațiilor de întreținere2,

1 Italia și Germania sunt state membre care au obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007.
2 Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 183 din 21 martie 2012.

110
notarul public, ca emitent al actului , eliberează la cererea oricărei părți interesate un extras al
actului autentic încheiat prin intermediul formularului aflat în Anexa III.
Astfel, dacă este cazul, actul autentic încheiat de notarul public din România , prin care s -a
majorat cuantumul pensiei de întreținere, urmează a fi recunoscut și executat pe teritoriul
statului membru unde se află reședința sau își are bunurile creditorul (în speță, Italia sau
Germania).

SPEȚA NR. 2. Convenție notarială între pări nți cu privire la obligația de întreținere
față de copilul minor. Reședința părților în state membre diferite, care au obligații în
temeiul Protocolului de la Haga din 2007. Copil minor cu reședința obișnuită în România.
Informații referitoare la procedura de recunoaștere
În anul 2012, printr -un înscris autentic încheiat în România, părinții s -au înțeles ca
minorul cu reședința obișnuită în România să beneficieze de întreținerea în natură din partea
mamei, iar tatăl, cu reședința într -un stat membru (de exe mplu, Italia), să plătească lunar, prin
virament bancar, suma de 300 euro. Deoarece în ultimele luni debitorul nu și -a mai executat
obligația asumată prin convenția notarială, mama, ca reprezentant legal al copilului creditor,
se adresează notarului public din România pentru a obține informații referitoare la modalitatea
de punere în executare a actului autentic în statul membru de reședință a creditorului.
Care sunt sfaturile juridice pe care le oferă notarul public pentru ca actul notarial
încheiat în anu l 2012 să fie recunoscut și pus în executare în alt stat membru?
1. În funcție de statul membru în care se solicită executarea de către creditor, notarul
public eliberează un extras din actul autentic încheiat în anul 2012, utilizând unul din cele două
formulare din următoarele Anexe ale Regulamentului (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18
decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor
și cooperarea în materie de obligații de întreținere :
Anexa III, pentru statele care au obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 și
pentru care actul autentic în cauză nu este supus unei proceduri de recunoaștere și de
încuviințare a executării;
Anexa IV, pentru statele care nu au obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007
și pentru care actul autentic în cauză este supus în aceste state unei proceduri de recunoaștere și
de încuviințare a executării.
În speță, fiindcă vorba despre Italia, notarul public va elibera un extras din actul autentic
în materie de obligații de întreținere, folosind formularul din Anexa III.

2. Notarul public informează creditorul că are următoarele posibilități legale de a obține
întreținerea din partea debitorului aflat în străinătate:
a. se poate adresa Ministerului Justiției, ca autoritate centrală din România , care are
atribuții legate de completarea, transmiterea cererii către autoritatea centrală din celălalt stat
membru, în speță Italia, și cooperarea cu orice autorități și instituții în materie. Astfel, creditorul
trebuie să trimită Ministerului Justiției următoarele documentele justificative, prevăzute de art.
48 din Regulament (art. 25 din Convenția de la Haga):
– convenția notarială în integralitatea ei;
– extrasul din actul notarial
– un document care să indice valo area restanțelor și data la care a fost efectuat calculul
După efectuarea controlului de regularitate internațională, Ministerul Justiției completează
Partea A din cererea de recunoaștere, de încuviințare a executării sau executare a actului
autentic (folo sindu -se formularul din Anexa VI), după care poate să -l asiste pe creditor să
completeze Partea B din cerere.
În final, Ministerul Justiției din România trimite cererea și documentele justificative
autorității centrale din Italia.

111
b. creditorul are posib ilitatea de a se adresa direct autorităților străine competente din
Italia (art. 3 alin. 4 din Legea nr. 36/2012).

