Geto Dacii In Configuratia Demografica a Daciei Romane

ISTORICUL CERCETÃRILOR

          Una dintre cele mai dezbãtute probleme din istoriografia româneascã, problemã care de fapt indicã însuºi drumul parcurs de aceasta, este problema originilor[1]. Situaþia ne apare fireascã pentru un popor cu o veche, dar, în acelaºi timp, enigmaticã atestare, cu o limbã care se revendicã de la Roma, dar cu relativ târzii organizãri statale.
          Cronicarii moldoveni Grigore Ureche ºi Miron Costin vorbesc despre originile noastre romane, negând existenþa elementului dac. De altfel, Miron Costin redacteazã prima istorie care aratã originile pur romane ale poporului sãu, De neamul moldovenilor, linie continuatã de Dimitrie Cantemir[2], apoi de ªcoala Ardeleanã, cel mai de seamã reprezentant al ei în acest domeniu fiind Petru Maior[3]. De altfel, o sumarã anchetã asupra mãrturiilor europene din sec. XV-XVIII relative la originea românilor, relevã ideea descencenþei românilor din coloniile romane aduse de Traian în Dacia[4]. Deºi istoriografia din Principatele Române, intratã sub influenþã greceascã odatã cu domniile fanariote, considera pe la 1800 fuziunea daco-romanã ca pe un fenomen natural[5], în marea ei majoritate istoriografia noastrã de la începutul secolului al XIX-lea rãmâne tributarã concepþiilor iniþiate de corifeii ªcolii ardelene. ªcoala latinistã conduce la editarea Dicþionarului limbii române, elaborat de August Treboniu Laurian, ajutat de I. Massim, între 1871 ºi 1876, care dupã ce purifica limba românã de elementele nelatine, o fãcea sã semene doar vag cu limba românã autenticã. Curentul propagat de ªcoala ardeleanã este continuat de romantici, care admiteau cu greu ideea cã la formarea poporului român contribuiserã ºi dacii, pe care-i considerau mai degrabã un fel de strãmoºi mitici. Astfel, Mihail Kogãlniceanu ºi Nicolae Bãlcescu, chiar dacã erau adversari ai abuzurilor latiniste, negau continuitatea dacilor dupã cucerirea Daciei[6]. De altfel, trebuie sã remarcãm cã ºi marele istoric al romanitãþii, Theodor Mommsen, neagã continuitatea elementului dac, vorbind despre o colonizare masivã dupã cucerirea Daciei de cãtre Traian[7]. Teoriile savanþilor români ai ªcolii Ardelene (Samuil Micu-Klein, Petru Maior, Gheorghe ªincai) care pledau pentru originea pur romanã a românilor, au fost preluate de partizanii teoriei imigraþioniste (Fr. J. Sulzer, J. Chr. von Engel, R. Roessler), ce acceptau ad litteram mãrturiile lui Julian Apostatul (Caesares 327) ºi Eutropius (Breviarium, VIII, 6, 2) dupã care Traian ar fi nimicit poporul geþilor, respectiv Dacia ar fi rãmas lipsitã de bãrbaþi ca urmare a îndelungatelor rãzboaie contra lui Traian, apreciate ulterior ca fiind doar formule retorice, neconfirmate de inscripþiile care folosesc termeni normali pentru definirea unei victorii, respectiv înfrângeri militare – vicit, triumphavit, superavit.
           Odatã cu evoluþia societãþii româneºti, în a doua jumãtate a secolului XIX, ideea persistenþei elementului dacic, ca o componentã fondatoare a poporului român, capãtã o nouã dimensiune. Tonul este dat chiar de un om politic, Ion C. Brãtianu[8], ºi este continuat cu mare avânt de cãtre B.P. Haºdeu, care devine susþinãtorul cel mai fervent al continuitãþii dace, cu argumente lingvistice, într-un moment în care curentul latinist era primordial[9], ºi de Cezar Bolliac în sensul cãutãrii de vestigii materiale dacice[10]. Vom vedea astfel cum treptat, mai ales în intervalul 1870-1880, se produce o reevaluare a problemei originilor poporului român, care din romane pure, ulterior romane amestecate, devin acum daco-romane[11]. Dacã Grigore Tocilescu ºi Dimitrie Onciul pledeazã pentru o pondere limitatã a elementului dacic în aceastã sintezã, A. D. Xenopol aduce argumente de ordin toponimic ºi antroponimic în favoarea prezenþei elementului autohton[12]. Nicolae Iorga afirmã fuziunea daco-romanã în cadrul mai larg al romanitãþii orientale[13], deºi nu credea cã romanii au exterminat neamul dacic, considera totuºi cã vârfurile poporului au primit o grea loviturã, aceasta vãzându-se în statutul aparte pe care l-a avut în organizarea Daciei romane lipsa nobilimii autohtone[14].
           Vasile Pârvan nu neagã rolul avut de cãtre daci în simbioza poporului român, dar marele savant, care introduce în istoriografia noastrã ºi conceptul de pre-romanizare, crede cã în provincia Dacia, în condiþiile unei populaþii autohtone rãrite ºi a unei colonizãri masive, rolul romanilor este primordial[15]. În perioada interbelicã apar ºi primele argumente arheologice privind vieþuirea autohtonã în timpul provinciei, utilizate de cãtre Constantin Daicoviciu[16]. În ceea ce priveºte situarea istoriografiei româneºti în aceastã problemã dupã 1944, credem cã pot fi stabilite cel puþin douã etape, una acoperind perioada cuprinsã între instaurarea puterii comuniste pânã în anii 60, iar cea de-a doua începând din aceastã perioadã ºi continuând chiar ºi dupã 1989.
           În prima etapã nu se contestã originile daco-romane[17], pentru cã aceastã problemã nu mai prezenta interes, fiind înlocuitã cu problema luptei de clasã vãzutã ºi ca o componentã a legãturilor dintre daci ºi romani[18]. În aceºti ani se fac deci puþine consideraþii cu privire la substratul etnic, daco-roman, al sintezei româneºti. Între cele douã elemente, defavorizaþi apar cu deosebire romanii. Sunt numiþi cotropitori, iar plecarea lor din Dacia echivaleazã cu o eliberare[19]. În cea de-a doua etapã, în care continuitatea nu mai avea nevoie de demonstraþii, au existat chiar lucrãri care prin însuºi titlul lor stabileau legãtura între statul lui Burebista ºi statul naþional unitar român[20].
           Din cauza influenþei politicului – una din caracteristicile epocii fiind folosirea trecutului în atingerea unor obiective politice -, asupra discuþiilor academice referitoare la teoria continuitãþii ºi autohtoniei privind originile poporului român (tendinþele iredentiste maghiare, poziþiile contestatare ale istoriografiei de la Budapesta, propaganda naþional-comuniste din perioada regimului lui Nicolae Ceauºescu) se înregistreazã o degenerare permanentã a autohtonismului în sensul unei obsesii a continuitãþii ºi a unitãþii afirmate necondiþionat[21]. Una din situaþiile des întâlnite o constituia amestecarea unor descoperiri, aparþinând unor populaþii diferite ºi folosirea unor artefacte pentru demonstrarea unei continuitãþi, demonstraþie care se întorcea practic împotriva celui care o iniþiase. Trebuie avute însã în vedere ºi contribuþii importante[22], constând în primul rând din descoperiri arheologice – cercetarea unor necropole[23], studii asupra unor culturi puþin cunoscute, în special cunoaºterea culturilor populaþiilor rãmase în afara Daciei romane – carpi, costoboci, populaþii din Muntenia[24].
           Trebuie remarcat faptul cã dupã 1989 cercetarea legatã de prezenþa autohtonilor în Dacia romanã nu a fãcut progrese. Din punct de vedere teoretic existã puþine încercãri, iar arheologic practic nu s-a întâmplat nimic, în sensul cã nu a fost cercetat nici un obiectiv nou, care sã aparþinã autohtonilor ºi nici unele descoperiri fãcute anterior nu au fost publicate (se aºteptã de ani buni publicarea, spre exemplu, a necropolei de la Obreja). Interesantã este persistenþa, mai ales în unele manuale universitare, a unor teze vechi care sub nici o formã nu corespund realitãþii, persistenþã care nu-ºi mai gãseºte actualmente nici o scuzã. Cea mai recentã luare de poziþie a istoriografiei româneºti în aceastã privinþã, capitolul V din volumul II al tratatului Istoria Românilor (2001) continuã sã afirme "prezenþa masivã a populaþiei autohtone în Dacia romanã", "dãinuirea în mase compacte a populaþiei bãºtinaºe", majoritarã în lumea ruralã, dar nelipsind nici din centrele urbane, mai ales din teritoriile acestora, "peste tot unde se întâlneºte fenomenul de întrepãtrundere a elementelor de civilizaþie dacicã ºi a celor romane provinciale, constatându-se o sintezã culturalã ºi etnicã de mare amploare, în care predominã componenta romanã"[25].

Geto-dacii înainte de cucerirea romanã

GETO-DACII – ASPECTE ALE CIVILIZAÞIEI ªI ISTORIEI POLITICE

           Începând cu mijlocul secolului VI a. Chr, dupã unele opinii chiar mai devreme, începe delimitarea de familia tracilor – care se separaserã deja de marea familie a indo-europenilor, eveniment plasat de cei mai mulþi cercetãtori în epoca bronzului (circa 2000-1100 a. Chr.), a geþilor care, împreunã cu dacii[1], vor juca un rol important în ultima jumãtate a mileniului I a. Chr. ºi în primul secol al erei creºtine în spaþiul carpato-dunãrean[2]. Denumirile de geþi ºi de daci au fost folosite de scriitorii greci ºi latini pentru a desemna triburile de la Dunãrea de Jos (geþii menþionaþi începând cu evenimentele din sec. VI a. Chr.) ºi pe cele din þinuturile centrale ºi vestice ale zonei (dacii amintiþi începând cu sec. II a. Chr.), dar nu puþine sunt ocaziile în care numele geþilor a fost extins asupra dacilor sau utilizat generic pentru toþi geto-dacii, mãrturiile izvoarelor literare antice fiind unanime în a afirma cã geþii ºi dacii erau de acelaºi neam, deosebirile fiind regionale[3].
           Sunt menþionaþi pentru prima datã de cãtre Herodot, care îi aminteºte cu ocazia expediþiei lui Darius împotriva sciþilor, în anul 514 a. Chr.[4], când regele perºilor încerca sã facã din Dobrogea pentru prima oarã un colþ de imperiu, iar din cursul Dunãrii o graniþã[5], cu ocazia sublinierii rezistenþei pe care au opus-o geþii regelui persan: "înainte de a ajunge la Istru, birui mai întâi pe geþi, care se cred nemuritori…ºi fiindcã s-au purtat nesãbuit au fost îndatã înrobiþi, mãcar cã ei sunt cei mai viteji ºi mai drepþi dintre traci"[6].
           Menþionarea mai frecventã a geto-dacilor în izvoarele antice începe o datã cu raporturile geþilor cu statul macedonean din vremea lui Filip al II-lea ºi Alexandru cel Mare[7]. Pe scurt, încercarea sciþilor conduºi de regele Ateas (sau Ataias), aproximativ între 342-338 a. Chr., de a pãtrunde la sud de Dunãre ºi de a-ºi stabili hegemonia în Dobrogea, a fost respinsã în 339 a. Chr. de cãtre cetãþile greceºti, în alianþã cu o forþã politicã a "istrienilor", în care se presupune o uniune a geþilor dunãreni, conduºi de enigmaticul rex Histrianorum[8], localizat aproape unanim pe cursul inferior al Dunãrii, fiind însã greu de spus daca stãpânirea sa se întindea pe ambele maluri ale fluviului, numai în Dobrogea sau doar în Muntenia[9].
           În 335 a. Chr., în timpul campaniei împotriva triballilor, Alexandru Macedon ajunge la Istru unde este întâmpinat de un mare numãr de geþi[10], ceea ce marcheazã apariþia în sursele vremii, prin intermediul lui Ptolemaios, a geþilor din Câmpia Dunãrii[11]. Acþiunile militare ºi diplomatice ale lui Alexandru confirmã faptul cã Dunãrea reprezenta graniþa nordicã a stãpânirii macedonene, aceastã frontierã neputând fi consolidatã decât prin relaþiile de prietenie, respectiv de supunere cu populaþiile ce locuiau respectivele þinuturi, relaþii a cãror garanþie o reprezenta teama de forþa de reacþie a puterii macedonene, nu atât de prezenþa efectivã a armatei în zonã[12].
           Urmãtorul episod din istoria þinuturilor ponto-dunãrene despre care deþinem informaþii din sursele antice se referã la dezastrul expediþiei conduse de generalul macedonean Zopyrion împotriva sciþilor din stepele nord-pontice, dezastru la care au contribuit ºi triburile getice de la Dunãre[13], chestiune semnificativã, indiferent de faptul cã interpretarea mãrturiilor antice a condus la concluzia fie cã este vorba de o singurã expediþie a lui Zopyrion împotriva sciþilor, care ar fi avut loc în 331[14], fie de douã acþiuni diferite, o primã expediþie desfãºuratã în nordul Mãrii Negre în 331 a. Chr. ºi o alta împotriva geþilor în jur de 326 a. Chr.[15], probabil cei ce ocupau sudul Basarabiei sau al Moldovei[16].
           În perioada 297-292 a. Chr., cu ocazia conflictelor cu Lysimach, regele macedonean al Thraciei, ale cãrui acþiuni militare se întind pâe reacþie a puterii macedonene, nu atât de prezenþa efectivã a armatei în zonã[12].
           Urmãtorul episod din istoria þinuturilor ponto-dunãrene despre care deþinem informaþii din sursele antice se referã la dezastrul expediþiei conduse de generalul macedonean Zopyrion împotriva sciþilor din stepele nord-pontice, dezastru la care au contribuit ºi triburile getice de la Dunãre[13], chestiune semnificativã, indiferent de faptul cã interpretarea mãrturiilor antice a condus la concluzia fie cã este vorba de o singurã expediþie a lui Zopyrion împotriva sciþilor, care ar fi avut loc în 331[14], fie de douã acþiuni diferite, o primã expediþie desfãºuratã în nordul Mãrii Negre în 331 a. Chr. ºi o alta împotriva geþilor în jur de 326 a. Chr.[15], probabil cei ce ocupau sudul Basarabiei sau al Moldovei[16].
           În perioada 297-292 a. Chr., cu ocazia conflictelor cu Lysimach, regele macedonean al Thraciei, ale cãrui acþiuni militare se întind pânã la nordul Dunãrii, aflãm despre o formaþiune politicã de o oarecare importanþã, condusã de Dromichaites, formaþiune care iese învingãtoare în douã rânduri[17]. Localizarea ei a fost propusã în zona dintre Prut ºi Siret[18], fapt susþinut de descoperirile din pãrþile sudice ºi centrale ale Moldovei, la Poiana, Cândeºti, Buneºti, Cotnari, Moºna[19] sau deopotrivã pe ambele maluri ale fluviului[20].
           Dacã datele arheologice[21] privind realitãþi din prima vârstã a fierului lasã sã se înþeleagã cã încã din a doua jumãtate a mileniului al II-lea a. Chr. se observã o pronunþatã tendinþã de stratificare în pãtura luptãtorilor, începând din secolul al V-lea a. Chr. putem vorbi de o aristocraþie în toatã puterea cuvântului. Zonele cu morminte princiare ºi cetãþile pot constitui indicii pentru existenþa unor formaþiuni politice ce se contureazã, încã din secolul al V-lea, în sudul Olteniei, nordul Dobrogei, nordul Moldovei[22] sau Câmpia Românã (Piscu Crãsani, Popeºti, Pleaºov, Tinosu)[23]. Se cunosc pentru aceastã epocã (secolele VI-V a. Chr.)[24] aºezãri indigene, mai ales în Dobrogea, precum cele de la Tariverde[25], Sarinasuf[26], ori fortificaþiile de la Beºtepe-Mahmudia[27] ºi Beidaud[28].
           Zona locuitã de geþii sud-dunãreni[29] este caracterizatã printr-o serie de descoperiri funerare în Dobrogea ºi nord-estul Bulgariei, începând de la sfârºitul sec. VII pânã adânc în sec. III a. Chr., dintre care amintim necropolele de la Bugeac[30], Canlia[31], Satu Nou[32], Murighiol[33], Enisala[34], Teliþa[35], Nuntaºi[36], majoritatea plane de incineraþie, reflectând o culturã materialã specificã geþilor pentru aceastã perioadã, caracterizatã prin morminte de incineraþie, numãrul mare de vase, getice ºi greceºti, prezente în morminte, apariþia ºi rãspândirea în lumea geticã a ceramicii cenuºii lucrate la roatã, reflectând raporturi strânse între autohtoni ºi grecii din coloniile vest-pontice. Pentru lumea nord-dunãreanã, trebuie semnalat aspectul cultural Alexandria-Bãlãneºti[37], înregistrat în spaþiul cuprins între fluviu ºi Munþii Carpaþi, caracterizat prin extinderea ceramicii lucrate cu roata ºi a influenþei greceºti ºi sud-tracice, orizont ce precede imediat în timp nivelul cultural reprezentat de alte aºezãri din Muntenia, cea mai cunoscutã fiind cea de la Zimnicea[38], asociatã cu o necropolã contemporanã[39], ca ºi cele de la Albeºti, Orbeasca, Hotarele-Scãriºoara, Curcani, Grãdiºtea, precum ºi de aºezãrile fortificate, complexe de refugiu ºi de locuire, din partea apuseanã a Câmpiei Dunãrii, de la Coþofenii din Dos[40] ori de la est de Carpaþi, semnalate la Stânceºti, Moºna, Arsura, Brãhãºeºti, Cotnari[41], Buneºti-Avereºti[42].
           Informaþiile despre rãzboaiele geþilor cu puteri superioare politic ºi militar, cum au fost armata regelui persan Darius ºi cea a lui Alexandru cel Mare indicã existenþa la geþii din sec. VI-IV a. Chr. a unor uniuni tribale cu tendinþe de permanentizare ºi, implicit, de centralizare a puterii (vezi în acest sens ºi definirea de cãtre sursele antice a cãpeteniei geþilor, Dromichaites, ca basileus)[43]. Totodatã, în secolele IV-III a. Chr. apar unele formaþiuni conduse de ºefi militari, definite probabil de tezaure sau de inventarul mormintelor numite "princiare" sau fastuoase[44], în care s-au gãsit coifuri, vase, podoabe, piese de harnaºament din aur ºi argint (de genul descoperirilor de la Agighiol[45], Bãiceni-Cucuteni[46], Peretu[47], Poiana Coþofeneºti[48], Craiova[49], Porþile de Fier[50], Fântânele[51], Fãcãu[52], Gãvani[53], Topraisar[54]).
           Pentru secolele III-II a. Chr. douã documente epigrafice amintesc lumea geþilor dunãreni ºi relaþiile dinaºtilor lor cu unele dintre oraºele greceºti din Pontul stâng. Din conþinutul unei inscripþii descoperite la Histria, rezultã cã în sec. III a. Chr. colonia milesianã avea parte de un protectorat destul de apãsãtor din partea regelui get Zalmodegikos[55], probabil ºeful unei uniuni de triburi getice, fie din pãrþile de nord ale Dobrogei[56], fie din zona cuprinsã între Siretul inferior ºi valea râului Buzãu[57].
           În sprijinul prezenþei unei puternice comunitãþi getice în nordul Dobrogei pot fi invocate ºi cele câteva monede de argint databile în sec. III a. Chr., descoperite în zona oraºului Tulcea, prin care este atestat un dinast local, Moskon, care se intituleazã basileus, ce pare sã fi fost conducãtorul unei uniuni de triburi[58].
           O altã inscripþie histrianã indicã faptul cã în jurul anului 200 a. Chr., regele Rhemaxos[59], conducãtorul unei uniuni getice (fie nord-danubiene, fie localizatã pe malul stâng al Dunãrii, în sudul Moldovei ºi nord-estul Munteniei) este chemat sã apere oraºul grec ºi recolta acestuia de ameninþãrile tracilor lui Zoltes[60].
           Probabil tot în jurul anului 200, regele Oroles[61], care stãpânea prin sudul Moldovei sau chiar în sud-estul Transilvaniei[62], a pedepsit pe supuºii sãi pentru cã nu luptaserã cu succes împotriva bastarnilor. Aceeaºi sursã precizeazã o creºtere a puterii dacilor în vremea regelui Rubobostes – incrementa Dacorum per Rubobosten regem[63] – despre care se crede cã a domnit în Dacia intracarpaticã în sec. II a. Chr.[64] Dupã alte opinii, evenimentele ar trebui plasate în vremea lui Burebista, Rubobostes fiind o formã coruptã a numelui marelui rege, singura perioadã în care se poate vorbi pe bunã dreptate de o mare creºtere a puterii dacilor[65].
           La geto-daci, tendinþa accentuatã de extindere ºi organizare internã a acestor formaþiuni politice se reflectã destul de limpede în izvoarele antice, atât în cele scrise, deºi acestea apar inegal repartizate pe regiuni ºi perioade, cât ºi în cele arheologice ºi numismatice. Meritã sã fie remarcaþi acei basilei recunoscuþi ca atare de scriitorii antici, purtând semne distinctive ºi fiind tezaurizatori de valori materiale, dupã cum rezultã din descoperirile arheologice. Rolul lor trebuie sã fi fost mult mai mare decât al unor simpli ºefi militari, impunându-se prin poziþie ºi funcþie atât în faþa supuºilor, cât ºi în raporturile cu vecinii ºi dispuneau de autoritate deplinã, fiind foarte probabil ºi pãstrãtori ai întregii bogãþii comunitare. Formaþiunile politice geto-dace de genul uniunilor de triburi se prezintã, dupã cum o dovedesc descoperirile numismatice ºi unele particularitãþi ale culturii materiale, destul de unitare, delimitate regional ºi cu o economie proprie, având pentru sec. II a. Chr. monetãrie proprie, dar continuând sã foloseascã în egalã mãsurã ºi moneda strãinã[66]. În rãstimpul dintre Rhemaxos ºi Burebista se înregistreazã patru tipuri principale de emisiuni geto-dacice, corespunzând probabil tot atâtor formaþiuni unional tribale – este vorba de tipul monetar Vârteju-Bucureºti, ce dominã zona centralã a Munteniei, emisiunile de tip Dumbrãveni ºi Inoteºti-Rãcoasa, caracteristice pãrþii de nord-est a Munteniei ºi sudului Moldovei, imitaþiile de tip Aninoasa-Dobreºti, corespunzând Olteniei, la care se adaugã emisiunile din zona intracarpaticã, unitare ca stil, circulaþie ºi tehnicã monetarã (Aiud-Cugir, Rãduleºti-Hunedoara, Chereluº ºi Petelea)[67].
           Între al doilea sfert al secolului III ºi pânã cãtre mijlocul secolului II a. Chr., spaþiul Daciei cunoaºte o fazã de tranziþie de la cultura geticã timpurie din secolele anterioare spre cultura geto-dacã clasicã din sec. II a. Chr. – I p. Chr., ce poate fi urmãritã atât în stratigrafia unor aºezãri, precum cea de la Zimnicea sau în cetãþile de la Cotnari ºi Buneºti-Avereºti, cât ºi în descoperirea de "importuri" celtice ºi bastarne[68]. Urmele geto-dacilor în perioada sec. II a. Chr. – începutul sec. II p. Chr. , definind cultura aºa numit clasicã, sunt clasificabile în aºezãri de caracter civil sau/ºi militar (aºezãri rurale, davae, aºezãri fortificate, construcþii cu caracter sacru, descoperiri funerare cu inventarul lor, depozite, inclusiv tezaure ºi descoperiri izolate)[69], unitare pe întreaga arie de rãspândire, fapt ilustrat în modul cel mai pregnant de aspectul uniform al ceramicii de mânã ºi de roatã pe spaþiul cuprins între punctele extreme ale rãspândirii sale: de la Devin ºi Bratislava la vest, la Olbia în est, de la Cerepin (reg. Lvov) în nord la Veliko Târnovo în sud. S-a putut constata o difuziune a culturii geto-dace în douã arii principale concentrice: o arie centralã, în care principalele componente culturale îºi gãsesc antecedente locale, ºi care trebuie consideratã ca vatra permanentã de vieþuire a triburilor getice ºi dacice, ºi o arie perifericã, în care descoperirile geto-dacice apar în medii care, chiar dacã avuseserã iniþial un fond general tracic în veacurile IV-II a. Chr., au fãcut parte din aria culturii Latene celtice (în vest) sau a celei scitice târzii (în est), ce se întinde de jur împrejurul vetrei permanente ºi care trebuie pusã în legãturã cu unele perioade de creºtere teritorialã ºi de colonizare din istoria Daciei preromane, mai ales legate de perioada domniei lui Burebista[70]. Încheindu-ºi faza sa de maximã dezvoltare o datã cu cucerirea traianã, acest tip de culturã autohtonã se considerã cã mai continuã, într-o altã fazã evolutivã, atât pe teritoriul provincial, cât ºi în afara acestuia (monumentele de tip Lipiþa pe Nistru, de tip carpic în Moldova ºi nord-estul Munteniei, de tip Chilia-Militari în restul Munteniei, de tip Sântana-Arad ºi Medieºu Aurit în vestul þãrii)[71].
           Secolele I a. Chr. – I p. Chr. marcheazã apogeul puterii geto-dacilor în principal prin cei doi mari regi, Burebista ºi Decebal. Primul (cca 82-44)[72] reuºeºte sã punã bazele unui stat întins care, cu o armatã de invidiat, face incursiuni atât cãtre nord-vest, cât ºi cãtre sud-est, aducând sub ascultare cetãþile din Pontul stâng, de la Histria pânã la Apollonia, devenind cel dintâi ºi cel mai mare rege din Thracia, stãpânitor al þinuturilor de dincoace ºi de dincolo de Dunãre[73]. A realizat unificarea tuturor seminþiilor geto-dace[74], grupate în mari uniuni de triburi, delimitabile în parte pe criterii de ordin numismatic, ºi a pus bazele primului stat, distrugând puterea celþilor boii, pânã în Slovacia, luând în stãpânire oraºele greceºti de pe coasta de vest ºi de nord a Mãrii Negre, de la Apollonia ºi pânã la Olbia, reuºind într-un timp relativ scurt, cuprins între 60 ºi 48 a. Chr., sã întemeieze un mare regat, care se întindea spre vest ºi nord-vest pânã la Dunãrea de mijloc ºi Morava, spre nord pânã la Carpaþii Pãduroºi ºi spre est pânã la þãrmul de nord-vest al Mãrii Negre, iar spre sud, peste Dobrogea pânã la Balcani, o arché care depãºea hotarele etnice ale Daciei. Dupã dispariþia sa, lipsa de unitate economicã ºi slaba centralizare politicã ale unei formaþiuni formate prin violenþã, au condus la dezmembrarea acesteia pentru început în patru, mai târziu în cinci pãrþi[75], corespunzând probabil din punct de vedere teritorial vechilor uniuni de triburi. Dezmembrarea statului lui Burebista în patru, ulterior în cinci pãrþi[76], cele constitutive[77], delimitate pe baza tipurilor monetare bãtute de geto-daci (1.centrul Munteniei, 2.Moldova de sud, Transilvania de est, 3. Transilvania cu sau fara Banat, 4. Oltenia centrala ºi de est) a pus în evidenþã, prin studiul ºtirilor antice, existenþa unor basilei locali, consideraþi succesori direcþi al lui Burebista: Deceneu[78], Cotiso[79], Koson[80], Dicomes[81], Cotiso, Comosicus, Coryllus, Duras Diurpaneus[82]. Descoperirile de monede Koson fãcute cu precãdere în zona de sud a Transilvaniei pot reprezenta un indiciu cã sediul sãu se afla în aceastã zonã ºi probabil pe cursul Mureºului, fiind vorba de apulli. Mult slabiþi dupa moartea lui Burebista, geþii nu mai reprezinta pentru moment o forþa, zona este atribuita dupa batalia de la Philippi lui Marcus Aurelius, a carui dominaþie va dura aproximativ un deceniu, astfel ca în preajma bataliei de la Actium, el încearca sa strânga legaturile cu dinaºti locali, Rhoemetalces, eventual ºi Sadalas. Cea mai importantã dintre formaþiunile "moºtenitoare" ale regatului lui Burebista devine aceea din interiorul arcului carpatic, având drept centru Sarmizegetusa Regia, condusã de o serie de regi, ultimul ºi cel mai de seamã fiind Decebal, care va reface unitatea Daciei, fiind în acelaºi timp ºi ultimul rege al Daciei libere, prezentat de Cassius Dio ca un rege priceput în ale rãzboiului, iscusit la faptã, meºter în a întinde curse ºi viteaz în luptã[83].
           În privinþa caracterului formaþiunii politice geto-dace, trebuie pecizat faptul cã puterea regilor, aºa cum se aratã uneori[84] era chematã, cel puþin pânã la Burebista, sã fie mai degrabã o comandã militarã. Statul dacic[85] nu poate fi pus pe aceeaºi treaptã sau în aceeaºi categorie cu oricare din regatele elenistice, nici cu regatul Partiei sau cu cel al Armeniei, nici cu Republica romanã, nici cu Imperiul roman, a cãrui apariþie ºi evoluþie a fost total deosebitã faþã de alte monarhii. Un anumit paralelism sau o anumitã analogie, pânã la un anumit punct, am gãsi la galli, dar formaþiunile statale ale acestora au fost de scurtã duratã ºi niciodatã gallii nu au cunoscut o unitate etnicã statalã ºi o conducere statalã. Apropieri s-ar putea face ºi cu regatul Thraciei, dar acest stat în sec. I p. Chr., nu a cunoscut o adevãratã independenþã, fiind un regat în stare de clientelã ºi supunere faþã de romani, care pânã la urmã, în anul 46 p. Chr. este desfiinþat de aceºtia ºi transformat în provincie romanã. De asemenea, se pot stabili unele analogii cu statul Macedoniei (regalitate, aristocraþia militarã, þãrãnimea, armata, relaþiile sociale, organizarea socialã ºi altele) pânã la domnia lui Filip II (359-336 a.Chr), care transformã Macedonia într-o monarhie de tip grecesc, de structurã sclavagistã[86]. O concluzie ar fi aceea cã statul dacic, ca moment al evoluþiei, îºi gãseºte locul la mijloc, între monarhia elenisticã ºi stãtuleþele celtice[87], o alta cã este vorba de un stat aflat la începuturile existenþei ºi evoluþiei sale, despre care este greu sã se afirme cum s-ar fi dezvoltat – în direcþia unei monarhii de tip elenistic sau a unei formaþiuni politice asemãnãtoare celor celtice din sec. I a. Chr.[88] Situaþia reflectatã în izvoarele literare ºi coroboratã de descoperiri arheologice a condus la conturarea unor pãreri care diferã de la susþinerea existenþei unei vaste uniuni de triburi, la existenþa unui stat începãtor, care ar fi urmat calea statelor elenistice barbare, ce avea sã evolueze într-o formã asemãnãtoare monarhiilor orientale (o asemãnare cu Regatul Pontului al lui Mithridates fiind sugestivã). Modelul regatului lui Burebista se orienta evident dupã monarhiile elenistice contemporane. În legãturã cu regatul lui Mithridates VI Eupator al Pontului ºi cu dominaþia sa pe litoralul vest-pontic pânã în vremea celui de-al III-lea rãzboi mithridatic se va fi familiarizat Burebista cu formele monarhiei elenistice. Oricum, curtea lui Burebista ne apare ca o supralicitare deja îndepãrtatã a modelului elenistic, o preluare adevãratã a modelului neavând loc[89].
           Principala bogãþie a statului dac, înþelegând statul dac drept cel pe care îl percepem în timpul lui Decebal, bogãþie pe care se întemeiazã dezvoltarea, puterea economicã ºi politicã, au constituit-o zãcãmintele de minereuri de fier exploatate sistematic ºi pe scarã largã în antichitate, Sarmizegetusa ajungând în ultimele ei decenii de existenþã cel mai mare centru de reducere a minereului de fier ºi de prelucrare a acestuia cunoscut pânã acum în þinuturile europene din afara Imperiului roman[90]. La aceasta se adaugã folosirea pe scarã largã a argintului, mai ales în secolele II a. Chr. – I p. Chr., documentat arheologic de numãrul ºi gama celor peste 50 000 de piese din argint, provenind din circa 500 de tezaure ºi cam tot atâtea descoperiri izolate. Ele însumeazã peste 10 000 de monede geto-dace[91], din peste 154 000 tetradrahme ºi drahme – originare ºi imitate – de tip Macedonia Prima, Thasos, Apollonia ºi Dyrrhachium, din circa 30 000 denari romani originari ºi imitaþi[92] ºi circa 1500 de podoabe, vase ºi alte obiecte de argint[93], toate însumând aproximativ jumãtate de tonã[94]. Cât priveºte aurul, situaþia este net inferioarã. Dupã o sintezã mai veche[95] sunt semnalate descoperirea în 20 de locuri (din care 4 cu tezaure) a circa 1 500 de monede de tip Koson, peste 1 000 de stateri emiºi de Lysimach ºi aproximativ 200 de piese (nenominalizate) de aur[96], la care se adaugã aproximativ 50 de podoabe ºi bare provenind din 25 de descoperiri (în tezaure de piese de argint, în inventarul unor aºezãri ºi necropole ºi în medii arheologice necunoscute[97]).

