Gheorghe LUȚ AC Ion IGNAT [613625]
Gheorghe LUȚ AC Ion IGNAT
ECONOMIE
POLITICĂ
– Microeconomie –
– suport de curs ID –
EDITURA Universității "Alexandru Ioan Cuza" Iași
3 C U P R I N S
INTRODUCERE ……………………………………………………………………………………….. 7
UNITATEA
DE ÎNVĂȚARE 1: OBIECTUL ȘI METODA ECONOMIEI POLITICE ……………….. 9
Obiective
de studiu; Timp de lucru; Teme de verificare ………………………………………………………… 9
1.1. Nevoi și resurse economice. Raritatea …………………………………………………………………………… 9
1.1.1. Nevoile și resursele economice ………………………………………………………………………………. 9
1.1.2. Raritatea și activitatea economică …………………………………………………………………………. 10
1.1.3. Raritatea și alegerea. Întrebările fundamentale ale economiei …………………………………… 11
1.1.4. Frontiera
posibilităților de producție ……………………………………………………………………… 11
1.1.5. Costul de opor
tunitate …………………………………………………………………………………………. 12
1.2. Obiectul de studiu al economiei politice………………………………………………………………………. 12
1.2.1. Abordare
a concretă a obiectului de studiu al economiei politice ……………………………….. 12
1.2.2. Abordare
a analitică, abstractă, a obiectului de studiu al economiei politice ……………….. 14
1.2.3. Extindere
a obiectului de studiu al economiei politice la scară macroeconomică.
Keynesismul și evoluția sa ………………………………………………………………………………….. 14
1.2.4. Definirea e
conomiei politice ………………………………………………………………………………… 16
1.2.5. Economie (a
naliză) pozitivă și economie (analiză) normativă ………………………………….. 16
1.2.6. Microec
onomia și macroeconomia ……………………………………………………………………….. 17
1.2.7. Economia poli
tică și sistemul științelor economice …………………………………………………. 17
1.2.8. Economia politică
și politica economică ………………………………………………………………… 17
1.3. Metoda economiei politice ………………………………………………………………………………………… 18
1.3.1. Metode de cercetare a obiectului de studiu …………………………………………………………….. 18
Întrebă
ri recapitulative, teste și aplicații …………………………………………………………………………….. 20
UNITATEA
DE ÎNVĂȚARE 2: FORME DE ORGANIZARE ȘI FUNCȚIONARE ALE
ECONOMIE
I SOCIALE …………………………………………………. 22
Obiective
de studiu; Timp de lucru; Teme de verificare ………………………………………………………. 22
2.1. Sisteme economice …………………………………………………………………………………………………… 22
2.2. Caracteristici ale sistemului economiei naturale …………………………………………………………… 23
2.3. Economia de schimb – Sistemul economiei de piață ……………………………………………………… 24
2.3.1. Conceptul și conținutul economiei de schimb …………………………………………………………. 24
2.3.2. Modelul te
oretic al economiei de piață și evoluția ei în realitate ……………………………….. 25
2.3.3. Caracteristici și tipuri ale economiei de piață contemporane …………………………………….. 26
2.4. Sistemul economiei de comandă ………………………………………………………………………………… 27
Întrebă
ri recapitulative, teste și aplicații …………………………………………………………………………….. 28
UNITATEA
DE ÎNVĂȚARE 3: TEORIA CONSUMATORULUI …………………………………………. 31
Obiective
de studiu; Timp de lucru; Teme de verificare ………………………………………………………. 31
3.1. De ce mai întâi consumatorul?……………………………………………………………………………………. 31
4 3.2. Utilitatea totală și utilitatea marginală. Determinarea și evoluția lor ……………………………….. 32
3.3. Abordarea ordinală a utilității și echilibrul consumatorului ……………………………………………. 34
3.3.1. Definiția și proprietățile curbei de indiferență ………………………………………………………… 34
3.3.2. Rata ma
rginală de substituire (RMS) …………………………………………………………………….. 36
3.3.3. Echilibrul consumatorului ……………………………………………………………………………………. 36
3.4. Noțiuni asupra noii teorii a consumatorului …………………………………………………………………. 41
Întrebă
ri recapitulative, teste și aplicaț ii …………………………………………………………………………….. 43
UNITATEA
DE ÎNVĂȚARE 4: TEORIA CERERII …………………………………………………………….. 47
Obiective
de studiu; Timp de lucru; Teme de verificare ………………………………………………………. 47
4.1. Cererea și prețurile ……………………………………………………………………………………………………. 47
4.1.1. Funcția de cerere ………………………………………………………………………………………………… 47
4.1.2. Paradoxul lui Giffen ……………………………………………………………………………………………. 48
4.1.3. De la cererea individuală la cererea pieței………………………………………………………………. 48
4.1.4. Elasticitatea cererii față de preț …………………………………………………………………………….. 49
4.2. Cererea și venitul ……………………………………………………………………………………………………… 51
4.2.1. "Legile" lui Engel ……………………………………………………………………………………………….. 52
4.2.2. Elasticitatea venit a cererii …………………………………………………………………………………… 53
Întrebă
ri recapitulative, teste și aplicații …………………………………………………………………………….. 53
UNITATEA
DE ÎNVĂȚARE 5: TEORIA PRODUCȚIEI, A COSTURILOR ȘI A OFERTEI …… 57
Obiective
de studiu; Timp de lucru; Teme de verificare ………………………………………………………. 57
5.1. Teoria producției ………………………………………………………………………………………………………. 57
5.1.1. Producția: concept și factori …………………………………………………………………………………. 57
5.1.2. Funcția de producție ……………………………………………………………………………………………. 59
5.1.3. Produsul total, produsul mediu și produsul marginal ……………………………………………….. 60
5.1.4. Evoluția produsului marginal al muncii și a produsului total pe termen scurt. Legea
randamentelo
r neproporționale ……………………………………………………………………………. 61
5.1.5. Relația dintre produsul mediu și produsul marginal ………………………………………………… 62
5.1.6. Evoluția produsului mediu pe termen lung …………………………………………………………….. 63
5.2. Teoria costurilor ……………………………………………………………………………………………………….. 68
5.2.1. Conceptul de cost de producție …………………………………………………………………………….. 68
5.2.2. Tipologia costurilor de producție ………………………………………………………………………….. 68
5.2.3. Relația cost – productivitate ………………………………………………………………………………….. 72
5.2.4. Modifica
rea dimensiunii firmei …………………………………………………………………………….. 72
5.2.5. Curba costul
ui pe termen lung ……………………………………………………………………………… 73
5.3. Teoria ofertei …………………………………………………………………………………………………………… 75
5.3.1. Oferta și fo
rmele sale ………………………………………………………………………………………….. 75
5.3.2. Factorii determinanți ai ofertei ……………………………………………………………………………… 75
5.3.3. Elasticitatea ofertei ……………………………………………………………………………………………… 78
Întrebă
ri recapitulative, teste și aplicații …………………………………………………………………………….. 80
5 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 6: CONCURENȚA PERFECTĂ ……………………………………………… 84
Obiective
de studiu; Timp de lucru; Teme de verificare ………………………………………………………. 84
6.1. Ipotezele modelului teoretic al concurenței perfecte ……………………………………………………… 85
6.2. Fixarea prețului curent sau de perioadă foarte scurtă și determinarea echilibrului de piață …. 86
6.3. Mecanism
ul fixării prețului stabil de perioadă scurtă și al realizării echilibrului firmei ……… 88
6.4. Realizarea echilibrului ramurii sau fixarea prețului stabil de perioadă lun gă ……………………. 92
Întrebări recapitulative, teste și aplicații …………………………………………………………………………….. 95
UNITATEA
DE ÎNVĂȚARE 7: MONOPOLUL ………………………………………………………………….. 99
Obiective
de studiu; Timp de lucru; Teme de verificare ………………………………………………………. 99
7.1. Conceptul
și formele monopolului. Bariere de intrare …………………………………………………… 99
7.2. Mecanismul formării prețului de monopol pe termen scurt și al realizării echilibrului firmei
monopoliste ………………………………………………………………………………………………………….. 101
7.2.1. Curba ce
rerii sau încasării medii (a prețului de vânzare)și curba încasării marginale în
cazul monopolului ……………………………………………………………………………………………. 101
7.2.2. Determinarea cantității pe care o oferă monopolistul pentru maximizarea profitului său
total
……………………………………………………………………………………………………………….. 102
7.3. Mecanismul formării prețului de monopol pe termen lung și al realizării echilibrului ramurii
monopolizate ………………………………………………………………………………………………………… 104
Întrebă
ri recapitulative, teste și aplicații …………………………………………………………………………… 105
UNITATEA
DE ÎNVĂȚARE 8: OLIGOPOLUL ȘI CONCURENȚA MONOPOLISTICĂ ……… 108
Obiective
de studiu; Timp de lucru; Teme de verificare …………………………………………………….. 108
8.1. Concurența imperfectă, caracteristici generale ……………………………………………………………. 108
8.2. Oligopolul ……………………………………………………………………………………………………………… 109
8.2.1. Oligopolul – concept și caracteristici ……………………………………………………………………. 109
8.2.2. Tipuri de ec
hilibru de oligopol ……………………………………………………………………………. 111
8.2.3. Piețele de oligopol și formarea prețului ……………………………………………………………….. 112
8.3. Concurența monopolistică ……………………………………………………………………………………….. 113
Întrebă
ri recapitulative, teste și aplicații …………………………………………………………………………… 114
UNITATEA
DE ÎNVĂȚARE 9: INTERVENȚIA GUVERNAMENTALĂ ÎN MECANISMUL
FORMĂRII PREȚURILOR …………………………………………… 117
Obiective
de studiu; Timp de lucru; Teme de verificare …………………………………………………….. 117
9.1. Necesitatea intervenției guvernamentale ……………………………………………………………………. 117
9.2. Intervențiile directe …………………………………………………………………………………………………. 118
9.3. Intervențiile indirecte ………………………………………………………………………………………………. 120
Întrebă
ri recapitulative, teste și aplicații …………………………………………………………………………… 122
6 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 10: TEORIA REPARTIȚIEI RECOMPENSAREA
FACTORILOR DE PR
ODUCȚIE …………………………………… 126
Obiective
de studiu; Timp de lucru; Teme de verificare …………………………………………………….. 126
10.1 Cadrul general al teoriei repartiției …………………………………………………………………………… 126
10.1.1. Repartiția primară și redistribuirea …………………………………………………………………….. 126
10.2. Recompensarea factorului de producție muncă. Salariul ……………………………………………. 127
10.2.1. Formarea salariului ………………………………………………………………………………………….. 127
10.2.2. Formele salariului ……………………………………………………………………………………………. 128
10.2.3. Formele de salarizare……………………………………………………………………………………….. 129
10.3. Dobânda și profitul – remunerații ale posesorilor factorului de producție capital …………… 130
10.3.1. Dobânda ………………………………………………………………………………………………………… 130
10.3.2. Profitul …………………………………………………………………………………………………………… 133
10.4. Renta funciară și mecanismul formării ei …………………………………………………………………. 135
Întrebă
ri recapitulative, teste și aplicații …………………………………………………………………………… 136
BIBLI
OGRAFIE ……………………………………………………………………………………. 139
7 INTRODUCERE
Disciplina Economie politică se adresează studenților din anul I de la toate specia lizările
domeniului Economic, fiind studiată separat, pe cela două părți ale ei, Microeconomie și
Macroeconomie. Ca disciplină fundamentală, Microeconomia, studiată pe parcursul semestrului
întîi, are ca scop transmiterea cunoștințelor necesare formării bazei conceptuale și de raționament
economic la nivelul comportamentului individual.
Obiectivele disciplinei
cunoașterea obiectului de studiu și metodei Economiei politice;
înțelegerea comportamentului microeconomic al actorilor esențiali din economie –
consumatorul și producătorul – si conceptelor și raționamentelor elementare – utilitate,
productivit
ate, respectiv determinarea echilibrului consumatorului și producătorului,
înțeles ca acea stare in care se realizează la modul cel mai deplin obiectivele esențiale ale
acestora;
înțelegerea mecanismelor funcționării piețelor în multitudinea formelor de manifestare:
de la modelul pieței cu concurență pură și perfectă, la monopol, oligopol și concurență
monopolistică;
cunoașterea instrumentelor de intervenție guvernamentală în mecanismul formării
prețurilor și înțelegerea consecințelor acestor imixtiuni;
însușirea cunoștințelor legate de formele principale ale venitului într-o economie de piață
, căile obținerii lor și factorii care le influențează mărimea;
formarea, pe baza realizării obiectivelor de mai sus, a capacității studenților de exprimare
în limbaj economic, de analiză și explicare a deciziilor microeconomice.
Structurarea cursului pe unități de învățare
Disciplina Microeconomie este structurată pe 10 unități de învățare, fiind creditată cu 5 credite,
ceea ce înseamnă că pentru înțelegerea cerințelor disciplinei, însușirea noțiunilor de bază,
înțelegerea mecanismelor și raționamentelor esențiale, rezolvarea aplicațiilor și a temelor de control,
este necesar un volum de muncă de 125 – 150 de ore. Parcurgerea unităților de învățare,
răspunsurile
la întrebări și rezolvarea aplicațiilor și a testelor –grilă presupun prezența la activitățile
tutoriale, dialogul permanent cu tutorii pentru clarificarea diferitelor aspecte și pentru obținerea
evaluărilor la temele de verificare programate.
Lucrări de verificare
Pentru însușirea conținutului disciplineieste necesară parcurgerea cu mare atenție a celor 10 unități
de învățare, în vederea formulării răspunsurilor la testele de autoevaluare de la fiecare temă ș i
rezolvării testelor grilă și aplicațiilor de la finalul fiecărei unități. Pentru a veni în sprijinul
studenților la rezolvarea aplicațiilor, la fiecare unitate de învățare sunt prezentate modele de
rezolvare. Răspunsurile corecte la testele grilă vor fi postate pe platforma media, permițând astfel
autoevaluarea cunoștințelor dobândite. De altfel, după parcurgerea unei unități de învățare,
studentul trebuie să rezolve testele grilă postate pe platforma media. Dacă acumulează punctajul
minim necesar, înseamnă că au cunoștințele necesare pentru a trece la următoarea unitate de
învățare
8 Teme de control
Pentru evaluarea nivelului cunoștințelor dobândite, studenții vor trebui să elaboreze pe parcursul
semestrului, conform calendarului disciplinei, trei teme de control:
1. Determinarea elasticității cererii și ofertei pentru diferite mărfuri și importanța informatiilor
obținute pentru deciziile agenților economici . Această temă va fi realizată după parcurgerea
primelor cinci unități de învățare;
2. Mecanismul realizării echilibrului pe diferite tipuri de piață , care va fi realizată pe baza
următoarelor trei unități de învățare
3. Salariul ca recompensă a factorului muncă și evoluția sa în economia României după 1990 ,
temă ce va fi realizată pe baza ultimei unități de învățare.
Resurse suplimentare
Studenții mai au la dispoziție, pe platforma media, o sinteză a conținutului acestei discipline. Pe
aceeași platformă ei vor trebui să prezinte și răspunsurile la testele grilă. În plus, pentru a aprofunda
unele probleme și pentru a elabora temele de control, va fi necesar ca stundenții să studieze și
lucrările înscrise în bibliografia de la sfârșitul materialului de studiu. Pentru elaborarea celei de- a
treia teme de control vor fi necesare și informații statistice, care pot fi culese din anuarele statistice
sau buletinele periodice publicate de Comisia Națională de Statistică, din publicațiile Băncii
Naționale a
României sau din presa de specialitate.
Evaluarea activității se face conform precizărilor din fișa disciplinei, postată pe portalul facultății
și pusă la dispoziția fiecărui student o dată cu materialele de studiu
9 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1:
OBIECTUL ȘI METODA ECONOMIEI POLITICE
Obiective de studiu:
Economia politică este ș tiința economică fundamentală, axul în jurul căreia s-au format ș i
gravitează celelalte ș tiințe economice, formând împreună un sistem cu o complexitate tot mai
crescândă și o importan ță tot mai mare pentru societatea contemporană.
După studierea acestui prim capitol:
vă veți reaminti ce sunt nevoile și resursele;
veți înțelege care este caracteristica esențială a existenței umane și care sunt întrebările
fundamentale a
le economiei;
veți afla că orice decizie economică este o problemă de alegere, care presupune un cost de
oportunitate;
veți cunoaște ce reprezintă frontiera posibilit ăților de producție în contextul utilizării
raționale a resurselor;
veți afla cum a evoluat și s-a format economia politică de la primele idei economice până la
devenirea sa ca ș tiință și cum s-a dezvoltat apoi până în zilele noastre ;
veți înțelege distincția dintre economie pozitivă și economie normativă și relațiile între
economia politică și politica economică ;
veți afla care sunt principalele procedee și tehnici care compun metoda economiei politice.
Timp de lucru: 3 ore
Teme de verificare:
1. Resursele și clasificarea lor;
2. Principalele curente de gândire care au marcat evoluția economiei politice;
3. Formele analizei economice.
1.1. Nevoi și resurse economice. Raritatea
1.1.1. Nevoile și resursele economi ce
În existența sa individuală și socială omul consumă necontenit numeroase bunuri și servicii.
Numărul și complexitatea acestora a sporit odată cu evoluția omenirii. În felul acesta omul îș i
satisface nevoile, utilizând resursele disponibile.
Nevoile, în sens economic, reprezintă exigențe umane, individuale sau colective, care
trebuiesc
satisfăcute în timp și spațiu, cu bunuri și/sau servicii, pentru a asigura desfășurarea
vieții și activit
ății oamenilor .1
Există numeroase criterii de clasificare și caracteristici ale nevoilor.
Esențial ș
i important de reținut este că nevoile se prezintă de fapt ca un sistem de nevoi care au
un caracter dinamic, regenerabil și nelimitat. Mereu apar noi nevoi, se modifică structura ș i
1 Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, Economie – manual universitar , Editura Economică, București, 1999, p.39.
10 calitatea cerințelor de consum, satisfacerea celor mai multe dintre nevoile existente are un caracter
temporar: nevoile satisfăcute, după o anumită perioadă, se vor manifesta din nou, cu mai mică sau
mai mare intensitate.
Pentru satisfacerea nevoilor sale, omul utilizează resursele disponibile. Resursele economice
reprezintă totalitatea elementelor pe care omul le poate utiliza pentru producerea de bunuri
materiale ș
i servicii destinate satisfacerii nevoilor . Ele sunt constituite, în esen ță, din trei mari
componente:
1. Resurse materiale , formate, la rândul lor, din resurse naturale primare și resurse materiale
derivate, obținute prin activitatea oamenilor, cum sunt : echipamente de producție (mașini, instalații,
utilaje etc.), tehnologii de fabricație, stocuri de materii prime, energie, infrastructura economiei etc..
2. Resurse umane , reprezentate de oameni cu potențialul lor de muncă, de creație tehnică ș i
științifică.
3. Resursele
informaționale ca produs primar al activit ății de cercetare ș tiințifică, constând în
informații apte a fi folosite în activitatea economică, pentru a mări potențialul tehnico-productiv al
societății. În era informației în care se înscrie omenirea la acest nou început de mileniu, resursele
informaționale dobândesc o importan ță de prim rang.
4. Resursele financiare , fără de care activitatea economică nu poate fi concepută.
Spre de
osebire de nevoi, resursele au un caracter relativ limitat , în sensul că, dacă s-ar distribui
în mod gratuit, nu ar fi suficiente pentru satisfacerea nevoilor în totalitatea lor.
Relativitatea caracterului limitat al resurselor rezultă din faptul că omenirea, de-a lungul
evoluției ei milenare, a reușit să facă față creșterii și diversificării continue a nevoilor, realizând o
sporire și îmbunăt ățire permanentă a volumului și structurii resurselor atrase. În acest sens,
progresul tehnico-științific duce la :
a). lărgirea limitelor cunoașterii și exploatării resurselor naturale, prin atragerea în circuitul
economic a noi zăcăminte de substanțe utile, prin folosirea surselor alternative de energie sau prin
descoperirea de noi întrebuin țări pentru resursele existente ;
b). exti
nderea limitelor economice ale exploatării resurselor naturale, prin rentabilizarea
exploatării unor zăcăminte aflate la mari adâncimi sau/și cu conținut mai redus în substanță utilă ;
c). sporire
a eficienței, a randamentului utilizării resurselor.2
1.1.2. Raritatea și activitatea economică
Tensiunea între resursele limitate și nevoile nelimitate, denumită raritatea resurselor , a însoțit
și va continua să însoțească pe termen nedefinit societatea umană.
Ea rep
rezintă constrângerea principală a activității economice , prin care sunt atrase și utilizate
resursele în vederea satisfacerii nevoilor.
De aceea activitatea economică, prin actele sale fundamentale – producția, circulația, repartiția
și consum
ul – se bazează pe un ansamblu de decizii care vizează stabilirea priorit ăților și adoptarea
celor mai potrivite metode și tehnici pentru a asigura fie satisfacerea nevoilor cu un consum minim
de resurse, fie obținerea celui mai mare volum posibil de bunuri și servicii cu resursele atrase în
circuitul economic. Acesta este principiul eficienței economice, componentă esențială a
raționali
tății economice. Raritatea și eficiența reprezintă pentru Paul Samuelson “temele
îngemă
nate ale economiei politice”.3
2 Constantin Enache, Constantin Mecu, Economie Politică 1 , Editura Fundației „România de mâine”, București, 2000, p. 16.
3 Paul Samuelson, William Nordhaus, Economie politică , Editura Teora, București, 2000, p.22.
11 1.1.3. Raritatea și alegerea. Întrebările fundamentale ale economiei
Orice resursă economică are întrebuin țări alternative. Dintr-o anumită cantitate de metal, de
exemplu, se pot construi autoturisme, tancuri, structuri de clădiri, poduri sau țevi cu diverse utilizări
etc.. Resursa fiind limitată, nu pot fi satisfăcute toate nevoile. Apare astfel problema alegerii. Dacă
se decide că metalul existent va fi folosit pentru producția destinată exclusiv construcțiilor,
înseamnă că se renun ță la producerea celorlalte bunuri. La scară socială, această idee a fost
enunțată, deosebit de plastic dar și incitant, de către Paul Samuelson, prin dilema ”tunuri sau unt”.
Raritatea
impune necesitatea de a da răspuns la întrebările : ce produci (c ând și unde) ?, cât
produci ?, cum produci ? și pentru cine produci ?. Primele trei întrebări vizează problema
alocării resurselor, în timp ce ultima se referă la problemele repar tiției.
Într-o ipotetică societate a abundenței răspunsul la aceste întrebări nu ar mai avea nici o
importanță. Resursele fiind nelimitate s-ar putea produce orice bun și în orice cantitate , indiferent
cum, prin ce metode, până la satisfacerea integrală a tuturor nevoilor, pentru toată lumea. Problema
alegerii nu s-ar mai pune. Am vorbi de “ bunuri libere”, adic ă bunuri disponibile în abunden ță ,
cum sunt aerul, apa mărilor și oceanelor sau nisipul din deșert.
În condițiile rarit ății însă vorbim de bunuri economice , bunuri rare sau care există în cantit ăți
limitate.
1.1.4. Frontiera posibilităților de produc ție
Atât timp cât, în condițiile resurselor limitate, se mai poate mări cantitatea produsă dintr-un
bun, fără a diminua pe cea obținută dintr-un alt bun, înseamnă că resursele nu sunt folosite pe
deplin, eficient. Absența risipei și folosirea optimă a resurselor rare pentru satisfacerea nevoilor
poate fi pusă în evidență prin curba sau frontiera posibilităților de producț ie.
Figura 1. Curba sau frontiera posibilit ăților de producție.
Din aceeași cantitate de resurse, cu tehnologia existentă, se pot produce fie 5 unit ăți din bunul
"x” și 8 unități din bunul "y ”, fie 8 unit ăți din bunul "x ” și 4 unități din bunul "y ”, fie alte
combinații exprimate de coordonatele punctelor de pe curbă. Se observă că, dacă resursele sunt
utilizate integral și eficient, nu poate crește producția bunului "x ” decât reducând pe cea a lui "y ”.
Să producem 8 unit ăți din bunul "x ” fără să diminuăm cantitatea din "y ” (să rămână neschimbată, la
8 unități, adică să realizăm combinația F) nu este posibil fiindcă resursele sunt limitate. În schimb,
dacă se produc doar 4 unit ăți din bunul "x ” și 5 unități din bunul "y ” (combinația exprimată de
punctul H), se constată cu ușurin ță că putem mări cantitatea din bunul "x ” fără a o diminua pe cea
din bunul "y ” sau putem mări cantitatea produsă din bunul "y ” fără a o diminua pe cea din bunul
"x”. Înseamnă că avem de-a face cu o risipă a folosirii resurselor, cu o folosire neeficientă a lor.
12 Frontiera posibilit ăților de producție este de fapt o expresie a optimului paretian care exprimă
acea situație când nu mai poate fi îmbunăt ățită starea unui individ decât înrăut ățind starea altcuiva.
1.1.5. Costul de oportunitate
Orice alegere, care se concretizează într-o decizie de producție sau de folosire a venitului în
actul de consum, presupune un sacrificiu, o renunțare la celelalte alternative posibile. Toate celelalte
alegeri posibile ar fi dus, fiecare, la câte un rezultat. Cel mai bun dintre rezultatele tuturor
celorlalte alternative posibile la care s-a renunțat reprezintă costul de oportunitate al alegerii
date.
Orice activitate are un cost de oportunitate. Acest concept are un conținut mai cuprinzător decât
cel de cost din exprimarea curentă, obișnuită. El nu se limitează la simpla cheltuială bănească, ci
desemneaz
ă o estimare subiectivă a oportunit ăților sacrificate, care pot însemna mai mult decât
banii cheltuiți sau neîncasaț i.
TA .1.1 :
1. Ce sunt resursele și care sunt principalele lor componente ?
2. La ce se referă curba frontierei posibilităților de producție ?
Răspuns :
1.2. Obiectul de studiu al economiei politice
O știință se
definește cel mai adesea prin precizarea obiectului ei de studiu. Ce studiază, așadar,
economia politică ? Vom încerca să răspundem la această întrebare făcând o scurtă incursiune în
istoria ideilor economi
ce și devenirii economiei politice ca ș tiință.
1.2.1. Abordarea concretă a obiectului de studiu al economiei politice
Nu a fost o dificultate pentru om să-și dea seama că trăiește într-o lume în care raritatea
resurselor nu-i permite să-și satisfacă trebuințele după cum ar fi dorit. Odată conștientizat acest
adevăr, o preocupare fundamentală a vizat creșterea volumului resurselor și administrarea mai
rațională a acestora. Astfel putem considera că ideile economice au apărut odată cu omul însuș i.
În form
ă scrisă, care să rămână până în zilele noastre, ele apar abia în scrierile care ni s-au
păstrat din China antică (cele care ni s-au transmis prin opera lui Confucius din secolul VIII înainte
de Hristos), din India antică, din imperiul babilonian sau din Egiptul antic și mai ales din Grecia
antică, reprezentată de Xenofon, Platon și Aristotel. Fiecare dintre acești filosofi are o întâietate în
domeniul ideilor economice: Xenofon, încă în secolul VI î.e.n., folosește poate pentru prima dată
termenul “economicul”, în chiar titlul unei lucrări scrise împreună cu o alta, “Despre venituri”, în
care se declară adeptul schimbului și abordează unele dintre ceea ce se vor numi mult mai târziu
funcțiile banilor ; Platon, adversar al economiei de schimb, oferă și el, poate pentru prima dată,
modelul unei divi
ziuni sociale a muncii, atunci când susține că în cetatea sa ideală înțelepților le
revenea sarcina conducerii, războinicii trebuiau să asigure apărarea, iar bunurile necesare societ ății
trebuiau să fie produse de sclavi.
Cel mai
înalt nivel de abordare teoretică a domeniului economic îl întâlnim la geniul
antichității, Aristotel : adept al economiei de schimb, mai ales în lucrarea sa "Etica Nichomahică”,
13 filosoful grec pune în eviden ță funcțiile banilor, demonstrează avantajele schimbului, esenț a
acestuia, punându-și amprentă asupra gândirii economice din următoarele secole.
Nu întâmpl
ător "Economia” este un cuvânt care provine din combinarea termenilor grecești
“oicos”, care însemna "casă ” și "nomos”, în sensul de "lege”. Economia ar fi însemnat deci legile
administrării casei, gospodăriei, ar fi arătat cum poate crește avuția individului, a gospodăriei, dar ș i
a cetății.
Iată termenul abordării concrete : creșterea resurselor, a avuției, pe care-l vom întâlni până la
clasicii economiei politice, în chiar titlul lucrării celui care a ridicat economia la rangul de ș tiință,
Adam Smith, prin publicarea cărții "O cercetare asupra naturii și cauzelor avuției națiunilor”, în
1776.
Până la această dată ar trebui să mai punem în eviden ță două momente importante în istoria
gândirii economice :
1. Contribuț
ia mercantiliștilor , în perioada de început a dezvoltării capitaliste, care, într-o
formă descriptivă, au încercat să explice maniera în care poate crește avuția "prințului” sau a
regatul
ui: acumulând tot mai multe metale prețioase, bani, încurajând manufacturile producătoare
de mărfuri pentru export, făcând comerț sau punând în circulație bani cu curs forțat, fixat de către
stat. Este importa
nt să reținem un nume și o dată : francezul Antoine de Montchrestien folosește
pentru prima
dată termenul de "economie politică”, în titlul lucrării sale "Tratat de economie
politică
dedicat regelui și reginei mamă ”, apărut în 1615.
Mercanti
liștii plasează obiectul concret de studiu al economiei politice în sfera circulației, a
comerțului, în special a comerțului exterior, fiind adepți ai intervenției statului în economie.
2. Contribuția fiziocraților, din secolul XVIII, care, ca o contrareacție la ideile mercantiliștilor,
și mai a
les la politica economică preconizată de ei, pun în centrul demersului lor principiul ordinei
naturale : economia este guvernată de legi divine, iar intervenția statului sau a oricărui alt arbitru
nu poate decât să dăuneze mersului de la sine al activit ății oamenilor. De la ei rămâne lozinca
"laisser – faire”-ului ca expresie a liberalismului economic. Obiectul de studiu al economiei este ș i
la ei producerea avuției, pe care însă fiziocrații o restrâng la agricultură, singurul domeniu unde se
obținea produs net, sub influența naturii. Toate celelalte activit ăți erau considerate "sterile”,
neproducătoare de produs net. Și aici să reținem măcar un nume : François Quesnay c are, în
lucrarea "Tabloul economic”, publicată în 1758, realizează primul model economic, prin folosirea
abstracti
zării științifice, modelul reproduc ției simple a produsului național , pe un exemplu
apropiat economiei franceze din acea perioadă.
3. Adam Smith și ceilalți reprezentanți ai economiei politice clasice – David Ricardo, Thoma s
Robert Malthus, Jean Baptiste Say și John Stuart Mill – conferă economiei politice statut de ș tiință.
Prin opera lor, economia politică dobândește un obiect de studiu, un sistem metodologic și un
sistem conceptual, noțional, categorial, propriu, îndeplinind astfel condițiile intrării sale în rândul
științelor.
Edific
iul teoretic este impresionant : teoria salariului, a profitului, a rentei, a comerțului
internaț
ional, întemeiate pe teoria valorii – muncă. Motorul "mașinii economice” este libera
inițiativă
întemeiată pe proprietatea privată și reglată de "mâna invizibilă” a pieței prin care
realiz
area interesului individual duce la satisfacerea binelui general. Economia și etica devin
compatibile. Se pun bazele liberalismului economic.
Obiectul de studiu rămâne în forma sa concretă: producerea, creșterea și repartiția avuției
națiunilor.
4. Un loc aparte în abordarea obiectului de studiu al economiei politice îi revine lui Karl Marx.
Criticând concepția clasică, el considera că producerea avuției constituia obiect de studiu al
științelor tehnice. Economia politică studiază relațiile de producț ie, adică raporturile obiective care
se stabilesc între oameni în procesul producției, repartiției, schimbului și consumului, precum ș i
legile economice care le guverne ază pe diferitele trepte ale evoluției societ ății umane.
Legile economice sunt legăturile esențiale, cauzale și repetabile care se stabilesc între
fenomene și procese economice, cu caracter obiectiv, adică indiferent de voința oamenilor.
14 Pornind de la teoria obiectivă a valorii, de la teoria valorii muncă elaborată de clasicii
economiei politice, Marx elaborează teoria exploatării proletariatului, punând astfel economia
politică în slujba ideologiei. De aici ajunge ușor la concluzia că motorul evoluției societăț ii umane îl
constit
uia lupta de clasă.
1.2.2. Abordarea analitică, abstractă, a obiectului de studiu al economiei politice
Fiecare disciplină își propune să studieze un obiect abstract, izolând din realitate un fenomen
esențial, pe care îl preferă ca punct de pornire al tuturor problemelor pe care le va analiza ulterior.
Acest fenomen esențial este pentru analiza economică raritatea resurselor4.
Ea a fost luată în considerare de școala neoclasică, formată în anii 1870 prin contribuția a trei
personali
tăți de marcă în gândirea economică : Carl Menger – exponent al școlii de la Viena sau
școala
psihologică, Léon Walras – reprezentantul școlii matematice, a echilibrului general, de la
Lausanne, și Stanley Jevons, exponent al școlii engleze. Dorind să confere economiei politice un
mai mare grad de ș tiințificitate, militând pentru o așa-numită "economie politică pură”, centrând
atenția mai mult asupra comportamentului uman, exponenț ii școlii neoclasice și-au construit
edificiul teoretic prin :
1. renunț
area la teoria valorii-muncă – pilonul demersului teoretic la clasicii economiei politice,
care nu avea suficientă putere explicativă;
2. introducere
a în economie a calculului marginal și elaborarea teoriei utilit ății marginale;
3. luarea în considerare a interdependențelor piețelor prin elaborarea teoriei echilibrului
economic general – contribuția lui Léon Walras și Vilfredo Pareto;
4. construirea modelului comportamentului uman individual reprezentat de faimosul "homo-
oeconomicus”, ființa rațională egoistă, care, informată perfect și pe baza calculului economic, îș i
urmărește
propriul interes în cadrul mecanismului pieței care asigură autoreglarea activit ăților
economice.
Pornind de la raritatea resurselor, ș tiința economică neoclasică își centrează atenția asupra
problemelor alocării resurselor prin mecanismul formării prețurilor întemeiat pe acțiunea legii
cererii
și ofertei. Analiza este microeconomică , având drept obiect comportamentul individual al
consumatorului sau firmei producătoare.
Gradul înalt de abstractizare, caracterul nerealist al unora dintre ipotezele folosite nu a permis
școlii neoclasice să se apropie suficient de procesele reale ale sistemului economic și să dea
răspunsurile potrivite la problemele care au devenit din ce în ce mai numeroase și mai grave5.
Este necesar însă să subliniem că teoria economică neoclasică a stat o îndelungată perioadă de
timp la baza științei economice "standard”, fiind revitalizată și dezvoltată în ultimele decenii ale
secolului XX.
1.2.3. Extinderea obiectului de studiu al economiei politice la scară macroeconomică.
Keynesismul și evoluția sa
Teoria economică întemeiată pe ideea autoreglării economiei prin mecanismele pieței a fost
infirmată de realitate mai ales în prima parte a secolului XX. Prima conflagrație mondială ș i
tranziț
ia de la economia de război la cea civilă au introdus un actor important în "jocul” economic:
statul, respectiv guvernul. Alocarea resurselor rare în timp de război, pentru a face fa ță nevoilor
frontului, dar și pentru a asigura satisfacerea trebuințelor populației, nu mai putea fi lăsată pe seama
mecanismelor autoreglatoare ale economiei. Problemele complicate ale reconversiei economiei de
război în economie civilă de asemenea nu puteau fi rezolvate doar prin jocul liberei inițiative. În
condițiile penuriei postbelice era necesară punerea în funcțiune a unor pârghii redistributive.
4 Jacques Généreux, Economie politică, microeconomie , Editura All Beck, București, 2000, p. 17.
5 Aurel IANCU, Tratat de economie , vol.1, știința economică și interferențele ei, Editura Economică, București, 1993, p. 35.
15 În anii '20 ai secolului XX nu se mai putea face abstracție de prezența statului în economie.
Marea depresiune din 1929-1933 a constituit proba cea mai zdrobitoare că economia nu mai poate
funcționa de la sine, nu se mai autoreglează prin mecanismele pieței conform legii debușeelor a lui
Jean Baptiste Say, după care oferta își creează propria cerere.
Știința e
conomică nu era pregă tită să facă față acestor provocări. Cel care și-a propus ca scop
reînnoirea teoriei economice și dotarea sa cu noi instrumente de analiză, pentru a o face capabilă să
ofere soluții de supraviețuire și dezvoltare a sistemului economic, a fost John-Maynard Keynes
(1883-1946), prin mai multe lucrări, dintre care cea mai importantă este "Teoria generală a folosirii
brațe
lor de muncă, a dobânzii și a banilor" , publicată în 1936.
Constatând
că teoria economică de sorginte neoclasică, preponderent microeconomică, nu
putea explica noile fenomene și procese economice, J.M.Keynes elaborează o nouă teorie,
preponderent macroeconomică, conferindu- i și o importantă funcție socială, menită a crea cadrul
teoreti
c necesar explicării mecanismelor intervenției statului în economie prin intermediul politicii
economice.
În locul variabilelor microeconomice, folosite pentru explicarea comportamentelor individuale,
sunt introduse variabile macroeconomice – venitul național, consumul global, investițiile globale,
economiile totale, cererea globală, oferta globală, masa monetară etc., necesare pentru explicarea
funcționă
rii economiei naționale în ansamblul ei. De asemenea, sunt introduse noi instrumente de
analiză ca înclinațiile medii și marginale spre consum și economisire sau multiplicatorul.
Inspirat de realit ățile dramatice ale economiei engleze din timpul marii crize din anii 1929-
1933, Keynes descoperă cauzele neocupării forței de muncă în insuficiența cererii globale ș i
propune c
a măsură fundamentală stimularea ei pe toate căile, inclusiv și în primul rând prin
folosirea de către guvern a monedei și a ratei dobânzii și a finanțelor publice. Astfel, statul devine
agent economic endogen cu rol de primă importan ță în cadrul sistemului, acela de reechilibrare.
Fără a o subordona politicului sau ideologiei, Keynes concepe teoria economică pentru a fi
folosită ca instrument în fundamentarea politicii economice.
Cu toate că teoria keynesistă s-a apropiat mai mult de realitate, nici ea nu a reușit, cu toate
succesele înregistrate pe planul politicii economice timp de câteva decenii, să ofere explicații la
multiplele
probleme care apar în funcționarea economiei mai ales începând cu anii 1970.
Postkeynesismul și neokeynesismul , curente de teorie economică dezvoltate de urmașii lui Keynes,
au încercat să extindă obiectul de studiu al economiei prin luarea în considerare a timpului, a
incertitudinii, a instituțiilor economice și politice.
Depășind abordările și analizele statice, economiș tii și-au sporit preocuparea pentru elaborarea
studiilor dinamice, luând în considerare evoluția relației între inputurile și outputurile producției, a
diferiților indicatori macroeconomici.
Analiza macroeconomică a fluxurilor a oferit bazele teoretice și metodologice ale contabilit ății
naționale care a devenit sursa informațiilor statistice sistematice folosite apoi în studii privind
creșterea și dezvoltarea economică. Noi subiecte au devenit obiect al cercetării economice, cum ar
fi problemele
privind capitalul uman , sursele și efectele introducerii progresului tehnic, evoluția
factorilor de mediu, relațiile economice internaționale în contextul globalizării etc.
Agravarea dezechilibrelor macroeconomice din anii 1970 și 1980, îndeosebi șomajul și inflația
ajunse la cote nemaiîntâlnite în perioada postbelică, a pus sub semnul întrebării capacitatea
explicativă și predictivă a teoriilor de sorginte keynesiană. În acest context, noi curente de gândire
economic
ă redescoperă virtuțile teoriilor clasice și neoclasice și caută să demonstreze că sursa
dezechilibrelor este prea multă prezen ță și intervenție a statului în economie. Școala monetaristă de
la Chicago, avându-l drept mentor spiritual pe Milton Friedman, "noii economiști”, animați de ideile
lui Ludwig von Mises și Friedrich von Hayek, generează așa-numita "contrarevoluție
conservatoare” din anii 1980-1990, impunându-se pe planul politicii economice prin măsuri de
limitare a imixtiunii guvernelor în economie, de privatizare și reducere a ponderii părții din
produsul național ventilate prin bugetul de stat.
16 Noua provocare pentru ș tiința economică la cumpăna între milenii o reprezintă globalizarea
economiei . Vectorii globalizării, societ ățile transnaționale, devin subiecți ce nu mai pot fi neglijați.
Problemele competiției între națiuni, între uniuni de națiuni, pentru a beneficia de avantajele acestui
proces inexorabil reprezintă un subiect important de cercetare al ș tiinței economi ce.
1.2.4. Definirea economiei politice
Ce constatăm, la capătul acestei succinte prezentări a evoluției teoriei economice ș i
principalelor curente care au reprezentat-o ? Obiectul de studiu, atât în abordarea concretă cât și în
cea
abstractă , prezent de la primele idei economice exprimate, până la cele mai recente și mai
elaborate teorii, este legat, în esen ță, de cea mai preocupantă problemă a omului: raritatea. Ea
generează grija pentru a mări bog ăția, ea îl obligă pe individ la un comportament rațional, ea
impune guvernelor o riguroasă gestiune a banului public, ea animă națiunile în competiția pentru o
poziție mai avantajoasă în inevitabilul proces al globalizării.
S-au da
t numeroase definiții economiei politice6.
Fără nici o pretenție de originalitate, având în vedere esența obiectului ei de studiu, se poate
considera că economia politică este ș tiința care studiază comportamentul uman, la nivel micro ș i
macroec
onomic, în procesul utilizării resurselor rare, cu întrebuin țări altern ative, pentru a
satisface scopuri sau obiective precise . Definiția este apropiată de cea pe care o dădea lordul Lionel
Robbins în urmă cu peste șapte decenii.
1.2.5. Economie (a
naliză) pozitiv ă și economie (analiză) normativă
Distincț
ia între abordarea pozitivă și cea normativă este necesară în economie, ca și în orice altă
știință, pe
ntru a delimita ceea ce este în realitate de ceea ce cred sau ar dori oamenii să fie. Astfel,
analiza sau economia pozitivă explică diferitele fenomene sau procese economice, prezentând
cauze
le producerii lor, modul de desf ășurare, consecințele, interdependențele cu alte fenomene sau
procese, așa cum există ele în realitatea observată de ochiul cercetătorului imp arțial, obiectiv.
Economia sau analiza normativă arată cum ar trebui să fie fenomenele și procesele economice
studiate, în func
ție de o serie de judecăț i de valoare, de concepții filosofice, culturale, religioase etc.
De exemplu, propoziția "emisiunea monetară fără corespondent într-un volum corespunzător de
bunuri și servicii poate declanșa sau amplifica inflația” este o afirmație pozitivă. Explică o cauză
posibilă
a inflației. În schimb, propoziția "trebuie să acceptăm o emisiune monetară suplimentară ,
chiar peste ceea ce înseamnă o acoperire corespunzătoare în volumul de bunuri și servicii, pentru a
stimula cererea globală, în vederea creării de noi locuri de muncă” este o afirmație normativă. Ea
explică o opțiune vizând realizarea unui anumit obiectiv de politică economică. Se întemeiază pe o
anumită concepție și comportă o judecată de valoare conform căreia crearea de noi locuri de muncă
merită riscul declan șării inflației. În spatele ei poate sta credința că procesul se va putea desf ășura
astfel încât excedentul de masă monetară să apară doar pe termen scurt, fără să mai provoace
inflație.
În economie această distincție între abordarea pozitivă și cea normativă are un caracter relativ.
Fiind politică, după cum indică îns ăși denumirea sa, economia nu poate fi doar pozitivă. Între
abordarea pozitivă și cea normativă în economie există o strânsă unitate. Doar astfel ș tiința
economică poate deveni suport teoretic, ghid pentru politica economică.
6 Vezi Aurel Iancu, op. cit., p.16; Ion Ignat, Ion Pohoață, Gheorghe Luțac, Gabriela Pascariu, Economie politică, ediția a II-a, Editura
Economică, București, 2002, p. 29.
17 1.2.6. Microeconomia și macroeconomia
Didactic, în funcție de nivelul la care se efectuează analiza, se face distincție și între teoria
microeconomică sau microeconomie și teoria macroeconomică sau macroeconomie.
Microeconom
ia studiază comportamentele individuale și interacțiunea lor. Este vorba de
comportamentul consumatorului sau menajului (în sensul de familie, gospodărie) în teoria
consumatorului, al producătorului sau firmei în teoria producătorului, al piețelor și formării
prețurilor etc.
Variabilele cu care operează analiza microeconomică sunt utilitatea (individuală, totală,
marginală), productivitatea (medie, marginală), prețul, costul, profitul, dobânda, salariul etc.
Macroeconomia studiază economia națională în ansamblul său și în relațiile cu alte economii
naționale, operând cu variabile economice agregate la nivel de economie națională: venit sau produs
național, c
onsum total, investiții totale, export, import, șomaj, inflație, masă monetară, impozite,
cheltuieli bugetare etc.
S-a precizat de la începutul paragrafului că distincția este doar didactică. În realitate este
evident că
nu există o ruptură între nivelul microeconomic și cel macroeconomic. Cercetarea
microeconomică este punctul de plecare al unei analize macroeconomice serioase. Cum și analiza
macroeconomică este necesară adesea pentru înțelegerea comportamentului microeconomic.
1.2.7. Economia politică ș
i sistemul științelor economice
Pe măsura creșterii complexit ății fenomenelor și proceselor economice și în domeniul teoriei
economice a intervenit specializarea, din corpul economiei politice desprinzându-se discipline
consacrate diferitelor aspecte ale vieții economice care, treptat, s-au autonomizat, devenind ș tiințe
de sine stătătoare. Economia politică rămâne însă "regina ș tiințelor economice”, după cum afirma
Paul Samuelson, ocupă locul central, în jurul căreia gravitează celelalte ș tiințe economice, într- o
strânsă relație de interdependen ță: ea oferă celorlalte deschiderea filosofico-metodologică, baza
sistemului conceptual, dar în același timp, se îmbog ățește valorificând prin sintetizare rezultatele
cercetărilor efectuate de celelalte discipline economice.
În felul acesta s-a format un sistem al științelor economice compus din:
1. științe economice fundamentale: economia politică, istoria gândirii economice, statistica,
știința conducerii etc.;
2. științe economice teoretico – aplicative: contabilitate , finanțe, monedă, credit, marketing,
relații valutar financiare internaționale, comerț internațional, economia ramurilor de producție etc.;
3. științe
economice de grani ță : sociologie economică, istorie economică, econometrie,
cibernetică economică, geografie economică, ecologie etc.
1.2.8. Economia politică ș
i politica economic ă
Distincția între economie pozitivă și economie normativă ne ajută să înțelegem legătura între
economia politică și politica economică. Sarcina economistului, din perspectiva abordării pozitive,
constă în a descrie, a analiza, a explica și a pune în corelație evoluțiile producției, ocupării forței de
muncă, prețurilor și altor forme asemănătoare. El va explica, de exemplu, d acă sporirea cantit ății de
monedă din circulație afectează prețurile și cum. Ne va arăta cum influenț ează creșterea exporturilor
numărul locurilor de muncă și nivelul general de trai; sau ne va explica ce efecte are o creștere a
salariilor asupra nivelului șomajului.
Economistul
își îndeplinește această sarcină făcând abstracție de preferințele sale sau de
judecățile sale de valoare. Rolul lui este de a explica și nu de a acționa. El poate oferi mai multe
variante posi
bile pentru a atinge un anumit obiectiv, dar, mai departe, alegerea metodei susceptibile
de a realiza obiectivul dorit revine decidentului politic.
18 Aceasta este politica economică, adică ansamblul deciziilor adoptate de către puterea publică
în funcț
ie de anumite obiective, pentru a influența cursul vieții economice .
Economistului nu i se poate interzice să îndeplinească și funcția de decident politic. În acest caz
însă vom observa o mare diversitate de păreri în legătură cu determinarea obiectivelor privilegiate ș i
a metodei celei mai adecvate pentru a le realiza. De exemplu, unii ar opta pentru o rată scăzută a
inflației, alții vor atribui o mai mare importan ță reducerii nivelului șomajului ; unii vor prefera să
creez
e 10.000 locuri de muncă suplimentare prin creșterea cheltuielilor publice, în timp ce alții vor
susține că pot realiza același obiectiv dar prin reducerea impozitelor etc.
Mai este
de subliniat că dacă, prin cunoș tințele sale ș tiințifice, economistul este, mai mult decât
alții, susceptibil să devină și decident politic, este necesar să nu uite niciodată să facă delimitarea
netă între ceea ce este ș tiința pozitivă – explicația -, pe de o parte, și acțiunea politică, pe de altă
parte.
TA 1.2 :
1. Care sunt trăsăturile esențiale ale edificiului teoretic neoclasic ?
2. În ce a constat, în esență, contribuția lui J.M.Keynes la dezvoltarea științei economice ?
3. În ce constă deosebirea între economia (analiza) pozitivă și cea normativă ?