SPEȚA NR. 3. Copil major cu reședința obișnuită într -un stat membru care are
obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007. Debitorul are reședința în România.
Recunoașterea de către notarul public din România a hotărârii judecătorești pronunțată
într-un stat membru cu privire la obligația de întreținere a părintelui față de copil, cu
ocazia autentificării unei declarații a cre ditorului de primire a pensiei de întreținere în
sumă globală.
Copilul major aflat în continuare de studii are reședința într -un stat membru cu obligații
în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 și, venit în vacanță în România, se adresează
notarului pu blic pentru a da o declarație din care să rezulte că a primit de la tatăl său pensia de
întreținere anticipat pe următorul an.
Notarul public va recunoaște hotărârea judecătorească din statul membru de origine și va
proceda la autentificarea declarației c opilului major?
Răspunsul este pozitiv, dacă hotărârea instanței de origine se încadrează în dispozițiile art.
75 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2009, ceea ce atrage în baza art. 17 alin. (1) din Regulament,
recunoașterea de plin drept a acestei hotărâri , în condițiile prezentării notarului public a
documentelor prevăzute de art. 20 din același instrument european.

112
2. SPEȚE PENTRU JUDECĂTORI

SPEȚA NR. 1. Hotărâre judecătorească de stabilire a pensiei de întreținere între
afini
Hotărâre judecătoreasc ă pronunțată în Franța ulterior datei de 18 iunie 2011 prin care
ginerele, cetățean român cu reședința în România, a fost obligat la plata unei pensii de
întreținere în favoarea soacrei, cetățean francez cu reședința în Franța.
Deoarece debitorul nu execut ă de bună -voie hotărârea, creditoarea s -a adresat direct
executorului judecătoresc din România pentru a începe executarea silită.
Este admisibilă contestația la executare formulată de debitor prin care invocă refuzul
recunoașterii și executării hotărârii străine pe motiv că legea română nu reglementează
obligația de întreținere între această categorie de afini?
Dacă, de exemplu, potrivit art. 3 alin. (1) din Protocolul de la Haga din 2007, legea
aplicabilă obligației de întreținere între părți (relația l or fiind de afinitate, soacră -ginere) a fost
legea franceză, care consacră în art. 260 C. civ. o asemenea obligație legală, instanța statului
membru de origine a pronunțat o hotărâre prin care pârâtul (cetățean român/francez cu
domiciliul/ reședința în Rom ânia), în calitate de ginere, a fost obligat la plata unei pensii de
întreținere în favoarea mamei soției sale, de cetățenie franceză și cu reședința în Franța.
Raportat la data introducerii acțiunii în Franța (ulterior datei de 18 iunie 2011) și data
pronunțării hotărârii judecătorești (ulterior aceleiași date), rezultă că procedura exequatur -ului
este suprimată, hotărârea străină producând aceleași efecte pe teritoriul României ca și o
hotărâre pronunțată de o instanță română, iar dacă hotărârea este ex ecutorie în statul membru de
origine, ea este executorie și în România, fără a fi nevoie de încuviințarea executării (art. 17 din
Regulament).
Creditoarea a ales să se adreseze cu o cerere de executare silită, printr -un reprezentant
convențional (avocat), executorului judecătoresc din România, care va proceda direct la
executarea silită1, conform dispozițiilor Noului Cod de procedură civilă.
Debitorul depune o cerere la judecătoria în raza căreia se află biroul executorul
judecătoresc, invocând un motiv de refuz de recunoaștere și executare a hotărârii pronunțate în
Franța faptul că , potrivit legii române, socrii și ginerele/nora nu se găsesc printre persoanele
enumerate de art. 516 din C.civ. între care există obligația de întreținere (soț și soție, foștii soți,
rudele în linie dreaptă, între frați și surori).
Instanța de judecată va respinge cererea formulată de reclamant ca inadmisibilă, deoarece,
potrivit art. 17 din Regulament, nu există posibilitatea contestării recunoașterii hotărârii,
debitorul având la îndemână fie o cale de atac împotriva acesteia promovată la instanța franceză
în termen de 45 de zile, pentru motivele prevăzute de art. 19 alin. (1) din Regulament, fie o
cerere de refuz sau de suspendare a executării hotărârii, în conformitate cu leg ea română, în
măsura în care aceasta nu sunt incompatibile cu motivele menționate în art. 21 alin. (2) și alin.
(3) din Regulament.
Ar exista și soluți a, întemeiată pe art. 6 din Protocolului de la Haga din 2007, care dă
dreptul debitorului să conteste cr eanța creditorului pe motiv că „nici legea din statul în care
debitorul își are reședința obișnuită și nici legea statului a cărui cetățenie o au ambele părți, în
cazul în care aceștia au aceeași cetățenie, nu prevăd obligația de întreținere în ceea ce îl
privește”. Or, acest text presupune ca, în speța noastră, debitorul și creditorul să aibă cetățenie
comună română, pentru ca să fie posibilă admiterea cererii de contestare cu care ar fi fost
investită instanța din România.