GETO-DACII SI IMPERIUL ROMAN ÎNAINTE DE CUCERIREA TRAIANÃ

           Începerea expansiunii romane în Orientul elenistic începe cu desfiinþarea regatului macedonean ºi împãrþirea acestuia în patru republici autonome, 168 a. Chr., iar douãzeci de ani mai târziu Macedonia este transformatã în provincie romanã. În 146 a. Chr., Grecia este transformatã ºi ea în provincie, iar la 132, primind de la Attalos al III-lea regatul Pergam-ului, drept moºtenire, romanii pun piciorul în Asia Micã[98].
           Pãtrunderea romanilor în Peninsula Balcanicã[99], iniþiatã spre sfârºitul secolului III a. Chr. ºi cucerirea treptatã a provinciei în cursul secolelor III-I a.Chr. transformã Dunãrea în graniþã nemijlocitã între republica romanã ºi neamurile barbare de la nord de fluviu[100].
           Primele pãtrunderi ale romanilor la Dunãrea de Jos sunt puþin ºi vag cunoscute, mai ales cele de dinaintea formãrii provinciei Macedonia în 148 a. Chr.[101]. Astfel, se cunoaºte misiunea lui Tiberius Sempronius Longus din anul 191 a. Chr. "în Thracia ºi la Dunãre"[102], ca ºi campaniile lui C. Cecilius Metellus ºi a lui M. Livius Drusus din anul 113 a.Chr. ºi respectiv 112 a. Chr.[103], dupã care invaziile geto-dacilor în alianþã sau nu cu alte populaþii din zonã (scordisci, bastarni, sarmaþi) devin oarecum ritmice, fãcând ca rãspunsul roman sã fie pe mãsurã[104]. Astfel, dupã acþiunea lui M. Didius din 110 a. Chr., o invazie a dacilor ºi scordiscilor, produsã prin anii 109-106 a. Chr. este respinsã de M. Minucius Rufus, guvernatorul Macedoniei[105], iar pe la 76-74 a. Chr, au loc misiunile lui Appius Claudius Pulcher ºi apoi a lui C. Scribonius Curio, care, ajunºi la Dunãre, nu îndrãznesc sã o treacã de teama codrilor întunecoºi[106]. În 72-71 a. Chr. are loc prima mare campanie militarã în zona Dobrogei de azi, condusã de proconsulul Macedoniei, Marcus Terentius Varro Lucullus, ºi îndreptatã cu precãdere în vederea scoaterii oraºelor greceºti din imperiul circumpontic al lui Mithridates VI Eupator, regele Pontului[107], de acest moment putând fi eventual legat ºi celebrul foedus dintre Roma ºi Callatis[108]. Discuþiile legate de acest eveniment nu pot infirma sub nici o formã ideea cã zona, cel puþin a oraºelor vest pontice, intrã cu acest prilej sub o autoritate romanã, pe care o vor înlãtura dupã zece ani (62-61 a. Chr.) prin revolta la care vor participa ºi triburi scito-bastarnice, în care cade guvernatorul Macedoniei, C. Antonius Hybrida[109]. Acest moment amânã instaurarea dominaþiei depline a romanilor în zona Dunãrii de Jos, amânare datoratã acþiunilor în forþã ale lui Burebista ºi conflictelor interne din cadrul Imperiului.
           Dupã destrãmarea conglomeratului reprezentat de stãpânirea lui Burebista, se constatã o recrudescenþã a tendinþelor romane de stabilire a fruntariilor pe Dunãre. Astfel, contactelor comerciale[110] li se vor adãuga cele militare ºi politice[111]. Obiectiv important al expansiunii romane, Peninsula Balcanicã va fi treptat cuceritã: în 74 a. Chr. proconsulul Macedoniei, C. Scribonius Curio îi înfrânge pe dardani în apropierea Porþilor de Fier, marcând prima operaþie a armatelor romane la Dunãre; în 46 a. Chr. se va constitui aici provincia de sine stãtãtoare Illyricum, cãreia îi vor fi adãugate între 9 ºi 12 p. Chr. teritorii aparþinând triburilor pannonice. În anul 11 a fost întemeiatã provincia Pannonia ºi frontiera romanã atinge Dunãrea mijlocie[112]. Din cauza dificultãþii romanilor de a stabili relaþii paºnice cu dacii de tip amicitia, se recurge la ideea creãrii unui spaþiu tampon, în acest context fiind explicabilã ºi aducerea iazigilor în câmpia dintre Dunãre ºi Tisa[113].
           Dupã introducerea la Roma a noului regim politic reprezentat de principat, primul împãrat roman, Augustus, depune eforturi continue ºi prelungite pentru a fixa definitiv graniþele imperiului pe limite naturale: Rinul ºi Dunãrea în Europa ºi Eufratul în Orient, întregul þinut dintre Marea Adriaticã ºi Dunãre fiind cucerit, aºa cum rezultã din inscripþia care-i preamãreºte faptele: "Neamurile pannonilor, pe care niciodatã înainte de domnia mea nu le înfruntase vreo armatã romanã – fiind definitiv învinse de Tiberius Nero, care pe atunci îmi era fiu adoptiv ºi locþiitor – le-am supus stãpânirii romane ºi am împins hotarele Illyricului pânã la fluviul Danubius"[114]. Dunãrea constituie, aºa cum reiese din Res Gestae, doar limita dintre populaþiile subiectae ºi cele care au recunoscut Imperium populi Romani[115]. În general epoca lui Augustus este perceputã la Roma ca una de conflicte cu dacii la frontiera danubianã. Ovidiu, exilat la Tomis, se plânge de starea de nesiguranþã ce domnea în Dobrogea, atacatã frecvent de geþi, sciþi, sarmaþi, bastarni[116], Vergiliu pomeneºte de "dacii care coboarã de la Istrul ce conspirã împotriva noastrã"[117] sau de "rãzboiul aducãtor de lacrimi geþilor"[118], Suetonius relateazã reprimãrile incursiunilor dacilor de cãtre Augustus[119]. Epoca lui Augustus a adus includerea þinuturilor sud-dunãrene în imperiul roman ºi a însemnat sfârºitul aºezãrilor bãºtinaºe din sudul ºi sud-estul Câmpiei muntene prin crearea unei zone romane de siguranþã[120]. În acelaºi timp, ocuparea þinuturilor de la Dunãrea de Jos înainta temeinic, ducând la instituirea unui comandament militar în locul cãruia în primii ani ai erei creºtine lua fiinþã provincia Moesia, frontiera dintre romani ºi barbari stabilindu-se ferm pe Dunãre, începând de la Augusta Vindelicorum prin Noricum, Pannonia ºi Moesia[121].
           Preeminenþa spaþiului intracarpatic faþã de vechile centre de greutate dintre Dunãre ºi Carpaþii de sud este desigur urmarea destrãmãrii efemerului mare regat al lui Burebista, dupã anul 44 a. Chr., precum ºi a anexiunii ºi intervenþiei romane dupã expediþia plinã de succes a lui M. Licinius Crassus în anii 29-28/27 a. Chr., în chip special a creãrii largii zone de securitate golite de populaþie, de-a lungul malului stâng al Dunãrii, în epoca augustee mijlocie. Este de observat cã pânã în vremea Flaviilor poziþiile romane la Dunãrea de Jos nu au constituit o apãrare de tipul frontierei lineare, ci au fost baze pentru o asigurare ofensivã ºi activã a spaþiului roman în teritoriul advers. Sarcinile comandanþilor romani nu se opreau la Dunãre, dincolo de fluviu desfãºurându-se un joc implicând supraveghere diplomaticã ºi legãturã contractualã, control ºi intervenþii în spaþiul din faþa graniþei imperiale[122].
           Pentru epoca iulio-claudianã, relaþiile Romei cu populaþiile din nord-est par a fi deosebite numai prin gradul de supunere, prin severitatea formei de tratat impuse. Regatul getic din Muntenia centralã, eventual cel al lui Rholes, este ulterior obiect al strãmutãrii unei pãrþi a populaþiei de cãtre Aelius Catus, care strãmutã la sud de Dunãre 50 000 de geþi[123], confirmatã de evacuarea unor aºezãri getice din nordul Dunãrii. Aceeaºi modalitate de acþiune este proprie ºi lui Tib. Plautius Aelianus[124] care confirmã ºi lãrgeºte pacea la Dunãrea inferioarã prin transplantarea a peste 100 000 de transdanubieni la sudul Dunãrii, în vederea realizãrii unui fel de zonã de protecþia în faþa Dunãrii, dar ºi pentru sporirea masei contribuabile. Nici în vremea lui Vespasian, nici a lui Domitian nu se poate spune cã s-a schimbat situaþia juridicã ºi politicã a teritoriului dintre Haemus ºi Dunãre. Se menþin principiile de bazã ale unei protecþii militare romane a drumului paralel cu Dunãrea, coordonatã cu o puternicã activitate diplomaticã de apãrare din exterior, cu ajutorul unor regate clientelare, dat fiind cã Decebal va obþine doar clauze obiºnuite unui amicus et socius[125].
           Spre sfârºitul sec. I a. Chr. sursele fac referire la expediþiile lui M. Licinius Crassus, proconsulul Macedoniei (29-28 a.Chr)[126], destinate atragerii de partea noului stãpân al lumii romane, Augustus, a unei zone dependente, dupã moartea simultanã a lui Caesar ºi Burebista, de Marcus Antonius, legate de atacul dacilor ºi bastarnilor asupra þinuturilor sud-dunãrene. Cu ocazia primei expediþii, armata dacului Cotiso este înfrântã[127], în cea de-a doua sunt pomeniþi trei dinaºti geþi, fiind documentatã o formaþiune statalã a geþilor, cea a lui Rholes, menþionat în legãturã cu împotriva tribului tracic al dentheleþilor, aliaþi ai Romei[128]. Unii autori localizeazã formaþiunea lui Rholes, devenit rex amicus et socius al poporului roman pentru ajutorul acordat lui Crassus în lupta sa împotriva bastarnilor, în Dobrogea[129], alþii în Muntenia, chiar Muntenia centrala ºi vesticã[130]. De asemenea, Crassus este chemat sa dea ajutor lui Rholes, atacat de o alta capetenie getica, Dapyx[131], care-ºi avea stãpânirea aproximativ în centrul Dobrogei actuale, dupa care îºi îndreapta atacul împotriva unui alt rege get, Zyraxes, care este asediat în reºedinþa lui de la Genucla (sigur localizata pe Dunare), iar în 27 a. Chr. celebreaza la Roma triumful asupra Thraciei ºi geþilor (ex Traechia et Geteis)[132]. Localizarea tradiþionalã pentru regatul lui Zyraxes este Dobrogea de nord, dar nu este exclus sã fie vorba de o formaþiune din sudul Moldovei[133].
           Invaziei dacilor în Pannonia în 13-11 a. Chr. i se rãspunde cu expediþia generalului Marcus Vinicius[134] care îi înfrânge pe atacatori, urmãrindu-i pe Mureº pânã în inima Daciei, ceea ce marcheazã o etapã nouã în strategia romanã, în care atacurilor dacice, romanii le rãspund cu represalii militare la nordul Dunãrii[135].
           Rezultat al eforturilor conjugate ale guvernatorilor provinciilor Illyricum (Cn. Cornelius Lentulus) ºi Macedonia (Sex. Aelius Catus), se instituie în faþa Banatului ºi a Olteniei provincia Moesia, al cãrei prim guvernator, A. Caecina Severus este atestat în 6 p. Chr.[136], cu prilejul respingerii unei invazii la sud de fluviu. Aceastã provincie va include ºi zona danubianã ºi ulterior Dobrogea.
           În anii 11-12 p. Chr. unui atac getic i se opun Cn. Cornelius Lentulus, guvernatorul Pannoniei, ºi Sextus Aelius Catus, comandantul Moesiei (Ripa Thraciae)[137]. În vremea lui Tiberius se organizeazã provincia Moesia[138], cu o singurã legiune plasatã pe malul Dunãrii, în anul 45 p. Chr. provincia Moesia se întindea pânã la râul Osum[139], zona esticã ºi Dobrogea fiind protejate de regatele clientelare trace[140], conduse pe rând de Rhoemetalces I, Rhaiscuporis, Cotys, Rhoemetalces II ºi Rhoemetalces III, la moartea acestuia din urmã Thracia devenind provincie romanã (46 p. Chr.).
           De acþiunea lui Tiberius Plautius Silvanius Aelianus de aducere a peste 100 000 de transdanubieni, acþiune importantã pentru reglementarea situaþiei politice din zona nord-danubianã (de crearea unui spaþiu de siguranþã este legatã ºi ridicarea valului cunoscut sub numele de "Brazda lui Novac de nord"[141], care în imaginea celui care o lanseazã avea doar un rol sanitar, unele relaþii diplomatice între romani ºi unii dinaºti locali (v. cazul unui basileos atestat la Ocniþa, unde prezenþa unor arme, mai bine zis piese de echipament militar, duce cu gândul la unele relaþii de amicitia[142]), se pun ºi bazele anexãrii oficiale a Dobrogei la Moesia, care nu are loc decât în vremea dinastiei Flaviilor[143].
           Schimbarea politicii Romei cu ocazia evenimentelor din anii 68-69, se produce în timpul Flaviilor[144]; în aceastã perioadã se schimbã concepþia militarã, trecându-se la o politicã de întãrire a limes-ului.duce la punerea bazelor unei noi strategii care avea ca scop o altã modalitate de dispunere a legiunilor, începându-se construcþia unor noi castre ºi împingerea trupelor peste Dunãre, operã ce aparþine guvernatorului Rubrius Gallus, guvernator al Moesiei sub Vespasian[145]. În condiþiile în care "dacii, sub conducerea regelui Cotiso, obiºnuiau sã coboare ºi sã pustiiascã þinuturile vecine, ori de câte ori Dunãrea, îngheþatã de ger, îºi unea malurile", Lentulus, probabil în 6 a. Chr. – 4 p. Chr., a condus o campanie împotriva lor, alungându-i dincolo de Dunãre. În perioada Augustus, acþiunile lui Lentulus, legat al Illyricum-ului sau legat imperial cu prerogative militare speciale în regiunile care vor alcatui provincia Moesia, continua acþiunea progresiva de înstapânire la Dunarea inferioara, acþiune care nu mai are caracterul incidental propriu etapei anterioare, ci devine un program urmãrit pas cu pas, pentru alungarea ºi supunerea geþilor care treceau adesea Dunãrea ºi pentru crearea pe malul fluviului a unor puncte întãrite cu garnizoane[146].
           Acþiunea lui Sextus Aelius Catus, probabil proconsul al Macedoniei (11-12 p. Chr.), care "a adus în Thracia de pe malul celãlalt al Dunãrii 50 000 de geþi, neam de oameni vorbind aceeaºi limbã cu tracii; iar acum trãiesc pe aceste meleaguri sub numele de moesi"[147], transferarea populaþiei getice la sud de Dunãre indicând faptul cã teritoriul respectiv se afla deja sub autoritatea romanã[148]. Meritul principal al acþiunilor lui Aelianus, finalizat în "confirmarea ºi extinderea pãcii provinciei" este reînnoirea unor tratate clientelare politice ºi militare cu populaþiile nord-dunãrene – daci, bastarni, roxolani. Amploarea activitãþii generale de lãrgire a zonei de influenþã romanã poate fi sesizatã ºi dacã se iau în considerare rezultatele studiului materialului arheologic descoperit în regiunile nord-dunãrene ºi care în secolul I p. Chr. oglindesc intense relaþii comerciale cu lumea romanã[149].
           Prima manifestare concretã a autoritãþii romane la sudul Dunãrii[150] a fost sub forma unui organism preprovincial, supus autoritãþii unui praefectus civitatium Moesiae et Treballiae[151]. S-ar pãrea chiar cã Moesia a rãmas multã vreme (eventual pânã în 46 p. Chr.) sub autoritatea proconsulilor Macedoniei, dar sub forma unui comandament militar aparte. Primul legatus Augusti pro praetore al Moesiei cunoscut este A. Caecina Severus. Data constituirii provinciei Moesia este încã în discuþie. Appian (Illyr., 30) afirmã cã moesii n-au fost supuºi la tribut înainte de domnia lui Tiberius, aceasta însemnând, dupã unele pãreri, cã abia acum provincia romanã ar fi fost constituitã din punct de vedere juridic. Organizarea definitivã a provinciei romane Moesia sub Tiberius, extinderea controlului armat roman pânã la Marea Neagrã ºi punerea sub supravegherea guvernatorului Moesiei a coastei acesteia pânã la strâmtoarea Kerci, fapt care duce la izolarea definitivã de lumea sud-dunãreanã ºi de potenþiali clienþi ai statului roman[152].
           Aceste pãtrunderi militare sunt urmate sau precedate de pãtrunderi de ordin material. Un exemplu în acest sens îl constituie situaþia fibulelor. Extinderea stãpânirii romane în bazinul Dunãrii de Jos a determinat modificãri în moda comunitãþilor locale reflectate în sporirea numãrului de artefacte provenite din Imperiu. Primele tipuri de fibule de tip roman sunt dispersate, în general, la sud de Carpaþi, în regiunile orientate spre linia Dunãrii. De aceea, nu ar fi exclus ca pãtrunderea lor sã fie sincronã ori imediat ulterioarã campaniilor militare romane din zona dunãrii. În anul 29 a. Chr. se produce incursiunea bastarnilor ºi geþilor la sud de Dunãre, respinsã de M. Licinius Crassus, iar în anul 27 a. Chr. a avut loc o nouã campanie când Rholes a cerut ajutor romanilor. Þinând cont cã primele fibule pãtrunse pe teritoriul acestui spaþiu au fost vehiculate de militari, este posibil ca aceste piese sã fi pãtruns în Dacia cu acel prilej. Fibulele romane pãtrund masiv în Dacia pe parcursul secolului I p. Chr., dar în mod ciudat apare o varietate mare de tipuri la o cantitate micã de artefacte, fiind importate mai mult sau mai puþin accidental, putându-se observa ºi producerea localã a unor tipuri de fibule. În date absolute, pãtrunderea mai consistentã a tipurilor de fibule nu a putut avea loc mai devreme de constituirea provinciei Moesia, probabil la începutul domniei lui Tiberius. Etapele de pãtrudere a fibulelor sunt: prima, cuprinsã între sfârºitul sec. II ºi primele douã treimi ale sec. I, caracterizatã prin folosirea fibulelor de schemã Latene C, prin apariþia primelor tipuri specifice Latene-lui târziu, fibule cu port agrafa în formã de cadru, cu coardã exterioarã; a doua etapã, acoperind ultima treime a sec. I a. Chr. pânã la începutul sec. I p. Chr., a treia etapã sec. I – II, caracterizatã de reducerea varietãþilor fibulelor de tip Latene ºi de înlocuirea acestora cu fibule de tip roman[153].
           Acþiunile guvernatorului Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus[154], cunoscute prin intermediul elogiului funebru de la Tibur[155] sunt acþiuni de asigurare a zonei transdanubiene (62-66), fie prin lupte, fie prin tratative, fie prin aducerea în provincie a peste 1000 000 de transdanubieni[156]. În 69/70 p. Chr., dupã respingerea unui atac sarmatic, noul guvernator al provinciei, Rubrius Gallus "se gândi sã ia mãsuri de siguranþã pentru viitor ºi întãri þinutul de acolo cu strãji mai multe, aºa încât barbarii sã nu poatã trece deloc Istrul[157]", ºi, în aceste condiþii, completeaza apararea liniei Dunarii prin construirea de fortificaþii, instalarea unor unitãþi militare[158], Moesia beneficiind de serviciile a patru legiuni, iar þinutul dintre Dunãre ºi Mare fiind pentru prima datã ocupat de corpuri de trupã auxiliare stabile, la care se adaugã organizarea flotei dunãrene Classis Flavia Moesica.
           Pe mãsurã ce stãpânirea romanã în Balcani se extinde spre nord, se înmulþesc datele literare antice privind populaþiile geto-dace care, singure sau în alianþe temporare, zãdãrniceau stabilirea pãcii romane. Este vorba de o societate relativ dezvoltatã, interesatã în asigurarea unor relaþii privilegiate cu puterea de la Roma, nu doar în sensul interesului economic pentru relaþiile cu lumea civilizatã, dar ºi al îngrijorãrii în faþa populaþiilor rãzboinice din stepele nord-pontice; interesele geto-dacilor în sudul Dunãrii sunt stânjenite de cucerirea romanã, motiv pentru care ei vor adopta douã atitudini posibile: se vor alia cu duºmanii proprii, din est, pentru a face incursiuni în posesiunile romane ori se vor strãdui sã profite de tratate de amiciþie cu Roma[159]. Cronologic, incursiunilor sporadice geto-dace în Macedonia, respinse de generalii romani, le urmeazã o perioadã de contact direct, care se va încheia prin transformarea în provincie romanã a celei mai mari pãrþi din teritoriile locuite de geto-daci[160]. Acest act este premers de ceea ce considera Th. Mommsen ca fiind crearea unei zone din exterior, în dependenþa practic faþa de Roma, fara a fi în interior[161].
           Graniþele fortificate nu erau decât marcarea teritoriului propriu al Imperiului; linia de aparare fiind departe, în afara graniþelor propriu-zise, folosindu-se în acest scop popoarele, care în virtutea unui tratat cu Roma se obligau sa-ºi apere propriul teritoriu, precum ºi teritoriul roman, alcãtuind astfel graniþele invizibile ale Imperiului[162].
           În privinþa caracterului juridic pe care l-au îmbracat relaþiile dintre imperiu ºi "barbarii" de la graniþã, dupa opinia lui Th. Mommsen, E. Kornemann, J. Klose acestea se bazeazã pe tratate prin care populaþiile de graniþã erau in fidem recepti ºi nu supuºi unui act de deditio, în timp ce B. Paradisi, M Lemosse, cred ca la baza acestor relaþii sta un act de deditio[163], care permite negocierea unei pãci exprimate prin încheierea unui foedus[164]. Existã probabil o multitudine de forme, potrivite elastic intereselor romane, indiferent daca se considera ca existã o deosebire între deditio ºi foedus sau nu; rezultatul este acelaºi – crearea unor dependenþe politice ºi militare ºi a unei autonomii interne, ultima condiþionatã de recunoaºterea de cãtre poporul Roman, prin reprezentantul sau, a autoritaþii respectivului stat asupra propriului teritoriu, ca urmare a unei tratat, ori ca o cedare catre cei care au fost primiþi in dicionem populi Romani[165].
           Relaþiile formal juridice ale unui popor, considerat a fi în relaþii clientelare faþã de Roma nu sunt uºor de stabilit, deºi încã de la începutul secolului nostru s-a fãcut o departajare, o ordonare a statelor de la Rin ºi Dunãre[166]. Confruntãrile dintre daci ºi romani au la bazã strategia romanã la Dunãrea de Jos construitã de la Augustus la Domitian ºi Traian[167]. În opinia lui Gramatopol, cauza confruntãrilor dinte daci ºi romani rezidã din dorinþa romanilor de a realiza o legãturã pe uscat cu Orientul asiatic, care se pune serios de la sfârºitul Republicii, vreme în care imperiul era orientat mai mult spre est, spre deosebire de secolele Principatului când orientarea era mai degrabã cãtre vest[168]. Faptul cã întreaga linie a Dunãrii, din Pannonia ºi pânã la vãrsarea fluviului în mare devenise o frontierã continuã cu Dacia a determinat autoritãþile romane sã se consolideze în sud, mai ales din punct de vedere militar ºi pregãtirea unui adevãrat front antidacic[169].
           Dupã un sfert de veac de la evenimentele amintite se reaprinde focul mereu latent al rãzboiului la Dunãre. Din relatãrile lui Iordanes aflãm cã "pe când domnea împãratul Domitian, goþii [= geþii], de teama zgârceniei acestuia, desfãcurã alianþa pe care o încheiaserã odinioarã cu alþi împãraþi ºi începurã sã devasteze malul Dunãrii, stãpânit de multã vreme de Imperiul Roman, nimicind armatele ºi pe comandanþii lor"[170].
           Episodul Domitian, în sensul confruntãrii împãratului roman cu problema dacicã[171], începe în 85, când are loc incursiunea dacilor în Moesia, cãreia îi cade victima chiar guvernatorul provinciei, Oppius Sabinus[172], se crede cã undeva în jurul localitãþii Adamclisi[173]. Împãratul Domitian ºi prefectul pretoriului, Cornelius Fuscus, se deplaseazã pe teatrul de rãzboi, legiunea IV Flavia Firma e adusã din Dalmatia spre a spori numãrul legiunilor din Moesia, politica lui Domitian vizeazã reorganizarea frontului de apãrare moesic, divizându-l în douã sectoare, aparþinând celor douã provincii Moesia Inferior ºi Moesia Superior (86 p. Chr.)[174].
           Romanii atacã regatul lui Decebal din Transilvania prin cele douã expediþii, cea a lui Cornelius Fuscus (87) ºi cea a lui Tettius Iulianus. În anul 86, dupã ce îi obligã pe daci sã se retragã din Moesia, Cornelius Fuscus, cu o armatã compusã din legiunea V Alaudae, împreunã cu alte unitãþi din Moesia traverseazã Dunãrea pe un pod de vase. Nici Tacitus nu pomeneºte numãrul morþilor din patriotism, dar îl întâlnim la Orosius: nam quanta fuerit Diurpanei, Dacorum regis, cum Fusco duce proelia, quantumque romanorum clades longo textu evolverem nisi Cornelius Tacitus qui hanc historiam diligentissime contextuit, de reticendo interfactorum numero et Sallustium Crispum et alios auctores quam plurimos senxisse et se ipsum potissimum elegisse, dixisset[175]. În 88, are loc campania lui Tettius Iulianus, care obþine, la Tapae, o victorie certã împotriva lui Decebal, menitã sa compenseze în ochii opiniei publice înfrângerile suferite de Oppius Sabinus ºi Cornelius Fuscus[176]. Victoria nu poate fi fructificatã deoarece izbucneºte în Germania revolta lui Antoninus Saturninus, iar Domitian încheie pace cu dacii. Primind de la romani mijloace financiare substanþiale ºi meºteri, pe care îi va utiliza la realizarea unui vast sistem de construcþii militare, Decebal, în calitate de rege prieten ºi aliat al poporului roman, garanta liniºtea la frontiera Dunãrii de Jos, atât din partea propriilor supuºi, cât ºi a altor neamuri barbare, trebuind sã consimtã ca trupele romane din Moesia sã treacã prin regatul sãu – per regnum Decebali – spre frontul marcomanic, obligaþii specifice unui regat clientelar.
           Pacea din 89, consideratã de mulþi învãþaþi o mare victorie a dacilor[177] ºi o gravã înfrângere diplomaticã a Imperiului este de fapt un tratat, ca multe altele, încheiat de Roma cu un stat din vecinãtatea graniþelor[178]. Prin clauza inclusã în tratat prin care Decebal trebuia sã permitã trecerea armatelor prin teritoriul statului sãu, Domitian a fãcut ultima încercare de a controla dezvoltarea statului dac prin intermediul relaþiilor clientelare. Dar era evident cã marcata contradicþie dintre interesele Imperiului în zonã ºi cele de dezvoltare independentã a statului dac nu putea duce decât la desfiinþarea acestui regat clientelar prea puternic ºi la crearea unei provincii la nord de Dunãre.