Răspuns :
1.3. Metoda economiei politice
Metoda, ca în orice altă ș tiință, reprezintă ansamblul de căi, de procedee și instrumente folosite
pe baza unor principii, pentru cercetarea obiectului propriu de studiu. De altfel, etimologic, cuvântul
metodă provine din grecescul "methodos”, care înseamnă cale, mijloc, mod de exprimare.
Să fa
cem distincția necesară între metodă și metodologie , care vizează regulile aplicării unei
anumite metode, sau metodică – didactica predării cunoș tințe lor la o anumită disciplină ș tiințifică.
1.3.1. Metode de cer
cetare a obiectului de studiu
Ca știință relativ tânără comparativ cu alte componente ale sistemului ș tiințelor, economia
politică se folosește într-o mare măsură de instrumente și tehnici de cercetare împrumutate.
Analiza
faptelor economice se face pe calea abstractiză rii științifice , prin care cercetătorul
reține doar ceea ce este esențial, repetabil și relativ stabil, ca tendin ță, neglijând ceea ce se arată a fi
întâmplător, doar de suprafa ță în fenomenul sau procesul economic studiat.
Rezultatul abstractizării este abstracția ș tiințifică exprimată prin noțiuni, categorii și legi
economice . Noțiunile reflectă caracterele generale ale fenomenelor grupate mintal, după un anumit
criteriu, într-o clasă dată . Categoriile economice sunt noțiuni de maximă generalitate, care surprind
esența existentă în mod obiectiv în fenomene și procese economice. Exemple de categorii
economice sunt : valoarea, banii, prețul, dobânda, profitul, salariul, renta etc. Legile economice
exprimă esența fenomenelor și proceselor economice, legăturile lor interne, cauzale și necesare,
direcția
și tendințele evoluției lor. Legile economice nu trebuie confundate cu legile juridice. În
timp ce primele au un caracter obiectiv, există și acționează independent de voința oamenilor,
neputând fi aprobate sau proclamate, legile juridice sunt expresia voinței oamenilor, sunt elaborate,
aprobate, publicate cu sau fără respectarea cerințelor legilor economice (dacă legiferează domeniul
economic).
19 Legile economice sunt de fapt niște regularit ăți care se manifestă în viața economică. Ele pot fi
cunoscute sau nu, în funcție de nivelul de cunoaștere atins de ș tiința economică sau de nivelul de
cultură economică și de percepție al fiecărui individ. Încălcarea cerințelor lor atrage după sine, de
regulă, dezechilibre economice de mai mare sau mai mică anvergură. Legile cererii și ofertei, legile
lui Engel, legea debușeelor, legea lui Gresham, legea psihologică fundamentală formulată de J.M.
Keynes sunt doar câteva exemple de legi economice.
Rodul specific al abstractizării folosite în ș tiința economică este modelul homo-economicus-
ului, de care am amintit la prezentarea succintă a școlii neoclasice.
Principalul
procedeu tehnic prin care se cercetează fenomenele și procesele economice este
analiza. Ea reprezintă descompunerea întregului în elementele sale componente pentru a fi studiate
fiecare în parte cât și legăturile dintre ele.
Analiza poate fi inductivă, atunci când se studiază faptele concrete pentru a se ajunge apoi la
gene
ralizarea ș tiințifică, altfel spus când se raționează de la particular la general, sau deductivă când
raționamentul se realizează pe calea inversă, de la general la particular.
De ase
menea, din punctul de vedere al conținutului ei, analiza poate fi cantitativă sau
calitativă. Având în vedere obiectul său de studiu, care poate fi cuantificat, se consideră că
economia politică este cea mai cantitativistă dintre ș tiințele sociale. Pentru cuantificarea
fenomenelor și proceselor economice, economia politică apelează adesea la matematică, folosind
modele, scheme sau procedee de lucru care nu numai că îi conferă un grad mai înalt de
științificitate, ci mă rește și eficiența demersului său. Este necesar însă să subliniem că recursul la
matematică nu este un scop, ci doar un mij loc, și că matematizarea economiei are limite obiective
impuse de
complexitatea vieții economice care nu poate fi încă tușată în ecuații oricât de elaborate ar
fi acestea. Analiza calitativă o completează pe cea cantitativă și are în vedere complexitatea
fenomenului economic, ce nu poate fi studiată decât apelând și la alte discipline ca istoria, filosofia,
psihologia, dreptul etc.
Din punctul de vedere al manierei în care sunt studiate fenomenele și procesele economice,
analiza poate fi statică sau dinamică. Analiza statică are în vedere realitatea așa cum se prezintă ea
la un moment dat, în repaos absolut. Nu este luat în considerare timpul. Este comparată adesea cu o
simplă fotografiere a realit ății. În schimb, analiza dinamică vizează fenomenele și procesele
economice în evoluția lor, în mișcare. Timpul aici devine o variabilă fundamentală. O putem
compara de această dată cu o filmare a realit ății, în cursul căreia observăm ce factori și când și-au
pus influența asupra desf ășurării fenomenului cercetat.
În funcție de momentul în care se face analiza, comparativ cu desf ășurarea evenimentelor,
există analiză ex-ante și analiză ex-post. Prima operează cu variabile anticipate, așteptate, dorite, în
timp ce a doua folosește mărimi cunoscute, deja realizate. Este evident că analiza ex-ante este mai
dificilă, presupunând abilit ăți deosebite ale cercetătorului de a anticipa evoluția fenomenelor ș i
proceselor economice.
În fine, din punctul de vedere al nivelului la care se cantonează, analiza poate fi
microeconomică, așa cum a fost preferată de clasici și neoclasici, ș i macroec onomică, așă cum au
preferat
-o Keynes și urmașii să i.
Atunci când vorbim despre metoda de cercetare nu putem face abstracție și de experiment , atât
de folosit în ș tiințele naturii. Având în vedere specificitatea obiectului de studiu al economiei, faptul
că acesta este, în ultimă instan ță, omul, în economie nu putem folosi eprubeta și celelalte
instrumente dintr-un laborator de chimie su fizică. Totuși, și în economie poate fi folosit
experimentul pentru a testa valabilitatea diferitelor măsuri de politică economică. El trebuie pregă tit
cu grijă, pe
ntru a nu afecta echilibrele individuale sau cele macroeconomice.
TA 1.3 :
1. În ce constă analiza inductivă și cea deductivă ?
2. La ce se referă analiza statică și cea dinamică ?
3. Ce înseamnă analiză ex-ante și analiză ex-post ?
20 Răspunsuri :
Întrebări recapitulative
1. Ce sunt nevoile și care sunt caracteristicile lor esențiale?
2. Ce sunt resursele economice și care sunt principalele lor componente?
3. În ce constă caracterul relativ limitat al resurselor?
4. Ce înseamnă raritatea resurselor și ce probleme generează ea?
5. Ce este curba sau frontiera posibilităților de producție?
6. Ce reprezintă costul de oportunitate?
7. Ce idei economice întâlnim la reprezentanții gândirii antice greceș ti?
8. În ce constau principalele contribuții ale mercantiliștilor la evoluția gândirii economicxe?
9. Care este contribuția fiziocraților la dezvoltarea gândirii economice?
10. Care a fost rolul școlii clasice de economie în evoluția economiei politice?
11. Cum abordează Karl Marx obiectul de studiu al economiei politice?
12. Ce are în vedere abordarea abstractă și analitică a obiectului de studiu al economiei
politic
e?
13. La ce se referă contribuția lui J.M. Keynes la dezvoltarea ș tiinței econ omice?
14. Cum putem defini economia politică în calitatea sa de ș tiință?
15. Ce vizează distincția între economie pozitivă și economie normativă?
16. Ce legătură există între economie politică și politică economică ?
17. Ce reprezintă abstractizarea și abstracția științ ifică?
18. Puteți face o scurtă comparație între legile economice și legile juridice cu exemplificări?
19. Ce este analiza economică și care sunt formele ei?
20. În ce
constă relația dintre economie politică și matematică?
21. Ce înseamnă raționament în termeni ai echilibrului parțial comparativ cu cel în termeni ai
echil
ibrului general?
Teste grilă:
1. Economia politică s-a conturat ca știin ță prin:
a) mercantiliș ti;
b) fiziocrați;
c) clasici;
d) neoclasici.
2. Cel ce a folosit pentru prima dată denumirea de economie politică a fost:
a) Stanley
Jevons;
b) Paul Samuelson;
c) Adam Smith;
d) David Ricardo.
3. Ideea axă în jurul căreia și-au construit mercantiliștii discursul teoretic și practic a
fost:
a) îmbogățirea
, cu orice preț, a individului, fără nici o constrângere din partea statului;
21 b) rolul hotărâtor al agriculturii ca principală ramură a activit ății economice;
c) îmbogățirea, cu orice preț, a națiunii;
d) credința în legile naturale, în virtuțile autoreglatoare ale economiei.
4. Prima imagine formală și coerentă a reproducției produsului național realizată prin
constr
uirea unui sistem noțional propriu aparține:
a) lui Adam Smith;
b) lui Karl Marx;
c) mercantiliștilor;
d) fiziocraților.
5. Printre reprezentanții clasicismului economic pot fi enumeraț i:
a) Adam Smith;
b) Antoine de Montchrestien;
c) John Maynard Keynes;
d) Fr. Bastiat.
6. Relațiile de producție și legile economice obiective apar ca obiect de studiu al
economiei politice la:
a) David Ricardo;
b) Léon Walras;
c) John Maynard Keynes;
d) Karl Marx.
7. Avuția națiunilor” are ca autor pe:
a) David Ricardo;
b) Adam Smith;
c) John Stuart Mill;
d) Karl Marx.
8. Keynes și-a plasat, predilect, analiza la nivel:
a) macroeconomic;
b) microeconomic;
c) mondoeconomic.
d) concentrarea atenției pe faptul social.
9. Caracterul obiectiv al legilor economice înseamnă că:
a) ele se im
pun și acționează independent de voința oamenilor;
b) neîndeplinirea
cerințelor lor se sancționează, civil sau penal;
c) ele acționează independent de conș tiința oamenilor.
Rezultatele la aplicații vor fi discutate la întâlnirile tutoriale
22 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2: FORME DE ORGANIZARE ȘI
FUNCȚIONARE A LE ECONOMIEI SOCIALE
Obiective de studiu:
Dinamică și istorică prin natura sa, activitatea economică s-a desf ășurat în baza condițiilor de
loc și de timp, schimbându-și modul de organizare în funcție de natura sistemului economic.
Teoria economică s-a preocupat, încă de la începuturile sale, să fundamenteze tipurile specifice
de organizare și reglare a activit ății economice, chemate să aducă rezolvări viabile problemei
rarității.
După studierea acestui capitol veți fi capabili să:
prezentați cele trei probleme ale organizării economice;
arătați care sunt tipurile fundamentale ale sistemelor economice;
caracterizați sistemul economiei naturale;
explicați conceptul și conținutul economiei de schimb;
faceți o comparație între modelul teoretic al economiei de pia ță și evoluția ei în realitate;
prezentați caracteristicile și tipurile economiei de pia ță contemporană;
înțelegeți ce înseamnă sistemul economiei de comandă;
argumentați că economiile contemporane sunt economii mixte.
Timp de lucru: 1 oră
Teme
de verificare:
TA 2.1 Economia naturală și elementele sale definitorii;
TA 2.2 Economia de schimb și tipurile și caracteristicile economiei de piață contemporane;
TA 2.3 Economia de comandă și elementele sale definitorii
2.1. Sisteme economi ce
Sist
emul economic este caracterizat de către André Marchal ca un complex coerent de structuri
instituționale și sociale, economice și tehnice, psihologice sau mentale . Acesta are drept obiectiv
esențial atenuarea conflictului dintre resursele limitate și nevoile nelimitate.
Delimitarea tipurilor fundamentale ale sistemelor economice poate fi realizată prin modul cum se
răspunde la trei întrebări fundamentale: a) cine decide? b) care sunt motivațiile dominante ale
deciziei? c) care sunt instituțiile – cheie ale cadrului în care se adoptă deciziile? Pe baza ansamblului
coerent al răspunsurilor tip la aceste întrebări se pot desprinde trăsăturile esențiale ale modelelor
teoretice (imaginate) ale sistemelor economice , cărora le corespund în realitate regimurile
economice istorice. În această privin ță, Raymond Barre distinge trei sisteme economice principale:
sistemul economiei naturale , sistemul economiei de pia ță și sistemul economiei de comandă1.
Aceste sisteme economice s-au realizat în practică, prin mecanisme de funcționare specifice. Prin
acestea, sistemul economic s-a adaptat condițiilor concret-istorice existente. În fapt, aceste două
elemente – sistemele economice și mecanismele specifice – s-au integrat organic, au coexistat într-o
unitate dialectica și dinamică. În diferite etape de dezvoltare a sistemului economic, mecanismul de
1 Barre R., Economie politique , vol.1, Paris, PUF, 1969, p.195-200.
23 funcționare și-a schimbat structurile, mijloacele, pârghiile etc. prin care s-a asigurat mișcarea
sistemului economic. Totodată, realitatea economică nu a putut fi delimitată rigid în cele trei
sisteme economice, ele reprezentând ideatizări teoretice, ce au coexistat și s-au intercondiționat, iar
aprecierea acesteia ca fiind organizată sub una din aceste forme se face după criteriul
preponderenț ei pe care o deține fiecare în cadrul întregii activit ăți economice.
2.2. Caracteristici ale sistemului economiei naturale
La începuturile existenței sale, activitatea economică a luat forma economiei naturale. S-a mai
numit și "economie autarhică", "economie casnică închisă"2, sau "noneconomie"3.
Economia naturală reprezintă acel sistem economic prin care fiecare comunitate își satisface
nece
sitățile din rezultatele propriei activități, fără a apela la schimb .
Princ
ipalii factori de producție disponibili în etapa respectivă și la nivelul acelei comunit ăți și
anume, resursele naturale, bunurile de capital, precum și resursele umane, erau alocați la nivelul
acestui sistem închis, urmărindu-se doar satisfacerea nevoilor în limita propriei producții obținute.
Ea a fost preponderentă până la prima revoluție industrială. Fiecare gospodărie individuală executa
toate ac
tivitățile, de la obținerea diferitelor materii prime, până la pregătirea lor în formă definitivă
pentru consum. Astfel, după Fernand Braudel4, în secolul al XIV-lea, din populaț ia regiunii
mediteranene (care era centrul activit ății economice, sociale și politice – n.n.), de aproximativ 60-70
milioane locuitori, cca 90% trăiau din munca câmpului, iar 60-70% din producția regiunii nu
ajungea pe piață . În celelalte regiuni ale planetei, dimensiunile economiei naturale erau și mai
extinse.
În cadrul economiei naturale activitatea economică se realiza, în principal, la nivelul
gospodăriei individuale, care era independentă una de alta, inițiativa acesteia aparținând membrilor
grupului respectiv.
Motivația principală a deciziilor acestora era crearea bunurilor destinate autoconsumului, care
putea lua două forme:
autoconsum final – ce permitea satisfacerea directă a nevoilor de viață ale oamenilor;
autoconsum intermediar – destinat producerii altor bunuri.
Institu
ția cheie o reprezenta gospodăria familială, izolată din punct de vedere economic, în
care
"producția și consumul erau îmbinate într-o singură funcție dătătoare de via ță"5. Fiecare avea o
activitate economică diversificată, având drept rezultat producerea bunurilor necesare satisfacerii
trebuințelor, în special, cele elementare (biologice), limitate de nivelul scăzut de dezvoltare existent.
Aceasta însă nu trebuie să ne facă să credem că în prezent ar fi dispărut forma anterioară de
organizare
a producției sociale. În multe din țările cu economie slab dezvoltată, economia
țărănească, cu o pondere încă importantă în totalul producției naționale, poartă și astăzi, în mare
măsură, caracterul de economie naturală. Sunt și specialiști ( de exemplu A. Toffler) care susțin că
unele elemente sau laturi ale economiei naturale pot cunoaște o anumită revigorare în viitor și în
țările dezvoltate economic. Această perspectivă ar fi legată de tendința de creștere a timpului liber ș i
de dorința fiecărui individ de a alterna diferitele tipuri de activit ăți7. Neexcluzând o asemenea
tendință, apreciem totuși că rolul și ponderea economiei naturale în țările avansate din punct de
vedere economic nu vor fi decât secundare.
TA 2.2.
1. Ce este economia naturală și care sunt elementele sale definitorii?
2 Madgearu V., Curs de Economie Politică , Edit. Ramuri, Craiova, 1994, p.18.
3 Braudel F., Jocurile schimbului , vol. 1, Edit. Meridiane, București, 1985, p.12 și următoarele.
4 Braudel F., op.cit., p.13.
5 Toffler A., Al treilea val , Edit. Politică, București, 1983, p.78.
7 Ibidem, p.358 și următoarele.
24 Răspuns:
2.3. Economia de schimb – Sistemul economiei de piață
2.3.1. Con
ceptul și conținutul economiei de schimb
Economia de schimb, în care piața are un rol hotărâtor în alocarea și utilizarea resurselor, ca ș i
în organizarea, gestionarea și reglarea economiei naționale, s-a dovedit, așa cum experienț a
acumulată până în prezent o demonstrează, sistemul economic de o deosebită performanță .
Econ
omia de pia ță reprezintă acel mod de organizare a economiei care se întemeiază pe
mecan
isme obiective ce pun în valoare forțele pieței și în care raportul dintre cerere și ofertă
determină principiile de prioritate în alocarea și utilizarea resurselor materiale, umane ș i
financiare
disponibile . Într-o astfel de economie, activit ățile agenților economici sunt supuse
examenului riguros, dar drept, al pieței, aceasta răsplătind ori sancționând, după caz, munca
desfășurat
ă în toate componentele economiei naționale. Criteriile cu care aceasta operează sunt cele
ale eficienței și concordanței activit ăților ec onomice cu nevoile efective ale societ ății. Pentru a
supraviețui în condițiile economiei de pia ță și, cu atât mai mult, pentru a desf ășura activit ăți
rentabile, agenții economici trebuie să fie receptivi la semnalele pieței, să aibă o înaltă capacitate de
adaptare la schimbările mediului economico-social, flexibilitate în mecanismul de funcționare, să
manifeste inventivitate, spirit creator, preocupare permanentă pentru înnoire și modernizare.
În ca
drul economiei de piață activitatea economică este pusă în mișcare printr-un mare numă r
de decizii aparent independente unele fa ță de altele, iar inițiativa aparține individului , care este
centrul impulsionării activit ății economice. Având în vedere multitudinea centrelor de decizie,
spunem că economia este pluripolară. Evoluția înregistrată în cea mai mare parte a țărilor cu
e
conomie de pia ță se caracterizează printr-o reducere a numărului centrelor de decizie
semnificative, prin apariția centrelor de decizie publice, existența marilor grupări monopoliste, a
fenomenele de integrare economică etc. Cu toate acestea, caracterul pluripolar al economiei s- a
menținut.
Economia de pia ță este formată, în principal, din două sectoare:
a) Sectorul privat , caracterizat prin trecerea de la economia micilor unit ăți, numeroase și de
forțe aproximativ egale, la o economie a marilor unit ăți, mai puțin numeroase și de forțe inegale.
Dintre factorii care au determinat această evoluție amintim: · procesul concurenț ei – c are a dus la
eliminarea celor slabi de către cei puternici (așa numitul "darwinism social"); · exigențele
progresului tehn
ic și ale formelor moderne de producț ie care au impus necesitatea acumulării de
capital și concentrarea acestuia într-un număr mic de unit ăți; · apariția economiei de grup ca
urmare a faptului că producătorii din anumite sectoare, animați de grija apărării intereselor
profesionale comune, au fost determinați să adopte politici apropiate sau complementare în anumite
domenii, ceea ce a avut incidențe asupra inițiativei economice; · dezvoltarea societăților
transnaționale , mai ales de origine americană înainte de 1944, dar apoi, după cel de-al doilea război
mondial, ș
i europeană, japoneză etc.
b) Sectorul public a cărui constituire s-a datorat unor cauze diverse: · carențelor inițiativei
private, care nu poate rezolva problemele din anumite sectoare caracterizate printr-o rentabilitate
scăzută; · interesul financiar al statului pentru unele activități fără riscuri , dar care aduc beneficii
reg
ulate și considerabile (anumite monopoluri ale statului); · salvgardarea interesului economic al
națiunii; ·
considerații politice (de exemplu: apărarea națională) etc.
Odată
cu apariția și dezvoltarea sectorului public apar noi centre de decizie, statul devenind
apriori princ
ipalul centru al impulsionării economiei. Aceasta s-a realizat, în principal, pe două că i:
25 prin deciziile sale directe – statul controlând și orientând activitatea unit ăților publice, menținând
însă pluralitatea centrelor de decizie în acest sector; prin deciziile indirecte sub forma intervențiilor
legate de politica economică, prin care însă, cel mai adesea, statul nu se substituie centrelor de
decizie existente, ci doar modifică cadrul manifestării lor.
Motivaț
ia dominantă a oricărei decizii în sectorul privat este urmărirea obținerii celui mai mare
câștig
monetar individual, iar resortul principal al activit ății economice este concurența. Însă ,
mobilul profitului și resortul concurenței și-au schimbat natura pe parcursul evoluției economiei de
piață datorită: principiului solidarit ății, urmărit prin înființarea exploatărilor cooperative; interesului
general – care constituie motivația de bază a deciziilor economice luate sub controlul statului.
Dintre insti
tuțiile – cheie ale cadrului în care se adoptă deciziile amintim:
instituție juridică – proprietatea privată, care stă la baza liberei inițiative;
un mecanism – piața, care permite, prin jocul ajustărilor continue, compatibilitatea
decizii
lor autonome, care, altfel, ar fi generatoare de anarhie. Prin importanț a sa în
funcționarea sistemului și prin caracterul său permanent în punerea în contact a agenților
economici, piața reprezintă o adevărată instituție socială.
În
timp,
economia de pia ță a evoluat de la formarea spontană a prețurilor, de la economia de
piață liberă și de la o liberă concuren ță, la o economie de pia ță în care un rol important îl au marile
corporații, la o economie în care a apărut și s-a dezvoltat un agent economic nou, statul.
2.3.2. Modelul teoretic al economiei de pia ță și evoluția ei în realitate
Reglementarea economiei prin mecanismele pieței își are originea în ideile liberalismului
economic, prefațat prin lucrările fiziocraților și dezvoltat de economiștii clasici englezi, Adam
Smith și David Ricardo. Concepția lor asupra societ ății în general și asupra vieții economice, în
special, sintetizată în formula "laissez faire, laissez passer, le monde va de lui même" se baza pe
considerarea acestora ca organisme care se dezvoltă după legi proprii și nu au nevoie de nici un
amestec
din exterior. Această concepție a fost consacrată de ei prin două principii esențiale: libera
concurență și libera inițiativă. Așa cum arată A. Piettre "echilibrul în viața economică poate fi
asigurat prin existența unei depline libert ăți, deoarece numai astfel legile economice puteau să
acționeze fără nici o piedică. Problemele trebuiau să se rezolve ele însele, prin singurul joc al
mecanismelor autoreglatoare"8.
Acest mecanism presupunea o mobilitate a factorilor de producție și o concuren ță perfectă.
Prima înseamnă posibilitatea pentru antreprenor de a modifica în orice moment orientarea ș i
volumul producției, de
a spori producția când prețurile creșteau și de a o reduce, pentru a se îndrepta
spre alte domenii, când prețurile se micșorau. În realitate acest lucru nu era posibil nici chiar în
acele condiții ale micii producții de mărfuri, existând dintotdeauna o anumită rigiditate ce ține atât
de factorul capital, cât și de factorul for ță de muncă. În ceea ce privește cel de-al doilea aspect, teza
principală a concurenței perfecte era următoarea: unit ățile economice erau mult mai mici fa ță de
mărimea pieței, niciuna nu era în măsură să aibă prin propria-i acțiune o anumită influență asupra
alte
ia. Însă, nici această concurență perfectă nu a existat niciodată, realitatea a fost în mod constant
departe
de această idealizare liberală..
La a
ceste fapte, treptat, pe măsura evoluției vieții economice, s-au adăugat noi distorsiuni
create pe pia ță, dintre care amintim: existența marilor grupări monopoliste, intervenția statului în
viața economică, fenomenele de integrare economică etc. Drept urmare, economia de pia ță, așa cum
există ea în realitate în prezent, nu mai prezintă trăsăturile economiei de pia ță perfect concurențiale
din gândirea clasică și neoclasică; ea se caracterizează printr-o "concurența imperfectă", ce
presupune dominația unui număr redus de unit ăți mari care duc o politică de pia ță în sensul de
"diferențiere" (modificarea formală sau reală) a produsului, controlează în grade diferite prețurile,
ridică bariere de diverse genuri la intrarea în domeniul lor de activitate a noilor concurenț i
8 A. Piettre, Les grandes problèmes de l'économie contemporaine , Tomul I, Ou va le capitalisme ? Edit. Cujas, Paris, 1976, p.19.
26 (potențiali sau reali), influenț ează permanent, rafinat sau agresiv, cererea consumatorilor,
opacizează informația economică ș.a.
Totodată,
din punct de vedere al mecanismului de funcționare, economiile de piața sunt
economii mixte , aceasta întrucât, în condițiile dominării mecanismelor pieței, constatarea unor
slăbiciuni și eșecuri ale acestora au dus la includerea statului în mecanismul general de funcționare
a economiei naționale. În funcționarea economiei se împletesc mecanismele de pia ță cu intervenția
statului și ceea ce diferă de la o ț ară la alta este natura și proporțiile acesteia. Apariția acestui agent
economic a fost considerată drept un proces necesar în contextul creș terii complexit ății economiei
naționale, a contradicțiilor economiei de pia ță, a necesit ății menținerii echilibrului economic. Statul,
în economiile moderne de pia ță, joacă un rol de catalizator economic, conservând însă principiile
esențiale caracteristice mecanismului pieței. Dar, intervenția statului în economie prin politica
bugetară, politica veniturilor, politica fiscală și monetară, prin legislația economică (vizând
concurența, salariul, etc.) ș.a., peste anumite limite obiective, apare, mai ales în concepția
economiș
tilor monetariș ti9, de natură să deregleze funcționarea pieței. Toate acestea nu au presupus
însă o
schimbare de esen ță a mecanismului economic. Trăsătura sa principală rămâne autoreglarea,
piața ocupând locul principal în deciziile și comportamentul agenților economici. Prin mecanismele
sale, piața reprezintă condiția generală a funcționării acestui tip de economie, având un rol hotărâtor
în alocarea și utilizarea resurselor ca și în organizarea, gestiunea și reglarea economiilor naționale.
Economia de schimb presupune existenț a mecanismului concurențial , ce se caracterizează prin
formarea liberă a prețurilor, care reprezintă principalul factor de echilibrare a ofertei cu cererea și,
în același timp, una din premisele maximizării rezultatelor activit ății economice, în condițiile unui
volum limitat al resurselor. Totuși, nu trebuie subestimat faptul că mecanismul economiei de
schimb nu conduce în mod automat la o alocare a resurselor optimă sub aspect economic, social ș i
uman deopotrivă. Situații critice ivite în economie, de genul șomajului, inflației, irosirii unor
resurse, sărăcirii unor pături sociale ș.a., pot fi și în legătură cu funcționarea pieței, cu mecanismele
concurenței, prețurilor, relației cerere-ofertă. Iată de ce intervenția statului în acest mecanism devine
oportună, chiar
dacă această oportunitate este contestată de unii economiști.
2.3.3. Caracteristici și
tipuri ale economiei de pia ță contemporane
Tipul actual de economie de pia ță existent în țările dezvoltate se caracteriz ează, în principal,
prin următoarele trăsături10:
este o economie multipolară, în sensul că se caracterizează prin multitudinea și diversitatea
centrelor d
e decizie economică;
este o economie descentralizată – întrucât orice agent economic are autonomie de opțiune,
de deciz
ie și de acțiune;
este o economie de întreprindere în care universul macroeconomic este fundamental în
activitățile din economia națională;
este o economie de calcul în expresie monetară – moneda servind drept numitor comun al
activităților agenților economici, răspunzând cerințelor de evaluare – cuantificare a
cheltuielilor și a rezultatelor;
este o economie în care statul exercită, în principal, o interve nție indirectă și globală, prin
care
el nu desființ ează piața și nici nu îndeplinește funcțiile ei, ci caută să o completeze, să- i
corecteze eșecurile și să vegheze asupra funcționării ei;
este o economie în care profitul reprezintă mobilul central al activit ăților economi ce.
Sistemul real al economiei de pia ță nu apare, însă, ca ceva unitar, ci se prezintă într-o mare
diversitate de situații, de experienț e și de practici nationale. În funcție de gradul, modul și nivelul la
care se exercită intervenția statului în economie, de rolul și funcțiile reale ale pieței, doctrina
9 M. Friedman, Capitalism and Freedom , Chicago, The University of Chicago Press, 1962, p.72.
10 Sava S., Tranziția spre economia de piață , Tribuna economică nr. 15/1990, p.20-21.
27 economică ce are un rol mai mare în adoptarea politicii economice etc., se pot identifica mai multe
tipuri concrete de economie de pia ță11:
· tipul anglo-saxon ce cuprinde economiile de pia ță cele mai liberale și cele mai puțin înclinate
spre dirijism, cele mai reticente la intervenția economică a statului, adepte ale ideii de superioritate
a întreprinderii private și liberei inițiative;
· tipul vest-european ce cuprinde economiile de pia ță cu o pronunț ată tentă dirijistă, variind
după coloratura politică a guvernului, adepte ale intervenției active a statului în economie;
· tipul de economie socială de pia ță ce reprezintă un sistem economic care tinde spre reunirea
libertății pieței cu armonia socială, în care sectorul privat cooperează cu cel public, cu angajamente
reciproce în vederea satisfacerii acceptabile a unor cerințe economico-sociale;
· tipul de economie paternalistă – el se caracterizează prin puternice elemente tradiționale ș i
naționale
care facilitează dezvoltarea spiritului de inițiativă și de competiție al agenților economici,
rolul de c
atalizator al statului realizându-se prin modalit ăți ce reflectă transpunerea la nivel
macroeconomic a sistemului paternalist de la nivel micro-social etc.
Economiile naționale care au funcționat pe coordonatele acestor tipuri, au evidențiat,
bineînțeles, cu rezultate diferite – viabilitatea sistemului economiei de pia ță, faptul că acesta
reprezintă prin toate elementele și instituțiile sale componente, principala sursă de progres economic
și social.
TA
2.3.
1. Ce este economia de schimb și care sunt elementele sale definitorii?
2. Prin ce se deosebește evoluția economiei de schimb în realitate față de modelul său teoretic?
3. Care sunt tipurile și caracteristicile esențiale ale economiei de piață contemporane?
Răspunsuri:
2.4. Sistemul economiei de comandă
Sistemul economiei de comandă a apărut ca o reacție ideologică la unele disfuncționalit ăți ale
funcționării reale a sistemului economiei de pia ță.
În cadrul acestui sistem inițiativa deciziei economice aparține unei autorități centrale . Întrucât
principalele decizii economice sunt concentrate într-un centru unic, spunem că economia este
unipolară. Toate aceste decizii se regăsesc în planul centralizat, iar realizarea lor este obligatorie,
reprezentând o normă de conduită pentru agenții economici, folosindu-se în acest scop aparatul de
stat. Componentele economiei individuale, în care deciziile sunt luate de agenții economici ce le
execută, au un caracter marginal.
În virtutea dreptului său de proprietate asupra unei părți importante a avuției naționale, statul
substituie relațiile economice dintre subiecții economiei cu relații verticale de tip administrativ care,
prin însăși natura lor, sunt anti-economice. relații care exclud prin definiție piața. În plus, aceasta
implică drept necesară, și constituie baza materială a existenței purtătorului relațiilor administrative,
birocrația, f
orța socială vital interesată în blocarea formării relațiilor de pia ță.
11 Sava S., Ionescu E., Economia de piață contemporană , Probleme economice, nr. 7/1990, p.45.
28 Motivația dominantă a oricărei decizii economice este interesul general al colectivit ății
naționale, preocuparea pentru bunăstarea socială, de realizarea cărora depinde și satisfacerea
intereselor personale. Profitul este doar un indicator al unei bune gestiuni, dar niciodată un
stimulent al activit ății economice. Doar în acele componente ale economiei individuale profitul
exprimă interesul personal și reprezintă motivația principală a deciziei economice. Însă, acestea au o
pondere limi
tată în ansamblul producției sociale.
Institu
țiile cheie ale economiei de comandă sunt proprietatea de stat asupra bunurilor de
producție, care devine atotcuprinzătoare ș i planul central care are un caracter imperativ. Dominația
proprietății de stat, monopolul acesteia în toate ramurile economiei naționale își pun amprenta
asupra funcționării întregului sistem al economiei de comandă. În aceste condiții, activitatea
agenților economici se desf ășoară pe baza normelor și reglementărilor stabilite de centru prin planul
de stat, care asigură conducerea centralizată a întregii activit ăți economice și sociale, dirijarea ș i
corelarea ex-ante a acesteia. Cea mai mare parte a resurselor economice sunt alocate centralizat,
agenții economici neavând libertatea necesară folosirii lor. Autonomia decizională a agenților
economici se manifestă numai la nivelul propriet ății particulare, iar în cadrul celei de stat este
limitată la elemente de mică importan ță pentru activitatea acestora.
Abia când probleme economice importante legate de utilizarea cât mai rațională și eficientă a
resurselor
umane, materiale și financiare disponibile au apărut și s-au amplificat în economiile
acestor țări, și-au făcut și aici loc unele studii teoretice care critică și resping aceste realit ăți. Unul
dintre primii economiști care a încercat să îmbine planificarea cu funcțiile pieț ei și care a subliniat
importanța echilibrului prețurilor pentru asigurarea unei alocări eficiente a resurselor a fost
polonezul Oscar Lange.
TA 2.4.
1. Ce este economia de comandă și în ce constau elementele sale definitorii?
Răspuns:
Întrebări recapitulative
1. Ce reprezintă un sistem economic?
2. Care sunt problemele fundamentale ale organizării economice?
3. Conceptul, conținutul și caracteristicile economiei naturale.
4. Apariția și dezvoltarea economiei de schimb.
5. Modelul teoretic al economiei de pia ță și confruntarea sa cu economia reală.
6. Caracteristici și tipuri ale economiei de pia ță contemporane.
7. Economia de comandă și eșecul funcționării ei.
8. De ce se afirmă că economiile contemporane sunt economii mixte?
Teste grilă:
1. În cadrul economiei naturale:
a) activitatea economică se realizează, în principal, la nivelul gospodăriilor individuale;
b) adaptare
a producției la nevoi se operează prin sistemul de semnale ale prețurilor;
c) fiecare
agent economic se supune prețurilor care rezultă din jocul ofertei și cererii;
d) motivația
principală a activit ății economice este crearea bunurilor destinate
autoconsumului.
2. În prezent, despre economia naturală se poate afirma că:
29 a) ponderea ei este mică în ansamblul economiei mondiale;
b) a dispărut c
omplet în favoarea economiei de schimb;
c) în unele țări slab dezvoltate este încă importantă în totalul producției naționale;
d) în viitor
poate cunoaște o dezvoltare datorită creșterii timpului liber și a dorinței
indivizilor de a alterna diferite tipuri de activit ăți.
3. În cadrul economiei naturale :
a) instituția cheie o reprezintă proprietatea privată;
b) motivația pr
incipală a deciziilor este obținerea celui mai mare profit;
c) autoconsumul putea
lua numai forma autoconsumului final;
d) pământul este principalul factor de producție.
4. Motivația dominantă a oricărei decizii în sectorul privat este:
a) minim
izarea consumului de resurse sociale;
b) maximizarea profitului;
c) promovarea interesului general;
d) minimizarea externalit ăților.
5. În economia de pia ță, resortul principal al activității economice este:
a) statul;
b) concurența;
c) autoconsumul;
d) interesul general.
6. Care din următoarele elemente nu sunt caracteristice economiei de pia ță?
a) libertatea de acțiune și alegere;
b) interesul general, ca motivație dominantă;
c) planificarea centralizată;
d) proprietatea privată.
7. Evoluția înregistrată în cea mai mare parte a țărilor cu economie de pia ță se
caracterizează prin :
a) cre
șterea numărului centrelor de decizie semnificative;
b) apariția centrelor de decizie publice;
c) existența marilor grupări monopoliste;
d) apariția fenomenelor de integrare economică.
8. Care din următoarele variante reprezintă tr ăsături ale economiei de pia ță?
a) repartiția echitabilă a venitului;
b) este o economi
e multipolară;
c) motivația principală este profitul;
d) proprietatea
privată este instituția cheie ce stă la baza liberei inițiative;
e) prețurile sunt
administrate de către stat.
9. Mecanismul concurențial :
a) generează o alocare eficientă a resurselor în funcție de nevoile reale ale societ ății;
b) gene
rează inechitatea socială, în sensul că unii agenți sunt eliminați în favoarea altora;
c) gene
rează un comportament de rivalitate între agenții producători care are efecte
benefice asupra prețului și calit ății produselor;
d) exclude intervenția statului în economie, deoarece presupune realizarea automată a
eficienței și echit ății sociale.
10. Instituțiile fundamentale ale economiei de pia ță sunt:
a) proprietatea publică;
b) proprietatea privată;
c) piața;
d) planul.
30 Rezultatele la aplicații vor fi discutate la întâlnirile tutoriale
31 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3 : TEORIA CONSUMATORULUI
Obiective de studiu:
Teoria consumatorului își propune să explice maniera în care individul repartizează resursele
sale între diferite bunuri și servicii disponibile, astfel încât să-și maximizeze satisfacția produsă prin
consumul lor. Obținerea satisfacției maxime oferite de consumul bunurilor și serviciilor procurate
cu ajutorul resurselor limitate care formează "bugetul" individului definește starea de echilibru a
consumatorului. Această teorie a fost dezvoltată de economiștii neoclasici din ultima pătrime a
secolului al XIX-lea**, sub influența filosofilor utilitariști, pornindu-se de la premisa că individul
rațional caută maximum de satisfacție sau de utilitate.
După studie
rea acestui capitol:
veți cunoaște principalele concepte și instrumente de analiză din teoria consumatorului;
veți înțelege raționamentul elementar ce stă la baza alegerii optimale a consumatorului, din
punctul de vedere al abordării cardinale;
veți fi capabili să formalizați diferite tipuri de comportament de consum, în funcție de
natura bunurilor economice consumate;
veți putea determina combinația optimală a consumatorului rațional;
veți cunoaște factorii de influen ță asupra combinației optimale a consumatorului și efectele
acțiunii lor, pregătindu-vă terenul pentru a în țelege bazele teoriei cererii;
veți înțelege câteva dintre neajunsurile teoriei tradiționale a consumatorului și veți afla
elementele esențiale ale unei noi teorii.
Timp de lucru: 4 ore
Teme
de verificare:
TA 3.1. Evoluția utilității totale si marginale a unui anumit bun atunci când variază cantitatea
consumată din el;
TA 3.2. Combinația optimală a consumatorului și efectele modificării prețurilor și venitului
asupra ei;
TA 3.3. Elemente ale noii teorii a consumatorului
3.1. De ce mai întâi consumatorul?
După cum s-a reținut din cursurile introductive, analiza microeconomică este dedicată
explicării comportamentelor individuale și interacțiunilor lor. În centrul atenției este situat deci
nivelul individual, reprezentat de omul aflat într-o permanentă căutare a satisfacerii nevoilor sale. El
este privit în dubla sa ipostază, de consumator și de producător. În calitate de consumator, individul
se manifestă ca purtător al cererii de bunuri și servicii de consum, urmărind maximizarea satisfacerii
nevoilor sale prin utilizarea resurselor limitate pe care le are la dispoziție. Altfel spus, el caută
maximizarea utilit ății economice, pe baza principiului hedonist*.
** În special englezul Stanley Jevons, austriacul Karl Menger și francezul Léon Walras.
* Hedonismul – termen derivat din grecescul "hedone" care înseamnă plăcere – reprezintă o concepție care proclamă plăcerea drept binele suprem,
iar dorința de a o obține, principiu al comportamentului.
32 Orice producător este însă în același timp și consumator. El trebuie să-și satisfacă ș i
multitudinea nevoilor sale, ca oricare alt individ. Nu putem spune același lucru și despre
consumatorul purtător al cererii, întrucât există largi categorii ale populației care sunt consumatoare
de bunuri și servicii fără a fi în același timp și producătoare ale acestora. Acesta este unul din
motivele pentru care începem analiza microeconomică prin studierea comportamentului
consumatorului. În plus, există numeroase similitudini între comportamentul consumatorului și cel
al producătorului, elemente din primul manifestându-se în forme transformate în cel de- al doilea,
așa cum se va evidenția după studierea celor două tipuri fundamentale de comportament.
3.2. Utilitatea totală și utilitatea
marginală. Determinarea și evoluția lor
Utilitatea totală, U, a unui bun oarecare, X, măsoară satisfacția globală pe care individul o
obține prin consumarea unei anumite cantit ăți din acest bun. Deci, nivelul lui U depinde de
cantitatea consumată, adică "U este funcție de X", ceea ce se scrie: U = f(x), în care X este
cantitatea consumată din bunul X.
Utilitatea m
arginală, U m, măsoară evoluția utilit ății tot ale pentru o variație foarte mică a
cantității consumate.
În tratarea utilit ății marginale distingem două cazuri:
a) Utilitatea marginală a unui bun parțial sau imperfect divizibil . Spune m că un bun este
imperfect divizibil dacă există o unitate de măsură dincolo de care este imposibil de coborât (de
exemplu, un consumator nu poate utiliza trei sferturi de automobil sau jumătate de ochelari;
automobilul și ochelarii sunt bunuri imperfect divizibile).
Utilitatea marginală a unui bun X imperfect divizibil (U mX) repre zintă variația utilității
totale (DU) determinată de consumul unei unități suplimentare din acest bun.
deci:
U XU
Xm
(3.1.)
b) Utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil
Dacă
bunul X este perfect divizibil, atunci oricare ar fi unitatea de măsură folosită, există mereu
o ca
ntitate mai mică ce poate fi consumată. În acest caz, o definiție riguroasă a utilit ății marginale
trebuie să ia în considerare evoluția utilit ății totale, care rezultă dintr-o variație infinit de mică a
consumului bunului X.
Deci, putem spune că utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil reprezintă variația
utilității
totale pentru o variație infinit de mică ("infinitezimală") a cantității consumate din acel
bun.
Ex
primarea utilit ății marginale astfel definite se poate realiza cu ajutorul conceptului matematic
de derivată. Să ne reamintim că derivata unei variabile oarecare y, care este funcție de o altă
variabilă x, măsoară cum variază y pentru o variație a lui x care tinde spre zero. Dacă y = f(x),
putem scrie derivata lui y în funcție de x în două maniere: y'(x) sau
y
x . Deci, din punct de vedere
matematic, utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil reprezintă derivata funcției de utilitate
totală în raport cu X, adică :
Um = f ' (x) sau U m=
y
x (3.2.)
Am văzut doar că utilitatea totală a unui bun oarecare măsoară satisfacția globală obținută de
individ prin c
onsumarea unei anumite cantit ăți din bunul respectiv. Cum evoluează însă nivelul de
satisfacție a individului atunci când el consumă o cantitate crescândă dintr-un bun? Pentru a
răspunde la această întrebare analiza economică se folosește de o ipoteză simplă : intensitatea unei
nevoi este descrescândă pe măsură ce cantitatea consumată creș te. Ace sta este principiul
intensității descrescânde a nevoilor , formulat de psihologul german Heinrich Gossen, în anul 1843,
33 din care s-a ajuns la principiul utilității marginale descrescânde : utilitatea suplimentară oferită de
consumul unei cantit ăți crescânde dintr-un anumit bun descrește până când devine nulă la punctul
de saturație.
Considerând băutura răcoritoare ca fiind bunul X, paharele băute succesiv x 1, x2, … , xn, iar
utilitatea corespunzătoare fiecărui pahar U 1, U2, …, Un, Ui (i = 1,2,…..,n) reprezintă utilit ățile
individuale cu proprietatea că U 1>U2 ……>Un; Un reprezintă utilitatea marginală, iar
U Ui
in
1
reprezintă utilitatea totală.
Cele de
mai sus pot fi evidențiate și printr-o reprezentare grafică, așa ca în figura 3.1. Pe
ordonatele celor două grafice înscriem nivelul utilit ății totale (U), respectiv al utilit ății marginale
(Um), iar pe abscise înscriem cantitatea consumată din bunul considerat (X). U poate fi deci
reprezentată, printr-o curbă crescătoare, iar U m printr-o curbă descrescătoare. U atinge nivelul său
maxim în punctul S, numit punctul de sațietate sau de saturație a consumatorului.
În acest punct, U m este nulă adică
o unitate suplimentar ă de consum
nu mai spore ște satisfacția. Dacă
individul și-ar mări consumul
dincolo de acest punct, utilitatea
marginală ar deveni negativ ă, ceea
ce ar face ca și utilitatea total ă să
înceapă a se mic șora. Deci, un
consum exagerat dintr -un anumit
bun poate antrena nu o cre ștere a
satisfacției, ci, dimpotriv ă, o
insatisfac ție, o suferin ță chiar. De
exemplu, dac ă primele pahare de
băutură răcoritoare ar fi agreabile
pentru un individ într -o zi
călduroasă de vară, nu acela și
lucru s-ar întâmpla pentru al
douăzecilea pahar.
Întrucât însă una dintre ipotezele fundamentale ale ș tiinței economice este raționalitatea, vom
presupune că individul rațional nu-și va continua consumul dincolo de punctul de sațietate, astfel
încât utilitatea marginală va fi în mod normal descrescătoare și pozitivă.
Evoluția utilit ății totale și a celei marginale poate fi la fel de sugestiv prezentată și prin graficul din
fig. 3.2. de mai jos:
34
Se observă că fiecărei unit ăți xi din bunul X îi corespunde o utilitate individuală U i (i=1,2,….,
n). Dacă se consumă numai unitatea X 1, utilitatea totală coincide cu utilitatea individuală și cu cea
marginală. Dacă se adaugă unit ății x1, consumate, și unitatea x 2, atunci U m devine U 2, iar utilitatea
totală va fi suma U 1+U2, ceea ce pe grafic reprezintă suprafața marcată de axele de coordonate ș i
curba AB. Dacă vor fi consumate toate unit ățile, de la x 1 până la xn, Um va fi Un (utilitatea celei
de-a n-a unit ăți consumate), iar utilitatea totală va fi reprezentată de suprafața cuprinsă între axele
de coordonate și curba ABCDE…F, care descrie de fapt evoluția utilit ății marginale.
TA 3.2.
1. Ce este utilitatea marginală și cum se determină mărimea sa?
2. Cum evoluează utilitatea totală și utilitatea marginală a unui bun atunci când variază cantitatea
consumată din el?
Răspunsuri:
3.3. Abordarea ordinală a utilității și echilibrul consumatorului
În abordarea ordinală a utilit ății și a echilibrului consumatorului, teoreticienii neoclasici au luat
ca obiect al cercetării ș tiințifice nu individul real, ci un model abstract al consumatorului rațional,
perfect informat, care urmă rește maximizarea utilit ății. Instrumentul de bază folosit în teoria
ordinală a utilit ății este curba de indiferen ță, numită și curbă de izoutilitate, introdusă pentru prima
dată
în analiză de italianul Vilfredo Pareto (1848-1923) și dezvoltată apoi de J.R. Hicks, G. Debreu,
M. Allais etc.2.
3.3.1. Definiția și proprietățile curbei de indiferen ță
Pentru simplificarea și asigurarea posibilit ății exprimării grafice, să presupunem că un individ
consumator are la dispoziție numai două bunuri, X și Y, cu care poate efectua o infinitate de
combinații (altfel spus, din care poate constitui o infinitate de "coșuri" sau "panere" de consum).
Acestea pot fi grupate în două cat egorii:
combinații care asigură același nivel de satisfacție sau de utilitate;
combinații care asigură niveluri diferite de satisfacție sau de utilitate.
2 V. Pareto, Manuel d'économie politique , 1909,; John R. Hicks, Value and Capital , Clarendon Press, Oxford, 1965; Gerard Debreu, Théorie de
la valeur, Dunod, Paris, 1956; Maurice Allais , Le comportement de l'homme rationnel devant le risque , Econometrica, oct. 1953, după Aurel Iancu,
op.cit. p.71.
35
· Mulțimea combinațiilor a două bunuri, X și Y, care asigură consumatorului un nivel de
utilita
te identic se numește curbă de indiferen ță.
Pe
figura de mai sus sunt reprezentate trei curbe de indiferen ță, Uo, U1 și U2, care indică trei
niveluri diferite de utilitate. Dacă ne situăm pe curba U o, consumatorul va obține aceeași satisfacție
sau utilitate, U o, consumând fie "coșul" C, constituit din combinația a 3 unit ăți din bunul X și 12
unități din bunul Y, fie "coșul" D, constituit din 11 unit ăți din bunul X și 5 unit ăți din bunul Y, fie
oricare altă combinație aferentă infinit ății punctelor de pe curba respectivă. "Coșurile" sau
combinațiile situate pe curba de indiferen ță U1 oferă un nivel de satisfacție sau utilitate U 1 mai
redus decât U o. "Coșurile" de consum sau combinațiile situate pe curba de indiferen ță U2, oferă un
nivel de utilitate U 2, superior lui U 0. Putem formaliza cele de mai sus astfel:
U f X Y0 0( , );
U f X Y1 1( , );
U f X Y2 2( , ) , în care U 0, U1 și U2 sunt constante, iar
U U U1 0 2 .