1 Conform art. 636 din NCPC, titlurile executorii europene cu privire l a care dreptul Uniunii Europene nu cere
recunoașterea prealabilă în statul membru în care se va face executarea sunt executorii de drept, fără nici o altă
formalitate prealabilă.

113
O observație referitoare la art . 22 din Regulament , potrivit căreia „recunoașterea și
executarea unei hotărâri judecătorești cu privire la întreținere nu presupune sub nici o formă
recunoașterea relației de familie, rudenie, căsătorie sau alianță, care stă la baza obligației de
întrețin ere care a condus la pronunțarea hotărârii judecătorești”: dacă obligația de întreținere are
la bază o căsătorie între două persoane de același sex încheiată într -un stat membru care permite
această uniune (de exemplu, Olanda), hotărârea străină urmează a fi recunoscută și executată în
România.

SPEȚA NR. 2 . Hotărâre judecătorească de stabilire a pensiei de întreținere. Copil
minor cu reședința într -un stat membru . Debitor cu reședința în România. Asistență
judiciară
Printr -o hotărâre judecătorească definitivă în Franța, al cărui exequatur este solicitat în
România, copilul minor a obținut obligarea tatălui, cetățean român/francez cu reședința în
România, la plata unei pensii de întreținere lunare. Minorul, prin reprez entant legal, solicită
instanței române ajutor judiciar.
Cum se procedează?

Asistența judiciară este înțeleasă de Regulamentul (CE) nr. 4/2009 ca „asistența necesară
pentru a permite părților să își cunoască și să -și valorifice drepturile, precum și pent ru a garanta
că cererile lor, transmise prin intermediul autorităților centrale sau direct autorităților
competente, vor fi soluționate într -un mod eficient și complet” (art. 45 alin.1)1. Din analiza
capitolului V referitor la accesul la justiție din Regul amentul (CE) nr. 4/2009, rezultă că
problema acordării asistenței judiciare2 de către instanța din statul membru solicitat se pune
în următoarele situații:
1. Creditorul este un minor în vârstă de până la 21 de ani și a formulat orice cerere cu
privire la obligațiile de întreținere care decurg dintr -o relație părinte -copil, în temeiul art. 56, caz
în care asistența judiciară este gratuită conform art. 46 alin. (1) din Regulament.
În ce privește România, ca stat solicitat, creditorii obligațiilor de întreț inere care nu au
împlinit vârsta de 18 ani sau aflați în continuare de studii, dar nu mai mult de 21 de ani, precum
și persoanele vulnerabile, așa cum sunt definite ele de art. 3 lit. f) din Convenția de la Haga din
2007, beneficiază, conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 36/2012 privind unele măsuri
necesare pentru aplicarea unor regulamente și decizii ale Consiliului Uniunii Europene,
precum și instrumente de drept internațional privat în domeniul obligațiilor de întreținere, de
asistența gratuită, în formele prevăzute de art. 6 și art. 8 indice 1 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă ;