RAZBOAIELE DACICE ALE LUI TRAIAN[179]

           Conflictul militar dintre daci ºi romani, latent câtã vreme stãpânirea Romei nu venise în contact direct cu Dacia (sec. I a. Chr.), fãþiº dupã ce Dunãrea de Jos devine sub Augustus graniþã a imperiului, izbucneºte cu violenþã la sfârºitul sec. I p. Chr. Temporizat de atitudinea mai puþin agresivã a lui Domitian, care vroia sã se menþinã la vechiul principiu augustean al graniþelor naturale în Europa (Rin ºi Dunãre), conflictul izbucneºte când la conducerea Romei vine Traian.
           Prezentãrile moderne ale rãzboaielor dintre daci ºi romani se bazeazã pe izvoare narative destul de lacunare, unele din pãcate pierdute, precum: Dacicele împãratului Traian, Geticele lui Stratilius Crito, ultimele douã cãrþi ale Istoriei romane a lui Appianus, scrierile lui Flavius Arrianus, versurile lui P. Annius Florus, partea de început a istoriilor lui Ammianus Marcellinus, altele pe deplin valabile, precum Cassius Dio, Istoria romanã (cartea LXVIII pãstratã în excerptele lui Xiphilinos ºi Zonaras), completate de o serie de mãrturii epigrafice ºi arheologice – monumentele (Columna lui Traian ºi Monumentul triumfal de la Adamclisi) ºi rezultatele cercetãrilor de teren în cetãþile dacice ºi în castrele romane.
           Cauzele care au contribuit la rãzboaiele daco-romane sunt: conflictul perpetuu dintre romani ºi populaþiile transdanubiene; intenþia precisã, afirmatã deschis ºi public repetatã a împãratului Traian de a transforma Dacia în provincie romanã: – aºa sã vãd eu supusã Dacia în rândul provinciilor, aºa sã trec peste poduri Istrul ºi Eufratul – Sic in provinciarum speciem redactam videam Daciam, sic pontibus Histrum et Euphratem superem)[180]; creºterea puterii dacilor ºi îngrijorarea pe care o provoca la Roma ºi problema sumelor de bani plãtite anual ca subsidii, constituind probabil o povarã financiarã apreciabilã, ceea ce conducea la reducerea lor de cãtre împãraþi faþã de diverºi prinþi barbari (Pliniu cel Tânãr, Paneg., 11, 4 – Prin urmare au prins curaj, au scuturat jugul ºi nu mai luptau cu noi pentru libertatea lor, ci pentru supunerea noastrã ºi nu mai încheiau nici mãcar un armistiþiu decât pe picior de egalitate ºi ca sã primeascã ei condiþiile noastre trebuia mai întâi ca noi sã le primim pe ale lor; 16, 5 – Deoarece, dacã un rege barbar a ajuns pânã într-acolo cu neruºinarea ºi nebunia sa, încât sã merite mânia ºi indignarea ta [a lui Traian]; Cassius Dio (LXVIII 6,1) – [Traian] cugeta la cele sãvârºite de acesta [Decebal] ºi era copleºit când se gândea la sumele de bani pe care trebuiau sã le plãteascã în fiecare an. Vedea apoi cã puterea ºi îngâmfarea dacilor sporesc necontenit, în condiþiile experienþei grave pentru imperiu a unui vecin puternic la graniþele sale orientale, regatul partic ºi ameninþarea permanentã ºi de perspectivã reprezentatã de douã regate puternice în coastele imperiului; prada de rãzboi ºi exploatarea bogãþiilor Daciei (tezaurul dacic, aurul munþilor, bogãþiile subsolului, veniturile exploatãrii intensive a resurselor agricole ºi animaliere ale viitoarei provincii); personalitatea de militar înnãscuta lui Traian.
           Dupã plecarea împãratului din Roma în martie 101-102, romanii, dupã cum reiese din scenele de pe Columna lui Traian, trec Dunãrea pe un pod de vase ºi strãbat Banatul, conform Comentariilor împãratului însuºi. Conform mãrturiei lui Cassius Dio (LXVIII, 8, 2), romanii se izbesc de rezistenþa eroicã a dacilor la Tapae, probabil Poarta de Fier a Transilvaniei, se retrag în iarna 101/102 în Moesia Inferior pentru a rãspunde atacului unei coaliþii antiromane, reluând însã în primãvarã ofensiva spre capitala Daciei (Cassius Dio, LXVIII, 9, 3-4). Prin pacea încheiatã în 102 printr-o întrevedere a regelui dac cu Traian, acesta primeºte titlul de Dacicus, iar Decebal se obligã "sã dea înapoi armele, maºinile de rãzboi ºi pe constructorii acestor maºini, sã predea pe dezertori, sã distrugã întãriturile ºi sã se retragã din teritoriul cucerit, ba încã sã-i socoteascã duºmani sau prieteni ai sãi pe cei ai romanilor" (Cassius Dio, LXVIII, 9, 5- 6). Încãlcând prevederile pãcii, Decebal îi oferã împãratului roman pretextul de a relua ostilitãþile. Astfel, la 4 iunie 105, împãratul pãrãseºte iarãºi Roma, îndreptându-se spre Dacia, unde poartã rãzboiul "mai mult cu chibzuinþã decât cu înfocare" (Cassius Dio, LXVIII, 14, 1). Dupã iniþiative diplomatice infructuoase pe lângã vecini, organizarea unui atentat împotriva lui Traian în Moesia, capturarea generalului Longinus ºi o rezistenþã eroicã redatã de Columna Traianã, Decebal, dupã pierderea capitalei regale, cautã sã se salveze prin fugã, dar ajunge sã se sinucidã, dupã cum indicã scena CXLV de pe Columna traianã, inscripþia funerarã de la Grammeni a lui Ti. Claudius Maximus[181] ºi pe câteva vase fragmentare de tip terra sigillata descoperite în Gallia, în vestitul centru ceramic de la Graufesenque[182]. Moartea regelui a pus practic capãt rãzboiului. Au mai existat probabil focare de rezistenþã armatã, dar capitala ºi alte cetãþi dacice sunt trecute prin foc ºi sabie; bogãþiile Daciei ºi lungi convoaie de prizonieri dintre cei care purtaserã arme, nu populaþia civilã, iau drumul Romei, populaþia este evacuatã din zona cetãþilor ºi din locurile unde se vor înãlþa castrele sistemului defensiv roman.
           Dupã încheierea celui de-al doilea rãzboi dacic, survenitã probabil în vara anului 106, împãratul a mai zãbovit în Dacia pânã în anul urmãtor, când se întoarce la Roma pentru a-ºi serba triumful. În Dacia rãmâne o puternicã armatã de ocupaþie, sub comanda lui Iulius Sabinus, personaj de rang consular, în timpul legaþiei cãruia se produce probabil procesul de organizare a provinciei Dacia[183].

CONSECINÞELE CUCERIRII TRAIANE. PROVINCIA DACIA

           În vara anului 106, la terminarea celui de-al doilea rãzboi dacic, puterea militarã a lui Decebal a fost înfrântã, regatul sãu desfiinþat, iar provincia romanã întemeiatã, singura creatã de imperiu în cursul timpului la nordul marelui fluviu[184]. O inscripþie de la Corinth atestã fãrã echivoc înfrângerea militarã totalã a dacilor în cea de-a doua campanie trainicã – "…secunda expeditione qua universa Dacia devicta est" ("a doua expediþie, prin care întreaga Dacie a fost învinsã")[185]. Astfel, o diplomã militarã de la Porolissum, eliberatã în 110[186] aratã cã la 11 august 106 provincia Dacia exista deja, pacea ºi liniºtea fiind instaurate pretutindeni. Într-un basorelief aflat la Roma, Dacia este personificatã sub chipul unei femei aºezate, cu capul sprijinit în palma mâinii drepte, lângã un scut dacic ºi alte arme[187].
           În legãturã cu rãzboaiele purtate de romani cu dacii ºi victoria asupra lor s-au emis numeroase emisiuni monetare, de aur, argint ºi bronz, dintre care reþinem câteva tipuri: monedele reprezentându-l pe împãratul Traian trecând în galop peste un dac cãzut la pãmânt[188] sau aducând un dac, prãbuºit în genunchi în faþa unui personaj cu togã figurând Senatul roman[189]. Se remarcã ºi monedele împãratului Traian figurând-o pe zeiþa Victoria atârnând de un trunchi de arbore un scut pe care e scris Vic(ta,-toria) Dac(ia,-ica)[190] ori emisiunile reprezentându-l pe Traian în cvadrigã[191] ori încununat de zeiþa Victoria[192] sau emisiunile cu legenda Dac(ia) cap(ta), personificarea Daciei fiind a unei femei îndurerate, doborâtã de forþa puterii romane[193], reversul monedelor purtând în exergã legenda DAC(ia) CAP(ta) ce reprezintã un dac (sau Dacia personificatã) cu mâinile legate ºi cu sabia încovoiatã la pãmânt[194]. În 110 însã locul vechilor monede de tipul Dacia capta este luat de o emisiune cu DACIA AVGVST(i) PROVINCIA (pe al cãrei revers Dacia apare personificatã sub chipul unei femei stând pe o stâncã, purtând acvilã; în faþa ei, un copil þine un spic, altul un ciorchine de strugure)[195].
           Pornind de la ideea cã Dacia (preromanã) ca noþiune geograficã poate fi dedusã din Geographia lui Ptolemeu[196], ca fiind mãrginitã la sud de Dunãre, la vest de Tisa, spre nord de Carpaþii Pãduroºi, iar la est se întindea pânã la Tyras ºi Borysthenes[197], trebuie precizat cã nu toate teritoriile ocupate de Traian au fost cuprinse în noua provincie, atestatã pentru prima datã de o diplomã militarã din 14 octombrie 109[198]; cele ataºate, ca urmare a primului rãzboi dacic[199], Moesiei Inferior (probabil teritoriul de la sud de Carpaþi, adicã estul Olteniei ºi Munteniei, precum ºi sudul Moldovei), deci aflate deja intra provinciam, au continuat a rãmâne sub autoritatea guvernatorului acestei provincii pe tot timpul domniei lui Traian[200]. Provincia Dacia creatã de împãratul Traian cuprindea cea mai mare parte a Transilvaniei (cu excepþia colþului de sud-est, aproximativ judeþele de astãzi Sibiu ºi Braºov), Banatul (în întregime sau în cea mai mare parte) ºi vestul Olteniei (aproximativ actualele judeþe Mehedinþi ºi Gorj), fiind o provincie imperialã, condusã de un guvernator ca locþiitor (legatus Augusti pro praetore) al împãratului, numit dintre membrii ordinului senatorial, provincie în care staþionau trei legiuni (I Adiutrix, IIII Flavia ºi XIII Gemina), condusã ca atare de personalitãþi de rang consular[201]. De altfel, importanþa Daciei în ierarhia provinciilor romane rezultã ºi din faptul cã toþi guvernatorii ei de pe timpul lui Traian (D. Terentius Scaurianus, C. Avidius Nigrinus, C. Iulius Quadratus Bassus) au fost personalitãþi militare de prim rang[202].
           Pacea instauratã de Traian se dovedeºte precarã, înregistrându-se o slãbire a sistemului defensiv al provinciei ºi chiar posibilitatea abandonãrii de cãtre Hadrian a provinciei nord-dunãrene. Dar se poate totuºi afirma cã liniile generale definite de Hadrian pentru sistemul defensiv al Daciei, chiar pus la încercare de rãzboaiele marcomanice, vor rãmâne neschimbate, fiind doar adaptate la situaþiile nou apãrute, pânã la pãrãsirea provinciei, putându-se afirma cã prin adoptarea unor mãsuri elastice de acordare de privilegii ºi impunere de obligaþii Hadrian a reuºit nu numai pacificarea dacilor, dar ºi cooperarea lor la apãrarea Imperiului, aºa cum sugereazã simbolistica monedelor bãtute în timpul sãu[203], reprezentând Dacia ºezând pe o stâncã, cu un vexillum ºi cu sabia curbã, specific dacicã, în mâini[204]. Organizarea administrativã a Daciei[205], despre care se credea iniþial cã a fost împãrþitã în douã provincii în vremea lui Hadrian, apoi din nou, sub Antoninus Pius, în trei[206], s-a dovedit pe baza descoperirilor epigrafice, cã suferã o modificare la începutul domniei lui Hadrian, când este împãrþitã în Dacia Superior (cuprinzând cea mai mare parte a Transilvaniei, Banatul ºi vestul Olteniei) ºi Dacia Inferior (incluzând teritoriile nord-dunãrene stãpânite pe timpul lui Traian de Moesia Inferior – estul Olteniei, sud-estul Transilvaniei, mai puþin Muntenia ºi sudul Moldovei, probabil abandonate de Hadrian) ºi probabil se organizeazã Dacia Porolissensis, cuprinzând teritoriul de nord al Transilvaniei, la nord de râurile Mureº ºi Arieº[207]. Reforma din vremea lui Marc Aureliu (168 p. Chr.) nu a comportat modificãri teritoriale, cele trei Dacii rãmânând în vechile limite, dar cu alte denumiri: Apulensis (=Superior), Malvensis (=Inferior) ºi Porolissensis, ele formând un organism militar unitar ºi fiind puse sub comanda unui guvernator general unic, purtând numele de legatus Augusti pro praetore trium Daciarum[208].
           Pierdutã[209], dupã unele opinii, chiar în vremea lui Gallienus, cãtre sfârºitul domniei acestuia (267)[210], Dacia continuã sã aparþinã Imperiului roman, ceea ce explicã ºi faptul cã monetãria oficialã romanã emite monede cu legenda Dacia Felix[211]. Lui Aurelian i-a rãmas, se pare, doar sã renunþe de drept la Dacia, în 275 p. Chr. forþele militare fiind repliate la sud de fluviu, fiind urmate de autoritãþi, dar bunã parte a populaþiei provinciale a rãmas în continuare în fosta provincie. Pentru a menþine în opinia publicã iluzia existenþei Daciei în graniþele imperiului, Aurelian a creat la sudul Dunãrii provinciile Dacia Mediterranea ºi Dacia Ripensis, în care sunt aºezate legiunile ºi trupele auxiliare ale fostei provincii traiane, precum ºi o parte a populaþiei refugiate de la nord de Dunãre.

SURSE REFERITOARE LA PREZENTA GETO-DACILOR ÎN CONFIGURATIA DEMOGRAFICÃ A DACIEI ROMANE

           Chestiune mereu generatoare de discuții și controverse, problema populației Daciei romane și în special a urmãrilor demografice ale cuceririi Daciei de cãtre romani constã în primul rând în lãmurirea problemei supraviețuirii dacilor în cursul rãzboaielor lui Traian și, legat de ea, problema dãinuirii populației autohtone pe teritoriul provinciei romane Dacia. Supraviețuirea populației dacice[1] poate fi abordatã doar printr-un inventar atent a tot ceea ce înseamnã mãrturie referitoare la situația de dupã cucerirea traianã.