· Pentru un același individ pot exista o infinitate de curbe de indiferen ță, fiecare corespunzând unui
nivel de satisfacție diferit. Ansamblul acestor curbe de indiferen ță este denumit harta de
indiferen ță. Există tot atâtea "hărți de indiferen ță" ca și numărul indivizilor.
· Intersecția a două curbe de indiferen ță este imposibilă. Aceasta se poate demonstra pe figura
3.3. prin metoda
reducerii la absurd: dacă intersecția curbelor U 2 și U3 ar fi posibilă, atunci
combinațiile exprimate pe punctele G și H ar trebui, din definiția curbelor de indiferen ță, să asigure
același nivel de utilitate ca și combinația F. Or aceasta este imposibil deoarece G>H.
· Curbele de indiferen ță sunt descresc ătoare. Această proprietate derivă din ipoteza de
raționalitate a consumatorului, potrivit căreia individul nu-și va continua niciodată consumul unui
bun dincolo de punctul de sațietate, când utilitatea marginală a bunului respectiv devine negativă.
Deci, de-a lungul curbei de indiferen ță, există o relație inversă, descrescândă sau negativă între
cantitatea din bunul X și cantitatea din bunul Y: dacă X crește, Y scade și invers.
· Curbele de indiferen ță sunt convexe . Relația descrescătoare între cantitatea din bunul X ș i
cantitatea din bunul Y am fi avut-o și de-a lungul unei drepte, așa cum rezultă din figura 3.4.
Curbele de indiferen ță sunt însă convexe, adică, în termeni nematematici, ele nu sunt drepte, ci
curbate spr
e punctul de origine al axelor de coordonate, spre partea de jos: înclinația lor se
diminuează în mod progresiv de la stânga la dreapta.
36 3.3.2. Rata marginală de substituire (RMS)
Rata marginală de substituire (R.M.S.) între două bunuri, Y și X, măsoară variația cantităț ii
nec
esare a fi consumate din bunul Y, de-a lungul unei curbe de indiferen ță, pentru a compensa o
variație infinit de mică (infinitezimală) a cantității consumate din bunul X, astfel încât nivelul
utilității
totale să rămână neschimbat .
Cum
RMS nu este altceva decât "panta într-un punct" a curbei, ea variază în fiecare punct ș i
este continuu descrescândă de-a lungul curbei. RMS este determinată prin derivata lui Y în raport
cu X, fiind negativă deoarece variațiile celor două cantit ăți sunt de sensuri contrarii. Pentru a fi
exprimată însă în valori pozitive, RMS se definește cu un semn "-" plasat în fa ță între paranteze
rotunde, pentru a-i sublinia caracterul convențional:
RMSY
X ( )
(3.3.)
RMS se poate calcula într-un punct oarecare al curbei de indiferen ță, dar nu între două puncte.
Între
două puncte se poate calcula o rată medie de substituire (
RmS). Dacă ne vom folosi de
exemplul de mai sus și vom calcula
RmS între punctele A și C, vom avea:
XYS m RAC ) (
(3.4)
RMS și
RmS nu pot fi identice decât dacă panta între două puncte și panta într-un punct ar fi
egale pe oricare porțiune a curbei de indiferen ță, ceea ce nu se poate întâmpla decât dacă curba de
indiferență ar fi o dreaptă.
3.3.3. Echilibrul consumatorului
Obiectivul consumatorului constă în atingerea curbei de indiferen ță cea mai ridicată posibil,
care exprimă cel mai ridicat nivel al u tilității ce se poate obține din combinația sau alegerea
respectivă. Pentru a alege, consumatorul nu ia în considerare numai preferințele sau dorințele sale.
El este obligat să ț ină seama și de posibilit ățile sale de a procura bunurile respective, posibilit ăți
care sunt limitate.
3.3.3.1. Constrângerea bugetară
Aceste posi
bilități sunt legate de venitul disponibil al consumatorului (V) și de prețurile celor
două bunuri (P x și Py). Toate aceste trei variabile sunt independente de deciziile de consum pe care
le ia individul. Limita impusă alegerii consumatorului de dimensiunea venitului său și de nivelul
prețurilor reprezintă constrângerea bugetară. Ea constă în faptul că cheltuielile de consum pe care
le efec
tuează un individ nu pot dep ăși venitul său, adică Venitul = cheltuiala pentru procurarea
bunului X + cheltuiala pentru procurarea bunului Y. Or, cheltuiala pentru procurarea unui bun este,
în esență, cantitatea din acel bun înmulț ită cu prețul lui. Și atunci, folosind notațiile cărora le-am
prezentat semnificațiile mai sus, putem scrie:
V P X P Yx y
(3.5)
ceea ce se poate reprezenta și grafic, printr-o dreaptă care exprimă mulțimea combinațiilor (X, Y) ce
pot fi procurate d
e un consumator ținând seama de venitul său și prețurile bunurilor X și Y.
Pentru a
trasa o dreaptă este suficient să cunoaștem două puncte ale sale. După cum observă m
din fig. 3.7., acestea sunt reprezentate de intersecțiile dreptei cu axele de coordonate: pe axa
ordonatei intersecția exprimă cantitatea maximă ce poate fi consumată din bunul Y dacă întreg
venitul V
este alocat procurării acestui bun, adică dacă s-ar consuma zero din bunul X:
37
V P P Yx y 0, ceea ce înseamnă
YV
Py ; pe axa abscisei intersecția exprimă cantitatea maximă
ce poate fi consumată din bunul X dacă întregul venit V este alocat procurării acestui produs, adică
dacă s-ar consuma zero din bunul Y:
V P X Px y 0 , de unde rezultă
XV
Px ;
Deci, coordonatele punctelor de intersecție sunt
AV
Py( , ) 0 și
BV
PX( , ) 0 .
Ecuația constrângerii bugetare poate fi rescrisă sub forma ecuației unei drepte de tipul y = a ×x
+ b, unde "a" reprezintă panta. Astfel,
V P X P Yx y este echivalentă cu
YP
PXV
Px
y y (3.6.), iar panta dreptei bugetare este
P
Px
y ;
3.3.3.2. Combinația optimală
Căutând sa
tisfacția maximă pe care o poate oferi consumul unei combinații de două bunuri
cumpărate dintr-un venit limitat, individul va trebui să atingă curba de indiferen ță cea mai ridicată
posibil, dar astfel încât combinația aleasă să fie plasată pe dreapta sa bugetară. Aceasta înseamnă că
el va reține punctul de pe această dreaptă care atinge curba cea mai ridicată. Astfel spus, combin ația
optimală este definită de punctul în care curba de indiferen ță este tan gentă la dreapta bugetară
(punctul E din fig. 3.9.
).
Se demonstrează ușor că în acest punct
RMSP
PU X
U Yx
ym
m , (3.7)
ceea ce este echivalent cu:
U X
PU Y
Pm
xm
y
, (3.8),
38 relație care reprezintă condiția alegerii optimale a consumatorului rațional sau, altfel spus,
condiția echilibrului consumatorului , când acesta își realizează la modul cel mai deplin obiectivul
său, acela al maximizării utilității totale ținând seama de restricția sa bugetară
3.3.3.3. Efectul variațiilor de preț
Ce se
întâmplă atunci când se modifică prețurile celor două bunuri sau doar al unuia dintre
ele? Altfe
l exprimat, când se modifică prețul relativ, adică prețul unui bun exprimat prin prețul
celuilalt. Pe de o parte, se modifică panta dreptei bugetare (am văzut că aceasta este egală tocmai cu
raportul dintre P x și Py). Pe de altă parte, se modifică și puterea de cumpărare a venitului nominal
rămas nemodificat, adică numărul de buc ăți ce pot fi cumpărate cu o mărime dată a venitului
nominal, care se mai numește ș i venit real . Aceasta va crește și deci va asigura o ridicare a nivelului
de utilitate, dacă prețul va scădea, sau se va diminua, reducând nivelul de utilitate, dacă prețul se va
majora.
Reducerea prețului unuia dintre bunuri, în condițiile menținerii constante a prețului celuilalt bun ș i
a venitului
, are ca efect, pe de o parte, creșterea puterii de cumpărare sau a nivelului venitului real,
care v
a permite plasarea consumatorului pe o curbă de indiferen ță situată mai la dreapta, deci
obținerea unui nivel de utilitate mai ridicat, iar pe de altă parte, diminuarea pantei dreptei
bugetare sau ratei
marginale de substituire . Diminuarea pantei (în cazul reducerii lui P x) sau
creșterea ei (în cazul majorării lui P x) are loc prin rotirea dreptei bugetare în jurul punctului A (din
fig. 3.6), care rămâne fix, ca urmare a faptului că prețul P y și venitul nu se modifică.
U U X Y X Y
P U
P U
P U
U YX
U YX
U YXx
x
x
( , ) ( )
:
:
:2
10 8
4 20
2 40
28
220
2401 1
2 2
3 3
1
2
3Curba
Curba
Curba
Dacă se modifică ambele prețuri, venitul menținându-se constant , pot a pare următoarele
situații: a) P x și Py se modifică în aceeași proporție, de exemplu n, și în acelasi sens, panta dreptei
bugetare rămâne neschimbată:
panta =n P
n PP
Px
yx
y
Apar însă și aici două cazuri:
a1) dacă
n>1, adică dacă prețurile cresc în aceeași proporție, n, cu venitul V, neschimbat,
individul își va putea procura o cantitate maximă din bunul X sau din bunul Y de n ori mai mică,
ceea ce, grafic, se va reprezenta printr-o deplasare a dreptei bugetare, paralel cu ea îns ăși, spre
originea axelor de coordonate (vezi fig. 3.7). Desigur, mai este necesară condiția, atunci când
bunurile X și Y sunt imperfect divizibile, ca
max.(nPx, nPy) < V (3.9)
39 Altfel, nu ar mai putea fi procurată cu venitul V nici o unitate din cele două bunuri. Așa cum se
observă din figura 3.11.a), noii poziții a dreptei bugetare, d 1, îi corespunde curba de indiferen ță U1,
care, evident, reprezintă un nivel mai scăzut de utilitate sau – cum se mai poate spune – un standard
de viață
mai redus.
a2) dacă, dimpotrivă n<1, adică dacă prețurile scad în aceeași proporție, fără a se modifica
venitul nomi
nal, dreapta bugetară se va deplasa tot paralel cu ea îns ăși, dar în direcție opusă originii
axelor de coordonate (în poziția d 2 din fig. 3.7.a), căreia îi va corespunde curba de indiferen ță U2).
b) Px și Py se măresc, ambele, dar nu în aceeași proporție, ci P x de n ori, iar P y de m ori. Și aici
sunt două cazuri:
b1) dacă
Px se mărește într-o proporție mai mare decât P y (deci n>m), cantitatea maximă ce
poate fi procurată din X cu venitul V rămas constant se micșorează mai mult decât cantitatea
maximă din Y, astfel încât dreapta bugetară se deplasează în poziția d 1, din fig. 3.7.b), mărindu-ș i
panta.
b2) dacă, dimpotrivă, P x se mărește într-o proporție mai mică decât P y (deci n<m), dreapta
bugetară se va deplasa în poziția d 2, diminuându-și panta (vezi fig. 3.7.b). Se observă, din
reprezentarea grafică, faptul că în ambele cazuri, b 1 și b2, nivelul utilit ății exprimat de curbele de
indiferență U1 și U2 este inferior situației inițiale.
c) Px și Py se micșorează ambele, dar, de asemenea, nu în aceeași proporție, ci P x de n ori, iar
Py de m ori. Aceleași două situaț ii:
c1) dacă Px se micșorează într-o proporție mai mare decât P y (deci daca n>m), cantitatea
maximă ce poate fi procurată din bunul X cu venitul constant V crește și ea intr-o proporție mai
mare decât cea din bunul Y. Dreapta bugetară se deplasează din poziția d 0 în poziția d 1,
diminuându-și panta (vezi, fig. 3.11.c).
c2) dacă, dimpotrivă, P x se micșorează într-o proporție mai mică decât P y (deci dacă n<m),
dreapta bugetară se deplasează din poziția d 0 în poziția d 2.
Se observă din reprezentarea grafică (fig. 3.7.c) faptul că, în ambele cazuri, curbele de
indiferență corespunzătoare noilor poziții ale dreptei bugetare, U 1 și U2, sunt la dreapta curbei
inițiale U0, deci exprimă un nivel mai ridicat de utilitate.
d) Px și Py variază în proporții și sensuri diferite. Fără a mai aprofunda analiza, să reținem și
aici două cazuri:
d1) dacă Px se mărește de n ori, iar P y se micșorează de m ori, dreapta bugetară suferă un
proces de răsucire, ajungând în poziția d 1 din fig. 3.7.d), mărindu-și panta.
40
d2) dacă Px se micșorează de n ori în timp ce P y se mărește de m ori, fără ca venitul nominal să
se modifice, ne dăm seama, printr-un raționament similar celor de mai sus că dreapta bugetară se
deplaseaz
ă în poziția d 2, diminuându-ș i panta.
3.3.3.4. Efectul variațiilor de venit
Când se
modifică doar venitul nominal , prețurile celor două bunuri rămânând neschimbate,
situația este asemănătoare cu cea descrisă la situația a) de mai sus, creșterea sau diminuarea puterii
de cump
ărare a consumatorului și deci a nivelului său de satisfacție datorându-se de această dată
creșterii sau diminuării venitului și nu diminuării sau creșterii prețurilor celor două bunuri în aceeaș i
proporție.
Deci, o creștere a venitului determină deplasarea dreptei bugetare și a curbei de indiferen ță
corespunzătoare spre dreapta , paralel cu ele însele, iar o diminuare a venitului determină deplasarea
paralelă spre stânga, așa cum arată reprezentarea grafică din fig. 3.7.a).
Desigu
r, realitățile pieței în care se mișcă și ia decizii consumatorul se pot înf ățișa și în
numeroase alte situații, rezultate din diversele combinații ale cazurilor prezentate mai sus.
Studierea efectelor variațiilor prețurilor și venitului asupra comportamentului consumatorului
ne va permite o mai bună în țelegere a conținutului teoriei cererii la care trecem în tema următoare.
TA 3.3
1. Ce este curba de indiferență și care sunt proprietățile ei?
2. Ce este rata marginală de substituție (RMS) și cum se determină?
3. Ce reprezintă constrângerea bugetară a consumatorului?
4. Cum se determină combinația optimală a consumatorului?
5. Ce influență are modificarea prețurilor asupra echilibrului consumatorului?
6. Ce influență are modicarea venitului consumatorului asupra alegerii sale optimale?
Răspunsuri:
41
3.4. Noțiuni asupra noii teorii a consumatorului
Abordarea tradițională a comportamentului consumatorului pleacă de la ipoteza că individul
sau unitatea consumatoare, de exemplu gospodăria familială, denumită adesea "menajul", caută să
maximizeze utilitatea agregată, U, obținută din satisfacțiile asigurate prin consumul bunurilor X, Y,
Z, … ș.a.m.d., ținând cont de constrângerea bugetară dată de prețurile acestor bunuri și venitul de
care dispune consumatorul. De aici rezultă că cererea pentru bunuri și servicii ar depinde de
variațiile prețurilor lor relative și ale venitului real. Atunci când variațiile cererii nu pot fi explicate
prin schimbările survenite în prețuri și venit, ele sunt atribuite modificării gusturilor sau
preferințelor. Deci, acești trei factori – venitul, prețurile și gusturile – stau la baza explicării
comportamentului consumatorului.
Pentru a nu fi pusă sub semnul întrebării ipoteza stabilit ății gusturilor și preferințelor, fundamentală
pentru teoria tradițională a consumatorului, noua abordare face distincție între bunuri și nevoi .
Teoria tradițională, confundând bunurile și serviciile cu nevoile pe care acestea le satisfac, construia
funcția de
utilitate sub forma U=f(X,Y,Z,…ș.a.m.d.) sau U=u(X,Y,Z,….), ceea ce însemna că
individul consumator urmă rește să-și satisfacă o nevoie de X, o nevoie de Y etc. sau, în termeni
concreți, o nevoie de alimente, o nevoie de ziare sau reviste, o nevoie de automobil etc.
În noua abordare, se pleacă de la ipoteza că individul nu are nevoie de alimente, ci simte nevoia
de a se hrăni; nu are nevoie de ziare sau reviste, ci de a se informa; nu are nevoie de automobil, ci
de a se deplasa. În felul acesta, nevoile, preferințele nu se mai modifică, ci numai modul de a le
satisface; nevoia de a ne hrăni ne-o putem satisface consumând pâine neagră sau pâine albă, cartofi
sau paste făinoase, carne de porc, de vită sau de pasăre, de calitatea a II-a sau de calitatea I,
margarină sau unt etc. Nevoia de a ne informa ne-o putem satisface cumpărând și citind ziare sau
urmărind emisiunile informative la radio sau televizor; la un televizor obișnuit, care recepționează
numai unul sau două posturi naționale publice sau un televizor prin cablu sau satelit, cu zeci de
canale, care recepționează zeci de posturi publice și private, naționale și străine. Azi, nevoia de a ne
informa ne-o putem satisface și prin INTERNET, folosind calculatoare performante. Nevoia de a ne
delecta în timpul liber ascultând melodiile preferate ne-o putem satisface folosind pickup-ul,
casetofonul sau C.D.-urile, iar dacă dorim și imagine, casetele video.
Nevoia de
deplasare ne-o putem satisface folosind că ruța cu cai, bicicleta, motocicleta,
autoturismul de diferite mărci, trenul, avionul, vaporul etc.
Ca urmare, ipoteza stabilit ății preferințelor devine compatibilă cu modificările survenite în
modul de consum, care evoluează, la rându-i, în funcție de progresele obținute pe plan
tehnico-științific, în sistemul producției și în nivelul de trai. Aceeași nevoie, stabilă, poate fi
satisfăcută prin bunuri diferite, consumate singure sau în diverse combinații cu alte bunuri ș i
servicii.
De aceea, funcția de utilitate nu va mai avea ca argumente bunurile, ci nevoile sau satisfacțiile
căutate. Ea se va putea scrie:
U = u(alimentație, informare, delectare, deplasare, reputație etc.).
42 Notând toate aceste satisfacții urmărite de consumator cu S i, funcția de utilitate devine U = u
(Si), (i = 1,2,…,n). Bunurile apar abia în funcția de producție a fiecăreia dintre satisfacțiile S i. Pentru
fiecare dintre aceste satisfacții există o funcție de producție de forma:
S =
S (X,Y,Z, …., ș.a.m.d), unde X,Y,Z,… reprezintă bunurile și serviciile combinate ș i
consumate pentru a produce satisfacția urmărită, astfel încât ele nu mai apar ca obiecte ale dorinței,
ci ca factori de producție aflați într-o permanentă evoluție, în funcție de modul cum evoluează
tehnicile și, implicit, costurile.
Iată cum, prin acest demers ș tiințific, nevoile sau preferințele din funcția de utilitate pot rămâne
stabile, cu toate că modul de satisfacere a lor, adică modul de consum, se schimbă, evoluează odată
cu progresul general al societ ății.
O altă completare adusă teoriei tradiționale o reprezintă integrarea costului timpului . Ca
oricare alt bun și serviciu, timpul este o resursă rară, utilizarea sa având un cost de oportunitate :
ansamblul satisfacțiilor pe care le-am putea obține dând timpului consumat o altă utilizare. Timpul
devine și el, alături de celelalte bunuri și servicii, factor de producție a satisfacției, astfel încât
putem scrie funcția de producere a satisfacției într-o formă mai completă: S = S (X, Y, Z, …, timp).
În fine,
un ultim nou element adus de "noua teorie a consumatorului" pe care-l mai evidențiem
este integrarea
în analiză a capitalului uman . Ca pitalul uman este definit, cel mai adesea, ca
ansamblul experiențelor, cunoș tințelor, deprinderilor dobândite de individ de la nașterea sa și care- l
fac să obț ină satisfacții de grade diferite prin consumul unei cantit ăți determinate de bunuri ș i
servicii. Pot fi date numeroase exemple pentru a înțelege mai bine această contribuție a "noii teorii".
Iată, de pildă, satisfacția resimț ită de doi indivizi care joacă tenis în timpul lor liber. Unul dintre ei,
dispunând de condiții de via ță mai bune și de o îngrijire mai atentă din partea părinților, a luat,
începând de la o vârstă fragedă, lecții de tenis, dezvoltându-și aptitudinile. Celălalt nu a mai intrat
până acum pe teren, nu a mai ținut o rachetă în mână, deși tenisul este sportul său preferat urmărit la
televizor. Desigur că, primului, jocul îi oferă o satisfacție deosebită, îl relaxează, în timp ce pentru
al doile
a jocul poate deveni ușor o sursă de insatisfacție. Gradul diferit de satisfacție este dat, deci,
nu de vreo preferin ță mai mare sau mai mică înnăscută, ci de nivelul deprinderilor, abilit ăților
dobândite în cadrul unui proces de pregătire, adică de capitalul uman . Deci, aceeași nevoie, de
destindere, de creație, de emoție poate fi satisfăcută în mod diferit de la individ la individ în funcție
de capacitatea fiecăruia, dobândită printr-un efort, și el diferit, de la un individ la altul.
Prin această nouă manieră de abordare a comportamentului consumatorului în multitudinea
ipostaze
lor în care se poate prezenta, s-a căutat doar o nouă poziție metodologică. Nu s-a urmărit
susținere
a ideii că personalitatea fiecărui individ, gusturile sau dragostea ar fi fără importan ță pentru
comportamentele umane. Explicarea însă a variației comportamentului prin presupunerea că aceasta
ar fi consecința modificării preferințelor, gusturilor sau dragostei nu este infirmabilă și deci, nici
științifică. De aceea, se consideră că soluționarea problemei în condițiile stabilit ății preferințelor
permite emiterea unor ipoteze infirmabile și deci ș tiințifice, care asigură posibilitatea predictibilit ății
eficace a comportamentelor.
TA 3.4.
1. Care sunt principalele elemente ale noii teorii a consumatorului?
Răspuns:
43 Întrebări recapitulative
1. Ce este utilitatea și cum se poate determina nivelul său?
2. În ce constă principiul utilității marginale descrescânde?
3. Ce este curba de indiferen ță și care sunt proprietăț ile sale?
4. Ce este rata marginală de substituire și cum se poate determina?
5. Ce reprezintă constrângerea bugetară a consumatorului și cum poate fi reprezentată?
6. Cum se rezolvă problema alegerii optimale a consumatorului sau a echilibrului acestuia în
cadrul abord
ării ordinale a utilităț ii?
7. Ce influențe exercită variațiile prețurilor și ale venitului asupra echilibrului
consumatorului?
8. Care sunt limitele teoriei tradiționale a consumatorului?
9. În ce constau principalele elemente ale "noii" teorii a consumatorului?
Teste:
1. Utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil:
a) reprez
intă variația cantit ății totale dintr-un anumit bun pentru o variație infinit de mică
a utilității acestuia;
b) se calculează după formula:
UXUmg , unde
X reprezintă variația cantit ății, iar
U
reprezintă variația utilit ății;
c) se poate determina doar dacă avem definită funcția de utilitate;
d) reprezint
ă variația "infinitezimală" a utilit ății totale pentru o variație cu o unitate a
cantității consumate din bunul respectiv.
2. În punctul de sațietate sau de saturație a consumatorului pentru un anumit bun:
a) utilitatea totală a consumatorului dată de consumul acelui bun este nulă ;
b) utilitatea
marginală a bunului respectiv devine pentru consumatorul lui maximă;
c) utilitatea
marginală a bunului respectiv devine pentru consumatorul lui negativă;
d) utilitatea
totală este crescătoare, iar utilitatea marginală este descrescătoare.
3. Atunci când cantitatea consumată dintr-un bun scade, pentru consumatorul lui:
a) utilitate
a totală și utilitatea marginală a acelui bun cresc;
b) utilitatea
marginală scade, iar utilitatea totală crește;
c) utilitate
a marginală crește, iar utilitatea totală scade;
d) utilitatea
totală și utilitatea marginală scad.
4. Mulțimea combinațiilor a 2 bunuri, X și Y, care asigură consumatorului un nivel de
utilitate
identic se numește:
a) izocantă;
b) curbă de indiferen ță;
c) dreaptă bugetară;
d) utilitate agregată.
5. Constrângerea bugetară reprezintă:
a) tot
alitatea combinațiilor a 2 bunuri ce oferă maximum de satisfacție;
b) o dreaptă
a cărei ecuație este
X XY
PVXPPV ;
c) limita impusă consumatorului de dimensiunea venitului și de nivelul prețurilor;
d) o dreaptă
de pantă
YX
PP .
6. Curbele de indiferență sunt:
44 a) crescătoare;
b) descrescătoare;
c) convexe;
d) constante;
e) drepte;
f) curbate spre punctul de origine al axelor de coordonate.
7. Dacă utilitatea marginală ar fi negativă:
a) o diminuar
e a consumului din bunul Y ar crește satisfacția individului;
b) o diminuare a consumului din bunul Y ar reduce satisfacția individului;
c) o creștere a consumului din bunul Y ar crește satisfacția individului;
d) o creștere a consumului din bunul Y ar reduce insatisfacția provocată de consumul său;
e) o diminuare
a consumului din bunul Y ar reduce neplăcerea provocată de consumul
său.
8. Înclinația curbelor de indiferen ță:
a) crește în mod progresiv de la dreapta la stânga;
b) se diminuează în mod progresiv de la stânga la dreapta;
c) se diminueaz
ă în mod progresiv de la dreapta la stânga;
d) crește în mod pro
gresiv de la stânga la dreapta.
9. Nivelul utilităț ii:
a) crește dacă prețul va scădea, iar venitul nominal rămâne constant;
b) crește dacă venitul nominal va spori, iar prețul rămâne constant;
c) scade dacă crește prețul, iar venitul nominal rămâne constant;
d) scade dacă venitul nominal crește mai repede decât prețul;
e) scade dacă se modifică atât prețul cât și venitul nominal.
Aplicație rezolvată:
Să presupunem că utilitatea căutată de un individ prin consumul a două bunuri, X și Y, este
dată de funcția U=U(X,Y)=X (Y-2), unde X și Y sunt cantitățile din bunurile respective, în
condițiile în care venitul de care dispune (V) este de 50 unități monetare, iar prețurile celor două
produse sunt P x = 10 u.m., iar P y = 5 u.m.
1. Determinați combinația optimală a consumatorului, utilitatea agregată maximă pe care o
poate obține
, funcția corespunzătoare curbei de indiferență și interpretați, numeric și grafic,
rezultatul;
2. Determinați, numeric și grafic, efectele reducerii prețului Px de la 10 u.m. la 4 u.m.;
3. Determinați, numeric și grafic, efectele reducerii prețului Px de la 4 u.m. la 2 u.m
Rezolvare
:
1. Pentru a determina combinația optimală sau echilibrul consumatorului, adică utilitatea
maximă permisă de constrângerea bugetară, folosim relația 3.7:
U X
U YP
Pm
mx
y
U XU
XYm
2
, iar
U YU
YXm
; deci:
Y
X210
5 sau 5(Y-2)=10X, ceea ce este echivalent
cu: 10X – 5Y + 10 = 0
Împreună
cu ecuația constrângerii bugetare: 50 = 10X + 5Y, ceea ce este echivalent cu :
10X + 5Y – 50 = 0, se formează un sistem de 2 ecuații cu două necunoscute, X și Y:
10 5 10 0
10 5 50 02
6X Y
X YX
Y
45 Punctul E 1 de coordonate (2, 6) din fig. 3.6 readusă mai jos arată combinația optimă
(2 unități din bunul X și 6 unități din bunul Y) sau punctul de echilibru al consumatorului, întrucât,
cu venitul său de 50 u.m., el atinge curba de indiferență cea mai ridicată posibil, care-i asigură o
utilitate de: U=X(Y-2)=2(6-2)=8. Deci, curba de indiferență U 1 din fig. 3.6 este definită de funcția:
U=U(X,Y)
=X(Y-2)=8, sau
YX 28
Interpr
etare grafică a rezultatulu i:
Triunghiul hașurat cuprinde toate posibilele combinații pe care le poate alege consumatorul în limita
venitului său de 50 u.m., deci cele care îndeplinesc condiția:
P X P Y Vx y
Dar, toate aceste combinații reprezintă o alocare a venitului de 50 u.m. neoptimală, în afara alegerii
din punctul E 1, care se situează pe curba de indiferență U 1. Toate celelalte alegeri cuprinse în
triunghiul hașurat, chiar situate pe dreapta bugetară (combinații realizate prin cheltuirea integrală a
venitului) s-ar plasa pe curbe de indiferență aflate la stânga lui U 1, deci s-ar asigura un nivel de
utilitate mai redus, cum ușor se poate intui din fig. 3.6.
U U X Y X Y
P U
P U
P U
U YX
U YX
U YXx
x
x
( , ) ( )
:
:
:2
10 8
4 20
2 40
28
220
2401 1
2 2
3 3
1
2
3Curba
Curba
Curba
2. Dacă Px se reduce de la 10 u.m. la 4 u.m., P y rămânând nemodificat, cu același venit, de 50
u.m., se va putea procura o cantitate maximă de 50:4=12,5 unități din bunul X în loc de 5, astfel
încât dreapta bugetară, menținându-și neschimbat punctul de intersecție cu ordonata, își va deplasa
extremitatea de pe abscisă de la punctul B(5;0) la C(12,5;0). Desigur, se va modifica și ecuația
dreptei bugetare, care devine:
Y X 4
510 și ecuația funcției de utilitate și, o dată cu acestea,
poziția punctului de echilibru al consumatorului. Printr-un calcul similar celui prin care am
determinat coordonatele punctului E 1 din fig. 3.6 aflăm noul punct de echilibru al consumatorului,
E2, de coordonate (5;6). Noul nivel al utilității maxime obținute prin creșterea cantității consumate
din bunul X, ca urmare a reducerii prețului său, este de:
U X Y2 2 5 6 2 20 ( ) ( )
. Ecuația noii curbe de indiferență va fi:
YX 220
3. Dacă prețul bunului X se va mai reduce odată, ajungând la 2 u.m., cantitatea maximă ce va putea
fi consumată din X crește la 25 unități (venitul și P y rămân neschimbate). Ecuația noii drepte
46 bugetare va fi:
Y X 2
510 , coordonatele noului punct de echilibru E
3 vor fi (10;6), iar ecuația
curbei de indiferență, cu un nivel de utilitate agregată de această dată de 40, va fi:
YX 240
Aplicații de rezolvat:
1. Dacă ecuația constrângerii bugetare este de forma Y = -0,2X + 200, iar venitul alocat de
consumator pentru procurarea bunurilor X și Y este egal cu 10.000, atunci:
a) PX=50, iar P Y=10; b) P X=10, iar P Y=50; c) P X= 50, iar P Y=250; d) P X=20, iar PY=100.
2. Când funcția de utilitate este U = (X + 3) (Y – 9), iar combinația optimală este
repr
ezentată de "coșul" format din 197 unități din bunul X și 109 unități din bunul Y, dacă
preț
ul bunului X este egal cu 40 unități monetare (u.m.), atunci prețul bunului Y este:
a) 20 u.m.; b) 80 u.m.; c) 500 u.m.; d) 50 u.m.
3. Un consumator, al cărui comportament este definit de funcția de utilitate U = (X – 8) (Y
– 5), realizează combinația optimală a două bunuri, X și Y, prin "coșul" de consum format
din
52 unități X și 60 unități Y. Știind că prețul bunului Y este de 4 unități monetare, venitul
acestui c
onsumator va fi:
a) 760 u.m.; b) 500 u.m.; c) 656 u.m.; d) 600 u.m.
4. Un consumator al cărui comportament este descris de funcția de utilitate U = 2(X-3)(Y-
8) dispune de un venit de 2000 unități monetare (u.m.). Știind că ecuația constrângerii sale
bugetar
e este Y = 80 – 0,4X, atunci:
a) combina
ția sa optimală este: 55X și 40Y;
b) prețurile
celor două bunuri sunt: P X = 10 u.m.; P Y = 25 u.m.;
c) utilitatea totală maximă este U = 3328;
d) cantitate
a optimală din bunul X este mai mare cu 48,1 unit ăți față de cantitatea optimală din
bunul Y.
Rezultatele la aplicații vor fi discutate la întâlnirile tutoriale
47 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 4: TEORIA CERERII
Obiective de studiu:
Studierea comportamentului consumatorului prin intermediul abordării ordinale a utilit ății cu
ajutorul curbelor de indiferen ță ne permite ca, în cadrul acestui capitol, să deducem cele două "legi
de mișcare a cererii: cererea pentru un bun "normal" este funcție descrescătoare de prețul său și o
func
ție crescătoare de venit . Pentru a măsura intensitatea relației care se stabilește între cerere, pe
de o parte, și prețuri sau venituri, pe de altă parte, vom utiliza conceptul de elasticitate : elasticitatea
– preț, directă și încruciș ată, și elasticitatea – venit. În funcție de valorile pe care le iau aceste
elasticități vom putea clasifica bunurile în mai multe categorii.
După ce ați studiat cu atenție acest capitol,
veți fi capabili să înțelegeți legătura de determinare între teoria consumatorului și teoria
cererii;
veți ști cum se poate construi curba cererii individuale ca expresie grafică a relației între
cerere
a pentru un anumit bun și prețul lui;
veți înțelege mai bine efectele modificării prețului unui bun asupra cererii pentru el, ca efect
de substituție și ca efect de venit;
veți cunoaște paradoxul lui Giffen ca o excepție la prima lege a cererii;
veți ști să determinați elasticitatea cererii față de propriul preț, fa ță de prețul altor bunuri ș i
față de venit și veți putea încadra bunurile în diferite categorii;
veți înțelege mai bine în ce constă importanța practică a teoriei cererii.
Timp d
e lucru: 2 ore
Teme de verificare:
TA 4.1 Ce este elasticitatea cererii fată de preț și sub ce forme poate fi studiată?
TA 4.2 C
e este elasticitatea cererii față de venit și cum se pot clasifica bunurile din punctul de
vedere al “legilor” lui Engel?
4.1. Cererea și pre țurile
Relația dintre cantitatea cerută de un consumator dintr-un anumit bun și nivelul prețului să u
este exprimată de funcția cererii în raport de preț .
4.1.1. Func ția de cerere
Curba cererii descrie prima lege a cererii : cererea unui bun este funcție descrescătoare de
prețul
său. Desigur că acest rezultat nu este valabil decât în condițiile "caeteris paribus", adică dacă
toate celelalte elemente – și în special prețul altor bunuri, venitul consumatorului, climatul economic
și social-
politic – nu variază.
Atunci câ
nd cunoaștem funcția de utilitate
) , (Y X U U , vom putea determina funcția cererii
pentru bunul X, de forma
) , , (V P P X Xy x , unde X este cantitatea cerută din bunul X, iar P x, Py și
48 V sunt argumentele funcției, adică factorii determinanți ai cererii pentru bunul X, folosind două
ecuații în X și Y pornind de la funcția de utilitate. Acestea sunt:
– condiția echilibrului consumatorului
;
yx
mm
PP
Y UX U
– ecuația constrângerii bugetare,
Y P X P Vy x , sau, mai direct, ecuația dreptei bugetare
yx
PX P VY
. Înlocuindu-l pe Y din prima ecuație cu expresia lui din a doua, ajungem la funcția
cererii pentru bunul X căutată. Din aplicația rezolvată la sfârșitul acestei teme vom înțelege mai
bine cum se procedează într-un asemenea caz.
4.1.2. Paradoxul lui Giffen
În cazul unor populații cu venit scăzut există anumite bunuri și în special cele de strictă
necesitate, dar considerate de către consumator "inferioare", cum ar fi cartofii, carnea cu os ș i
grăsime, pâinea neagră etc., la care creșterea prețului nu mai determină reducerea cererii sau
consumului lor, ci, dimpotrivă, sporirea acestuia. De ce? Puterea de cumpărare a consumatorilor
săraci fiind limitată, creșterea prețului la produsele de strictă necesitate îi obligă să renunțe la
consumul altor bunuri, d
e mai bună calitate dar mai scumpe, și să le înlocuiască cu cele "inferioare",
dar oricum
relativ mai ieftine, chiar dacă prețul lor a crescut. În acest caz, efectul venit este negativ:
consumul sau cererea de bunuri cărora li se majorează prețul sporește în loc să se diminueze. Acest
comportament aparent paradoxal este denumit Paradoxul lui Giffen , după numele economistului
englez care a constatat o astfel de situație în Irlanda secolului al XIX-lea, unde, ca urmare a creșterii
generale a prețurilor produselor agricole din cauza unei recolte proaste, țăranii, sără ciți, și-au
orientat resursele lor limitate spre procurarea cartofilor pentru a-și asigura hrana, mărind astfel
cererea pentru cartofi, deș i și prețul acestora se ridicase.
4.1.3. De la cererea individuală la cererea pieței
Până aici ne-am ocupat de cererea consumatorului individual. Cererea totală exprimată pentru
fiecare nivel de preț este suma cererilor individuale corespunzătoare. Grafic, reprezentarea cererii
totale a pieței unui anumit bun se determină prin așa-numita "însumare pe orizontală". Dacă
presupunem că cererea totală de pe o pia ță este formată din două cereri individuale, conform
tabelului de mai jos, atunci se observă că, pentru fiecare nivel de preț, cererea pieței va fi suma
cererilor individuale corespunzătoare.
Tebelul nr.4.1. – Formarea cererii totale a pieț ei
Prețul(u.m./buc.) Cererea individual ă C1 Cererea individ. C2 Cererea tot. a pieței
200
150
110
80
60
50 20
30
60
100
150
220 10
20
40
70
120
180 30
50
100
170
270
400
Pentru a prezenta grafic, după ce trasăm curbele cererilor individuale, vom determina punctele
curbei cererii totale a pieței însumând "pe orizontală" cantit ățile individuale corespunzătoare
fiecărui nivel de preț și apoi le vom uni.
49
Aceeași manieră va fi folosită și pentru "n" cereri individuale de pe piața unui bun oarecare.
În conti
nuare, toate raționamentele vor fi efectuate în termeni de cerere totală pentru un bun .
4.1.4. Elasticitatea
cererii fa ță de preț
În general, conceptul de elasticitate a unei mărimi exprimă gradul de sensibilitate a mărimii
respective la variațiile survenite în factorii care o influenț ează.
Cererea pieței pentru un bun oarecare suferă influența a numeroși factori, dar mai ușor
cuantific
abilă este cea manifestată de propriul preț, de prețurile altor bunuri și de venitul
consumatorilor purtători ai cererii. Alți factori ar putea fi variația numărului populației unei anumite
regiuni, informațiile privind modificarea calit ății bunurilor respective, apariția unor substituenți,
anticipările legate de evoluția inflației etc.
Având în vedere posibilit ățile de determinare, vom studia în continuare elasticitatea cererii
pentru un bun în funcție de propriul său preț, denumită pe scurt ș i elasticitatea – preț , elasticitatea
cererii pentru un bun în funcție de prețul altui bun, denumită pe scurt elasticitate preț încrucișată, și
elasticitatea
cererii în funcție de venitul consumatorilor, denumită pe scurt elasticitate-venit .
4.1.4.1. Elasticitatea cererii unui bun fa ță de propriul lui preț
Elasticitatea – preț a cererii pentru un anumit bun reprezintă gradul de sensibilitate a cererii
sau reac
ția ei la variațiile intervenite în nivelul prețului bunului respectiv . Ea se determină ca
raport între procentul de variație a cantit ății cerute și procentul de variație a prețului său, altfel spus,
raportul dintre variația relativă a cantit ății cerute
X
X
și variația relativă a prețului
P
Px
x
.
EX
X
P
PX
XP
PX
PP
XP
x
xx
x xx
x
(4.1.),
unde: EPx= coeficientul de elasticitate – preț ; X = variația cantit ății cerute din bunul X;
Px=variația nivelului prețului bunului X.
În func
ție de valoarea calculată pentru coeficientul de elasticitate, E Px, există următoarele
situații:
a) Daca EPx > 1, cererea este de elasticitate supraunitară, adică, la o modificare a prețului,
modificarea cererii în sens invers este într-o proporție mai mare;
50 b) Dacă EPx=1, cererea este de elasticitate unitară, adică, la o modificare a prețului,
modificarea cererii în sens invers este în aceeași proporție;
c) Dacă EPx < 1, cererea este de elasticitate subunitară, adică, la o modificare a prețului,
modificarea cererii în sens invers are loc într-o proporție mai mică.
Pot fi imaginate și două cazuri extreme:
d) Dacă EPx=0, spunem că cererea este perfect inelastică, adică, oricât s-ar modifica prețul,
cantitate
a cerută rămâne neschimbată sau variația cererii este nulă;
e) Dacă EPx=, spunem că cererea este perfect elastică, adică la o variație infinit de mică a
prețului, tinzând spre zero, cantitatea cerută tinde să crească foarte mult, spre infinit.
În fig. 4.3
. sunt reprezentate trei exemple de curbe ale cererii cu elasticitate constantă:
Curba cererii de elasticitate
unitară constantă. O creștere
procentual ă a prețului determin ă o
scădere procentual ă egală a cantității
cerute în toate punctele curbei; curba
este o hiperbol ă echilateral ă. Produsul
dintre pre ț și cantitatea cerut ă sau
consumat ă sau, altfel spus,
cheltuielile consumatorului, r ămân
constante, indiferent cum s -ar
modifica pre țul, Curba cererii perfect
inelastice. Oricât de mult ar varia
prețul, cantitatea cerut ă sau
consumat ă rămâne neschimbat ă. Este
dificil de g ăsit un astfel de bun în
realitate, dar, înt re anumite limite,
determinate și de alți factori (în
special venitul), produsele de strict ă
necesitate (de exemplu pâinea) se
apropie de o astfel de reac ție. Curba cererii perfect elastice sau de
elasticitate infinit ă. La foarte mici
reduceri ale pre țului cererea cre ște
de la zero la infinit. Dincolo de
prețul critic, consumatorii nu vor
mai cump ăra nimic. La nivelul
prețului critic, ei vor cump ăra tot ce
găsesc (chiar si o cantitate infinit ă
dacă aceasta este disponibil ă).
Fig. 4.3. Curbe ale cererii cu elasticitate constantă
Dacă
se cunoaște ecuația de cerere care descrie legătura funcțională între cantitatea cerută ș i
preț, se
poate calcula elasticitatea "punct". A determina elasticitatea – preț a cererii într-un punct
înseamnă a calcula variația rela tivă a lui X pentru o variație atât de mică a prețului (care tinde spre
zero)
încât, practic, rămânem în același punct de pe curba cererii. Pentru aceasta se calculează
derivata lui X în raport cu P x, astfel încât în formula (4.1) înlocuim " X/Px" cu "X/Px" și
obținem:
EX
PP
XP
xxA
AxA ( )
(4.2),
A fiind oricare din punctele curbei în care dorim să determinăm elasticitatea.
4.1.4.2. Elasticitatea-preț încrucișată
La
fel de importantă pentru cunoașterea pieței de către agenții economici este și reacția cererii
pentru un a
numit bun în funcție de variațiile prețurilor altor bunuri și servicii. Studierea acesteia se
realizează cu ajutorul elasticit ății încruci șate.
Elasticitatea-preț încruciș ată exprimă, deci, gradul de sensibilitate a consumului sau cereri i
pentru un bun X în funcție de variația prețului altui bun, Y, calculându-se ca raport între
modificarea relativă a cantit ății cerute din primul bun, X/X, și modificarea relativă a prețului
celuilalt bun, Py/Py. Similar cu calculul elasticit ății preț directe, vom determina un coeficient al
51 elasticității încrucișate potrivit formulei:
XP
PXEpy
yy (4.3) sau cu ajutorul derivatei, atunci când
cunoaștem funcția completă a cererii:
XP
PXEpy
yy (4.4.)
Există mai multe cazuri, în funcție de valoarea pe care o ia Ep
y
:
a) Dacă
yEp = 0, bunurile X și Y sunt independente , adică o variație a prețului lui Y nu are nici
un efect asupra consumului bunului X. De exemplu, modificarea prețului casetelor audio nu are nici
o influență asupra cantit ății cerute din produsul pâine.
b) Dacă
yEp este pozitiv și subunitar (()<
yEp <1), cele două bunuri sunt substituibile , adică o
creștere a prețului lui Y îl determină pe consumator să-și diminueze cantitatea cerută și consumată
din acest bun (conform primei legi a cererii), crescând în schimb cantitatea cerută din bunul X, care
poate satisface și el aceeași nevoie pentru a cărei acoperire era consumat Y. Altfel spus, ca urmare a
creșterii prețului bunului Y, consumatorul îl subsitituie cu un alt bun, X. Deci, crește prețul lui Y,
crește și consumul lui X. Variația prețului lui Y și a cantit ății lui X este de același sens. Raportul
acestor două variații de același sens este pozitiv. De exemplu, dacă sporește prețul untului,
consumatorul îl va înlocui cu margarină. Untul și margarina sunt bunuri substituibile; la fel ca ș i
transportul auto și cel feroviar etc.
c) Dacă
yEp este pozitiv și supraunitar, (
yEp >1), bunurile X și Y sunt strâns substituibile ,
cantitatea cerută din X crescând într-o proporție mai mare decât cea a majorării prețului lui Y;
d) Dacă – 1 <
yEp < 0, aceasta înseamnă că la o creștere a prețului bunului Y, cantitatea cerută
din bunul X se va diminua, într-o proporție însă mai mică decât cea a majorării prețului celuilalt
bun. Bunurile X și Y în acest caz sunt complementare sau fac pereche în consumul individului. De
exemplu, benzina și automobilul: o creștere a prețului benzinei, fără de care automobilul nu poate
circula, va determina o reducere a cantit ății cerute de benzină și o diminuare a cererii de
automobile.
e) Dacă
yEp este negativ și mai mic decât -1 (deci
yEp <-1), bunurile X și Y sunt strâns
complementare : o creștere a prețului bunului Y provoacă o reducere într-o proporție mai mare a
cantității cerute.
TA 4.1
1. Ce înseamnă elasticitatea – preț directă a cererii și cum se clasifică bunurile din punctul de
vedere al mărimii acesteia?
2. Ce înseamnă elasticitatea – preț încrucișată a cererii și cum se clasifică bunurile din punctul de
vedere al mărimii coeficientului ei?
Răspunsuri:
4.2. Cererea și venitul
A doua "lege" de evoluție a cererii sau consumului unui bun evidențiază comportamentul
acesteia în funcție de celălalt factor important sub influența căruia se gă sește: venitul. Cererea
pentru un bun "normal" este o funcție crescătoare de venitul consumatorului.
52 4.2.1. "Legile" lui Engel
Funcția cererii fa ță de venit exprimă corelația existentă între cantitatea cerută dintr-un anumit
bun și variația venitului de care dispun consumatorii.
Configurația curbelor cererii în funcție de venit (vezi fig. 4.3.) depinde de efectul pozitiv sau
negativ al variației venitului asupra consumului și de intensitatea variației acestui venit. Astfel, dacă
efectul variației venitului este pozitiv (adică la o creștere a venitului crește și consumul), curba este
crescătoare (curbele C 2 și C3); dacă efectul venitului este negativ (adică la o creștere a venitului
scade consumul), curba este descrescătoare (curba C 1).
În funcție de intensitatea efectului venitului asupra consumului, variația venitului poate determina o
variație mai puternică a consumului și atunci curba cererii va avea o pantă mai accentuată (vezi
curba C3); dacă modificarea venitului într-o anumită proporție determină o variație a consumului
într-o proporție mai mică, panta curbei va fi mai ușoară (curba C 2). În fine, dacă variația venitulu i
provoacă o modificare a consumului în aceeași proporție, panta curbei este egală cu unitatea, iar
curba însăși devine bisectoarea primului cadran ("curba" C 4).
Acestor tipuri de curbe ale cererii în funcție de venit li se pot asocia anumite categorii de bunuri
sau servicii, așa cum a rezultat din studiile empirice efectuate de Engel:
a) Bunuri "inferioare" (corespunzătoare curbei C 1), pentru care efectul venitului este negativ.
În cazul acestora, pe măsură ce se ameliorează nivelul de trai prin creșterea venitului, individul îș i
diminuează consumul lor, înlocuindu-le cu bunuri de mai bună calitate (se reduce consumul de
pâine neagră înlocuind-o cu pâine albă, se diminuează consumul de margarină pe seama creșterii
folosirii untului etc., bunurile substituite fiind considerate "inferioare")
b) Bunurile "normale " (corespunzătoare curbelor C 2 și C4), pentru care efectul variației
venitului este pozitiv, consumul acestora crescând într-o proporție mai mică sau egală cu proporția
creșterii venitului. Engel estima că, pe măsura creșterii venitului, ponderea cheltuielilor cu
alimentele scade în bugetul familiei (deși consumul acestora sporește și se îmbunăt ățește calitativ),
în timp ce ponderea cheltuielilor cu îmbrăcămintea și locuința rămâne constantă. (Deci curba C 2 ar
corespunde
cererii de alimente, iar curba C 4 cererii de îmbrăcăminte și locuin ță).
c) Bunurile "superioare " (corespunzătoare curbei C 3), pentru care efectul variației venitului
este pozitiv, consumul acestora crescând într-o proporție mai mare decât sporul relativ al venitului.
Ca urmare, ponderea cheltuielilor cu procurarea acestor bunuri sporește în totalul bugetului familiei.
În această categorie se pot include cea mai mare parte a celorlalte bunuri, care nu răspund celor trei
nevoi primare: alimentație, îmbrăcăminte, locuin ță).
