Gheorghe Cristea BUCUREȘTI [617129]

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ȘTIINȚE ȘI ARTE
„Gheorghe Cristea” BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE, JURIDICE
ȘI ADMINISTRATIVE
SPECIALIZAREA DREPT
LUCRARE DE LICENȚĂ
INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ A
URMELOR ARMELOR DE FOC
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC :
Conf. univ. dr. VĂDUVA NICOLAE
AUTOR:
Fústős Tiberiu – Robert
BUCUREȘTI
2011
1

Cuprins
L REGIMUL JURIDIC AL DEȚINERII ARMELOR DE
FOC DE CĂTRE PERSOANELE FIZICE……………………4
l. Necesitatea investigării științifice a infracțiunilor săvârșite cu
armele de foc în noile condiții socio-ec onomice din România..4
2. Reglementarea juridică a deținerii și folosirii armelor de foc
de către persoanele fizice…………………………………….7
3. Aspecte de drept penal material privind principalele
infracțiuni care pot fi săvârșite cu armele de foc………………..11
2. NOȚIUNI GENERALE DESPRE ARMELE DE FOC ȘI
MUNIȚIA AFERENTĂ……………………………………………….13
1. Armele de foc – noțiune……………………………………………….13
2.Construcția, funcționarea și clasificarea armelor de
foc……………………………………………………………………………….14
2.1.Construcția armelor de foc………………………………………..14
2.2. Funcționarea armelor de foc…………………………………….17
2.3. Clasificarea armelor de foc……………………………………….18
3. Noțiuni tehnice despre muniție ……………………………………..19
3.1. Tubul…………………………………………………………………….20
3.2. Capsa…………………………………………………………………….21
3.3. Glonțul………………………………………………………………….21
3.4. Pulberi balistice – substanțe explozive……………………….23
3. URMELE FORMATE PRIN FOLOSIREA ARMELOR
DE FOC………………………………………………………………………26
3.1. Urmele formate de armă pe cartuș ……………………………..26
a. Urmele de pe tub…………………………………………………….26
b. Urmele de pe glonț………………………………………………….27
3.2.Urmele de împușcare …………………………………………………28
2

a. Urmele principale……………………………………………………28
b. Urmele secundare………………………………………………..32
4.PARTICULARITĂȚILE CERCETĂRII LA FAȚA
LOCULUI A URMELOR ARMELOR DE FOC ………38
1. Cercetarea la fața locului – noțiuni introductive…………….38
2. Cercetarea la fața locului a armei de foc. Examenul
preliminar al acesteia……………………………………………………..40
3.Căutarea, descoperirea, fixarea, ridicarea și ambalarea
urmelor formate prin folosirea armelor de
foc……………………………………………………………………………….44
4. Stări de fapt și împrejurări negative ce trebuie evidențiate în
scopul deosebirii omorului de sinucidere………………………….50
5. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ DE LABORATOR
A URMELOR ÎMPUȘCĂTURII…………………………53
1.Metodologia dispunerii și efectuării expertizei
balistice………………………………………………………………………..53
2. Determinarea distanței, direcției și a unghiului de
tragere………………………………………………………………………….56
2.1. Determinarea distanței de tragere………………………………56
2.2. Determinarea direcției de tragere………………………………57
2.3. Determinarea unghiului de tragere…………………………….60
3. Determinarea persoanei care a folosit o armă de foc prin
examenul factorilor suplimentari ai împușcăturii………………62
4. Examenul tehnic de laborator al muniției folosită la
comiterea infracțiunii și a urmelor formate de armele de
foc………………………………………………………………………………63
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………..69
3

CAPITOLUL I
REGIMUL JURIDIC AL DEȚINERII ARMELOR DE
FOC DE CĂTRE PERS OANELE FIZICE
1.1. Necesitatea investigării științifice a infracțiunilor
săvârșite cu armele de foc în noile condiții socio-economice din
România
Investigarea științifică vizând deținerea armelor întrebuințate în
săvârșirea de infracțiuni , precum și clarificarea modului sau
circumstanțelor în care autorul s-a folosit de acestea, constituie activitatea
unui sector important de cercetare, destinat examinării sub multiple
aspecte a armelor de foc și a urmelor tragerii.1
Conturarea acestui domeniu distinct al tehnicii criminalisticii –
balistica judiciară – a fost impusă, pe de o parte, de frecvența folosirii
armelor de foc în săvârșirea de infracțiuni, iar pe de altă parte, de
particularitățile referitoare la cercetarea la fața locului, cât și la
examinările specifice de laborator.
Balistica judiciară constituie o ramură distinctă a tehnicii
criminalistice, destinată examinării armelor de foc și urmelor acestora,
prin metode și mijloace tehnico-științifice specializate, în scopul
determinării împrejurărilor în care a fost folosită o armă la comiterea unei
infracțiuni și al identificării sale.
Etimologic, denumirea de balistică derivă din grecescul "ballo",
care înseamnă a arunca. Desigur, balistica în înțelesul actual, studiază
toate fenomenele și procesele care au loc pe timpul tragerii, ceea ce este
echivalentul unui proces mult mai complex decât aruncarea proiectilului.
Balistica judiciară, ca domeniu distinctiv al tehnicii
1 Emilian Stancu – Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994.
4

criminalistice, deși a preluat o serie de date din balistica generală, precum
cele referitoare la balistica interioară, balistica exterioară, cea a țintei, se
detașează de aceasta prin obiectivele urmărite și prin metodele la care
apelează. Semnificativ în acest sens este faptul că sfera preocupărilor
balisticii judiciare se restrânge numai la armele folosite la săvârșirea de
infracțiuni sub forma tentativei sau infracțiunii consumate, respectiv
armament ușor sau arme de construcție artizanală. De asemenea,
problematica balisticii judiciare este specifică, aceasta propunându-și
soluționarea identificării armei folosite, după urmele lăsate pe tub sau
glonț (proiectil), determinării distanței și direcției din care s-a tras, după
urmele principale și secundare, stabilirii vechimii aproximative a urmei
etc2.
De asemenea, pentru circumstanțierea problematicii balistice
judiciare, este de reținut că în sfera preocupărilor acesteia intră numai
cercetarea acelor infracțiuni în care armele de foc au fost folosite potrivit
naturii lor specifice. Spre exemplu folosirea unei arme de foc pentru
realizarea "amenințării", în cadrul laturii obiective a infracțiunii de
tâlhărie, nu pune probleme deosebite din punct de vedere criminalistic
față de infracțiunea de tâlhărie în care amenințarea s-a realizat cu ajutorul
unei arme albe. În cazul în care, însă, realizarea amenințării în cadrul
infracțiunii de tâlhărie, ca și în situația altor infracțiuni contra bunurilor
sau persoanei (piraterie, lipsirea de libertate în mod ilegal etc.) se
exteriorizează și prin tragerea efectivă cu arme de foc, problemele acestui
mod de utilizare a armei intră în sfera problematicii balisticii judiciare.
Nu intră în sfera preocupărilor balisticii judiciare cercetarea
infracțiunilor de nerespectare a regimului armelor și munițiilor. Altfel
spus, intră în sfera de preocupare a balisticii judiciare doar acele
2 Emilian Stancu -Criminalistica, Vol. 1, Editura Actami, București, 1997
5

infracțiuni în care folosirea armei de foc se materializează în aruncarea
proiectilului.
Importanța cercetării criminalistice a faptelor comise cu arme
de foc este dată de acțiunea conjugată a unui complex de factori.
> Infracțiunile săvârșite cu arme de foc aduc atingere unor
valori sociale fundamentale ca viața și integritatea corporală sau sănătatea
persoanei. Tocmai de aceea, eforturile societății, prin organele
specializate ale statului, îndreptate în sensul cercetării condițiilor în care a
fost săvârșită infracțiunea și a identificării făptuitorilor, trebuie să se
sprijine pe cele mai noi date și informații ale științei criminalisticii în
general, al balisticii judiciare în particular.
> Folosirea armelor de foc în săvârșirea de infracțiuni devine
și în țara noastră tot mai frecventă.
> Cercetarea faptelor în care au fost folosite arme de foc,
prezintă practic date de specificul însăși al acestor arme, pe de o parte,
precum și de caracteristici generale ale împrejurărilor săvârșirii acestui
gen de infracțiuni, pe de altă parte.
> Infracțiunile în care au fost folosite arme de foc, asigură cel
puțin aparent din punct de vedere al sentimentelor făptuitorului, o mai
mare securizare a acestuia sub aspectul riscului de a fi identificat și
ulterior obligat să suporte represiunea penală. Astfel, infracțiunile pot fi
săvârșite de la distanță, din locuri ascunse, într-un timp foarte scurt, iar în
cazul armelor moderne se asigură o mare precizie și silențiozitate. În
aceste condiții, înfăptuirea justiției reclamă din partea științei
criminalisticii, a balisticii judiciare, în special, utilizarea celor mai
eficiente procedee tactice și reguli metodologice, astfel încât scopul
procesului penal să fie fără excepție atins.
6

1.2. Reglementarea juridică a deținerii și folosirii armelor
de foc de către persoane fizice
Infracțiunile săvârșite la regimul armelor și munițiilor, prezintă
un grad ridicat de pericol social, punând în primejdie statul, viața și
integritatea fizică sau sănătatea persoanelor, proprietatea publică și
privată, drepturile și libertățile cetățenilor, ordinea și liniștea publică.
Armele reprezintă mijlocul cel mai eficace folosit de către
infractori atât pentru a săvârși fapte de natură penală, cât și pentru a-și
asigura scăparea, în cazul în care sunt surprinși la locul infracțiunii, ori
sunt urmăriți de organele judiciare, persoana vătămată sau martori3.
De aceea s-a impus, ca o necesitate de prim ordin, crearea unui
cadru legislativ, menit să asigure protecția valorilor, implicit a relațiilor
sociale a căror ocrotire este realizată prin apărarea ordinii de drept,
siguranței persoanelor, proprietății publice și private.
Schimbările produse în România după Decembrie 1989, în
toate planurile vieții economice, sociale și politice, precum și deschiderea
către toate țările lumii, inclusiv posibilitatea cetățenilor români de a
călători liber pe alte meleaguri ale planetei, benefice și absolut normale
într-un stat de drept, au fost din păcate, urmate și de proliferarea
fenomenului infracțional în domeniul armelor și munițiilor. Tot astfel a
crescut de la an la an numărul infracțiunilor împotriva vieții, prin
folosirea armelor de foc și a altor fapte de natură penală comise cu
violență – tâlhării, violuri etc. -, practica judiciară înregistrând chiar
răfuieli între diferite bande de infractori, organizate în grupuri de tip
mafiot. Una dintre cauzele care au generat o asemenea stare de lucruri, a
constituit-o și legislația în domeniu, necorespunzătoare și nealiniată la
noile relații ale României4. Noul cadru legal instituit, deși susceptibil de
3 N. Văduva, Investigarea criminalistică a infracțiunilor săvârșite prin folosirea armelor de foc,
munițiilor și a materiilor explozive, Editura Little Star, București, 2009, p. 19.4 Idem, p.22.
7

îmbunătățiri, se constituie într-un instrument mai eficace de luptă și
combatere a acestui veritabil flagel al zilelor noastre. La toate acestea
contribuie – în egală măsură – și ultimele modificări aduse Codului penal
român.
Actele normative în vigoare stabilesc ce se înțelege prin arme și
muniții supuse acestui regim, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească
persoanele fizice sau juridice pentai deținerea, portul și folosirea armelor,
cazurile în care se face uz de armă, operațiunile cu arme și muniții, modul
de funcționare a atelierelor de reparat arme, eliberarea, vânzarea,
preschimbarea ori retragerea permiselor de armă, precum și înscrierea sau
anularea din permis a unei arme de foc etc.
Potrivit legii5, producerea, exportul, importul și comercializarea
armelor și munițiilor militare constituie monopol de stat și sunt supuse
dispozițiilor legale stabilite în acest scop. Prin monopol de stat privind
exportul, importul și comercializarea armelor și munițiilor militare, se
înțelege dreptul de a efectua aceste operațiuni numai de către agenții
economici autorizați în acest sens de către Ministerul Finanțelor, cu
avizul Ministerului Apărării Naționale sau, după caz, al Ministerului de
Interne. În sensul aceleiași legi, prin arme de foc se înțelege acele arme a
căror funcționare determină aruncarea unuia sau mai multe proiectile,
substanțe aprinse sau luminoase ori împrăștierea de gaze nocive, iritante
sau de neutralizare. Principiul de funcționare are la bază forța de
expansiune a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin explozia
unei încărcături.
În terminologia militară, noțiunea de proiectil desemnează acel
corp metalic, de formă cilindrogivală, aruncat de o armă de foc pentru
5 Legea nr 17/1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor, art. 2, cu
modificările și completările ulterioare.
5
8

neutralizarea, nimicirea sau distrugerea unei ținte6.
În arta militară se folosesc diferite tipuri de proiectile, cum ar
fi: proiectile exploziv, mină, perforant, ruptură-beton, cumulator,
fumigen, incendiator, luminos etc. In literatura de specialitate mai este
amintit și așa-numitul proiectil rachetă constând dintr-o rachetă compusă
dintr-un proiectil obișnuit, continuat la partea inferioară cu un motor-
rachetă – cu combustibil solid — pentru asigurarea propulsiei.
Prin muniții se înțelege: cartușul, proiectilul și încărcătura de
orice fel, care poate fi întrebuințată la armele de foc5.
Atât legea privind regimul armelor de foc și al munițiilor, cât și
Regulamentul armelor de foc și al munițiilor, utilizează și alți termeni ai
căror înțelegere este indispensabilă pentru aprecierea faptelor săvârșite la
acest regim, implicit, pentru calificarea juridică a activităților desfășurate
de diferite categorii de persoane pe teritoriul național.
Astfel, prin operațiuni cu arme și muniții se înțelege:
producerea, confecționarea, prelucrarea, experimentarea, vânzarea,
cumpărarea, comerțul, închirierea, importul, exportul, transportul,
depozitarea sau repararea armelor de tir, de vânătoare, de împrăștiere a
gazelor nocive, iritante sau de neutralizare ori de recuzită, a munițiilor
pentru acestea și a armelor de panoplie. La rândul său, uzul de armă
desemnează executarea tragerii cu arma de foc asupra persoanelor sau
bunurilor. De asemenea, prin acte de proveniență ale armelor de foc se
înțelege: factură, chitanță de achitare a taxelor vamale, act de vânzare-
cumpărarc, act de donație, certificat de moștenitor, ordin de
recompensare, după caz. Permisul de armă este actul care se eliberează
persoanei autorizate – de către organele competente ale Ministerului de
Interne în a căror rază teritorială își are domiciliul persoana în cauză – să
6 Dicționar enciclopedic roman, Editura Politică, București, 1996, p.873.
9