A. SURSE NARATIVE[2]

           Getica[3], opera medicului Criton, însoþitorul lui Traian în campania sa dacicã, nu s-a pãstrat, dar reluarea sa sub forma câtorva pasaje în scrieri mai târzii constituie un izvor important pentru problema în discuþie.
          Astfel, Ioannes Lydus, care a scris în sec. VI, în De magistratibus, II, 28[4], afirmã: "Dupã ce a cucerit-o pentru prima oarã ºi l-a învins pe Decebal, conducãtorul geþilor, puternicul Traian a adus romanilor…ºi peste cinci sute de mii de bãrbaþi[5] cât se poate de potriviþi pentru luptã, împreunã cu armele lor, aºa cum a afirmat Criton, care a luat parte la rãzboi"[6].
           În Scoliile patriarhului Arethas din Caesarea la Lucian, Icaromenipos, p.104[7], manuscrise redactate probabil prin sec. IX-X, dar pãstrate în copii din secolul al XIII-lea, se aminteºte de "Geþii, un neam barbar ºi puternic – care s-a ridicat împotriva romanilor ºi i-a umilit pânã la plãtirea tributului, mai târziu, când aveau rege pe Decebal – a fost pânã într-atâta zdrobit de Traian, încât tot neamul ajunsese la vreo patruzeci de bãrbaþi[8], dupã cum povesteºte Criton în Getice"[9].
          Împãratul Iulianus (Apostata), în Caesares, 22, 4-8, transmite cuvântarea lui Traian în faþa zeilor[10]: "Dupã aceasta i se dã lui Traian putinþa de a vorbi. Acesta … începu sã arate trofeele getice ºi cele partice….zise: Eu, Jupiter al zeilor, dupã ce am luat conducerea imperiului…singur am cutezat sã merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru ºi am nimicit neamul geþilor, care au fost mai rãzboinici decât oricare dintre oamenii care au trãit cândva…"[11]; aceastã exagerare a realitãþii istorice se datoreºte caracterului satiric ºi de aceea retoric al operei, în care împãraþii sunt puºi sã-ºi exalte meritele[12].
          Având în vedere confuzia constantã a goþilor cu geþii în izvoarele scrise, începând cu secolul IV, nu este exclus ca afirmaþia pusã în gura lui Traian în legãturã cu nimicirea neamului geþilor sã reflecte mai degrabã propaganda în jurul problemei gotice[13].
          Eutropius[14], în Breviarium ab Urbe condita, VIII, 2, 2[15], afirmã: "Traianus…Daciam, Decibalo victo, subegit, provincia trans Danubios facta in his agris…" ("Traian …, învingând pe Decebal, el a supus (subjugat) Dacia ºi a transformat în provincie romanã þinuturile de dincolo de Dunãre…"). Tot în Breviarium ab Urbe condita, VIII, 6, 1-2[16] se aminteºte: Traianus, victa Dacia, ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat ad gros et urbes colendas; Dacia enim diuturno bello Decibali viris fuerat exhausta" = "deoarece Traian, dupã cucerirea Daciei, adusese o mulþime foarte mare de oameni din toate colþurile lumii romane pentru popularea oraºelor ºi cultivarea ogoarelor; cãci Dacia fusese secãtuitã de bãrbaþi în urma lungului rãzboi al lui Decebal"[17]. Se poate observa aici maniera tipicã de acþiune a împãraþilor romani dupã cucerirea unui teritoriu – colonizarea menitã a înlocui pierderile determinate de rãzboi în rândurile populaþiei masculine[18], dar care a ºi modificat radical compoziþia etnicã a teritoriului tranformat de romani în provincie[19], probabil ºi datoritã ritmului intens al colonizãrii, începutã imediat dupã cucerire[20].
          Alte scrieri se referã doar la victoria lui Traian asupra dacilor[21], fãrã comentarii de naturã demograficã.
           Astfel, Cassius Dio, în Istoria romanã, LXVIII, 14, 1[22], noteazã cã: "Traian …, biruindu-i pe daci dupã îndelungi ºi grele strãdanii", iar Ammianus Marcellinus, XXI, 5, 14, invocã "…Victoria (Traiani) contra Dacos…", Biruinþa (lui Traian) asupra dacilor…". Cassiodorus, Chronica, a.106[23]: "A.U.C. 744-745, A.p.Chr.105. Candidus et Quadratus. His conss. Traianus de Dacis et Scythis triumphavit." = Anul Romei 744-745. Anul erei noastre 105. Candidus ºi Quadrattus (consuli). Sub aceºti consuli Traian a triumfat asupra dacilor ºi sciþilor." Iordanes, Romana, 267[24]: "Traianus de Dacis Scythisque triumphavit" = "Traian a repurtat un triumf asupra dacilor ºi sciþilor".
           Alþi autori amintesc despre victoria lui Traian ºi consecinþa ei imediatã, transformarea Daciei în provincie. Rufius Festus, în Breviarium rerum gestarum populi Romani, VIII, 2[25] consemneazã cã "…Traianus…Dacos sub rege Decibalo vicit et Daciam trans Danuvium in solo barbariae provinciam fecit." = "Traian i-a învins pe dacii lui Decebal ºi a transformat în provincie romanã teritoriul Daciei de dincolo de Dunãre, iar Eusebius, în Chronicon, 194, a-b[26] precizeazã cã "În anul 101 d. Chr., în timpul olimpiadei 220, Traian a triumfat asupra dacilor ºi sciþilor. În anul 102 d. Chr., în timpul olimpiadei 220, dupã înfrângerea regelui Decebal, Traian a transformat Dacia în provincie…" Sextus Aurelius Victor, în De Caesaribus,13, 3[27] noteazã "Quippe [Traianus] primus aut solus etiam vires Romanas trans Istrum propagavit domitis in provinciam Dacorum pileatis satiusque nationibus, Decibalo rege…" = "Într-adevãr, el [Traian] ca primul sau chiar singurul a extins stãpânirea romanã dincolo de Dunãre, supunând ºi transformând într-o provincie romanã pe daci, care purtau "pileus", ºi numeroase neamuri, precum ºi pe regele Decebal".

B. SURSE EPIGRAFICE

           Existã o categorie care se referã la victoria lui Traian asupra dacilor[28] ºi o alta care include menþiuni privind prezenþa dacilor în inscripþiile descoperite pe teritoriul provinciei Dacia[29]. De asemenea, existã o a treia categorie de izvoare epigrafice, care prin conþinut depãºeºte oarecum cadrul strict al discuþiei de faþã, inscripþiile menþionându-i pe dacii din imperiu, dar care poate fi totuºi invocatã pentru o prezenþã a acestora în lumea romanã, chiar dacã dincolo de limitele provinciei[30].
          Din prima categorie amintim o inscripþie onorificã ridicatã de senatul roman, la propunerea lui Traian, unui înalt personaj, probabil fost comes Augusti în rãzboaiele pentru cucerirea Daciei[31] sau probabil lui D. Terentius Scaurianus[32] sau lui Iulius Sabinus, participant la cucerirea Daciei[33] sau aflatã pe soclul statuii lui L. Licinius Sura, consular care l-a însoþit pe Traian în rãzboaiele cu dacii[34], în care se precizeazã cã "Imp(erator) Caesar Nerva Traianus Aug(ustus) [Germanicus] Dacicus gentem Dacor(um) et regem Decebalum bello superavit…" = "Traian…, supranumit Dacicus … a supus (învins) prin rãzboi neamul dacilor ºi pe regele Decebal"[35].
           Alte documente mãrturisesc despre înfrângerea dacilor, precum o inscripþie din Forum Claudii, descoperitã la Axima, datatã în 108[36] – "devictis Dacis" = "fiind învinºi dacii" sau o inscripþie de la Corinth care redã cariera unui ofiþer participant la a doua expediþie împotriva Daciei: "…universa Dacia devicta est…" = "întreaga Dacie a fost învinsã"[37] sau "dupã biruinþa împãratului Nerva Traian asupra geþilor"[38].
          A doua categorie de izvoare epigrafice se referã la prezenþa dacilor în inscripþiile provinciei[39] prin menþiunea unui Iulius Daciscus la Drobeta[40], a lui Decebalus, Luci (filius) la Germisara[41], a lui P. Aelius Dacianus la Napoca[42], precum ºi a numelui feminin Zetzi, atestat într-o inscripþie funerarã reutilizatã în zidul de incintã al castrului roman de la Brâncoveneºti[43]. Puþinãtatea inscripþiilor doveditoare ale prezenþei autohtonilor a fost explicatã prin faptul cã autohtonii formau masa populaþiei rurale, iar satul este în general puþin dornic de imortalizare în piatrã[44].
          O categorie importantã de inscripþii stau mãrturie despre prezenþa dacilor în Imperiul roman. Este vorba atât de cele conþinând menþiuni despre geto-daci în inscripþiile din Moesia Inferior[45], cât ºi de cele menþionându-i pe dacii prezenþi în unitãþile militare romane staþionate în diferite colþuri ale imperiului[46].
          Dintre menþiunile descoperite pe teritoriul Moesiei Inferior[47], amintim inscripþia privind conflictul de hotare de pe timpul lui Marcus Aurelius dintre þãranii daci ºi civitas Ausdecensium[48], apariþia, la Nicopolis ad Istrum, între membrii unui colegiu dionisiac, a lui Val(erius) [Buro]busta ºi Cresce(n)s Deceb(ali)[49], prezenþa numelui Dikébalos în inscripþii greceºti descoperite la Topraisar[50], Odessos-Varna[51] ºi Tîrnovo[52], prezenþa într-o inscripþie funerarã a unui Fl(avius) Decebalus, veteran din legiunea I Italica Severiana (cu sediul la Novae)[53], pe dedicantul unei inscripþii de la Novae (Moesia Inferior)[54] originar din Napoca – M. Ulpius Peregrinus, care aparþinând ordinului ecvestru, poartã praenomen-ul ºi nomen-ul împãratului Traian, tatãl sãu, fusese peregrin, probabil un nobil dac, gratificat cu cetãþenia de împãratul Traian, pentru originea sa etnicã dacã pledând forma Napuca, atunci când îºi indicã origo[55], existenþa într-o inscripþie funerarã a unui Valerius Decebalus, fiul lui Valerius Marcus, militar din legiunea XI Claudia (cu sediul la Durostorum)[56], apariþia, într-o inscripþie de la Sacidava, a unui veteran, Diurdanus Decebali[57], prezenþa într-o inscripþie din sec. IV de la Salsovia a unui Dicebalus, bis exarchus[58], precum ºi numeroºi purtãtori de nume tracice ce ascund probabil ºi geto-daci[59].
          În ceea ce-i priveºte pe geto-daci prezenþi în unitãþile militare romane staþionate în diferite colþuri ale imperiului[60], meritã amintit faptul cã recruþii daci erau încorporaþi în unitãþi auxiliare ce purtau numele-determinativ etnic Dacorum[61]. Cunoaºterea formaþiilor de auxilia Dacorum oferã una din dovezile sigure ºi concludente pentru existenþa populaþiei indigene geto-dace în provincia carpato-danubianã, mai ales în mediul rural ºi în territoria marilor oraºe din care erau recrutaþi ostaºii geto-daci pentru unitãþile auxiliare ce le purtau numele geografico-etnic ori pentru alte formaþii, fie staþionare în Dacia romanã, fie în afarã.
           Elementul militar dacic atestat documentar în cursul veacurilor II-III în imperiu constituie un indiciu precis despre existenþa ºi importanþa demograficã ºi social-economicã a populaþiei bãºtinaºe a Daciei[62]. Formaþiile alcãtuite sub Ulpius Traianus ori sub împãraþii urmãtori – Aelius Hadrianus, Aelius Antoninus Pius, Marcus Aurelius Antoninus – nu puteau fi recrutate dintr-un vid – desertum – social-etnic, dar nici dintre coloniºtii locuitori ai provinciei emigraþi masiv ex toto orbe Romano[63]. În primii ani dupã cucerire, adolescenþii din populaþia autohtonã care atingeau vârsta adultã erau înlãturaþi în mod sistematic de pe teritoriul provinciei, în timpul domniilor lui Traian ºi Hadrian fiind formate cel puþin trei unitãþi din armata auxiliarã ala I Ulpia Dacorum, care staþiona în Cappadocia, cohors I Ulpia Dacorum, care staþiona în Siria ºi cohors I Aelia Dacorum din Britannia, pentru care recrutarea se fãcea pe teritoriul Daciei[64].
           Se impune amintirea existenþei a circa 12 unitãþi auxiliare de daci[65] – pe timpul lui Traian – ala I Ulpia Dacorum (Cappadocia), cohors I Ulpia Dacorum (Siria); pe timpul lui Hadrian – cohors I Aelia Dacorum (Britannia); pe timpul lui Gordian III – cohors II Aurelia Dacorum (Pannonia Superior), cohors II Augusta Dacorum milliaria equitata (Pannonia Inferior), cohors Gemina Dacorum milliaria (Moesia Inferior) pentru care recrutarea se fãcea pe teritoriul Daciei. Argumentele în acest sens sunt constituite de: prezenþa în inscripþia funerarã de la Birdoswald (Campoglanna, Britannia) a unui Deci[balus][66], iar la Aballava a unui Iul(ius) Piu…tinus, cives Dacus[67], probabil militari sau veterani din cohors I Aelia Dacorum; prezenþa unor veterani daci în armata romanã din Britannia – Itaxa Stamilae f(ilius) Dacus, fost pedestraº din cohors II Lingonum[68] ºi Thiodus Rolae fil(ius) Dacus, fost cãlãreþ din cohors II Thracum[69] sau în Egipt – Dida Damanai filius nationis Daqus, eques alae Vacontiorum[70]. Totodatã, existã ºi daci atestaþi ca fãcând serviciul militar în legiuni[71] – pe timpul lui Hadrian se fac recrutãri de la Napoca pentru legiunea III Augusta, cu sediul la Lambaesis (Numidia)[72] – soldaþii, care în anul 144 primesc honesta missio, fuseserã probabil înrolaþi în anii 117/118/119; un numãr de 19 dintre ei provin din Napoca, fiind în cea mai mare parte P. Aelii, deci poartã praenomen-ul ºi nomen-ul împãratului Hadrian, de la care au obþinut cetãþenia în momentul intrãrii în legiune; unii dintre ei poartã nume traco-moeso-dacice, precum Bitus, Tarsa, Mucat[ra], Eptacentus[73]; prezenþa unui interprex Dacorum în legiunea I Adiutrix de la Brigetio (Pannonia Superior)[74].
          Nu trebuie uitaþi dacii din garda imperialã[75] – unii menþionaþi de inscripþii descoperite la Roma ca fãcând parte din cohortele pretoriene, recognoscibili prin indicarea numelui provinciei din care provin (natus provincia Dacia[76], horiundus et povincia Dacia), a numelui oraºului-capitalã a teritoriului din care au fost recrutaþi (Apulum[77], Dierna, Drobeta, Malva[78], Napoca[79], Sarmizegetusa[80]) sau prin afirmarea deschisã a originii dacice – natione Dacus[81]; alþii recrutaþi în garda imperialã cãlare (equites singulares)[82], declaraþi ca fiind natione Dacus sau deconspiraþi de nume – Silvinius Decibalus[83] ori în flota din Mediterana[84].
          O categorie aparte de menþiuni se referã la purtãtorii numelui Decebalus[85], atestat în epigrafia greacã ºi latinã de pe cuprinsul imperiului – Sextus Rufius Decibalus – Roma[86], Dekibalos – într-o închinare dionisiacã din Latium[87], Deceb. – într-o ºtampilã amforicã descoperitã la Roma, Monte Testaccio[88], Iulius Decibalus, între membrii unui colegiu religios, de la Savaria (Panonnia Superior)[89].
          În afara geto-dacilor prezenþi în unitãþile militare, trebuie evidenþiaþi ºi cei atestaþi în diverse inscripþii pe teritoriul imperiului[90] – adicã elementele etnic populare daco-getice izolate sau în grupe mai mici – familii, reprezentate de civili, prezente numai în afara provinciei; este vorba de un material epigrafic-antroponimic ce poate fi repartizat în douã categorii – antroponime dacice izolate sau în sistemul tria nomina ale cetãþeanului roman ºi persoane care poartã menþiuni privind etnicitatea – natione, domus ori numai teritoriul în sens mai larg ori cu antroponime – Dacus, Dacio – formate din etnonimul Dacus, deoarece Dacus, ca antroponim individual ºi singur nume era dat în chip firesc de cãtre romani captivilor din Dacia sau persoanelor de neam geto-dacic emigrate din aceastã þarã, unde, în mediul social-etnic prevalent geto-dacic, atare distinctiv, ethnicon-ul majoritãþii populaþiei bãºtinaºe, nu putea fi aplicat drept nume individual de persoanã, cum era în afara Daciei[91]. Elementele civile din imperiu pot fi grupate în ºase categorii – sclavi, liberþi, meºteri olari, insularius, curialis, magister[92].
           Puþinãtatea menþiunilor documentare asupra dacilor în Imperiul roman se explicã atât prin numãrul redus al epigrafelor existente efectiv ºi cunoscute pânã acum, cu sãrãcia lor obiectivã, caracterul lor laconic, lacunar, cât ºi prin schimbarea numelor geto-dace cu nume romane urmate de abandonarea oricãrei menþiuni despre obârºia etnic-teritorialã, fenomen de înlocuire ce s-a petrecut pe scarã largã mult mai rapid ºi intens în afara decât în interiorul provinciei carpato-danubiene[93].

C. ONOMASTICA

           Diversele încercãri de repertoriere a onomasticii ºi resturilor lingvistice trace[94] au evidenþiat existenþa unor antroponime traco-moeso-dacice[95]:

Aulenus, Nova-Zagora, CIL, XVI 90 (a. 144), posibil nume italic, purtat de un personaj din Tracia, ostaº trac cu antroponimic ºi patronimic romane
Aur(elius) Auluc[ent]us, POTAISSA, CIL, III 918
Aulusanus, MICIA, CIL, III 12568 = AEM XVI 1893, 253, n.11
Aur(elius) Babus, NAPOCA, CIL, III 866, posibil bitinian ºi frigian, eventual ºi tracic
Aelius Balius, APULUM, cãrãmidã ºtampilatã, MICIA, CIL, III 8064 (=1629, 3), posibil nume tracic sau grecesc
Iulia Bessa, ULPIA TRAIANA, CIL, III 1438 (Farcadin HD)
Bithus, Palamarcia (Bulgaria), Klio, 37, 1959, p.197
Bithus, SAMUM, Cãºeiu, Cluj, CIL, III 829, Athenaeum, 36, 1958, p.33 (a. 164)
Sabin(ius) Bithus, APULUM, Muz. Sebeº, tabel de militari din leg. XIII Gemina
Bitus, Gherla, cãrãmidã zgâriatã, ArchÉrt, XII, 1892, p.169 = CIL, III 35, nr. 294 = AMN, 1, p.480)
Blasa, SAMUM, Cãºeiu, Cluj, CIL, III 7635
Brasus, APULUM, Arch.Ért, 32, 1912, 274 (=Arch.anz. 1913, 333)
Aurelius Brisanus, Iliºua, jud. Bistriþa-Nãsãud, Materiale, 4, 1957, p.321, fig. 2
Brisenus, Gherla, stelã funerarã, ProblMuz, 1964, p.179
Butes, Strei-Sãcel HD, CIL, III 7893
Aurelius Cotes, SAMUM, ActMuz 1956, p.129 (AnnÉp, 1957, 331), nume probabil tracic, dacã nu este grecesc sau asianic
Publius Aelius Dacianus, NAPOCA, CIL, III 867
Iul(ius) Daciscus, DROBETA, Dacia, VII-VIII, 1937-1940, 353
Dades, APULUM, CIL, III 1181
Decebalus, SARMIZEGETUSA, Grãdiºtea Muncelului, r. Orãºtie – vas lut, ºtampila cu litere inversate
Denzi, OPTATIANA Zutor, Cluj/Sãlaj, ACMI, 1930-1931, 85-86
Marcus Turrani Dil., TIBISCUM, CIL, III 1548, probabil nume bitinic sau frigian, dar de neam tracic
Aelius Dines, Pintic, Cluj, CIL, III 835
M. Disius, DACIAE incertae, CIL, III 8043 (=1624a)
Aurelius Ditugentus Pintic, Cluj, CIL, III 835
Dizo, NAPOCA, CIL, III 870
Aurelius Dolens, POTAISSA, CIL, III 6255
Drebias, POTAISSA, CIL, III 889
Aurelius Drebias, POTAISSA, CIL, III 13768
Aurel (?) Duda, NAPOCA, CIL, III 874
Valeria Dula, POTAISSA, ArchÉrt, XXXV, 1915, 45
Eptala, NAPOCA, CIL, III 870
Aelius Vale(n)s qui et Esbenus, Rusãneºti, OT, CIL, III 8040, corect Hesbenus
Heptapor, Cristeºti , MR, CIL, XVI 108 (a. 158)
Is(i)us, Cristeºti , MR, CIL, XVI 108 (v. Heptator)
Mammulo, APULUM, CIL, III 7812, eventual tracic
C. Iulius Melgidianus, DROBETA, CIL, III 14216, 6
Muc[…] ULPIA TRAIANA SARMIZEGETUSA, HD, CIL, III 1526
Mucapa, Gherla, A Szolnok-doboka várm. irodl. társulat évkönyve, Dej, III 1902, 8
Mucapor, APULUM, ArchÉrt, XXXII, 1912, 274
Mucapor, Iliºua, jud. Bistriþa-Nãsãud, CIL, III 799
Mucapuis, Iliºua, jud. Bistriþa-Nãsãud, CIL, III 809
Mucasenus, APULUM, CIL, III 1195
Aurelius Mucatius, Iliºua, jud. Bistriþa-Nãsãud, Materiale, 4, 1957, 231
Mucatra, var. Mucatrus, Iliºua, jud. Bistriþa-Nãsãud, CJ, CIL, III 787
Mucatra, APULUM, ArchÉrt, XXXII, 1912, 274
Mucatralis APULUM, ArchÉrt, XXXII, 1912, 274 (v. Mucatra)
Mucatralis SAMUM, Athenaeum, XXXVI, 1958, 33
Mu[c…], Aelius, Iliºua, jud. Bistriþa-Nãsãud CJ, CIL, III 799 (v. Mucapor)
Aelia Muciale sau Muciane, NAPOCA?, EDR, IV, 1930, 146
Mucianus, Slãveni, Olt, CIL, III 14216,37 (tegula)
Mucianus, ULPIA TRAIANA SARMIZEGETUSA, Grãdiºtea, CIL, III 13782
Mucianus, NAPOCA, CIL, III 870
Marcus Ulpius Mucianus, APULUM, CIL, III 1070
Publis Aelius Mucianus, POTAISSA, CIL, III 7614
Aurelius Mucianus, APULUM, CIL, III 7786
Aurelius Mucianus, POTAISSA, CIL, III 7688
Mucianus, POROLISSUM, Materiale, 6, 1959, p.872
Aurelia Pirusis, DACIAE incertae, CIL, III 1607 (Petreºti CJ)
-por, Aurelius [Aulu]por sau [Muca]por, Sugeac, CJ, CIL, III 852
Aelia Prisosta, OPTATIANA, Zutor, Cj, ACMI, 1930-1931, 85-86
Rescuturme, APULUM, CIL, III 1195
Scorilo, SARMIZEGETUSA, v. Decebalus
Seuthes, Tiurea Cj, CIL, XVI 33 (a. 86 p.Chr)
Sira (?), Rusãneºti, CIL, III 8040
Soia (Soie?), APULUM, CIL, III 1196
Sola, Iliºua, MR, CIL, III 787
Tarsa (?), Caransebeº, CIL, II 7998
Tattario, Napoca, CIL, III 870 (= ILS 4061)
M. Aurelius Teres, ArchAnz.1912, 563
Tetula, Strei-Sãcel HD, CIL, III 7893
Traibithus, Tiurea CJ, CIL, XVI 33 (a. 86 v. Seuthes)
Tzinta, NAPOCA, CIL, III 870
Aurel. Tsinta SAMUM, Cãºeiu, CIL, III 7635
Tzinto, NAPOCA, CIL, III 870
[…]tzia, MICIA, Herepea, HD, CIL, III 7873 + 13773
Aurel(ius) Tzolotus APULUM, CIL, III 7789
-udis (?), în inscripþia fragmentarã cu Mucapa, Gherla, rest dintr-un antroponimic tracic
[…]azenus ?, DACIAE incertae, CIL, III 8055. Poate fi nume grecesc (Zeno) sau tracic
([Dul]azenus, [Muc]azenus, [Ept]azenus)
[…]dochus ?, DACIAE incertae, CIL, III 8055
           Numele cele mai frecvent întâlnite ºi mai reprezentative sunt Bitus, Blasa, Brisanus, Brisenus, Denzi, Dizo, Drebias, Duda, Dula, Mucapa, Mucapor, Mucapuis, Mucasenus, Mucatra, Mucatius, Mucianus, Prisosta, Soia, Sola, Tzinta, Tzinto º.a.[96]
          Studiile de onomasticã au evidenþiat existenþa unui numãr mic de antroponime traco-dace în inscripþiile din Dacia romanã în comparaþie cu antroponimele de altã origine – 64 = sub 3%[97]. O statisticã aratã cã din cele circa 2950 de nume cunoscute , circa 74% sunt romane, la acestea adãugându-se un lot mai mic de nume greceºti (14%), precum ºi de altã origine (celtice, traco-dacice, siro-semite, egiptene, nord-africane[98]. O statisticã reflectând situaþia din 1975 aratã cã situaþia se prezintã astfel – nume romane peste 2200 (70-75%), greco-orientale circa 420 (16%), illire 124 (circa 4%), celtice circa 74 (3%), traco-dace 64 (sub 3 %), nord-vest africane, egiptene ºi altele peste 1%[99]. În ultimele decenii, ca urmare a descoperirilor epigrafice, a crescut numele antroponimelor cunoscute, dar proporþia diferitelor categorii de nume s-a menþinut în limitele anterioare[100]. Una dintre explicaþiile posibile ale acestei stãri de lucruri ar fi aceea cã cele circa 67 de nume trace atestate de inscripþiile Daciei romane au fost atribuite aproape exclusiv coloniºtilor veniþi de la sud de Dunãre, pãrere combãtutã vehement de istoricii români[101]. I.I.Russu a introdus în circuitul lingvistic modern denumirea, mai nuanþatã ºi corespunzând mai bine realitãþilor etnice din acest spaþiu geografic, de nume traco-moeso-dacice, putându-se afirma cã din lotul de asemenea nume atestate de inscripþiile Daciei cel puþin o parte aparþin localnicilor geto-daci[102], prezenþi totuºi în inscripþiile deja menþionate de la Drobeta (numele de Iulius Daciscus)[103], Germisara (numele de Decebalus, Luci (filius), desemnând probabil un peregrin al cãrui tatã fusese probabil un dac romanizat sau rezultatul unei cãsãtorii mixte)[104], Napoca (numele P. Aelius Dacianus, indicând dupã cognomen, pe urmaºul unui dac care primise cetãþenia de la împãratul Hadrian)[105] ºi Brâncoveneºti (numele feminin Zetzi, aparþinând probabil unei sclave eliberate, cãsãtorite cu Aurel(ius) Vale(n)s, sesquiplicarius în ala I n(umeri) Il(l)yric(orum), în amintirea cãruia este pusã inscripþia)[106]. Existã indicii în inscripþiile de la Porolissum asupra unei obârºii autohtone în douã cazuri – Mucianus[107] ºi S. Sucissianus[108], probabil autohtoni recrutaþi în armata romanã[109]. Majoritatea autohtonilor îºi ascundeau probabil identitatea sub nume romane[110]. În procesul de integrare a unor elemente autohtone în masa romanã a provinciei, la a treia generaþie, aºa cum aratã numele defuncþilor, urma originii lor era pierdutã[111]. Cercetãrile asupra onomasticii traco-dacice sau, mai nou ºi mai corect, traco-moeso-dace, au demonstrat cã antroponimia tracilor, neam din care fãceau parte ºi geto-dacii, deºi destul de bogatã ºi variatã, prezintã în general uniformitate în întreg spaþiul carpato-balcanic ºi cel puþin o parte aparþin localnicilor geto-daci[112], fapt sugerat ºi de neasocierea acestor nume cu închinãri cãtre divinitãþi trace ºi de neapartenenþa lor militarilor din cele trei auxilia de traci staþionate în Dacia[113]. Rãspândirea inscripþiilor cu nume traco-dace este o realitate mai ales pentru Transilvania[114] – 37 din oraºe (Apulum 11, Napoca 8, Potaissa 8, Ulpia Traiana Sarmizegetusa 4, Tibiscum 2, Drobeta 2, Porolissum 2), 20 din castre de trupe auxiliare (Iliºua 6, Samum Cãºei 4, Gherla 3, Optatiana-Zutor 2, Cristeºti 2, Micia-Veþel 1, Slãveni 1, Brâncoveneºti 1), 9 din aºezãri rurale (Strei Sãcel 2, Rusãneºti 2, Turea 2, Suceag 1, Pintic 2, Petreºti 1) ºi una din staþiunea balnearã Germisara[115].
          Inscripþiile cu caracter funerar în care apar menþionate aceste antroponime ori nu precizeazã care divinitãþi sunt venerate, ori, atunci când o fac, este vorba de divinitãþi romane, ca Jupiter, Apollon, Liber Pater, Silvanus Domesticus, Nemesis, fiind interesant de semnalat faptul cã nici o inscripþie sau monument sculptural semnat de un purtãtor de nume traco-dacic nu a fost dedicat unei divinitãþi tipic tracice sau geto-dacice[116].
          Purtãtorii numelor de facturã traco-dacicã sunt oameni de condiþie liberã, din straturile mijlocii ºi de jos ale populaþiei sau cu grade inferioare, dacã este vorba de militari. Civilii apar frecvent cu statut de peregrini ori de cetãþeni, de liberþi sau de veterani. Militarii fac parte din trupele auxiliare, ca simpli soldaþi sau gradaþi: eques, miles, sesquiplicarius, imaginifer, aparþinând trupelor ala Tungrorum Frontoniana, ala II Pannoniorum, ala I Asturum, ala I Gallorum et Bosporanorum, ala I n(umeri Illyricorum, ala Electorum, coh. I Britannica, coh. II Gallorum Pannonica, Singulares consularis, Num. Maurorum Optatianensium, Num. equitum Illyricorum, Num. Palmyrenorum Tibiscensium. În trei cazuri se menþioneazã soldaþi ºi gradaþi (subofiþeri) din legiunile V Macedonica ºi XIII Gemina: miles, custos armorum, strator consularis[117]. Depistarea autohtonilor în corpul cetãþenesc al provinciei este o chestiune dificilã deoarece inexistenþa unor criterii suficiente de separare a numelor sud-tracice de cele tracice, precum ºi necunoaºterea semanticii limbii dace fac imposibilã precizarea dacã persoanele cu cognomina tracice vin din sudul Dunãrii sau sunt autohtone[118]. Un studiu de caz pentru Ulpia Traiana Sarmizegetusa indicã absenþa totalã a unor nume sigur dacice ºi numãrul redus (5) al persoanelor purtând cognomin tracice – Valentinus, Maximus, Priscus, Rufinus, Rufus[119], dar nu reprezintã o dovadã peremptorie a absenþei cvasitotale a autohtonilor aici[120]. S-a sugerat pentru unele personaje de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa – circa 10% – o origine autohtonã[121] în perfectã concordanþã cu legitatea istoricã ºi în contradicþie cu interpretãrile negativiste[122]. Aceste indicii indirecte ar fi: creºterea, de-a lungul timpului, a numãrului persoanelor cu gentilicii imperiale, de la Ulpius la Aurelius, ceea ce dovedeºte o progresivã, apoi, sub Caracalla, masivã acordare a cetãþeniei romane locuitorilor Daciei, nu numai celor veniþi din afarã – care trebuie sã fi fost în cea mai mare parte cetãþeni -, ci celor dinlãuntrul provinciei, autohtonilor; absenþa vreunui indiciu pentru originea autohtonã a persoanelor care poartã gentilicii luate de la împãraþii ce au domnit anterior cuceririi Daciei; unii dintre Publii Aelii sunt probabil urmaºi ai unor fruntaºi daci încetãþeniþi de cãtre Hadrian care a dus o politicã de conciliere a populaþiei locale învinse; comparaþia între numele persoanelor din Sarmizegetusa ºi numele latine adoptate de dacii din imperiu, cei care menþioneazã cã sunt natione Dacus sau natus Dacus. În cazurile în care nomina sau cognomina despre care se cunoaºte cã au fost folosite de daci din afara provinciei sunt însoþite la persoanele din Ulpia Traiana Sarmizegetusa de un gentiliciu imperial din sec. II-III ºi nu existã nici un indiciu cã acestea au venit din altã provincie s-a avansat ipoteza cã ar putea fi autohtoni[123]. Majoritatea celor presupuºi a fi de origine dacicã de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa sunt fie femei, fie persoane fãrã însãrcinãri publice – Ael. Antonia, Ael. Primitiva, P. Ael. Iulianus, C. Aquilius Dimitianus, Ulp. Avillius Florentinus, Aur. Dexter, M. Aur. Florentinus, Aur. Mucianus, Castena Nice, P. Flaccinius Felix, Maxima Butes, Servillia Primitiva, Seximia Hermione[124], dar se poate bãnui cã în capitala Daciei, ca ºi în alte oraºe ale provinciei, au pãtruns treptat, pe mãsura normalizãrii relaþiilor dintre învinºi ºi învingãtori, elemente ale populaþiei dacice, fie ca urmaºi ai unor fruntaºi daci, încetãþeniþi de Hadrian, fie ca persoane de origine socialã mai modestã, venite din mediul rural, unde existenþa lor este probatã de mãrturii diverse.
          Se considerã cã dacii au optat pentru o modalitate radicalã de latinizare a numelor, renunþând la cele autohtone[125], precizându-ºi totuºi uneori originea prin expresia natione Dacus[126]. De asemenea, determinativul natione Dacus ori natus (oriundus) Dacia, respectiv simpla menþiune a unui oraº sau teritoriu din aceeaºi provincie ca loc de obârºie a unui mare numãr de provinciali ai imperiului roman, indicã în foarte multe cazuri, dacã nu chiar în majoritatea absolutã, mai ales la militari, elemente etnice daco-getice, evident romanizate prin limbã ºi antroponimie, nu imigraþi în Dacia[127]. Totodatã prezenþa în inscripþiile provinciei traiane a circa 120 de Ulpii, a peste 250 de Aelii ºi a peste 300 de Aurelii indicã un mare numãr de persoane care au dobândit calitatea de cetãþean în timpul domniilor lui Traian, Hadrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius sau Caracalla ºi care au preferat din dorinþa de a nu stârni resentimentele cuceritorilor sã renunþe la numele lor de rezonanþã dacicã[128].