Desigur, această clasificare, realizată pe baza studiilor statistice, nu este universal valabilă. Ea
evoluează în timp și spațiu, în funcție de epocile ș i țările studia te.
53 4.2.2. Elasticitatea venit a cererii
Ca și la elasticitatea – preț, elasticitatea venit a cererii exprimă gradul de sensibilitate a cererii
pentru un bun, dar, de această dată, la variațiile survenite în mărimea venitului. Ea se determină ca
raport între variația relativă a cantit ății cerute și variația relativă a venitului:
EX
X
V
VX
VV
XV
(4.4)
sau, ca modificare a cererii provocată de o variație infinit de mică a venitului, cu ajutorul derivatei,
atunci când cunoaștem funcția matematică a cererii:
EX
VV
XV
(4.5)
Calculând coeficientul de elasticitate a cererii în funcție de venit, putem obține următoarele valori:
a) EV<0: bunul X este un bun "inferior";
b) 0<Ev<1: bunul X este un bun "normal";
c) Ev>1: bunul X este un bun "superior".
TA 4.2
1. Ce este elasticitatea – venit a cererii și cum se clasifică bunurile din punctul de vedere al
“legilor” lui Engel?
Întrebări recapitulative, teste și aplicaț ii
1. Cum putem interpreta ecuația unei funcții liniare a cererii?
2. Ce înseamnă o ecuație completă a cererii?
3. Ce reprezintă efectul de substituție și cum se poate exprima grafic?
4. Ce reprezintă efectul venit și cum se poate exprima grafic?
5. Cum se poate delimita efectul total al modificării prețului în efect de substituție și efect –
venit?
6. În ce constă "paradoxul lui Giffen"?
7. Ce reprezintă ce rerea pieței și cum poate fi determinată curba sa?
8. Ce înseamnă elasticitatea cererii fa ță de preț și cum se poate determina?
9. Ce este elasticitatea-preț încrucișată a cererii și cum pot fi grupate bunurile din acest punct
de v
edere?
10. Care sunt cele două legi ale cererii?
11. La ce se referă "legile" lui Engel?
12. Ce este elasticitatea – venit a cererii și cum se poate determina?
13. Are vreo importan ță practică determinarea elasticității cererii?
Teste
3. Creșterea prețului unui bun determină:
a) reducere
a puterii de cu mpărare a individului;
b) substituirea bunului scumpit de către un alt bun devenit relativ mai ieftin;
c) substituirea bunului devenit relativ mai ieftin cu bunul scumpit;
d) diminuarea consumului bunului respectiv.
54 4. Paradoxul lui Giffen reprezintă:
a) acea
situație în care, odată cu creșterea venitului, scade cererea pentru un anumit
bun;
b) situația în care, când crește prețul unui anumit bun, cererea pentru el scade;
c) situația în care, când crește prețul unui bun X, scade cererea pentru alt bun, Y;
d) situația în care, când crește prețul unui bun, crește și cererea pentru bunul respectiv.
6. Elasticitatea preț încrucișată a cererii exprimă:
a) modific
area cererii pentru un bun în funcție de venitul consumatorului;
b) modificarea cererii pentru un bun în funcție de propriul său preț;
c) modificarea cererii pentru un bun în funcție de evoluția prețurilor;
d) modificare
a cererii pentru un bun în funcție de prețul altui bun.
7. Elasticitatea venit a cererii exprimă:
a) modificare
a cererii pentru un bun în funcție de venitul producătorului;
b) modificarea cererii pentru un bun în funcție de venitul consumatorilor;
c) modificarea cererii pentru un bun în funcție de anticipările legate de evoluția
inflației.
8. Cererea este de elasticitate unitară dacă:
a) la o modi
ficare a prețului, modificarea cererii în același sens este în aceeaș i
proporție;
b) la o modificare a prețului, modificarea cererii în sens invers este într-o proporție mai
mare;
c) la
o modificare a prețului, modificarea cererii în același sens este într-o proporție
mai mică;
d) la o modificare a prețului, modificarea cererii în sens invers este în aceeaș i
proporție.
9. Dacă elasticitatea preț încrucișată
0
YPEx :
a) bunurile X și Y sunt dependente în consum;
b) o variație a prețului lui Y nu are nici o influen ță asupra consumului bunului X;
c) bunurile X și Y sunt complementare;
d) bunurile X și Y sunt strâns complementare;
e) bunurile X și Y sunt independente.
10. Dacă elasticitatea preț încrucișată
1
YPEx :
a) bunurile X și Y sunt strâns complementare;
b) bunurile X și Y sunt independente;
c) bunurile X și Y sunt complementare;
d) bunurile X și Y sunt strâns substituibile;
e) o creștere a prețului bunului Y provoacă o reducere într-o proporție mai mare a
cantității cerute din X;
11. Cel ce a studiat efectele variației venitului asupra consumului a fos t:
a) J.R. Hicks;
b) M. Allais;
c) Vilfredo Pareto;
d) Ernest Engel;
e) Fr. Perroux.
12. Sunt "inferioare" acele bunuri pentru care:
a) efectul venitului este pozitiv;
b) efectul venitului este negativ;
c) la o diminuare a venitului, individul își diminuează consumul lor;
d) la o creș
tere a venitului, individul își sporește consumul lor;
e) la o creștere a venitului, individul își reduce consumul lor.
55 13. Care din următoarele situații ar putea determina o creștere a cererii pentru produsul
X?
a) o creșter
e a prețurilor bunurilor substituibile lui X;
b) o creștere a prețurilor bunurilor complementare;
c) o scădere a venitului consumatorului;
d) o scădere a prețurilor bunurilor complementare.
14. La o creștere a venitului consumatorului într-o anumită proporție:
a) scad c
heltuielile cu procurarea bunurilor alimentare;
b) rămân neschimbate cheltuielile cu procurarea bunurilor din categoria încăl țăminte,
îmbrăcăminte, locuin ță;
c) scade consumul unor bunuri inferioare;
d) crește ponderea cheltuielilor cu procurarea bunurilor "superioare" în totalul
cheltuielilor de consum.
Aplicație rezolvată:
Un exemplu ne va ajuta să înțelegem mai bine acest procedeu> fie funcția de utilitate
) 9)(3 ( Y X U
. Prima ecuație rezultă din condiția de echilibru a consumatorului:
yx
mm
PP
Y UX U ,
adică:
yx
PP
XY
39 yPy + 9Py = xPx – 3Px. Pe Y îl înlocuim cu expresia lui din ecuația dreptei
bugetare:
yx
PX P VY și rezultă:
x x y y
yxPXPP PPX P V3 9 ; de unde:
xx y
PP P VX23 9
sau
23
29
xy
PP VX . Aceasta este funcția cererii pentru bunul X. Ea este
influențată direct proporțional de V și P y și invers proporțional de prețul lui X, conform legilor
cererii.
1. Când funcția de utilitate este de forma U = 2X(Y-5), iar V > 5P y, bunurile X și Y, din
punctul de vedere al elasticității preț încrucișate, sunt :
a) independente; b)
complementare; c) substituibile; d) inferioare.
2. Când funcția de utilitate este de forma U = 2X(Y – 5), elasticitatea cererii bunului X
față de prețul acestui bun este :
a) unitară; b) subunitară; c) supraunitară; d) zero.
3. Atunci când cererea pentru bunul A este de elasticitate unitară față de venit, dacă
venitu
l crește de la 1,2 milioane lei la 2 milioane lei, iar cererea finală este de 2000 bucăți,
cere
rea inițială era :
a) 300 buc.; b)1200 buc
.; c) 800 buc.; d) 1000 buc.
4. Când cererea pentru bunul A crește de la 5000 buc. la 8000 buc., deoarece prețul
bunului B s-a majorat de la 20.000 lei/buc. la 24.000 lei/buc .:
a) bunurile A și B sunt complementare;
b) coeficientul de elasticitate a cererii fa ță de venit este 1/3;
c) bunurile A și B sunt strâns substituibile;
d) coeficientul de elasticitate a cererii fa ță de preț este 3.
5. Dacă o scădere a prețului unui bun de 1% determină o creștere a cantității cerute din
acel bu
n cu 2%, cererea este :
a) inelastică; b) elastică; c) de elasticitate unitară; d) perfect elastică.
56 6. Un consumator consumă două bunuri X și Y după o funcție de utilitate U(X,Y) = 2X(Y+4),
în c
ondițiile în care dispune de un venit V = 200 u.m., iar prețurile bunurilor sunt P X = 2 și P Y
= 4. Combinația optimală a consumatorului este:
a) (43, 20); b) (16, 2
0); c) (54, 23); d) (104, 52).
Re
zultatele la aplicații vor fi discutate la întâlnirile tutoriale
57 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 5 :
TEORIA PRODUCȚIEI, A COSTURILOR ȘI A OFERTEI
Obiective de studiu:
Teoria producției, a costurilor și a ofertei, alături de teoria consumatorului și a cererii,
reprezintă baza edificiului teoretic al microeconomiei.
După studie
rea acestui capitol,
veți înțelege ce sunt factorii de producție și veți putea formaliza relația funcțională între
inputurile produ
cției reprezentate de factorii atraș i și folosiți, pe de o parte, și rezultatul
obținut, outputul producției, pe de altă parte, prin intermediul funcției de producție;
veți putea folosi conceptele și instrumentele de analiză ale teoriei producției pe termen
scurt: produsul total, mediu și marginal, ai muncii și ai capitalului;
veți putea urmări evoluția produsului marginal și a celui total pe termen scurt și veț i
înțelege acțiunea legii randamentelor neproporționale;
veți cunoaște instrumentele de analiză ale teoriei producției pe termen lung: izocanta, ca
expresie a constrângerii tehnologice, dreapta de izocost, ca expresie grafică a constrângerii
bugetare – și veți putea determina punctul de echilibru al producătorului;
veți putea pătrunde în esența teoretică a costurilor și veți putea înțelege relația dintre costuri
și productivit
ate;
veți înțelege ce reprezintă pragul de rentabilitate și cum se determină dimensiunea optimă a
firmei;
veți ști ce reprezintă oferta, care sunt factorii ei determinanț i și veți putea determina
elasticitatea ofertei fa ță de preț.
Timp de lucru: 5ore
Teme de verificare:
TA 5.1. Evoluția producției totale, a produsului mediu și a celui marginal, pe perioadă scurtă
de timp;
5.2. Determinarea combinației optimale a factorilor de producție sau a echilibrului
producătorului;
5.3 Relația între costuri și productivitate;
5.4. Elasticitatea ofertei și factorii ei determinanți
5.1. Teoria producț
iei
5.1.1. Producția: concept și factori
Obiectul activit ății economice îl constituie prelucrarea resurselor, folosirea lor cu rezultate tot
mai bune, ceea ce se traduce printr-o funcție de maximizare a efectelor utile și de minimizare a
consumului de resurse. În cadrul acesteia un rol deosebit de important îl are producția, respectiv
procesul transformării sau conversiei unor bunuri (inputuri) în alte bunuri (outputuri) .
58 Conceptul de producție folosit în economie este mult mai larg decât cel utilizat în limbajul
curent. În prezent, când serviciile reprezintă o parte tot mai importantă a activit ății economice,
producția presupune obținerea nu numai de bunuri materiale, ci și de bunuri intangibile (servicii). Î n
sens economic, termenul de producție se aplică tuturor activit ăților ec onomice, cu excepția celor de
realizare a consumului final de bunuri și servicii.
Premisa activit ății economice de producție o constituie existența factorilor de producție..
Factorii de producție se concretizează în resurse și disponibilit ăți aduse în stare activă, prin
atrage
rea lor în circuitul economic, alocarea și consumarea lor, în funcție de destinațiile prestabilite
de către agenții economici producători. Aceștia includ atât factorii tradiționali, respectiv munca,
natura și capitalul, cât și neofactori precum informația, tehnologia, abilitatea întreprinzătorului,
managementul său etc.
Oricât de mulți ar fi, factorii de producție pot fi împărțiți în aceleași trei mari categorii
tradiționale: natura, munca și capitalul.
5.1.1.1. Natura sau resursele naturale , ca factor de producție originar, include: pământul (ca
fond funciar sub formă de terenuri agricole, p ășuni, vii, livezi, păduri, luciul apelor interioare, ca
teren pentru construcții), resursele energetice (necesare atât consumului gospodăriilor populației cât
și celui industrial), diferitele minereuri și ceea ce numim azi "resursele de mediu" – apa, aerul, solul
și clima.
5.1.1.2. Munca este "o activitate specific umană, fizică și/sau intelectuală prin care oamenii îș i
folosesc a
ptitudinile, cunoș tințele și experiența, ajutându-se, în acest scop, de instrumente
corespunzătoare, mobilul ei fiind asigurarea bunurilor necesare satisfacerii trebuințelor lor imediate
și de perspectivă"7.
La nivel macroeconomic, factorul de producție muncă este reprezentat de totalitatea resurselor
umane (fizice și intelectuale) care pot fi antrenate, și sunt efectiv antrenate în producția de bunuri ș i
servicii8. În determinarea mărimii sale, care constituie potențialul de muncă al unei națiuni, se au în
vedere o serie de variabile demografice: populația totală, populația adultă, populația activă ,
populația activă disponibilă, populația ocupată și populația ocupată salariată. Ca factor de producție,
la nivel microeconomic, munca reprezintă serviciile pe care oamenii le pot asigura în cadrul
activității economice și pe care, de regulă, le închiriază celui care realizează combinarea
factorilor de
producție, în schimbul unei recompense numite salariu . Desigur, acest fapt a devenit
posibil abia când posesorul ei a devenit liber din punct de vedere juridic, adică s-a abandonat munca
în sistem de sclavaj sau de dependen ță feudală.
Se consideră că munca, la fel ca ș i natura, este un factor de producție originar. Fiind de acord
cu această părere, să nu uităm însă că munca superior calificată, complexă, este rezultatul unui
proces îndelungat de pregătire, de formare a aptitudinilor, abilit ăților, cunoș tințelor și experienței
necesare pentru a ocupa locuri de muncă din ce în ce mai specializate. Toate acestea reprezintă
capitalul uman despre care nu mai putem spune că este un factor originar.
5.1.1.3. Capitalul
Dintr-o opti
că foarte cuprinzătoare, aceea a repartiției, capitalul este un ansamblu de resurse
eterogene, a căror utilizare permite obținerea unui venit9. În această accepțiune, el include: clădiri,
mașini, instalații, utilaje, materii prime, bani, valori mobiliare, case de locuit etc., fiind denumit ș i
capital economic .
Din optica producției, pe care o vom adopta aici, capitalul reprezintă ansamblul de bunuri
destinate
producției altor bunuri și servicii . În acest sens restrâns capitalul este factor de producție,
fiind denumit ș i capital tehnic .
Capitalul tehnic este format dintr-un ansamblu de bunuri eterogene care, din punctul de vedere
al modului cum participă la procesul de producție, cum se consumă și cum se înlocuiesc, pot f i
clasificate în două mari categorii: capital fix și capital circulant.
7 Nița Dobrotă, Economie politică , Editura economică, București, 1997, p.103.
8 Viorel Cornescu (coordonator), Introducere în economie , Editura ACTAMI, București, 1997, p.43.
9 Denise Flouzat, Economie contemporaine , 1. Les fonctions économiques , Presses Universitaires de France, Paris, 1979, p.112.
59 Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului tehnic formată din bunuri cum ar fi clădiri,
mașini, instalații etc., care participă la mai multe procese de producție, se consumă în mod treptat,
pe parcursul mai multor cicluri de fabricație și se înlocuiesc după mai mulți ani de funcționare.
Consumul c
apitalului fix poartă denumireea de uzură. În funcție de cauzele ei, uzura
capitalului fix poate îmbrăca două forme: uzura fizică și uzura morală.
Uzura fizică
reprezintă deprecierea caracteristicilor tehnico-funcționale ale capitalului fix ca
urmare a
folosirii sale în procesul de producție sau ca efect al actiunii unor factori naturali. Ea
determină scoaterea din funcțiune a capitalului fix, după o anumită perioadă de funcționare, ș i
inlocuirea sa.
Uzura morală reprezintă deprecierea caracteristicilor tehnico-funcționale, de performan ță, ale
capitalului fix aflat în funcțiune, ca urmare a apariției pe piață a unor mașini, instalații, utilaje mai
performa
nte, cu randament mai ridicat, cu consumuri mai reduse, datorită introducerii progresului
tehnic.
Expresia bănească a uzurii capitalului fix se numește amortizare . Ea reprezintă echivalentul
valoric al consumului de capital fix, incluzându-se în costurile de producție și, implicit, în prețurile
de vânza
re ale bunurilor obținute în procesul de producție..
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic formată din bunuri cum ar fi
materii prime, materiale, combustibil, energie, apa tehnologică etc., care participă la un singur
proces de producție, se consumă integral într-un singur ciclu de fabricație și se înlocuiesc după
fiecare operațiune de producție. Contravaloarea capitalului circulant consumat se include deci
integral în costul de producție și, implicit, în prețul de vânzare al bunurilor fabricate.
5.1.2. Func ția de producție
Funcția de producție reprezintă relația funcțională care există între factorii necesari pentru
obținerea unei producții (inputurile) și cantitatea obținută prin utilizarea lor . Este vorba de o
relație pur tehnică, ce exprimă cantitatea de bunuri posibil a fi realizată printr-o anumită combinare
a factorilor de producție necesari.
Cel mai adesea, se deosebesc doi factori de producție: munca, pe care o desemnăm prin litera L
(de la e
nglezescul "labor") și capitalul, reprezentat prin litera K. Capitalul cuprinde toate bunurile
durabile (unelte, mașini, clădiri etc.), utilizate de un producător pentru a produce alte bunuri.
Funcția de producție a unui bun X este în acest caz:
X = F(K,L) (5.1.)
Firmele nu
au posibilitatea să modifice cu aceeași ușurin ță cantitățile folosite din factorii de
producție. Aceasta depinde de gradul de flexibilitate. În acest sens, în analiza comportamentului
firmei, se impune delimitarea a patru perioade de timp.
a) Perioada foarte scurtă sau instantanee – este acea perioadă de timp în care firma nu poate
modifica
nici volumul factorului muncă folosit, nici cantitatea de capital utilizată. Atât capitalul cât
și munca sunt factori de producție ficși. Drept urmare, volumul producției nu poate fi modificat în
funcție de semnalele pieței. Dacă se așteaptă la o creștere a prețului de vânzare, firma poate doar să
stocheze acel produs.
b) Perioada scurtă reprezintă acel interval de timp în care firma continuă să utilizeze cantitatea
de ca
pital de care dispune, însă volumul producției poate varia prin modificarea cantit ății de muncă .
Deci, factorul muncă este variabil, iar factorul capital este fix.
c) Perioada lungă – reprezintă acel interval de timp în care toți factorii de producție sunt
variabili. Aceasta este suficient de mare pentru ca întreprinderea să poată spori sau reduce nu numai
volumul de muncă ci și pe cel de capital, în special prin investiții.
d) Perioada foarte lungă – este aceea în care progresul tehnic își poate face apariția, ceea ce
deter
mină
schimbarea tehnologiei de fabricație, descoperirea de noi factori productivi sau de noi
metode de organizare a producției și a muncii.
60 Pe termen foarte lung vor exista diferite funcții de producție, câte una pentru fiecare nivel
tehnologic. În
acest interval, întreprinderea va putea modifica volumul factorilor de producție
utilizați, fie menținând constante proporțiile în care se combină, caz în care efectele rezultate sunt
denumite randamente de scară, fie modificând proporțiile utilizării acestora, caz în care efectele
obținute sunt cunoscute ca randamente de substituț ie a factorilor.
Presupunem că funcția de producție pe termen lung este:
) … , (2 1nx x x F Q
(5.2.), unde:
Q – volumul rezultatelor obținute
x1,x2 …xn – cantitățile din cei n factori utilizaț i.
Dacă firma va modifica toți factorii de producție utilizați cu o mărime dată , va rezulta o
variație a rezultatelor de ori.
) … , (2 1nx x x F Q
(5.3.)
În funcție de raporturile dintre și putem avea:
a) randamente crescătoare de scară, când >, respectiv rezultatele sporesc într-o proporție
mai mare
decât cantitatea de factori de producție utilizaț i;
b) randamente constante de scară – când =, respec tiv rezultatele sporesc în aceeaș i
proporție cu volumul factorilor de producție utilizaț i;
c) randamente de scară descrescătoare – când <, adică rezultatele cresc într-o proporție mai
mică decât cantitatea de factori de producție utilizaț i.
5.1.3. Produsul total, produsul mediu și produsul marginal
Produsul total al unui bun x reprezintă cantitatea produsă din acest bun prin combinarea
factorilor de producție ai firmei.
Pentru a măsura contribuțiile acestor factori la realizarea produsului total se folosesc conceptele
de produs mediu (productivitate medie) și produsul marginal (productivitate marginală ).
Produsul mediu al unui factor exprimă cantitatea produsă în medie pe o unitate utilizată din
factorul respectiv. El poate fi evidențiat atât ca nivel cât și în dinamic ă. Luând în considerarație cei
doi factori de
producție, munca și capitalul, nivelul produsului mediu se determină ca:
a) Produsul mediu al muncii: (PMeL) – care se determină prin raportul dintre volumul total al
producției (Q), exprimat în unit ăți fizice sau bănești, și cantitatea de muncă folosită (L). Cum
cantitatea de muncă se poate exprima prin numărul de ore de muncă utilizate sau numărul de
lucrători utilizați, produsul mediu al muncii se determină prin raporturile:
mediu/orå produs utilizati lucråtori deNumår QLPMe
(5.8.)
sau
utilizat åtor mediu/lucr produs utilizati lucråtori deNumår QLPMe
(5.9.)
b) Produsul mediu al capitalului exprimă mărimea efectelor economice obținute la o unitate de
efort exprimat în capital. Se determină prin raportul dintre volumul total al producției (Q),
exprimată în unit ăți fizice sau bă nești, și cantitatea de capital folosită (K), exprimată în unit ăți fizice
sau valorice.
KQKPMe (5.10)
Dinamica acestor indicatori se poate exprima prin indicele de creștere a produsului mediu,
calculat ca raport procentual dintre produsul mediu din perioada curentă (1) și produsul mediu din
perioada de bază (0), astfel:
– indicele produsului mediu al muncii:
100
01
LPMLPMI
ee
LPMe (5.11.)
61 – indicele produsului mediu al capitalului:
100
01
KPMKPMI
ee
KPMe (5.12.)
Produsul marginal reprezintă sporul de rezultate ( Q) care se obține prin utilizarea unei unit ăți
suplimentare dintr-un factor, ceilalți rămânând constanți. În funcție de factorul de producție reținut
ca bază de calcul, se poate determina:
1. Dacă factorul de producție este imperfect divizibil:
a) produsul marginal al muncii – prin raportarea variației rezultatelor obținute ( Q) la modificarea
cantității de muncă folosite ( L):
LQLPMa (5.14.)
b) produsul marginal al capitalului – prin raportarea variației rezultatelor obținute ( Q) la
modificarea cantit ății de capital folosite ( K):
KQKPMa (5.15.)
2. Dacă factorul de producție este perfect divizibil, produsul marginal măsoară variația rezultatelor
obținute în raport cu variația extrem de m ică (infinitezimală) a cantit ății din factorul respectiv. Se
determină prin derivarea funcției de producție în raport cu factorul considerat:
a) produsul marginal al muncii :
LQLPMa (5.16.)
b) produsul marginal al capitalului :
KQKPMa (5.17)
Dinamica acestor indicatori se poate exprima prin indicele de creștere a produsului marginal,
calculat ca raport procentual dintre produsul marginal din perioada curentă (1) și cel din perioada de
bază (0):
– indicele produsului marginal al muncii:
100
01
LPMLPMI
aa
LPMa (5.18.)
– indicele produsului marginal al capitalului:
100
01
KPMKPMI
aa
KPMa (5.19.)
Atât produsul mediu cât și cel marginal pot fi determinate în expresie fizică, atunci când
producția obținută este omogenă, și în expresie valorică, atunci când producția obținută este
eterogenă.
5.1.4. Evoluția produsului marginal al muncii și a produsului total pe termen scurt.
Legea randamentelor neproporționale
Evoluția produsului total al unei firme este dependentă de evoluția produsului marginal al
muncii. Atunci c
ând cantitatea de muncă utilizată crește, producția totală se va modifica, însă ritmul
acesteia este dependent de evoluția produsului marginal al muncii. Într-o primă fază se constată că
produsul marginal al muncii este crescător, ceea ce înseamnă că fiecare unitate adițională de muncă
va contribui
la produsul total al firmei cu o cantitate mai mare decât unitatea de muncă utilizată
anterior. Atunci când cantitatea de muncă folosită este redusă, randamentele marginale sunt
crescătoare. Dar dacă volumul de muncă utilizat crește și dep ășește un anumit prag, produsul
marginal al muncii începe să se diminueze. În acest caz ne aflăm în faza unor randamente
marginale descrescânde .
Așa cum rezultă din figura nr.5.1, dacă produsul marginal al muncii (PM aL) est e pozitiv ș i
crescător, produsul total (PT) va crește din ce în ce mai repede (faza I); dacă produsul marginal al
muncii este pozitiv și descrescător, produsul total crește în continuare, dar din ce în ce mai încet
(faza 2); în sfârșit, dacă produsul marginal al muncii devine negativ, produsul total se diminuează
(faza 3).
62
La început, cantitatea de capital este prea mare în raport cu cantitatea de muncă folosită, ceea
ce nu permite să se obțină cel mai bun rezultat. Pentru întregul capital există un volum optim de
muncă la care produsul marginal al muncii este maxim (A). Atât timp cât nu s-a atins acest raport
K/L optim, produsul marginal crește. Însă, dincolo de acest prag, dacă sporește cantitatea de muncă,
produsul total va continua să crească (B C) dar într-un ritm din ce în ce mai mic față de faza
precedentă (O B), întrucât produsul marginal al muncii devine descrescător (A D). La limită,
dacă se continuă să se folosească o cantitate tot mai mare de muncă, s-ar putea să se ajungă la o fază
în care există atât de puțin capital în raport cu cantitatea de muncă, încât produsul total ar scădea
(începând din C) în loc să crească, pentru că produsul marginal al muncii devine negativ (dincolo de
D).
Este vorba despre o lege economică, numită legea randamentelor neproporționale, conform
căreia o sporire a cantit ății utilizate dintr-un factor de producție, ceilalți rămânând constanți, duce în
mod normal la o creștere a producției, însă, dincolo de un anumit punct, producția suplimentară
rezultată din utilizarea aceleiași unit ăți suplimentare din factorul variabil începe să se diminueze din
ce în ce mai mult. Ea presupune că inputurile sunt omogene. Sporind cantitatea unui factor ș i
menținând constanți pe ceilalți, se va schimba proporția în care ei se combină, ceea ce va antrena, la
un moment dat, descreșterea produsului marginal al factorului variabil.
Prima prezentare a acestei legi este atribuită lui François Turgot (1727 – 1781). Ea nu descrie o
fatalitate a randamentelor descrescânde pe termen lung, care să afecteze dezvoltarea economică .
Randamentele descrescătoare sunt inevitabile la o stare dată a tehnicii, deci numai pe termen scurt ș i
cu un sing
ur factor variabil. Legea randamentelor neproporționale este compatibilă cu randamentele
crescă
toare pe termen lung, în condițiile în care capitalul și tehnologia se schimbă. Se impune, deci,
o delimitare între randamentele factorilor (productivitatea unui factor când numai el variază), care
sunt descrescătoare, ș i randamentele de scară (productivitatea globală a factorilor), când toț i
factorii se modifică în aceleași proporții).
5.1.5. Relația dint
re produsul mediu și produsul marginal
Evoluția produsului mediu este în mod direct determinată de aceea a produsului marginal.
Valoarea mediei este crescătoare atât timp cât valoarea marginală îi este superioară, ea se reduce
când valoarea marginală îi este inferioară, cele două devin identice când valoarea mediei atinge
maximul s
ău iar valoarea marginală devine egală cu valoarea medie (fig.5.2).
63
Din graficul prezentat rezultă că în relația dintre produsul marginal al muncii și cel mediu se
disting patru faze:
– faza 1 – produsul marginal și produsul mediu sunt crescătoare;
– fa
za 2 – produsul marginal este descrescător iar produsul mediu este crescător;
– faza 3 –
produsul marginal și produsul mediu sunt descrescătoare și pozitive;
– fa
za 4 – produsul marginal devine negativ iar produsul mediu continuă să descrească.
Dintre c
ele patru faze descrise, două sunt ineficiente pe plan tehnic. În prima fază nu există o
cantitate
suficientă de factori variabili (munca) pentru a obține cel mai bun rezultat cu factorii ficș i
disponibili, practic nu a fost atins raportul K/L ideal pe plan tehnic. Un producător rațional,
urmărind o utilizare eficientă a factorilor de producție, va spori utilizarea factorului muncă cel puțin
până la punctul în care produsul marginal devine maxim (punctul A) și începe să fie descrescător.
Faza a 4-a este, de asemenea, ineficientă, întrucât un producător rațional nu va spori niciodată
utilizarea factorului muncă dincolo de nivelul în care produsul total se reduce, întrucât produsul
marginal devine negativ (punctul C).
Putem, deci, enunța un rezultat esențial al ipotezei raționalit ății": dacă producă torii sunt
raționali, produsul marginal al factorului de producție este mereu descrescător și pozitiv4.
5.1.6. Evoluția pr
odusului mediu pe termen lung
Pe termen lung, toți factorii de producție sunt variabili. În această situație, în faț a
producătorului se pun două noi probleme:
a) dacă
combinarea celor doi factori de producție este optimă; dacă nu, el poate substitui cei
doi factori în așa fel încât să obț ină acest lucru;
b) dacă dimensiunea întreprinderii este optimă; dacă nu, el o va putea schimba prin variația
celor doi factori în aceeași proporție, ceea ce presupune o schimbare în scara producției,
fără să modifice ponderea celor doi factori, sau prin modificarea raportului capital/muncă,
ceea ce presupune o schimbare a scării producției prin substituirea factorilor de producție.
Pe termen lung se pot studia trei tipuri de comportament:
alegerea combinației K – L optime pentru un volum dat al producției;
schimbarea volumului producției fără substituția factorilor;
schimbarea volumului producției prin substituția factorilor
5.1.6.1. Cadrul analizei: izocantele și izocosturile
Pe plan
formal, teoria producătorului utilizează un model analog celui al teoriei
consumatorului. De această dată, producătorul va trebui să aleagă între doi factori, capital (K ) și
muncă (L), în loc de două bunuri, X și Y. Curbele de indiferen ță vor deveni "curbe de izoprodus"
sau "izocante", iar dreptele bugetare "drepte de izocost". Echilibrul producătorului va fi dat și de
această dată de punctul în care izocanta este tangentă la dreapta de izocost.
4 Généreux. J., op.cit., p.90.
64 5.1.6.1.1. Constrângerea tehnologică: izocantele
Pentru sim
plificare, vom presupune că un producător are la dispoziție numai doi factori de
producție, munca (L) și capitalul (K), cu care poate efectua o infinitate de combinații. Acestea pot fi
grupate în dou
ă categorii:
combinații care asigură același nivel de producție;
combinații care asigură niveluri diferite de producție.
O izocantă e
ste o curbă ce indică ansamblul combinațiilor dintre muncă și capital, care, în
raport cu o st
are dată a tehnicii, permit să se obț ină aceeași cantitate de producție.
În fig. nr. 5.3 sunt prezentate trei izocante, Q 0, Q1, Q2, care indică trei niveluri diferite de
producție. Dacă ne situăm pe curba Q 0, producătorul va obține aceeași producție Qo, utilizând
combinații diferite de cantități de muncă și de capital (de exemplu C și D). Dacă ne situăm pe curba
Q1, producătorul va obține aceeași producție, Q 1, utilizând combinații diferite ale celor doi factori
(de exemplu A și B), însă nivelul producției va fi mai mic decât în primul caz (Q 1< Q0). Dacă ne
situăm pe curba Q 2, el va obține aceeași producție, Q2,utilizând combinații diferite ale celor doi
factori (de exemplu E și F), însă nivelul producției va fi mai mare decât în primul caz (Q 2 > Q0).
Deci, A = B, C = D, E = F, întrucât combinațiile (A, B), (C, D) și (E, F) se află pe câte o izocantă,
iar A < C, C < E, de unde rezultă A < F (relația de tranzitivitate). Toate punctele situate la dreapta
celor de pe curba Q 0 reprezintă combinații ale lui K și L care conduc la o producție mai mare, iar
toate punctele situate la stânga celor de pe curba Q 0 exprimă combinații ce asigură o producție mai
mică.
Există o infinitate de izocante, fiecare corespunzând unui nivel dat al producției.
Izoca
ntele sunt descrescătoare și convexe, ca și curbele de indiferență.
5.1.6.1.2. Rata marginală de substituție a factorilor de producț ie
Analiz
a este identică și în cazul factorilor de producție cu cea prezentată la teoria
consumatorului privind rata marginală de substituție între două bunuri.
Rata m
arginală de substituție tehnică (RMST) între capital și muncă măsoară variația
can
tității de capital care este necesară de-a lungul unei izocante, pentru a compensa o variație
infinit de
mică a cantității de muncă.
Rata mar
ginală de substituție a capitalului de către muncă se poate exprima prin relația:
LKRMST
(5.20)
Ea reprezintă panta izocantei.
În ca
zul variațiilor foarte mici ale cantit ăților de factori de producție, când aceștia sunt perfect
divizibili rata marginală de substituție tehnică se determină cu ajutorul derivatei. Întrucât valoarea
absolută a pantei izocantei se diminuează de la stânga la dreapta, ea variază în fiecare punct, iar
singura modalitate de determinare a ritmului de variație a cantit ății din K drept reacție la
65 modificarea cantit ății din L este calculul derivatei lui K în raport cu L, ce măsoară "panta într-un
punct" a
curbei sau, într-o exprimare matematică, "panta dreptei tangente la curbă în acel punct". Ea
măsoară variația lui K la o variație infinit de mică a lui L (
0 L )
LKRMST ) (
(5.21)
Rata marginală de substituire tehnică variază în fiecare punct și este continuu descrescândă de- a
lungul curb
ei. Este negativă deoarece variaț iile celor două cantit ăți de factori sunt de sensuri
contrare. Se poate calcula într-un punct oarecare al izocantei, nu între două puncte. Între două
puncte se poate calcula rata medie de substituire tehnică:
LK
L LK KRMST
A BA B
(5.22)
Rata marginală de substituire tehnică este egală și cu raportul dintre productivit ățile marginale
ale celor doi factori.
KPMLPMRMST
aa
(5.23)
Aceasta rezultă din faptul că variația totală a producției ( Q) determinată de variațiile
cantităților celor doi factori, K și L, poate fi scrisă astfel:
L LPMK K PMQa a
(5.24)
Deoarece, prin definiție, pe o izocantă Q=0, se poate scrie:
L LPMK LPMa a 0
, sau
L LPMK K PMa a
, de unde
KPMLPM
LK
aa
5.1.6.1.3. Constrângerea bugetară a producătorului: dreapta de izocost
Limita i
mpusă alegerii producătorului de nivelul costului și al prețurilor factorilor de
producție re
prezintă constrângerea sa bugerată sau dreapta de izocost.
Consider
ăm o întreprindere care își propune să realizeze o producț ie egală cu Q 0. Prețurile
unitare ale celor doi factori de producție sunt P L pentru muncă și P K pentru capital..
Costul total de producție (CT) este egal cu costul factorului capital plus costul factorului
muncă:
L P K P CTL K (5.25)
cu restricția Q(K, L) = Q 0.
Din ecuația costului total putem să-l exprimăm pe K în funcție de L:
CTL P K PL K
(5.26), de unde:
K KL
PCTLPPK
Această ecuație este de forma Y = ax + b , respectiv este ecuația unei drepte, numită în acest caz
dreapta de izocost, a cărei pantă este a, (respectiv
KL
PP ).
Dreapta de izocost se poate trasa ca și dreapta bugetară a consumatorului, căutând cele două
puncte extreme; respectiv cantitatea maximă de capital sau muncă pe care o putem asigura la un
cost dat (CT). Aceste două puncte sunt reprezentate de intersecțiile dreptei cu axele de coordonate.
Pe ordonată intersecția exprimă cantitatea maximă de capital care poate fi utilizată în condițiile
costului total dat, consumul de muncă fiind zero.
0 L KP K P CT
(5.27), de unde rezultă:
KPCTK
Pe abscisă intersecția exprimă cantitatea maximă de muncă ce poate fi utlizată la nivelul unui cost
total dat, consumul de capital fiind de această dată zero.
L P P CTL K 0
(5.28), de unde:
LPCTL
66 În reprezentare grafică (fig. 5.4) dreapta de izocost este AB, iar panta sa, în mărime absolută, este
tangenta unghiului ABO din triunghiul AOB.
KL
LK
PP
PCTPCT
BOAOABOtg .
(5.29)
Dreapta de izocost reprezintă ansamblul combinațiilor de capital și muncă posibile de
realizat în
raport cu un cost total dat și un preț dat al factorilor de producție.
Fiecare dreaptă de izocost se caracterizează prin faptul că în toate punctele sale costul de
producție
al firmei este același. Pentru un raport P L/PK dat, există o infinitate de drepte de izocost
paralele (având aceeași pantă) care corespund unor costuri diferite. Cu cât dreapta de izocost se
deplasează spre originea axelor, cu atât costul de producție este mai mic și invers, cu cât ea se
îndepărtea
ză de originea axelor, cu atât costul de producție va crește.
Panta a
cestei drepte fiind determinată prin raportul prețurilor celor doi factori (P L/PK), când se
utilizează muncă în plus, cantitatea de capital care poate fi folosită se diminuează cu atât mai repede
cu cât munca este mai scumpă în raport cu capitalul (valoarea absolută a pantei este mai mare).
Invers, cu cât prețul muncii este mai scăzut în raport cu cel al capitalului, cu atât cantitatea de
capital care poate fi utilizată se diminuează mai lent (valoarea absolută a pantei este mai mică ).
5.1.6.2. Combinarea opti
mă a factorilor de producț ie
Urmă
rind obținerea unui profit maxim în condițiile unui volum dat al producției (Q 0), firma
trebuie să aleagă din ansamblul combinațiilor tehnice posibile descrise de izocantă, pe aceea al cărei
cost este
minim, respectiv pe aceea care permite să se atingă dreapta de izocost cea mai joasă. Deci,
combinația optimală este definită de punctul în care izocanta este tangentă la dreapta de izocost
(punctul E din, fig. 5.5).
67 În punctul de echilibru E, definit de trangentă, panta dreptei de izocost (P L/PK) și panta
izocantei ( K/L) se confundă:
KL
PP
LK
(5.30),
KL
PPRMST , iar
KL
aa
PP
KPMLPM sau
Ka
La
PKPM
PLPM .
Combinația optimă capital – muncă este aceea în care produsele marginale ale celor doi
factori raportate la pre
țurile lor sunt egale.
5.1.6.3. Calea (traiectoria) de expansiune a firmei
Atunci câ
nd firma își dezvoltă volumul producției sau, altfel spus, "scara producției", ea se va
situa pe izocante mai îndepărtate de axele de coordonate. Pentru fiecare nivel al producției dat, de
exemplu, de curbele Q 1, Q2, Q3), vom avea un anumit punct de echilibru (E1, E2, E3) care
corespunde nivelului optim al acesteia, dat pe grafic de punctul în care izocanta este tangentă la
dreapta de izocost (fig. 5.6.)
Curba care unește aceste puncte de echilibru este denumită calea (traiectoria) de expansiune
a firmei.
Ea descrie evoluția combinației optime a factorilor de producție în raport cu un nivel
relativ constant al contribuției prețurilor acestora, atunci când se dezvoltă capacit ățile de producție.
Calea de expansiune poate fi:
o dreaptă – atunci când cei doi factori de producție sporesc în aceeași proporție. În acest caz
avem de-
a face cu o schimbare a scării producției fără substituție între factori;
o linie frântă – atunci când dimensiunea firmei se modifică prin substituție între cei doi
factori.
TA 5.1
1. Ce sunt randamentele de scară și sub ce forme se pot prezenta?
2. Cum evoluează pe perioadă scurtă de timp producția totală, produsul mediu și produsul
marginal?
3. Cum se determină combinația optimală a factorilor de producție sau echilibrul
producătorului pe perioadă lungă?
Răspunsuri:
68 5.2. Teoria costurilor
5.2.1. Conceptul de cost de producție
Producerea bunurilor materiale și serviciilor de către agenții economici presupune un consum
de factori de producție a căror valoare se regă sește în prețurile acestora pe piața. Ansamblul
cheltuielilor efectuate pentru obținerea unui volum dat de producție reprezintă costul de
producție. El
este un parametru de referin ță pentru comportamentul producătorului, de nivelul său
fiind legat în mod direct profitul realizat în urma unei activit ăți economice .
Analiza microeconomică impune delimitarea costului contabil de costul economic. Costul
contabil reflectă în bani cheltuielile efectiv suportate de către firme; el rezultă din evidenț a
contabilă a firmei. Atunci când se evaluează costul de producție al firmei contabilul nu ia în
considerație decât totalitatea cheltuielilor pe care întreprinzătorul le suportă cu achiziționarea
factorilor necesari desf ășurării procesului de producție. Operând astfel, el ignoră alte costuri, uneori
importante, pe care firma sau societatea, în ansamblul ei, trebuie să le suporte6.
La costul contabil, denumit ș i cost explicit, se impune a se adăuga așa numitul cost implicit –
care cuprinde acele cheltuieli necesare producției ce nu presupun pl ăți către terți, ele făcându-se pe
seama r
esurselor proprii ale întreprinzătorului respectiv munca proprietarului și a întreprinzătorului,
riscul pe care-l presupune activitatea economică a firmei, chiriile folosirii propriilor clădiri, dobânda
cuvenită capitalului propriu etc.. Dacă aceste resurse ar fi utilizate într-un alt scop, proprietarul lor
ar fi primit acea formă de venit corespunzătoare. Prin urmare, costul economic este un concept mai
larg decât costul contabil; pe lânga acesta el cuprinde și costul implicit.
Atunci câ
nd o firmă se află în situația de a lua o decizie economică, precum cea de a investi sau
nu, de a produce un bun sau alt bun etc., ea nu ia în considerație decât costurile sale private ,
respectiv costurile pe care ea le suportă direct. Acestea sunt costurile explicite, dar, cum deja am
prezentat, pot fi, de asemenea, și costuri implicite. Ea nu ia în considerație costurile externe
(dezeconomiile) determinate de funcționarea necorespunzătoare a activit ății sale, pe care le suportă
alte firme sau alte persoane și nici beneficiile (economiile externe) care ar putea rezulta din
activitatea sa pentru alte firme sau alte persoane. Costul social repre zintă costul unei activităț i
economice pentru întreaga societate și nu numai pentru firma respectivă. Pentru determinarea sa, la
costul privat al firmei se adaugă dezeconomiile externe și se scad economiile externe, ce sunt legate
de activitatea acesteia.
Un alt concept important folosit în teoria costului este costul de oportunitate7, care reprezintă
valoarea șanșei alternative care trebuie sacrificată în vederea desfăș urării acțiunii respective,
deci prețul acestei renun țări.
5.2.2. Tipologia costurilor de producție
Teoria economică, pornind de la mai multe criterii, înregistrează o diversitate de forme ale
costurilor, cele mai semnificative fiind:
1. În funcție de volumul fizic al producției
A. Costul global total – este alcătuit din cheltuielile corespunzătoare unui volum de producție (de
rezultat) dat. La rândul său el cuprinde:
a) costuri fixe (CF) – respectiv acele cheltuieli ale firmei, care pe termen scurt sunt relativ
independente de volumul producției obținute (amortizarea capitalului fix, chirii, salariile
personalului de conducere și administrativ, cheltuielile de întreținere, dobânzi etc.). Grafic, pe
termen scurt, ele se pot prezenta ca o dreaptă paralelă cu axa cantit ăților, absc isa (fig. 5.8). Pe
6 Jurion Bernard, Economie politique. De Boeck Université , Paris, Bruxelles, 1996, p.115.
7 Dicționar de Economie , Editura Economica, București, 1999, p.139-140.
69 termen lung, însă, ele devin dependente de producție, fiind o funcție crescătoare a capacit ății de
producție, care se poate modifica datorită investițiilor.
b) costuri variabile (CV) – cuprinde cheltuielile care variază odată cu modificarea volumului
fizic al producției. Unele din aceste cheltuieli, pe termen scurt, pot fi direct proporționale cu
producția (salarii directe, materii prime directe etc.), altele au același sens cu producția, crescătoare
sau descrescătoare, dar nu cu aceeași intensitate. Costul variabil este o funcție crescătoare fa ță de Q:
CV = F(Q) (5.32)
Când randamentul este crescător, costul variabil crește odată cu producția, însă mai puțin decât
proporțional; dacă randamentul este descrescător, el crește mai mult decât proporțional. Costul
variabil este nul la un nivel al producției zero. Grafic sunt reprezentate printr-o curbă crescătoare, în
raport cu creșterea cantit ăților produse (fig. 5.8.).
c) costul total – include toate cheltuielile ocazionate de fabricarea și desfacerea unui volum dat
de producț ie, fiind egal cu: CT = CF + CV(Q) (5.33) Mărimea sa este determinată, în principal, de
volumul producției, consumul tehnologic de factori de producție și nivelul prețurilor factorilor de
producție. Pe termen scurt modificarea sa este rezultatul exclusiv al schimburilor survenite în
costurile variabile (fig. 5.8.).
B. Costul mediu (unitar) – exprimă costurile globale pe unitatea de produs. El rezultă din
raportarea costului global la producția obținută. Acesta este, la rândul său, fix, variabil și total.
a) costul mediu fix reprezintă costul fix ce revine fiecărei unit ăți de producție (de rezultat):
QCFCFM
(5.34),
fiind o mărime variabilă determinată de variația volumului producției. Când cantitatea de produse
crește, CFM descrește întrucât se raportează la o producție mereu mai mare, devenind neglijabil
când Q este suficient de mare (vezi fig.5.9.)
0 lim
QCF
Q (5.35)
b) costul mediu variabil reprezintă costul variabil pe unitate de produs, determinându- se prin
raportul dintre
costul variabil total și volumul producției.
QQ F
QCVCVM) ( (5.36)
CVM se reduce atunci când volumul producției crește mai repede decât sporesc cheltuielile totale
variabile (vezi fig. 5.9). Curba sa ia forma literei U, respectiv, pe măsură ce Q crește, el scade până
la un punct, apoi începe
să crească.
c) costul mediu total reprezintă costul suportat de fiecare unitate de producție și se determină
prin raportul dintre costul total și producția obținută sau prin însumarea costului mediu fix și a
costului mediu variabil.
QCV CF
QCTCMT (5.37)
Curba costului mediu total are tot forma de U, dar mai atenuată decât cea a costului mediu variabil
(vezi fig. 5.9).
C. Costul marginal exprimă sporul costului total ( CT) necesar pentru obținerea unei unit ăți
suplimentare de producție. El măsoară variația costului total la o variație infinit de mică a cantit ății
produse.
QCTCmg sau
QCTCmg (5.38)
Având în vedere faptul că, de regulă, costul fix este independent de volumul producției, costul fix
marginal este nul și, prin urmare, costul marginal reflectă creșterea pe care o antrenează producția
unei unități suplimentare în costul variabil (fig.5.9).
QCVCmg (5.39)
70 Costul marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri și servicii, orientând acțiunea
întreprinzătorului în sensul creșterii acesteia atunci când fiecare unitate suplimentară de producție
necesită un spor de cost cât mai mic.
Curba costului marginal, în funcție de randamentul factorilor de producție, are mai întâi o pantă
descrescătoare, apoi una crescătoare. Pe termen scurt, atât timp cât produsul marginal este în
creștere, se reduce costul unei unit ăți suplimentare de produs, deci costul marginal; după o anumită
perioadă, când produsul marginal începe să se reducă, costul marginal este în creștere. Prin urmare,
costul marginal este descrescător în faza randamentelor marginale crescătoare și crescător în cea
a randam
entelor marginale descrescătoare . Dinamica costului marginal influenț ează e voluția
costului mediu (vezi fig. 5.9). Pentru acel nivel al producției la care costul marginal este mai mic
decât costul mediu, creșterea producției determină scădere a costului mediu; din moment ce costul
marginal devine mai mare decât costul mediu, orice creștere a producției determină sporirea și a
costului mediu. Deci, sporirea producției este eficientă (prin prisma costurilor), până în momentul în
care
curbele costului mediu și costului marginal se întâlnesc. Curba costului marginal va întâlni
curba costului mediu în momentul în care ultima atinge nivelul cel mai coborât.
Tabelul și graficul de mai jos ilustrează conceptele prezentate.
Tabelul 5.1.
Tipologia costurilor
Q CF CV CT=CF+CV Cmg CFM CVM CTM
0
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10 120
120
120
120
120
120
120
120
120
120
120 0
40
68
84
112
160
228
314
424
546
700 120
160
188
204
232
280
348
434
544
666
820 –
40
28
16
28
48
68
86
110
122
154 infinit
120
60
40
30
24
20
17,1
15
13,5
12 infinit
40
34
28
28
32
38
44,8
53
60,6
70 infinit
160
94
64
58
56
58
62
68
74
82
După cum se remarcă în fig. 5.9, întrucât costul fix total este constant, oricare ar fi volumul
producției (Q), costul fix mediu se diminuează pe măsură ce Q crește, devenind neglijabil din
moment ce Q devine suficient de mare.