dețină și, după caz, să poarte și să folosească arme și muniții.
Potrivit legii7, deținerea sau, după caz, portul și folosirea
armelor și munițiilor de către persoanele fizice sunt permise numai cu
autorizația organelor competente ale Ministerului de Interne în a căror
rază teritorială își are domiciliul cel în cauză. Aceleași organe stabilesc
numărul armelor ce pot fi deținute și pot autoriza deținerea și folosirea de
către aceeași persoană a cel mult două arme de același calibru, precum și
cantitatea de muniție corespunzătoare acestora.
Cetățenii români pot fi autorizați să dețină și după caz, să
poarte și să folosească arme de tir, arme de vânătoare, arme de
împrăștiere a gazelor nocive, iritante ori de neutralizare sau arme de
panoplie și muniția corespunzătoare, în mod similar cu cazul străinilor cu
domiciliul sau reședința în România.
Străinii veniți în România pentru a participa la concursuri
oficiale de tir sau pentru a practica vânătoarea, în condiții legale, pot
deține, folosi arme de tir sau de vânătoare, după caz, și muniția
corespunzătoare, numai dacă acestea au fost înscrise de organele de
control pentru trecerea frontierei de stat române, în pașaportul sau în
actele valabile cu care au intrat în România, ori dacă au procurat legal
armele sau munițiile de la cluburile, asociațiile sau celelalte persoane
juridice autorizate să desfășoare asemenea activități.
Persoanele fizice străine, nu pot să dețină, să poarte ori să
folosească arme militare sau muniția corespunzătoare pe teritoriul
României.
De la această regula fac excepție, însoțitorii delegațiilor străine
la nivelul șefilor de stat ori de guvern, precum și militarii care fac vizite
oficiale în România, cu precizarea că și în cazul acestora, deținerea,
7 Hotărârea Guvernului României nr 679/1997 pentru aprobarea Regulamentului armelor
de foc și al munițiilor (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 321/20 11.1997).
10

portul și folosirea armelor militare și a muniției corespunzătoare se face,
pe timpul șederii în țară, numai cu avizul organelor competente.
De asemenea, sunt scutiți de obligația de a obține autorizarea
de a deține arme de foc și muniții, pe bază de reciprocitate, membrii
personalului misiunilor diplomatice, al oficiilor consulare și a
reprezentanțelor internaționale-interguvernamentale acreditate în
România. Introducerea și scoaterea din țară a armelor de foc de către
aceste categorii de persoane sunt permise cu avizul Ministerului
Afacerilor de Externe.
Totodată, în sensul prevederilor legii, pot fi autorizate să dețină,
să poarte și să folosească arme militare, pistoale sau revolvere, persoanele
care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității publice, dacă
pentru pază și autoapărare este necesar să dețină și să poarte o asemenea
armă.
Militarii pot deține, purta și folosi armele și munițiile cu care
sunt dotați de către unitățile din care fac parte, în condițiile legii, precum
și ale regulamentelor militare, instrucțiunilor și ordinelor date în baza
acestora. Cadrele militare active au dreptul să poarte pistolul din dotare și
ca armament destinat pentru pază și autoapărare, fără a fi necesară
eliberarea unui permis de armă de către organele de poliție. De asemenea,
în afara armelor din dotare, cadrele militare active pot deține, purta și
folosi armele militare primite ca recompensă sau în dar, în condițiile
legale stabilite.
1.3. Aspecte de drept penal material privind principalele
infracțiuni care pot fi săvârșite cu armele de foc
Legea privind regimul armelor de foc și al munițiilor, prevede
numai sancțiunile de natură contravențională pentru unele fapte ce ad uc
atingere regimului instituit. Aceeași lege statuează însă că încălcarea
11

dispozițiilor legale privitoare la regimul armelor de foc și al munițiilor
atrage, după caz, răspunderea civilă, materială, disciplinară,
contravențională sau penală-. Rezultă că faptele de natură penală sunt
numai cele incriminate în Codul Penal, sub denumirea generică de
"Nerespectarea regimului armelor și munițiilor".
Legea penală incriminează două infracțiuni de nerespectare a
regimului armelor și munițiilor, respectiv:
– deținerea, portul, confecționarea, transportul, precum și orice
operație privind circulația armelor și munițiilor sau funcționarea
atelierelor de reparat arme, tară drept ca formă tipică1;
– nedepunerea armei sau muniției în termenul fixat de lege la
organul competent, de către cel căruia i s-a respins cererea pentru
prelungirea valabilității permisului, ca variantă asimilată formei tipice".
În afară de forma tipică și de varianta asimilată, legea penală
prevede și trei variante agravante ale formei tip, respectiv:
– Deținerea, înstrăinarea sau portul, fără drept, de arme
ascunse ori de arme militare, precum și a muniției pentru astfel de arme1.
– Deținerea, înstrăinarea sau portul, fără drept, a mai multor
arme – cu excepția armelor ascunse și a armelor militare -, precum și a
armelor de panoplie, ori muniției respective în cantități mari4.
– Portul de arme, fără drept, în localul organizațiilor de stat
sau publice, la întruniri publice ori în localuri de alegeri5.
Din cele expuse, se desprinde concluzia că pentru aprecierea și
încadrarea ca infracțiuni a unor fapte ce lezează regimul armelor și
munițiilor, organele de urmărire penală trebuie să țină cont, deopotrivă,
atât de prevederile legii speciale în materie, cât și de Regulamentul
armelor de foc și al munițiilor. Numai în acest mod pot fi apreciate în
mod corect faptele în discuție și pot fi înlăturate eventualele erori de
interpretare.
12

CAPITOLUL II
NOȚIUNI GENERALE DESPRE ARMELE DE FOC ȘI
MUNIȚIA AFERENTĂ
2.1. Armele de foc — noțiune
Armă de foc este acea armă în care proiectilul (glonțul sau
alicele) se pune în mișcare prin presiunea gazelor, care se formează la
arderea materialului exploziv, praf de pușcă.
Definite ca agenți mecano-dinamici, armele de foc, prin
complexitatea de construcție și de acțiune, depășesc cu mult locul pe care
acestea îl ocupă în clasificarea curentă a agenților etiologici. Spre
deosebire de alți factori mecanici (contondenți, ascuțiți etc.), cu care
aparent prezintă înrudiri, mai mult de ordin teoretic, în ceea ce privește
consecințele, armele de foc se deosebesc fundamental de acești agenți
traumatici.
Este vorba de componenta dinamică, care intervine, variat în
acțiunea acestor factori, mai precis, prin împușcare, energia cinetică
foarte mare, ca urmare a producerii sub presiunea considerabilă a gazelor,
în arma de foc; este principalul vector al celorlalte componente de
tragere, care acționează specific la nivelul țintei, deci al victimei. Unda de
șoc, proiectilul, gazele, particulele metalice, pentru a ne referi la armele
moderne; tară a mai vorbi de particulele de pulbere, de fum și de flacără,
în cazul armelor mai puțin performante; acționează specific și net diferit
față de ceilalți agenți mecanici. Pe de altă parte "evoluția muniției" – prin
aceasta înțelegând atât pulberea cât și proiectilul, au atins performanțe
nebănuite, în ideca neutralizării cât mai eficiente a victimei.
De la strămoșul pistoletului – acele puști în miniatură care se
încărcau cu pulbere prin țeava și se aprindeau cu fitil, până la utilizarea
ordinatorului în calcularea indicelui de neutralizare, etapele au fost
13

parcurse relativ foarte repede, în comparație cu progresele din alte
domenii. Războaiele, mai ales ultimul conflict mondial, au impulsionat
aceste progrese, care din nefericire își găsesc aplicabilitate practică și în
viața civilă.
2.2. Construcția, funcționarea și clasificarea armelor de foc
2.2.1. Construcția armelor de foc
Balistica Judiciară se ocupă atât de armele de foc ca sistem de
construcție și funcționare, de uzura acestora, de muniția folosită etc, cât
mai ales de fenomenele legate de tragere și urmele ce se formează după
aceea.
Numai cunoscând construcția armelor de foc și felul lor de
funcționare vom putea da o interpretare justă urmelor create de tragere și
să identificăm armele de foc după urmele lăsate pe elementele cartușului.
Armele de foc portative au, în general, următoarele părți
componente8:
– țeava și anexele ei;
– mecanismul de dare a focului;
– închizătorul;
– mecanismul de alimentare;
– patul sau partea de asamblare;
– accesorii.
Varietatea cazurilor cercetate de Balistica Judiciară, nu permite
să se afirme care dintre părțile unei arme ar prezenta un interes mai mare
pentru criminalistică și care nu. Analizându-se cazurile cele mai
frecvente, rezultă că examinarea țevii, a mecanismului de închidere și a
celui de dare a focului, constituie obiectul unor preocupări speciale pentru
8 Vasile Măcelaru – Balistica Judiciară, Editura M.I., 1972
14

criminalistică, în rezolvarea multiplelor probleme cu care se confruntă9.
♦ ȚEAVA
Țeava servește pentru a dirija mișcarea glonțului, pentru a
imprima acestuia o mișca re de rotație în jurul axului. În același timp,
țeava constituie camera în care are loc arderea încărcăturii explozive.
În fond, țeava armamentului de foc este un tub de oțel. Partea
interioară a țevii se numește canalul țevii. Linia dreaptă închipuită care
trece prin mijlocul canalului se numește axul canalului țevii. Partea
dinainte a țevii se termină cu retezătura dinainte, partea dinapoia țevii se
numește culată și se termină cu retezătura culatei.
La țeava armei se disting următoarele elemente: camera
cartușului, conul de racordare (locașul de intrare a glonțului) și partea
ghintuită.
La țeava armamentului automat, bazat pe principiu l folosirii
unei părți din gazele rezultate din arderea pulberii, mai intră și un orificiu
de trecere a gazelor.
Camera cartușului servește pentru introducerea cartușului.
Conul de racordare este destinat pentru a asigura angajarea progresivă a
glonțului în ghinturi, în acest scop partea ghintuită a conului de racordare
având marginile teșite.
Ghinturile canalului țevii servesc pentru a da glonțului o
mișcare de rotație. Ghintul este jgheabul care se înfășoară în canalul țevii
în spirală. Intervalele dintre ghinturi se numesc pliuri, pereții laterali ai
ghinturilor se numesc flancuri. Flancul ghintului, care obligă glonțul să se
rotească se numește flanc de atac, flancul opus acestuia se numește flanc
liber.
Diametrul canalului țevii se numește calibru. La țevile
9 Emilian Stancu – Criminalistica, Vot. I, Editura Actami, București, 1997; Vasile
Măcelaru – Balistica .Judiciară, 1972.
15

ghintuite, calibrul țevii se determi nă prin distanța între două pliuri opuse,
iar la țevile lise prin diametrul nominalizat măsurat între pereții țevii și
calculat prin metode specifice.
Țevile armelor de foc se deosebesc între ele după următoarele
criterii ce constituie elemente de identificare generală sau ajută la
eliminare: calibru, numărul ghinturilor, flancurile ghinturilor, lățimea
ghinturilor și a pliurilor, pasul ghinturilor.
♦ MECANISMUL DE DARE A FOCULUI
Ansamblul mecanismului de percuție poate lăsa urme deosebite
pentru identificarea generală și individuală a armei. El poate fi analizat
prin demontarea armei și compararea cu a unei arme de același tip. Când
demontarea armei nu este posibilă, cercetarea va fi realizată pe baza
radiografiilor prin raze gamma sau Rontgen.
Peretele frontal al închizătorului, presând asupra fundului
cartușului, în timpul exploziei suportă șocul în recul al acestuia,
imprimând în ca psă forma lighenașului. Percuția se face după mai multe
sisteme, și anume fie direct prin acționarea percutorului de către arcul
său, fie prin acționarea percutorului printr-o piesă intermediară numită
cocoș, fie prin percuție mobilă, percutorul fiind atașat la una din piesele
mobile ale armei.
Mecanismul de dare a focului este caracterizat prin locul de
amplasare, sistemul de construcție și forma arcului declanșator,
componentele transmisiei declanșării dintre trăgaci și percutor, sistemul
de montare și locașul percutorului, forma și dimensiunea percutorului,
știftul arcului.
♦ ÎNCHIZĂTORUL
Sistemul de montare al închizătorului poate fi împărțit în două
grupuri de mecanisme1:
– mecanismul de blocare – deblocare a întregului ansamblu,
16

montat pe corpul armei;
– sistemul de ghidare și fixare al închizătorului în timpul
folosirii și demontării armei.
Aceste sisteme, datorită soluțiilor tehnice constructive permit
identificarea generală și individuală a armei. Sistemul de alunecare al
închizătorului pe două jgheaburi ale armei se găsește la multe tipuri de
arme, însă lungimea, grosimea, înălțimea, forma și plasamentul diferă
mult între modelele diferitelor arme. Sistemul de montare al întregului
complex variază de la un model la altul.
2.2.2. Funcționarea armelor de foc
Funcționarea armelor de foc se bazează pe punerea în mișcare a
proiectilului cu ajutorul gazelor formate în urma exploziei prafului de
pușcă.
În principiu armele de foc se compun dintr-o țeava cu anexele
ei, un mecanism de dare a focului, un mecanism de alimentare, patul sau
crosa armei și alte dispozitive accesorii.
Funcționarea armei d e foc, se reduce la următoarele:
– sub acțiunea trăgaciului se înlătură piedica mecanismului de
dare a focului, iar percutorul va lovi capsa cartușului introdus în țeava;
– prin lovirea capsei se aprinde compoziția acesteia, iar flacăra
venind în contact cu pulberea din tubul cartușului, o aprinde;
– aprinderea pulberii determină formarea unei mari cantități de
gaze, care ajung la presiuni de mii de atmosfere, acționează asupra
tubului cartușului și fundului proiectilului;
– proiectilul va fi împins înainte intrând forțat în
ghinturile de pe suprafața interioară a țevii, se va angaja în mișcarea
giratorie imprimată de acestea și va înainta pe canalul țevii cu o viteză în
creștere;
17

–la gura țevii, proiectilul este aruncata afară pe direcția axului
țevii. Odată cu ieșirea proiectilului pe gura țevii, încetează influențarea
acestuia de către fenomenele de balistică interioară, trecând în domeniul
balisticii exterioare a tragerii.
2.2.3. Clasificarea armelor de foc
Clasificarea armelor de foc, din perspectiva criminalistică,
prezintă o utilitate practică pentru procesul de identificare, datorită
posibilității determinării grupului, categoriei, mărcii etc. Clasificarea
vizează, în linii mari, armele portabile, întrucât acestea sunt folosite în
marea majoritate a cazurilor de către infractori, ceea ce nu exclude
utilizarea și a armamentului greu, de genul mitralierelor de pe
transportoare militare, elicoptere, nave fluviale și maritime.
Clasificarea după criterii criminalistice a armelor de foc se
bazează în principal de destinația lor și apoi pe construcția acestora10.
♦ După destinație, armele de foc se împart în:
– arme militare sau de luptă (puști, carabine, pistoale, puști-
mitraliere etc);
– arme de apărare apropiată (revolvere, pistoale);
– arme sportive sau de tir;
– arme cu destinații speciale (pistoale de semnalizare, de
alarmă, de start, cu gaze lacrimogene etc).
♦ După modul de funcționare, armele de foc se clasifică în:
– arme simple, de tipul celor de vânătoare;
– arme cu repetiție, la care introducerea cartușului se
face prin manevrarea închizătorului după fiecare foc;
10 Emilian Stancu Criminalistica, Vol. 1, Editura Actami, București, 1997; Vasilc
Măcelarii Balistica Judiciară, Editura M.I., l972;Camil Suciu — Criminalistica, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1972.
18