1 Normele existente în materie de asistență judiciară în cadrul Uniunii Europ ene în temeiul Directivei 2003/8/CE a
Consiliului din 27 ianuarie 2003 de îmbunătățire a accesului la justiție în litigiile transfrontaliere prin stabilirea
unor norme minime comune privind asistența judiciară acordată în astfel de litigii (publicat în JO L 26 din 31
ianuarie 2003, p. 41), au fost completate de norme specifice, prin textele Regulamentului nr. 4/2009, creându -se
astfel un regim special de asistență judiciară în materie de obligații de întreținere.
2 Potrivit art. 45 lit. a) – lit. g) din Regu lament, asistența judiciară include următoarele: “consilierea în faza
precontencioasă, în vederea ajungerii la un acord înainte de inițierea unei proceduri judiciare; asistența judiciară în
vederea sesizării unei autorități sau a unei instanțe și reprezent area în justiție; exonerarea totală sau parțială de la
plata cheltuielilor de judecată și onorariilor persoanelor împuternicite să execute anumite acte în timpul procedurii;
în statele membre în care partea care cade în pretenții este obligată la plata che ltuielilor celeilalte părți, în cazul în
care beneficiarul asistenței judiciare cade în pretenții, cheltuielile efectuate de partea adversă, cu condiția ca astfel
de cheltuieli să fi fost acoperite dacă beneficiarul ar fi avut reședința obișnuită în statul membru în care se află
instanța sesizată; interpretarea; traducerea documentelor solicitate de instanță sau de autoritatea competentă și
transmise de beneficiarul asistenței judiciare, care sunt necesare pentru soluționarea litigiului; cheltuielile de
deplasare pe care beneficiarul asistenței judiciare trebuie să le suporte atunci când prezența fizică la ședința a
persoanelor implicate în susținerea cauzei beneficiarului este impusă de legea sau de instanța din statul membru
respectiv și atunci când instan ța hotărăște că nu există nici o altă posibilitate ca respectivele persoane să fie audiate
în mod corespunzător”.

114
2. În statul de origine, solicitantul s -a bucurat total sau parțial de asistență judiciară sau de
o scutir e de taxe și cheltuieli , ori a beneficiat de o procedură gratuită în fața unei autorități
administrative enumerate în anexa X a Regulamentului1, caz în care are dreptul de a beneficia,
în cadrul oricărei proceduri de recunoaștere, de încuviințare a executării sau de executare, de
asistența judiciară cea mai favorabilă sau de scutirea cea mai extinsă prevăzută de legea statului
de executare confor m art. 47 alin. (2), respectiv alin. (3) din Regulament;
3. Solicitantul nu a beneficiat de asistență judiciară în statul de origine, situație în care
acesta poate beneficia de asistență judiciară în conformitate cu legislația internă a statului
solicitat, în special în ce privește evaluarea resurselor reclamantului sau a temeiului cererii sale
(art. 47 alin. (1) din Regulament). În ce privește România, conform art. 13 alin. (2) din Legea nr.
36/2012 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regul amente și decizii ale
Consiliului Uniunii europene, precum și instrumente de drept internațional privat în domeniul
obligațiilor de întreținere , debitorii și creditorii obligației de întreținere aflați într -o astfel de
situație beneficiază de asistență jud iciară în condițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.
51/2008, cu respectarea continuității și egalității de tratament de care beneficiază în statul de
origine.
În speță, în conformitate cu art. 46 alin. (1) raportat la art. 50 alin. (1) și alin. (3) din
Regulament, instanța română acordă asistență judiciară gratuită în cazul procedurii de exequatur
care privește recuperarea, la cererea unui creditor minor, a unor creanțe de întreținere, așa cum
ele rezultă dintr -o hotărâre străină pronunțată într -un stat membru. Dacă cererea de asistență
judiciară privește asistența judiciară în vederea sesizării unei autorități sau a unei instanțe și
reprezentarea în justiție (art. 45 lit. b), atunci acestea sunt asigurate de autoritatea centrală a
statului membru so licitat fie direct, fie prin intermediul autorităților publice sau a altor
organisme private sau persoane.
Potrivit art. 41 din OUG nr. 51/2008 cererea de acordare a ajutorului public se depune
însoțită de documente justificative
– fie prin intermediul au torității centrale al statului membru de domiciliu sau de reședință
al solicitantului;
– fie prin intermediul Ministerul Justiției din România, ca autoritate centrală solicitată, care
după verificare efectuarea controlului de regularitate internațională a cererii de exequatur
însoțită de documentele prevăzute de Regulament, le trimite spre competenta soluționare
baroului competent teritorial (fiind aplicabile în speță art. 18 raportat la art. 14 -17 din Legea nr.
36/2012), Camerei Executorilor Judecătorești, sau, după caz, instanței judecătorești competente
(tribunalul în raza căruia se află domiciliul debitorului sau bunurile acestuia);
– fie direct la instanța română competentă potrivit art. 11, respectiv instanței de executare.