D. TOPONIMIA, HIDRONIMIA, NUMELE DE TRIBURI

           Deºi cunoºtinþele actuale referitoare la toponimia anticã a Daciei romane sunt destul de sãrace, abia atingând 80 de atestãri[129], se remarcã faptul cã cele mai multe toponime sunt de origine autohtonã: Acidava, Agnaviae (Acmonia), Alburnus (Maior), Ampelum, Apulum, Arcidava, Arutela, Aziziz, Brucla, Buridava, Cedonia, Cumidava, Darnithitum, Deusara, Dierna, Drobeta, Gaganae, Germisara, Immenosum (Maius), Masclianae, Micia, Partiscum, Pelendova, Porolissum, Potaissa, Rannistorum, Resculum, Rucconium, Rusidava, Sacidava, Saldae (?), Samum, Sarmizegetusa, Singidava, Tibiscum[130]. Capitala provinciei, Colonia Dacica (Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica) îºi adaugã numele capitalei regilor daci – Samizegetusa, care se aflase la 30 km depãrtare de ctitoria urbanã a lui Traian[131]. În afara acestor toponime ce se referã deopotrivã la aºezãri civile ºi castre, se evidenþiazã numele munþilor Carpaþi – Carpates[132], precum ºi hidronimele autohtone Alutus, Crisius, Marisus, Samus, Tibiscum, Tisia[133], demonstrând clar cã la sosirea lor coloniºtii ºi administraþia romanã gãsind în Dacia o populaþie bãºtinaºã stabilã, cu care au trebuit sã convieþuiascã ºi de la care au preluat aceste nume.
           Vechea toponimie ºi hidronimie a Daciei, cunoscutã din Geographia lui Ptolemeu, a fost preluatã ºi menþinutã de romani, fapt care pledeazã categoric nu pentru dispariþia, ci pentru dãinuirea în numãr mare a populaþiei autohtone. Existenþa sub romani a numelor de localitãþi mai importante dace, de râuri mari, ca ºi de munþi, nu poate fi explicatã logic decât prin continuitate etnicã[134].
          Triburilor geto-dace pomenite de Ptolemeu[135]: Albocenses, Anarti, Biephi, Buri(davense), Caucoenses, Ciagisi, Costobocii, Contensi, Piephigi, Potulatenses, Predavenses, Racatenses, Saldenses, (Oredes)enses, Teurisci, li se adaugã Appuli[136]. La Cãºei-Dej-Samum se atestã o regio Ans(amensium) care ºi-a luat numele de la populaþia localã Ans(amenses)[137]. În împrejurimile castrului de la Râºnov, pe timpul lui Severus Alexander (222-235), o inscripþie pomeneºte populaþia Cumidavenses, populaþie legatã probabil de localitatea Cumidava[138].

E. SURSE NUMISMATICE

           În sprijinul tezei continuitãþii populaþiei dacice dupã cucerirea romanã pot fi invocate ºi o serie de elemente de ordin numismatic, fie cã este vorba de elemente figurative simbolizând prezenþa ºi încadrarea populaþiei dacice învinse în noile forme de viaþã romane, fie cã este vorba de tezaure monetare aparþinãtoare autohtonilor.
           Dacã în privinþa reprezentãrilor figurate, puteau fi remarcate monedele împãratului Traian cu legenda: Dac(ia) cap(ta), personificarea Daciei fiind a unei femei îndurerate, doborâtã de forþa puterii romane[139], reversul monedelor purtând în exergã legenda DAC(ia) CAP(ta) ce reprezintã un dac (sau Dacia personificatã) cu mâinile legate ºi cu sabia încovoiatã la pãmânt[140] ori simbolistica monedelor bãtute dupã 110 se schimbã prin emisiunile cu legenda Dacia August(i) Provincia prin figurarea Daciei în asociere cu spicul de grâu ºi ciorchinele de strugure, aluzii la bogãþiile provinciei, pentru ca în vremea lui Hadrian – Dacia ºezând pe o stâncã, cu un vexillum ºi cu sabia curbã, specific dacicã, în mâini[141] sã reflecte cu siguranþã o schimbare de atitudine imperialã ºi rolul rezervat provinciei Dacia în strategia romanã faþã de ameninþãrile barbare. În sec. III, dupã 246, când provincia romanã capãtã dreptul de a bate monedã proprie, Dacia apare pe monedele de bronz sub chipul unei femei cu veºmânt lung ºi bonetã frigianã pe cap, þinând în mâna dreaptã sabia curbã dacicã, iar în stânga spice sau cununa de grâu ori þinând în mâna stângã un stindard cu literele DF (Dacia Felix) sau având vexilla celor douã legiuni staþionate la nordul Dunãrii, asocierea sabiei curbe dacice cu stindardele romane putând simboliza tendinþa oficialitãþii de a ilustra o armonie între armata romanã ºi populaþia localã.
          Tot pe monede de bronz, emise în timpul domniei lui Antoninus Pius, figura Daciei este redatã purtând stindardul cu dragonul dacic, ceea ce a fost interpretat fie ca exprimând concepþia romanã despre integrarea populaþiei locale în Imperiul roman, fie indicând intenþia oficialã de a rãspândi în lumea romanã ideea persistenþei dacilor[142].
           Cât priveºte tezaurele monetare îngropate în pãmântul Daciei ocupat de romani, se distinge un grup de 16, mici ºi mijlocii din punctul de vedere al numãrului de monede (semnalate în localitãþile Alba Iulia, Alecuº ºi Teiuº, jud. Alba, Barbura, Hunedoara, Jeledinþi ºi Tisa, jud. Hunedoara, Dâmbãu ºi Reghin, jud. Mureº, Dãghiceni ºi Islaz, jud. Olt, Frânceºti, jud. Vâlcea, Gârla Mare, jud. Mehedinþi, Lãpuºnic, jud. Timiº, Tibodu, jud. Harghita, Viºea, jud. Cluj), care încep cu piese anterioare cuceririi romane, emise în timpul republicii ori sub domnia împãraþilor din sec. I a. Chr., mai ales Nero ºi Vespasian ºi se încheie în vremea stãpânirii romane în Dacia. Acest grup de tezaure monetare, în care procesul agonisirii de numerar a început în rãstimpul dintre Nero ºi Traian ºi a continuat în vremea stãpânirii romane poate fi considerat dovada existenþei unei populaþii trãitoare în spaþiul dacic, care a agonisit moneda anterioarã cuceririi Daciei ºi apoi pe cea emisã dupã organizarea ei în provincie romanã, populaþie care nu putea fi decât una supravieþuitoare ocupaþiei romane, autohtoni daci care primind cetãþenia ajung la o situaþie economicã mai bunã[143].

F. COLUMNA LUI TRAIAN[144]

           Printre scenele conþinând imagini ale geto-dacilor de dupã cucerire sunt scena LXXVI conþinând o reprezentare de la sfârºitul primului rãzboi dacic (a.102) în care este redatã o scenã campestrã conþinând un grup de daci care se îndreaptã spre o cetate dacicã, grup format din bãtrâni, femei ºi copii, urmaþi de animale domestice (boi, vaci, oi, capre), unele în mers, altele culcate pe iarbã, grup în centrul cãruia se disting un bãtrân care þine de mânã un bãiat ºi altul care poartã un copil pe umeri; o mamã cu doi copii ºi cu al treilea în braþe; alte douã femei având copii cu ele; una ducându-ºi pruncul în braþe, iar cealaltã pe cap, înfãºurat în scutece ºi aºezat într-un fel de leagãn-albie. În acelaºi timp, în planul din stânga sunt redaþi bãrbaþi daci dãrâmând un zid de piatrã, simbolizând demolarea cetãþilor greceºti, prevãzutã în condiþiile pãcii. Scena a fost interpretatã ca simbolizând întoarcerea dacilor împreunã cu turmele lor în regiunile de unde fugiserã din cauza rãzboiului, reluarea cursului normal al vieþii în mediul rural-pãstoresc, dupã încetarea luptelor ºi încheierea pãcii cu romanii[145]. Scenele CLVI/CLV conþinând o reprezentare de la sfârºitul celui de-al doilea rãzboi dacic (a.106) în care este redatã o scenã conþinând în partea din stânga un grup de soldaþi romani mergând spre dreapta, lãsând în urma lor o cetate dacicã incendiatã. În faþa lor se aflã femei, copii ºi bãrbaþi daci, însoþindu-ºi turmele care pasc liniºtit. Unii dintre daci se uitã înapoi, iar alþii poartã arme[146], a fost interpretatã în sensul cã militarii romani din scenele în discuþie reprezintã trupe care s-au întors la bazele lor, dupã îndeplinirea misiunii, iar dacii din aceeaºi figuraþie nu sunt decât amici ai romanilor refugiaþi în munþi, de unde, dupã moartea lui Decebal ºi victoria finalã romanã, revin la casele lor sau în sensul cã se redã plastic nu plecarea populaþiei dacice din provincie, nici întoarcerea ei din munþi acasã, ci evacuarea bãºtinaºilor din regiunea Munþilor Orãºtiei în alte zone ale Daciei romane, mai uºor de supravegheat, spre a preîntâmpina eventuale regrupãri sau revolte ale dacilor[147].
           Aceste scene au fost tãlmãcite în sensul întoarcerii populaþiei acasã, dupã ce urgia rãzboiului a trecut sau a evacuãrii ei din zona muntoasã a Orãºtiei ºi aºezarea la ºes, în spaþiul noii provincii romane.
          O serie de reliefuri de pe Columnã indicã supunerea populaþiei dacice dupã primul rãzboi. Astfel, în scenele XXVII-XXVIII, Traian, asistat de statul sãu major, primeºte în timpul primului rãzboi o solie dacicã formatã din oameni de rând (comati) care vin sã cearã pace ºi îndurare[148]. În scena XXXVII, un mare grup de daci, oameni simpli ºi nobili, bãrbaþi, femei, copii ºi bãtrâni se supun împãratului care le aratã bunãvoinþã ºi clemenþã[149]. În scena XLVI doi comati cer îndurare lui Traian[150], iar în scena LII o delegaþie de daci duce tratative cu romanii[151]. În scena LXI, în timpul unei lupte, un nobil dac este înfãþiºat aruncându-ºi scutul ºi îngenunchind în faþa împãratului[152], iar în scena LXVI doi pileati cer iertarea, unul sãrutând mâna împãratului[153]. Scena LXXV este consideratã a reprezenta capitularea dacilor la sfârºitul rãzboiului[154], iar în scena LXXVI, populaþia se întoarce la vetrele pãrãsite în timpul ºi din pricina rãzboiului[155].
           Scene cu închinãri dupã cel de-al doilea rãzboi sunt considerate a fi scena XC-XCI, în care un numeros grup de comati se închinã împãratului[156] scena C, în care împãratul duce tratative cu o solie daco-bastarnã[157], scena CXVIII, în care împãratul primeºte implorarea unui pileatus[158], scena CXLI, în care o mulþime paºnicã de comati sau grupuri de nobili ºi nobili împreunã cu oameni de rând cer iertare ºi îngenuncheazã înaintea împãratului[159].
          ªi pe Columna lui Traian numeroase scene redau supunerea populaþiei dacice (bãrbaþi, femei, copii sau nobili ºi oameni de rând) în faþa împãratului ºi a oºtilor romane. Faþã de mulþimea care se supune, cuceritorii manifestã clemenþã ºi înþelegere. Nicãieri nu se vãd scene cu acte de cruzime sau masacre ale populaþiei[160]. Nu apar scene de expulzare ºi deportare a dacilor din þara lor ºi nici tablouri de exterminare a populaþiei civile care s-a predat învingãtorului[161]. Columna lui Traian ne redã o serie de scene care pot fi interpretate cu toatã certitudinea în favoarea continuitãþii populaþiei autohtone: grupuri de daci, cu nobilii lor, supunându-se lui Traian, alþii cu tot avutul lor în miºcare – fie cã se întorc la casele lor dupã încetarea rãzboiului, fie cã sunt aºezaþi de autoritãþile romane în alte locuri[162]. Chiar scenele finale ale Columnei lui Traian (CLIV-CLV) prezintã un grup de daci escortaþi de soldaþi romani, probabil pentru a-i reaºeza în teritoriile castrelor ca forþã de muncã aservitã[163]. Anumite scene controversate de pe Columna lui Traian, departe de a simboliza plecarea populaþiei dacice din þara sa de baºtinã, aratã de fapt întoarcerea acasã dupã terminarea ostilitãþilor sau poate, mutarea ei forþatã din zonele muntoase în regiunile mai uºor de controlat de cãtre autoritãþile civile ºi militare romane, clemenþa împãratului ºi a armatei romane victorioase faþã de cei învinºi[164].
          Dacã nu mai existã îndoieli privind supravieþuirea dacilor dupã cucerirea romanã, se poate pune întrebarea care anume parte din aceastã populaþie a putut supravieþui – parte în sens cantitativ ºi calitativ. Chiar în condiþiile lipsei complete a surselor privitoare la pierderile suferite de daci în cursul celor douã rãzboaie ale lui Traian, am avea tot dreptul sã afirmãm cã luptele sângeroase ºi de lungã duratã nu puteau sã nu se rãsfrângã asupra raporturilor demografice ale populaþiei autohtone. Se ºtie cã un efect direct al rãzboaielor este creºterea mortalitãþii printre bãrbaþi-rãzboinici, iar pe de altã parte absenþa lor îndelungatã de acasã determinã scãderea numãrului de cãsãtorii contractate, toate acestea ducând la scãderea bruscã a numãrului de naºteri. Rãzboaiele favorizeazã apariþia ºi rãspândirea bolilor ºi epidemiilor ºi sunt însoþite de obicei de migrãri ale populaþiei, a cãror scarã ºi intensitate sunt foarte variate, care exercitã totodatã o influenþã considerabilã asupra scãderii numãrului de naºteri ºi asupra creºterii mortalitãþii[165]. Coroborarea informaþiilor provenind de la Criton (cei 50 000 de prizonieri daci[166], ca ºi cei 40 de bãrbaþi rãmaºi în viaþã în Dacia) cu cele de la Eutropius referitoare la secãtuirea Daciei de cãtre bãrbaþi ar conduce la concluzia cã în urma operaþiunilor militare, iar mai târziu datoritã unei acþiuni planificate de exterminare ºi de transformare în sclavi, Dacia a fost într-adevãr secãtuitã de bãrbaþi, înþelegând prin aceºtia persoanele de sex bãrbãtesc apte de a purta arme[167]. Sunt invocate în legãturã cu politica foarte durã a Romei faþã de populaþiile care se revoltau prea des sau recurgeau la acþiuni perfide douã texte în care se precizeazã cã faþã de cei în cauzã era aplicatã pedeapsa vânzãrii prizonierilor cu condiþia sã fie vânduþi ca sclavi departe de patria lor[168]. S-ar fi putut lua desigur mãsuri pentru masacrarea sau transformarea în sclavi a întregii populaþii, dar ar fi fost vorba de o acþiune dificilã ºi nu neapãrat necesarã, fiind suficientã înlãturarea din societatea geto-dacicã a acelei pãrþi a populaþiei care constituia cel mai mare pericol potenþial – bãrbaþii apþi de a purta arme, deci circa 1/4 din totalul populaþiei. În acest sens, în primii ani dupã cucerire, adolescenþii din populaþia autohtonã care atingeau vârsta adultã erau înlãturaþi în mod sistematic de pe teritoriul provinciei, în timpul domniilor lui Traian ºi Hadrian fiind formate cel puþin trei unitãþi din armata auxiliarã ala I Ulpia Dacorum, care staþiona în Cappadocia, cohors I Ulpia Dacorum, care staþiona în Siria ºi cohors I Aelia Dacorum din Britannia, pentru care recrutarea se fãcea pe teritoriul Daciei[169]. Se poate admite ca valabilã ipoteza cã în urma tuturor acestor acþiuni pe teritoriul provinciei din populaþia autohtonã au rãmas mai ales copii, femei ºi bãtrâni, chiar ºi aceastã populaþie fiind expusã la dislocãri masive[170]. Distrugerea populaþiei cucerite nu poate fi consideratã o soluþie, autorii antici[171] subliniind faptul cã autohtonii nu erau exterminaþi, ci învãþaþi sã utilizeze teritoriul pe care-l stãpâniserã în favoarea statului roman, fapt pentru care se putea recurge uneori ºi la deplasãri de populaþii în zone mai uºor de supravegheat[172]. S-ar putea considera cã Traian nu a urmãrit exterminarea dacilor, aºa cum nici Caesar nu a intenþionat dispariþia galilor, Augustus pe cea a dalmatilor ºi pannonicilor, iar Claudius pe cea a bretonilor, aceste populaþii supuse imperiului reprezentând o sursã de forþã militarã, forþã de muncã ºi contribuabili[173].