– arme semiautomate, de tipul pistoalelor, la care este nevoită
apăsarea trăgaciului la fiecare foc;
– arme automate, cu o cadență de tragere care poate ajunge la
câteva lovituri pe secundă.
♦ După construcția canalului țevii:
– arme cu țeavă lisă, specifică mai ales armelor de vânătoare;
– arme cu țeavă ghintuită;
– arme cu țevi combinate (lisă și ghintuită).
♦ După calibru:
– arme de calibru mic, până la 6,35 mm;
– arme de calibru mijlociu, cuprins între 6,35 mm și 9 mm;
– arme de calibru mare, peste 9 mm.
♦ După lungimea țevii:
– arme cu țeava lungă (puști și carabină);
– arme cu țeava mijlocie, specifică în prezent majorității
pistoalelor mitralieră;
– arme cu țeava scurtă (revolvere, pistoale) .
Pe lângă aceste criterii de bază, în literatura de specialitate se
mai fac clasificări după modul de fabricație (industrială și artizanală),
după numărul de țevi, după tipul de muniție, ca și al numărului de cartușe
ce se pot înmagazina într-o armă.
2.3. Noțiuni tehnice despre muniție
Studiul datelor privind muniția armelor de foc și-a dovedit
utilitatea în practica organelor judiciare, deoarece însăși simpla
examinare a caracteristicilor generale ale unui glonț conduce la stabilirea
tipului de armă folosit de infractor, căruia i se adaugă identificarea ca
atare a armelor.
Pentru armele de foc unitatea de încărcătură, constituind
19

muniția, este cartușul. Cartușul complet cuprinde proiectilul fixat în tub,
care conține încărcătura propulsivă și încărcătura fulminantă, în partea
posterioară, numită capsă (amorsa).
2.3.1. Tubul
Servește pentru asamblarea tuturor părților cartușului, fn afară
de aceasta, tubul ferește încărcătura de acțiunea agenților exteriori, iar
pe timpul tragerii oprește dirijarea gazelor spre închizător. Tubul
cuprinde: gâtul pentru sertizarea glonțului, partea conică (o porțiune de
trecere de la gât la corpul tubului), corpul tubului pentru înmagazinarea
încărcăturii și rozeta tubului. Rozeta tubului poate avea rebord — adică
marginile rozetei depășesc diametrul tubului — sau poate avea un șanț
inelar, care servește la prinderea tubului de către ghiara extractoarc atunci
când este scos din camera cartușului. În fundul tubului se găsește locașul
capsei, nicovala și orificiile de aprindere11.
Tubul este fabricat din alamă (aliaj de cupru și zinc),
proprietățile mecanice depinzând mai ales de conținutul de zinc; având în
vedere condițiile de lucru ale tubului în timpul tragerii compoziția alamei
are 28-32% zinc. Asupra calității alamei influențează o serie de impurități
inerente, ca bismutul, care face casantă alama la cald și la rece, stibiul,
care micșorează plasticitatea la rece și fierul, care de asemenea
micșorează plasticitatea.
Tubul cartușului mai poate fi confecționat din material plastic
sau carton la armele de vânătoare, dar rozeta lui este întotdeauna
metalică. La cartușele armelor de vânătoare tubul mai conține și bura,
care servește la separarea prafului de pușcă de alice sau glonț.
11 Vasile Măcelarii – Balistica Judiciară, 1972; Camil Suciu – Criminalistică, 1972 2
Emilian Stancu – Criminalistica, Vol. I, Editura Actami, București, 1997
20

2.3.2. Capsa
Capsa este dispozitivul pentru producerea flăcării, asemenea
aprinderii prafului de pușcă, conținând exploziv de inițiere, cu o mare
sensibilitate la acțiunile mecanice, termice sau electrice.
Ea este formată dintr-un înveliș mecanic (căpăcel) cu două fețe
– la exterior, de alamă, iar în interior de staniol – între ele aflându-se
substanța explozivă. În urma percuției, peretele interior se sparge pe
nicovală, cu care ocazie explozivul se aprinde, flacăra pătrunzând prin
orificii la praful de pușcă din tub. Capsa cartușelor mai vechi conținea
explozivi care lăsau reziduuri cu acțiune erozivă asupra armei de foc
(fulminat de mercur amestecat cu antimonit, sare Bertholet și sticlă
pisată). În ultimul timp capsa se fabrică din stibiat de plumb și azotat de
bariu.
2.3.3. Glonțul
Proiectilele pot fi: gloanțe, alice, mitralii sau poșe. Armele cu
țeava lisă folosesc cartușe care au alice, mitralii sau poșe. Mitraliile sunt
alice mai mari care depășesc 5,5 mm în diametru. Poșele sunt alicele
confecționate propriu din diferite materiale.
Armele cu țeava ghintuită folosesc cartușe cu glonț. În funcție
de destinația pe care o au, gloanțele pot fi obișnuite sau speciale.
Gloanțele speciale sunt de tipul: perforante, trasoare,
incendiare, perforant-incendiare, perforant-incendiare-trasoare, explozive
și incendiare de reglaj1.
Gloanțele obișnuite sunt compuse din cămașă și miez. La
gloanțele care au miezul de oțel, între cămașă și miez există un strat de
plumb. Gloanțele obișnuite cu miez de plumb, nu au nici un semn
distinctiv, vârful glonțului obișnuit cu miez de oțel este de culoare
argintie.
Gloanțele pot fi fabricate și din metal masiv, ca de exemplu
21

plumb. Acesta fiind suficient de moale, permite înscrierea etanșă a
glonțului în canalul țevii. Asemenea gloanțe se folosesc pentru armele de
vânătoare și cele de tir și deloc pentru cele militare12.
Glonțul destinat pentru țeava cu ghinturi, este prin construcție
astfel calculat încât să aibă un diametru mai mare decât calibrul canalului
țevii (aproximativ cu 0,30 mm). Aderând aproape perfect la pereții
canalului țevii, glonțul împiedică expansiunea gazelor provenite din
explozie și prin urmare șocul pe care-1 primește, ca urmare a exploziei nu
slăbește deloc. Cu toate acestea, glonțul nu reușește să înlăture perfect
pierderea de gaze rezultată dm combustia pulberii, ci o parte din ele scapă
și împing în afară aerul existent în fața glonțului, așa încât, la retezătura
țevii se formează o sferă de aer înaintea ieșirii glonțului. Mărimea
diametrului glonțului urmărește printre altele, să înlăture și unele
deficiențe provenite din uzura canalului țevii, constituind o adevărată
rezervă pentru o asemenea eventualitate.
Forma este concepută de asemenea natură încât glonțul să aibă
cel mai bun coeficient balistic posibil, deci o penetrație optimă de aer,
care să-i asigure, în condițiile unei viteze inițiale egale, o cât mai bună
precizie, o cât mai lungă bătaie și o cât mai mare tensiune pe traiectorie.
Gloanțele au în general, o formă cilindro-ogivală, dar se mai întâlnesc
destul de frecvent și gloanțe cu vârf alungit și ascuțit, rotunjit, chiar
retezat (pistoletul T.T. cal. 7,62 mm).
Ca părți componente ale unui proiectil deosebim: partea
anterioară a proiectilului cuprinzând vârful acestuia care asigură
caracteristicile borului. Această parte nu se angajează în ghinturile armei
și se deformează cea dintâi la contactul proiectilului cu un obiect dur;
porțiunea de ghidaj, formată din zona cilindrică a proiectilului care se
12 Emilian Stancu – Criminalistica, Vol. 1, Editura Actami, București, 1997
22

înșurubează în ghinturile armei, asigurând prin mișcarea giratorie
păstrarea direcției acestuia; porțiunea codală și fundul proiectilului,
subțiată la unele proiectile pentru a mări proprietățile balistice ale
zborului, prin diminuarea vârtejurilor de aer și asigurarea stabilității
direcției. Proiectilele cu regiune codală se numesc "aerodinamice” și le
întâlnim la armele militare și la cele intermediare.
Unele proiectile în regiunea de ghidaj au unul sau două
jgheaburi, pentru a ușura prinderea proiectilului de tub, fie pentru a ușura
înșurubarea proiectilului în ghinturi. La unele proiectile de format mic
necămășuite, jgheabul din regiunea de ghidaj conține un unguent pentru a
micșora acoperirea cu resturi de plumb a canalului țevii13.
Cămașa proiectilelor le acoperă complet (în afară de fundul
proiectilului) sau acoperă numai regiunea de ghidaj, în cazul proiectilelor
semiînvelite. Cămașa proiectilelor se fabrică din: melchior (cupru și
nichel), alamă, cupru roșu, oțel nichelat, oțel moale placat cu tambac,
zinc lăcuit etc.
2.3.4. Pulberi balistice – substanțe explozive
Prin exploziv se înțeleg grupe speciale de substanțe care, sub
influența unor acțiuni exterioare relativ slabe (percuție, împingere,
încălzire), pot suferi transformări chimice rapide, însoțite de o degajare
tot atât de rapidă de căldură și formare unor gaze puternic încălzite, care
să poată executa un lucru mecanic de azvârlire sau de distrugere14.
Lucrul mecanic produs prin explozie se bazează pe dilatarea
gazelor care au existat înainte de explozie, ori care s-au format în timpul
exploziei. Particularitatea exploziei este creșterea instantanee și bruscă a
presiunii în mediul care înconjoară locul exploziei. Presiunea produsă de
explozie este cauza directă a acțiunii distrugătoare. Indiciul exploziei este
13 Camil Suciu – Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.
14 Vasile Măcelarii – Balistica Judiciară, Editura M.I., București, 1972
23

un efect sonor mai mult sau mai puțin pronunțat.
Explozia se caracterizează prin trei factori fundamentali:
– viteza mare a transformării:
– caracterul exoterm al transformării;
– formarea produșilor gazoși.
Clasificarea substanțelor explozive. Î n funcție de domeniul de
utilizare, explozivii se împart în patru grupe:
ș explozivii de inițiere, sunt acele substanțe care explodează
la acțiuni termice sau mecanice și care prin detonația lor provoacă
explozia altor substanțe. Ei sunt utilizați pentru amorsarea transformării
explozive a altor grupe de explozivi și se mai numesc și explozivi
primari;
ș explozivii brizanți, explodează, de regulă, sub acțiunea
delonației substanțelor de inițiere;
ș explozivii de azvârlire sau pulberile, sunt acele substanțe al
căror caracter exploziv dă posibilitatea ca să fie folosite pentru aruncarea
gloanțelor, minelor, proiectilelor. Forma preponderentă de transformare
explozivă este combustia;
ș compozițiile pirotehnice (luminoase de semnalizare,
trasoare, incendiare și fumigene), sunt amestecuri mecanice de oxidanți
(parați, nitrați), carburanți (magneziu, fosfor, aluminice) și cimentatori
(șerlac, colofoniu, gumă arabică ctc). Forma principală de transformare
a compozițiilor pirotehnice, în condițiile obișnuite de întrebuințare a lor,
este combustia. Prin ele se obține efectul pirotehnic corespunzător (de
luminare, aprindere etc).
Încărcătura de pulbere a unui cartuș, se poate prezenta sub două
forme: pulbere coloidală, fără fum și pulbere neagră sau cu fum, ultima
întâlnită în prezent, destul de rar, mai mult la muniția armelor de
vânătoare, fabricată artizanal.
24

Pulberile coloidale au compoziții chimice diferite, majoritatea
fiind fabricate din nitrați de celuloză și diverși solvenți. Mai cunoscute
sunt pulberile pe bază de piroxilină și nitroglicerină. Pulberea diferă în
funcție de lungimea țevii armei, de destinația acesteia, uneori inclusiv
după modul de funcționare a armei.
Elemente imediate de identificare ale cartușului, sunt oferite de
pansonarea acestuia, constând în cifre bătute pe suprafața exterioară a
proiectilului și mai ales, pe rozeta cartușului. Primele două cifre
reprezintă codul uzinei de fabricație, iar ultimele două, anul de fabricație.
25

CAPITOLUL III
URMELE FORMATE PRIN FOLOSIREA ARMELOR
DE FOC
În accepțiunea balisticii judiciare, prin urme formate în cazul
folosirii armelor de foc înțelegem, pe de o parte, urmele create de armă pe
cartușul tras, iar, pe de altă parte, urmele împușcăturii formate pe corpul
victimei sau pe obiectele asupra cărora și-a exercitat acțiunea proiectilul,
ceilalți factori suplimentari ai tragerii1.
3.1. Urmele formate de armă pe cartuș
La tragerile executate cu o armă de foc, indiferent de tipul
acesteia, se formează invariabil urme de tubul cartușului, iar în cazul
armelor cu țeava ghintuită se formează pe glonț urme caracteristice
reliefului țevii.
3.1.1. Urmele de pe tub
Acestea se formează în trei etape succesive: încărcarea,
tragerea și extragerea tubului ars. Printre piesele principale sau
mecanismele armei care concură la formarea urmei se află percutorul,
peretele frontal al închizătorului, ghiara extractoare, pragul aruncător și
pereții camerei de detonare.
La acestea se pot adăuga și urmele specifice introducerii
cartușului în încărcătorul armei ori cele ale scoaterii cartușului din
încărcător și deplasării sale spre camera de detonare.
> În momentul încărcării se formează urme dinamice
longitudinale pe pereții laterali ai tubului, prin împingerea cartușului în
camera de detonare. Astfel, rămân urme ale marginilor încărcătorului, ale
marginilor sau eventualelor neregularități ale reliefului camerei de
detonare. De asemenea, se formează o altă urmă importantă, și anume
urma ghiarei extractoare, care prinde rozeta sau gulerul tubului, în
vederea extragerii sale.
26