0 lim
QCF
Q (5.40)
71 Întrucât costul fix este independent de cantitatea produsă de firmă, costul fix marginal este nul.
Prin urmare, costul marginal este dat de sporirea costului variabil antrenată de producția unei unit ăți
suplimentare din acel produs:
QCV
QCTCmg (5.41)
Costul mediu se diminuează până la punctul C, respectiv momentul în care firma realizează o
producție
egală cu Q 3, apoi el începe să crească. Atunci când costul mediu atinge minimul său, el
este egal cu costul marginal. La fel, costul variabil mediu este minim în B. Pentru o producț ie egală
cu Q2,, costul variabil mediu este minim și egal cu costul marginal. Costul marginal este minim în
A, respectiv în punctul în care firma atinge un volum de producție egal cu Q 1 (vezi fig. 5.9.).
Din reprezentarea grafică rezultă că:
dacă Q < Q 1, costul marginal, costul mediu și costul variabil mediu se diminuează pe
măsură ce producția crește. Costul marginal este inferior costului variabil mediu, iar acesta
este inferior costului mediu.
dacă Q 1 < Q < Q 2 – costul marginal este crescător, dar rămâne inferior costului variabil
mediu și costului mediu. Ultimele două costuri continuă să descrească pe măsură ce
producția crește.
dacă Q 2 < Q < Q 3 – costul marginal este superior costului variabil mediu, dar inferior
costului mediu, ultimul continuând să descrească, în timp ce costul variabil mediu devine
crescător.
dacă Q 3 < Q – costul mediu și costul variabil mediu sunt crescătoare, iar costul marginal
este superior fiecăruia dintre acestea.
Costul total al firmei va spori mai mult decât proporțional fa ță de volumul producției din
momentul în care elasticitatea costului în raport cu volumul producției este superioară lui 1,
mediu cost marginalcost
,
QCTQCT
QQCTCT
EQCT (5.42),
deci, din momentul în care costul marginal devine superior costului mediu.
La fel, costul variabil crește mai mult decât proporțional fa ță de volumul producției, atunci
când costul marginal este superior costului variabil mediu.
72 5.2.3. Relaț ia cost – productivitate
Singurul factor variabil pe termen scurt fiind munca, costul marginal este costul muncii, asociată
unei variații marginale a producției. Cu cât cantitatea de bunuri produsă de un lucrător într-o oră
suplimentar
ă este mai mare, cu atât costul unei unit ăți suplimentare de producție (Cmg) este mai
redus. Deci, cu cât P mL este mai ridicat, cu atât C mg este mai redus, între ele existând o relație
inversă. Același raționament se poate face pentru a stabili relația inversă dintre produsul mediu al
muncii și costul mediu.
Prin urmare:
PMLWCM (5.43) și
L PWC
mm (5.44)
Această relație se poate generaliza. La un preț dat al factorilor de producție, costul mediu și costul
marginal variază în sens invers față de modificarea produsului mediu și a produsului marginal, ceea
ce se poate prezenta și grafic prin curbele costurilor medii și marginale și prin curbele produsului
mediu și marginal (fig.5.10).
Întrucât curba produsului marginal întâlnește curba produsului mediu la nivelul cel mai ridicat al
acestuia din urmă, și curba costului marginal va intersecta curba costului mediu la nivelul cel mai
scăzut al acestuia.
5.2.4. Modificarea dimensiunii firmei
Pe termen scurt, o firmă dacă dorește să-și dezvolte producția nu are altă posibilitate decât să
utilizeze mai eficient factorul variabil (cel mai adesea munca). Însă, ea nu-și poate spori la nesfârș it
producția pe această cale, deoarece va atinge un prag când vor exista prea puțini factori ficș i și
produsul marg
inal ar deveni negativ. Fără a aștepta această situație extremă, firma va căuta să-ș i
modifice
talia sau tehnologia din momentul în care ea are această posibilitate, pentru a atinge o
curbă de cost mai avantajoasă. Acest lucru se poate ilustra prin graficul următor (fig. 5.11).
73
CM1 evidențiază costul mediu pe termen scurt și CM 2 costul mediu pe care o firmă ar putea să- l
atingă
prin modificarea dimensiunii și/sau tehnicilor sale. Pe termen scurt, producția poate crește de
la Q1 la Q2,
trecând de la punctul A, ce corespunde unui cost mediu mai scăzut, la punctul D, care
presupune un cost mediu mai ridicat. Costul mediu crește întrucât în această fază productivitatea
factorului variabil este descrescătoare. Prin urmare, ar fi mai avantajos să se producă Q 2 situându-ne
pe curba CM 2 căreia i-ar corespunde punctul C, respectiv un cost mediu mult mai mic, întrucât
creșterea dimensiunii și ameliorarea tehnicilor sporesc productivitatea factorilor și reduc costurile
de producție. Însă, și plasarea pe curba CM 1 prezintă avantaj dacă, din diverse motive, piața bunului
respectiv scade și trebuie din nou să se reducă producția de la Q 2 la Q1, producție ce s-ar putea
obține la un cost mai scăzut corespunzător punctului A, fa ță de costul mai ridicat corespunzător
punctului B, dacă s-ar fi situat pe curba CM 2. Schimbarea dimensiunii nu este cu adevărat rațională
decât dacă firma este asigurată cu o creștere importantă și permanentă a cererii pentru respectivul
produs, care corespunde unui nivel al producției mai mare decât Q 3. Pentru orice volum al
producției inferior lui Q 3, dimensiunea și tehnologia actuală sunt de preferat.
5.2.5. Curba costului pe termen lu
ng
În fiecare moment, firma va urmări să se situeze pe curba de cost cea mai coborâtă, în funcție
de volumul producției ce se cere pe pia ță. La fiecare nivel al producției corespunde o curbă a
costului care reflectă scara de producție cea mai eficace pe termen scurt. Atât timp cât deplasarea
are loc de-a lungul acestei curbe, ne situăm pe termen scurt; trecerea la termenul lung se manifestă
printr-o deplasare a întregii curbe. Pentru situația prezentată în fig.5.11, curba de cost pe termen
lung este o curbă mare care înfășoară cele două curbe de scurtă perioadă CM1 și CM 2. Până la Q 3,
CM1 corespunde scării de producție celei mai eficiente, dincolo de acest nivel al producției se
impune schimbarea scării producției și, deci, trecerea pe curba CM 2.
În condițiile când factorii de producție sunt divizibili, scara de producție se poate schimba în
mod continuu, existând o infinitate de curbe ale costului mediu pe termen scurt, tot atâtea câte
niveluri de producție posibile există. Curba costului mediu pe termen lung (CMTL) este o curbă
înfășurătoare sau o curbă anvelopă continuă, așa cum se prezintă în fig. 5.12 și este tangentă ,
respec
tiv atinge într-un punct fiecare curbă a costului mediu pe termen scurt.
74
"Curba înfăș urătoare" descrie diferitele evoluții ale costului mediu pe termen lung luate în
considerare, când firma alege în fiecare moment scara de producție cea mai eficace. Ea prezintă trei
faze:
Faza 1 – Costul mediu pe termen lung descrește întrucât produsul mediu global al muncii ș i
capitalului crește (relația inversă între costul mediu și produsul mediu). Volumul producției crește
mai reped
e decât cantitatea de factori utilizați, randamentele de scară sunt crescătoare, iar firma
realizează economii de scară.
Faza 2 –
Costul mediu pe termen lung este constant întrucât produsul mediu global al muncii ș i
al capitalului rămâne nemodificat. Cantitatea produsă crește în același ritm cu cantitatea de factori
utiliza
ți, randamentele de scară sunt constante, iar firma nu realizează o economie de scară. Punctul
SME corespunde scării minim eficace , respectiv scara producției de la care firma atinge costul
minim pe termen lung.
Faza 3 – Costul mediu pe termen lung crește întrucât produsul mediu global al muncii ș i
capitalului se reduce. Volumul producției crește mai lent decât cantitatea de factori utilizați,
randamentele de scară sunt descrescătroare, iar firma înregistrează dezeconomii de scară.
Curba c
ostului mediu pe termen lung va fi la început descrescătoare și va antrena economii de
scară întrucât, sporindu-și scara, firma poate să realizeze o mai bună diviziune a muncii, adică o
specializare a fiecărui factor în vederea celei mai eficiente utilizări. Anumite cheltuieli de
organizare ale unei firme sau costuri de gestiune (director, secretariat, serviciul contabilitate etc.)
sunt inevitabile chiar pentru un volum de producție limitat și nu se dezvoltă ulterior în același ritm
cu produc
ția. La fel, anumite echipamente foarte costisitoare, necesare odată cu demararea
activităților, influenț ează foarte mult nivelul costului mediu al primelor unit ăți produse, dar treptat
sunt amortizate printr-o producție la o scară mai mare. Însă, treptat, o dimensiune prea mare
antrenează o nouă creștere a costurilor fixe de gestiune: administrare mai dificilă, încetinirea
deciziilor, comunicații interne mai complexe etc. Prin urmare, curba costului mediu pe termen lung
devine crescătoare.
TA 5.2.
1. Care sunt principalele categorii de costuri și ce relații există între ele?
2. Explicați relația între costuri și productivitate
Răspunsuri:
75 5.3. Teoria ofertei
5.3.1. Oferta și formele sale
Analiza tematicii ofertei este o continuare a analizei factorilor de producție și prezintă multe
caracteristici simetrice celei a cererii.
Oferta reprezintă cantitatea de bunuri și servicii pe care diferiți agenți economici vânzători
sunt disp
uși să o cedeze pe pia ță contra plată, la un anumit nivel al prețului și într-o anumită
perioadă de timp.
Oferta, ca și cererea, poate fi privită ca ofertă a unui bun sau serviciu și ca ofertă a unei firme:
oferta pentru un produs sau serviciu anume – reprezintă cantitatea dintr-un produs sau
serviciu pe care producătorii pot să o vândă pe piață la un anumit preț, din toate produsele,
respec
tiv serviciile, ale căror caracteristici sunt suficient de apropiate, pentru ca ele să poată
fi considerate substituibile;
oferta pentru o unitate economică – exprimă cantitatea pe care un producător poate să o
vândă, la diferite niveluri ale prețului.
Întrucât formarea prețurilor depinde de confruntarea ofertei totale cu cererea totală, oferta
pentru un bun sau serviciu anume reprezintă suma tuturor cantit ăților oferite de toți producătorii
individuali (n) ai acestuia. Deci:
n
ipoiO
1) (
(5.48), unde:
O – oferta totală a unui bun sau serviciu la un anumit preț dat;
n – numărul de producători;
o – oferta unui producător al acelui bun sau serviciu la un preț dat.
La f
el ca și cererea, curba ofertei totale pentru un anumit bun sau serviciu se obține prin
însumarea orizontală a curbelor ofertelor individuale ale acelui bun sau serviciu.
În fig. 5.13 s-au presupus două unit ăți producătoare ale căror curbe ale ofertei sunt liniare (a ș i
b). Curba ofertei totale are traseul indicat prin c.
5.3.2. Factorii determinanți ai ofertei
Decizia de ofertă trebuie să ia în considerare un element obiectiv, respectiv costul de producție.
În principiu, oferta este o funcție care depinde de o multitudine de factori, în primul rând de preț.
Curba ofertei descrie legea generală a ofertei : oferta unui bun este funcție crescătoare de prețul
său. Deci, între ofertă și preț este o relație directă, în sensul că oferta creș te pe măsură ce sporeș te
și pre
țul. Prin creșterea prețului, sporește diferența dintre preț și costul de producție și prin aceasta
76 se mărește profitul, fapt ce incită producătorii la sporirea producției, care, la rândul său, antrenează
noi venituri pe pia ță fig.5.14).
În grafic există și două zone de inelasticitate totală, care pot corespunde fie unui preț ridicat, la
care acesta nu mai antrenează sporirea ofertei, fie unui preț scăzut, când sub un anumit nivel al să u
nu mai există ofertă, agenții economici respectivi nefiind cointeresați să producă la acel preț .
Nivelul critic în acest sens este reprezentat de nivelul costului de producție.
Întrucât oferta este în esen ță producția destinată vânzării, factorii care determină oferta țin mai
ales de producție; ei sunt, în principal: disponibilitatea (raritatea) factorilor de producție, fluiditatea
și mobilitatea acestora, ca și randamentul lor. Tocmai de aceea se poate distinge o ofertă fixă și o
ofertă flexibilă:
– oferta fixă – apare în cazul rarit ății absol ute a factorilor de producție, când cantitatea de
bunuri oferită pe pia ță este dată și ea nu poate fi majorată prin decizii economice;
– oferta flexibi
lă – apare în cazul rarit ății relati ve a factorilor de producție, când bunul
respectiv poate fi reprodus în proporții variabile cu ajutorul resurselor disponibile.
Modificarea ofertei, restrângerea sau extinderea ei, depinde și de posibilit ățile de producție din
diferite perioade de timp, posibilit ăți determinate de constrângerea de capacitate de producție. Î n
funcție de acest criteriu, oferta poate fi: ofertă instantanee, ofertă pe termen scurt și ofertă pe termen
lung8 .
– Oferta instantanee sau oferta pe termen foarte scurt – când perioada de timp este prea
scurtă (așa numita perioadă a pieții) pentru ca producția să se poată modifica. Producătorul
ia decizii în funcție de anticipațiile lui asupra prețului de pia ță, oferta neputându-se
modifica decât în limitele stocurilor existente;
– Oferta pe termen scurt – când perioada de timp este scurtă, decizia de sporire a ofertei fiind
în funcție de gradul de folosire a capacit ăților de producție existente, volumul acestora fiind
considerat constant;
– Oferta pe termen lung – când perioada de referin ță permite să se aibă în vedere sporirea
capacitătilor de producție existente sau ridicarea nivelului lor tehnic.
În anumite cazuri se pot constata curbe ale ofertei "anormale", oferta fiind funcție descrescândă
față de preț, sau pliate – când oferta este la început funcție crescătoare apoi descrescătoare fa ță de
preț.
8 A. Page, op.cit., p.142.
77
Acest fenomen poate să apară în cazul unor unit ăți agricole ce sunt constrânse să obț ină un
anumit
nivel al veniturilor pentru a putea face fa ță scadențelor (impozite, rambursarea de credit
etc.). Scăderea prețului poate antrena creșterea cantit ăților oferite pentru a se obține menținerea
încasărilor
la un nivel necesar. Același fenomen s-a putut constata și în perioadele de criză
economică, mai ales, în cele de scădere a prețurilor materiilor prime sau energiei, când unele țari,
îndeosebi slab de
zvoltate, foarte îndatorate, au fost constrânse să sporească producția și oferta
acelor resurse pentru a menține nivelul veniturilor valutare relativ stabil.
Cantitatea oferită depinde în afară de preț și de alți factori precum: costul de producție (C p),
prețul altor bunuri (P B), prețul factorilor de producție (P FB), tehnologia existentă (T), numărul
ofertanților (E). Toți acești factori poartă denumnirea de condi țiile ofertei .
) , , , , , , (E P N T P P C F OP O FBB P A (5.49.)
1. Costul de producț ie. Între cantitatea oferită și nivelul costului de producție există o re lație
inversă. Dacă costul de producție al unui bun scade, va crește oferta acestuia, iar curba ofertei se va
deplasa spre dreapta, și invers, atunci când costul crește, oferta scade iar curba ofertei se va deplasa
spre stânga.
2. Prețul altor bunuri . Existând o cantitate anume de resurse, acestea vor fi atrase spre acele
activități de producție unde ele sunt remunerate mai bine. Dacă prețul bunului A crește, iar al
bunului B scade sau rămâne constant, atunci oferta primului bun va spori întrucât, cum este și firesc,
se va înregistra o atragere a factorilor de producție spre acesta. Curba ofertei bunului A se va
deplasa spre dreapta și invers, cea a bunului B spre stânga.
3. Prețul factorilor de producț ie. Dacă prețul factorilor de producție scade, ofertanții vor putea
produce mai multe bunuri, iar curba ofertei pentru bunul respectiv se va deplasa spre dreapta.
Invers, dacă prețul factorilor de producție crește, va spori și costul de producție, oferta acelui bun se
reduce, iar curba ofertei se va deplasa spre stânga.
4. Tehnologia . Folosirea unor tehnologii moderne va avea ca efect creșterea productivit ății
factorilor de producție și, implicit, diminuarea costului de producție. Drept rezultat, curba ofertei se
va deplasa spre dreapta.
5. Numărul de ofertanți . Curba ofertei totale a unui bun are în vedere toți ofertanții acestuia pe
piață. Ea se va deplasa spre dreapta dacă în ramură vor intra noi firme și invers.
6. Perspectivele pieț ei. Dacă în perspectivă se așteaptă o diminuare a producției, ofertanții vor
căuta să producă mai mult în prezent pentru a contracara efectele acțiunilor viitoare. Curba ofertei
se va deplasa spre dreapta. Așteptarea unui preț mai mare în viitor are ca efect reducerea ofertei
prezente. Curba ofertei se va deplasa spre stânga. Previziunea unei scăderi de preț în viitor,
dimpotrivă, va duce la creșterea ofertei prezente, iar curba ofertei se va deplasa spre dreapta.
Evenimentele social-politice pot influența hotărâtor producția și oferta de bunuri. Dacă acestea
sunt favorabile, oferta de bunuri și servicii va crește, iar curba se va deplasa spre dreapta. În caz
contar, ea se va diminua, iar curba ofertei se va deplasa spre stânga.
Prin însumarea influențelor individuale ale factorilor prezentați, va rezulta modificarea ofertei
totale a unui anumit bun, la un nivel dat al prețului. Aceasta va duce la schimbarea poziției curbei
78 ofertei spre stânga sau spre dreapta. Aceste deplasări ale curbei ofertei vor influența condițiile de
echilibru, respectiv prețul și cantitatea cerută și oferită. Dacă are loc o deplasare spre dreapta a
curbei ofertei, prețul de echilibru se va reduce de la P 0 la P1, iar cantitatea cerută și oferită va crește
de la Q 0 la Q1 (fig. 5.16).
Dacă se deplasează ambele curbe, efectele nu mai pot fi în întregime prevăzute. În condițiile în
care atât oferta cât și cererea cresc, curbele lor se vor deplasa spre dreapta, cantitatea de echilibru va
crește, însă evoluția prețului de echilibru va depinde de intensitatea deplasării relative a celor două
curbe (fig. 5.17).
5.3.3. Elasticitatea ofertei
Elasticitatea ofertei exprimă gradul de sensibilitate a acesteia la variațiile survenite în
factorii care o in
fluențează
Oferta
unui bun suferă influența a numeroși factori, dar mai ușor cuantificabilă este cea
manifestată
de propriul preț. Elasticitatea preț a ofertei pentru un anumit bun reprezintă gradul
de sen
sibilitate a ofertei sau reacția ei la variațiile intervenite în nivelul prețului bunului
respectiv. Ea poate fi determinată ca elasticitate arc și elasticitate punct.
79 Elasticitatea arc se determină ca raport procentual dintre variația relativă a cantit ății oferite
XX
și variația relativă a prețului
XX :
XP
PX
PPXX
Ex
x
xxxP
0 (5.50)
Elasticitatea punct se determină dacă se cunoaște ecuația ofertei care descrie legătura
funcțională dintre cantit ățile oferite și preț. În acest caz, a determina elasticitatea preț a ofertei
într-un punct înseamnă a calcula variația relativă a ofertei lui X la o variaț ie tot mai mic ă a prețului
(care tinde spre zero, încât, practic, rămânem în același punct de pe curba ofertei). Pentru aceasta se
calculează derivata lui X în raport cu P x.
AxA
xXP
PXE
AxP0 (5.51)
Coeficienții elasticit ății ofertei fa ță de preț au semnul pozitiv, cele două mărimi raportate
modificându-se în același sens.
În funcție de valoarea calculată pentru acești coeficienți pot exista următoarele situaț ii:
a) ofertă
de elasticitate supraunitară (ofertă elastică), când Eop > 1, re spectiv, la o modificare
a prețului, variația ofertei va fi în același sens, dar într-o proporție mai mare.
b) ofertă de elasticitate unitară, când Eop = 1, re spectiv, oferta se modifică în aceeași măsură
și în același sens cu variația prețului.
c) ofertă de elasticitate subunitară (ofertă inelastică)), când E op < 1, respectiv oferta acelui
bun se modifică în același sens, dar într-o măsură mai mică decât variația prețului.
Pot fi imaginate
și două cazuri extreme:
d) oferta perf
ect elastică, când
opE , respectiv volumul ofertei acelui bun sporește foarte
mult, la o variație infinit de mică a prețului, tinzând spre zero.
e) oferta perf
ect inelastică, când
0opE , adică oricât s-ar modifica prețul, cantitatea oferită
rămâne neschimbată sau variația ofertei este nulă.
Grafic,
aceste forme ale ofertei sunt reprezentate în fig. 5.18.
Coeficienții elasticității ofertei ne permit să comparăm reacțiile acesteia pe diferite piețe, la
schimbarea nivelului prețurilor. Ei reflectă posibilitatea adaptării ofertei la cerere.
Factorii c
ei mai importanți care determină elasticitatea ofertei sunt:
1. Costul de producț ie – când acesta crește, elasticitatea ofertei scade și invers.
2. Factorul timp – care joacă un rol foarte important în realizarea extinderii ofertei. Într- o
perioadă scurtă de timp, se poate modifica numai factorul variabil, în special munca, ceea ce
imprimă
ofertei un caracter inelastic. Pe perioadă lungă, toț i factorii devin variabili, oferta putând
spori printr-un proces investițional susținut, devenind astfel elastică.
3. Gradul de mobilitate a factorilor de producț ie. Cu cât gradul de mobilitate a factorilor de
producție de la producția unui bun la producția altui bun este mai mare, cu atât va fi mai mare
elasticitatea ofertei bunului respectiv.
80 4. Posibilitățile de stocare a bunurilor și costurile aferente acesteia . Dacă bunurile pot fi
depozitate și păstrate o perioadă de timp, elasticitatea ofertei acestora crește și invers, când
posibilitățile de stocare sunt reduse sau lipsesc, oferta devine inelastică. Costurile aferente stocării
se adaugă la costul produsului, influențând prin aceasta și elasticitatea ofertei.
TA 5.3
1. Ce este oferta și care sunt determinanții săi?
2. Ce este elasticitatea ofertei și care sunt determinanții ei?
Răspunsuri:
Întrebări recapitulative
1. Ce este izocanta și care sunt proprietățile sale?
2. Ce reprezintă dreapta de izocost și cum poate fi ea reprezentată?
3. În ce condiții se realizează combinarea optimă a factorilor de producție?
4. Cum se determină costul social?
5. Care este relația dintre produsul mediu – cost mediu și produs marginal – cost marginal?
6. Ce factori pot influența oferta?
Teste grilă:
1. Pe perioadă lungă, pentru o firmă:
a) factorul m
uncă este fix, iar factorul capital este variabil;
b) factorii de
producție sunt ficș i;
c) toți factorii de producție sunt variabili;
d) tehnologia se schimbă.
2. Pe termen scurt, o întreprindere:
a) nu poate să-și modifice volumul producției;
b) își modifică volumul de capital folosit;
c) poate modifica volum
ul producției;
d) poate modifica volumul de muncă folosită.
3. Fiind date
(proporția modifică rii inputurilor) ș i
(proporția modifică rii
outputurilor) din relația
) , (L K f X , unde X = volumul producției, K = factoru l
capital, iar L = factorul muncă, dacă
, avem:
a) randamente de substituție crescătoare;
b) randamente de scară crescătoare;
c) randamente de substituție descrescătoare;
d) randamente de scară descrescătoare.
4. Atunci când un singur factor de producție (de exemplu L = munca) este variabil,
volumul maxim al producției corespunde situației în care:
a) productivitatea medie a muncii este zero;
b) productivitatea marginală a muncii este maximă;
c) productivit
atea marginală a muncii este zero;
d) productivit
atea medie a muncii este maximă.
81 5. Pe termen scurt, nivelului descrescător al productivității medii a muncii îi poate
coresp
unde:
a) un nivel crescător al producției totale;
b) un nivel crescător al productivit ății marginale a muncii;
c) un nivel descrescător al costului mediu;
d) un nivel crescător al costului marginal.
6. Izocanta este o curbă ce indică:
a) ansa
mblul combinațiilor a două bunuri X și Y care asigură consumatorului un nivel
de utilitate identic;
b) ansamblul combinațiilor de capital și de muncă posibile pentru un cost dat și la un
preț dat al factorilor;
c) evoluția cererii unui bun în functie de prețul său;
d) ansamblul combinațiilor de capital și muncă, la o stare dată a tehnologiilor, care
permit să se obț ină aceeași cantitate de producție.
7. Rata marginală de substituție între factorii de producție (muncă și capital):
a) măsoa
ră variația cantit ății de capital necesară pentru compesarea muncii aferente
variației producției cu o unitate;
b) se determină ca raport între variația capitalului și variația producției;
c) măsoară variația cantit ății de capital necesară pentru a compensa o variație infinit de
mică a cantității de muncă astfel încât volumul producției să rămână neschimbat;
d) se c
alculează ca raport între productivitatea marginală a muncii și productivitatea
marginală a capitalului.
8. Dreapta de izocost reprezintă:
a) ansamblul
combinațiilor de capital și muncă posibile, la un preț dat al factorilor de
producție, pentru costuri totale diferite;
b) ansamblul combinațiilor de bunuri ce pot fi procurate de un consumator ținând
seama de venitul său și prețurile lor;
c) ansamblul
combinațiilor de capital și muncă posibile pentru un cost dat și pentru un
preț dat al factorilor;
d) ansamblul combinațiilor de bunuri care asigură consumatorului un nivel de utilitate
identic.
9. Echilibrul producătorului:
a) presupune ob
ținerea unui volum dat al producției la un cost total al factorilor de
producție cel mai mic posibil;
b) se realizează când raportul productivit ăților marginale ale celor doi factori este egal
cu raportul invers al prețurilor lor;
c) se exprimă grafic prin punctul de tangen ță al dreptei de izocost la curba de
indiferență;
d) reprezintă alegerea optimală a producătorului, adică acea combinație de factori de
producție în limita costului total dat și a prețurilor date ale factorilor de producție,
care permite atingerea celui mai înalt nivel de producție.
10. Costul economic este acela care:
a) cuprinde numai costurile explicite;
b) cuprinde numai costurile implicite;
c) corespunde cheltuielilor efectuate de firmă în legătură cu producția unei cantit ăți de
output;
d) cuprinde atât costurile explicite cât și cele implicite.
11. Variația costului de producție al unui bun provoacă:
a) o variație de
același sens a cantit ății oferite din bunul respectiv;
b) o deplasare pe curba ofertei bunului respectiv, în sus – când crește – și în jos – când
scade;
82 c) o deplasare a curbei ofertei: spre dreapta – când crește – și spre stânga – atunci când
scade;
d) o deplasare a curbei ofertei: spre dreapta – când scade – și spre stânga – atunci când
crește.
12. Dacă prețul unui bun crește:
a) se înre
gistrează o reducere a cantit ății de factori de producție utilizați pentru acest
bun;
b) curba of
ertei la acest bun se va deplasa spre stânga;
c) se înregistrează o creștere a ofertei pe piața altui bun;
d) se înregist
rează o atragere a factorilor de producție spre acest produs;
e) curba ofe
rtei la acest produs se va deplasa spre dreapta.
13. Când curba ofertei se deplasează spre stânga:
a) canti
tatea cerută și oferită va scădea;
b) prețul de e
chilibru va crește;
c) numai cantitate
a oferită va scădea;
d) prețul de ec
hilibru va scădea;
e) cantitate
a cerută și oferită va crește.
Aplicație rezolvată:
Funcția de producție a unei firme este Q = K L
2 , unde Q este volumul producției, K este cantitatea
de capital,iar L este cantitatea de muncă. Prețul capitalului este P
K= 20 unități monetare (u.m.), iar
prețul muncii este P
L
= 10 u.m.. Costul total în care trebuie să se încadreze firma este egal cu
6000 u.m. Să se determine:
1. tipul de randament de scară al acestei firme.
2. producția maximă ce poate fi obținută;
3. productivitatea marginală a muncii în cazul combinației optimale
Rezolvare:
1. Dacă mărim de α ori cantitățile de factori de producție, producția va crește și ea de β ori și
vom avea: β ·Q = α ·K · (α L)
2, adică β· Q = α
3 · K· L
2 sau β ·Q = α
3·Q, de unde rezultă că β =
α
3; Deci, β > α, ceea ce înseamnă că există randamente de scară crescătoare.
2. Producți
a maximă poate fi obținută în cazul combinației optimale. Pentru a o determina,
trebuie calculate mai întâi cantitățile optimale a factorilor de producție, pe care le vom introduce
apoi în funcția de producție. Pentru a determina cantitățile optimale ale factorilor de producție,
construim sistemul de două ecuații cu două necunoscute, K și L; prima ecuație rezultă din condiția
de echilibru a producătorului, PmK/Pml = Pk/Pl:
Pmk =
dKdQ = L
2;
PmL =
dLdQ = 2 ·K·L; rezultă:
KLL
22 =
1020, adică L = 4 K;
a doua ecuație este constrângerea bugetară a producătorului: CT = Pk · K + Pl · L, adică 6000 = 20
K + 10 L sau, înlocuindu-l pe L cu 4 K și simplificând prin 10, 600 = 6 K, de unde rezultă K = 100,
iar L =
4 K = 400. Cu aceste cantități Q max = 100 · 400
2
Deci, producția maximă ce poate fi obținută este Q = 16 000 000 .
3. Productivitatea marginală a muncii în cazul combinației optimale este:
PmL = 2 K L = 2· 100 · 400 = 80 000.
Aplicații de rezolvat:
1. Funcția de producție a unei întreprinderi este
2L K Q . Ce tip de randamente de
scară prezintă această întreprindere?
83 a) crescătoare;
b) descrescătoare;
c) constante.
2. Funcția de producție a unei firme este
2 2L K Q . Dacă prețurile factorilor
achiziț
ionați de pe o pia ță concurențială sunt P K = 2, P L = 1, atunci cantitățile optime necesare
producerii a 64 unități output sunt:
a) K = 2; L = 2;
b) K = 2; L = 4;
c) K = 4; L = 4;
d) K = 4; L = 2.
3. În tabelul de mai jos este redat volumul producției obținut la diferite niveluri ale
inputurilor (factorilor de producție) L – muncă și K – capital:
K
L 1 2 3 4
1 100 125 135 140
2 170 200 220 235
3 200 265 300 320
4 250 310 365 400
În aceste condiț ii:
a) când factorul capital este fix și egal cu 4, productivitatea marginală a muncii pentru L = 3
este 85;
b) când factorul capital este fix și egal cu 3, productivitatea marginală a muncii pentru L = 3
este 35;
c) când factorul muncă este fix și egal cu 4, productivitatea marginală a capitalului pentru K =
2 este 60;
d) când factorul muncă este fix și egal cu 2, productivitatea marginală a capitalului pentru K =
3 este 80.
4. Funcția de producție pentru un anumit bun este
L K Q22 . Prețurile unitare ale
factorilor de producție sunt: P K = 800 unități monetare (u.m.), iar P L = 500 u.m.. Combinația
optimală a factorilor pentru obținerea unei producții de 5400 bucăți este:
a) K = 12, iar
L = 15;
b) K = 8, iar L = 12;
c) K = 15, iar L = 12;
d) indeterminabilă deoarece nu este dat nivelul costului total.
5. Un agent economic obține o producție optimă de 125.000 bucăți la un cost mediu de 8
unităț
i monetare (u.m.) pe bucată. Știind că prețul capitalului este dublu fa ță de prețul
factorului muncă, iar funcția de producție este
L K Q 25 , cantitățile optimale folosite din
cei doi factori sunt:
a) K = 100, iar L = 50; b) K = 50, iar L = 100; c) K = 25, iar L = 50;
e) K = 100, iar
L 200.
Rezultatele la aplicații vor fi discutate la întâlnirile tutoriale
84 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 6: CONCURENȚA PERFECTĂ
Obiective de studiu:
Concurența perfectă reprezintă un model ideal de funcționare a piețelor, rezultat și el al unui
proces d
e abstractizare ș tiințifică, care sunt departe de ceea ce înseamnă realitatea, mai ales cea a
zilelor noastre. Și atunci, de ce consumăm efort și timp pentru a studia ceva ce nu există în realitate?
Răspunsul
este simplu: fiindcă reprezintă un model de referință , la care ne raportăm mereu pentru a
înțelege
tipul real de pia ță pe care-l studiem.
După parcurgerea acestui capitol,
veți cunoaște tipurile de pia ță în funcție de gradul de concuren ță;
veți înțelege care sunt ipotezele modelului teoretic al concurenței perfecte și în ce constă
conținutul lor;
veți putea explica maniera în care se formează prețul curent sau de perioadă foarte scurtă ș i
cum se realizează echilibrul pieței unui bun;
veți putea explica mecanismul formării prețului stabil de perioadă scurtă și cum se realizează
echilibrul
firmei, atât în situația favorabilă, când prețul curent al pieței acoperă toate
costurile ei, permițându- i și obținerea unui profit, cât și într-o situație nefavorabilă, când
prețul cur
ent al pieței nu acoperă toate costurile;
veți înțelege și veți putea explica mecanismul realizării echilibrului ramurii și modul cum se
fixează prețul stabil de perioadă lungă;
Timp d
e lucru: 3 ore
Teme de verificare:
TA 6.1. Ipotezele modelului teoretic al concurenței perfecte;
TA 6.2. Formarea prețului de echilibru al pieței;
TA 6.3 Formarea prețului de echilibru al firmei;
TA 6.4. Formarea prețului de echilibru al ramurii
După c
e s-au studiat comportamentul consumatorului și cererea, comportamentul
producătorului, costurile și oferta, ne propunem să vedem în continuare modul în care acestea
interacționează pe pia ță, determinând prețurile și cantit ățile la care se vor produce și vinde bunurile.
Piața
unui bun poate fi definită ca locul de întâlnire, la un moment dat, a dorințelor
consum
atorilor, exprimate prin cerere, și a dorințelor producătorilor, exprimate prin ofertă1.
Spre
deosebire de sensul obișnuit, comun, al termenului de pia ță, așa cum îl înțelege de
exemplu gospodina (care merge la pia ță pentru a cumpăra o multitudine de bunuri necesare în
gospodărie), aici ne vom referi la piața unui anumit bun sau serviciu care fac parte din categoria
bunurilor de consum sau a factorilor de producție: piața grâului, piața automobilelor, piaț a
cărbunelui, piața muncii etc.
În plus, chiar dacă în definiție piața este "loc de întâlnire", nu trebuie să interpretăm acest fapt
în sensul unei prezențe fizice a participanților purtători ai cererii și ofertei. Întâlnirea cererilor ș i
ofertelor lor se poate realiza în numeroase alte modalit ăți, de exemplu prin ordine scrise, telex,
telefon, fax etc.
1 Gilbert Abraham Frois, Economia politică , Editura Humanitas, București, 1994, p.212.
85 Așa cum s-a amintit deja în capitolul 2, piețele pot fi diferențiate după numeroase criterii. Aici
vom lua în considerare numărul purtătorilor cererii, respectiv, ofertei, accesul pe pia ță al a cestora
(liber sau îngrădit) și natura produselor. În funcție de aceste elemente se poate măsura gradul de
competiție, care diferențiază piețele în următoarele tipuri (vezi tabelul 6.1.).
Tabelul 6.1.
Tipuri de pia ță în funcție de gradul de competiț ie
(concuren ță) și trăsăturile lor:
Tipul de pia ță Numărul de participan ți Accesul pe Natura
produselor La cererea de pe
piață La oferta de pe
piață piață
(Libertatea de
intrare)
Concuren ța
perfectă Foarte mul ți Foarte mul ți Nelimitat ă Omogene
(nediferen țiate)
Concurența
monopolist ă Mulți sau câțiva Foarte mul ți Nelimitat ă Diferențiate
Oligopolul
Foarte mul ți
Puțini Limitată pentru
ofertanți Nediferen țiate
sau
Diferențiate
Oligopsonul
Puțini
Foarte mul ți Limitată pentru
cumpărători Nediferen țiate
sau
Diferențiate
Monopolul
Foarte mul ți
Unul singur Restrânsă sau
complet blocat ă
pentru ofertan ți
Unic
Monopsonul
Unul singur
Foarte mul ți Restrânsă sau
complet blocat ă
pentru
cumpărători
Unic
Dintre acestea, în capitolul de fa ță ne vom ocupa de concurenț a perfectă, numită și "concurenț a
pură și perfectă"2.
6.1. Ipotezele modelului teoretic al concurenței perfecte
Modelul teoretic al concurenței perfecte este conceput pe baza existenței concomitente a cinci
ipoteze:
a) Atomicitatea cererii și ofertei , care presupune îndeplinirea a două condiții cumulative:
· existența unui foarte mare număr de cumpărători și vânzători ai unui aceluiași bun;
· nici unul dintre participanții pe pia ță nu trebuie să ofere sau să ceară din bunul respectiv o
cantitate prin a cărei modificare să poată determina o variație semnificativă a ofertei sau cererii
globale. Această condiție este expresiv prezentată de economistul francez François Perroux care
arată că, în condițiile atomicit ății pieței, fiecare ofertă trebuie să fie ca o "picătură de apă în oceanul
ofertei", iar fiecare cerere ca o "picătură de apă în oceanul cererii".
Deci,
participanți pe pia ță în număr mare, dar fiecare dintre ei având o dimensiune neglijabilă
în raport cu întinderea pieței.
2 Ibidem, p. 215 – 217.
86 b) Omogenitatea produsului , care înseamnă că toate unit ățile dintr-un anumit bun, indiferent
de întreprinderea care le produce, sunt perfect identice, oricând substituibile unele cu altele. De
aceea, neexistânt diferențierea acestora, nu mai este necesară publicitatea.
c) Intrarea/ieșirea liberă într-o/dintr-o ramură de activitate sau pe/de pe pia ță, care
presupune că nu există nici o barieră, de nici o natură (tehnică, financiară sau juridică) la
pătrunderea sau părăsirea unei activit ăți economice (desigur licite).
d) Transparența perfectă a pieț ei, care presupune că toți pa rticipanții pe pia ță sunt perfect
informați în legătură cu calitatea, natura produsului și prețul său. Acesta din urmă nu poate fi decât
unic, dacă avem în vedere ipoteza fundamentală a raționalității individului . Acesta, urmărind, de
exemplu, în calitate de consumator, să-și maximizeze utilitatea, știind că bunul este omogen, nu va
accepta, dacă am presupune că există două prețuri, să-l plătească pe cel mai mare; astfel va fi
practic
at un preț unic, cel mai mic.
e) Perfecta mobilitate a factorilor de producț ie, care presupune că aceștia vor fi orientaț i
întotdeauna spre activit ățile unde vor fi utilizați cel mai eficient. Orice întreprinzător gă sește pentru
activitatea sa factorii de producție necesari, în orice moment și în orice cantitate.
În analiza modului de formare a prețurilor și de realizare a echilibrului se iau în considerare mai
multe perioade:
· perioada foarte scurtă, confundată practic cu un anumit moment al pieței, în care se formează
prețul
de echilibru al pieț ei ca rezultat al raportului dintre cererea și oferta existente în acel
moment, ajungându-se astfel la echilibrul pieț ei. Perioada este atât de scurtă încât ofertanții nu mai
au timpul necesar să-și mărească producția, oferta limitându-se la stocul existent pe pia ță, care se va
confrunta cu cererea reprezentată de dorințele cumpărătorilor existenți în momentul respectiv;
· perioada scurtă, în care, așa cum s-a văzut la teoria producătorului, variația ofertei poate fi
realiz
ată pe seama modificării producției doar prin angajarea unui număr suplimentar de lucrători
sau prin disponibilizarea lor. Un singur factor de producție variază. Capitalul rămâne neschimbat. Î n
cadrul acestei perioade se analizează mecanismul realizării echil ibrului firmei ;
· perioada lungă, în care producătorii ofertanți pot modifica și volumul utilajelor, al capac ității
de producție. Variază to ți factorii de producție. Se studiază în acest caz echi librul ramurii .
TA 6.1.
1. Care sunt ipotezele modelului teoretic al concurenție perfecte?
Răspuns:
6.2. Fixarea prețului curent sau de perioadă foarte scurt ă și determinarea
echilibrului de pia ță
Prețul curent sau prețul de echilibru al pieței se formează la un moment dat și este valabil o
perioadă foarte scurtă. El rezultă din întâlnirea curbelor ofertei și cererii, care, plecând de la premiza
că vânzători
i și cumpărătorii se află sub influența exclusivă a raționalității economice , sunt
liniar
e, de tip clasic;
Când agenții economici se află sub influența exclusivă a raționalității, prețul de echilibru este cel
care realizează echilibrul cantit ăților oferite și cerute.
În fig. 6.1. punctul A marchează intersecția curbelor cererii și ofertei, proiecția lui pe axa
prețurilor fiind
Pe, iar pe axa cantit ăților fiind Q e. Segmentul OP e reprezintă prețul momentan care
permite egalarea cantit ății oferite cu cantitatea cerută, ambele reprezentate prin segmentul OQ e.
87
Dacă prețul s-ar fixa pe pia ță la nivelul OP 1, inferior lui OP e, cumpărătorii ar fi stimulați să
ceară o cantitate OQ c (Punctul Q C fiind proiecția pe abscisă a intersecției cu curba cererii a
orizontalei trasate prin P 1), dar s-ar constata că pe pia ță nu există decât o ofertă egală cu OQ B,
înregistrându-se o penurie sau un excedent de cerere egal cu segmentul Q BQC. Unii dintre
cumpăratori, dispuși să pl ătească prețul pieței, nu-și vor putea achiziționa bunul respectiv. De aceea,
dorind să
-și procure bunul, cumpărătorii vor ajunge, printr-un proces de încercări succesive, la
prețul OP e care asigură ca dorințele de cumpărare să coincidă cu cele de vânzare. Piața va ajunge în
echilibru.
Presiunea prețului este îndreptată de jos în sus, așa cum o indică și sensul să geții din fig.
6.1.
Dacă, dimpotrivă, prețul ar fi inițial la nivelul OP 2, superior celui de echilibru, cantitatea
oferită ar fi OQ E, mare, fiindcă prețul ridicat îi avantajează pe vânzători. Ei însă vor constata că nu
au cumpărători suficienți, deoarece aceștia sunt descurajați. Cantitatea cerută la prețul OP 2 nu este
decât OQ D, astfel încât, de această dată, apare un surplus sau un excedent de ofertă egal cu Q DQE.
Pentru ofertanți, o asemenea situație nu este avantajoasă deoarece, nevânzându-și marfa, aceștia
nu-și pot recupera cheltuielile de producție, nu-și pot relua producția, cresc cheltuielile lor cu
stocarea și păstrarea ofertei excedentare, iar, dacă sunt perisabile, bunurile se pot chiar deprecia sau
degrada total. De aceea, dorind să-și vândă marfa cu care au venit pe pia ță, vânzătorii vor fi nevoiț i
să-și reducă treptat prețul, de asemenea prin tatonări succesive, până când ajung la nivelul OP 2,
pentru care cererea egalează oferta lor. Presiunea prețului, așa cum se observă în fig. 6.1, va fi
orientată de această dată de sus în jos, în sensul diminuării sale.
Aceasta
este descrierea modelului teoretic. În practică, unii agenți economici, cumpărători sau
vânzători, fie că nu vor avea răbdarea să parcurgă toate încercările necesare, fie că nu au toate
informațiile necesare, vor încheia contracte la niveluri de preț care-i dezavantajează. În acest caz
însă ieșim din schema concurenței perfecte, care presupune transparen ță perfectă, adică o
cunoaștere de către fiecare a intențiilor tuturor celorlalți. Un astfel de mecanism de fixare a prețului
momentan și de realizare a echilibrului pieței poate fi întâlnit într-o formă apropiată la bursa de
valori, unde cursul titlurilor și cantit ățile corespunzătoare oferite și cerute sunt afișate continuu.
Când curba ofertei nu este normală, continuu crescătoare fa ță de preț, ci repliată, ca în fig. 6.2.,
pot exista două puncte de echilibru, A și B, cărora le corespund două prețuri de echilibru, OP e1 și
OPe2, și două cantit ăți de echilibru, OQ A și OQB. Alegerea între cele două prețuri va depinde de
circumstanțe exterioare pieței, cum ar fi intervențiile guvernamentale, ceea ce ne îndepărtează de
ipotezele concurenței perfecte.
88
În concluzie, pe o pia ță cu concuren ță perfectă, aflată sub influența exclusivă a raționalit ății,
prețul de echilibru stabilit pe termen foarte scurt sau instantaneu este cel care egalează cererea ș i
oferta la cel mai mare volum al cantit ăților vândute și cumpărat e.
TA 6.2.
1. Cum se formează prețul de echilibru al pieței?
Răspuns:
6.3. Mecanismul fixării prețului stabil de perioadă scurtă și al realizării
echilibrului firmei
Firma luată în considerare, una din numeroasele întreprinderi care produc și vând un anumit
bun omogen, este de dimensiuni atât de mici încât, prin variații ale ofertei sale individuale, nu poate
determina o variație semnificativă a ofertei totale de pe piața produsului respectiv astfel încât să
inducă o modificare a prețului de echilibru momentan, fixat conform mecanismului descris anterior.
De aceea, un astfel de agent economic este un "price-taker", adică pentru el prețul de vânzare este o
variabilă exogenă, dată, de care trebuie să ț ină seama în deciziile pe care le ia pentru realizare a
obiectivului său – maximizarea profitului total. Profitul avut în vedere este profitul economic , adică
diferența între încasările totale ale firmei și costul economic, cheltuielile aferente consumului
tuturor factorilor de producție (adică suma costurilor contabile și a costurilor implicite, așa cum au
fost prezentate în capitolul 5, consacrat teoriei producției).
Într-o abordare statică, în care nu se ia în considerare timpul cu toate modificările ce pot
surveni, induse
de diferiți factori economici sau extraeconomici, firma, informată asupra prețului de
vânzare la care-și va putea valorifica producția, nu are altă posibilitate de adaptare decât
modificarea cantit ății pe care o produce. Situându-se într-o perioadă scurtă de timp, ea nu poate
varia cantitatea produsă decât prin modificarea volumului factorului muncă utilizat, singurul factor
variabil. Volumul factorului capital, îndeosebi al utilajelor, rămâne neschimbat. Ca urmare, în
dimensionarea cantit ății produse pentru a obține profit total maxim, firma va compara mereu venitul
sau încasarea sa marginală cu costul marginal.
Venit
ul sau încasarea marginală reprezintă suma obținută de firmă pentru ultima unitate
vândută
din producția sa. Cum ne situăm în condițiile concurenței perfecte, când prețul pieței nu
poate fi influențat de variația ofertei individuale a firmei, venitul marginal este de fapt identic cu
prețul de vânzare. Aceasta înseamnă că, pentru produsul firmei, curba cererii este perfect elastică ,
adică este o dreaptă orizontală cu axa cantit ăților, identificându-se cu dreapta care marchează
nivelul prețului de vânzare format prin mecanismul echilibrării pieței (dreapta PM din fig. 6.7.).
89 Costul marginal , după cum știm, este imputabil sau aferent ultimei unit ăți produse din bunul
respectiv. El nu conține decât costuri variabile, deoarece costurile constante sunt imputabile
primelor unit ăți produse.
Realizarea echilibrului firmei , adică ajungerea în situația în care profitul total devine maxim
posibil, este asigurată de tendința spontană de egalizare a costului marginal și a prețului de
vânzare. Pentru a demonstra această condiție luăm în considerare două ipoteze:
6.3.1. Să presupunem mai întâi că prețu l de vânzare este superior minimului costului total
mediu. Prețul de vânzare este prețul de echilibru al pieței, format pe graficul din stânga din fig. 6.7.,
a cărui ordonată are aceleași unit ăți de măsură ca și graficul din dreapta, în timp ce abscisa exprimă
oferta și cererea totală de pe pia ță pe graficul din stânga și, la o scară mult mai mică, producția
oferită
doar de către una din numeroasele firme foarte mici, pe graficul din dreapta. Repetăm, firma
ale cărei curbe de cost mediu total și marginal sunt reprezentate pe graficul din dreapta își va găsi
punctul de echilibru optând pentru un output (cantitate produsă) care-i maximizează profitul total.
Să vedem cum:
Inițial, volumul producției firmei ar putea fi cantitatea O'Q 1. În acest caz, ridicând o
perpendiculară pe abscisă în punctul Q 1, putem determina situația costurilor, încasărilor ș i
rezultatelor financiare ale firmei: costul marginal, adică al ultimei unit ăți produse din bunul "X",
este segmentul Q 1A; încasarea marginală, adică prețul încasat pentru această ultimă unitate, este
Q1C, egal cu prețul pieței OP e; costul mediu total este Q 1B > Q1A, ceea ce înseamnă că, așa cum
ne reamintim de la teoria producătorului, producția O'Q 1 corespunde unei faze a producției încă
ineficiente (productivitatea medie și cea marginală sunt crescătoare). Pentru ultima unitate produsă
se obține un profit egal cu segmentul AC, iar profitul mediu este egal cu segmentul BC.