G. Surse arheologice[1]

a. Aºezãri

           Ca provincie situatã la frontiera imperiului, Dacia se încadra în categoria provinciilor imperiale, spre deosebire de cele aflate în interior, a cãror administraþie revenea senatului roman. Astfel, conducerea ºi administraþia Daciei intrau în atribuþiile împãratului, care era reprezantat la faþa locului printr-un guvernator, trimisul sãu, legatus Augusti pro praetore, numit dintre membrii ordinului senatorial, însãrcinat sã îndeplineascã atribuþiile imperiale, politice, administrative, militare, judecãtoreºti.
          În concordanþã cu prevederile dreptului roman, întreg teritoriul dacic cucerit a trecut în proprietatea statului, cu regim de pãmânt public (ager publicus), de care împãratul putea dispune, potrivit prerogativelor sale.
          Pe teritoriul ºi în timpul Daciei romane au luat fiinþã foarte multe localitãþi noi, care au fost identificate prin descoperiri arheologice, numismatice, epigrafice ºi cu ajutorul izvoarelor literare. Trebuie observat totuºi cã baza documentarã este net inferioarã faþã de alte provincii ale imperiului. Mai clarã este situaþia oraºelor, aglomerãri care dispune de o bazã documentarã bunã ºi cãrora li s-au consacrat ºi cele mai întinse ºi documentate studii[2]. Situaþia este mai dificilã în reconstituirea modului de organizare ºi funcþionare a aºezãrilor din mediul rural. Izvoarele epigrafice ºi literare sunt extrem de puþine, iar cercetãrile arheologice sunt încã în faza de sondaje.
          Vom analiza în continuare o serie de aºezãri identificate prin cercetãri arheologice, ale cãror caracteristici i-au determinat pe descoperitorii lor sã le considere ca aparþinând populaþiei locale din Dacia.
           Armãºeºti[3], jud. Dolj. Aºezare ruralã depistatã de cãtre Gh. Popilian prin cercetãri perieghetice. Au fost descoperite fragmente ceramice de facturã dacicã ºi romanã, datate în sec. II-III.
           Apele Vii[4], jud. Dolj. Aºezare ruralã depistatã prin cercetãri perieghetice. Au fost descoperite fragmente ceramice de facturã dacicã ºi romanã, datate în sec. II-III.
           Archiud[5], jud. Bistriþa-Nãsãud. Aºezare ruralã depistatã prin sondaje arheologice în 1961 ºi 1964. Au fost gropi de provizii ºi bordeie în care s-au gãsit ºi fragmente de vase modelate cu mâna, datate în sec. III. Se vorbeºte ºi de o continuitate a locuirii în acest loc în secolul IV.
           Boarta[6], jud. Sibiu. "O aºezare a unei comunitãþi de daci care trãiau sub ocupaþia romanã"[7], depistatã prin cercetãri perieghetice (1966) ºi cercetãri sistematice (1968-1969), datatã în sec.II-III. Descoperiri: resturile unei locuinþe, resturi din douã cuptoare de copt pâine, multã ceramicã dacicã ºi romanã, douã cuþitaºe, un vârf de lance de fier, gresii de ascuþit ºi multe prâsnele de lut. Locuinþa, probabil cu o singurã încãpere, ale cãrei dimensiunile nu au putut fi precizate, era construitã din lemn ºi era uºor adâncitã în pãmânt, în interior avea un cotlon sau un cuptor de foc în care s-au gãsit fragmente de vase dacice ºi romane, iar printre ele ºi "câteva cioburi prefeudale".
          Ceramica este modelatã cu mâna, din pastã cu impuritãþi, slab ºi inegal arsã, cele mai întâlnite forme fiind borcanele, strãchinile, ceºtile tipice, decorate cu motive tradiþionale, brâuri alveolare sau crestate, aºezate orizontal, oblic, vertical sau în ghirlande, linii drepte sau ondulate singulare sau grupate, striuri verticale ori pieziºe, executate cu mãturica, butoni mici, brãduleþi. Ceramica lucratã cu roata – de origine dacicã, provine din câteva fructiere sure, din unele chiupuri ºi oale cenuºii, decorate cu striuri verticale. Ceramica romanã – fragmente de oale, strãchini, castroane, cãni, pahare, chiupuri – este de culoare cenuºie, cenuºie finã, cãrãmizie, roºie, neagrã-finã, cenuºie-negricioasã, aºa zisa specie zgrunþuroasã, la care se adaugã terra sigilata de import ºi localã. Cantitatea ceramicii romane o depãºeºte cu mult pe cea dacicã.
           Bujoiu[8], com. Robãneºti, jud. Dolj. Aºezare ruralã situatã în punctul "Ordie"-pe terasa dreaptã a Tesluiului, depistatã prin cercetãri perieghetice. Au fost descoperite resturi de locuire la suprafaþa solului ºi fragmente ceramice de facturã dacicã ºi romanã, datate în sec. II-III.
           Castranova[9], jud. Dolj. Aºezare ruralã depistatã prin cercetãri al lui Exp. Bujor în anul 1963, rãmase inedite. Au fost descoperite fragmente ceramice de facturã dacicã (ceaºcã-opaiþ, oalã decoratã cu butoni rotunzi) romanã, datate în sec. II-III.
           Caºolþ[10], jud. Sibiu. Aºezare ruralã, descoperitã cu ocazia sãpãturilor arheologice întreprinse în vasta necropolã tumularã de la Caºolþ, în anii 1954-1957, situatã la 300 m spre sud de marea necropolã a coloniºtilor norico-pannoni, care se îngropau prin incinerare cu ridicare de tumuli, dupã obiceiul din þara de origine. Aºezarea se întinde pe ambele pãrþi ale pârâului Higiului, pe "Dealul Bradului" ºi pe "Dealul lui Dan", în punctele numite "La Pepinierã", Tãieturã" ºi "Gura Higiului". Descoperirile sunt modeste – locuinþe de suprafaþã dispersate, argumentul încadrãrii în aceastã categorie de aºezãri – ceramicã de facturã dacicã, împodobitã cu brâuri alveolare sau crestate ºi cu butoni[11]. Alte descoperiri – fragmente de strãchini cu trei picioare, frecventã ºi tipicã pentru populaþiile nord-pannonice, bucãþi de râºniþã, cuie ºi pirone de fier, câteva fragmente de þiglã, o teslã de fier, o cheie romanã, un vârf de lance în formã de frunzã, o fibulã micã, o monedã romanã.
           Cercetãtorii necropolei au fost surprinºi de inventarul modest al aºezãrii în comparaþie cu numãrul mare al mormintelor, circa 300, ºi au avansat ideea cã necropola deservea mai multe aºezãri. D. Protase avanseazã ideea cã ne aflãm în faþa a douã complexe distincte – necropola aparþine coloniºtilor veniþi din Noricum ºi Pannonia, iar aºezarea autohtonilor daci. Din pãcate, argumentaþia este ºubredã.
           Cernade[12], jud. Alba. Aºezare ruralã cercetatã perieghetic. De pe teritoriul aºezãrii s-au "cules" cioburi de vase dacice ºi romane provinciale.
           Cernatu[13], jud. Covasna. Cercetãri 1962-1963 pe locul numit "Pãmântul lui Robert". Descoperiri – ºase bordeie ºi douã semibordeie, care fac parte dintr-o aºezare dacicã preromanã mai întinsã, aºezare care se pare cã dureazã ºi în prima jumãtate a sec. II, "în timpul ocupaþiei romane". Bordeiele sunt de formã circularã sau dreptunghiularã, în interior sunt prevãzute cu vetre de foc rotunde, inventarul este format din fragmente de vase dacice din Latene-ul târziu, unele mai pãstrând reminescenþe hallstatt-iene. Cele douã semibordeie au în interior câte o vatrã-pietrar, în unul dintre ele s-a descoperit olãrie dacicã lucratã cu mâna ºi la roatã (ceºti tipice, cãni, fructiere etc.), precum ºi alte obiecte (o mãrgea de sticlã, un cuþit de fier, un fragment de brãþarã de bronz), iar lângã ºi în vatra de foc s-au gãsit câteva fragmente de vase romane roºii, printre care se remarcã o bucatã din gura unui castron. Dupã opinia lui Z. Szekely, avem de-a face cu o aºezare cu douã nivele de locuire, una mai veche, datând din Latene II ºi alta mai nouã, din Latene III, care se prelungeºte ºi în epoca romanã, argumentul fiind reprezentat de un fragment de castron, recipient care în Pannonia este datat, cu monede de la Traian ºi Hadrian, în prima jumãtate a sec. II p. Chr.
           Cipãu[14], jud. Mureº. Aºezare ruralã-descoperitã prin cercetãri perieghetice. Locul "Cipãul Mic"-fragmente ceramice romane provinciale ºi câteva modelate cu mâna.
           Ciumbrud[15], oraº Aiud, jud. Alba. Aºezare ruralã descoperitã prin cercetãri perieghetice
           Ciunga[16], oraº Ocna Mureº, jud. Alba. Aºezare ruralã descoperitã prin cercetãri perieghetice. Descoperiri – fragmente ceramice lucrate cu mâna – oale, ornamentate cu brâuri alveoloare, butoni sau linii incizate, lucrate la roatã – fructiere de culoare cenuºie, din pastã finã. Ceramica romanã este compusã din fragmente de culoare roºie, cenuºie, negricioasã ori cãrãmizie-negricioasã, reprezentând forme relativ variate de vase – farfurii, castroane, cãni, ulcele, oale cu sau fãrã torþi, chiupuri (dolia).
           Cârcea[17], com. Coºoveni, jud. Dolj. Aºezare ruralã daco-romanã. Datare sec. II-IV. Cercetãri sistematice în anii 1971-1972 în punctul numit "Viaduct".
           Cluj-Napoca[18](NAPOCA), jud. Cluj. Punct semnalat pe malul stâng al Someºului, în faþa hotelului "Astoria", cu prilejul sãpãrii unei gropi pe strada Horea. Descoperirea unei ceºti modelate cu mâna, împreunã cu numeroase fragmente de vase romane provinciale.
           Copºa Micã[19], jud. Sibiu. Identificatã prin cercetãri perieghetice de cãtre S. Dumitraºcu ºi confirmatã printr-un sondaj arheologic efectuat în anul1974 de cãtre Iudita Winkler ºi M. Blãjan.
           Cristeºti[20], oraº Târgu Mureº, jud. Mureº. Cunoscutã aºezare romanã în care s-au gãsit cuptoare de olari ºi un important material arheologic. În cursul cercetãrilor au apãrut ºi fragmente ceramice de facturã dacicã, modelate cu mâna – ceºti dacice întregi ºi fragmentare, dar ºi o fructierã cenuºie negricioasã lucratã la roatã. Cercetãrile mai noi indicã totuºi, mai degrabã, un vicus format prin colonizare efectivã cu populaþie din zona norico-pannonicã[21].
           Curciu[22], com, Dârlos, jud. Sibiu. Aºezare ruralã identificatã în locul zis "La Fântâni", ce suprapune aºezãri din epoca bronzului, hallstattianã, Latene ºi se întinde pe o suprafaþã de 1 ha. Descoperiri – ceramicã provincialã romanã, bucãþi de râºniþã, cãrãmizi, lipiturã de lut, dar ºi fragmente ceramice lucrate cu mâna.
           Dobrun[23], jud. Olt. Aºezare ruralã datatã în sec. II-III, sondatã arheologic în anii 1973-1974. Într-un bordei se întâlneºte asocierea ceramicii provinciale romane cu cea de facturã dacicã.
           Feldioara[24], jud. Cluj. Aºezare ruralã depistatã prin periegheze ºi un sondaj arheologic în 1977 efectuat de cãtre M. Rusu, cercetãri rãmase inedite. Descoperiri – locuinþe, gropi de provizii ºi ceramicã provincialã romanã ºi de facturã dacicã.
           Filiaº[25], jud. Harghita. Descoperirea unei gropi, în care s-au gãsit fragmente ceramice dacice ºi romane. Cercetãri Z. Szekely ºi I. Nestor, rãmase inedite.
           Fântâniþa[26], jud. Bistriþa Nãsãud. Cercetãri ªt. Dãnilã 1965. Aºezare cercetatã perieghetic. Descoperirea de ceramicã provincialã romanã ºi de facturã dacicã.
           Gligoreºti[27], jud. Cluj. Aºezare ruralã, care suprapune aºezãri din neolitic, epoca bronzului, hallstattianã, cercetatã perieghetic în anii 1953-1954 de cãtre M. Rusu. Fragmente ceramice provincial romane ºi de facturã dacicã.
           Gogan[28], jud Mureº. Aºezare ruralã cercetatã perieghetic de cãtre I. Mitrofan
           Laslea[29], jud. Sibiu. Aºezare ruralã cercetatã perieghetic de cãtre I. Mitrofan. Alãturi de ceramica provincial romanã ºi de cea de facturã dacicã au fost descoperite ºi 28 de monede emise în perioada cuprinsã între Augustus ºi Traian pânã la Valentinianus (364-375).
           Lechinþa de Mureº[30], jud. Mureº. Pe platoul Sãliºte de pe malul drept al Mureºului se aflã resturile unei aºezãri autohtone din epoca romanã. Deºi se sapã de foarte mulþi ani, situaþiile nu par clare. Astfel, existã un nivel de locuire din Latene-ul mijlociu, peste care se atestã un nivel de locuire din epoca romanã, nu foarte clar delimitat. Este semnalatã ºi apariþia unui mic depozit de unelte dacice.
           Leu[31], jud. Dolj. În punctele "Modruz", "Albota", "Leu Mic", "Zãnoaga" au fost descoperite patru aºezãri datate în sec. II-III, în care se gãseºte ceramicã romanã provincialã ºi ceramicã de facturã dacicã.
           Locusteni[32], jud. Dolj. Punctul "Valea Predeºtilor"-aºezare ºi necropolã. Din pãcate, aºezarea este încã ineditã.
           Matei[33], jud. Bistriþa-Nãsãud. Aºezare ruralã depistatã prin cecetãri perieghetice. Cercetãri în 1963 ªt. Dãnilã.
           Medieºul Mare[34], jud. Harghita. Aºezare ruralã depistatã printr-un sondaj arheologic în 1958. Descoperiri – fragmente de vase "fãcute cu mâna din pastã mediocrã"[35], decorate cu brâu alveolar. Aºezarea se aflã la 12 km spre sud de castrul roman de la Inlãceni. Rezerve privind datarea ºi la D. Protase.
           Micoºlaca[36], jud. Alba. Aºezare depistatã prin cercetãri perieghetice în anul 1963 de cãtre I. Mitrofan.
           Mugeni[37], jud. Harghita. Aºezare se dateazã la sfârºitul sec. III -sec. IV. Probabil, mai degrabã se dateazã în sec. IV. Descoperiri – locuinþe, cuptor de olar, gropi de provizii.
           Noºlac[38], jud. Alba. Aºezare cercetatã prin sãpãturi arheologice sistematice în anii 1963-1966 de cãtre I. Mitrofan. Descoperiri – ºase locuinþe de tip semibordei, 13 gropi de provizii, resturile unui cuptor ºi douã vetre, ceramicã provincial romanã ºi de facturã dacicã. Semibordeiele sunt adâncite în sol 0,40-0,45m, au formã patrulaterã cu suprafaþa de 6-12 m2. Numai în douã din ele s-au descoperit instalaþii de foc – cuptor, construit din pietre de râu ºi lespezi mici de gresie, respectiv o vatrã de lut. Inventar sãrac format dintr-un vârf de lance, o daltã, cuie de fier, ac de fibulã de bronz. Gropile de provizii sunt plasate în jurul locuinþelor, iar în trei cazuri sub podina acestora, au forma conicã sau cilindricã, sunt adânci de 0,90-2,20 m, cu diametrul de 0,80-1,35 m. În umplutura gropilor, s-au descoperit fragmente ceramice, oase de animale ºi bucãþi din diferite obiecte de fier, între care ºi un cuþit de plug. Ceramica de facturã dacicã se gãseºte în cantitate mare, spre deosebire de alte aºezãri ºi cuprinde ceramicã lucratã cu mâna ºi la roatã. Cele mai întâlnite forme sunt oalele de diferite forme, ceºti tipice, chiupuri. Ceramica provicial romanã este caracteristicã ºi altor aºezãri din Dacia romanã.
           Obreja[39], jud. Alba. Una dintre cele mai importante aºezãri rurale din Dacia romanã. Cercetãri D. Protase 1961-1966, 1969-1973. Se gãseºte pe terasa Târnavei, la locul numit "Cânepi" ºi "Tãul lui Filip", la o distanþã de 20 km spre nord-est de Apulum. Principalele descoperiri – 30 bordeie, opt locuinþe construite la suprafaþa solului ºi 80 de gropi de provizii. La aceste complexe se adaugã un cuptor de copt pâine ºi un depozit de unelte agricole. Bordeiele au formã rectangularã sau rotundã-ovalã, au adâncimea cuprinsã între 1,20-1,50 m. Suprafaþa lor variazã între 10-15 m2. În unele bordeie nu s-au aflat instalaþii de foc, în unele existã fie un cotlon, fie un cuptor de pietre legate cu lut, fie o simplã vatrã de foc plasatã într-un colþ la nivelul podinei. Se presupune de cãtre descoperitor cã acoperiºul bordeielor era din paie, lemn sau stuf. Inventarul bordeielor nu este bogat. El constã din fragmente ceramice, bucãþi de râºniþã de tip roman, verigi ºi cuie de fier, oase de animale, prâsnele de lut, gresii de ascuþit, câte o bucatã de þiglã sau cãrãmidã romanã refolositã, ace de os sau de bronz. Ceramica se gãseºte în asociere cea provincialã romanã ºi cea de facturã dacicã. Ceramica romanã este cea mai numeroasã. Locuinþele de suprafaþã sunt delimitate de platforme presãrate cu bucãþi de chirpic ars, cu amprente de lemn ºi trestie, printre care se gãsesc puþine cioburi de vase romane, fragmente întâmplãtoare de râºniþe de tip roman, bucãþi de cãrãmidã ºi þiglã refolosite, oase de animale ºi pietre mici de râu. Platformele de chirpic au o suprafaþã de circa 10-12 m2. Nu au fost depistate urme evidente ale unor instalaþii de foc. Gropile de provizii, devenite ulterior, dupã cum spune autorul cercetãrilor, gropi de gunoi, ce se aflã rãspândite pe toatã suprafaþa aºezãri ºi sunt situate în apropierea bordeielor. Forma era sac, butoi, cartuº sau cãldare, cu adâncimi cuprinse între 1,20-2,30 m, cu diametrul de 1-1,70 m. Uneori, pe fundul lor plat sau albiat ºi pe pereþi s-au identificat urme clare de lipiturã ºi chiar de ardere. În general, gropile conþin ceramicã romanã ºi dacicã în asociere, pietre de râºniþã de tip roman, seceri, coase de fier, multã cenuºã, bucãþele de cãrbune, gresii de ascuþit, câte o verigã de la coase, fibule etc.
           Datarea este fãcutã de autorul cercetãrilor destul de larg – mijlocul sec. II-sec. IV, menþionând cã locuitorii acestui sat rãmân pe loc ºi nu urmeazã armata ºi administraþia romanã, sfârºitul aºezãrii este presupus la mijlocul secolului IV, fiind legat de incursiunile hunilor ºi de miºcãrile etnice produse de aceste evenimente.
           Ocna Sibiului[40], jud. Sibiu. Aºezare ruralã cercetatã arheologic în anii 1964-1965. Nu s-au descoperit complexe arheologice, în sondaje a apãrut ceramicã provincialã romanã ºi ceramicã de facturã dacicã.
           Ocniþa[41], com. Ocnele Mari, jud. Vâlcea. Aºezare ruralã desoperitã prin cercetãri perieghetice.
           Pârºani[42], com. Pieleºti, jud. Dolj. Aºezare ruralã datatã în secolele II-III, cercetatã perieghetic. Pe teritoriul aºezãrii s-a descoperit ºi un tezaur monetar, din care s-au salvat 37 de denari, emiºi în perioada Vespasian-Gordian III.
           Rãdeºti[43], jud. Alba. Descoperire din sec. XIX de cãtre profesorii aiudeni, K. Herepei ºi S. Fenichel a unor gropi care conþineau ceramicã provincialã romanã ºi de facturã dacicã.
           Râºnov[44], jud. Braºov. Punctul "La Blocuri" – aºezare preromanã, sondatã arheologic de cãtre Florea Costea, care considerã cã aºezarea ar continua sã existe ºi în perioada romanã, dovada fiind reprezentatã de un vas roman într-o groapã cu ceramicã cu dacicã. Posibil un import.
           Robãneºti de Jos[45], jud. Dolj. Aºezare ruralã cercetatã perieghetic de cãtre D. Tudor.
           Roºia[46], jud. Sibiu. Aºezare cercetatã print-un sondaj arheologic în anul 1958. Ceramicã provincial romanã ºi de facturã dacicã, care, interesant, este mai numeroasã cantitativ.
           Ruºi[47], jud. Sibiu. Aºezare ruralã cercetatã perieghetic. Se remarcã prezenþa ceramicii provinciale romane ºi a celei de facturã dacicã. Tot aici s-a descoperit un important tezaur monetar, compus din denari emiºi în perioada Septimius Severus – Filip Arabul.
           Sava[48], jud. Cluj. Aºezare ruralã descoperitã prin cercetãri arheologice în 1963 de cãtre ªt. Ferenczi. S-au cercetat integral trei semibordeie. Inventarul consta numai din fragmente ceramice provincial romane ºi de facturã dacicã lucrate cu mâna din pastã poroasã ºi zgrunþuroase de culoare cenuºie-negricioasã.
           Sãcãdate[49], jud. Sibiu. Aºezare ruralã descoperitã prin cercetãri perieghetice.
           Sebeº[50], jud Alba. Cercetãri mai ample în punctul Podul Pricopului în anul 1960. A fost identificatã o aºezare de lungã duratã, "din neolitic pânã în sec. IV"[51]. La vest de Podul Pricopului se întinde o aºezare de epocã romanã în care se bãnuie cã ar exista ºi o componentã autohtonã.
           Sântu Gheorghe[52], com. Iernut, jud. Mureº. Pe malul drept al Mureºului, în punctul "Pe ºes" s-au efectuat sãpãturi în anul 1954 de cãtre M. Rusu. Descoperiri – aºezare prefeudalã ºi feudalã, dar ºi o aºezare dacicã din sec. III-II a. Chr, peste care se suprapune un nivel de locuire din epoca romanã. În aceastã aºezare s-au descoperit ceramicã provincialã romanã în asociere cu ceramicã de facturã dacicã. În campania din 1960 s-a demonstrat cã între aºezarea din sec. III-II a. Chr. ºi aºezarea din perioada romanã existã un hiat. Aºezarea de epoca romanã este formatã din locuinþe de suprafaþã, bordeie, gropi de provizii. În complexe s-a gãsit un bogat material ceramic formatã din materiale provinciale romane ºi de facturã dacicã, inclusiv fragmente de ceaºcã.
           Sibiu-Guºteriþa[53], municipiul Sibiu, jud. Sibiu. Cercetãri I. Glodariu, N. Branga în anul 1971 – aºezare dacicã din sec. II a.Chr.- I p. Chr, care ar continua ºi în perioada romanã.
           Sic[54], jud. Cluj. Aºezare ruralã sondatã în 1963 cãtre ªt. Ferenczi. Punctele Seleci sau Seleº – în cele 2 secþiuni trasate descoperit un semibordei ºi ceramicã romanã provincialã asociatã cu ceramicã modelatã cu mâna din pastã grosolanã, de culoare cenuºie închisã. Se emite ipoteza ca aceastã aºezare sã continue ºi dupã pãrãsirea Daciei de cãtre autoritãþile romane.
           Simineºti[55], jud. Harghita. O aºezare incertã. Cercetãri 1960-1967, efectuate de cãtre Muzeul din Sf. Gheorghe în colaborare cu Muzeul din Cristuru Secuiesc. Aºezarea se gãseºte pe terasa pârâului Nicãu, afluent al Târnavei Mari. Se vorbeºte de trei aºezãri diferite, una din epoca bronzului, alta dacicã ºi una preromanã. În jurul unei vetre au apãrut fragmente ceramice provincial romane ºi de facturã dacicã ºi o monedã datatã în timpul lui Antoninus Pius sau Marcus Aurelius.
           Sângeorgiu de Mureº[56], jud. Mureº. Aºezare ruralã cercetatã perieghetic în anii 1953-1954 de cãtre M. Rusu. Au fost adunate fragmente ceramice provincial romane ºi unele de facturã dacicã.
           Sânmihaiu de Câmpie[57], jud. Bistriþa-Nãsãud. Aºezare ruralã cercetatã perieghetic în anul 1965 de cãtre ªt.Dãnilã de la Muzeul Bistriþa. Au fost adunate framente ceramice provincial romane ºi unele de facturã dacicã.
           Slimnic[58], jud. Sibiu. Douã dintre cele mai importante aºezãri rurale din domeniul pe care ne-am propus sã-l tratãm au fost cercetate sistematic de cãtre Ioan Glodariu între anii 1970-1973. Ele se gãsesc în punctele ªarba-Stempen ºi ªarba-La Saivane. În aceste puncte au fost descoperite aºezãri dacice atât din perioada preromanã, cât ºi din cea romanã.
           Aºezarea de la ªarba-Stempen este reprezentatã de 10 locuinþe, 9 semibordeie ºi eventual o locuinþã de suprafaþã ºi 14 gropi. În aceste complexe, materialele romane sunt aproape întotdeauna în asociere cu cele dacice, putând fi datate în secolele II-III p.Chr.[59]. Forma locuinþelor este diferitã, unele au formã ovalã, altele trapezoidalã, cu colþuri rotunjite, altele sunt de formã dreptunghiularã, altele au chiar formã neregulatã, iar dimensiunile erau relativ mici[60]. Toate locuinþele au însã o caracteristicã comunã, fiind adâncite în pãmânt pânã la adâncimi cuprinse între 0,40-0,50 m. Scheletul pereþilor era format din stâlpi, fiind uniþi între ei printr-o împetiturã din nuiele pe care se aplica lipiturã de lut, uneori aceasta fiind ornamentatã cu motive incizate ºi în relief. Acoperiºul, probabil în douã ape, era din paie, peste care se puneau uneori pietre late. La trei locuinþe s-a putut stabili ºi locul intrãri, marcat de fiecare datã de un prag, cruþat la sãparea cavitãþii semibordeielor. În majoritate locuinþelor lipsesc vetrele de foc[61]. Singurele amenajãri gospodãreºti aflate în preajmã ºi în intervalul dintre locuinþe sunt gropile care conþineau ºi ele acelaºi amestec de materiale romane ºi dacice. Cele mai multe, 12, au formã de cãldare, având în plan forme ovale sau rotunde, dimensiunile fiind diferite. Nu s-a constatat existenþa lipiturii de lut pe pereþi sau pe fund. Destinaþia acestor era diversã, de la pãstrarea proviziilor, la recoltarea de pãmânt galben, la depozitarea deºeurilor menajere[62]. Inventarul din complexele descoperite este format din ceramicã, atât de facturã romanã cât ºi dacicã. Se adaugã puþine piese din fier, foarte greu de determinat, rare materiale de construcþie, râºniþe plate, de tip roman, confecþionate din andezit, douã fibule de bronz, ambele descoperite în locuinþe, prâsnele de lut, oase de bovine, porcine ºi bovine[63].
           Aºezarea din punctul ªarba – La Saivane, datoritã condiþiilor obiective din teren[64], nu a fost decât sondatã arheologic, depistându-se resturi de locuinþe, toate de tipul semibordei, pãstrând caracteristicile constructive ale locuinþelor descoperite ºi cercetate în aºezarea de la ªaba-Stempen. Au fost cercctate de asemenea o serie de gropi[65]. Inventarul este format din ceramicã, atât de facturã romanã, cât ºi dacicã, adãugându-se câteva fragmente de râºniþã ºi o lamã de cuþit[66].
           Colectivul care a fãcut cercetãrile sistematice de la Slimnic a realizat ºi o serie de cercetãri de teren în urma cãrora au mai fost depistate aºezãrile din punctele "Lunca Frumoasã", "Pe Vale" ºi cea din satul Ruºi, punctul "Sub Mesteacãn". Din aceste aºezãri a fost recoltat material ceramic atât de facturã romanã cât ºi dacicã[67].
           Stoeneºti[68], jud. Olt. Aºezare ruralã descoperitã prin cercetãri perieghetice.
           ªieu-Odorhei[69], jud. Bistriþa-Nãsãud. Ceramicã provincial romanã ºi de facturã dacicã descoperitã întâmplãtor, cu ocazia unor lucrãri edilitare.
           ªpãlnaca[70], com. Hopârta, jud. Alba. Pe locul numit ªugud, situat în dreapta ºoselei ce duce de la Hopârta la Vama Seaca, pe partea stângã a pârâului cu acelaºi nume s-a identificat o aºezare, reprezentatã printre altele prin fragmente de vase ºi bucãþi de pietre de râºniþã de tip roman provincial. Ceramica este în cea mai mare parte de facturã provincial romanã, dar apar ºi unele fragmente dacice modelate cu mîna, extrem de corodate. La 200 m spre sud-vest de aºezare se gãseºte un cimitir de incineraþie.
           ªura Micã[71], jud. Sibiu. Aºezare cercetatã prin sãpãturi arheologice în anii 1976-1979 de cãtre Ioan Glodariu ºi Eugen Iaroslavschi. Aºezarea, datatã în perioada preromanã continuã pe acelaºi loc în epoca romanã ºi postromanã pânã în secolul IV inclusiv.
           Viiºoara Micã[72], com. Drãgoteºti, jud. Dolj. Aºezare ruralã descoperitã prin cercetãri perieghetice.
           Se remarcã faptul cã în decursul anilor au fost depistate 59 de aºezãri pe care noi le-am inclus în catalog. De remarcat cã din acestea 11 aºezãri au fost cercetate sistematic, alte 18 au fost sondate din punct de vedere arheologic, iar celelelalte 30 au fost identificate prin cercetãri de teren (periegheze). Din cele 11 aºezãri cercetate sistematic, 3 dintre ele, aºezãrile de la Cernatu, Lechinþa de Mureº, ªura Micã sunt mai degrabã asezãri care se dateazã în perioada preromanã, iar aºezarea de la Cristeºti pare a fi mai degrabã o aºezare romanã formatã prin colonizare efectivã. Deasemenea aºezarea de la Caºolþ care aparþine fãrã îndoialã coloniºtilor norico-pannonici. Alte aºezãri nu oferã indicii serioase pentru o analizã detaliatã, fiind descoperiri izolate în cadrul unor aºezãri care aparþin altor epoci – cazul aºezãrii de la Cârcea, iar în altele nu au fost depistate complexe arheologice – cazul aºezãri de la Ocna Mureº. Trebuie sã remarcãm cã rezultatele cercetãrilor arheologice de la Locusteni ºi chiar cele de la Obreja[73], rãmân inedite. Singura aºezare ale cãrei rezultate sunt publicate într-o lucrare monograficã este cea de la Slimnic-Stempen. Cât priveºte aºezãrile cercetate prin sondaje sau prin cercetãri arheologice de teren, ele rãmân încã incerte ºi semnalarea lor reprezintã numai un indiciu pentru cercetãri viitoare. În concluzie, baza documentarã pentru o analizã este încã deficitarã, aflându-ne ºi în acest domeniu doar la început de drum. Aºezãrile sunt, potrivit actualei documentaþii, modeste, cu un inventar sãrac. Locuinþele sunt de asemenea modeste, aparþinând în general tipului semibordei, de cele mai multe ori lipsindu-le inslaþiile de foc, ceea ce indicã aºezãri mai degrabã sezoniere. Nu cunoºtem denumirea anticã a nici uneia dintre aceste aºezãri. Dintre unitãþile teritoriale, singurele care apar în provincie sunt territorium ºi vicus, fiecare o singurã datã – cu referire la vicus Pirustarum, care este un simplu cartier al aºezãrii Alburnus Maior, ºi la regio Ans.-, în ambele cazuri fiind vorba de entitãþi de tip roman, existente abia în secolul III. Dintre posibilii conducãtori ai unor asemenea grupuri umane, nu dispunem decât de patru atestãri ale unor principes. Or, dupã opinia noastrã, nici unul nu poate fi pus în legãturã cu vreo formaþiune autohtonã, ci întotdeauna cu un grup de imigranþi[74].
           Cât priveºte prezenþa autohtonilor în oraºe, ea este greu sesizabilã. De altfel, din cele cunoscute pânã acum, rezultã clar cã aglomeraþiile indigene nu au nici un rol în edificarea oraºelor de tip roman în Dacia. Aproape întotdeauna acestea din urmã se dezvoltã pe amplasamente neocupate sau pãrãsite de indigeni. Se verificã ºi în cazul Daciei faptul cã numele autohton poate fi un simplu toponim ºi nu dovedeºte o continuitate de locuire ºi de tradiþie cu epoca precedentã. Prezenþa autohtonilor în aristocraþiile municipale daco-romane este neglijabilã, dar se poate observa totuºi o prezenþã dacicã la Napoca[75].