> În momentul tragerii sau al declanșării focului, apar în
primul rând, urmele percutorului și ale peretelui frontal al închizătorului,
ce se formează pe fundul cartușului. În același timp, datorită dilatării
cartușului sub presiunea gazelor, pe pereții tubului se imprimă și
microrelieful pereților camerei de detonare.
> În momentul extragerii tubului, se imprimă pe riglă sau
marginea anterioară a rozetei urmele ghiarei extractoare, iar pe fundul
tubului urmele pragului aruncător. Pe pereții tubului este posibilă
formarea de urme ale marginilor ferestruicei închizătorului.
În prezent, printre perfecționările aduse muniției armelor de
foc, se află și aceea a confecționării tuburilor din materiale plastice, care
se autodistrug prin însăși arderea pulberii de azvârlire, situație în care
resturile acesteia nu mai păstrează urmele menționate mai sus15.
3.1.2. Urmele de pe glonț
Aceste urme au un caracter dinamic și reflectă caracteristicile
construcției interioare a țevii ghintuite16.
Astfel, la armele cu țeava ghintuită rămân, sub formă de striații,
urme ale pliurilor, ale flancurilor ghintuite, precum și ale spațiilor dintre
ghinturi. În cazul acestor țevi, urmele de pe proiectil reflectă
caracteristicile generale ale țevii, determinate de numărul și lățimea
ghinturilor, microrelieful țevii, pe baza cărora se realizează și
identificarea armei.
Sunt și împrejurări în care pot apărea deformări ale glonțului
dacă acesta are un calibru mai mare decât al armei cu care a fost tras,
deformări constând, de regulă, din alungirea sa, aspect ce indică lipsa
corespondenței dintre calibre. Dacă proiectilul are un calibru mai mic,
15 Emilian Stancu, Criminalistică, Vol. I, Editura Actami, București, 1997
16 Vasile Măcelaru – Balistica Judiciară, Editura M.I., București, 1972
27

atunci urmele tind să se formeze spre partea ascuțită a glonțului.
3.2. Urmele de împușcare
Urmele de împușcare sunt acele modificări ce apar pe diferite
obiecte, inclusiv corpul omenesc, în urma folosirii acestora, ca rezultat al
fenomenelor dinamice, termice și chimice care însoțesc împușcătura.
Acestea sunt în primul rând urmele specifice formate de
proiectil, denumite urme principale ale tragerii. În afară de acestea există
și urme secundare determinate de acțiunea pulberii, a compoziției capsei
și a reziduurilor de pe țeava.
3.2.1. Urmele principale
Urmele formate de proiectil pe obiectele cu care a venit în
contact depind de forța cinetică a proiectilului, de u nghiul de lovire, de
densitatea obiectului atins etc.
Ele se întâlnesc sub trei forme17:
– urme de perforare, în situația în care proiectilul a traversat
întreg corpul sau obiectul atins;
– urme de pătrundere, sau canale oarbe, când glonțul pătrunde
în corp sau în obiect fără a mai ieși;
– urme de ricoșare, când glonțul este deviat de obiect.
♦ Urmelor de perforare a obiectelor cu o anumită grosime le
sunt specifice trei elemente: orificiul de intrare, canalul și orificiul de
ieșire. În ipoteza perforării unui obiect foarte subțire, nu se mai poate
vorbi însă de existența canalului, uneori însuși orificiul de intrare
confundându-se cu cel de ieșire.
Orificiile de intrare și de ieșire se deosebesc între ele prin
anumite caracteristici pe baza cărora se stabilește direcția din care a
17 Vasile Măcelarii – Balistica Judiciară, Editura M.I., București, 1972
28

pătruns proiectilul, direcție ce nu coincide, în toate cazurile, cu direcția de
tragere, traiectoria glonțului putând fi influențată de diverși factori,
îndeosebi de ricoșare. Caracteristicile de formă și de dimensiune, care fac
posibilă diferențierea orificiului de intrare de cel de ieșire, depind nu
numai de distanța de la care s-a tras, de forța cinetică a proiectilului, de
unghiul sub care a lovit ținta, sau de densitatea obiectului, ci și de gradul
său de plasticitate și de elasticitate.
Sub acțiunea proiectilului obiectul atins este supus unei mai
mari apăsări și forțat să se îndoaie în direcția de înaintare a proiectilului.
Dacă obiectul este suficient de elastic, asupra lui se va forma numai un
orificiu de pătrundere, destul de apropiat de diametrul proiectilului; dacă
însă este friabil, rupturile cauzate de lovire vor crea un orificiu mult mai
mare. În materialele plastice se vor crea orificii cu diametrul apropiat de
acela al proiectilului, iar în materialele elastice, diametrul orificiului de
pătrundere va fi ceva mai mic încât la obiectele de cauciuc supraelastic,
cele două orificii abia se observă.
Pe corpul uman orificiul de intrare se caracterizează prin lipsă
de țesut, diametrul său fiind apropiat de cel al proiectilului. Marginile
orificiului sunt ușor îndreptate spre interior, pe ele găsindu-se și urme
secundare. Orificiul de ieșire nu prezintă lipsă de țesut. Canalul de
perforare nu prezintă în toate cazurile o formă rectilinie, frecvent
întâlnindu-se devieri ale proiectilului de către oase, ceea ce determină,
uneori, ruperea acestuia în mai multe fragmente. In asemenea împrejurări
se întâlnesc mai multe orificii de ieșire18.
Așa cum am mai arătat, acțiunea lezională a glonțului depinde
de factori cinetici, determinați de viteză, de densitatea și implicit de
18 Vladimir Beliș – tratat de medicină legală. Vol. I, Editura Medicală, București, 1995;
Gh. Scripcaru, M. Terbancea – Patologie medico-legală, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1972
29

rezistența țesuturilor lovite, de unghiul de impact al corpului de către
glonț, precum și de materialul din care acesta este construit.
Când orificiul de intrare e ste egal cu cel de ieșire, va fi vorba de
forțe cinetice mari ce fac ca glonțul să străbată țesuturile cu mișcări
elicoidale (fiind vorba de gloanțe ce nu s-au deformat și nu au întâlnit
oase în calea lor).
Când orificiul de intrare este mai mare ca cel de ieșire, gl onțul
a antrenat corpi străini la intrare, sau a acționat oblic la intrare și
perpendicular la ieșire.
Când orificiul de intrare este mai mic ca cel de ieșire este vorba
de deformarea gloanțelor sau antrenarea de eschile.
Pe îmbrăcăminte sau pe alte obiecte confecționate din material
textil, orificiul de intrare este mai mic decât cel de ieșire, de regulă
constatându-se și un transport de fibre spre interior. Orificiile de ieșire de
pe îmbrăcăminte prezintă, deseori și rupturi în cruce, asemănătoare
rupturilor provocate de gaze.
Examinarea acestor orificii se face în strânsă corelare cu
examinarea orificiilor de pe corpul uman. Ele se studiază strat după strat
(palton, haină, cămașă, maiou). Totodată, examinarea se raportează la
posibilitatea formării mai multor orificii, datorită cutelor formate de
îmbrăcăminte, câteodată acestea creând impresia, la prima vedere, că s-au
tras mai multe focuri asupra corpului.
Urmele formate în obiectele lipsite de elasticitate, fragile
(cărămidă, piatră, beton), se caracterizează printr-un orificiu de intrare
care este mai mare decât diametrul proiectilului, practic se poate vorbi de
o rupere sau o sfărâmare. La obiectele din lemn, diametrul orificiilor
corespunde, în mare, cu cel al proiectilului, orificiul de intrare și cel de
ieșire stabilindu-se pe baza sensului fibrelor care indică direcția de
perforare.
30

La geamuri, perforarea capătă forma unui trunchi de con cu
baza mare în direcția de înaintare a proiectilului, astfel că orificiul de
intrare este mai mic decât cel de ieșire. Forma perforării depinde în bună
parte de forța vie a proiectilului, pe măsura reducerii acesteia apărând și
crăpături radiale sau concentrice, ajungându-se chiar la aspectul unei
simple spargeri a geamului cu o piatră19.
Particularități prezintă orificiile create de alice sau mitralii. La
tragerile de la distanță redusă, acestea formează un singur orificiu, iar, pe
măsura creșterii distanței, pe l ângă orificiul central, apar orificii laterale,
până la dispariția orificiului central și formarea unei multitudini de
orificii de pătrundere.
♦ Urmele de pătrundere, sau canalele oarbe, au un orificiu de
intrare și un canal înfundat, mai mare sau mai mic, raportat la densitatea
și grosimea materialului în care a pătruns glonțul. Spre deosebire de
perforare, în alternativa canalelor oarbe, glonțul rămâne întotdeauna în
corpul sau obiectul atins, dacă necesitățile cauzei o impun, el putând fi
recuperat, operație obligatorie atunci când a fost atinsă o persoană.
Recuperarea se face cu precauție, pentru a nu se distruge caracteristicile
de identificare a armei.
Orificiul de intrare al canalelor oarbe prezintă aceleași
caracteristici ca și la urmele de perforare.
♦ Urmele de ricoșare reprezintă zgârieturi și uneori
crăpături puțin adânci, create de lovirea glonțului în zbor. Trăsătura
caracteristică a urmelor de ricoșare constă în aceea că glonțul atunci când
ricoșează, se îndepărtează de obiectul lovit, pierde în același timp din
viteză și își schimbă direcția inițială de zbor.
19 Vladimir Beliș – Tratat de medicină legală. Vo. I, Editura Medicală, București, 1995;
Gh Scripcaru, M.Terbancea – Patologie medico-legală, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1972 ; Emilian Stancu – Criminalistica, Vol. 1, Editura Actami, București, 1997
31

Condițiile care favorizează formarea urmelor de ricoșare sunt
următoarele20:
– viteza de zbor scăzută a glonțului, care ar e loc în cazul
împușcăturii de la mare distanță sau când acesta străbate pe parcurs
obstacole, ori în cazul în care cartușul n-a fost încărcat cu suficientă
pulbere;
– când unghiul format între suprafața obiectului întâlnit și
direcția de zbor a glonțului (unghiul de incidență) este mic;
– duritatea sau densitatea obiectului întâlnit de glonț în drumul
său.
Ricoșarea face posibilă lovirea altor obiecte ori persoane, care
nu s-au aflat pe traiectoria inițială de tragere, ipoteză ce trebuie avută în
vedere, de către organul judiciar, la stabilirea direcției și locului din care
s-a tras.
În aceste ipoteze glonțul se poate deforma și la pătrunderea în
corpul uman, să producă orificii sau leziuni atipice, împușcarea
atribuindu-se unor gloanțe cu destinații speciale.
Foarte apropiate de urmele de ricoșare pot să apară și urmele
schijelor provenite din glonț, schije care fiind proiectate cu putere se pot
izbi de diferite obiecte și provoacă urme de suprafață.
3.2.2. Urmele secundare
Urmele suplimentare ale împușcăturii se datorează celorlal ți
factori ai împușcăturii, în afara acțiunii directe a proiectilului.
Factorii suplimentari ai împușcăturii sunt flacăra, gazele și
pulberea arsă și nearsă.
Aceste urme se împart în două mari categorii:
20 Emilian Stancu – Criminalistica, Vol. 1, Editura Actami, București, 1997; Vasile
Măcelaru – Balistica Judiciară, Editura M.I., București, 1972
32

– urme secundare formate la tragerile cu țeava armei lipită de
corp sau de la distanță mică;
–urme secundare formate indiferent de distanța de tragere.
3.2.2.1. Urme secundare formate la tragerile cu țeava
armei lipită de corp sau de la distanță mică
♦ Rupturile provocate de gaze au loc numai în tragerile foarte
apropiate, între 3 și 12 cm, forma lor depinzând de distanța de la care s-a
tras, de felul armei, de felul încărcăturii și de materialul în care s-a tras.
Rupturile provocate de acțiunea mecanică a gazelor, pe
marginile orificiului de intrare a proiectilului au formă stelară, forma unei
cruci, mergând până la forma unei lipse de material. Mărimea
rupturilor crește odată cu încărcătura de pulbere a cartușelor, scurtarea
țevii armei și micșorarea distanței dintre gura țevii armei și obstacol.
Aceste rupturi se datorează jetului de gaze, menținând un timp
forma canalului țevii, intră în orificiul creat de proiectil, iar în momentul
extinderii gazelor produc ruptura forțând țesutul dinăuntru spre în afară.
Forma neregulată a rupturilor în țesuturile textile se datorează firelor mai
puțin rezistente, iar forma circulară a țesăturilor tricotate se datorează
elasticității mai mari a țesăturii.
Pielea vie și pielea prelucrată sunt rupte în formă stelară în
jurul orificiului format de proiectil; cauciucul prezintă rupturi
punctiforme etc.
Gazele pătrunse în țesături , nu produc arsuri în interiorul
acestora cu toată temperatura lor ridicată.
♦ Arsurile sunt urme formate în tragerile apropiate depinzând
de distanța de la care s-a tras, de felul pulberii folosite, de vechimea
acesteia, de felul țevii armei și îndeosebi al gurii țevii.
Flacăra de la gura țevii nu trebuie confundată cu flacăra din
33

interiorul armei de foc, cea dintâi ia naștere din contactul gazelor
supraîncălzite cu oxigenul din aer, pe când cea din interiorul țevii este
formată din arderea pulberii și a resturilor din capsă.
Arsurile, ca urme suplimentare ale împușcăturii, pot fi
provocate de amândouă categoriile de flăcări. De asemenea arsurile pot fi
provocate și de gaze. Acest lucru este caracteristic mai ales armelor
automate prevăzute cu frână de țeava, deoarece măresc presiunea și
timpul de acționare a gazelor la gura țevii.
Urmele de arsuri le întâlnim nu numai pe obiectul în care s-a
tras din apropiere, ci și pe obiectul în dosul căruia arma a fost camuflată,
indicând poziția acesteia și implicit a trăgătorului.
♦ Urmele de afumare se formează prin depunerile de funingine
a pulberii cu fum și numai a unor cantități foarte mici din alte materiale,
în cazul folosirii pulberii negre și a depunerilor din reziduurile capsei,
reziduurile de pulbere rămase din tragerile anterioare, al unor resturi
metalice luate de pe proiectil sau țeava armei, în cazul folosirii pulberii
coloidale.
Intensitatea acestor urme variază de la armă la armă și uneori
chiar de la un loc la altul, în funcție de:
– particularitățile de construcție a armei;
– lungimea canalului țevii și calibrul ei;
– cantitatea și cali tatea pulberii folosite;
– felul explozivului capsei;
– gradul de uzură a canalului țevii;
– materialul din care este confecționat proiectilul;
– cantitatea de unsoare, rugină și reziduuri de tragere existente
în canalul țevii;
– distanța de la care s-a tras și natura țintei.
Urmele de afumare sunt mai intense în urma tragerilor cu arma
34

cu țeava scurtă decât cu armele cu țeava lungă, chiar dacă încărcătura
acestora este mai marc.
Urma de afumare poate avea forma rotundă sau ovală,
depinzând de direcția din care s-a tras. Uneori are o formă concentrică
dată de mai multe cercuri de afumare, alteori are o formă stelară. La
tragerea în serie a mai multor focuri dintr-o armă, intensitatea urmelor de
afumare scade pe măsura curățirii țevii de reziduuri. Culoarea urmelor de
afumare este cenușie, cu unele pete maro, datorate resturilor substanțelor
explozive din capsă sau ruginii de pe țeav ă21.
În unele cazuri, urmele de afumare nu se depun pe suprafața
obiectului asupra căruia s-a tras, ci pe de al doilea sau al treilea strat al
acestuia, atunci când obiectul se compune din mai multe straturi, cum
sunt obiectele de îmbrăcăminte. Când s-a tras din mare apropiere,
depunerile de afumare sunt etajate, una la suprafața țintei și a doua într-
unul din straturile de dedesubt.
♦ Tatuajul se formează din pulberea nearsă sau în stare
incandescentă. Această urmă se formează în jurul orificiului de
pătrundere a proiectilului, pe un diametru mai mare sau mai mic, în
funcție de distanța de tragere, de natura și forma pulberii, de lungimea
țevii armei etc.
În unele cazuri tatuajul se poate forma și din mici resturi
metalice smulse din proiectil sau din materialul tubului.
Cu cât distanța de la care s-a tras este mai mare cu atât
diametrul ariei de răspândire a tatuajului va fi mai mare, dar în aceeași
măsură va scădea densitatea acestuia.
Pentru ridicarea urmei formate ca tatuaj se poate folosi metoda
hârtiei fotografice sau a testului de parafină.
21 Camil Suciu – Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
35