Desigur, firma continuă să crească producția, ajungând la cantitatea O'Q 2, unde costul marginal
devine egal cu minimul costului mediu total Q 2F, înregistrând profitul mediu maxim. Din punctul
Q2, ambele curbe, ale costului marginal și costului mediu, sunt crescătoare, ceea ce înseamnă că le
corespund curbe descrescătoare ale productivit ății medii și marginale și ne aflăm într-o fază
eficientă a producției. Profitul total maxim nu a fost încă obținut. Chiar dacă, sporind producția în
continuare
, peste cantitatea O'Q 2, profitul aferent fiecărei unit ăți suplimentare produse se
diminuează, profitul total continuă să crească. Până când? Până producția ajunge la cantitatea O'Q 3,
când costul marginal egalează prețul de vânzare. Deci, pentru ultima unitate produsă din cantitatea
O'Q3, nu se mai obține profit, dar nici pierderi. Pentru toate celelalte unit ăți produse s-a obținut însă
profit, astfel încât profitul total maxim este egal cu profitul mediu GH multiplicat cu cantitatea
produsă O'Q 3, care este egală cu segmentul G'G. Putem scrie deci că: profitul total maxim = G'G x
GH, ceea ce înseamnă, geometric, aria dreptunghiului G'GHP hașurată pe figura 6.7.
90 Dacă firma ar continua să-și mărească producția până la cantitatea 0'Q 4, pentru toate unit ățile
produse peste cantitatea O'Q 3 s-ar înregistra pierderi, astfel încât suprafața HKL ar fi pierderea
totală, care ar diminua profitul reprezentat de suprafața dreptunghiului G'GHP. Când producția ar
ajunge la cantitatea O'Q 5, costul mediu ar deveni egal cu prețul de vânzare, ceea ce înseamnă că
firma ar înregistra profit zero.
De aceea, prin încercări succesive, echilibrul firmei se realizează pentru cantitatea O'Q 3, la care
prețul de vânzare este egal cu costul marginal.
Am precizat că, în condițiile concurenței perfecte, firma fiind de mici dimensiuni (una din
foarte multe firme care asigură oferta totală pe pia ță), nu poate influența nivelul prețului de
echilibru al pieței. Nimeni însă nu-i impune acest preț. Firma are libertatea deplină să practice orice
nivel de pre
ț dorește. Dar, dacă va cere un preț mai mare decât cel de echilibru, cumpărătorii
raționali și perfect informați nu vor cumpăra produsul la acest preț, orientându-se spre alte firme
vânzătoare. Dacă își va vinde produsele la un preț inferior celui de echilibru, de exemplu la O'P',
cantitatea produsă va trebui reajustată la O'Q 6 (care restabilește egalitatea dintre prețul de vânzare
O'P' și costul marginal Q 6N), iar profitul total rezultat, NR x RR', adică suprafața dreptunghiului
R'RNP', nu va mai fi la fel de mare ca atunci când s-a practicat prețul de echilibru al pieței O'P.
Ca urmare, în concluzie, dacă firma dorește maximizarea profitului său total, va trebui să
ajungă, în urma unui proces de tatonări succesive, la următoarea situație:
· Să-și stabilească volumul producției la cantitatea de echilibru O'Q 3, care asigură realizarea
egalității: Costul marginal = Prețul de vânzare,
denumită și condiția de echilibru al firmei în situația de concuren ță perfectă;
· Să-și vândă producția la prețul de echilibru al pieței.
6.3.2. În ipoteza că prețul de vânzare ar fi inferior minimului costului total mediu , orica re ar
fi volumul producției la care s-ar opri firma, încasările ei totale obținute prin vânzarea producției la
prețul pie
ței nu ar putea acoperi cheltuielile efectuate. S-ar părea că nu există altă soluție decât
închiderea întreprinderii. Dacă însă această situație a fost provocată de o conjunctură nefavorabilă
trecătoare, firma își poate propune să supraviețuiască, încercând să reducă la minimum pierderile.
Pentru aceasta este necesară și cunoașterea nivelului costurilor variabile.
Dacă
prețul de vânzare, adică prețul de echilibru al pieței (OP), este superior minimului
costului mediu variabil (Q 1A), ca în fig. 6.8., optând pentru calitatea OQ 2, la care se asigură
egalitatea Preț de vânzare = Cost marginal , firma reușește să-și acopere din încasările obținute
totalitatea costurilor variabile, obținând și un surplus (reprezentat de suprafața hașurată a
dreptunghiului D'DBP) din care-și poate recupera o parte din costurile fixe angajate de obicei la
început. Recuperarea restului costurilor fixe poate fi amânată până la dep ășirea conjuncturii
nefavorabile de pe pia ță.
91
Procedând astfel, firma va înregistra pentru producția OQ 2 pierderi echivalente cu suprafaț a
dreptunghiului PBFG, dar acestea vor fi mai mici decât în cazul închiderii, când nu ar mai putea
recupera decât foarte puțin din valoarea utilajelor, a clădirilor, pentru care cheltuielile au fost
efectuate înainte de punerea în funcțiune a întreprinderii.
Dacă însă conjunctura se înrăut ățește iar prețul de vânzare coboară și sub minimul costului
mediu variabil Q 1A, firma nu-și mai poate asigura încasările necesare acoperirii cheltuielilor cu
plata salariilor și cu achiziționarea materiilor prime, materialelor, combustibilului pentru fabricație.
Ea este nevoită să-și înceteze activitatea, să se închidă. De aceea minimul costului mediu variabil
este denumit punct de închidere a firmei .
Funcționarea întreprinderii în situația evidențiată de fig. 6.8. nu poate fi continuată pe o
perioadă prea lungă. Există următoarele variante de evoluție pe termen scurt:
· Situația cea mai favorabilă pentru firmă: conjunctura se îmbunăt ățește. Piața se reînvigorează,
cererea se relansează, determinând ridicarea nivelului prețului de echilibru peste minimul costului
mediu total al firmei, care redevine rentabilă;
· Nefiind semnale ale dep ășirii conjuncturii nefavorabile, întreprinzătorul își vinde firma, care,
achiziționată de altcineva, la un preț foarte scăzut, înregistrează apoi costuri fixe mai mici, ceea ce
poate determina ca, în continuare, curba costului mediu total să coboare sub prețul de vânzare;
· Între
prinzătorul schimbă profilul de fabricație al firmei, orientându-se spre producerea unor
bunuri a căror piață este în expansiune. Acest caz, presupunând modificarea și achiziționarea de noi
utilaje, iese
din cadrul perioadei scurte în care ne este plasată aici analiza;
· Întreprinzătorul poate lua legătura cu patronii altor firme din aceeași ramură, aflate într- o
situație similară, reușind să-și fixeze împreună o strategie de influențare a pieței în sensul creșterii
prețului de echilibru. Și această variantă iese din cadrul analizei de aici deoarece nu s-ar mai
respecta ipotezele concurenței perfecte.
Abordarea statică nu este justificată decât din rațiuni simplificatoare, didactice, pentru
înțelegere
a mecanismelor prezentate. Piața este însă într-o continuă mișcare, evoluție, sub impactul
influenței unei multitudini de factori, puțin predictibilă și greu de cuantificat. În opțiunile lor,
agenții economici conștientizează faptul că este necesar să compare nu costul margina l și prețul
pieței din momentul adoptării deciziilor lor, ci nivelurile previzibile a se realiza în viitor, când vor
ajunge pe piață . Ei se vor strădui ca, plecând de la constatările pe care le oferă realitatea
momentului în care iau deciziile, să adopte acele măsuri care să asigure egalitatea între costul
marginal ex-ante și prețul de echilibru al pieței ex-ante , adică anticipate a se realiza. Pentru
aceasta este necesară o analiză cauzală , care este specifică abordării dinamice a studierii
proceselor și tendințelor pieței, dar care este greu accesibilă micilor întreprinzători, confruntați cu
insuficiența informațiilor și uneori cu o slabă cultură economică.
92 De aceea este necesar ca, în concluzie, să privim realizarea egalit ății dintre costul marginal ș i
prețul de vânzare, care este condiția înfăptuirii echilibrului firmei, doar ca tendin ță, posibilă de atins
având în vedere că anticipările sunt mereu rectificate în funcție de rezultatele constatate. Desigur,
perioadele de recesiune, de criză economică, de șocuri ale creșterii prețurilor unor materii prime de
bază,
de declanșare a inflației sau de reforme radicale nu sunt de natură a favoriza realizarea
echilibrului firmei. Să nu uităm însă că problema a fost tratată în condițiile ipotezelor restrictive ale
concurenței perfecte, sub forma doar a unui model teoretic.
TA 6.3.
1. Cum se realizează echilibrul firmei în modelul concurenței perfecte în ipoteza prețului de
vânzare superior minimului costului mediu total?
2. Cum se realizează echilibrul firmei în modelul concurenței perfecte în ipoteza prețului de
vânzare inferior minimului costului mediu total?
3. Ce este punctul de închidere a firmei?
Răspunsuri:
6.4. Realizarea echilibrului ramurii sau fixarea prețului stabil de perioadă lungă
Perioada lungă este cea în care toți factorii de producție variază. Producătorii au posibilitatea
să-ș
i modifice mărimea capacit ății de producție, înființând noi uzine, secții sau ateliere sau,
dimpotrivă, închizând unele dintre acestea. În felul acesta este influențată mărimea ramurii, prin
care se înțelege totalitatea firmelor ce produc un același bun sau o anumită clasă de bunuri.
Situâ
ndu-ne în cadrul concurenței perfecte, ipoteza omogenit ății perfecte a bunurilor ne impune să
consideră m ramura ca fiind formată din firme care produc și oferă pe pia ță un singur bun, identic,
indifere
nt de producător .
De această dată vom vedea cum se intercondiționează echilibrul pieței cu echilibrul firmei și cu
cel a
l ramurii în procesul stabilirii prețului de vânzare. Pentru început, vom folosi din nou
abordarea statică, făcând abstracție de procesele concrete în cadrul cărora evoluează ramura.
Echilibrul
ei se realizează de asemenea pe baza adaptării prin cantit ăți, în funcție de situația pieței și
de costurile întreprinderilor componente existente sau nou create. Se demonstrează că, prin crearea,
extinderea sau închiderea unor firme, se ajunge la o ofertă totală a ramurii din a cărei interacțiune cu
cere
rea totală a pieței rezultă un preț de vânzare ce tinde să egaleze minimul costului mediu al
așa-numitelor întreprinderi marginale . Acestea sunt firmele care dispun de condițiile cele mai
puțin favorabile, astfel încât obțin bunul respectiv la costuri mai ridicate. Producția lor este însă
necesară pentru satisfacerea cererii.
Pentru a demonstra condiția realizării echilibrului ramurii vom lua și de această dată în
considerare două ipoteze:
6.4.1. Situația în care în ramură există și se creează firme identice, cu aceleași curbe ale
costurilor , conform fig. 6.9. de mai jos:
93
Trebuie să răspundem la două întrebări: câte întreprinderi de același tip se mai pot înființa în
cadrul ramurii? Ce efect va avea asupra nivelului prețului pieței înființarea noilor întreprinderi? Pe
piață (gra
ficul din stânga), intersecția cerer ii și ofertei totale dă inițial prețul de echilibru OP ei,
căruia îi corespunde o cantitate de echilibru al pieței inițială OQei. Dacă am presupune că în ramură
exist
ă 100 de întreprinderi, segmentul OQ ei este egal cu 100 de segmente 0'Q 0 (0Q0 fiind cantitate
de echilibru inițială a firmei, fixată pentru realizarea condiției de echilibru al firmei, Preț de vânzare
= Costul
marginal). Facem abstracție de posibilitatea ca întreprinderile să stocheze o parte din
producție sau să aducă pe pia ță bunuri produse în tr-o perioadă anterioară și stocate. La prețul de
echilibru OP ei = 0'P0 firmele din ramură sunt foarte avantajate. Ele își vând producția la pretul 0'P 0
= Q0C, dar fiecare unitate de produs le costă, în medie, Q 0D'. Să ne reamintim că în costul
economic sunt incluse remunerațiile tuturor factorilor de producție utilizați. Astfel, fiecare din cele
100 de firme obține un adevărat superbeneficiu CD, care stimulează întreprinzătorii din ramură sau
din afara ei să înființeze noi firme.
Să pre
supunem că se vor mai înființa n firme. Care va fi efectul asupra pieței? Dacă, având în
vedere ipoteza atomicit ății cererii și ofertei, variația producției unei firme nu putea avea o influen ță
semnificativă asupra ofertei totale, astfel încât să modifice prețul de echilibru al pieței, de această
dată, creșterea semnificativă a numărului de întreprinderi care aprovizionează piața va determina
sporirea ofertei totale. De aceea, curba ofertei totale de pe pia ță se deplasează pe graficul din stânga
al fig. 6.9., de la stânga spre dreapta. Dacă cererea rămâne neschimbată, acest fapt provoacă
diminuarea
prețului de echilibru al pieței pe măsură ce noi firme intră în ramură și suplimentează
oferta totală cu producția lor. În aceeași măsură, fiecare firmă, menținând egalitatea dintre prețul de
vânzare și costul marginal (pentru a-și asigura echilibrul), va observa că superbeneficiul ei, CD, se
diminuează treptat până când devine nul în punctul E. Aceasta se întâmplă atunci când prețul de
vânzare ajunge la nivelul OP ef = O'P1 = Q1E; Q1E este minimul costului mediu total. Săgeata din
suprafața CDE indică sensul de mișcare al segmentului CD, între curba costului marginal, pe care
coboară prețul spre nivelul Q 1E, și curba costului mediu total pe care alunecăm spre punctul ei de
minim.).
Când curba ofertei totale de pe pia ță ajunge să intersecteze curba cererii totale în punctul B, iar
noul preț de echilibru devine egal cu minimul costului mediu total al fiecărei firme din ramură ,
superbeneficiul, incitatorul care a determinat înființarea de noi întreprinderi, dispare. Dacă acestea
vor continua să intre în ramură și să suplimenteze astfel oferta de pe pia ță, curba ofertei totale va
glisa mai departe pe curba cererii, spre dreapta, dincolo de punctul B, astfel încât prețul de echilibru
al pieței va deveni inferior minimului costului mediu total al firmelor, provocându-le pierderi. Unele
nu vor putea supraviețui și-și vor înceta activitatea, ceea ce va determina diminuarea ofertei totale
94 de pe pia ță și deplasarea curbei acesteia în direcție inversă, spre stânga, până ajunge din nou în
punctul B, restabilind astfel echilibrul ramurii.
Deci, se poate concluziona că, pe termen lung, echilibrul se stabilește atunci când se
realizează egalitatea : Prețul de vânzare = minimul costului mediu total = costul marginal
Firmele își vor fixa producția la un nivel optim, care corespunde costului mediu cel mai scăzut,
adică celor mai bune condiții de fabricație; în ramură se va instala de asemenea un număr optim de
întreprinderi, deoarece producția lor, fixată la nivel optim, corespunde folosirii celei mai eficiente a
resurselor umane și materiale.
6.4.2. A doua ipoteză pe care o luăm în considerare în continuare se referă la o situație mai
apropiată de realitate, când în ramură există numeroase firme, dar nu identice . Unele dintre ele
dispun de condiții mai avantajoase: sunt favorizate de o poziție mai bună față de sursele de
aprovizionare sau de piețele de desfacere; beneficiază de o sursă de aprovizionare mai ieftină ;
dispun de procedee tehnologice mai avansate, de o anumită invenție care le permite realizarea unui
nivel mai ridicat al productivit ății etc. Ca urmare, curbele costurilor lor vor fi mai coborâte.
Celelalte firme dispun de condiții mai puțin favorabile, iar unele chiar de cele mai nefavorabile.
Ultimele sunt denumite întreprinderi marginale. Pentru simplificare, vom presupune că în ramură
există numai două tipuri de firme: cele care dispun de condiții avantajoase – să le numim
inframarginale – și cele cu condiții mai nefavorabile, dar a căror producție este necesară pentru
satisfacerea cererii totale de pe pia ță – întreprinderi marginale. Ipoteza însă nu este completă: mai
trebuie să presupunem că noile firme care vor intra în ramură, atrase de același superbeneficiu, nu
pot reproduce condițiile de producție avantajoase ale întreprinderilor inframarginale și, de aceea,
vor avea curbe ale costurilor mai ridicate, așa cum se observă din fig. 6.10.
La
prețul inițial de echilibru al pieței, P ei, toate firmele își vor determina volumul producției care le
permite realizarea echilibrului lor, egalând prețul de vânzare și costul marginal. Astfel, firma
inframarginală își fixează cantitatea O'Q 1, iar cea marginală cantitatea O"Q' 1. Ambele tipuri de
firme obțin acel superbeneficiu stimulator al înființării de noi întreprinderi, CD, respectiv, C'D'.
Întrucât am presupus că firme de primul tip, inframarginale, nu se mai pot înființa, în ramură se
creează firme de al doilea tip, a căror producție determină creșterea ofertei totale pe piață și
deplasarea curbei ei spre dreapta, până când intersectează curba cererii în punctul B, la care se
fixează prețul de echilibru de perioadă lungă. Acesta este egal cu minimul costului mediu total al
firmei marginale.
. Deci, pe măsură ce crește numărul firmelor marginale nou înființate în ramură, oferta totală de
pe piață crește, prețul momentan al pieței scade, iar superbeneficiul C'D' (care incitase crearea
noilor firme) se diminuează până devine nul la nivelul P e al prețului de echilibru. Crearea de noi
întreprinderi încetează. Ramura și-a realizat echilibrul. P e devine prețul stabil de perioadă lungă.
95 Firmele inframarginale vor continua să obț ină un superbeneficiu egal cu FG, care îmbracă
natura
unei rente de producător, rezultată din faptul că aceste întreprinderi sunt deț inătoare ale unor
avantaje ce nu mai pot fi reproduse.
În concluzie, în fiecare ramură, printr-un proces de creare sau dispariție a firmelor, prețul de
vânzare pe termen lung tinde să ajungă la nivelul costului mediu minim al firmelor cel mai puțin
favorizate, nu
mite întreprinderi marginale .
Și în cazul fixării prețului stabil de lungă perioadă sau al determinării echilibrului ramurii este
necesară o abordare dinamică a acestor procese. Economia este într-o perpetuă mișcare: se
modifică mereu, în sus sau în jos, prețurile produselor finite, ale materiilor prime, ale nivelului
salariilor și ratei dobânzii etc. De aceea, întreprinzătorii nu se hazardează să înființeze noi firme
decât dacă au convingerea că raportul favorabil pe care-l constată în prezent între prețul de vânzare
și costurile producției lor se va menține și în viitor, măcar pe o perioadă suficientă de timp pentru
a-și
putea recupera investițiile angajate. Pentru a adopta decizia de a investi, ei vor lua în calcul, aș a
cum demonstra John Maynard Keynes, raportul dintre eficacitatea marginală a capitalului și rata
dobânzii. Efica
citatea marginală a capitalului reprezintă o rată sperată a profitului pentru investițiile
suplimentare dorite a fi efectuate, un randament scontat al capitalului investit. Acesta depinde de o
multitudine de factori. Unii sunt mai ușor cuantificabili, dar nu foarte riguros, cum ar fi volumul
actual al utilajelor din ramură și gradul lor de uzură, cantit ățile solicitate în prezent de către
cumpărători etc., iar alții, mai greu previzibili, cu cât vizează un viitor mai îndepărtat: evoluția
probabilă a cererii aflată sub influența preferințelor și veniturilor consumatorilor; variațiile
probabile ale salariilor, determinate de evoluția stării de spirit a lucrătorilor, de gradul lor de
organizare
și de puterea de negociere a sindicatelor; reacțiile altor agenți economici, incitați sau
descurajați să-și extindă capacitatea de producție; evoluția de ansamblu a conjuncturii economice;
perspectivele legate de evoluția inflației; așteptările agenților economici privind evoluția politicii
economic
e promovate de către guvern etc. Cu unii dintre acești factori ieșim însă din cadrul
modelului teoretic al concurenței perfecte.
Rata dobânzii este influenț ată, la rândul său, în esență , de oferta de lichidit ăți, adic ă masa
monetară în circulație, și cererea de monedă, explicată de J.M. Keynes prin preferința agenților
economici pentru lichiditate.
Teoria economică de inspirație keynesistă susține că întreprinzătorii continuă să investească
atât timp cât eficacitatea marginală a capitalului este superioară ratei dobânzii. Desigur că în acest
fel concluziile reieșite din abordarea dinamică se îndepărtează de cele ale abordării statice, dar, în
esență, raționamentul se bazează în cele din urmă pe același raport între prețurile de vânzare ș i
costurile fir
melor componente ale ramurii.
TA 6.4.
1. Cum se realizează echilibrul ramurii în modelul teoretic al concurenței perfecte din punctul de
vedere al abordării statice?
Răspuns:
Întrebări recapitulative
1. Cum se poate aprecia gradul de competiție al unei pieț e?
2. Ce este concurența pură și perfectă?
3. Ce înseamnă "fluiditatea" pieței?
4. Ce este perioada foarte scurtă în analiza mecanismului de formare a prețului de echilibru
al piețe
i?
96 5. Cum se realizează echilibrul pieței în ipoteza agenților economici aflați sub influenț a
exclusi
vă a raționalității?
6. Cum se formează prețul momentan și care este mecanismul realizării echilibrului pieței
atunci când age
nții economici sunt parțial influențati de mediu și parțial se află sub
influența ra
ționalității?
7. De ce, în condițiile concurenței perfecte, venitul sau încasarea marginală coincide cu
prețul de vânzare?
8. Cum se realizează echilibrul firmei în condițiile concurenței perfecte?
9. Dacă prețul de vânzare scade sub costul mediu total al unei firme, aceasta își mai poate
continua acti
vitatea în condițiile concurenței perfecte?
10. Care este mecanismul fixării prețului stabil pe termen lung și al realizării echilibrului
ramurii în condiții
le concurenței perfecte?
Teste grilă:
1. Dacă prețul s-ar fixa pe pia ță la un nivel inferior celui de echilibru:
a) s-ar înregistra o penurie;
b) s-ar înregistra un excedent de cerere;
c) producătorii ar fi stimulați să producă mai mult;
d) nici un cumpăr
ător nu va fi dispus să plătească prețul pieței.
2. Când atât ofertanții cât și purtătorii cererii sunt sub influența exclusivă a mediului:
a) dispare ra
ționalitatea lor;
b) nimic nu mai este previzibil;
c) cererea și oferta sunt sub influența raționalit ății;
d) tranzacțiile se pot derula numai la un preț dat.
3. Excedentul de ofertă apare atunci când:
a) prețul de vâ
nzare este mai mare decât cel de echilibru;
b) cantitatea oferită este mai mare decât cea cerută;
c) prețul de vânz
are este mai mic decât cel de echilibru;
d) cantitatea cerută este mai mică decât cea oferită.
4. Pentru ca firma să-și maximizeze profitul în situația de concuren ță perfectă trebuie să
fie înde
plinite condițiile:
a) costul marginal = minimul costului mediu;
b) costul marginal = prețul de vânzare;
c) să-și vândă producția la prețul de echilibru al pieței;
d) costul mediu = pre
țul de vânzare.
5. În condițiile concurenței perfecte, pe termen scurt, conform abordării statice:
a) firma nu a
re altă posibilitate de adaptare decât prin modificarea cantit ății pe care o
produce și a prețului de vânzare;
b) firma poate varia cantitatea produsă prin modificarea volumului factorului muncă
utilizat și a cantit ății de capital folosite;
c) în cadrul firmei, volumul factorului capital, îndeosebi al utilajelor, rămâne
neschimbat;
d) prețul pieței nu poate fi înfluențat de variația ofertei individuale a firmei.
6. Punctul de închidere a firmei în condițiile concurenței perfecte, pe termen scurt, din
punctul de vedere al abordării statice, reprezintă volumul producției corespunzător situației
când p
rețul de vânzare a ajuns la acel nivel la care:
a) costul marginal este egal cu prețul de vânzare;
b) costul marginal este egal cu costul mediu total;
c) costul marginal este egal cu costul mediu variabil;
d) costul marginal este egal cu minimul costului mediu fix.
97 7. În condițiile concurenței perfecte, pe termen lung, echilibrul se stabilește atunci când se
realizează egalitatea:
a) prețul de vâ
nzare = cost marginal = cost mediu total;
b) cost mediu total = cost marginal;
c) minimul costului mediu total = cost marginal;
d) preț de vânzare = cost mediu total.
8. În cadrul abordării dinamice a problematicii fixării prețului stabil de lungă perioadă
sau a d
eterminării echilibrului ramurii, conform demonstrației lui John Maynard Keynes,
pentr
u a adopta decizia de a investi, agenții economici iau în considerare raportul dintre:
a) minimul costului mediu total și prețul de vânzare;
b) cheltuielile totale de investiț ii și valoarea prezentă a fluxurilor de venituri viitoare pe
care le va aduce investiția respectivă;
c) rata dobânzii și cursul de schimb de pe piața valutară;
d) eficacitatea marginală a capitalului și rata dobânzii.
Aplicație rezolvată:
.
Pe piața unui anumit bun, X, se cunosc funcția ofertei Xo = 7Px – 317 și funcția cererii
Xc
= 319 – 5Px . Știind că funcția costului mediu variabil al uneia din cele n firme identice
participante ca ofertante pe această piață este CMV = X
2 – 6X + 17 , iar costul fix total este egal cu
120, să se determine :
a) prețul de echilibru și cantitatea de echilibru de pe piața bunului X;
b) numărul de firme identice participante pe această piață în situația realizării echilibrului
pe termen scurt;
c) profitul total obținut de o firmă;
d) cu cât trebuie să scadă prețul de echilibru al pieței pentru ca firma să ajungă la punctul ei
de închidere ?
e) costul mediu fix pentru cantitatea de echilibru a firmei.
Rezolvare:
a) Xo = Xc → 7Px – 317 = 319 – 5 Px → 12 Px = 636 → Px = 53
Qe = Xc
)53( = Xo
)53( = 319 – 5· 53 = 7· 53 – 317 = 54
b) C
unoscând cantitatea de echilibru a pieței, pentru a determina numărul de firme trebuie calculată
cantitatea de echilibru a firmei, aplicând condiția: Pv = Cmg Pv = 53
Cmg =
dXdCT ; CT = CMV·X + CF → CT = X
3 – 6 X
2 + 17 X + 120
3 X
2 – 12 X + 17 = 53 → 3 X
2 – 12 X – 36 = 0 → X = 6 este cantitatea de echilibru a fiecăreia
dintre c
ele n firme participante pe piața produsului X
n = 54 : 6 = 9 firme identice
c) Profitul total obținut de una din aceste firme este: Π = 6· 53 – CT
) 6 ( = 318 – 222 = 96 ;
d) Firma ajunge la punctul de închidere când prețul de vânzare de pe piată devine egal cu minimul
costului său mediu variabil: Pv = CMV = Cmg
Deci, X
2 – 6X + 17 = 3X
2 – 12X + 17 → X = 3
Pv de închidere este CMV
) 3 ( = Cmg
) 3 ( = 8; Deci, prețul de echilibru al pieței trebuie să scadă de la
53 la 8, cu 45 u.m. sau, în cifre relative, cu 45/53 = 84,90 %;
e) CMF = 120/6 = 20
Aplicații de rezolvat:
1. Pe piața unui anumit bun, X, se cunosc funcția ofertei Xo = 3Px – 567 și funcția cererii Xc = 478
– 2Px. Știind că funcția costului mediu variabil al uneia din cele n firme identice participante ca
98 ofertante pe această piață este CMV = 3X
2 – 12X + 29, iar costul fix total este egal cu 720, să se
determine :
a) prețul de echilibru și cantitatea de echilibru de pe piața bunului X;
b) numărul de firme identice participante pe această piață în situația realizării echilibrului pe termen
scurt;
d) profitul total obținut de o firmă;
e) cu cât trebuie să scadă prețul de echilibru al pieței pentru ca firma să ajungă la punctul ei de
închidere ?
f) costul mediu fix pentru cantitatea de echilibru al firmei.
Rezultatele la aplicații vor fi discutate la întâlnirile tutoriale
99 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 7: MONOPOLUL
Obiective de studiu:
În viața economică din zilele noastre, fiecare agent economic dorește să dispună de un mediu
întemeiat pe concuren ță. Dar tot fiecare s-ar bucura și ar căuta să profite din plin dacă ar ajunge
într-o situație în care să controleze piața sau oferta unui anumit bun. O astfel de situație este cea de
monopol. Este g
reu azi să descoperi un monopol pur în realitatea economică înconjurătoare. Pare să
fie și el mai mult un model teoretic abstract. Studierea și cunoașterea lui sunt necesare pentru a
înțelege mai bine funcționarea piețelor reale.
După studierea acestui capitol:
veți ști ce înseamnă monopolul și sub ce forme se poate prezenta;
veți cunoaște principalele bariere ce pot fi folosite pentru a împiedica pătrunderea pe piața a
unor potențiali concurenți ai monopolului;
veți înțelege că, spre deosebire de situația concurenței perfecte, unde cererea este, pentru
fiecare participant pe pia ță, perfect elastică față de preț, pe piața de monopol cererea
redevine elastică, astfel încât curba încasării medii, de fapt, a cererii nu se mai suprapune
peste cea a încasării marginale;
veți putea prezenta mecanismul formării prețului de monopol pe termen scurt și maniera în
care se realizează echilibrul firmei în poziție de monopol;
veți putea explica mecanismul formării prețului de monopol pe termen lung și modul de
realizare a echilibrului ramurii monopoliste;
veți înțelege care sunt consecințele economico-sociale ale monopolului și veți putea adopta o
atitudine argumentată fa ță de preocuparea guvernelor de a lupta împotriva monopolurilor.
Timp de lucru: 2 ore
Teme de verificare:
TA 7.1 Monopolul și formele sub care se poate prezenta;
TA 7.2. Formarea prețului de monopol și realizarea echilibrului lui pe termen scurt
TA 7.3. Formarea prețului de monopol pe termen lung și realizare echilibrului ramurii
monopolizate
7.1. Conceptul și formele monopolului. Bariere de intrare
Monopolul reprezintă situația de pe piața unui anumit bun a cărui ofertă este asigurată de o
singur
ă persoană sau firmă, produsul respectiv neavând substituienți apropiați, iar furnizorul lui
dispunând
de posibilitatea îngrădirii accesului altor firme în ramura sau sectorul său de
activit
ate.
Rezultă din această definiție că, fa ță de modelul concurenței perfecte, se renun ță la ipotezele
atomicității ofertei și intrării libere pe pia ță. Toate celelalte rămân compatibile cu existenț a
monopolului. Altfel spus, monopolul este situația în care o ofertă monolitică se adresează pe pia ță
unei cere
ri atomice .
100 Reprezentând polul opus concurenței perfecte, monopolul se poate prezenta în următoarele
forme1:
– ca ofertă personală a unui specialist sau individ talentat , cum a r fi, de exemplu, creațiile de
modă sau pictura unui anumit artist, anumite concerte, etc.;
– oferta prot
ejată prin dreptul de licen ță, dreptul de autor, dreptul de editor etc. prin care,
pentru a fi stimulată creația, autorilor le este protejat pentru o perioadă de timp dreptul de a se
bucura de fructul activit ății lor;
– monopolul de inovaț ie, pe care un producător îl deține în mod temporar, oferind pe pia ță un
nou produs sau un bun obținut printr-un nou procedeu tehnologic. Dacă acest avantaj nu este
protejat printr-
un drept de licen ță, perioada de timp în care producătorul va beneficia de situația sa
de monopolist va fi scurtă. Joseph A. Schumpeter (1883-1950) a fost cel care a studiat această
formă, subliniind efectul ei pozitiv asupra dezvoltării economice, prin mecanismul "distrugerii
creatoare". Procesul "distrugerii creatoare" constă în modificarea poziției monopolistului pe pia ță
ca urmare a intrării unor noi firme prin inventarea a noi produse sau tehnici de obținere a lor.
Existența profiturilor de monopol reprezintă, potrivit teoriei lui Schumpeter, motivația majoră a
eforturilor
firmelor pentru realizarea inovației și, din această cauză, motorul cel mai puternic al
progresului, al expansiunii pe termen lung a producției globale;
– monopoluri naturale , sub forma controlului exploatării resurselor naturale sau folosirii unor
căi de comunicație deosebit de costisitoare, a căror multiplicare nu ar prezenta avantaj nici din
punctul de vedere al profitabilit ății și nici sub aspectul interesului general. Un exemplu în acest sens
poate fi reprezentat de situația unei căi ferate între două localit ăți: nu ar fi oportun ca, de dragul
stimulării concurenței în acest domeniu, să fie permisă construirea unei noi căi ferate, de către o altă
firmă.
În general, o pia ță de mici dimensiuni favorizează apariția unor astfel de monopoluri
naturale, mai ales în domeniul serviciilor. De exemplu, într-un mic oraș, nu este profitabilă existenț a
a două companii de autobuze pentru transportul în comun;
– monopolul ca rezultat al economiilor de scară, care constă în faptul că, d acă înt r-o anumită
ramură de activitate s-a format o firmă de mari dimensiuni, beneficiară deja a avantajelor producției
de scară, concretizate în esen ță într-un nivel redus al costurilor, este dificil să mai pătrundă și o nouă
între
prindere care, pentru început, are costuri ridicate.
Elementele enumerate mai sus ca generatoare ale diferitelor forme de monopol reprezintă de
fapt "bariere de intrare " în calea pătrunderii în ramură a unor potențiali concurenți. Pentru
cucerirea și consolidarea poziției de monopol mai pot fi folosite și alte modalit ăți cum ar fi:
controlul asupra unor factori de producție esențiali (de exemplu, monopolistul poate fi singurul
producător al unor părți ale produsului final și are astfel posibilitatea de a refuza accesul unor
potențiali rivali la obținerea lor și, deci, la fabricarea bunului respectiv); controlul asupra vânză rii
cu ridicata sau cu amănuntul a unui anumit produs (controlând debușeele, producătorul
monopolist împiedică accesul la consumatori al potențialilor rivali); amenințarea cu preluarea sau
fuziunea; tactici agresive , cum ar fi declanșarea unui "război al prețurilor" sau a unei puternice
campanii publicitare, eliminându-și astfel rivalii de pe pia ță, pentru ca apoi, rămas singur, să
schimbe politica prețurilor, pentru a câștiga un profit ridicat de monopol; în fine, chiar intimidarea
concurenților reali sau potențiali prin diferite forme de hărțuire, legale sau nelegale, pentru a- i
determina să părăsească piața sau să nu intre pe ea2.
Din punctul de vedere al formei de proprietate, pot exista monopoluri private, publice sau chiar
mixte, rezultate din cooperarea primelor două.
De asemenea, din punctul de vedere al ariei pe care-și desfăsoară activitatea, pot exista
monopoluri naționale
și monopoluri transnaționale.
Până aici
a fost prezentat monopolul ca unică firmă într-o ramură de activitate. O situație de
monopol poate exista, însă, și atunci când mai multe firme dintr-o ramură se înțeleg să conlucreze
pentru maximizarea profiturilor lor, eliminând concurența dintre ele și comportându-se ca și cum ar
1 Geoffrey Whitehead, Economia, Editura Sedona, Timișoara, 1997, p.148.
2 John Sloman, Economics , Second Edition, Prentice Hall/Harvester Wheatsheaf, London, New York, …, Munich, 1995, p.226-228.
101 fi o singură firmă. Ele vor acționa prin limitarea producției lor totale la cantitatea care maximizează
profitul ramurii. Aceste firme formează astfel un cartel, în cadrul căruia, fiecărui participant i se
alocă o anumită cotă din producția ramurii. De obicei, asemenea forme de înțelegere sunt
descurajate sau chiar interzise prin măsurile adoptate de guverne în cadrul așa-numitelor " politici de
concuren ță".
TA 7.1.
1. Ce este monopolul și ce forme poate îmbrăca?
Răspuns:
7.2. Mecanismul formării prețului de monopol pe termen scurt și al realizării
echilibrului firmei monopoliste
Pentru realizarea obiectivului său, obținerea unui profit total cât mai ridicat, ca și firma din
concurența perfectă, monopolistul compară două serii de date: cele referitoare la costuri, pe de o
parte, și cele care privesc încasările, venitul să u, pe de altă parte. Curbele costurilor unitare, cel
puțin ca formă, nu diferă de cele ale unei firme din situația de concuren ță perfectă. În schimb, datele
referitoare la încasări diferă fundamental.
7.2.1. Curba cererii sau încas
ării medii (a prețului de vânzare)și curba încasării
marginale în cazul monopolului
Î
n condițiile concurenței perfecte, așa cum s-a văzut în capitolul anterior, curba cererii bunului
pentru fiecare firmă era perfect elastică, identificându-se cu dreapta prețului de echilibru al pieței,
care nu putea fi influențat prin variațiile ofertelor individuale. Și-atunci, încasarea marginală era
constantă, egală cu prețul de vânzare.
Pe piaț
a dominată de monopol, oferta monopolistului este de fapt oferta pieței, care se află în
fața cererii totale a pieței pentru bunul respectiv. De aceea, orice creștere a ofertei monopolistului,
dacă cererea pieței rămâne neschimbată, va determina o reducere a prețului de vânzare, conform
tabelului 7.1. și fig. 7.1.
Vânzând o bucată, monopolistul încasează 55 unități monetare (u.m.). Vânzând două bucăți,
prețul (încasarea medie) scade la 50 u.m., dar nu numai pentru a doua bucată, ci pentru ambele,
astfel încât încasarea totală este de 2 x 50 = 100 (u.m.). Deci, pentru a doua bucată, monopolistul
realizează o încasare suplimentară (adică încasarea marginală) de 100 – 55 = 45 (u.m.), mai mică
decât prețul de vânzare (încasarea medie) de 50 u.m. De ce? Fiindcă, vânzând două bucăți în loc de
una, monopolistul își mărește încasarea totală cu dreptunghiul DEGF hașurat, pierzând însă pentru
prima bucată dreptunghiul ACDB hașurat. De aceea, încasarea marginală este mereu inferioară
încasării medii sau prețului de vânzare când monopolistul își sporește volumul vânzărilor pe piață.
102
. El nu poate impune pe pia ță, concomitent, și cantitatea vândută și prețul, ci doar unul din
aceste elemente. Celălalt este la dispoziția cumpărătorilor.
Ca urmare, curba încasării medii (dreapta D 1 din fig . 7.1.) este distinctă și deasupra curbei
încasării marginale (dreapta D 2 din fig. 7.1.).
7.2.2. Determinarea cantității pe care o oferă monopolistul pentru maximizarea
profitului său total
În cazul monopolului, creșterea producției destinate vânzării va continua până la cantitatea
pentru
care încasarea marginală devine egală cu costul marginal, asigurându-se astfel
maximizarea
profitului total . Este aceea și condiție ca și în cazul concurenței perfecte, numai că, de
această dată, curba încasării marginale este diferită de cea a prețului de vânzare.
Grafic, determinarea cantit ății la care se va opri monopolistul și modul de fixare a prețului pe
termen scurt sunt prezentate în fig. 7.2.
Explicarea este asemănătoare celei din cazul firmei în concuren ță perfe ctă. Dacă monopolistul
își stabilește producția inițială la 0Q 0, costul marginal este segmentul Q 0A, costul mediu – Q 0B,
încasarea marginală – Q 0C, prețul de vânzare – Q 0D. Pe fiecare bucată vândută obține în medie un
profit e
gal cu segmentul BD, iar pentru ultima bucată produsă realizează profitul AD. Aceste
rezultate îl incită să mărească producția până la OQ e. La această cantitate, costul marginal Q eE
egalează încasarea marginală. Pentru ultima bucată fabricată și vândută nu se mai obține câștig, dar
profitul corespunzător tuturor celorlalte buc ăți este substanțial, așa cum ne indică suprafața hașurată
F'FGG' din fig. 7.2. (Profitul total este produsul dintre profitul mediu – FG – și cantitatea OQ e; dar
segmentul OQ e este egal cu segmentul FF', așa că,
103
FGOQ FGF F aria dreptunghiului F FGGe ' ' ' .
Dacă ar continua să mărească producția, de exemplu până la cantitatea OQ 1, pentru fiecare
bucată fabricată și vândută peste cantitatea OQ e încasarea marginală ar fi mai mică decât costul
marginal, ceea ce ar avea ca rezultat diminuarea profitului total. La cantitatea OQ 2 monopolistul
n-ar mai obține profit din activitatea sa, iar peste acest volum al producției, de exemplu la OQ 3, ar
înregistra pierderi.
De aceea, monopolistul își va readapta producția la cantitatea OQ e, care corespunde
egalității dintre costul marginal și încasarea marginală, asigurând maximizarea profitului total ș i
realizarea ec
hilibrului firmei monopoliste .
Prețul de vânzare tinde să se stabilizeze la nivelul Q eG, mult superior încasării marginale, cât ș i
costului mediu, favorizând astfel obținerea unui profit ridicat de monopol.
Mecanismul fixării prețului pe termen scurt și realizării echilibrului monopolistului poate fi mai
ușor înțeles din exemplul numeric redat în tabelul 7.2. și reprezentat grafic în fig. 7.3.
Se observă, atât din tabel, cât și din reprezentarea grafică, faptul că profitul total atinge
maximul său la un nivel ceva mai mare de 690 mii u.m. Acesta corespunde unei cantit ăți produse ș i
aduse pe pia ță de 5 mii – 6 mii buc. (probabil 5.500 buc.) și unui preț de echilibru care, așa cum
rezultă din grafic, tinde spre 300 u.m./buc. Profitul total maxim este evidențiat prin suprafaț a
APeB'B hașurată. Cantitatea de echilibru corespunde, într-adevăr, punctului de intersecție al
curbelor încasării marginale și costului marginal, adică nivelului la care Costul marginal = Încasarea
104 marginală. În aceste condiții, prețul de vânzare (Q eA de pe grafic) este superior atât încasări
marginale (Q eC) cât și costului mediu (Q eB), permițând obținerea unui profit ridicat de monopol.
TA 7.2:
1. Cum se determină cantitatea oferită de monopol pentru a-și maximiza profitul său total?
Răspuns:
7.3. Mecanismul formării prețului de monopol pe termen lung și al realizării
echilibrului ramurii m
onopolizate
Pe termen lung , când monopolistul poate mări numărul uzinelor în care produce bunul
respectiv, creșterea producției și deci a ofertei totale pe pia ță va trebui să ț ină seama de reacția
cumpărătorilor, manifestată prin variația prețului de vânzare. De aceea, în realizarea echilibrului pe
termen lung este necesară luarea în considerare a costurilor medii, monopolistul urmărind ca prin
oferta sa unică să nu determine diminuarea prețului de vânzare sub minimul costului mediu al
producției sale, ci, dimpotrivă, să-l menț ină la un nivel superior, convenabil obținerii unui profit
total ridicat. Pentru aceasta, el poate acționa fie reducând oferta pe pia ță prin diminuarea producției
sau creșterea stocurilor, fie sporind oferta prin majorarea producției sau diminuarea stocurilor3.
Până aici s-a presupus că monopolistul urmă rește încasarea unui profit total maxim. Dacă însă
luăm în considerare ș i alte posibile mobiluri , în funcție de natura monopolistului, analiza se
complică. Maximizarea profitului total este un obiectiv specific monopolurilor private . Nici acestea
însă nu-l pot realiza pe deplin, din cel puțin două serii de motive:
pe de o parte, având o imagine nu totdeauna suficient de exactă asupra cererii de pe pia ță,
monopoliștii pot constata postfactum că sporirea ofertei lor a determinat scăderea prețului
de vânzare sub nivelul convenabil lor, provocând astfel diminuarea profitului total așteptat;
pe de altă parte, monopolurile nu au nici pe departe libertatea deplină de acțiune. Ele trebuie
să țină
seama de interesele consumatorilor, de opinia publică, fiindcă, altfel, riscă
intervenția autorit ăților abilitate ale statului.
În ceea ce privește situația monopolurilor publice , doar unele monopoluri fiscale pot urmări
maximizarea încasării totale (cum este, de exemplu, monopolul tutunului), deși autoritatea publică
trebuie să
țină seama, și ea, de anumite restricții, în special de reacția consumatorilor care au ș i
calitatea de alegători.
Dacă
mobilul sau scopul monopolului public va fi limitarea drastică a consumului unor
bunuri nocive sănăt ății (cum ar fi, de exemplu, băuturile alcoolice asupra cărora este impus, în
multe țări monopol
ul statului), prețurile de vânzare se pot fixa la niveluri ridicate, mult mai mari
decât costurile, pentru a descuraja cumpărarea lor.
Dacă monopolul public ar avea ca scop doar asigurarea pentru societate sau pentru un anumit
domeniu a unor servicii de bună calitate, fără a urmări profitabilitatea , volumul produ cției poate
crește până la cantitatea la care prețul de vânzare egalează costul mediu, când nu se mai obține nici
profit, dar nici pierdere (Segmentul OQ 2 din fig. 7.2.).
Dacă pentru desf ășurarea activit ății sale monopolul beneficiază de o subvenție , volumul
produ
cției poate crește dincolo de nivelul care egalează prețul de vânzare cu costul mediu, deci în
zona pierderilor totale, în limita mărimii subvenției primite.
3 x x x, Economia Politică , Editura Economică, București, 1995, p.199.
105 Din punctul de vedere al analizei dinamice , adoptarea deciziilor ține seama, desigur, de
anticipările pe care le fac monopoliștii în legătură cu evoluția factorilor care-și exercită influenț a
asupra c
elor două serii de date: costuri și incasări. De această dată, anticipările aparțin unui singur
subiect economic , chiar dacă acesta poate fi asistat de consultanți de specialitate. Ca urmare, o
decizie adoptată eronat, pe baza unor anticipări neconfirmate, poate genera consecințe mult mai
grave asupra echilibrului ramurii monopolizate sau chiar al economiei naționale decât în cazul
concurenței perfecte, când efectele erorii unei firme puteau fi ușor compensate de succesul
celorlalte, fără consecințe vizibile asupra ramurii.
TA 7.3.
1. Cum se formează prețul de monopol pe termen lung și cum se realizează echilibrul ramurii
monopolizate?
Răspuns:
Întrebări recapitulative
1. Sub ce formă se poate prezenta monopolul?
2. Care sunt principalele bariere în calea intrării pe pia ță a potențialilor concurenți ai firmei
monopoliste?
3. Ce deosebiri există între curba cererii sau încasării medii în cazul concurenței perfecte ș i
în situația de m
onopol?
4. De ce încasarea marginală este mereu inferioară celei medii în cazul monopolului?
5. Cum se determină cantitatea pe care o oferă monopolistul pe pia ță și nive lul prețului de
vânzare?
6. Cum se realizează echilibrul firmei monopoliste private pe termen lung?
7. Cum se determină prețul și cantitatea produsă în cazul monopolurilor publice care au alte
obiective
decât maximizarea profitului?
Teste grilă:
1. În condiții de monopol:
a) curba cererii bunului este perfect elastică;
b) curba cererii bunului se identifică cu dreapta prețului de echilibru al pieței;
c) încasarea marginală este egală cu prețul de vânzare;
d) încasar
ea marginală este mereu superioară încasării medii.
2. O creștere a ofertei firmei monopoliste, atunci când cererea pieței rămâne neschimbată ,
deter
mină:
a) o creșter
e a prețului de vânzare a bunului oferit;
b) diminuarea încasării totale obținute de firmă;
c) diminuarea încasării medii într-o măsură mai mare decât a încasării marginale;
d) diminuarea
încasării marginale într-o măsură mai mare decât a încasării medii.
3. Monopolistul, în vederea maximizării profitului său total, își va fixa o asemenea
cantitate
ce corespunde egalității dintre:
a) costul mediu și prețul de vânzare;
b) costul mediu și încasarea marginală;
c) costul marginal și costul mediu;
106 d) costul marginal și încasarea marginală.
4. În condiții de monopol prețul de vânzare tinde să se stabilizeze la un nivel:
a) cu mult i
nferior costului mediu;
b) cu mult inferior încasării marginale;
c) cu mult superior costului marginal;
d) cu mult superior încasării marginale și costului mediu.
5. Monopolistul:
a) poate impune pe piață , concomitent, atât cantitatea vândută cât și prețul de vânzare;
b) poate impune
pe piață numai prețul de vânzare, deoarece cantitatea vândută depinde
de preferințele cumpără torilor;
c) poate impune pe piață fie cantitatea vândută, fie prețul de vânzare;
d) nu poate impune nici o condiție din cauza legislației antimonopoliste.
6. Curba încasării medii, în cazul monopolului, este:
a) distinctă
de curba încasării marginale și dedesubtul ei;
b) distinctă de curba încasării marginale și deasupra acesteia;
c) identică, confundată cu curba încasării marginale;
d) crescă
toare, deoarece monopolul urmă rește maximizarea profitului.
7. Volumul producției unei companii care are poziție de monopol într-o anumită ramură
de ac
tivitate poate crește dincolo de nivelul care egalează prețul de vânzare cu costul mediu
atunci când:
a) monopolul este public și urmă rește maximizarea încasării totale;
b) mobilul monopolului public este limitarea drastică a consumului unor bunuri nocive
sănătății;
c) monopolul public are drept scop asigurarea pentru societate a unor bunuri sau
servicii de calitate, fără a urmări profitabilitatea;
d) monopolul public be
neficiază de subvenție.
8. Dacă volumul producției unui monopol depășește nivelul corespunzător egalității dintre
costul ma
rginal și prețul de vânzare, atunci:
a) monopolul nu mai înregistrează profit;
b) profitul total înce
pe să se diminueze;
c) monopolul intră
în pierdere pe ansamblul activit ății sale;
d) înca
sarea totală, continuă să crească.