SPEȚA NR. 3. Modificare a primei hotărâri de stabilire a pensiei de întreținere și
recunoașterea ei în România. Efecte asupra hotărârii originale
Debitorul are reședința în Germania unde a fost pronunțată hotărârea inițială cu privire
la stabilirea pensiei de întreținere în favoare a copilului minor. Debitorul deține bunuri sau
venituri în România. Creditorul își are reședința în România și hotărârea inițială a fost
recunoscută în România și este executată asupra bunurilor debitorului în România. Debitorul a
obținut o hotărâre de mod ificare a cuantumului pensiei în Germania și dorește ca hotărârea de
modificare să fie recunoscută în România în vederea limitării executării primei hotărâri. Cum
va proceda?
Debitorul poate formula o cerere în temeiul art. 56 alin. (2) lit. a) din Regulam ent, adresată
autorității centrale din Germania, care transmite cerere către România, unde hotărârea de

1 De exemplu, aceste autorități administrative indicate de art. 2 alin. (2), sunt următoarele: în Suedia, Autoritatea
responsabilă cu aplicare a legii ( Kronofogdemyndigheten ), în Anglia, Țara Galilor și Scoția, Comisia privind
obligațiile de întreținere și executarea lor ( Child Maintenance and Enforcement Commission – CMEC).

115
modificare este recunoscută sau recunoscută și executarea ei este încuviințată (exequatur).
Părțile vor fi înștiințate cu privire la această hotărâre și vor avea posibilitatea de a contesta sau
formula o cale de atac împotriva recunoașterii, a încuviințării exequatur -ului sau a executării,
conform procedurile prevăzute de Regulament. Odată cu exequatur -ul și epuizarea căilor
de atac, hotărârea de modific are va produce efecte juridice în România, limitându -se astfel
executarea prime i hotărâri judecătorești .

SPEȚA NR. 4. Legea aplicabilă obligației de întreținere. Copil major aflat în
continuare de studii. Reședința creditorului într -un stat membru
Creditorul cu reședința într -un stat membru are o hotărâre judecătorească din statul
membru de reședință prin care debitorul, cu reședința în România, este obligat să plătească
suma de 400 euro lunar, cu titlu de pensie de întreținere, pentru copilul minor aflat în
străinătate. Creditorul dorește ca hotărârea cu privire la obligația de întreținere să fie
executată în România, statul în care debitorul își are reședința.
Care este procedura?

Prezentăm ipoteza în care hotărârea străină este pronunțată într -un stat membru care are
obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007.
Creditorul solicită autorității centrale din statul membru de origine (Italia, de exemplu) să
transmită utilizând formularul din Anexa VI, o cerere de recunoaștere sau de recunoa ștere și
încuviințare a executării (exequatur), conform art. 56 alin. (1) lit. a), a hotărârii de întreținere în
România, în temeiul Secțiunii I din capitolul IV din Regulament, utilizând formularele anexate.
În cerere, creditorul poate fi, după caz:
– persoana căreia i se datorează întreținere;
– o instituție publică ce acționează în numele creditorului;
– o instituție publică care a furnizat prestații creditorului.
Solicitarea va fi procesată de către Ministerul Justiției, ca autoritatea centrală din
România, fiind verificate următoarele :
– dacă cererea se încadrează în domeniul de aplicare al Regulamentului ;
– dacă cererea este cu privire la recunoașterea sau recunoașterea și încuviințarea executării ;
– dacă debitorul are reședința în România sau are bunuri ori venituri în România (aspect
care poate să fi fost constatat deja de către autoritatea centrală din Italia) ;
– verifică dacă informațiile obligatorii din cerere , conform art. 57 alin. (2), și documentele
anexate cererii sunt complete .
Hotărâr ea poate fi executată de către autoritățile competente însărcinate cu executarea din
România în același mod ca și când ar fi fost o hotărâre pronunțată de o instanță română.
Debitorul va avea posibilitatea de a formula o cale de atac sau de a contesta exec utarea hotărârii
în baza motivelor prevăzute de Regulament.