♦ Urmele de unsoare se formează ca stropi aruncați în jurul
orificiului de intrare a proiectilului la tragerile din apropiere, uneori până
la o distanță de 150 cm, iar la armele sportive de calibru mic, aceste urme
de unsoare se pot forma chiar și de la o distanță mai mare. La armele
sportive de calibru mic cartușele sunt acoperite cu un strat de parafină,
care topindu-se la temperatura de tragere, este proiectată sub forma unor
stropi de unsoare.
♦ Urmele gurii țevii pe obiectul în care s-a tras se întâlnesc
destul de rar și se datorează apăsării vârfului armei pe obiectul în care s-a
tras. Urma poate reprezenta conturul complet al guri țevii sau numai o
parte a ei. Această urmă nu poate servi la identificarea individuală a unei
arme de foc, ci cel mult să dea limitele unui anumit model.
3.2.2.2. Urme secundare formate indiferent de distanța de
tragere
♦ Inelul de frecare se formează la orificiul de intrare a
proiectilului și uneori, pe o mică porțiune, chiar de-a lungul canalului de
pătrundere. Această urmă suplimentară se datorează depunerii de către
proiectil a substanțelor care au aderat la suprafața sa, fie în interiorul
canalului țevii armei, fie pe parcursul exterior22.
Urma de frecare este formată din resturi de uleiuri minerale,
parafină, reziduuri de ardere, funingine, resturi metalice de pe țeava
armei, praf, rugină, precum și alte substanțe ce au aderat la suprafața
proiectilului.
Inelul de frecare este în mod obișnuit de culoare cenușiu-închis
fiind ușor vizibil pe suprafețele deschise, iar când între substanțele arse în
interiorul țevii domină cantitatea de unsoare de armă, atunci culoarea
22 Camil Suciu – Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
36

inelului de frecare este mai neagră.
Analiza substanțelor depuse în inelul de frecare ajută la
stabilirea ordinii în care au fost făcute tragerile cu o anumită armă. Dacă
arma a fost curățată sau unsă, resturile unsorii de armă depuse în urmă
merg descrescând, fiind înlocuite de depunerile din reziduurile de ardere.
Pentru ridicarea depunerilor de unsoare de armă se folosește
metoda evidențierii resturilor de unsoar e prin fluorescență determinată de
radiații ultraviolete. Dacă inelul de frecare s-a depus pe obiectele de
îmbrăcăminte, pe fiecare latură a orificiului format de proiectil se
presează câte o bucată de hârtie, a cărei fluorescentă dă o nuanță închisă,
iar pe fondul închis al acesteia vor apărea în fluorescență albastră
depunerile de unsoare și parafină. Diferențierile de depunere de substanțe
grase vor indica succesiunea tragerilor.
♦ Inelul de metalizare îl întâlnim atât la gura orificiului de
intrare a proiectilului, făcând corp comun cu inelul de frecare, cât și
independent de acesta, când partea mai densă a obiectului perforat se
găsește mai spre interior sau când proiectilul a străbătut succesiv mai
multe obiecte. De exemplu: un proiectil, pătrunzând într-un corp
omenesc, determină formarea inelului de frecare pe îmbrăcăminte și pe
piele, iar inelul de metalizare apare numai în traversarea unui os plat, prin
desprinderea și depunerea unor particule metalice din corpul sau cămașa
proiectilului.
Analiza inelelor de metalizare se face prin activare de neutroni,
resturile metalice devenind radioactive.
Alte metode folosite sunt: roentgenografia și analiza spectrală.
Datorită cantităților infime depuse în urmă, depistarea inelului de
metalizare se face cu multă greutate.
37

CAPITOLUL IV
PARTICULARITĂȚILE CERCETĂRII LA FAȚA
LOCULUI A URMELOR ARMELOR DE FOC
4.1. Cercetarea la fața locului – noțiuni introductive
Cercetarea la fața locului se înscrie printre activitățile ce
contribuie în mod substanțial la realizarea scopului procesului penal. în
accepțiunea legii procesuale penale, cercetarea la fața locului constituie
un procedeu probatoriu care servește la administrarea sau la aflarea unor
mijloace de probă23.
Din punct de vedere criminalistic, cercetarea la fața locului
reprezintă activitatea procedurală și de tactică criminalistică al cărei
obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit
infracțiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea
urmelor și a mijloacelor materiale de probă, precizarea poziției și stării
acestora, având ca scop stabilirea naturii și împrejurărilor comiterii faptei,
precum și a datelor necesare identificării făptuitorului24.
Importanța acestei activități rezidă din faptul că organul de
urmărire penală percepe nemijlocit împrejurările în care a acționat
făptuitorul, obiectele folosite sau atinse de către acesta, putându-se obține
probe deosebit de prețioase în cauză. Ea reprezintă condiția de bază
pentru soluționarea cu succes a cauzelor penale, întrucât, în marea
majoritate a infracțiunilor, rezultatele obținute cu acest prilej constituie
punctul de plecare, determină direcțiile în care se vor desfășura ulterior
cercetările. De multe ori, cercetarea la fața locului reprezintă singura
modalitate de obținere a probelor în prima fază a cercetărilor.
Prin loc al faptei, se înțelege locul unde s-a desfășurat
activitatea ilicită, precum și cel în care s-au produs rezultatele acesteia.
Efectuată la timp, atent și califi cat, cercetarea la fața locului
23 N.Văduva, Criminalistica – tratat de tactică și metodică, Editura Era, București, 2009,p.14.24 idem
38

poate duce la lămurirea numeroaselor probleme ce apar pe parcursul
instrumentării unei cauze penale, cum ar fi:
– existența unor urme care să demonstreze că s-a săvârșit o
infracțiune;
– căile folosite de făptuitor pentru a pătrunde în locul
infracțiunii;
– activitățile desfășurate de făptuitori la locul faptei;
– instrumentele folosite la comiterea infracțiunii;
– locurile pe unde s-au deplasat făptuitorii în câmpul
infracțiunii;
– numărul făptuitorilor;
– bunurile și valorile ce lipsesc de la locul faptei;
– existența așa-numitelor "împrejurări negative";
– persoanele care au perceput – în tot sau în parte – sau puteau
să perceapă fapta și împrejurările săvârșirii acesteia;
– modificările intervenite în câmpul infracțiunii, persoanele
care le-au tăcut și scopul acestora;
– cauzele, condițiile și împrejurările care au determinat,
favorizat sau facilitat săvârșirea infracțiunii și măsurile de prevenire ce
trebuie luate în viitor etc25.
Privită prin prisma celor arătate, cercetarea la fața locului se
dovedește una din cele mai complexe activități desfășurate de organele de
urmărire penală. Importanța acestei activități este dată și de faptul că
rezultatele ei, nu numai că direcționează cercetările, dar, de cele mai
multe ori, condiționează însăși finalitatea investigațiilor efectuate în
cauză.
Locul unde s-a săvârșit infracțiunea, unde s-au produs
consecințele activității ilicite ori care, în orice mod, conservă urmele
25 N. Văduva, Criminalistica – tratat de tactică și metodică, Editura Era, București, 2009, p.16
39

acesteia constituie sursa celor mai fidele informații ce pot fi valorificate
în scopul aflării adevărului. Pe de altă parte, asigurând identificarea
urmelor și a mijloacelor materiale de probă și, pe această bază, tragerea la
răspundere penală a celor vinovați, cercetarea la fața locului prezintă o
importanță deosebită și sub aspectul prevenirii și descoperirii operative a
infracțiunilor și a făptuitorilor, implicit, împiedicarea acestora de a comite
alte fapte antisociale.
Concluzionând asupra sarcinilor cercetării la fața locului, se
poate aprecia că acestea sunt următoarele:
– examinarea și fixarea procesuală a ambianței de la locul
săvârșirii infracțiunii;
– căutarea, relevarea, fixarea, ridicarea și interpretarea
urmelor și mijloacelor materiale de probă, precum și fixarea procesuală
a acestora;
– elaborarea și verificarea versiunilor cu privire la infracțiunea
comisă și făptuitori ori referitoare la diversele împrejurări ale comiterii
faptei -loc, timp, activități desfășurate, metode și mijloace folosite, mobil
și scop, urmările produse etc;
– determinarea cauzelor, condițiilor și împrejurărilor ce au
determinat sau favorizat săvârșirea infracțiunii și a măsurilor de prevenire
ce se impun26.
4.2. Cercetarea la fața locului a armei de foc. Examenul
preliminar al acesteia
Când se presupune că la săvârșirea unei infracțiuni s-a folosit o
armă de foc, sau când actul de sinucidere sau accidentul s-a produs cu o
asemenea armă, cercetarea locului faptei se va face insistându-se în
special, asupra metodelor de descoperire a armei de foc și a urmelor
26 idem
40

lăsate de folosirea ei.
Problemele ce trebuie lămurite în asemenea cazuri sunt:
descoperirea armei de foc folosite, a proiectilelor și a tuburilor trase, a
urmelor principale și suplimentare ale tragerii, a direcției și a distanței de
la care s-a tras, a împrejurărilor care au determinat sau au înlesnit
folosirea unei arme de foc etc.
Armele de foc la locul faptei le putem găsi în două variante și
anume ori lăsate la vedere de către agresor sau victimă, ori ascunse de
infractor după folosirea lor. Armele ascunse, la locul faptei sau la
domiciliul infractorului, pot fi aruncate în fântâni, latrine, ape curgătoare,
sub stratul de gunoaie, sub stratul de grădină, căpițe de fân, în scorburi de
copaci, în lanuri de orz etc.
Pentru descoperirea armelor de foc ascunse trebuie urmărit
drumul infractorului, atât la locul faptei cât și la îndepărtarea de la acesta,
folosind căutătorul de metale, sonda electromagnetică etc.
Arma de foc descoperită va fi fotografiată împreună cu resturile
de muniție, atât la locul unde a fost găsită cât și în con dițiile de laborator
pentru a-i fixa detaliile caracteristice.
Mijlocul principal de fixare a armei de foc este procesul-verbal
de cercetare, în care se va trece:
– locul precis în care a fost descoperită arma de foc, poziția și
raporturile de distanță față de cadavru și de alte obiecte;
– felul armei de foc (revolver, pistolet, pistol mitralieră,
carabină, arme de fabricație proprie etc), modelul și calibrul;
– direcția țevii armei de foc față de cadavru sau obiectul în care
s-a tras, pe ce parte este culcată arma;
– ce urme s-au descoperit pe arma de foc: urme digitale, resturi
organice (păr, sânge, creier), alte resturi de materiale;
– dacă arma prezintă lipsa unor piese sau dacă are piese
41

deteriorate;
– dacă arma este încărcată sau nu, dacă are pusă piedica de
siguranță, care este poziția cocoșului, câte cartușe netrase are în magazie;
– ce număr de serie poartă și ce alte inscripții de fabricație, sau
inscripții ulterioare are;
– câte ghinturi are arma de foc și care este sensul lor de rotire;
– ce se află pe canalul țevii: unsoare de armă veche sau
proaspătă, praf și gradul aproximativ de depunere a acestuia, reziduuri de
tragere, gradul lor de oxidare, dacă se simte mirosul specific al unei
trageri foarte recente27;
– indicarea precisă a obiectelor, a locurilor și a distanțelor unde
s-au descoperit urmele de pătrundere, ieșire sau ricoșare a proiectilelor
trase, în raport de poziția unde s-a găsit arma de foc sau cadavrul
victimei;
– ridicarea armei de foc de la locul unde a fost descoperită se
face cu un clește cu buzele late sau, în lipsa acestuia, cu o batistă, pentru
a nu distruge urmele existente pe armă sau a crea urme noi.
După fixarea armei în câmpul infracțiunii urmează examinarea
preliminară a acesteia. În acest scop, în primul rând se va verifica dacă
arma este încărcată sau nu, operațiune care se desfășoară cu multă
precauțiune pentru a evita orice accident.
Ridicarea armei în vederea examinării preliminare, se va face
cu prudență pentru a nu se distruge eventual ele urme digitale existente pe
ea, care pol fi ale proprietarului armei, ale infractorului sau ale
sinucigașului. Pentru a se constata dacă pe armă au rămas urme digitale
sau de altă natură, aceasta se privește sub diferite unghiuri de lumină,
ținându-se numai de acele părți pe care în mod obișnuit nu pot rămâne
27 Camil Suciu – Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
42

urme.
Urmele digitale pot fi descoperite pe patul lustruit al puștilor,
pe trăgaci și garda trăgaciului, la pistoale pe încărcător, pe cartușele
existente în încărcător, pe țeava sau manșonul închizătorului.
În cazul când nu există urme digitale sau dacă arma se poate
manevra de așa natură ca acestea să nu fie distruse, se va proceda la
descărcarea ei, cu mănuși de piele sau de cauciuc, numărându-se
cartușele. Cartușul aflat în camera cartușului se scoate și se ambalează
separat, iar cele aflate în încărcător fără a fi scoase din el se trimit la
laborator pentru descoperirea unor eventuale urme.
În afară de urmele digitale se va acorda atenție deosebită și
altor urme ce mai pot rămâne pe piesele armei examinate: pete de sânge,
fire de păr, particule de sol, vopsea etc28. De asemenea, se verifică dacă s-
a tras de curând sau dacă, în general, s-a tras cu acea armă. Verificarea se
face organoleptic (miros înțepător de pucioasă când s-a tras de curând) și
prin observarea vizuală a aspectului interior al țevii armei.
În timpul tragerii, pe pereții canalului țevii se depune un strat
de reziduuri solide rezultate din arderea pulberii, strat ce diferă în ceea ce
privește cantitatea, aspectul și compoziția lui, în raport cu pulberea
folosită la încărcătura cartușului, pulbere neagră sau pulbere albă.
După examinarea țevii și descoperirea urmelor digitale se va
face verificarea stării armei găsită la locul săvârșirii faptei sau la bănuit,
printr-o examinare generală a armei. Această examinare constă în
verificarea faptului dacă arma este asigurată (cu piedica pusă), lucrul
fiind deosebit de important dacă este vorba de o sinucidere, întrucât în
acest caz sinucigașul nu mai împiedică arma. Deci, când arma are piedica
pusă se exclude varianta sinuciderii. De asemenea, se verifică, dacă arma
28 Vasile Măcelarii – Balistica Judiciară, 1972
43

are toate piesele componente, iar în caz că lipsește vreo piesă se
menționează în procesul verbal.
O grijă deosebită trebuie acordată ridicării armei de la locul
infracțiunii, pentru a nu se produce accidente regretabile. Arma nu trebuie
îndreptată spre vreo altă persoană și nici privită pe țeava înainte de
descărcarea sau asigurarea ei. În vederea conservării reziduurilor
existente în interiorul canalului țevii se vor lua măsuri pentru protejarea
acestuia prin aplicarea unui degetar de cauciuc, cu bandă adezivă sau cu
hârtie care se leagă bine cu sfoară. Introducerea, în canalul țevii a unui
dop sau tampon de vată nu este recomandată.
După examinarea și conservarea urmelor, arma se ambalează în
așa fel încât urmele existente să nu fie distruse. În acest scop, va fi
înfășurată în vată sau hârtie curată și introdusă într-o cutie sau ladă de
dimensiuni adecvate, fixându-se pentru a nu se putea mișca și lovi în
timpul transportului.
4.3. Căutarea, descoperirea, fixarea, ridicarea și ambalarea
urmelor formate prin folosirea armelor de foc
O sarcină de osebit de importantă în cazul cercetării locului
infracțiunii la comiterea căreia s-a folosit o armă de fo c este descoperirea
tuturor urmelor, ceea ce se poate realiza examinând amănunțit toate
obiectele din câmpul infracțiunii și cele de la bănuit. Asemenea urme pot
fi: tuburile, gloanțele, arma rămasă la locul infracțiunii, urmele
suplimentare ale împușcăturii, urmele digitale pe armă, orificiile de
intrare și ieșire a glonțului etc.
O bună desfășurare a cercetării va fi asigurată dacă se pot
stabili: locul unde s-a tras, unde s-a găsit victima când a fost rănită sau
unde a fost plasat agresorul în momentul tragerii.
Pornind de la acest punct stabilit cu certitudine, se continuă o
44