b. Necropole

           In perioada interbelicã, problematica legatã de necropolele aparþinând populaþiei autohtone geto-dacice a fost atinsã doar tangenþial în studii ce se ocupau de aspectele vizând continuitatea bãºtinaºilor sau ritul ºi ritualul de înmormântare practicat în provincia Dacia[76].
           Unele din aspectele atinse în studiile mai sus menþionate au fost reluate de cãtre C. Daicoviciu ºi în lucrarea de sintezã La Transylvanie dans l'antiquité, apãrutã imediat dupã cel de-al doilea rãzboi mondial[77]. Deºi cele mai multe din concluziile acestor studii sunt depãºite, ele au reprezentat puncte de plecare în studierea unei probleme importante de istorie naþionalã.
          Reluarea cercetãrilor în domeniul de care ne ocupãm se face dupã 1950, când se realizeazã sãpãturi în unele necropole cercetate ºi anterior, cum sunt cele de la Calbor ºi Caºolþ ºi încep cercetãrile în necropola de la Soporu de Câmpie. Acumulãrile din aceºti ani sunt sintetizate de cãtre cercetãtorul clujean M. Macrea[78]. Cãtre sfârºitul deceniului 6, într-o lucrare de referinþã[79], K. Horedt are meritul de a fi demonstrat, pentru prima datã, cã necropolele de la Calbor ºi Caºolþ, ca ºi cele de la Ighiu ºi Zlatna, nu aparþin autohtonilor, ci unor coloniºti norico-pannonici sau dalmatini. La scurt timp dupã aceea, alþi cercetãtori au aderat la acelaºi punct de vedere, aducând noi argumente[80].
           In urmãtorii ani sunt încheiate cercetãrile în necropola de la Soporu de Câmpie ºi se fac noi descoperiri, precum cele de la Obreja ºi Locusteni. Cercetãrile din aceste situri, care se vor dovedi ºi cele mai importante pentru tema în discuþie, fac obiectul unor studii monografice de referinþã[81]. Din pãcate, în afarã de un studiu general[82] ºi de referiri într-o lucrare de sintezã[83], nu avem, încã, un studiu monografic despre necropola de la Obreja. Nu dispunem decât de date sumare, legate de aºezãrile pendinte de necropole, mai ales cã existã unele diferenþe notabile între procentul de materiale gãsite în complexele din necropole ºi cele din aºezãri.
           Tot în aceastã perioadã se fac cercetãri în necropola de la Enisala, care, deºi mai timpurie, are analogii pânã la identitate cu necropolele de la Soporu de Câmpie, Obreja, Locusteni[84].
           Apar ºi studii monografice generale privind continuitatea autohtonilor geto-daci, care analizeazã ºi ritul ºi ritualul funerar, toate aparþinând lui D. Protase. Chiar dacã în primul[85], autorul este încã tributar ºcolii de la Cluj, care atribuia dacilor toate descoperirile aºa-zis neromane, totuºi adunarea materialelor a reprezentat un punct de plecare care nu trebuie trecut cu vederea. De altfel, în studiul monografic din 1980[86], o serie de exagerãri au fost eliminate, iar unele probleme sunt analizate mai profund, acesta reprezentând pânã în momentul de faþã ultima încercare de analizã monograficã privind continuitatea elementului autohton. Deºi marcate de perioada dictaturii comuniste ºi de ceeea ce a reprezentat ea, aceste contribuþii trebuie reanalizate cu multã grijã ºi discernãmânt, pentru a se putea prelua date pertinente pe baze exclusiv ºtiinþifice.
          Revenind la problemele legate strict de tema analizatã aici, trebuie sã amintim studiul de referinþã privind analiza necropolelor provincial romane din Dacia romanã, aparþinând lui Mircea Babeº[87], în care se face o primã împãrþire a necropolelor din Dacia în necropole cosmopolite, pe care le gãsim de obicei în oraºe, unde erau înmormântaþi cetãþeni romani ºi coloniºti sosiþi în Dacia în mod individual, ºi necropole aparþinând unui grup etnic, fie cã era vorba de coloniºti de origine norico-pannonicã sau illiricã, fie de autohtoni daci[88].
          Trebuie sã remarcãm cã în anii optzeci s-au fãcut puþine cercetãri în acest domeniu, caz nu tocmai particular dacã þinem seama de declinul societãþii româneºti în general ºi al stiinþei româneºti în special. Remarcãm cercetãrile de la Dioºti[89], rãmase încã inedite, ºi publicarea necropolei de la Daneþi[90] care apartine, probabil, unui grup etnic neidentificat încã.
          In anii care au trecut de la momentul regãsirii libertãþii, nu au apãrut, în afara unor abordãri legate de teme mai largi[91], studii care sã trateze tema în discuþie; avem cunoºtinþã doar de unele articole care au atins, mai mult sau mai puþin, problematica continuitãþii elementului autohton[92].
           Prezentarea noastrã îºi propune sã facã, mai întâi, o analizã a ritului ºi ritualului funerar la geto-daci în perioada preromanã, în special sec. II a. Chr.-I p. Chr., precum ºi la dacii rãmaºi în afara provinciei create de împãratul Traian. O astfel de analizã este imperios necesarã pentru corecta înþelegere a fenomenelor complexe ce au loc în aceastã perioadã ºi pe aceste locuri, leagãn al acestui miraculos popor român, cum ne place sã afirmãm.

Ritul ºi ritualul funerar înainte de cucerirea romanã

           Pânã de curînd, problematica ritului ºi ritualului funerar în perioada Daciei preromane se trata global, nediferenþiat pe perioade distincte, ajungându-se la confuzii ºi la generalizãri regretabile. Astfel, se extindea o situaþie specificã sec. IV-III a.Chr., pentru care se cunosc peste 3000 de morminte grupate în zeci de necropole rãspândite, mai ales, în regiunea Dunãrii de Jos ºi în Moldova[93], la perioada clasicã când situaþia se schimbã, în sensul cã, în contrast cu numãrul mare de aºezãri, necropolele lipsesc.
           Trebuie remarcat cã, deºi se fãceau paralele între situaþia din sec.IV-III a. Chr. ºi cea din sec. II-III p. Chr., situaþia diferã, în sensul cã se înregistreazã unele diferenþe notabile, precum: lipsa mormintelor tumulare; creºterea semnificativã a numãrului de înhumaþi de la sub 5% în sec. IV-III a.Chr., la peste 20% în sec. II-III, precum ºi schimbarea structurii sociale ºi de vârstã a celor înhumaþi (aproape numai bãrbaþi maturi ºi rãzboinici pentru sec. IV-III a. Chr. ºi în principal copii pentru sec. II-III)[94]. Invocarea menþinerii incineraþiei, ca rit, ºi a depunerii resturilor cremaþiei în urne cu sau fãrã capac, ca ritual, nu poate constitui un argument pentru demonstarea continuitãþii, deoarece, în afara faptului cã în cele trei secole ce despart perioadele în discuþie nu mai avem documentat acest obicei funerar, el este în plus specific mediului roman provincial.
          Aceastã paralelã între douã perioade mult depãrtate în timp poate fi astãzi motivatã printr-un impas, sã-i spunem metodologic, neputându-se explica, atunci, lipsa mormintelor pentru perioada clasicã (sec. II a. Chr.-I p. Chr.) a civilizaþiei geto-dacice[95]. Ca urmare a strãdaniei cercetãtorilor Mircea Babeº[96] ºi Valeriu Sîrbu[97], putem afirma astãzi cã lipsa mormintelor constituie un fenomen clar pentru aceastã perioadã, nefiind cazul invocãrii "lipsei cercetãrilor"[98] sau luãrii în discuþie a unor descoperiri care, de fapt, nu au caracter funerar[99]. Astãzi este în general admis faptul cã, pentru perioada cuprinsã între a doua jumãtate a sec. II a. Chr. ºi sec. I p. Chr., în afara grupului scordisc din Oltenia, a câtorva tumuli "princiari" ºi a necropolelor de tip Lipiþa, harta arheologicã a Daciei nu cunoaºte descoperiri semnificative pâna la cucerirea romanã[100].
           Nu se pote face, deci, o legãturã între ritul ºi ritualul funerar al geto-dacilor de dinainte de cucerire ºi cel din perioada romanã, pe simplul motiv cã primul este greu sau imposibil de sesizat arheologic, fiind deci oricum diferit. Trebuie sã acceptãm ideea cã rãzboaiele pentru cucerirea Daciei ºi mãsurile luate în anii imediat urmãtori, au avut efecte dezastruoase pentru populaþia autohtonã, sintetizate de cãtre Mircea Babeº în patru mari domenii în care cultura geto-dacã din provincie prezintã o realã discontinuitate faþã de cultura epocii "clasice" de dinainte de cucerire: 1. dispariþia cetãþilor, staþiuni cu funcþie eminamente militarã ºi adesea sedii ale autoritãþii regale; 2. dispariþia locurilor ºi construcþiilor de cult; 3. încetarea practicãrii sacrificiilor umane, ºi, cel care ne intereseazã în cel mai înalt grad, 4. transformarea obiceiurior funerare, aºa-zis discrete, greu sau imposibil de sesizat arheologic, într-unele normale[101]. Trebuie urmãrit dacã aceste obiceiuri funerare "discrete" au continuat ºi o oarecare perioadã dupã cucerire, mai ales cã, dupã cum vom vedea, necropolele din Dacia romanã pe care le putem atribui bãºtinaºilor se dateazã începând cu anul 150. Sigur, acest raþionament rãmâne în stadiul de ipotezã, mai ales dacã þinem sema ºi de necropola de la Enisala, care se dateazã la sfârºitul sec. I – sec. II p. Chr.[102]

Ritul ºi ritualul funerar la dacii din afara provinciei

           Analiza obiceiurilor funerare la dacii rãmaºi în afara provinciei este absolut necesarã pentru înþelegerea acestui fenomen complex pe care îl avem acum în vedere ºi pentru a putea rãspunde la întrebãri de genul: care sunt punctele comune ºi care sunt diferenþele între populaþia rãmasã în provincie ºi cea din afara ei; putem vorbi de colonizãri de populaþii din zonele imediat limitrofe provinciei ºi putem atribui acestor populaþii o serie dintre aceste necropole, tezã vehiculatã de unii cercetãtori[103].
           Fãrã a intra în amãnunte despre relaþiile dintre Imperiu ºi populaþiile de la graniþã, trebuie sã arãtãm cã ele erau diferite de la o populaþie la alta ºi în funcþie de evenimente ºi de rolul jucat de aceste populaþii în ele. ªtirile sunt inegale ºi de cele mai multe ori contradictorii, diferind mult de la o populaþie la alta ºi de la un eveniment la altul[104].
          O zonã deosebit de activã pare sã fi fost, cel puþin dupã sursele scrise, nord-vestul Daciei, deci dacii locuind în Criºana, Sãtmar, Maramureº[105], pe tot cursul superior al Tisei pânã în Ucraina ciscarpaticã[106], precum ºi în nord-estul Ungariei ºi în Slovacia de est ºi de vest[107]. Ei se aflau probabil sub dominaþia iazigilor, quazilor, marcomanilor, iar mai târziu ºi a altor neamuri germanice[108]. Deºi s-au descoperit relativ multe aºezãri aparþinând dacilor[109], descoperirile funerare sunt puþin numeroase, cunoscându-se, practic, o singurã necropolã importantã, cea de la Medieºul Aurit[110], unde s-au descoperit 74 de morminte de incineraþie, 61 fiind morminte de incineraþie în urnã, de obicei cu capac, iar 13 morminte fiind în groapã simplã rotundã; prezenþa în inventarul mormintelor, pe lângã piesele obiºnuite (fibule, catarame, mãrgele, cercei), a armelor (vârfuri de lance, suliþã de fier, umbo-uri de scut), i-au fãcut pe cercetãtorii acestei necropole sã accepte prezenþa unor elemente rãzboinice de origine vandalã[111]. In afara acestei necropole, mai sunt cunoscute 5 morminte de incineraþie descoperite la Sântana ºi Salonta[112], deci, în total, 79 de morminte, toate de incineraþie. La acestea se adaugã descoperirile din bazinul superior al Tisei, unde se gãseºte ºi singura necropolã în care dacii continuã sã-ºi practice ritul ºi ritualul specific pe tot parcursul perioadei cu înmormântãri "discrete"[113]; este vorba de necropola de la Zemplin[114], care se dateazã din a doua jumãtate a sec. II a. Chr. pânã în prima jumãtate a sec. II p. Chr.
           In nord locuia un alt neam dacic[115], costobocii, cãrora li s-a atribuit din punct de vedere arheologic cultura Lipiþa[116]. Necropolele aparþinând culturii Lipiþa sunt relativ numeroase[117], ºi se grupeazã în bazinul superior al Nistrului, conþinând numai morminte plane, atât de incineraþie, cât ºi de înhumaþie. Mormintele de incineraþie, cele mai numeroase, sunt de douã feluri: în urnã, cu sau fãrã capac, ºi direct în groapã. Urnele sunt confecþionate atât la roatã, cât ºi cu mâna, cele la roatã fiind mai numeroase. Inventarul, care conþine ºi armament, este depus fie în urnã, fie lângã sau sub urne. Mormintele de înhumaþie reprezintã doar 20-25%, defuncþii fiind aºezaþi fie în decubit dorsal, fie uºor chirciþi, în gropi rectangulare cu colþurile rotunjite. Inventarul mormintelor este modest, câteodatã apar ºi morminte cu inventar relativ bogat ce aparþin, probabil, unor aristocraþi. Necropolele culturii Lipiþa se dateazã în sec. I- II p. Chr., confirmând datele furnizate de izvoarele literare ºi epigrafice[118]. Menþionãm apariþia în inventarul mormintelor din cultura Lipiþa a unor piese care aparþin culturii Przeworsk[119], prezenþã care nu poate fi pusã pe seama unor importuri, ci pe seama unei coabitãri. In estul provinciei Dacia, în Moldova de astãzi, locuiau carpii, cel mai important ºi mai dinamic neam de origine dacicã, mai ales în decursul secolului III p. Chr. Astãzi se cunosc numeroase aºezãri ºi peste 1500 de morminte, aparþinând culturii carpice[120]. Mormintele se grupeazã atât în necropole birituale cum sunt cele de la Vãleni[121], Gãbãra-Moldoveni[122], Poieneºti[123], Sãbãoani[124], cât ºi în necropole exclusiv de incineraþie: Bãrboasa[125], Pãdureni[126], Vârteºcoiu[127], raportul dintre mormintele de incineraþie ºi cele de înhumaþie situându-se în jurul a 80% ºi 20%, în favoarea, bineînþeles, a mormintelor de incineraþie. Mormintele de incineraþie sunt de douã feluri: cu depunerea resturilor cremaþiei în urnã, cu sau fãrã capac, ºi direct în groapã. Ca urne sunt folosite oale confecþionate la roatã ºi cu mâna, uneori fructiere, funcþia de capac fiind asiguratã de castroane, funduri de vase, în special de la vasele confecþionate cu mâna, capace propriu-zise[128]. În mormintele de înhumaþie sunt înmormântaþi, în general, copii, fiind depãºitã, astãzi, ipoteza iniþialã[129], cã mormintele de înhumaþie ar aparþine sarmaþilor[130]. Inventarul mormintelor este, de obicei, sãrac, conþinând obiecte de uz casnic (ace de cusut, cuþite), piese vestimentare (fibule, catarame), obiecte de podoabã (inele, colane, brãþãri, mãrgele, cercei, pandantive), monede[131]. Prin toate caracteristicile lor, necropolele carpilor se înrudesc cel mai mult cu cele ale autohtonilor din provincie.
          Dintre dacii rãmaºi în afara provinciei, cei din Muntenia de astãzi s-au aflat cel mai mult sub influenþa, credem beneficã, a Imperiului. Fãrã sã intrãm în amãnunte privind graniþele provinciei Dacia ºi, în special ale Daciei Inferior, trebuie sã spunem cã de rezolvarea acestei probleme þine ºi abordarea mult mai coerentã a situaþiei istorice din Muntenia actualã, în sec. II-III[132]. Astfel, în condiþiile în care teza potrivit cãreia cele douã linii de apãrare din estul Daciei Inferior funcþioneazã concomitent, prinde tot mai mult contur[133], conceptul de culturã Chilia-Militari[134] trebuie revizuit, în sensul cã nu putem desemna o unitate culturalã cu denumirea a douã localitãþi aflate în douã entitãþi administrative distincte. În aceste condiþii, douã din necropolele incluse în aºa-zisa culturã Chilia-Militari, cea de la Chilia, care este ºi cea mai importantã, cu 95 de morminte[135], ºi cea de la Scorniceºti, cu 11 morminte[136], ar trebui incluse in Dacia Inferior ºi studiate în cadrul temei noastre. Trebuie, din pãcate, restudiat întregul material, datele deþinute în prezent neoferindu-ne date sigure pentru o plasare cronologicã clarã, foarte importantã în aceste cazuri. În rest, la vest de limesul transalutan se cunosc necropolele de la Mãtãsaru, cu 16 morminte[137], cea de la Târgºor[138] ºi o descoperire mai nouã de la Buftea[139]. Alte descoperiri sunt mai vechi ºi, cred, nesigure[140]. Toate mormintele sunt de incineraþie, resturile cremaþiei fiind depuse fie în urne, cu sau fãrã capac, fie direct în groapã, cu un inventar sãrac.
          La finalul acestei analize succinte se impun câteva concluzii privind obiceiurile funerare la dacii rãmaºi în afara provinciei Dacia. Astfel se poate observa cã descoperirile sunt inegal distribuite: din circa 2000 de morminte, peste 1500 se gãsesc în Moldova, aparþinând carpilor; în celelalte zone locuite de cãtre daci, descoperirile sunt mai rare. Dacã la carpi întâlnim atât morminte de incineraþie, cât ºi de înhumaþie, în celelate zone s-au descoperit numai morminte de incineraþie. Inventarul este sãrac, fiind format, în general, din piese de provenienþã romanã. Asemãnãrile, pe care le vom vedea, dintre obiceiurile funerare la dacii din provincie ºi la cei din afara ei, pot demonstra originea comunã, dar, credem, ºi miºcãrile de populaþii care au avut negreºit loc în aceastã perioadã.