9. În cazul monopolului, pentru un volum al producției situat între nivelul corespunzător
egalităț
ii dintre costul marginal și încasarea marginală și cel corespunzător egalității dintre
costul me
diu și încasarea medie:
a) costul marginal este întotdeauna superior costului mediu;
b) încasarea medie este superioară costului mediu;
c) monopolul nu mai ob
ține profit;
d) profitul total se diminuează pe măsură ce producția crește.
10. Pentru un output Q i, un monopolist înregistrează un cost marginal de 100 u.m. și un
venit ma
rginal de 150 u.m.. Pentru a-și maximiza profitul, ar fi necesară:
a) creșter
ea prețului și a cantit ății vândute;
b) scăderea prețului și creșterea cantit ății vândute;
c) scăderea outputului și a prețului;
d) reducerea cantit ății vândute.
11. În punctul de echilibru al firmei de monopol, prețul de vânzare:
a) este egal cu costul marginal;
b) este superior încasării marginale;
c) egalează încasarea marginală;
d) este inferior încasării marginale.
12. În cazul unei firme de monopol:
107 a) nivelul de output la care profitul total este zero corespunde egalit ății între costul
mediu și prețul de vânzare;
b) nivelul de output la care profitul este zero corespunde egalit ății între costul marginal
și încasarea marginală;
c) nivelul de output la care profitul marginal este zero corespunde egalit ății între costul
marginal și prețul de vânzare;
d) profitul total este maxim când costul mediu este egal cu încasarea medie.
13. Dacă monopolul public ar avea ca scop asigurarea pentru societate a unor servicii de
bună calitat
e, volumul producției poate crește până la cantitatea la care:
a) prețul de vânzare egalează costul marginal;
b) prețul de vânz
are egalează costul mediu;
c) asigură
maximizarea încasării totale.
Rezultatele la aplicații vor fi discutate la întâlnirile tutoriale
108 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 8: OLIGOPOLUL ȘI CONCURENȚA
MONOPOLISTICĂ
Obiective de studiu:
În ultimele două capitole au fost prezentate modelele teoretice ale celor doi poli opuși în care se
poate prezenta piața: concurența perfectă, pe de o parte, și monopolul, pe de altă parte. În realitate,
formele de fu ncționare a pieței se află între cei doi poli. Concurența este imperfectă, prezentându-se
sub forma oligopolului și concurenței monopolistice.
După studi
erea acestui capitol:
veți constata că nici una din ipotezele concurenței perfecte nu se regă sește în r ealitate
conform modelului teoretic abstract;
veți afla ce este oligopolul, sub ce forme se poate prezenta și în ce constau relațiile care se
stabilesc între multitudinea firmelor participante pe piaț a;
veți fi capabili să determinați influența exercitată de unele firme asupra celorlalte folosind
instrumente de analiză adecvate;
veți cunoaște mai bine piețele de oligopol și mecanismul formării prețurilor pe aceste pieț e;
veți cunoaște ce reprezintă concurența monopolistică și care sunt trăsăturile sale definitorii.
Timp d
e lucru: 2 ore
Teme de verificare:
TA 8.1. Caracteristicile generale ale concurenței imperfecte;
TA 8.2. Principalele forme de oligopol;
TA 8.3. Elementele definitorii ale concurenței monopoliste
8.1. Concurența imperfectă, caracteristici generale
În prezent, țările cu economie de pia ță se caracterizează prin așa numita concurența imperfectă ,
care, așa cum o definea J. Robinson, este "o concurența reieș ită din îmbinarea caracterelor celor
două situații opuse pe pia ță: concuren ța și monopolul"1.
Concurența imperfectă desemnează situația de pia ță în care unit ățile economice producătoare
sunt capabile să influențeze prin acțiunile lor prețul produselor, adesea diferențiate. În acest caz,
una, mai multe, sau toate condițiile concurenței perfecte nu sunt respectate:
· Atomicitatea participanților – în realitate numărul de vânzători și cumpărători variază, ei nu
sunt de mărime, putere și competitivitate egală;
· Fluiditatea pieț ei – libera alegere a partenerilor participanți la schimb este limitată atât prin
factori obiectivi (apropierea geografică, aprovizionare, servicii legate de vânzare etc.) cât ș i
subiectivi (importanța considerațiilor personale în relațiile dintre vânzători și cumpărători, afinit ăți
psihologice etc.);
· Mobilitatea factorilor de producț ie – este imperfectă, existând dintotdeauna o anumită
rigiditate ce ține atât de factorul capital, cât și de factorul muncă.
· Transparența pieț ei – agenții existenți pe pia ță dispun de o informație incompletă, de obicei
aceasta este orientată prin acțiunea deliberată a vânzătorilor. Concurența se desf ășoară nu numai
1 Robinson J., Economics of Imperfect Competition , London, Mac. Milliam, 1923, p.3.
109 prin preț, ci și prin alte mijloace ca: lansarea de noi produse, design, reclamă, publicitate, servicii la
vânzare și pe parcursul utilizării etc.
· Omogenitatea produsului – se accentuează diferențierea între produse ce satisfac aceeaș i
nevoie. Această diferențiere poate fi obiectivă (caracteristicile produsului, prezentare, condiții de
vânzare
) sau subiectivă (sensibilitatea la publicitate).
Se c
onsideră că principalele forme ale concurenței imperfecte sunt oligopolul și concurenț a
monopolistică.
TA 8.1
1. Care sunt caracteristicile esențiale ale concurenței imperfecte?
Răspuns:
8.2. Oligopolul
8.2.1. Oligopolul – concept și caracteristici
Cuvântul oligopol derivă de la termenul grecesc "oligos" (puțin) și "polist" (vânzător), având,
în acest caz, sensul de "câțiva vânzători pentru un anumit produs dat".
Oligopolul este o formă a concurenței imperfecte în care există un număr limitat de
producători, care dețin o parte importantă din piața unui produs și reușesc să influențeze
formarea preț
ului în scopul maximizării profitului .
Ca
formă a concurenței imperfecte oligopolul poate exista nu numai pentru ofertă, ci și pentru
cerere. Un oligopol va fi de ofertă când pe pia ță se întâlnesc puțini ofertanți. Dacă un număr redus
de cumpărători pot cumpăra bunul sau serviciul produs de un mare număr de ofertanți, suntem în
situația de oligopol al cererii, denumit ș i oligopson .
Oligopolul bilateral reprezintă situația în care pe pia ță există un număr mic atât de vânzători
cât și de cumpăratori.
Caracteristica principală a structurilor de pia ță de tip oligopolistic este interdependenț a
acțiunilor diferiților producători. Pe acest tip de pia ță prețurile produsului, cantitatea vândută ,
profitul realizat de o firmă, depind, nu numai de cerere, ci și de reacțiile celorlalte firme la deciziile
sale. Vânzările fiecărei firme depind nu numai de prețul propriu ci și de cel al concurenților săi.
Fiecare firmă încearcă să impună propriul preț sau, dimpotrivă, suportă prețul altora. Poziția fiecărei
firme pe
piață este, în acest caz, departe de cea de monopol absolut, când ea fixează cantitatea ce
trebuia produsă și, în același timp, prețul ce să-i permită maximizarea profitului. În cazul
oligopolului, fiecare firmă poate fixa cantitatea pe care o oferă pe pia ță, însă prețul de vânzare ș i
profitul fiecăreia depind de deciziile celorlalte firme producătoare ale aceluiași produs. Există în
acest caz o funcție de reacție.
Oligopolul se poate prezenta sub mai multe forme . În funcție de faptul dacă oferă sau nu
produse diferențiate există două tipuri de oligopol. Un prim tip, în care oligopoliști pot fi un numă r
limitat de
firme ale că ror produse nu sunt diferențiate . Nici una dintre aceste firme nu poate fi
calificată drept monopolistă, dar, întrucât nu există decât un număr limitat de producători, fiecare
dintre ei este susceptibil de a exercita o influen ță destul de apreciabilă asupra prețului de piață .
Această primă categorie de oligopoliști se întâlnește frecvent în diferite ramuri ale industriei, ale
căror produse sunt destul de omogene și unde unit ățile sunt de dimensiuni mari (de exemplu:
industria aluminiului, a oțelului etc.). Un al doilea tip, în care oligopoliști pot fi un număr limitat de
firme ce oferă produse diferențiate , dar care domină împreună ramura respectivă (de exemplu:
industria automobilului, a aparatelor electrice, mașinilor -unelte, băuturilor alcoolice, produselor
chimice etc.). În ambele tipuri fiecare firmă oligopolistă este dependentă și deci sensibilă la
110 modificarea unor decizii ale concurenților săi privind prețul sau cantitatea produsă. Ea este obligată
să prevadă reacțiile celorlalte și să ț ină seama de ele. Subliniind relația dintre dimensiunile firmei ș i
mecanismul formării prețurilor, John K. Galbraith arată: "cu cât este corporația mai mare cu atât
este mai mare puterea pe care ea o are; o putere mai mare asupra prețurilor …. și, de asemenea
asupra costurilor salariale, a guvernului și, în fine, asupra câștigurilor sale"2.
După numărul firmelor ce se află în concuren ță pe o anumită pia ță, putem vorbi de duopol –
când sunt doi producători – ș i oligopol propriu-zis – când sunt mai mulți producători. Până de
curând teoria oligopolului a fost prezentată pornind de la cazul duopolului. În caz de oligopol
propriu-zis se poate generaliza teoria duopolului, mai ales că între diferite firme se încheie alianț e.
Pentru a
se măsura influența unei firme asupra alteia se determină elasticitatea încrucișată ,
care ia forma a doi coeficienț i: coeficientul de substituire și coeficientul de repercusiune.
· Coeficientul de substituire exprimă influența prețurilor practicate de o firmă (J) asupra
cantităților oferite de o altă firmă (I) și se determină prin formula:
EO
OP
PO
PP
Oiji
ij
ji
jj
i
:
(8.1.)
unde: Eij – reprezintă efectul variației relative a prețului P j – prețul practicat de firma J – asupra
cantității relative oferite de firma I; DOi – variația ofertei firmei I; O i – oferta inițială a firmei I; DPj
– variația prețului firmei J; P j – prețul inițial practicat de firma J. Corespunzător, E ji reprezintă
efectul variației relative a prețului P i practicat de firma I asupra cantit ății relative oferite de firma J.
EO
OP
PO
PP
Ojij
jii
ij
ii
j
:
(8.2.)
În funcție de valorile luate de acești doi coeficienți de elasticitate încruciș ată se poate determina
acțiunea reciprocă a celor două firme, una asupra celeilalte:
a) dacă Eij = 0, înseamnă că prețurile firmei J nu au nici o influen ță asupra cantit ății vândute de
firma I;
b) dacă 0 < E ij < ¥, înseamnă că prețurile firmei J influenț ează asupra cantit ății vândute de
firma I;
c) dacă Eij > ¥, înseamnă că prețurile firmei J au o influenț a foarte puternică asupra cantit ății
vândute de firma I. O creștere, chiar foarte mică, a prețurilor firmei J, face ca vânzările firmei I să
tindă spre infinit și invers, o scădere a prețului firmei J determină reducerea puternică a vânzărilor
firmei I.
· Coeficientul de repercusiune exprimă efectul variației relative a cantit ăților oferite de o firmă
(J) asupra modificării relative a prețului practicat de firma I și se determină astfel:
eP
PO
OP
OO
Piji
ij
ji
jj
i
:
(8.3.)
La fel, eji reprezintă efectul variației relative a cantit ății oferite de firma I asupra modificării relative
a prețului practicat de firma J.
eP
PO
OP
OO
Pjij
ji
ij
ii
j
:
(8.4.)
În funcție de valorile acestor coeficienți pot exista două cazuri:
a) când eij > 0, atunci prețurile firmei I sunt influențate de cantit ățile oferite de firma J;
b) când eij = 0, atunci nu există interdependen ță între prețurile firmei I și cantit ățile oferite de
firma J.
Aceste interdependențe între firme aflate în situație de oligopol pot antrena o serie de negocieri
și acorduri între ele în vederea coordonării acțiunilor lor. Poate apare și o situație de coordonare
2 Galbraith J.K.; Salinger N., Almost Everyone's Guide to Economics , New York, Batham Books, 1989, p.49-50.
111 parțială și spontană, prin care fiecare firmă se adaptează la comportamentul celorlalte. În acest caz,
la o firmă se formează atitudinea de leader, iar celelalte adoptă o poziție de satelit. În sfârșit,
acțiunea unei firme asupra celorlalte poate fi o acțiune automată sau o acțiune de conjunctură.
8.2.2. Tipuri de echilibru de oligopol
Cel mai adesea teoria oligopolului a fost prezentată pornind de la cazul duopolului. Modelul
teoretic de comportament al acestuia se bazează pe funcția de reacț ie ce exprimă modul de acțiune
al unui agent economic ca urmare a deciziilor luate de concurentul său; care este dinamica
producției (sau a prețului) stabilită de firma X la un anumit nivel de producție (sau de preț) al firmei
Y ? Care este, însă, variabila strategică – prețul sau cantitatea? Ultima problemă nu se punea nici în
cazul concurenței pure, nici în cel al monopolului. În primul caz, producătorul nu putea fixa decât
cantitatea, iar, în cel de-al doilea, se putea alege ca variabilă strategică prețul sau cantitatea, cu
acela
și rezultat.
În caz de duopol, prin fixarea prețului sau cantit ății nu se obține același rezultat.
În cadrul strategiei de preț , fiecare dintre cei doi producători caută să impună un preț mai
scăzut, pentru a-i permite să obț ină o cotă cât mai mare din cererea totală. Însă, aceasta poate să
ducă
la un război al prețurilor, al cărui rezultat este nesigur. Dacă firma X atrage o parte din
clientela concurentei sale Y micșorând prețul de vânzare al produsului (presupunem că acesta este
omogen), aceasta atrage, după sine, reacția firmei Y printr-o scădere a prețului mai puternică, cu
scopul de a-și restabili poziția sa și a-și adjudeca o parte mai mare a pieței. D acă acest război al
prețurilor continuă, poate rezulta din acesta dispariția unuia dintre cei doi concurenți, a aceluia
pentru care prețul de vânzare scade sub costul de producție și ale cărui rezerve financiare nu- i
permit să continue lupta. Apare, astfel, situația de monopol pentru unul dintre cei doi producători.
Războiul
prețurilor nu are loc decât în cazuri cu totul speciale. Firmele aflate în competiție
preferă să recurgă fie la concurența prin produse care este mai puțin periculoasă decât războiul
prețurilor întrucât se evită confruntarea directă , fie la o concuren ță prin cantit ăți.
În cazul strategiei de cantitate , cei doi concurenți mențin neschimbat prețul, caz în care
consumatorii nu vor mai putea beneficia de eventuala confruntare dintre ei, variabila strategică
devenind cantitatea. Soluția de împărțire a pieței nu este unică, chiar dacă se presupune un cadru
simplifica
t al unui produs omogen. Aceasta va depinde de comportamentul fiecăruia dintre
concurenț i – de dominație sau de dependen ță. În funcție de aceste comportamente vor exista diferite
tipuri de echilibru și de împărțire a pieț ei3: în cazul în care cei doi duopoliști adoptă un
comportament
bilateral de dependen ță (un comportament pacifist), printr-o ajustare progresivă a
cantităților se va ajunge la o împărțire stabilă a pieței și la o poziție de echilibru stabil. Această
ipoteză a fost avută în vedere de Cournot. Atunci când cei doi concurenți vor să domine, nu va fi
posibil un echilibru, ci va avea loc o confruntare continuă, pornind de la acest comportament de
dublă dominație. Această ipoteză a fost analizată de Bowley. Dacă unul dintre concurenți acceptă
poziția de dependen ță față de celălalt, se va ajunge la o situație de echilibru stabil. Aceasta este
ipoteza avută în vedere de Stackelberg. În tabelul nr. 8.1. se prezintă aceste cazuri posibile de
duopol, în funcț
ie de tipurile comportament din cadrul strategiei de cantitate, ale fiecăruia dintre cei
doi producători (X și Y).
Tabelul 8.1.
Tipuri de duopol
Producător X
Comportame nt
de dependen ță Comportament
de domina ție
3 Frois, G.A., op. cit., Editura Humanitas, București, 1994, p. 270-275.
112
Producător Comportament
de dependen ță Duopol simetric
(Cournot) Duopol
asimetric
(Stackelberg)
Y Comportament
de domina ție Duopol
asimetric
(Stackelberg) Duopol
dominant
(Bowley)
8.2.3. Piețele de oligopol și formarea prețului
În cazul în care sunt mai mulți producători, cunoscut sub denumirea de oligopol propriu-zis , se
poate generaliza teoria duopolului, mai ales, pe măsură ce se încheie diferite alianțe între anumiț i
producători. Din acest punct de vedere se pot distinge oligopoluri concertate și oligopoluri
antagoniste. Primele pot să apară fie în mod explicit și complet, ceea ce conduc la diverse tipuri de
piețe oligopolistice, dintre care cele mai cunoscute sunt: cartelul, trustul, concernul ș i
conglomeratul, fie în mod implicit și parțial, prin prezența unei firme conducătoare (leader).
Această ultimă poziție se poate explica atât prin puterea și organizarea sa, cât și prin eficacitatea
sistemului său informațional. Cartelul desemnează un acord între mai mulți producători, ce îș i
conservă individualitatea lor, prin care se înțeleg între ei în ceea ce privește nivelul prețurilor ș i
împărțirea piețelor de desfacere. Trustul este o însumare a unor capitaluri grupate sub aceeaș i
conducere prin faptul că unit ățile participante își pierd independența, atât productivă (lucrând pe
baza cotelor stabilite), cât și comercială. Proprietarii lor devin acționari, cu dreptul de a încasa
dividende, iar conducerea este exercitată de un consiliu de administrație. Concernul este o
înțelegere oligopolistă ce cuprinde firme din diferite ramuri, grupate pe criteriul cooperării, fie pe
verticală, după cerințele fluxului tehnologic, fie pe orizontală – din ramuri complementare. Forma
cea mai complexă de înțelegere oligopolistă este conglomeratul , ce concretizează tendința de
diversificare
a activității, permițând realizarea unui profit mai mare simultan pe mai multe piețe,
compensarea conjuncturilor defavorabile pentru unele mărfuri cu cele favorabile pentru altele,
reducerea riscurilor legate de desfacerea unui singur produs, asigurându-se astfel maximizarea
profitului total.
8.2.3.1. Oligopoluri concertate
Coordonare
a explicită este o strategie utilizată atunci când mai multe firme de putere
comparabilă domină piața. Pentru a evita un război al prețurilor, ele caută să se înțeleagă asupra
unui preț
ce permite maximizarea profitului. În aceste condiții firmele sunt căutătoare de preț , ele
nu-l mai pot fixa în aceeași măsură în care o făcea monopolul. O firmă, dată fiind ponderea
însemnată pe care o deține în oferta unui produs pe pia ță, va putea influența prin deciziile sale
nivelul prețului, dar la stabilirea sa ea trebuie să ț ină cont de reacția firmelor concurente.
Indif
ere
nt dacă este vorba de o înțelegere explicită, formală sau neformală, între firme,
coordonarea poate lua forme diferite5:
a) stabilirea în comun a prețului de vânzare;
b) stabilirea unor prețuri minime de vânzare, iar sporirea lor peste acest nivel este liberă;
c) informări periodice asupra nivelului prețurilor;
d) stabilirea unor prețuri din care pot fi efectuate anumite reduceri între limitele precizate de
cartel;
e) ridicarea prețurilor printr-o acțiune conjugată a partenerilor.
8.2.3.2. Oligopoluri necoope
rante (antagoniste)
Firmele c
e se găsesc în situația oligopolurilor necooperante se află într-o continuă concurență ,
atât prin joc
ul prețurilor, cât și prin diferențierea produsului. Fiecare firmă încearcă, pe cont propriu,
5 Băbăiță I., Duță A., Piețe și prețuri , Editura de Vest, Timișoara, 1995, p.108-112.
113 fără a ține cont de existența celorlalte, să-și mărească profitul, iar echilibrul pieț ei se va realiza fie
dinspre cantitatea de bunuri oferite, fie dinspre prețuri, firma stabilind volumul producției sau
nivelul prețului, evoluția celuilalt element fiind lăsată la incertitudinea pieței..
Echilibrul se poate r
ealiza pe baza a două strategii: strategia cantit ății sau ce a a prețului.
În acest caz obiectivul de maximizare a profitului este reținut cu precauție. În primul rând,
poate fi avantajos a sacrifica profitul pe termen scurt, pentru a privilegia pe cel pe termen lung. În al
doilea rând, după cum apreciază J.G. Galbraith, în multe cazuri unit ățile mar i nu urmăresc să-ș i
maximizeze profiturile, ci cifra lor de afaceri. Aceasta este reținută drept obiectiv esențial întrucât
puterea de negociere a unei unit ăți economice depinde de cifra sa de afaceri și de ritmul expansiunii
sale.
Modalitățile prin care se duce lupta de concuren ță sunt extrem de diverse. Însă, în multe ramuri
cu situații de oligopol, se constată o tendin ță de evitare a războiului prețurilor, ceea ce face să scadă
rolul prețului ca instrument de competiție și de echilibrare a cererii cu oferta. Se caută alte forme de
concurența precum: politica vânzărilor – de creștere a volumului acestora; politic a de diferențiere
"provocată" a produselor – prin publicitate, prime acordate vânzătorilor, demonstrații privind
calitățile produselor vândute, căutarea unor mărci de fabrică de renume; politica de influențare a
cererii, a preferințelor și opțiunii consumatorilor prin informarea detaliată și diversă privind
calitatea și avantajele utilizării produsului, convingerea consumatorului în mod direct (amabilitatea
și competența vânzătorului), condițiile avantajoase de vânzare prin credite pe termen lung, serviciile
asigurate postvânzare etc.. Dacă o firmă modifică caracteristicile produsului ș i promovează și o
publicitate corespunzătoare, pentru a-l diferenția de cel al concurenților săi, ea poate vinde o
cantitate mai mare la același preț. Prin acestea se antrenează o creștere a cererii pentru produsul său,
fără să se reducă prețul.
TA 8.2.
1. Cum se poate măsura influența unei firme asupra alteia pe o piață de oligopol? 2. Care sunt
principalele tipuri de oligopoluri concertate care apar în mod explicit și complet?
Răspunsuri:
8.3. Concurența monopolistică
Concurența monopolistică se caracterizează prin existența mai multor producători, care
dețin
însă o pondere mai mică pe pia ță, diferențierea produselor, inexistența unor restricții la
intrare
a în ramură a altor firme și un anume control al prețurilor. Acest tip de concuren ță
prezintă elemente ce apar la cele două forme de pia ță analizate anterior, concurența perfectă ș i
monopolul absolut, de unde și denumirea de concuren ță monopolistică. După cum aprecia Fr.
Perroux, "în epoca în care monopolul și concurența erau opuse ca focul și apa ,,,, trebuia un suflu
pentru a susține și a proba că monopolul și concurența desemnează familii de forțe perfect
compatibile, din care este necesar a repera combinații în proporții variabile, în vederea stabilirii de
scheme int
eligibile ale realit ății"9. În plus acest cadru de analiză ne permite o apropiere mai mare de
realitatea economică unde concurenț a și monopolul se întrepătrund de fiecare dată când pe lângă
variabilele de acțiune tradiționale, prețul și cantitatea, se introduce concurența prin produse,
9 Fr. Perroux, L'Economie du XX-e siècle , deuxieme édition argumentee, PUF, 1964, p.108.
114 diferențierea produselor și mărcilor de fabrică, ce sunt elemente esențiale ale activit ății economice
contemporane.
Principalele trăsături ale concurenței monopolistice sunt diferențierea produsului și existenț a
unui număr mare de producători.
Diferențierea produsului constă în faptul că fiecare producător, în interesul înlăturării
concurenților săi, caută să imprime produselor sale anumite particularit ăți individuale, care se pot
transforma într-o superioritate monopolizată de el în lupta cu alți producă tori. "Diferențierea –
spunea unul dintre cei ce au fundamentat teoretic acest tip de concuren ță – poate să se bazeze pe
anumite caracteristici ale produsului însuși ca: particularit ăți garantate prin brevete exclusive, mărci
de fabrică, ambalaje sau recipiente speciale sau originalitate de calitate, de model, culoare, de stil.
Diferențierea produsului poate să provină de asemenea din condițiile care înconjoară vânzarea sa"10.
Însă,
puterea firmelor este relativ însemnată. Ele nu suportă pasiv acțiunea mediului extern11.
Orice firmă este capabilă să acționeze asupra mediului pentru a-l transforma sau adapta obiectivelor
sale..
O a doua trăsătură, ce reprezintă o diferen ță importantă față de situația de monopol absolut, dar
o asemănare cu cea de concuren ță perfectă, este numărul mare de producători – vânzători .
Deciz
iile fiecăruia dintre ei sunt fără consecințe asupra situației individuale a concurenților, chiar
dacă, în ultimă instan ță, reacțiile tuturor agenților economici prezenți pe pia ță au consecințe asupra
poziției și profitului fiecăruia. Ceea ce deosebește concurența monopolistică de oligopol este faptul
că nu există interdependențe directe între deciziile a doi producători priviți izolați. Deciziile luate de
către
un producător izolat nu au influen ță sensibilă asupra altor producători, deși el suportă totuși
consecin
țele deciziilor acestora și ale tuturor cumpărătorilor.
Concurența monopolistică permite să se pună în eviden ță importanța pe care o are concurenț a
prin produse în condițiile economiei contemporane, alături de celelalte două variabile ale
concurenței, prețul și cantitatea produsă. În multe cazuri eterogenitatea produsului nu decurge din
diferențele de calit ăți intrinseci ale acestuia (cu excepția unor factori de diferențiere obiectivi ce țin
de calitate, de localizare etc.), ci de diferențele de prezentare, de mărci, condiții de credit
avantajoase, servicii post vânzare, etc, ce urmează a segmenta piața, a menține clientela relativ
stabilă și a evita ca aceasta să abandoneze producătorul la cea mai mică diferen ță de prețuri.
Deși, concurența prin produse a înlocuit, în condițiile epocii actuale, destul de mult concurenț a
prin preț, ea devenind o trăsatură fundamentală a concurenței monopolistice nu trebuie totuși pus
semn de egalitate între aceasta și diferențierea produselor. În fapt diferențierea produsului este mult
mai largă, ea este prezentă și în cazul oligopolului, când există pe pia ță puțini producători (diferenț a
principală față de concurența monopolistică) dar unde fiecare dintre ei este preocupat de acțiunea
concurenților să i și, drept urmare, pentru a-și menține pozițiile pe pia ță caută să diferențieze
produsul.
TA 8.3.
1. Care sunt elementele definitorii ale concurenței monopoliste?
Răspuns:
Întrebări recapitulative:
1. Care sunt caracteristicile concurenței imperfecte?
2. Ce este oligopolul și care sunt principalele sale tipuri?
10 E.R. Chamberlin, La theorie de la concurrence monopolistique , PUF, 1953, p. XX-XXI.
11 Băbăiță I., Duță. A., op.cit., p. 104.
115 3. Cum se determină și ce exprimă coeficientul de substituire și coeficientul de repercusiune?
4. În ce constă strategia prețului; dar cea a cantit ății?
5. Ce este concurența monopolistică și care sunt principalele sale trăsături?
Teste:
1. Caracteristica principală a structurilor de pia ță de tip oligopolistic este:
a) transparența pieței;
b) fluiditatea pieței;
c) mobilitatea factorilor de producție;
d) interdependența acțiunilor diferiților producători.
2. Structura de pia ță pe care există un număr redus atât de vânzători cât și de
cump
ărători poartă denumirea de:
a) monopson;
b) oli
gopol bilateral
c) duopol;
d) concurență monopolistă.
3. Pe o piață de tip oligopolistic cantitatea vândută depinde:
a) numai de ce
rere;
b) numai de prețul propriu;
c) și de reacțiile celorlalte firme la deciziile sale;
d) și de prețul concurenților să i.
4. Pe o piață de oligopol, acționează:
a) un număr limit
at de consumatori;
b) un număr limitat de producător i;
c) mulți producători;
d) un singur producător.
7. Înțelegerea oligopolistă ce cuprinde firme din diferite ramuri, grupate pe criteriul
cooperării, fie pe verticală fie pe orizontală, reprezintă:
a) cartelul
b) trustul c) concernul
d) conglomeratul
8. Concernul este o înț elegere oligopolistă :
a) ce desemnează un acord între mai mulți producători ce își conservă individualitatea
lor;
b) ce concretizează tendința de diversificare a activit ății ec onomice;
c) ce cuprinde firme din diferite ramuri grupate pe criteriul cooperării, fie pe verticală ,
fie pe orizontală.
9. Principalele trăsături ale concurenței monopolistice sunt:
a) omogenita
tea produsului;
b) diferențierea produsului;
c) existența unui număr mare de producători;
d) atomicitatea ofertei.
10. Acordul între mai mulți producători privind stabilirea prețurilor și împărțirea
piețe
lor de desfacere, fiecare conservându-și individu-alitatea, desemnează:
a) trustul;
b) ca
rtelul;
c) concernul;
d) conglomeratul.
11. În situația de concuren ță monopolistică, lupta de concuren ță se poate realiza prin:
a) preț;
b) cantitate; c) produse;
d) calitate.
116 12. În condițiile concurenței monopolistice eterogenitatea produ-sului poate decurge din:
a) diferențele de calit ăți intrinseci ale acestuia;
b) diferențele de prezentare;
c) particularit ățile presupuse ale produsului;
d) particularit ățile reale ale produsului.
Rezultatele la aplicații vor fi discutate la întâlnirile tutoriale
117 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 9: INTERVENȚIA GUVERNAMENTALĂ Î N
MECANISMUL FORMĂRII PREȚURILOR
Obiective de studiu:
După studierea acestui capitol:
veți înțelege că, în anumite situații, este necesară intervenția guvernamentală în mecanismul
formării prețurilor;
veți afla care sunt formele intervenției directe a guvernului în mecanismul formării
prețurilor și care sunt consecințele unei astfel de imixtiuni;
veți afla care sunt formele intervenției indirecte a guvernului în procesul formării prețurilor;
veți cunoaște câteva aspecte esențiale legate de politicile de prețuri și veți fi capabili să
apreciați eficacitatea aplicării lor.
Timp de lucru: 2 ore
Teme de verificare:
TA 9.1 Când este necesară și acceptată intervenția guvernamentală în mecanismul formării
prețurilor?.
TA 9.2. Sub ce forme se poate prezenta intervenția guvernamentală directă în mecanismul
formarii pre
țurilor?
TA 9.3 Sub ce forme se poate prezenta intervenția guvernamentală indirectă în mecanismul
formării pre
țurilor?
Potrivit concepției liberale clasice, mecanismul formării prețurilor aparține exclusiv pieței,
rezultând din tensiunea cererii și ofertei totale și asigurând alocarea optimală a factorilor de
producție, în general, a resurselor, pentru satisfacerea nevoii sociale. Astfel format, prețul constituie
un semnal esențial al pieței, receptat de agenții economici pentru orientarea activit ății lor: un nivel
ridicat al prețului de echilibru format pe pia ță, superior costului de producție, atrage producătorii,
determinâ
ndu-i să-și sporească oferta pentru a satisface o cerere mai mare; un nivel scăzut al
prețului de echilibru, sub costul de producție, constituie un indiciu al unei cereri slabe, ceea ce- i
determină pe producători să-și diminueze oferta, orientându-și activitatea spre alt domeniu. Este
cunoscutul mecanism al "mâinii invizibile", care, asigurând satisfacerea interesului producătorilor
privind maximizarea câștigului lor, permite în același timp realizarea dorințelor consumatorilor care
vor avea posibilitatea procurării bunurilor necesare acoperirii nevoilor lor. Pe această cale,
satisfacerea interesului particular duce la realizarea interesului general.
9.1. Necesitatea intervenției guvername ntale
Funcționarea mecanismelor pieței nu are loc însă, întotdeauna, potrivit acestei scheme atât de
simple. În situații de grave penurii provocate de războaie, de tulburări sociale, de crize ale
aprovizionării economiei cu unele materii prime etc., restabilirea echilibrului dintre cerere și ofertă
s-ar realiza la niveluri ridicate ale prețurilor care ar limita drastic accesul unor largi categorii de
persoane la bunurile respective. Când aceste bunuri sunt de strictă necesitate, alocarea resurselor
necesare obținerii lor nu mai poate fi lăsată exclusiv în seama mecanismelor pieței. De asemenea,
118 când interesul general – de exemplu, asigurarea unei anumite securit ăți alimentare – cere menținerea
sau chiar încurajarea unor activit ăți – cum ar fi cele agricole – dacă mecanismul pieței degajă un
nivel de preț neremuneratoriu pentru producători, este necesară o intervenție exterioară. În acest
caz, prețul nu mai este privit doar ca un semnal, ca un efect al tensiunii dintre cerere și ofertă, ci,
mai mult, ca un instrument de intervenție, de stimulare.
Piața însăși, prin mecanismul funcționării ei de la sine, poate conduce la concentrarea treptată a
ofertei în mâinile unui singur producător, care, ajungând în situație de monopol, impune un nivel de
preț neconform interesului consumatorilor.
Aceste câteva exemple și alte situații posibile determină necesitatea intervenției
guvernamenta
le în domeniul delicat al formării prețurilor.
În esență, această intervenție cunoaște două forme: intervenția directă, prin fixarea uno r
plafoane
maxime sau minime ale nivelurilor prețurilor ce pot fi practicate, ș i intervenția indirectă ,
prin influențarea pe diverse căi a cererii și ofertei totale.
TA 9.1.
1. Există argumente în favoarea intervenției guvernamentale în mecanismul formăr ii prețurilor?
Răspuns:
9.2. Intervențiile directe
Pot avea loc în două situații: în cazul penuriei, adică atunci când oferta totală este insuficientă
pentru a face fa ță cererii, și în cazul abundenț ei, când cererea totală este insuficientă pentru a
absorbi oferta de bunuri de pe pia ță.
9.2.1. Penuria este mai mult decât un simplu dezechilibru temporar între cerere și ofertă. O
insuficiență c
ronică a ofertei, mai ales atunci când este vorba de bunuri de strictă necesitate cum ar
fi produsele alimentare, favorizează ridicarea prețului de echilibru la un nivel ce devine
incompatibil cu puterea de cumpărare a unei părți a populației. Intervenția guvernului are loc în
acest
caz prin fixarea unui plafon maxim al prețurilor ce pot fi practicate. Ce se întâmplă în acest
caz? Conform fig. 9.1., intersecția curbelor cererii și ofertei determină prețul de echilibru OP e, prea
ridicat pentru o mare parte a cumpăratorilor care au nevoie de bunul respectiv, și cantitatea de
echilibru OQ e, insuficientă pentru a acoperi nevoia reală a societ ății.
Dacă statul intervine prin această măsură administrativă, însoț ită desigur de constrângere, nivelul
maxim admis al prețului de vânzare OP i, inferior celui de echilibru, permite și cumpărătorilor cu
venituri mai mici să-și manifeste cererea pentru bunul respectiv. Astfel, cererea totală a pieței crește
de la OQ e
la OE. Nivelul mai redus al prețului devine însă insuficient remuneratoriu pentru
producători. Guvernul nu-i poate obliga să producă în pierdere (cu excepția cazului când aceștia ar
fi întreprinde
ri de stat, cărora pierderile le sunt acoperite de la buget). De aceea, ca urmare a ieșirii
119 de pe piață a unei părți a producătorilor, oferta OQ e, și-așa insuficientă, se restrânge la OD. Penuria
se accentuează, devenind însă de această dată vizibilă pe pia ță, sub forma "cozilor" sau "firelor de
așteptare", care reprezintă cererea nesatisfăcută, exprimată în fig. 9.1. de segmentul DE.
Cum se rea
lizează accesul cumpărătorilor la bunurile ieftinite pe cale administrativă? Cum să se
repartize
ze cantitatea OD pentru a satisface cererea OE? Cea mai eficace metodă este cea a
raționalizării consumului (emiterea de cartele), care este o formă a intervenției indirecte, pentru
restrângerea cererii. Fiecărui consumator i se permite astfel satisfacerea parțială a cererii sale. Dacă
nu se e
mit cartele, servirea cumpărătorilor se poate face în ordinea sosirii la "coadă", dacă aceasta
este supravegheată de poliție, sau pe baza folosirii forței: este servit cel care are puterea să înlăture
pe ceilalți și să ajungă la vânzător înaintea epuizării mărfii supuse desfacerii.
Această intervenție favorizează însă și apariția "pieței negre": mărfurile deficitare, la prețuri
reduse, sunt achiziționate prin intermediul vânzătorilor incorecți (sau chiar de la producător, dacă
acesta este o întreprindere de stat) de către persoane care le vor revinde la prețuri adesea mai mari
chiar decât nivelul prețului de echilibru OP e care s-ar fi format în mod liber pe pia ță. Aceasta
deoarece, pe de o parte, prețul de speculă va include și o "primă de risc" pentru vânzătorul
clandestin, iar pe de altă parte, pe "piața neagră" nu există transparența necesară orientării
cumpăr
ătorilor spre vânzători care practică prețuri mai mici.
Este evident, din
cele prezentate mai sus, că intervenția guvernamentală sub această formă nu
poate fi în avantajul consumatorului și nici nu rezolvă problema penuriei. Ea poate fi practicată doar
în mod excepțional, însoț ită eventual de subvenții acordate producătorilor și de adoptarea altor
măsuri de
politică economică pentru încurajarea producției, în vederea restabilirii echilibrului dintre
cererea totală și oferta totală, când mecanismele pieței își vor relua rolul fixării prețurilor.
9.2.2. În con
dițiile abundenț ei, oferta fiind cu mult mai mare decât cererea, prețul de echilibru
va tinde spre un nivel scăzut, neremuneratoriu pentru producători. Aceasta îi determină pe mulți să
abandoneze ramura respectivă de activitate, producția acesteia se diminuează până se apropie de
nivelul normal pentru satisfacerea cererii existente, când prețul de echilibru redevine remuneratoriu
pentru producători.
Dacă însă guvernul are interesul de a nu se diminua producția ramurii sau de a menține
capacitățile de producție existente, poate încerca această metodă de intervenție directă, impunând
pieței un plafon
minim de preț , de această dată însă, superior celui de echilibru.
Se observă din reprezentarea grafică din fig. 9.2. că, față de cantitatea OQ e corespunzătoare
prețului de echilibru fără intervenție (ofertă prea mare, care provoacă formarea unui preț al pieței
OPe prea mic, neremuneratoriu pentru producători), impunerea de către guvern a prețului – plafon
minim egal cu OP i determină o creștere a cantității oferite la OE. Concomitent însă, guvernul nu- i
poate obliga pe consumatori să achiziționeze aceeași cantitate sau chiar una mai mare la prețul de
intervenție OP i, mai ridicat. Dimpotrivă, aceștia își vor reduce cantitatea cerută la segmentul OD,
astfel încât segmentul BC va reprezenta o ofertă suplimentară provocată de intervenția directă
guvernamentală. Ofertanții vor constata că nu-și vor mai putea vinde cantitatea pe care o valorificau
înaintea intervenției
120
Vor spori cheltuielile lor cu stocarea producției aduse pe pia ță, cu dobânzile la eventualele
credite angajate anterior pentru producție și pe care nu le mai pot rambursa, cu deteriorarea unor
bunuri perisabile etc. Dintr-o măsură intenționată a ajuta pe producători, intervenția guvernamentală
directă
, ca și în cazul penuriei, se transformă într-o metodă de dezavantajare a agentului economic.
Rezult
ă, în concluzie, că intervențiile guvernamentale directe în mecanismul formării prețurilor
sunt indezirabile, atât pentru consumator, cât și pentru producător, cu pierderi mari pe planul
eficienței economice. Ele pot fi practicate doar în mod excepțional, pe o perioadă scurtă de timp,
până la reîncadrarea raportului dintre cerere și ofertă în limitele normalului.
TA 9.2.
1. În ce constă intervenția guvernamentală directă în mecanismul formării prețurilor
în cazul penuriei și care sunt efectele ei?
2. În ce constă intervenția guvernamentală directă în mecanismul formării prețurilor
în cazul abundenței și care sunt efectele ei?
Răspunsuri:
9.3. Intervențiile indirecte
Intervențiile indirecte constau în influențarea componentelor mecanismului formării prețurilor
prin măsuri care pot viza oferta, cererea sau, concomitent, oferta și cererea.
9.3.1. Cele mai importante și mai accesibile intervenții sunt măsurile de influențare a ofertei .
Astfel, dacă se urmă rește diminuarea nivelului prețului de echilibru, pentru a se veni în sprijinul
consum
atorilor cu venituri mai reduse, se vor lua măsuri care să ducă la deplasarea curbei ofertei
din poziția S 0, căreia îi corespundea prețul de echilibru OP e0, în poziția S 1, căreia îi corespunde un
preț de echilibru mai redus, OP e1 (vezi fig. 9.3.a).
Deplasarea curbei ofertei spre dreapta semnifică sporirea cantității oferite pe piață. Dacă,
dimpotrivă, guvernul dorește creșterea nivelului prețului de echilibru al pieței, va lua acele măsuri
care să ducă la deplasarea curbei ofertei de la dreapta spre stânga, adică din poziția S 0 în poziția S 2,
căreia îi va corespunde prețul de echilibru OP e2. Deplasarea curbei spre stânga semnifică
diminuarea ofertei.
121
Creșterea sau diminuarea ofertei se poate realiza prin cel puțin cinci modalit ăți:
· Folosirea instrumentelor politicii comerciale pentru deplasarea materială a produselor pe
seama legătu
rilor pieței interne cu cea externă . Astfel, atunci când se dorește creșterea ofertei
interne, se pot reduce taxele vamale la importuri, se măresc contingentele de import, se înlătură
eventualele prohibiții la importuri sau chiar se acordă prime pentru importuri. În plus, pentru a evita
diminuarea ofertei interne, poate fi descurajat și exportul, suprimându-se primele, contingentând
exporturile și renunțând la alte facilit ăți acordate anterior pentru stimularea lor.
Dimpotrivă, dacă se urmă rește diminuarea ofertei interne, pentru creșterea prețurilor, se iau
măsuri inverse: creșterea taxelor vamale la importuri, contingentarea mărfurilor importate, chiar
prohibirea importurilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, încurajarea exporturilor prin diminuarea
sau chiar înlăturarea contingentărilor, acordarea de prime sau asigurarea unor alte facilit ăți.
· Creșterea sau diminuarea stocurilor . Reducerea ofertei pe pia ță la un moment dat poate fi
realizată pe seama creșterii stocurilor (desigur, numai la produsele care pot fi stocate, de exemplu,
cele din rezerva strategică a statului sau la produse agricole nealterabile cum ar fi cerealele), prin
acordarea de credite avantajoase sau acceptarea creșterii cheltuielilor bugetare. Dimpotrivă, atunci
când se dorește creșterea ofertei interne, se poate apela la diminuarea stocurilor pentru
suplimentarea ei.
· Transformarea tehnică a produselor . De exemplu, dacă este prea mare oferta de tomate
(ceea ce face ca prețul de echilibru al pieței să fie prea mic, neremuneratoriu pentru producători),
acestea pot fi transformate în bulion, tomate în bulion sau alte tipuri de conserve, cu termen mai
lung de stocare și folosire. Sau, o ofertă prea mare de struguri poate fi diminuată prin schimbarea
destinației lor spre vinificație. O producție excedentară de vin poate fi diminuată prin distilarea lui.
Se pot folosi și mijloace mai radicale, ca denaturarea produselor (grâul sau produsele lactate
devenite improprii consumului uman pot fi destinate alimentației animalelor) sau chiar distrugerea
lor (cafeaua braziliană arsă în timpul marii crize din 1929-1933, smulgerea, în anii '70, a unei treimi
din suprafața totală a livezilor olandeze etc.).
· Controlul direct al ofertei , prin măsuri ca reglarea cantit ății de vin livrate de către producători
și necesitatea unei autorizaț ii speciale pentru noile plantații de vi ță de vie în Franța sau
reglementarea suprafețelor plantate și a vânzărilor de produse agricole. De exemplu, în 1983, pentru
a resorbi oferta excedentară, în SUA s-a pus în aplicare un program de reducere a suprafețelor
cultivate prin plată în natură: agricultorii care nu cultivau o parte din terenul lor agricol primeau, din
stocurile
publice, aproape echivalentul a ceea ce ar fi obținut din propriile lor recolte. În cadrul
politicii agricole americane, nerespectarea așa-numitelor "contingente de suprafa ță" priva
producătorii de susținerea financiară guvernamentală. Exemplele pot continua.
· Implicarea statului în activitatea de producț ie, pe care o poate realiza în anumite situații prin
investiții publice într-un sector deficitar sau pentru care are un interes strategic. Într-o economie de
piață, această modalitate este mai puțin folosită, sporirea ofertei fiind lăsată pe seama inițiativei
private.
9.3.2. În ceea ce privește influențarea cererii , așa cum se observă din fig. 9.3.b., pentru a se
ajunge la un preț de echilibru mai mare, avantajos producătorilor, se pot adopta măsuri pentru
122 stimularea cererii , care să ducă la deplasarea curbei acesteia din poziția D 0 în poziția D 1, astfel
încât, oferta fiind presupusă constantă, prețul de echilibru se majorează de la OP e0 la OPe1. Deși
extinderea cererii reprezintă preocuparea proprie a producătorilor, care folosesc în acest scop
îndeosebi publicitatea, guvernul poate interveni prin diverse modalit ăți. Mai ușor practicabile sun t
măsurile de restrângere a cererii , care determină deplasarea curbei acesteia spre stânga (vezi fig.
9.3.b.), din poziția D 0 în poziția D 2, și diminuarea prețului de echilibru, de la OP e0 la OPe2.
Exemplul cel mai cunoscut este raționalizarea , care poate fi directă (când cumpărătorul trebuie să
îndeplinească două condiții: să aibă banii necesari pentru a cumpăra produsul și să posede tichetul
sau cartela eliberată de autoritătile abilitate) sau indirectă (zile fără carne sau fără alcool, vânzări
între anumite ore, multiplicarea formalit ăților de vânzare etc.)
9.3.3. Măsurile care vizează influen țarea simultană a ofertei și a cererii sunt mai ales de
natură psihologică, constând în crearea unui climat de optimism sau de pesimism care să ducă la
modificarea previziunilor agenților economici.
TA 9.3.
1. Pe ce căi poate fi influențată oferta prin intervenția guvernamentală indirectă în mecanismul
formării prețurilor?
2. Pe ce căi poate fi influențată cererea prin intervenția guvernamentală indirectă în mecanismul
formării prețurilor?
Răspunsuri:
Întrebări recapitulative
1. De ce și când este necesară intervenția guvernamentală în mecanismul de formare a
prețurilor?
2. În ce constă intervenția guvernamentală directă în formarea prețurilor în condițiile
penurie
i? Este eficient acest tip de intervenție?
3. În situația de abunden ță pe piața unui produs, producătorii sunt avantajați prin intervenția
guvernului î
n mecanismul formării prețurilor?
4. Pe ce căi poate stimula statul oferta pentru a determina scăderea nivelului prețului de
echilibru a
l pieței?
Teste grilă:
1. În cazul penuriei, intervenția directă a guvernului în mecanismul prețurilor are loc
prin f
ixarea:
a) unui plafon de preț maxim, superior prețului de echilibru al pieței;
b) unui plafon de
preț minim, inferior prețului de echilibru al pieței;
c) unui plafon de
preț maxim, inferior prețului de echilibru al pieței;
d) unui plafon de
preț minim, superior prețului de echilibru al pieței.
2. Efectele intervenției guvernamentale directe în materie de prețuri în cazul penuriei
sunt:
a) creșterea ofertei bunului respectiv pe pia ță;
b) creșterea cererii pentru bunul respectiv pe pia ță;
c) descurajarea cererii pentru bunul respectiv pe pia ță;
123 d) descurajarea ofertei pentru bunul respectiv pe pia ță.
3. Efectele intervenției guvernamentale directe în materie de prețuri în cazul penuriei
sunt:
a) diminuarea penuriei;
b) accentuarea penuriei;
c) restrângerea "pieței negre";
d) posibilitatea vânzării bunurilor care constituie obiectul intervenției la prețuri mai
mari decât cele fixate de guvern și decât prețurile de echilibru ale pieței.
4. Intervenția statului asupra prețului în cazul penuriei are drept efect:
a) micșorarea
prețului, ceea ce determină creșterea cantit ății de ec hilibru;
b) micșorarea prețului, ceea ce determină ieșirea unor producători de pe pia ță și
intrarea de noi consumatori, fapt ce agravează penuria;
c) apariț
ia "pieței negre", pe care prețul de vânzare este mai mare decât cel fixat de
către stat;
d) agravarea penuriei, dacă nu este însoț ită de o creștere a subvențiilor acordate
producătorilor.
5. Intervenția statului asupra prețului în cazul abundenței are drept efect:
a) diminuarea prețului de echilibru, spre un nivel stimulativ atât pentru producători cât
și pentru consumatori;
b) abandonarea ramurii de către unii producători, deoarece prețul coboară sub nivelul
acc
eptabil;
c) diminuarea ofertei până la echilibrarea cu cererea;
d) creșter
ea stocurilor și pierderi de competitivitate, în cazul fixării unor prețuri plafon
minime superioare prețului de echilibru
6. În cazul abundenței, intervenția guvernamentală directă în mecanismul formării
preț
urilor are loc prin:
a) fixarea unui plafon de preț maxim, superior prețului de echilibru al pieței;
b) fixarea
unui plafon de preț minim, superior prețului de echilibru al pieței;
c) fixarea
unui plafon de preț maxim, inferior prețului de echilibru al pieței;
d) fixarea
unui plafon de preț minim, inferior prețului de echilibru al pieței.