cercetare sistematică a terenului, în scopul găsirii tuturor urmelor cu
ajutorul cărora se pot stabili împrejurările în care s-a comis fapta, se pot
identifica: arma, muniția și infractorul. Terenul v-a fi împărțit pe sectoare,
fiecare sector examinându-se foarte amănunțit, iar locurile verificate se
vor însemna cu cretă sau cu alte mijloace.
În general, urmele împușcăturii pot fi descoperite:
– pe corpul și îmbrăcămintea persoanei care a tras cu arma;
– la locul comiterii infracțiunii, pe corpul sau îmbrăcămintea
victimei sau pe diferite obiecte (acțiunea termică a gazelor, funinginea,
particulele de pulbere nearsă, orificiile de intrare și ieșire a glonțului etc);
– pe armă și în interiorul țevii armei;
– pe tub și pe glonț.
În cazul folosirii armelor de foc trebuie desfășurată o temeinică
cercetare pentru descoperirea gloanțelor în vederea stabilirii legăturii
acestora cu infracțiunea respectivă.
Glonțul părăsind țeava armei poartă imprimat pe cămașă micro-
urmele provenite din frecarea de pereții țevii. Lipsa unor asemenea urme
de pe cămașa glonț ului dovedește că el nu a fost tras dintr-o armă de foc.
La o examinare mai atentă s-ar putea descoperi că urmele lăsate de țeava
armei pe cămașa glonțului prezintă aspecte de urme vechi, ceea ce poate
trezi bănuiala că glonțul a fost tras înainte de săvârșirea infracțiunii.
Pentru a descoperi glonțul în obstacolul în care acesta a intrat
se examinează succesiv fiecare sector din traiectoria de zbor a glonțului.
Porțiunile de teren unde se presupune că au pătruns proiectilele
se sapă și se cern cu grijă, zăpada se topește29.
Obstacolul în care glonțul a rămas înfipt are doar un orificiu, cu
o singură deschidere pe unde acesta a intrat. După ce se fixează
29 Camil Suciu – Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, 1972
45

coordonatele orificiului de intrare (prin schiță și fotografie), se poate trece
la extragerea glonțului. Pentru a verifica dacă glonțul este într-adevăr în
obstacol, și dacă orificiul descoperit este creat de acesta, se folosește un
aparat de detectare a metalelor. De asemenea se poate folosi și aparatul
roentgen, atunci când glonțul aflat în corpul victimei, în viață, nu poate fi
descoperit cu ușurință.
Proiectilele care au pătruns într-un cadavru sau au rămas în
corpul unei persoane se vor extrage cu un clește special, pentru a nu se
deteriora urmele existente pe suprafața lor.
În cazul unei ricoșări, se pune în discuție ipoteza că glonțul,
pierzând din viteză, după ce a ricoșat, a căzut pe undeva prin apropiere.
Examinarea atentă a terenului din apropierea locului săvârșirii faptei, pe o
rază de 5 – 10 m va permite descoperirea glonțului căutat. Se poate
întâmpla ca glonțul, izbindu-se de un obstacol dur, să se spargă în schije
și de aceea, dacă în cursul cercetării locului faptei nu se găsește glonțul,
trebuie luate măsuri de descoperire a schijelor. Schijele se găsesc
nemijlocit în fața obstacolului de care s-a izbit glonțul, iar dacă glonțul a
trecut prin obstacol, o parte a schijelor poate fi găsită la o oarecare
depărtare de acesta. Practic, distanța pe care se pot împrăștia schijele,
după trecerea glonțului prin obstacol, nu depășește 2 -3 m.
În cele mai multe cazuri, gloanțele se pot găsi:
– pe podeaua încăperii sau înfipte în ea;
– înfipte în tavan sau pereți, în tocul ușii sau geamului, în
mobilă etc;
– în iarbă, pe pământ sau în pământ;
– în îmbrăcămintea cadavrului sau a rănitului,
– în cadavru sau înfipte în obiectele din jur.
După descoperirea gloanțelor se va face fixarea lor prin
fotografiere, proces-verbal și schițe și apoi se vor ridica cu ajutorul unei
46

batiste sau cu mâna înmănușată, se vor înfâșura, fiecare separat în hârtie
curată sau vată și se vor introduce în cutii mici care se sigilează.
Gloanțele sunt descrise în procesul-verbal, ca: formă, calibru,
număr și sens de rotație ale urmelor de ghinturi, deformări suferite,
substanțe aderate etc.
Dacă glonțul a pătruns într-un obiect mic, ușor de transportat,
nu se mai scoate din acesta, ci se trimite întreg obiectul unui laborator de
criminalistică, unde proiectilul va fi extras.
Pentru extragerea proiectilului din obstacole mai mari
procedeul este următorul30:
– prin centrul orificiului de pătrundere se trag două drepte
perpendiculare, ale căror capete se unesc în forma unui pătrat, formând
diagonalele acestuia, cu ajutorul cărora vom putea stabili oricând poziția
exactă a orificiului de intrare;
– în jurul proiectilului pătruns în lemn sau în zid se sapă cu o
daltă, jur împrejur la 2 -3 cm de orificiul format de proiectil pentru a nu-1
zgâria;
– proiectilul este extras cu ajutorul unui patent sau eu cleștele
pentru extras proiectile (elefant), cu buzele acoperite în cauciuc pentru a
nu produce zgârieturi.
Obiectele de îmbrăcăminte perforate de proiectile se
împachetează astfel ca orificiile create prin împușcare să nu fie în
regiunile îndoite, pentru a nu se destrăma.
Dacă proiectilul a traversat o tăblie din sticlă, aceasta se lipește
cu o coală de hârtie, pentru ca să nu se desfacă în cioburi și apoi sticla se
scoate din ramă, în întregime, sau numai partea care interesează urma
lăsată de proiectil.
30Vasile Măcelarii – Balistica Judiciară, 1972; Camil Suciu – Criminalistica, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1972

47

În cazul folosirii armelor de vânătoare, la locul săvârșirii faptei,
se vor găsi și alicele. Acestea, datorită posibilității lor slabe de penetrare,
rămân, de regulă, înfipte în obiectul lovit, ele putând fi găsite, în fundul
canalelor pe care le-au creat. Atunci când alicele nimeresc într-un perete
din cărămidă, în fier, în sticlă groasă etc, ele nu pătrund ci cad la pământ.
Ca urmare a faptului că în zbor alicele se împrăștie pe o
suprafață destul de mare, urmează ca obiectul țintă cât și toate obiectele
aflate în apropierea țintei să fie examinate.
Tuburile arse se caută începând cu zona unde se bănuiește că a
stat cel care a tras. Posibilitatea descoperirii unor tuburi arse, la locul
faptei, atunci când tragerea s-a făcut cu un automat, este mare, pe ntru că
automatul după fiecare foc, aruncă tubul ars. Mai greu se vor descoperi
tuburile arse, la locul comiterii faptei, atunci când s-a tras cu o armă, care
după fiecare foc trebuie reîncărcată. În cazul tragerii cu revolverul,
tuburile arse rămân în armă și numai în cazuri rare, ele se aruncă de către
trăgător, fie pentru a elibera butoiul, fie pentru a reîncărca arma. Căutarea
tuburilor arse se efectuează în urma studierii numărului, aspectului și
formei leziunilor create pe corpul victimei. De asemenea pentru a ușura
găsirea tuburilor se va trece și la stabilirea distanței și a direcției de
tragere.
Determinarea la fața locului a distanței de la care s-a tras se
face cu aproximație, numai pentru orientare și numai atunci când pe țintă
sunt vizibile urmele secundare ale împușcăturii. Această problemă se
rezolvă definitiv în laborator.
La examinarea, la locul comiterii faptei, a tuburilor arse trebuie
o atenție deosebită pentru a descoperi dacă pe acestea există urme ale
împușcăturii recente: luciul proaspăt al metalului, provenit din acționarea
asupra acestuia a părților armei (percutor, ghiara extractoare), mirosul de
pulbere arsă etc. Este important să se confrunte diametrul deschizăturii
48

tubului ars cu dimensiunea orificiului creat de gloanțe în obstacol sau cu
calibrul glonțului, dacă acesta a fost descoperit. Toate aceste verificări
vor întări convingerea dacă tubul ars are sau nu legătură directă cu
infracțiunea respectivă.
La armele de vânătoare, în interiorul tubului, în afara pulberii și
alicelor, există bura, formată din rondele de carton, din câlți, pâslă sau
hârtie. Aceste bure nu ard în timpul explo ziei, ci sunt aruncate din țeavă,
în urma alicelor, la distanța de circa 5 – 10 m, în direcția tragerii.
Fixarea tuburilor și a burelor de la armele de vânătoare se face
după aceleași reguli pe care le-am prezentat și în cazul gloanțelor.
O deosebită grijă trebuie acordată ridicării tuburilor de la locul
comiterii faptei, pentru a le transporta la laborator. Pe tuburi nu se pot
descoperi urme digitale, deoarece din cauza temperaturii mari substanțele
ce compun urma se evaporă. Pe tuburi pot exista însă și alte urme
materiale și pentru aceasta ele se vor conserva în starea inițială, nu vor fi
curățate sau șterse, ci împachetate separat așa cum s-a găsit fiecare. Este
interzisă aplicarea pe tub a unor etichete sa u zgârierea unor semne sau
nume, în schimb, datele necesare (locul și data găsirii) se vor scrie pe o
bucățică de hârtie, care se va lega de tub sau se va introduce în interiorul
acestuia.
Nu se recomandă conservarea tuburilor în eprubetă, deoarece
aceasta se poate sparge în timpul transportării, iar cioburile produc
anumite semne suplimentare, care îngreunează munca criminalistului.
Tuburile și burele vor fi apucate cu batista sau cu mâna
înmănușată și se vor înfășură în vată, introducându-se în cutii mici de
carton care se sigilează ș i astfel se trimit la laborator.
Aceeași atenție este acordată ridicării urmelor sau obiectelor
purtătoare de urme, principale sau secundare, ale tragerii aflate pe
obiectele perforate sau atinse de gloanțe.
49

Ca și la tuburi și gloanțe , și în cazul celorlalte urme formate
prin folosirea armelor de foc, în faza dinamică ridicarea se face numai
după consemnarea tuturor datelor fie și într-o formă brută, necesare
întocmirii procesului-verbal, după executarea fotografiilor schiță și de
detaliu, după efectuarea măsurătorilor, a celorlalte operații pe baza cărora
se determină distanța și direcția de tragere.
La ambalare se respectă condițiile impuse ambalării tuturor
categoriilor de urme (colete separate, sigilate, însoțite de mențiuni
detaliate etc.).
Depistarea urmelor suplimentare (mai ales de afumare sau ale
reziduurilor tragerii), trebuie avută în vedere cu prioritate și în ipoteza
sinuciderilor cu arme de foc sau a morților prin împușcare ce dau
aparența unor sinucideri.
4.4. Stări de fapt și împrejurări negative ce trebuie
evidențiate în scopul deosebirii omorului de sinucidere
Având în vedere aspectul morfologic al plăgii balistice, una din
cele mai importante probleme se referă la diagnosticul pozitiv de
împușcare. Orificiul de intrare sau ieșire, mai ales în absența factorilor
secundari, se poate confunda ușor cu plăgile înțepate sau perforate
produse prin intermediul unor cuie, șuruburi ete. uneori, chiar și pe os,
aspectul morfologic al orificiului pretează la confuzii, ca într-un caz, în
care, lovirea în cap cu o supapă de vehicul a produs o fractură orificială
identică celei de împușcare. Prezența factorilor secundari la orificiul de
intrare, a glonțului în organism în plăgile oarbe, a morfologiei leziunilor
(atriția tegumentelor la orificiul de intrare) etc., sunt elemente peremptorii
pentru diagnosticul pozitiv de plagă împușcată31.
31 Gheorghe Scripcaru, M. Terbancea – Patologie medico-legală. Editura Didactică și
Pedagogică București, 1983
50

Direcția de tragere constituie altă problemă medico-legală ce se
deduce cu ușurință din precizarea diagnosticului de orificiu de intrare,
ieșire și a traiectului. Există și riscuri de confuzie, deoarece victima poate
fi surprinsă în variate poziții în momentul împușcării.
O problemă de mare importanță practică se referă la aprecierea
distanței de tragere. Se pot distinge astfel, sub aspect practic, trei situații:
– în împușcarea cu țeava lipită, se vor constata efectele
acțiunii hidrodinamice sau prezența unui orificiu de intrare mare, stelat,
cu inel de imprimare și cu pătrunderea factorilor secundari sub
tegumente;
– în împușcarea din interiorul zonei de acțiune a factorilor
secundari se va constata prezența acestora, mai evident sau mai estompat,
în funcție de distanța de tragere din interiorul acestei zone;
– în împușcarea în afara zonei de acțiune a factorilor secundari
nu se va constata acțiunea acestor factori în jurul orificiului de intrare.
Precizarea acestor situații în exepertiză are deosebită
importanță medico-legală, deoarece împușcările de la distanță se fac, de
regulă, în cadrul actelor criminale sau accidentale, pe când împușcările
din apropiere lasă loc interpretării ca fiind posibil și un act de suicid.
Precizarea numărului de împușcături are, de asemenea,
importanță fie pentru stabilirea participației, f ie pentru identificarea
armei. În sinuciderile cu arme automate există posibilitatea declanșării
automate sau prin spasmul degetului pe trăgaci, mai ales în împușcările
capului, a mai multor gloanțe în organism.
Se citează astfel descărcarea, în acte de suicid, de până la 4-5
gloanțe. Mai dificilă de admis este, în atare împrejurări, pătrunderea mai
multor gloanțe pe același orificiu.
Precizarea faptului dacă împușcarea a avut loc în timpul vieții
sau după moarte ajută la diferențierea infracțiunii de omucidere de faptele
51

putative.
În ceea ce privește cauza morții prin împușcare, de regulă
intervine suprimarea funcției unor organe vitale, dar alteori se moare și
prin complicații secundare. La cadavrele găsite după mai mult timp,
constatarea aspectului morfologic al leziunilor osoase permite afirmarea
morții prin împușcare. Mai mult, într-un caz, constatarea orificiului de
intrare ca fiind în regiunea temporală stângă la un dreptaci, a dus la
afirmarea, cu mare probabilitate, a unui act original, fapt ce s-a confirmat
ulterior.
Suicidul realizează, de regulă, împușcări din interiorul zonei de
acțiune a factorilor secundari, uneori cu prezența armei în mână datorită
spasmului cadaveric, cu prezența funinginii și a '"ciupiturii interdigitale"
pe mâna cu care s-a acționat și explicată prin reculul sistemului de
încărcare al armei, cu împușcarea în zone accesibile, în prezența unor acte
preparatorii și cu evidențierea unor motivații de suicid. Uneori, victimele
actului de suicid recurg la disimularea gestului, manevrând, de exemplu,
trăgaciul de la distanță cu o sfoară, cu un băț, cu degetul de la picior,
împușcând în regiunea temporală stângă cu mâna dreaptă etc. sau din
afara zonei de acțiune a factorilor secundari, în orice regiune a corpului și
fără a se decela vreo motivație de suicid. Cu armele de foc se poate
recurge și la automutilări.
52

CAPITOLUL V
CERCETAREA CRIMINALISTICĂ DE LABORATOR A
URMELOR ÎMPUȘCĂTURII
5. 1. Metodologia dispunerii și efectuării expertizei
balistice
Aflarea adevărului în anumite cauze penale, necesită
cunoașterea și rezolvarea unor probleme de strictă specialitat e pe care
organul judiciar nu le stăpânește. În asemenea cazuri se recurge la
cunoștințele unui expert dispunându-se din oficiu sau la cerere efectuarea
unei expertize32.
Dispunerea unei expertize balistice de către organul de urmărire
penală se va face după aprecierea probelor pe care le are la dosar,
stabilind pentru care dintre ele are nevoie de o expertiză sau nu.
Aprecierea acestei expertize trebuie să se facă în mod just, atât în sensul
de a nu întârzia efectuarea expertizei dacă aceasta este absolut necesară,
cât și de a nu întârzia mersul cercetărilor cu expertize de mai puțină
importanță.
Dacă expertiza balistică este necesară, organul de urmărire
penală va strânge materialul și va formula întrebările ce trebuie puse
expertului.
Întrebările puse expertului trebuie formulate precis și clar și
limitate numai la specialitatea acestuia. Întrebările puse expertului nu se
pot referi la caracterul juridic al faptelor, căci acestea, pe de o parte nu
sunt de competența expertului, iar pe de alta, organul de urmărire penală
și instanța de judecată trebuie să cunoască primele acest lucru. Expertului
îi este interzis de a da o calificare juridică faptelor pe care le examinează.
I se va cere numai să constate existența sau inexistența faptelor despre
32 Nicolae Volonciu – tratat de procedură penală. Editura Paidea, București, 1993; E.
Mihuleac, Expertiza judiciară. Editura Științifică, București, 1971
53

care este întrebat. Chiar și în afară de problemele juridice, expertul nu
poate pune concluzii asupra întregului dosar, chiar dacă 1-a primit spre
consultare, ci numai asupra problemelor care i s-au pus prin ordonarea
expertizei33.
În cazul dispunerii expertizei balistice, organul de urmărire
penală sau instanța de judecată se adresează direct conducerii
laboratorului de expertiză criminalistică, fără a numi persoana expertului.
Conducerea laboratorului criminalistic, va delega pe unul din
salariați în vederea efectuării expertizei. Persoana care a fost delegată de
conducerea instituției cu efectuarea expertizei ia asupra ei toate
obligațiile, răspunzând în fața organului de urmărire penală sau a instanței
de judecată.
Expertul este obligat să efectueze expertiza, în limitele
obiectului fixat, răspunzând la toat e întrebările care i s-au pus. În același
timp însă are dreptul să consulte dosarul cauzei în care efectuează
expertiza și să ceară lămuriri organului de urmărire penală sau instanței
de judecată. Dacă socotește că materialele puse la dispoziție ori datele
indicate sunt insuficiente, comunică acest lucru organului de urmărire
penală, în vederea completării.
Expertiza balistico-judiciară, respectiv expertiza criminalistică
a armelor de foc este una dintre cele mai complexe examinări la care sunt
supuse armele de foc, muniția și urmele acestora, cât și împrejurările
legate de folosirea lor.
Expertul criminalist urmează să răspundă unor întrebări
specifice balisticii judiciare, urmând ca prin activitatea desfășurată să
stabilească: modelul, seria și calibrul armei, starea tehnică a acesteia,
posibilitatea de autodeclanșare, tipul de muniție folosit, existența urmelor
suplimentare ale tragerii, distanța și direcția de tragere, dacă tuburile și
33 Nicolae Văduva, Criminalistica – tratat de tactică și metodică, Editura Era, București, 2009.
54

proiectilele găsite la locul faptei sau în corpul victimei au fost trase cu
arma suspectă34.
În cazul săvârșirii unor infracțiuni cu armele de foc, prin care se
aduce atingere vieții și sănătății persoanei, în examinarea armelor de foc,
un rol important îl are medicul legist, cu care expertul criminalist va
colabora strâns.
Examinarea materialului primit în vederea efectuării expertizei
parcurge trei etape: etapa inițială, examinarea analitică și analiza
comparativă35.
> În etapa inițială, expertul studiază condițiile în care i-a fost
expediat materialul, dacă acesta este suficient pentru efectuarea
expertizei, dacă el corespunde cu datele indicate în ordonanța de
expertiză. Expertul va cerceta caracteristicile probelor materiale și ale
modelelor-tip ce servesc ca piese de comparație, stabilind condițiile de
păstrare și manipulare. Va executa fotografiile ilustrative ale materialului
primit, pentru a reține aspectul inițial al acestuia.
> În etapa a doua are loc examinarea analitică a
caracteristicilor obiectelor primite, stabilirea detaliilor caracteristice
existente, și interpretarea lor ținând seama de ansamblul din care fac
parte. În această fază, expertul criminalist, va face diferite experimentări
prin reconstituirea acelor împrejurări care puteau da naștere sau nu
urmelor infracțiunii cercetate în expertiză. Expertul va motiva necesitatea
experimentelor făcute și a metodelor folosite descriind cu exactitate felul
cum au decurs.
> În a treia etapă, se trece la analiza comparativă a
caracteristicilor obiectelor cercetate pentru a se stabili raporturile de
34 Emilian Stancu – Criminalistica, Vol. I, Editura Actami, București, 1997; V. Măcelaru
– Balistica Judiciară, Editura M.I., București, 1972, Camil Suciu – Criminalistica, 1972.
35 Nicolae Văduva, Criminalistica – tratat de tactică și metodică, Editura Era, București,
2009.
55

coincidență sau de divergență dintre acestea.
În timpul efectuării expertizei, organul de urmărire penală sau
instanța de judecată va păstra legătura cu expertul, pentru a modifica
unele întrebări, iar dacă este cazul, pentru a preda noi materiale pentru
consultare.
Aceste activități se desfășoară în principal cu prilejul cercetării
locului faptei ele continuând dacă este nevoie și în procesul examinărilor
criminalistice de laborator, concomitent cu examenul medico-legal al
corpului victimei.
5. 2. Determinarea distanței, direcției și a unghiului de tragere
5.2.1. Determinarea distanței de tragere
Prin noțiunea de distanță de tragere înțelegem intervalul spațial
parcurs de proiectil de la gura țevii până la obstacol.
În raport de distanță, împușcăturile se repartizează în trei
categorii:
– împușcături fără distanță, fiind executate prin lipirea țevii
armei de obiectul asupra căruia s-a tras. În cazurile acestea întâlnim
urme suplimentare, ca imprimarea gurii țevii armei sau afumări și arsuri
aproape suprapuse;
– împușcături de la mică distanță (sub un metru), apreciate
după acțiunea urmelor suplimentare ale împușcăturii, care vor depinde nu
numai de distanță, ci și de ceilalți factori balistici;
– împușcături de la distanță mare (peste un metru),
când factorii suplimentari ai împușcăturii nu mai acționează,
exceptând urmele depuse de proiectil.
Distanța de la care s-a tras se mai poate aprecia și în raport cu
efectul perforant al proiectilului, care pe cale experimentală se apreciază
trăgând în dispozitive captatoare de vată sau în scânduri de brad.
Pentru aprecierea exactă a împușcăturilor de la distanță mijlocie
56

se fac trageri experimentale cu arma bănuită că a fost folosit ă și cu același
sort de cartușe, distanțând fiecare tragere cu 10 cm, pentru a crea modele
de comparație pe baza urmelor suplimentare.
Obstacolul va prezenta urme de suprafață cu atât mai mari cu
cât distanța de tragere a fost mai mare căci proiectilul pierzându-și
mișcarea giratorie va lovi lateral. La distanță foarte mare, proiectilul nu
va crea nici o urmă, căzând ca o piatră.
La armele cu țeava lisă și cu proiectile formate din alice sau
mitralii, distanța de tragere se va putea aprecia uneori după gradul de
dispersare a alicelor.
Raportul dintre aria de răspândire a alicelor și distanța de
tragere rămâne valabil numai pentru distanțele mici (până la 5 m);
dincolo de aceste distanțe au un rol important și alți factori: calitatea și
cantitatea alicelor, calibrul armei și felul de construire a țevii, numărul
alicelor, greutatea și forma lor, felul burelor etc.
5.2.2. Determinarea direcției de tragere
Pentru stabilirea direcției de tragere cu o armă de foc se va ține
seama de orificiile de intrare și de ieșire a proiectilelor, de urmele
suplimentare ale împușcăturii. Această problemă are uneori o mare
importanță pentru stabilirea autorului împușcăturii și pentru diferențierea
unei sinucideri de un omor.
Sensul de perforare se va stabili prin studierea orificiilor de
intrare și de ieșire și a canalului de perforare. De exemplu, în lemn,
orificiul de intrare se prezintă sub forma aproape circulară, având uneori
inelul de metalizare foarte pronunțat, pe partea de început a canalului, în
timp ce orificiul de ieșire prezintă un aspect zdrențuit cu așchii îndreptate
și aruncate în sensul de deplasare a glonțului.
Pentru stabilirea direcției de tragere, când e vorba de distanțe
57

mici (50 m pentru pistolete sau revolvere, 100 m pentru armele automate,
200 m pentru armele militare), la care influența traiectoriei practic poate
să nu fie luată în considerare, se folosește metoda numită "vizarea directă
a locului de tragere". Dacă proiectilul a trecut prin cele două tăblii ale
unei ferestre, se introduce un tub de hârtie în ambele perforații și privind
prin tub vom putea determina cu precizie locul ocupat de arma cu care s-a
tras.
În cazurile când vizarea nu se poate face prin două perforații
succesive și urmele proiectilului sunt la distanță, se fixează drumul
parcurs de proiectil printr-o sfoară.
În aprecierea direcției de tragere se va ține seama și de
condițiile balisticii exterioare, care pot determina schimbări importante de
direcție.
În drumul său spre țintă, glonțul este supus mai multor feluri de
mișcare:
– deplasarea postero-anterioară;
– traiectoria, adică linia curbă cu concavitate inferioară, relativ
puțin accentuată, determinată de diminuarea vitezei glonțului, ca urmare a
rezistenței aerului și a atracției Pământului;
– cu cât axul țevii este mai aproape de verticală (tirul indirect),
cu atât curba devine mai accentuată, distanța parcursă de glonț fiind mai
mare în schimbul preciziei care scade;
– rotația în jurul propriului ax, imprimată de ghinturile țevii în
scopul măririi preciziei tirului;
– rotirea elicoidală a cărei distanță descrește pe măsură ce
glonțul avansează, ajungându-se, în final, la o stabilizare pe axul
traiectoriei fapt datorat mișcărilor insesizabile și inerente ale pistolului în
momentul dării focului, precum și jocul glonțului pe o țeava uzată, care
prezintă neregularități ale ghinturilor;
58

– tendința glonțului de a se deplasa făcând un unghi maxim cu
tangenta traiectoriei (până la 2° peste 100 m) – mecanismul nefiind
elucidat, dar presupunându-se că ar putea fi vorba de un gen de ricoșeu la
rezistența aerului;
– bascularea în jurul propriului vârf, care se accentuează pe
măsură ce glonțul se îndepărtează de armă, mișcarea frecventă la
gloanțele lungi și în cursul căreia extremitatea groasă are tendința să se
plaseze înainte ("să se dea peste cap") – fapt împiedicat în general de
mișcarea de rotație în cazul armelor cu ghinturi36.
La cele șase tipuri de mișcări ale glonțului, în tragerile
apropiate, se mai adaugă încă o mișcare; când glonțul iese pe retezătura
anterioară a țevii, reculul îl împinge în sus – drept urmare, glo nțul lovește
ținta după direcția liniei de ochire originale însă flacăra și particulele de
pulbere sunt îndreptate spre țintă după direcția produsă de recul, deci
perforația glonțului este puțin sub centrul arsurii și încrustațiilor cu
pulbere.
Cele mai frecvente cazuri de ricoșeuri își au cauza în
instabilitatea gloanțelor ce au o lungime de cinci ori mai mare decât
lățimea care fiind deja dezaxate în partea a doua a traiectoriei își pot
schimba direcția la atingerea celor mai neînsemnate obstacole. Ricoșeul
se produce și în cazul gloanțelor stabile, când unghiul de incidență este
prea mic; în această situație unghiul de respingere este mai mare decât cel
de incidență când materialul are o densitate mai mică și egal cu cel de
incidență când materialul este foarte dens. Din punct de vedere
criminalistic, urmele de ricoșare pot furniza uneori date prețioase privind
36 Vasile Măcelaru – Balistica .Judiciară, 1972; Camil Suciu – Criminalistica, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1972 2 Vladimir Beliș – Tratai de medicină-lega/â, Vol. I, Editura
Medicală, București, 1995; Gh Scripcaru, M.Terbancea – Patologie medico-legală. Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1983.
59

traiectoria glonțului.
Stabilirea direcției tirului se materializează, prin aprecierea
unghiului de impact ("unghi de întâlnire", "unghi de incidență", "unghi de
contact") a glonțului cu victima.
5.2.3. Determinarea unghiului de tragere
Odată stabilită direcția de tragere și traiectoria glonțului,
unghiul de tragere poate fi măsurat cu ajutorul raportorului înregistrând
valoarea unghiului format între unul din cele două elemente (direcția de
tragere și traiectorie) și suprafața obiectului sau corpului lovit sau față de
orizontală.
În ceea ce privește medicina-legală, a devenit clasic să se
utilizeze ca unic criteriu de evaluare a unghiului de impact, canalul-traiect
lăsat de trecerea glonțului prin victimă. Însă, traiectoria în corp nu poate
indica în mod real unghiul de impact decât atunci când ea este rectilinie,
nedeviată37, între orificiul de intrare și cel de ieșire, sau între orificiul de
intrare și locul găsirii glonțului în organism, sau între orificiul de intrare
și primul ricoșeu important în țesuturile victimei.
Unele opinii exprimate în literatura de specialitate prezintă o
serie de remarci deosebit de interesante care, valorificate în mod critic,
contribuie în mod substanțial la stab ilirea unghiului de impact. Ideea de
bază o constituie, pe de o parte, modificarea aspectului și, în special a
dimensiunilor orificiului în funcție de unghiul de impact, pe de altă parte
stabilirea unui raport între aceste modificări morfologice și unghi,
preconizându-se obținerea unor relații matematice ale efectelor biologice.
Atingând pielea, glonțul lovește epidermul care, nefiind elastic
se rupe; dermul din contră (având în constituția sa țesut conjunctiv, deci
37 Vladimir Beliș – Tratai de medicină-legală. Vol. I, Editura Medicală, București, 1995.
60