7. Fixarea de către stat a unor plafoane minime pentru prețuri are ca efect:
a) supraproducț
ia;
b) ieșirea de pe pia ță a unor producători;
c) apariția "pieț ei negre";
d) dezavantajarea producătorului.
8. Dacă se dorește diminuarea ofertei, se poate recurge la politici de preț indirecte, cum ar
fi:
a) creș
terea taxelor la importuri și stimularea exporturilor prin acordarea de prime;
b) diminuarea stocurilor și acordarea de credite avantajoase;
c) schimbarea destinației produsului (cum ar fi de exemplu distilarea vinului) sau chiar
distrugerea lui;
d) investiții publice directe într-un anumit sector considerat strategic.
9. Dacă se dorește diminuarea cererii, se poate recurge la politici de preț indirecte, cum ar
fi:
a) raționaliza
rea vânzării produsului;
b) creșterea formalit ăților de vânzare;
c) diminuarea fiscalit ății directe;
d) lansarea unor sloganuri de tipul "Achetez français", în scopul influen țării achizițiilor
de produse naționale.
124 Aplicație rezolvată:
Fie cererea totală X c și oferta totală X o pe piața unui anumit bun, X, definite prin funcțiile: Xc =
4000 – 20 P x și, respectiv, X0 = 40P x – 200. Dacă guvernul fixează un plafon maxim de preț al cărui
nivel este cu 30 unit ăți monetare (u.m.) mai mic decât prețul de echilibru, atunci:
a) cantitatea ce poate fi cumpărată pe piață este cu 600 unit ăți mai mar e față de cea care s-ar fi
cumpărat în absența intervenției guvernamentale;
b) se înregistrează un deficit de ofertă de 1800 unităț i;
c) cantitatea oferită de vânzători este mai mică decât cea de echilibru cu 1200 unit ăți;
d) se înregistrează un deficit de cerere de 1800 unit ăți.
Rezolvare
:
a) răspunsul nu este corect deoarece în orice caz de intervenție guvernamentală directă
cantitatea ce se va putea cumpăra este mai mică decât cantitatea de echilibru a pieței;
b) într-
adevăr, când guvernul fixează un plafon maxim de preț inferior prețului de echilibru,
apare un deficit de ofertă. Să calculăm cât este. Pentru aceasta, determinăm mai întâi pretul de
echilibru: 4000 – 20 Px = 40 Px – 200 ; 60 Px = 4200 ; Px = 70.
Prețul
de intervenție va fi 70 – 30 = 40. Deficitul de ofertă = Xc
)40( – Xo
)40( ;
Deficitul de ofertă = (4000 – 20 · 40) – (40 · 40 – 200) = 3200 – 1400 = 1800 .
R
ăspunsul b) este corect.
c) Cantitatea de echilibru este Xc
)70( = Xo
)70( = 2600; Cum Xo
)40( = 1400, rezultă că oferta
vânzătorilor în cazul intervenției este cu 2600 – 1400 = 1200 mai mică decât cantitatea de echilibru.
Răspunsul c
) este corect.
d) Varianta d) nu este corectă deoarece am văzut mai sus că apare un deficit de ofertă și nu de
cerere.
Aplicații de rezolvat:
1. Fie cererea totală X c și oferta X o pe piața unui bun X, definite prin funcțiile:
Xc = 4000 – 20P x și, respectiv, Xo = 40P x – 200. Dacă guvernul fixează un plafon minim de preț al
cărui nivel este cu 30 u.m. mai mare decât prețul de echilibru, atunci:
a) cantitatea ce poate fi vândută pe pia ță este cu 1200 unit ăți mai mare fa ță de cea care s-ar fi
vândut în absența intervenției guvernamentale;
b) cantitatea ce poate fi cumpărată pe piață este cu 600 unit ăți mai mi că decât cea care s-ar fi
cumpărat în absența intervenției guvernamentale;
c) se înregistrează un excedent de cerere de 1800 unit ăți;
d) se înregistrează un deficit de cerere de 600 unit ăți.
2. Pe piața unui anumit bun normal X, cererea și oferta totală se află într-o dependență liniară
față de prețul acestuia (P X). Atunci când prețul de pe pia ță devine egal cu 300 u.m./kg., cumpărătorii
cer 1100 kg., dar vânzătorii nu oferă decât 300 kg. Dimpotrivă, atunci când prețul de pia ță ajunge la
450 u.m./kg., cumpărătorii își reduc cererea la 350 kg., în timp ce vânzătorii își măresc oferta cu
450 kg. Să se calculeze:
a) cantitatea maximă ce poate fi cumpărată pe această pia ță fără nici o intervenție în
mecanismul formării prețurilor;
b) modificarea cantit ății cumpărate atunci când guvernul impune prețul fix de 500 u.m./kg.;
c) excedentul cererii sau ofertei provocat de intervenția guvernamentală.
3. Daca functia ofertei pentru un anumit bun este Xo = 400 Px – 5000 , iar funcția cererii este Xc =
10000 – 100 Px, cu cât se modifică, în urma fixării de către guvern a unui plafon maxim de preț cu
10 unități monetare mai mic decât cel de echilibru, cantitatea ce se vinde și se cumpără pe piață ?
125
4. Care este deficitul de cerere sau oferta cand guvernul impune un plafon minim de preț cu 25 %
mai mare decât cel de echilibru, dacă funcția ofertei este Xo = 200 Px – 5000 , iar funcția cererii este
Xc = 7000 – 100 Px ?
5. Daca funcția ofertei pentru un anumit bun este Xo = 200 Px – 8000 , iar funcția cererii este Xc =
7000 – 100 Px, cu cât se modifică, în urma fixării de către guvern a unui plafon minim de preț cu 20
% mai mare d
ecât cel de echilibru, cantitatea ce se vinde și se cumpără pe piață ?
6. Care este deficitul de cerere sau ofertă când guvernul impune un plafon minim de preț cu 25 %
mai mare decât cel de echilibru, dacă funcția ofertei este Xo = 200 Px – 5000 , iar funcția cererii este
Xc = 7000 – 100 Px ?
126 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 10: TEORIA REPARTIȚIEI
RECOMPENSAREA FACTORILOR DE PRODUCȚIE
Obiective de studiu:
Pe parcursul capitolelor studiate până acum la microeconomie s-a căutat răspunsul la
întrebările: ce producem? cât și când producem? cum producem? Ele vizau procesul alocării
resurselor. În acest ultim capitol vom încerca să răspundem la ultima dintre întrebările fundamentale
ale teoriei microeconomice: pentru cine ? Aceasta constituie de fapt conținutul teoriei repartiției.
După studie
rea acestui capitol,
veți înțelege modul de formare a veniturilor primare, în cadrul repartiției primare și a
veniturilor derivate, în cadrul repartiției secundare;
veți cunoaște orientările principale ale teoriilor repartiției;
veți ști cum se formează salariul în condițiile concurenței perfecte cât și sub influența unor
factori specifici pieței muncii;
veți cunoaște formele salariului și factorii care influenț ează mărimea sa;
veți ști care sunt formele de salarizare și în ce constă conținutul lor;
veți înțelege ce este creditul, ca principal domeniu al relațiilor generatoare de dobândă;
veți ști ce este dobânda și cum se determină mărimea sa, ca dobândă simplă și ca dobândă
compusă, ca dobândă nominală și ca dobândă reală;
veți ști ce înseamnă actualizarea unei sume sau a unui flux de venituri viitoare;
veți înțelege ce este profitul și care este distincția între profitul contabil și cel economic,
între profitul brut și cel net, între profitul legitim și cel nelegitim, legal și ilegal;
veți ști să determinați mărimea profitului și veți cunoaște modul cum are loc repartiția lui;
veți înțelege ce este renta, care sunt formele sale cât și mecanismul formării lor;
veți afla cum se poate determina prețul pământului și ce factori influenț ează nivelul său.
Timp de lucru: 4 ore
Teme de verificare:
TA 10.1 În ce constau repartiția primară și redistribuirea?
TA 10.2 Care sunt formele salariului și ce relații există între acestea?
TA 10.3. Ce este dobânda și cum se poate determina mărimea sa?
TA 10.4 Ce este profitul și cum se poate determina mărimea sa?
TA 10.5 Ce este renta funciară și care sunt formele ei?
10.1 Cadrul general al teoriei rep
artiției
10.1.1. Repartiția primară și redistribuirea
Repartiția, ca proces de ansamblu, are loc în două etape sau faze distincte:
Repartiția primară, în cadrul căreia participă posesorii factorilor de producție implicați în
mod direct
în crearea produsului național, obținând venituri sub forma remunerației contribuției lor,
numite venituri primare : salariul, dobânda, profitul și renta.
127 Repartiția secundară sau redistribuirea, în cadrul căreia o parte din veniturile primare
formate în prima etapă sunt prelevate la dispoziția bugetului statului și apoi redistribuite sub formă
de venituri derivate celor neimplicați în mod direct în crearea de substan ță de venit național, dar
care desfășoară activit ăți strict necesare existenței și funcționării societ ății: administrație, cultură,
educație, apărare etc. În plus, în cadrul acestei etape, mai au loc o serie de transferuri de la bugetul
statului către anumite categorii ale populației, fără echivalent în vreo contraprestație din partea
acestor
a, pentru a le asigura un minim decent de trai sau pentru a-i sprijini în anumite situații
neprevăzute cum ar fi cazurile de boală, accident, deces etc. Astfel sfera repartiției se extinde ș i
avem de-a face cu o distribuție după mărime a venitului , ana liza având ca obiect studierea
stratificării sociale după venituri, a sărăciei și cauzelor ei.10
TA 10.1
1. În ce constau repartiția primară și redistribuirea venitului?
Răspuns:
10.2. Recompensarea factorului de producție muncă. Salariul
10.2.1. Formarea salariului
10.2.1.1. Salariul în condițiile concurenței perfecte
Salariul
, ca preț al factorului muncă, se formează pe piața muncii.
Piața mu
ncii poate fi definită ca " loc de întâlnire, în spațiu și timp, pe total și pe structură, a
cererii
de muncă cu oferta de munca "11.
Cererea de muncă reprezintă cantitatea de muncă pe care angajatorii sunt dispuși să o
achiziționeze la diferite niveluri ale salariului, pentru a-și desfășura activitatea în indiferent care
domeniu din cadrul economiei naționale, exprimându-se prin numărul de locuri de muncă oferite de
ei.
Oferta de muncă reprezintă cantitatea de muncă pe care populația activă, disponibilă de muncă,
dorește să o presteze la diferite niveluri ale salariului, exprimându-se prin cererea de locuri de
muncă.
Pe o piață concurențială, prețul factorului muncă va rezulta din tensiunea între cererea și oferta
de muncă, îmbrăcând forma salariului de echilibru , conform figurii nr. 10.2.
Proiecția intersecției celor două curbe pe scara salariului unitar reprezintă salariul de echilibru
OSe, la care cantitatea de muncă cerută este egală cu cea oferită, OL e (proiecția punctului de
intersecție a celor două curbe pe abscisă). Aceasta este situația la nivelul unei ramuri.
10 Ion Ignat, Ion Pohoață, Gh. Luțac, Gabriela Pascariu, Economie politică , Ediția a II-a, Editura Economică, București, 2002, p.245.
11 Ion Ignat, Ion Pohoață, Gh. Luțac, Gabriela Pascariu, op.cit. p.255.
128
10.2.2. Formele salariului
Acțiunea tuturor factorilor analizați mai sus, în cadrul mecanismelor de realizare a echilibrului
pieței muncii în diferitele sale ipostaze, determină în final o anumită sumă de bani care revine
posesorului forței de muncă sub formă de salariu, ca remunerație a contribuției acestui factor de
producție la realizarea activit ății economice respective.
Suma de bani pe care o primește salariatul drept remunerație pentru participarea sa la
activitatea economică se numește salariu nominal . La rândul său, salariul nominal îmbracă forma
salariului brut , suma reprezentând obligația pecuniară a angajatorului fa ță de angajat, și forma
salariului net , suma pe care o încasează efectiv salariatul, după ce se scade din salariul brut
impozitul pe salariu și alte contribuții stabilite prin lege (pentru asigurări sociale sau de sănătate).
Iată
deci că salariul apare în două ipostaze:
pentru firmă, pentru angajator, el este un cost, cu care se înregistrează în contabilitate.
Salariul brut ca obligație a firmei fa ță de salariați nu este însă identic cu costurile acesteia
legate de factorul muncă. În plus, costurile firmei legate de factorul muncă mai includ o
serie de contribuții (de asigurări sociale, de asigurări de sănătate, pentru alte fonduri) care,
dacă sunt
supradimensionate, pot împovăra firma afectându-i rentabilitatea.
pentru angajați, salariul este un venit, unul din formele fundamentale ale venitului în
economie, recompensă a factorului muncă.
Cantitatea de bunuri și servicii ce pot fi achiziționate cu ajutorul salariului nominal, puterea de
cumpărare a acestuia, se numește salariu real . Această mărime interesează în ultima instan ță pe
salariat. Nivelul și dinamica sa sunt influențate, în esen ță, de doi factori:
mărimea salariului nominal, cu care se află intr-o dependen ță direct proporțională;
nivelul prețurilor bunurilor și tarifelor serviciilor, cu care se află intr-o relație de dependen ță
inversă:
cresc prețurile și tarifele (toate celelalte lucruri rămânând neschimbate), crește ș i
salariul real.
Legătura dintre salariul real (SR) și factorii care-l determină, salariul nominal (SN) si nivelul
general al prețurilor (P), poate fi pus în eviden ță cu ajutorul relației:
PSNSR
Dinamica salariului real se determină cu ajutorul indicelui de creștere a lui (I SR), exprimat
procentual:
100
01 SRSRISR , unde indicii "1" și "0" reprezintă nivelul din anul curent, respectiv din
anul de bază, de referin ță.
Indicele de creștere a salariului real se poate exprima și prin raportul dintre indicii de creștere a
factorilor "SN" și "P" care determină nivelul salariului real:
129
100
100100
100 100
0101
0011
01
PSN
SRII
PPSNSN
PSNPSN
SRSRI
Deci:
100
PSN
SRIII
– salariul colectiv reprezintă sumele atribuite tuturor angajaților unei firme ca stimulent
pentru obținerea unor rezultate economico-financiare foarte bune, putând îmbrăca forma
primelor, a celui de-al 13-lea salariu, a unor facilit ăți acordate salariaților cum ar fi creș e
pentru copii, case de odihnă, cantine etc.
– salariul social , reprezintă venituri adiționale, necorelate cu rezultatele muncii salariaților,
acordate de la bugetul statului în favoarea unor categorii de persoane sub formă de ajutoare
pentru accidente de muncă, boli profesionale, șomaj etc., pentru a le asigura un minim
necesar de subzisten ță.
10.2.3. Formele de salarizare
Formele de salarizare reprezintă ansamblul principiilor și metodelor prin care se determină
mărimea salariului individului, exprimând legătura între aceasta și rezultatele activit ății salariatului .
Pot exista trei forme esențiale de salarizare:
salarizarea în regie sau după timpul lucrat , prac ticată în activit ăți complexe ale căror
rezultate nu pot fi cuantificate direct pentru fiecare salariat. Salariul este un produs dintre timpul
lucrat, exprimat în ore, zile sau altă unitate de măsură a timpului, și tariful stabilit pe unitate de
timp; primirea salariului este condiționată de îndeplinirea atribuțiilor și sarcinilor înscrise în fiș a
postului pe c
are este angajat salariatul.
Salarizarea în acord sau cu bucata permite o legătură mai directă între rezultatele obtinute
de fiecare și mărimea salariului său, care se determină înmulțâ nd cantitatea de bunuri realizate sau
numărul de operațiuni executate cu tariful fixat pe unitate de produs sau pe operațiune. Ea poate
imbrăca una din următoarele 3 forme:
1. în acord direct , practicată în sectoarele unde se poate măsura rezultatul muncii individuale,
mărimea salariului determinându-se prin aplicarea unui tarif constant pe bucată sau pe
operațiune executată.
2. în acord progresiv , când tariful practicat crește progresiv, pe măsura creșterii rezultatelor,
pe tranșe stabilite prin contractul de muncă. Această formă este folosită pentru a stimula
angajarea unor eforturi mai mari din partea salariaților în vederea creșterii mai rapide a
producției.
3. în acord global , când salariul se stabilește ca o mărime globală pentru o formație de lucru,
reprezentând manopera pentru executarea unei lucrări, fiecărui membru revenindu-i o parte
proporțională cu aportul său.
În a
ctivitatea de prestări de servicii și mai ales în comerț, se practică o formă specifică a
salarizării în acord numită salarizarea în remiză sau cote procentuale , prin care mărimea salariului
individual se determină prin aplicarea unei cote procentuale din valoarea încasărilor realizate de
salariat.
Salarizarea mixtă , care combină salarizarea în regie cu cea în acord, mărimea salariului
individual determinându-se pe baza timpului de lucru și în funcție de gradul de îndeplinire a unor
norme stabilite pentru fiecare angajat.
Mărimea salariului determinată prin una din formele de salarizare mai sus prezentate poate fi
corectată sau completată prin măsuri de adaptare a salariului la dinamica prețurilor (practicându-se
130 indexarea salariilor cu o anumită cotă, de regulă inferioară ratei inflației), prin acordarea unor
sporuri pentru condiții mai dificile de muncă sau pentru unele răspunderi mai mari, prin participarea
salariaților la profit sau prin acordarea unor adaosuri la salariile unor angajați aflați in dificultate.
Alegerea celei mai adecvate forme de salarizare trebuie să asigure folosirea eficientă a forței de
muncă, să stimuleze calitatea muncii și să permită realizarea unui raport cât mai just între rezultatele
economic
o-financiare ale întreprinderii și partea care revine angajaților ei sub formă de salariu.
TA 10.2.
1. Care sunt formele salariului și ce relații există între ele?
2. Care sunt formele de salarizare și în ce constau ele?
Răspunsuri :
10.3. Dobânda și profitul – remunerații ale posesorilor factorului
de producție capital
În sensul larg, cel mai cuprinzător al noțiunii de capital, sub formă de capital economic sau
lucrativ, în procesul repartiției, posesorilor acestuia le revine o parte din venitul național creat, sub
forma unor remunerații distincte:
profit, aferent îndeosebi posesorilor capitalului tehnic, așa cum a fost definit în capitolul 5,
dedicat teoriei producției.
dobânda, aferent posesorilor de capital sub formă de bani care cedează altor egenț i
economici, pe o perioadă determinată, dreptul de a-l folosi.
chirie, aferent posesorilor de capital sub formă de case de locuit, clădiri sau alte diverse
bunuri care, de asemenea, cedează altor agenți economici, pe o perioadă determinată,
dreptul de a le folosi.
10.3.1. Dobânda
Sensul cel mai cunoscut al conceptului de dobândă este venitul obținut din acordarea unui
împrumut.
Dezvoltarea producției de mărfuri și a schimbului, creșterea nevoii de bani din economie pentru
facilitarea desf ășurării numeroaselor operațiuni economice au determinat apariția și amplificarea
relațiilor de credit. Cunoașterea conținutului și formelor acestora ajută la mai buna înțelegere a
dobânzii ca formă fundamentală de venit.
10.3.1.1. Dobânda și determinarea sa
La modul
cel mai comun, așa cum o percepe publicul larg, dobânda reprezintă venitul celui
care dă cuiva bani sub formă de imprumut. Altfel spus, reprezintă suma de bani pe care debitorul o
plătește creditorului pentru folosirea unui credit pe o perioadă determinată de timp.
Cunoscută
inițial sub forma de camătă, dobânda a fost condamnată ca venit imoral încă de
către Aristotel, care pleca de la argumentul că niciodată un sac de taleri nu a dat naștere nici măcar
unui singur taler. Religia creș tină a înfierat-o ca pe un păcat. O analiză mai profundă a conținutului
ei o găsim abia la scoala neoclasică, după ce Marx o expediase, alături de profit, ca o formă
transformată a plusvalorii însuș ită de proprietarii capitalului de împrumut.
131 Neoclasicii defineau dobânda ca preț la care se echilibrează oferta și cererea de capital, la fel ca
și prețul de pe piața bunurilor. Oferta de capital era asimilată ofertei de economisire , în timp ce
cererea de capital era asimilată cererii de inv estiții. Astfel, cu cât rata dobânzii, ca remunerație
pentru cei ce economisesc, este mai ridicată, cu atât oferta de capital este mai mare. Curba ofertei
de capital este crescătoare. Dimpotrivă, dacă rata dobânzii este privită ca un cost pentru investitori,
cu câ
t nivelul este este mai ridicat, cu atât cererea pentru capital (investiții) este mai scăzută . Curba
cererii de capital este descrescătoare . Rata de echilibru a dobânzii este determinată deci de
interse
cția curbelor ofertei și cererii de economisire. Dobânda apare astfel ca preț al economisirii,
iar teoria dobânzii, integrată în teoria neoclasica a prețurilor, apare ca teorie macroeconomică a
econom
isirii.
Locul și rolul ei ca variabilă macroeconomică au fost puse în eviden ță de John Maynard
Keynes. Pentru Keynes, rata dobânzii reprezintă prețul utilizării monedei, dar nu ca rezultat al
confruntării la nivel microeconomic dintre cererea și oferta de economisire, ci ca mărime
determinată de informațiile globale referitoare la monedă și mai ales de deciziile autorit ăților
monetare. În felul acesta dobânda nu mai este doar venitul factorului capital, ci și un instrument de
politică economică . Dobânda devine astfel un fenomen monetar și macroeconomic , iar rata
dobânzii prețul la care se echilibrează curbele ofertei și cererii globale de bani . În ti mp ce oferta
globală de bani depinde de cantitatea de monedă pusă la dispoziția agenților economici prin
sistemul bancar, sub controlul autorit ăților monetare publice, cererea de bani depinde de preferinț a
pentru lichiditate a agenților economici, adică de dorința acestora de a-și conserva activele în formă
de lichidit ăți monetare. Posesorii de bani care acceptă să-i imprumute pretind să primească în
schimb o îndemnizație care să le compenseze renunțarea la lichiditate. Dimpotrivă, cei care se
împrumută
și-și satisfac astfel preferința pentru lichiditate pentru un motiv sau altul* trebuie să
plătească un preț, iar acesta este dobânda. În această viziune, rata dobânzii este prețul renun țării la
lichiditate.
Comun tuturor acestor concepții este faptul că dobânda apare atunci când posesorul unei sume
de bani, care constituie capitalul său, o transferă sub formă de imprumut unui alt agent economic,
pentru a
o valorifica. Așa cum explică Paul Samuelson și William Nordhaus12, pentru a putea fi
produse diverse bunuri, cum sunt, de exemplu, automobilele, resursele necesare pot fi asigurate
dacă cineva economisește sau se abține de la consum. Transferul fondurilor de la posesorii de
economii la investitori – cei care achiziționează de fapt mijloacele de producție și realizează
combinarea factorilor de producție – se face prin "vehicule" cum ar fi plasarea în conturi la bancă ,
cumpărarea de acțiuni și obligațiuni, investirea în fonduri de pensii etc. Câștigul la care se așteaptă
posesorii de economii din plasarea banilor lor în astfel de întrebuin țări este dobânda.
Dobânda reprezintă deci " prețul pe care o bancă sau un alt intermediar financiar îl plăte ște
unu
i creditor în schimbul utilizării banilor acestuia pentru o perioadă de timp "13.
Care sunt sursele acestui capital bănesc ce poate fi acordat sub formă de împrumuturi pentru a
fi obținută dobânda?
Economiile populației, atrase de către bănci pentru a fi apoi utilizate pentru creditarea
agenților economici;
Disponibilitătile bănești temporare ale firmelor existente sub diverse forme, cum ar fi
profitul re
partizat pentru rezerve sau pentru dezvoltare și fondul de amortizare a capitalului
fix, până la utilizarea lor pe destinațiile corespunzătoare;
Eventuale excedente temporare ale bugetului statului, care apar când veniturile statului sunt
mai mari decât cheltuielile pe care le efectuează.
Acestea formează oferta de capital de împrumut , care se întâlnește pe așa-numita piața a
capitalului de împrumut i cu cererea de capital de împrumut , exprimată și ea din partea populației,
* mobilurile cererii de monedă (mobilul tranzacției, al precauției și speculatiei) vor fi sutudiate în capitolul din partea de macroeconomie
consacrat banilor și pieței monetare.
12 Paul Samuelson, William Nordhaus, Economie politică , Editura Teora, București, 2000, p. 303 – 304.
13 Ibidem.
132 a firmelor sau guvernului aflați, de această dată, în postura de solicitanți de fonduri necesare
acoperirii diverselor necesit ăți.
Din confruntarea ofertei cu cererea de capital de împrumut rezultă un nivel al prețului acestuia,
denumit rata dobânzii . Aceasta poate fi definită ca preț plătit pentru a folosi 100 de unităț i
monetare timp de un an de zile , determinându-se după formula:
100' CDad
(1)
unde: d' = rata dobânzii, Da = dobânda anuală, C = creditul acordat. Mărimea sa îi determină pe
posesorii de resurse bănești să aleagă între a le folosi pentru consumul prezent, sau a le împrumuta
celor care le solicită, mărindu-și astfel consumul viitor pe seama câștigului pe care-l vor obține sub
formă de dobândă. Dacă nivelul ei este inferior randamentului capitalului tehnic achiziționat cu
împumutul contra
ctat, cererea de capital de împrumut va fi stimulată.
Formându-s
e pe piața capitalului de împrumut, rata dobânzii este înfluenț ată însă și de factori
exogeni, dintre care politica monetară este unul esențial.
Mărimea
dobânzii se poate determina în două variante:
ca dobândă simplă, atunci când, conform contractului de împrumut, dobânda cuvenită
pentru fie
care perioadă convenită (lună, an etc.) este încasată sub formă de venit de către
creditor,
rambursarea creditului realizându-se la scaden ță. Dacă perioada este de un an, din
relația (1) rezultă:
100'C dDa
(2)
Dacă perioada este mai mică sau mai mare decât un an, având în vedere faptul că d' este o rată
anuală, dobânda se va calcula după formula:
100'n C dD
(3)
unde n reprezintă durata exprimată în ani. Dacă de exemplu, se acordă un credit de un milion unit ăți
monetare, la o rată a dobânzii de 9%, pe 7 luni,
500 .52121007 000 . 000 . 1 9 D
ca dobândă compusă, atunci când dobânda calculată pe o perioadă convenită prin
contractul
de împrumut se capitalizează, se adaugă la creditul anterior, astfel încât în
perioadele următoare se calculează dobăndă și la dobânzile capitalizate. În felul aceste, o
sumă ini
țială, S 0, devine peste un an
) ' 1 ( '0 0 0 1 d S S d S S . Peste doi ani, suma
devine
2
0 1 1 1 2 ) ' 1 ( ) ' 1 ( 'd S d S S d S S . Peste n ani, suma S 0 devine:
n
n d S S) ' 1 (0
(4) Dobânda va fi:
0S S Dn (5)
Prin relația (4) putem determina cât va reprezenta suma de care dispunem azi peste n ani dacă o
împrumutăm. Ne putem pune însă și întrebarea din sens invers: care este valoarea prezentă a unei
sume pe care o vom obține peste n ani? Răspunsul la această întrebare înseamnă actualizarea
sumelor viitoare. Daca
n
n d S S) ' 1 (0 , rezultă că:
nn
dSS
) ' 1 (0
(6)
unde S 0 este valoarea prezentă a sumei S n pe care o vom obține peste n ani, iar d' este numită rată
de actuali
zare a sumei sau rată de depreciere a banilor în timp, asimilabilă ratei dobânzii.
Atunci câ
nd dorim să determinăm valoarea prezentă (Vp) a unui flux de venituri viitoare,
folosim relaț ia:
nn
pdV
dV
dVV
) ' 1 (…
) ' 1 (' 122 1
(7)
133 unde V 1, V2, …, V n reprezintă veniturile obținute în anul 1, 2, . . . n, iar d' este o rată de actualizare
medie anticipată.
Dobânda calculată pe baza prețurilor curente reprezintă pentru posesorul factorului capital un
venit nominal, este dobândă nominală. Pentru a lua în considerare efectul creșterii prețurilor
asupra puterii
de cumpărare a dobânzii nominale trebuie să se determine, ca și la salariu, dobânda
real
ă. Pentru aceasta, rata nominală a dobânzii (d'n), determi nată pe baza prețurilor curente de
piață, se corectează cu rata inflatiei (i') , rezult ând rata reală a dobânzii (d' r):
' ' 'i d dn r
(8)
Rata reală a dobânzii poate fi deci pozitivă, dacă rata nominală a dobânzii este superioară ratei
inflatiei, sau negativă în situația inversă.
Dobânda e
ste și un important instrument de politică economică, de influențare a vieț ii
economice, mai ales în ipostaza sa de cost al creditului. Nivelul ei scăzut încurajează consumul
prezent, investițiile, amplificănd astfel cererea agregată și stimulând expansiunea activit ății
economice. Dimpotrivă, un nivel ridicat al ratei dobânzii, mărind costul creditului, temperează
cererea agregată, prin descurajarea atât a consumului cât și a investițiilor, reducând pericolul
derapării inflaționiste a economiei. Aceste mecanisme vor fi studiate însă în capitolele consacrate
pieței monetare și politicilor macroeconomice.
10.3.2. Profitul
Dar al naturii, obținut doar din activit ățile productive din agricultură (la fiziocrați), produs al
muncii neplătite care revine sub formă de venit capitalului (la Adam Smith), salariu pentru munca
specială de conducere și coordonare (la Jean Baptiste Say), formă de manifestare a plusvalorii
create de munca salariată și însuș ită în mod gratuit de către exploatatorul capitalist (la Karl Marx),
recompensă a întreprinzătorului pentru funcțiile sale și indeosebi pentru asumarea riscului și lupta
cu incertitudinea (la neoclasici), profitul rămâne un concept ambiguu și controversat până in zilele
noastre.
Indiferent însă de maniera în care este perceput*, astăzi există un consens în legătură cu faptul
că profitul este un venit fundamental legitim, ca factor de progres, care reprezintă, la modul cel mai
general, diferența dintre venituri și costuri. În absența unei definiții integratoare a acestui concept,
alta decât aceea că reprezintă remunerarea factorului capital, profitul este abordat sub mai multe
forme care corespund diferitelor funcții ale celor care își aduc aportul la constituirea capitalului și la
combinarea sa cu ceilalți factori de producție în procesul complex al activit ății economice.
Profiturile obținute peste mărimea profitului normal, fără de care firma nu are motivație să
rămână în ramură, sunt considerate ca un profit rezidual, anormal, supraprofit sau profit pur.
În măsura în care este rezultatul efortului firmei, capacit ăților manageriale ale
întreprinzătorului, abilit ăților acestuia de a contracara riscurile, de a se adapta conjuncturii sau chiar
de a dobândi temporar poziții de monopol prin invenț ii și inovații proprii, profitul este considerat un
profit legitim , care se cuvine posesorului factorului capital. Când însă surplusul peste profitul
normal este datorat creșterii prețurilor pe pia ță din motive conjuncturale, umflării articifiale a
prețurilor, economiilor făcute la cheltuielile cu protecția mediului înconjurător sau folosirii abuzive
a unei poziții dominante pe pia ță, avem de-a face cu un profit nelegitim , care nu se cuvine
posesorului factorului de producție capital. Considerăm că este îndrept ățită părerea că un asemenea
profit ar trebui să fie prelevat în întregime la dispoziția societăț ii.
10.3.2.1. Determinarea mărimii profitului și repartiția sa
* Ca avantaj, câștig sub formă bănească, obținut dintr-o operațiune sau din exercitarea unei activități legale; formă de venit ce recompensează
factorul de producție capital într-o economie de piață; venit cuvenit unei persoane pentru aportul ei cu capital la desfăsurarea activității; surplusul de
venit obținut de întreprinderi care nu poate fi explicat prin contribuția celorlalți factori de producție; venit net al oricărei entități economice (din
domeniul producției, distribuției, financiar-bancar), indiferent de forma de proprietate, pentru funcțiile pe care le îndeplinește; venit care se cuvine
întreprinzătorului pentru abilitatea sa de a schimba capitalul din starea sa inactivă î n factor de producție efectiv, activ etc.
134 Indiferent de structura sa, profitul se determină în mărime absolută, ca masă a profitului , și în
mărime relativă, ca rată a profitului :
Masa profitului (P) se determină ca diferen ță între încasările totale ale firmei, venitul ei sau
cifra de afaceri (CA) și costurile totale aferente (CT):
CT CA P
Rata profitului (R p) se calculează ca raport procentual între masa profitului (P) și o mărime
de referin ță: cifra de afaceri (CA), activele totale ale firmei (AT), atât cele proprii cât și cele
împrumutate, activele proprii (AP) sau costurile totale (CT). În funcție de mărimea la care
se raportează masa profitului, există mai multe variante de calcul ale ratei profitului14:
a) Rata c
omercială a profitului:
100 CAPRp ;
b) Rata economică a profitului:
100 ATPRp ;
c) Rata financiară a profitului:
100 APPRp ;
d) Rata rentabilit ății:
100 CTPRp .
Profitul îndeplinește un rol deosebit de important în economia de pia ță, atât ca venit
fundamental cât și ca instrument de gestiune modernă. Maximizarea profitului total rămâne un
obiectiv esențial dar nu și suficient pentru justificarea activit ății firmei. Supraviețuirea ei într-un
mediu tot mai
concurențial, dezvoltarea ei, satisfacerea celor care-și desf ășoară activitatea în cadrul
ei ca și a acționarilor devin obiective care preocupă tot mai mult firma. Realizarea lor este
condiționată într-o mare măsură de mărimea profitului obținut, dar și de modul cum este repartizat.
Reparti
ția profitului este reglementată prin acte normative care vizează modul de înființare,
organizare și funcționare a diferitelor tipuri de întreprinderi, prin legislația fiscală, care conține
precizări legate mai ales de modul de determinare a profitului brut ș i de impozitare a acestuia, cât ș i
prin statutele diferitelor societ ăți și asociații de persoane sau de capitaluri, aprobate de asociați sau
acționari.
În întreprinderile individuale, după plata impozitului pe profit, profitul net revine proprietarului
întreprinzător.
În societățile pe acțiuni repartiția profitului net este aprobată de către Adunarea Generală a
Acționarilor, cu respectarea unei anumite ordini de constituire a fondurilor:
constituirea rezervelor legale (a provizioanelor);
asigurarea surselor proprii de dezvoltare;
dividende pentru acționari;
constituirea fondului de participare la profit a salariaților și administratorilor societ ății.
În procesul repartiției profitului net pot să apară interese divergente între participanți. Unii pot
insista pentru alocarea unei părți mai mari pentru dezvoltare, ceea ce ar avea ca efect creșterea
companiei, îmbunăt ățirea imaginii sale pe piața bursieră în ceea ce privește potențialul de a acorda
dividende
mai mari în viitor și, în consecin ță, creșterea cursului acțiunilor la bursă. Alții, îndeosebi
acționarii, pot dori alocarea unei părți mai mari pentru dividende. În esen ță, este vorba de opțiunea
pentru consumul prezent sau pentru dezvoltare. Orice exagerare, și într-o direcție, și în cealaltă, are
afecte negative: alocarea din profitul net a unei părți prea mari pentru consum (sub formă de
dividende) diminuează lichidit ățile companiei și amenin ță viitorul ei, lipsind-o de o importantă
sursă de autofinanțare a dezvoltării; dimpotrivă, alocarea pe o perioadă mai îndelungată a unei părț i
prea mari pentru dezvoltare sau chiar refuzul de a acorda dividende diminuează interesul
acționarilor de a mai deține acțiuni la compania respectivă, ceea ce-i poate determina să le vândă ,
provocând o scădere a cursului lor la bursă și oferind astfel posibilitatea preluării controlului asupra
societății.
14 Nița Dobrotă, op.cit., p.255 – 256.
135 Numai o repartiție echilibrată a profitului net, ghidată de asigurarea unui raport just între
interesele pe termen scurt și cele pe termen lung ale companiei și ale acționarilor, permite
îndeplinirea în bune condiții a rolului și funcțiilor importante pe care le are profitul în economia
modernă.
TA 10.3.
1. Ce este dobânda și cum se poate determina mărimea sa?
2. Cum se poate realiza actualizarea unui flux de venituri viitoare?
3. Ce este profitul și cum se poate determina mărimea sa?
Răspunsuri :
10.4. Renta funciară ș i mecanismul form ării ei
Pământul fiind limitat ca suprafa ță și de fertilit ăți diferite, atunci când cererea de produse
agricole crește ca urmare a creșterii populației, societatea se vede obligată să ia în cultură noi
terenuri, c
u fertilitate din ce în ce mai mică sau cu o poziție fa ță de piață mai nefavorabilă. La
suprafețe egale, costurile totale sunt aproximativ egale, dar producția este diferită, în funcție de
fertilitate. Pe ultimele terenuri atrase, cu fertilitatea cea mai mică, aceleași costuri totale raportate
însă la o producție mai mică vor determina costuri unitare mai mari. Prețul produselor agricole
trebuie să ț ină seama de aceste costuri marginale, adică trebuie să acopere costul unitar mai mare de
pe aceste ultime suprafețe atrase și să asigure un minim de profit pentru cei care le cultivă. Altfel
nimeni nu ar fi interesat să le exploateze. Recoltele mai mari obținute pe terenurile mai fertile atrase
anterior se vor vinde pe pia ță la același preț, astfel încât încasările totale vor fi mai mari decât cele
de pe ultimele terenuri atrase. Diferența reprezintă rentă. Fiind rodul folosirii pământului, s-a numit
rentă funciară și fiindcă rezultă din diferența de fertilitate sau de poziție fa ță de piață s -a numit
rentă funciară diferențială ( de fertilitate sau de poziție).
Terenul cel mai puțin fertil, atras în circuitul agricol, nu aduce posesorului lui nici un venit?
Dacă nu ar aduce, proprietarul lui nu l-ar mai închiria, iar oferta de produse agricole ar fi
insuficientă pentru a satisface în întregime cererea. De aceea și posesorului acestuia îi revine un
venit care poartă denumirea de rent ă funciară absolută.
Dacă
diferențele de fertilit ăți sunt determinate de cauze naturale, avem de-a face cu rentă
funciară diferențială 1, iar dacă sunt datorate investițiilor succesive de capital pe același teren,
avem de
-a face cu rentă funciară diferențială 2 .
Prețul pământului
Dacă proprietarul pământului intenționează să-l vândă, suma pretinsă în schimb (prețul
pământului), depusă la bancă într-un depozit la termen, ar trebui să-i asigure un venit anual sub
formă de dobândă măcar egal cu venitul obținut sub formă de rentă funciară.
Deci:
pP d R ' , unde: R p = prețul pământului; d' = rata dobânzii practicată pentru depozitele
populației; R = mărimea rentei anuale.
136 Rezultă că :
'dRPp , ceea ce înseamnă că prețul pământului se află într-o relație de dependen ță
directă cu mărimea rentei și într-o relație de dependen ță inversă față de rata dobânzii. Acest nivel,
numit mărimea rentei capitalizate, este însă doar orientativ. Prețul pământului se formează în jurul
lui, dar și sub influența a numeroși alți factori dintre care îi amintim:
raportul între cererea și oferta de pământ;
locația terenului (dacă este în mediul urban sau în cel rural, dacă este în intravilan sau în
extravilan, dacă este mai spre centrul localit ății sau mai spre periferie etc.);
cantitatea de capital investită în acel teren sub formă de diverse amenajări, îmbunăt ățiri
funciare etc.;
destinațiile posibile ale terenului;
climatul economic în general și o serie de alți factori social politici.
TA 10.4.
1. Ce este renta funciară și care sunt formele ei?
2.. Cum se poate determina nivelul director, orientativ al prețului pământului?
Răspunsuri:
Întrebări recapitulative
1. Care sunt principalele forme de venit ca remunerare a factorilor de producție?
2. Ce este salariul și în ce constă natura sa?
3. Ce vizează teoria capitalului uman în legătură cu mărimea salariului?
4. Care sunt formele salariului?
5. Definiți salariul nominal și salariul real și arăta ți ce factori influențează mărimea salariului
real?
6. Care sunt principalele forme de salarizare?
7. Ce este dobânda și cum se poate calcula?
8. Ce înțelegeți prin dobândă nominală și dobândă reală și ce relație există între ele?
9. C
e înseam
nă actualizarea unui flux de venituri viitoare?
10. Ce se înțelege prin profit și sub ce forme se poate prezenta?
11. Cum se poate determina mărimea profitului?
12. Ce factori influențează mărimea profitului?
13. Ce este renta funciară și care sunt formele sale?
14. Explicați mecanismul formării rentei funciare diferențiale;
15. Cum se determ
ină prețul pamântului și ce factori îl determină?
Te
ste grilă:
1. Salariul real:
a) reprezintă suma reală exprimată în unit ăți monetare pe care o primește salariatul
pentru munca depusă;
137 b) reflectă puterea de cumpărare a salariului nominal;
c) ca mărime, se află într-un raport invers proporțional cu costul vieț ii;
d) reprez
intă o mărime asupra căreia prețurile mărfurilor și tarifele serviciilor, nivelul
impozitelor și taxelor acționează direct proporțional.
2. Mărimea salariului nominal depinde de:
a) prețul forț
ei de muncă;
b) situația economică;
c) mărimea ratei dobânzii;
d) politica de salarizare.
3. Prețul de vânzare al produselor agricole:
a) este determinat de cheltuielile efectuate pe terenurile cu fertilitatea cea mai ridicată;
b) este mai mare decât al altor bunuri întrucât cererea de produse agricole este mai
mare comparativ cu oferta, ceea ce permite obținerea unui surplus de venit chiar ș i
pe terenurile cel mai puțin fertile, surplus numit rentă funciară diferențială;
c) tinde
să se apropie de prețul individual al celor obținute pe terenul cel mai puțin
fertil, dac
ă cererea este suficient de mare;
d) acope
ră costurile de producție și desfacere, profitul arendașului și renta funciară.
4. Prețul de vânzare al produselor agricole va fi determinat de:
a) cheltuielile efectuate pe terenurile cu fertilitatea cea mai ridicată;
b) cheltuielile efectuate pe terenurile cu fertilitatea cea mai scăzută;
c) mărimea rentei;
d) raportul dintre cerere și ofertă.
5. Renta funciară diferențială:
a) reprezint
ă profitul normal al arendașului;
b) reflect
ă valoarea productivit ății pământului;
c) este un rezultat al raportului cerere-ofertă de produse agricole;
d) este e
gală cu diferența dintre prețul de vânzare al produsului agricol și prețul de
producție.
6. În economia de pia ță prețul pă mântului depinde de:
a) cuantumul arenzii;
b) elasticitatea ofertei de pământ;
c) rata dobânzii;
d) poziția lotului fa ță de principalele căi de transport.
7. Deosebirile de fertilitate între terenuri și diferențele de poziție fa ță de piețe determină :
a) renta de monopol;
b) renta de transfer;
c) renta diferențială;
d) renta absolut
ă.
8. Prețul pământului se află:
a) în raport direct p
roporțional cu rata dobânzii;
b) în raport invers proporțional cu nivelul rentei;
c) în raport direct cu cererea pentru acest factor.
9. Renta funciară reprezintă o formă de venit în economia de piața care se cuvine:
a) statului
sub formă de impozit, ca sursă de venit bugetar;
b) fermierului, atunci
când este proprietarul pământului pe care-l lucrează;
c) proprietarului funciar, atunci când pământul este dat în arendă;
d) celui care exploatează pământul, indiferent de cine este proprietarul acestuia.
10. Rata reală a dobânzii:
a) reprez
intă suma reală care se plă tește pentru folosirea unui credit de 100 unit ăți
monetare pe timp de un an;
138 b) ia în considerare efectul inflației, determinându-se ca sumă între rata nominală a
dobânzii și rata inflației;
c) în perioada în care se resimte inflația în economia unei țări este mai mică decât rata
nominală a dobânzii;
d) se calcule
ază ca diferen ță între dobânda nominală și rata inflației.
11. Valoarea actualizată a unui venit viitor:
a) este direc
t proporțională cu rata inflației;
b) este invers propo
rțională cu rata dobânzii folosită ca rată de actualizare;
c) reprez
intă valoarea pe care o va avea un venit prezent după o anumită perioadă de
timp;
d) se
determină folosind formula:
n
p ad V V) ' 1 ( , unde: V a = valoarea actualizată a
venitului viitor; V p = venitul prezent; d' = rata dobânzii; n = numărul de ani.
Aplicații:
1. a) O întreprindere produce bunul X la prețul de 50.000 lei/buc. Costul variabil unitar
este de 28.000, iar rata profitului, calculată la cost este de 10%. Calculați costul fix unitar.
b) Dacă cifra de afaceri crește cu 50%, iar profitul crește cu 25%, cum se va modifica rata
prof
itului funcție de cost?
2. O întreprindere produce o marfă la un preț de 650000 lei. Cantitatea produsă este de
1000 buc
. Capitalul circulant este de 400 mil. lei, iar amortizarea capitalului fix de 50 mil.
Costurile salariale unitare sunt de 100000 lei/buc. Calculați rata profitului în funcție de cifra
de afaceri.
3. Un consumator dispune de un salariu nominal de 2000 u.m. Coșul său de consum este
alcătuit din două bunuri, X și Y, pe care le poate procura la prețurile P x = 20 u.m. si P y = 40
u.m.. Prețul bunului X crește cu 100% . Dacă funcția de utilitate a consumatorului este U =
XY, să se calculeze cu cât trebuie indexat venitul acestuia pentru a-și păstra constant nivelul
de satisfac
ție?
4. Rata medie a dobânzii la un moment dat este d' = 25% iar prețul unei parcele de
pământ este de 10 mil. lei. Arenda pe care o va plăti un agricultor posesorului parcelei va fi :
a) R = 100.000 lei;
b) 1 mil. lei;
c) R = 2.500.000 lei;
d) R
= 25 mil. lei.
5. În perioada t 1 salariul nominal a crescut cu 50% iar prețurile s-au dublat. Salariul real
a scăzut cu :
a) 60%; c) 20%;
b) 25%; d) 80%;
5. Cifra de afaceri a unei firme este de 520 mil. lei iar rata anuală a profitului este de
15%. Prof
itul obținut de firmă la sfârșitul anului este :
a) 780.000 lei;
b) 5.800.000 lei;
c) 7.800.000 lei;
d) 442.000.000 lei.
139 BIBLIOGRAFIE
Allais M., Le comportament de l'homme rationnel devant le risque, Econometrica, 1953.
Aristotel, Etica nicomahică, Editura IRI, Bucureți, 1998.
Băbaiț
ă I., Duță A., Piețe și prețuri , Editura de Vest Timisoara, 1995.
Barre R., Economie politique , vol. 1, PUF, Paris, 1969.
Beju V., Mecanismul prețurilor în economia de piață , Editura Promedia, Cluj Napoca.
Billy Jacques , La politique Economique , PUF, Paris, 1991.
Braudel F., Jocurile schimbului , vol.1, Editura Meridiane, București, 1985.
Chamberlin E.R., La theorie de la concurrence monopolistique, PUF, Paris, 1953.
Didier M., Economica: Regulile jocului , Editura Humanitas, București, 1994.
Dogan M., Pelassy D., Economia mixtă, jumătate capitalistă, jumatate socialistă , Editura
Alternative, București, 1992.
Drobotă Niță, (coord.), Dicționar de economie politică , București, 1999.
Flouazat Denis, Economie contemporaine , PUF, Paris, 1992.
Frois G.A., Economia Politică , Editura Humanitas, București, 1994.
Généreaux J., Economie politique , vol. 1, 2, Hachete, Paris, 1990.
Guitton H., Economie Politique , Dalloz, Paris, 1976.
Hardwick Philip, John Langmead, Bahadur Khan, Introducere în economia politică modernă ,
Editura Polirom, Iași, 2002.
Iancu A., Tratat de economie , vol. 1 și vol. II, Editura Economica, București, 1993.
Ion Ignat, Gheorghe Luțac, Ion Pohoață, Gabriela Pascariu, Economie Politică , Ediția a doua,
Editura Economică, București, 2002 ;
Jurion Berna
rd, Economie politique, De Boeck Université, Paris, Bruxelles, 1996.
Katona G., Analyse psichologique du comportament économique , Payot, Paris, 1969.
Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor și a banilor, Editura
știintifică, București, 1970.
Lipsey R.G., Chrystal K.A., Economia pozitivă , Ediura Economică, București, 1999.
Manchot Claude, Economie politique, Economica, Paris, 1984.
Nechita V., (sub redacția), Economie Politică , Editura "Porto Franco, Galați, 1991.
Oprișan M., Gândire
a economică din Grecia Antică , Editura Academiei Române, București, 1964.
Page A., Economie Politique , Dalloz, Paris, 1979.
Pohoață Ion, Doctrine economice universale , vol. 1-2, Editura "Gh.Zane", Iași, 1993-1995.
Robinson J., Economics of Imperfect Competition , Mac Millan, London, 1923.
Roegen N.G., Legea entropiei și procesul economic , Editura Politică, București, 1979.
Samuelson P.A., Nordhaus W., Economie Politică , Teora, București, 2000.
Sloman John, Economics , Prentice Hall, Harvester Wheatsheaf, London, 1995.
Whitehead G., Economia , Editura Sedona, Timisoara, 1997.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Gheorghe LUȚ AC Ion IGNAT [613625] (ID: 613625)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.