și fibre elastice), cedează cu dificultate la acțiunea penetrantă a glonțului,
el destinzându-se în "deget de mănușă" și fiind perforat în ultimă instanță,
apoi totul revine la loc. Minus-țesutul (orificiul propriu-zis) din derm este
mai mic decât cel al epidermului, ultimul având în general tendința să se
apropie ca dimensiuni de cele ale (secțiunii) glonțului. Tocmai această
diferență între minus-țesutul dermic și cel epidermic este de fapt inelul
sau gulerașul de contuzie. Deci, detaliul orificiului de intrare care se
apropie ca dimensiuni de cele ale glonțului, pentru că nu suferă
modificări datorită elasticității – este marginea exterioară a gulerașului de
contuzie "rebordul epidermic".
Când glonțul lovește în unghi drept, marginea externă a
gulerașului de contuzie este rotundă sau aproape rotundă datorită
elasticității diferite a dennului subadiacent, iar gulerașul de contuzie,
circular și egal ca lățime pe toată întinderea sa.
Când glonțul pătrunde sub un unghi oarecare, el vine în contact
cu pielea nu numai cu vârful său, ci și printr-o parte din fațetele sale
laterale, parte cu atât mai întinsă cu cât înclinarea contactului este mai
mare.
Măsurând cele două axe ale leziunii și raportându-le într-o
anumită relație matematică, se poate stabili, după unii autori, unghiul de
impact: sinE=b/a, în care această relație trigonometrică, foarte ușor de
calculat, se face în baza raportului dintre diametrul-calibrul glonțului,
reflectat în leziune prin axul mic al ovalului și diametrul mare, al secțiunii
maxime a glonțului la unghiul dat sub care cade, reflectat în leziune prin
axul mare al ovalului trigonometric. Cu alte cuvinte: sinE=axul mic al
leziunii/axul mare al leziunii. Căutându-se apoi în tabelele de logaritmi se
găsește direct unghiul care corespunde raportului respectiv.
În unghiuri de impact sub l°-5° glonțul ricoșează sub un unghi
mai marc decât cel de incidență, cu care ocazie dă naștere unor leziuni
61

superficiale -echimoze, excoriații.
5.3. Determinarea persoanei care a folosit o armă de foc
prin examenul factorilor suplimentari ai împușcăturii
Urmele suplimentare ale împușcăturii pot indica în cazurile de
trageri cu țeava lipită sau de la mică distanță, persoana care a efectuat
tragerea.
Astfel, pe mâna trăgătorului care a efectuat chiar numai o
singură tragere cu un pistol de calibru 9 mm; 7,65 mm sau 7,62 mm cu
țeava lipită sau de la mică distanță, 5-30 cm, se pot găsi urme de
funingine și granule de pulbere nearsă care sunt depuse pe mâna
trăgătorului de acțiunea presiunii gazelor refulată la atingerea suprafeței
corpului în care s-a tras.
În ceea ce privește trăgătorul care a efectuat trageri repetate cu
țeava lipită sau la mică distanță și în cursul cărora a încărcat sau descărcat
arma, urmele de funingine și particulele de pulbere nearsa sunt foarte
accentuate.
Recoltarea acestor urme de pe mâna trăgătorului, analizarea lor
și stabilirea faptului că ele provin din arderea unei pulberi duc la
identificarea persoanei care a tras.
Experiențele făcute au stabilit că ștergerea superficială a mâinii
nu îndepărtează aceste urme, ci este necesară o spălare cu săpun a
suprafeței corpului pentru a îndepărta complet impuritățile.
În asemenea cazuri, la identificarea persoanei vor concura și
alte categorii de urme, printre care, stropiturile de sânge, atunci când s-a
tras recent, iar infractorul a fost prins imediat după săvârșirea faptei.
O altă cauză care concură la existența urmelor de funingine și a
particulelor de pulbere nearsă, este și faptul că prin reculul închizătorului,
o parte din gaze și granule sunt împinse înapoi și se depune pe mâna
62

trăgătorului. Tot din această cauză, se pot descoperi asemenea urme pe
obrazul și umărul hainei trăgătorului, atunci când tragerea s-a efectuat cu
o armă cu țeava lungă, care a fost înșurubată în umăr.
Recoltarea particulelor de pulbere de pe corpul sau
îmbrăcămintea victimei sau infractorului se poate face prin trei metode:
– simpla scuturare a îmbrăcămintei sau aplicarea unui strat
cald de parafină pe locul unde au rămas aceste particule de pulbere;
– prin metoda chimică, care constă în tratarea cu reactivul alfa-
naftalină, a locului unde au rămas aceste particule de pulbere sau prin
reacția cu brucină sau difenilamină;
– prin metoda fizică care se bazează pe folosirea izotopilor
radioactivi sau pe fotografia cu raze infraroșii a obiectelor de culoare
închisă38.
Urmele suplimentare ale împușcăturii pot indica cazurile de
trageri cu țeava lipită sau de la mică distanță, lucru de mare importanță
atunci când se invocă sinuciderea sau accidentul.
5.4. Examenul tehnic de laborator al muniției folosită la
comiterea infracțiunii și a urmelor formate de armele de foc
Pentru lămurirea problemelor complexe ridicate de urmele
create prin folosirea armelor de foc, pe lângă metodele folosite la
cercetarea locului faptei, au fost elaborate o serie de metode folosite în
rezolvarea problemelor ce se pun balisticii de laborator:
– stabilirea faptului dacă urmele create se datorează unei arme
de foc;
– identificarea armei cu care s-a tras;
– stabilirea datei când s-a tras ultima oară cu o anumită armă
38 Vladimir Beliș – Tratat de medicină legală, Vol. I, Editura Medicală, București, 1995.
63

de foc;
– dacă cu arma de foc descoperită s-au putut efectua trageri în
condițiile date, dacă arma este în stare de funcționare și dacă are piese
modificate sau lipsă;
– dacă arma de foc putea să se descarce fără apăsarea
trăgaciului;
– refacerea seriei armei și a inscripțiilor stanțate înlăturate, prin
răzuire etc.
Prin examinarea gloanțelor și a tuburilor poate fi stabilită
apartenența de grup a armei, precum și calitatea sau locul de proveniență
a muniției.
Pentru a stabili legătura cauzală între urmele descoperite pe
proiectilul ridicat la locul faptei și una din armele presupuse că a fost
folosită se vor face trageri experimentale.
Pentru ca proiectilele trase să nu se deformeze, se folosesc
diferite prinzătoare de proiectile, ca: scânduri de brad, s aci de rumeguș de
lemn, cârpe, bazin cu apă. Cele mai indicate sunt însă: în vată, în apă și în
materiale plastice.
Cartușele folosite în tragerile experimentale trebuie să fie
construite din același metal și în același an de fabricație ca și cartușul
descoperit la locul faptei.
Înainte de a trece la examinarea comparativă a caracteristicilor
proiectilelor și tuburilor trase experimental și a caracteristicilor
proiectilelor și tuburilor descoperite la locul faptei, se va face analiza
separată a tuturor acestora, pentru a le releva particularitățile lor proprii,
în vederea stabilirii gradului de stabilitate și a originii lor.
Apoi se va trece la analiza comparativă a acestor caracteristici,
care se face cu diferite mijloace, fie direct pe proiectile și pe tuburi, fie pe
mulajele și fotografiile ridicate de pe acestea.
64

La examinarea separată a proiectilelor și tuburilor corp delict se
va ține seama de urmele formate prin deformările provocate de lovirea
unui obstacol sau de căderea tuburilor la aruncarea din armă, precum și
dacă aceste deformări au produs modificări asupra urmelor care oglindesc
construcția canalului țevii.
Cu ocazia examinării tehnice de laborator a proiectilelor
rezultate în urma împușcăturii, s e pot utiliza o serie de metode:
– examinarea comparativă a proiectilelor;
– măsurarea elementelor caracteristice pe proiectile;
– analiza microscopică comparativă;
– examinarea proiectilelor cu ajutorul fotografiei;
– desfășurarea mecanică a cămășii proiectilului;
– examinarea proiectilelor după imaginea secundară;
– mulajul prin metale ușor fuzibile;
– ridicarea mulajelor pe peliculă Rontgen;
– ridicarea mulajelor cu materiale termoplastice;
– mulajele transparente;
– mulaje metalice obținute prin băi electrolitice;
– metoda cerneluirii;
În cazul folosirii unor arme excesiv de ruginite și în cazul
folosirii unor cartușe de calibre diferite de cele ale armei cu care au fost
trase, se creează condiții speciale de formare a urmelor de proiectil.
Sunt multe cazurile în care se întâlnesc cartușe confecționate
din elemente diferite aparținând altor cartușe, ca tuburi arse cărora li s-a
aplicat o capsă nouă, bile de rulment în loc de proiectil, cartușe netrase la
care s-a tăiat o parte din tub, sau proiectilul s-a introdus mai adânc în
tubul cartușului.
De asemenea se pune problema stabilirii dacă un proiectil tras
și un tub ars sunt elementele aceluiași cartuș. Dacă proiectilul a fost fixat
65

de tub prin chernemire pot să existe unele șanse de rezolvare a acestei
probleme, căci numărul urmelor de chernemire, distanțarea lor, forma
(puncte, liniuțe, steluțe etc), sunt elemente c are pot fi luate în considerare.
Urmele formate pe tuburile arse, iau naștere în trei etape
distincte: în timpul încărcării armei, în timpul tragerii și în timpul
extragerii tubului ars.
Aceste urme sunt examinate, mai întâi pe fiecare tub în parte și
apoi prin comparare, între tuburile găsite la locul faptei și tuburile trase
experimental.
Se va insista atât asupra formei lor cât și asupra raporturilor de
poziție. Se va calcula deschiderea unghiurilor formate de diferite urme
față de poziția urmei percutorului.
Urmele formate pe tuburile arse sunt examinate fie direct, fie
prin fotografii sau pe mulajele ridicate.
Expertiza criminalistică a urmelor unei trageri constă din
examinarea orificiilor de intrare și de ieșire, a canalelor formate atât pe
corpul uman cat și pe obiectele cu care glonțul a venit în contact.
Totodată, sunt supuse examinării și urmele de ricoșare.
În ceea ce privește expertiza orificiilor, o primă problemă ce se
pune este aceea a stabili faptul dacă acestea sunt sau nu consecința unei
arme de foc, ori a unei arme de altă natură. Pentru a afla răspunsul este
necesară studierea caracteristicilor generale reflectate de urmă de intrare a
glonțului, caracteristici ce diferă în funcție de natura obiectului împușcat
(țesut uman, geam, lemn, metal etc).
Alături de aceste caracteristici privitoare, în primul rând, la
forma orificiului – uneori ușor de confundat cu urme ale altor obiecte
înțepătoare – sunt avute în vedere caracteristicile individuale, specifice
factorilor secundari ai împușcăturii, cum ar fi urmele de funingine,
arsurile, inelele de frecare etc.
66

În situația existenței mai multor orificii de intrare și de ieșire, se
mai cer a fi clarificate și alte aspecte. De exemplu, dacă ele au fost
formate de același tip de gloanțe, dacă acestea au fost trase de una sau
mai multe tipuri de arme, dintr-o singură direcție sau din direcții diferite
și dacă distanța de tragere a rămas neschimbată. La elucidarea acestor
aspecte se utilizează în principal examenul comparativ dintre urmele în
litigiu și urmele împușcăturilor efectuate experimental, cu arme și pe
suporturi asemănătoare celor descoperite la fața locului.
Expertiza urmelor secundare ale tragerii este destinată
descoperirii și examinării urmelor aparținând factorilor secundari, formați
în jurul sau în interiorul orificiului de intrare a proiectilului, ca și a
urmelor specifice de tragere formate pe mâna persoanei care s-a folosit de
armă.
Examinarea preliminară, concretizată prin examinarea
obiectului presupus purtător de urme suplimentare de tragere, prin
intermediul microscopului optic, duce la rezultate care nu sunt
întotdeauna concludente, de aceea este necesar să se recurgă la metode
specializate39:
– examinarea chimică, prin care sunt puse în evidență urme
suplimentare de împușcare existente în jurul orificiului de intrare, în țeava
armei și pe mâna trăgătorului, cu ajutorul reactivilor speciali, cum ar fi
cei pe bază de brucină, impregnați pe o hârtie fotografică, sau prin
intermediul "testului cu parafină";
– examinările spectrale, mai ales microanaliza
spectrală și spectrofotometria de absorbție atomică servesc la punerea în
evidență a particulelor de cupru, plumb etc, existente în urmele
suplimentare – deci la punerea în evidență și a elementelor de metalizare
39 Emilian Stancu – Criminalistica, Vol. I, Editura Actami, București, 1997.
67

și, de aici, determinarea naturii proiectilului;
– examinarea în radiații infraroșii, a cărei rezultate sunt
observate cu ajutorul transformatorului electronooptic sau fixate prin
fotografiere.
În prezent, aplicarea unor tehnici moderne de vârf, în
examinările criminalistice, a făcut posibilă, printre altele, și stabilirea cu
certitudine a existenței urmelor specifice tragerii, mai ales a celor cu
pulbere, inclusiv pe mâna trăgătorului. Dintre aceste menționăm
următoarele40:
– microscopia electronică de baleiaj (MEB), conjugată cu
microscopia spectrală în radiații roentgen, efectuată cu microscopia
electronică de radiații cu dispersie de energie (EDX). Acest gen de
examinare permite o analiză punctuală a particulelor de pulbere
descoperite pe mâna trăgătorului, prin microscopie urmată de
analiza spectro-chimică propriu-zisă;
– microspectrofotometria în radiații infraroșii, efectuată cu
aparate de tip "Nanospec", permite analiza unor particule de pulbere cu
diametrul de 20 milimicroni, stabilind cu certitudine natura lor, fără ca
metoda să aibă un caracter distructiv.
40 Emilian Stancu – Criminalistica, Vol. 1, Editura Actami, București, 1997.

68

BIBLIOGRAFIE
1. ***- Constituția României
2. * * * – Codul Penal al României
3. *** – Codul de Procedură Penală al României
4. *** – Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc și al
munițiilor, cu toate modificările ulterioare
5. *** – Hotărârea Guvernului nr. 679/1997 pentru
aprobarea Regulamentului armelor de foc și al munițiilor
6. *** – Dicționar enciclopedic român, Editura Politică,
București, 1996
7. Aionițoaie C. – Curs de criminalistică, Academia de Poliție
"A. I Cuza", București, 1988
8. Aionițoaie C, Ion Eugen Sandu – Tratat de tactică
criminalistică, Editura Carpați, 1992
9. Beliș Vladimir – Tratat de medicină legală, Vol. I., Editura
Medicală, București, 1995
10. Bercheșan V. – Tratat de metodică criminalistică, Editura
Carpați, Craiova, 1994
11. Bercheșan V. – Metodologia investigării infracțiunilor,
Editura Paralela 45, Pitești, 1998
12. Ciopraga A. – Criminalistica — tratat de tactică, Editura
Gama, Iași, 1996
13. Dongoroz V. – Explicații teoretice ale Codului Penal
Român, Editura Academiei Române, București, 1972
14. Măcelaru V. – Balistica judiciară, Editura M.I., București,
1972
15. Mihuleac E. – Expertiza judiciară, Editura Științifică,
București, 1971
69

16. Scripcaru Gh., M. Terbancea – Patologie medico-
legală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983
17. Suciu C. – Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1972
18. Stancu E. – Criminalistica, ediția a III-a, Editura Actami,
București, 1999
19. Vasiliu F., Bojin D. – Microscopie electronică, Editura
Științifică și Enciclopedică, București
20. Văduva N., – Criminalistica – Tratat de tactică și metodică,
Editura Era, București, 2009
21. Văduva N., – Investigarea criminalistică a infracțiunilor
săvârșite prin folosirea armelor de foc, munițiilor și a materiilor
explozive, Editura Little Star, București, 2009
22. Volonciu N. –- Tratat de procedură penală, ediția a IH-a,
revăzută și adăugită, Editura Paidea, București, 1988
70