Analiza necropolelor aparþinând autohtonilor din provincia Dacia*

           Aºa cum a reieºit ºi din prezentarea istoricului cercetãrilor, astãzi dispunem de un material mult mai consistent pentru mai buna înþelegere a ritului ºi ritualului de înmormântare la dacii din provincie, a faptului cã atribuirea unei necropole autohtonilor nu þine atât de o continuitate a obiceiurilor funerare din epoca anterioarã cuceririi, cât mai ales de asocierea materialelor în inventarul mormintelor, înþeles ca totalitatea obiectelor gãsite într-un mormânt sau aflate în legãturã cu acesta. Folosim în acest sens clasificarea fãcutã de cãtre M. Babeº[141]: 1. obiecte care servesc practic la amenajarea mormântului (includem, aici, ºi urnele de la mormintele de incineraþie[142]), a rugului sau la diferite uzanþe rituale; 2.ofrande menite sã serveascã defunctului în "viaþa de dincolo de Styx" (vase, mâncare, monede etc.); 3. obiecte de port, aflate asupra defunctului în momentul înmormântãrii[143].
          În analiza noastrã vom utiliza datele furnizate de ultima lucrare monograficã[144], renunþând la tratarea unor necropole fie din cauza caracterului vag al informaþiilor[145], fie pentru cã aparþin, probabil, altei epoci[146] sau altor grupuri etnice[147]. Au fost adãugate, în schimb, descoperirile mai noi, cum sunt cele de la Daneþi ºi Dioºti. Nu am considerat necesar sã luãm în discuþie necropolele de tipul Calbor sau Ighiu, în cazul cãrora este unanim acceptat faptul cã ele aparþin unor coloniºti. Nu am avut în vedere nici unele descoperiri izolate[148], care nu ni s-au pãrut relevante pentru analiza noastrã.
           Daneþi[149], jud. Dolj. Punct "Padina-La Fântâniþã". Sãpãturi arheologice de salvare 1977. S-au descoperit 16 morminte, toate de incineraþie, dintre care 13 morminte de incineraþie în urnã ºi 3 morminte de incineraþie în groapã. Urnele sunt reprezentate de oale borcan, fãrã toarte, de facturã romanã, una singurã fiind lucratã cu mâna, acoperite cu capace propriu-zise sau improvizate din alte vase. De obicei, peste aceste capace, se aºezau fragmente ceramice. 6 morminte conþineau diverse obiecte de inventar: vase de ofrandã, inel de argint, fibulã, obiecte de fier, verigi de bronz, monedã (Commodus, a. 181), vas de sticlã, amnar de tip Przeworsk. Cele 3 morminte de incineraþie în groapã nu au nici un fel de obiecte de inventar. Menþionãm cã lucrãrile de îmbunãtãþiri funciare au mai distrus circa 100 de morminte. Singurul criteriu de apartenenþã al acestei necropole la populaþia autohtonã, pe lângã rit ºi ritual, care dupã cum am vãzut, nu sunt suficiente, ar constitui prezenþa ca urnã în M 6[150], a unui vas lucrat cu mâna, fãrã analogii în Dacia. Prezenþa în inventarul M 11[151], a unui amnar de tip Przeworsk, care este întâlnit la populatiile din nord, fiind specific ºi des semnalat în secolul IV[152], ne poate indica faptul cã la Daneþi s-ar putea sã ne aflãm în faþa unei comunitãþi de origine germanicã.
           Dioºti[153], jud. Dolj. Punct "Dealul Nucilor". Sãpãturi arheologice 1985, 1987-1988. Au fost cercetate 119 morminte de incineraþie, dintre care 92 morminte de incineraþie în urnã ºi 27 morminte de incineraþie în groapã. Inventarul este sãrac (prezent numai în 26 de morminte în urnã ºi în 4 morminte în groapã), fiind compus din: un vas depus ca ofrandã, fibule, mãrgele, monedã Caracalla. În momentul de faþã nu putem aduce mai multe date despre aceastã necropolã. Credem cã ne aflãm în faþa unei necropole aparþinând autohtonilor, chiar dacã nu întâlnim ºi morminte de înhumaþie. Publicarea monografiei acestei necropole va oferi noi date analizei noastre.
           Iacobeni[154], jud. Cluj. Punct "Sãrãtura". Cu ocazia unei descoperiri fortuite, în anul 1961, au fost recuperate 4 urne – oale roºii globulare romane, provenind de la aproximativ 15 morminte de incineraþie. Cercetãrile ulterioare nu au dat nici un fel de rezultate. Datele sunt insuficiente pentru o atribuire etnicã. Nu se aminteºte existenþa unei ceramici de facturã dacicã, deci probabil ne aflãm în faþa unui cimitir provincial roman.
           Lechinþa de Mureº[155], jud. Mureº. Punct "Gostat". Înainte de primul rãzboi mondial, s-au descoperit întâmplãtor 3 morminte de incineraþie. În cadrul sãpãturilor arheologice din anii 1951 ºi 1957 au mai fost descoperite 8 morminte de incineraþie dintre care 6 morminte de incineraþie în urnã, 1 mormânt în groapã cãptuºitã cu lespezi mici de gresie (cistã), 1 mormânt în groapã simplã. Ca urne sunt folosite oale de facturã romanã, fãrã toartã, 5 urne având capac (2 urne au capac special, 3 urne au drept capac câte o lespede de piatrã). Inventarul (numai în urnele 4 ºi 6) este compus din: fibulã de bronz cu piciorul întors pe dedesupt; inel de bronz cu gemã roºie; plãcuþã de bronz de la un cuþit; mãrgea de os; lamã de cuþit din fier. Cimitirul este datat în sec. III. Nu dispunem de date suficiente, probabil fiind vorba de aceeaºi situaþie ca la Iacobeni, nici aici nedescoperindu-se ceramicã de facturã dacicã.
           Locusteni[156], com. Daneþi, jud. Dolj. Punct "Valea Predeºtilor". Sãpãturi arheologice 1969-1975. S-au descoperit 290 de morminte: 215 morminte de incineraþie (167 în urnã, 48 în groapã) ºi 75 de morminte de înhumaþie. Urne: ceramicã romanã: ceramicã din pastã finã roºie, cenuºie ºi zgrunþuroasã; forme: oala borcan, oala cu douã torþi, castroane, farfurii, capace speciale, cãniþe cu o toartã, cupe folosite ca ofrandã; ceramicã dacicã: lucratã cu mâna ºi la roatã; forme: oala borcan, ceaºca dacicã, cãniþa cu o toartã ºi fructiera; asociere de vase romane ºi dacice; capace: cioburi, funduri de vase, ceºti dacice, castroane, farfurii, capace speciale. Ofrandã: vase de lut (cãniþã cu o toartã, ceaºcã dacicã); vase de sticlã (farfurie incolorã, un fragment de flacon de formã lagena ºi un guttus); oase de animale. Inventar: 6 monede, numai una în mormânt (M 254), de la Traian (103-111), Hadrian, Marcus Aurelius (163-164), Lucius Verus (162-163) (M 254), Marcus Aurelius (176-177), Faustina Junior; fibule – 27 ex. (26 de bronz ºi una de fier), gãsite în 22 morminte; podoabe de argint filigranat – gãsite în 17 morminte, toate de incineraþie: cercei, perle în formã de butoiaº, pandantive în formã de coºuleþ; cercei din argint ºi bronz în 6 morminte; coliere – într-un singur mormânt; brãþãri – 2 exemplare, de bronz, într-un singur mormânt; mãrgele de diferite tipuri în 34 de morminte; verigi de bronz – 3 exemplare în 3 morminte; ace – un exemplar, într-un mormânt; diferite obiecte de fier (verigã, cuþite, inel de coasã, un cui); atenþie – un vârf de lance de tip roman (M 97) – singura armã descoperitã în necropolele atribuite autohtonilor. Ne aflãm în faþa celui mai mare cimitir aparþinând dacilor din provincie, de care ne vom folosi în analiza noastrã, mai ales cã beneficiazã de o monografie remarcabilã.
           Obreja[157], jud. Alba. Punct "Cânepi" ºi "Tãul lui Filip". Sãpãturi arheologice 1967-1971. S-au cercetat 243 de morminte, dintre care 236 de morminte de incineraþie ºi 7 de înhumaþie. Dintre mormintele de incineraþie, 116 sunt în urnã cu sau fãrã capac. Groapa în care erau depuse urnele este de formã rotundã cu diametrul de 0,60 m, adâncimea variind între 0,35 m ºi 0,85 m. Urnele sunt tipuri de oale obiºnuite, cu sau fãrã toarte, în cele mai multe cazuri ele având anterior o utilizare în gospodãrie; ca facturã urnele sunt de douã feluri: vase romane provinciale, lucrate cu roata ºi dacice (numai în 12 morminte), modelate cu mâna. Urnele sunt acoperite de cele mai multe ori cu unul, rar cu douã, foarte rar cu trei capace puse unul peste altul; acoperirea urnelor se fãcea cu capace speciale, cu simple cioburi, funduri de vase sau pietre; nu se specificã numãrul urnelor cu capac. Se remarcã faptul cã la Obreja urnele reprezintã întregul mormânt, neexistând, ca în alte necropole, obiceiul depunerii, îndeosebi a ofrandelor, lângã urnã. În cazul celor 107 de morminte de incineraþie în groapã rotund-ovalã, gropile au diametrul de 0,40-0,50 m, adâncimea fiind cuprinsã între 0,40 ºi 0,85 m; gropile sunt nearse. 13 morminte de incineraþie sunt în groapã mare oval-alungitã, cu dimensiunile de 1,00-1,40/0,40-0,70 m, axul lung orientat pe direcþia E-V sau NV-SE; unele din aceste gropi au fost purificate ritual printr-un foc slab. In cazul celor 7 morminte de înhumaþie, gropile au fost sãpate la o adâncime de 0,45-0,60 m, fiind orientate N-NV/S-SE; ele aparþin exclusiv unor copii; un caz aparte îl constituie un mormânt în care scheletul este acoperit de douã jumãtãþi de oalã de facturã romanã. Piese de inventar sunt prezente în aproximativ 100 de morminte ºi constau din mãrgele de sticlã sau chihlimbar, brãþãri ºi cercei din fir simplu de bronz ºi argint, oglinzi cu ramã circularã sau pãtratã, de metal sau de sticlã, cuþite de fier, inele de facturã romanã cu piatrã încrustratã, doi cercei din argint în formã de coºuleþ, lucraþi în filigran, o mãrgea din fire de argint lucrat în aceeaºi tehnicã, fragmente dintr-un pahar de sticlã, un cercel mic de aur, un lacrimarium, douã monede (una de la Antoninus Pius – a. 139, cea de-a doua de la Marcus Aurelius); aproximativ 18 fibule de bronz sau fier, toate de tip roman; între fibule predominã cele cu piciorul întors pe dedesupt ºi cele cu teacã lateralã ce se dateazã cu precãdere în secolul III. O publicare monograficã a cercetãrilor din aceastã necropolã va reprezenta un pas înainte în lãmurirea multor necunoscute, mai ales în privinþa coabitãrii dintre autohtoni ºi alte grupuri etnice, existenþa celor 13 morminte de incineraþie în gropi oval-alungite sugerând prezenþa unui grup de coloniºti illiri[158].
           Soporu de Câmpie[159], jud. Cluj. Punct "Cuntenit" sau "Hodaie". Sãpãturi arheologice 1956-1961. S-au descoperit 189 de morminte de incineraþie ºi înhumaþie. Dintre cele 168 de morminte de incineraþie, 141 sunt morminte de incineraþie în urnã ºi 27 morminte de incineraþie în groapã simplã, de formã rotundã-ovalã. 21 de morminte sunt de înhumaþie. Mormintele de incineraþie în urnã sunt cele mai numeroase. Urnele au fost aºezate în gropi de formã rotundã-ovalã cu dimensiuni, foarte rar surprise, cuprinse între 0,50-0,60 m, fiind sãpate la adâncimi cuprinse între 0,65 ºi 0,95 m. Urnele sunt fie vase special confecþionate, fie vase întregi sau fragmentare improvizate, folosite anterior în gospodãrie ºi pot fi grupate în trei categorii mari: urne roºii de facturã romanã cu sau fãrã torþi, de calitate superioarã; urne cenuºii-brune, de asemenea de facturã romanã, în totdeauna fãrã toarte, ºi urne lucrate cu mâna de facturã dacicã, din pastã grosolanã de culoare cenuºie negricioasã, cu ornamentaþie sãracã, constând din butoni mici ºi rotunzi, brâuri striate sau alveolare, crestãturi, dungi în relief etc. De cele mai multe ori urnele erau acoperite fie cu capace propriu-zise, fie cu farfurii, funduri de oale, simple cioburi sau pietre, în trei cazuri câte o ceaºcã dacicã; câteodatã, peste capacul propriu-zis era aºezatã jumãtatea inferioarã a unor vase-oale brune cenuºii- de facturã romanã sau dacicã. In trei cazuri urna era depusã într-o casetã de piatrã -cistã-, iar într-un caz o casetã conþinea douã urne. Inventarul, în general sãrac, cuprinde cercei ºi inele de argint, mãrgele de forme, mãrimi ºi culori diferite, fusaiole, brãþãri din fir simplu de argint sau bronz, pandantive din bronz sau fier, lame de cuþitaº din fier, cuþite de fier, aplici din bronz de dimensiuni mici, fibule de bronz ºi fier, ºase monede de la Traian, Faustina I, Marcus Aurelius ºi Crispina, soþia împãratului Commodus. Mormintele de incineraþie în groapã simplã, în numãr de 27, constau dintr-o groapã de formã oval-rotundã cu dimensiuni, probabile, de 0,50-0,60 m, adâncimile fiind identice ca ºi în cazul mormintelor în urnã, adicã 0,65 ºi 0,95 m; în gropi, pe lângã cenuºã, se gãsesc, rareori, cioburi ºi, într-un singur caz, o fibulã fragmentarã de bronz. Mormintele de înhumaþie, cele mai puþin numeroase – 21, aparþin unor copii sub vârsta de ºapte ani; gropile sunt sãpate la o adâncime de circa 1 m, din schelet pãstrându-se, de obicei, craniul. Numai în douã cazuri erau depuse ofrande, constând din cioburi ºi câte un vas-pahar. Intr-un caz scheletul era acoperit cu fragmente din partea superioarã a unei oale de facturã dacicã. Este vorba de cel de-al doilea cimitir al autohtonilor care beneficiazã de o monografie, fiind ºi cel mai cunoscut, sãpãturile începând aici încã din anul 1956. Impreunã cu cel de la Locusteni, dã ºi numele acestui tip de necropole: Soporu-Locusteni.
           Spãlnaca[160], com. Hopârta, jud. Alba. Sãpãturi arheologice 1976, 1979. S-au descoperit întâmplãtor 15 morminte de incineraþie, cu ºi fãrã urnã. Nu cunoaºtem alte date.
          Din analiza fãcutã, reiese cã pânã în prezent cunoaºtem, cu rezerva celei de la Dioºti, 4 necropole, totalizând, dupã scãderea celor 13 morminte de incineraþie în groapã alungitã de la Obreja, 828 de morminte, dintre care 725 sunt morminte de incineraþie, reprezentând 87,56% ºi 103 morminte de înhumaþie, reprezentând 12,44%. Din cele 725 de morminte de incineraþie, 516 morminte, adicã 71,17% sunt morminte de incineraþie în urnã, cele cu resturile cremaþiei depuse direct în groapã fiind 209, adicã 28,83%. Raportat la numãrul total de morminte, procentul de incineraþi se prezintã astfel: 62,32% incineraþi în urnã; 25,24% incineraþi în groapã. Din pãcate, numai necropolele de la Locusteni ºi Soporu de Câmpie sunt publicate in extenso, aºa cã analizele pe care le vom face în continuare pornesc de la lotul de 479 de morminte cât totalizeazã cele douã necropole.
           Rit ºi ritual
           Din cele 479 de morminte, 383 sunt de incineraþie (79,96%) ºi 96 de înhumaþie (20,04%).
           Mormintele de incineraþie fac parte din categoria celor cu arderea defuncþilor fãcutã în altã parte, la ustrinum; în necropolele analizate de noi ºi aparþinând autohtonilor nu s-a folosit ritualul incinerãrii pe loc. S-au folosit cele douã feluri de depunere a resturilor cremaþiei: în urnã – 308 morminte (64,30% din totalul lotului) ºi în groapã nearsã – 75 de morminte (15,66% din totalul lotului).
           Gropile în care au fost depuse urnele n-au fost sesizate decât arareori (de obicei sunt ovale, 0,30/0,40 m pânã la 0,50/0,70 m) ºi ele nu depãºesc cu mult dimensiunile vaselor folosite ca urne.
           Urnele în care au fost depuse resturile incineraþiei ºi, uneori, piese de inventar, sunt de douã facturi: romanã ºi dacicã. Astfel, din cele 308 morminte în urnã, 196 au urne de facturã romanã (63,64%) ºi 112 au urne de facturã dacicã (36,36%). La Locusteni exista 3 morminte duble, dintre care unul (M 30) conþine o urnã romanã ºi o alta de facturã dacicã, iar celelalte douã (M 76; M 104) conþin urne numai de facturã dacicã. Tot la Locusteni existã ºi un mormânt triplu (M 81) care conþine 3 urne de facturã romanã. Urnele sunt acoperite cu capace în cazul a 214 morminte (69,48% din mormintele de incineraþie în urnã), speciale sau reprezentate de diferite pãrþi din vase, de obicei funduri, dar ºi farfurii, castroane, ceºti dacice, într-un caz o fructierã autohtonã, pietre, cioburi. Urnele de facturã romanã au capace în proporþie de 77,55% (152 urne cu capace), iar urnele de facturã dacicã sunt acoperite în proporþie de 69,44% (62 urne au capace). Din cele 152 de urne de facturã romanã cu capac, 28 au capace de facturã dacicã, iar în cazul celor 62 de urne de facturã dacicã, la 20 capacele sunt de facturã romanã.
           Mormintele de incineraþie în groapã, în numãr de 75, sunt cele mai puþin rãspândite. Gropile sunt rotunde sau uºor ovale, cu dimensiuni cuprinse între 0,20 ºi 0,65 m sau, în cazul celor ovale, de 0,25/0,35 ºi 0,40/0,60 m. Nu s-au gãsit resturi de la diferitele materiale în care, eventual, au fost "împachetate" resturile incineraþiei.
           La mormintele de înhumaþie se observã o diferenþã semnificativã între cele douã necropole studiate. Astfel, la Locusteni, au fost descoperite 75 de morminte, pe când la Soporu de Câmpie se gãsesc numai 21 de morminte de înhumaþie, procentul înhumaþilor fiind de 25,86% la Locusteni, iar la Soporu de Câmpie de 11,11%. Gropile mormintelor sunt dreptunghiulare, cu dimensiuni cuprinse între 1,10/0,60 m ºi 1,25/0,75 m; orientarea scheletelor, acolo unde s-a putut observa, este diversã, cele mai multe au o orientare S-N.
           Inventarul mormintelor
           Inventarul mormintelor din lotul analizat este sãrac, acest lucru fiind o caracteristicã generalã, atât a necropolelor din provincie, cât ºi a necropolelor aparþinând dacilor rãmaºi în afara ei.
           Astfel, din cele 479 de morminte numai 176 au piese de inventar, adicã 36,74%. Pe categorii de morminte situaþia se prezintã astfel: din cele 383 de morminte de incineraþie, 148 au inventar (84,09%), iar din 96 de morminte de înhumaþie, 28 conþin diferite piese de inventar (15,91%). Din cele 308 morminte de incineraþie în urnã, 126 au inventar (71,59% din totalul mormintelor cu inventar); în cazul urnelor cu capac, din 214, 94 au inventar (53,41%), iar în cazul celor 94 de urne fãrã capac, 32 conþin inventar (18,18%); în cazul celor 196 de urne de facturã romanã, doar 87 conþin inventar (49,43%), iar din cele 112 de facturã dacicã, numai 39 (22,16%) au inventar. Din cele 75 de morminte de incineraþie în groapã, numai 22 conþin inventar (12,5%), fiind, deci, cele mai sãrace.
           Inventarul este format din podoabe (cercei din argint ºi bronz, inele, mãrgele din sticlã ºi lut, brãþãri), podoabe din argint filigranat, fibule, obiecte de uz casnic din fier ºi bronz (ac, verigi, cuþite), într-un singur mormânt, la Locusteni, gãsindu-se un vârf de lance din bronz, singura armã descoperitã într-un mormânt al autohtonilor din provincia Dacia.
           Ofrandã
           In 97 de morminte (20,25% din lotul analizat) s-au depus diferite ofrande, situaþia fiind diferitã între cele douã necropole, la Locusteni fãcându-se ofrande vase de diferite tipuri, pe când la Soporu de Câmpie întâlnim, de obicei, cioburi provenind de la banchetul funerar. Câteva date statistice despre depunerile de ofrandã din diferite tipuri de morminte[161] indicã faptul cã ofrandele erau depuse în general în mormintele de incineraþie, în cazul celor de înhumaþie acest obicei fiind foarte puþin rãspândit. Ofrandele constau în general din vase, de obicei cãni, dar ºi din vase de sticlã, ceºti dacice, uneori oase de animale.
           Datare
           În studiile monografice privind cele douã necropole analizate aici, autorii cercetãrilor le-au datat în sec. II-III[162].
           Se poate observa cã, dacã necropola de la Locusteni este mai mult legatã de secolul II, acestui veac aparþinându-i cele mai multe morminte, cea de la Soporu de Câmpie pare sã "aparþinã", mai degrabã, secolului III, deºi unele morminte este posibil sã fie mai timpurii decât cele de la Locusteni. Odatã cu apariþia unor studii de sintezã privind anumite categorii de materiale, cât ºi cu publicarea cimitirelor din Dacia romanã (trebuie remarcat cã, pânã în prezent nu este publicatã, într-un studiu monografic, nici o necropolã din Dacia, în afara celor analizate aici), se vor putea face datãri mai strânse.
           În momentul de faþã cunoaºtem 828 de morminte grupate în 4 necropole pe care le putem atribui autohtonilor daci. Aceste descoperiri, alcãtuind aºa-zisul grup Soporu-Locusteni, prezintã o serie de caracteristici comune:
          

necropolele sunt birituale[163], incineraþia reprezentând ritul preponderent;

înhumaþia este practicatã numai pentru înmormântarea copiilor, obicei funerar apãrut, se pare, sub influenþã romanã[164];

incinerarea defuncþilor se fãcea în altã parte, la ustrinum;

mormintele de incineraþie sunt de douã feluri: de incineraþie în urnã ºi în groapã simplã, nearsã;

asocierea ceramicii romane cu cea de facturã dacicã, pentru urne ºi în cazul ofrandelor;

inventar sãrac ºi putin diversificat.

           Apartenenþa acestor necropole dacilor este conferitã nu de o aºa-zisã continuitate a ritului ºi ritualului funerar din perioada preromanã, ci de asocierea ceramicii de facturã romanã cu cea de facturã dacicã, mai ales în amenajarea mormântului (urnele).
           Cele mai apropiate analogii sunt cu necropola de la Enisala, care prezintã aceleaºi caracteristici[165]. Aºa cum am mai arãtat, multe din necropolele carpice au trãsãturi comune cu necropolele autohtonilor din Dacia romanã, fapt care a dus la concluzia cã ele, cele din urmã, ar fi carpice[166], supoziþie, care, deºi contrazisã, în afara unor argumente logice, ºi de unele descoperiri arheologice relativ recente, cum este cea de la ªopteriu[167], trebuie, încã, avutã în vedere.
           O întrebare la care ar trebui sã rãspundã cercetãrile viitoare este aceea dacã existã sau nu morminte pe care sã le atribuim autohtonilor în aºa-zisele necropole cosmopolite, unele încercãri[168] în acest sens rãmânând în sfera supoziþiilor.
           Cât priveºte rãspândirea acestor necropole, douã dintre ele sunt amplasate în sudul Olteniei ºi douã în Transilvania, în imediata apropiere a importantelor centre de la Apulum ºi Potaissa, asemenea descoperiri lipsind în estul Transilvaniei, în Banat ºi în nordul Olteniei.
           Datarea acestor necropole în general în intervalul secolelor II-III indicã un conservatorism, care ne pune în faþa unor grupuri etnice închise, în mãsura în care acest lucru este posibil pentru perioada în discuþie, care ar putea sã ne indice o anumitã rezistenþã la romanizare. Oricum, trebuie analizat locul ºi rolul acestor comunitãþi în istoria provinciei Dacia pentru cã existenþa lor este în afara oricãrei îndoieli.

c. Ceramica

           Ceramica constituie principala dovadã materialã a prezenþei autohtonilor daci în provincia creatã de împãratul Traian. Acest lucru a fost observat încã din perioada în care se efectuau primele cercetãri arheologice în aºezãri ºi castre, ajungându-se ºi la primele concluzii care, chiar dacã sufereau de o anumitã inconsistenþã în demonstraþii, puneau probleme generale care urmau, cel puþin unele dintre ele, sã fie confirmate, de cercetãri viitoare[169].
          În primele rapoarte asupra sãpãturilor din diferite staþiuni aparþinând epocii romane se fãceau referiri ºi la ceramica indigenã[170].
           Dupã 1950, odatã cu reluarea cercetãrilor arheologice pe scarã largã, creºte, în mod firesc, ºi numãrul descoperirilor în domeniul de care ne ocupãm, ce sunt adunate în primul studiu de sintezã referitor la continuitatea dacilor în provincie[171], studiu în care se fac ºi primele consideraþii, bazate pe o documentare mai amplã, asupra ceramicii de facturã dacicã[172]. Cercetãtorul clujean N. Gudea publicã într-un interval scurt ceramica din diferite castre cercetate[173], efort meritoriu, dar care nu a mai fost urmat, decât în micã mãsurã[174], de cãtre alþi cercetãtori.
           O datã cu cercetarea ºi publicarea monograficã a necropolelor de la Soporu de Câmpie ºi Locusteni s-au putut face ºi primele departajãri tipologice pentru ceramica de facturã dacicã[175] ºi s-a putut observa ºi ponderea ceramicii autohtone în cadrul unei zone, cea a Olteniei[176].
           Tot în aceastã perioadã apar ºi rezultatele cercetãrilor din aºezarea de la Slimnic[177], în care, pentru prima datã, este publicatã pe complexe atât ceramica de facturã romanã, cât ºi cea de facturã dacicã.
           În anii din urmã, cercetãri semnificative în acest domeniu nu s-au mai realizat, cu excepþia unor studii care ne aduc dovezi ce atestã prezenþa ceramicii de facturã autohtonã în capitala Daciei[178], la Tibiscum[179] ºi la Napoca[180].
           În momentul de faþã, cunoaºtem în jur de 90 de staþiuni în care a apãrut ceramicã de facturã dacicã, lucratã, de obicei, cu mâna, dar, din pãcate, în cea mai mare parte, aceste descoperiri sunt întâmplãtoare, fãrã a se cunoaºte prea multe date în legãturã cu condiþiile descoperirii, iar materialul este foarte fragmentar.
           În plus, în momentul de faþã, nu dispunem, în afarã de Oltenia, de un studiu monografic privind ceramica provincialã romanã din Dacia. Mai mult, nu a fost publicat exhaustiv materialul ceramic din nici una dintre staþiunile cercetate.

Consideraþii asupra ceramicii geto-dacice

           Toþi cercetãtorii care au abordat, într-un fel sau altul, problematica continuitãþii populaþiei autohtone ºi, în speþã, a ceramicii, au observat cã formele ceramice decurg atât tipologic, cât ºi ca manierã de confecþionare, din prototipuri din perioada preromanã.
          Civilizaþia geto-dacicã, atât în faza ei timpurie (secolul IV – prima jumãtate a secolului II a.Chr.), cât ºi în cea clasicã (a doua jumãtate a secolului II a.Chr. – secolul I p.Chr.)[181], cunoaºte o mare varietate de produse ceramice, determinatã atât de o dezvoltare internã, cât ºi de influenþele resimþite, greceºti, celtice ºi, mai târziu, romane.
           Fãrã a insista asupra perioadei timpurii[182], perioada clasicã oferã un volum impresionant de material ceramic, prezent în sute de aºezãri, pe tot cuprinsul spaþiului locuit de geto-daci. Chiar dacã au trecut peste 30 de ani de la primul studiu monografic în domeniu, aparþinând lui I.H.Criºan[183], el reflectã bogãþia unui material care cuprinde atât vase lucrate cu mâna, din pastã grosierã (oala-borcan cu butoni cilindrici, ceaºca dacicã) sau finã, lustruitã (cãniþe bitronconice, oala "pepene", fructiera), cât ºi vase lucrate la roatã – categorie ce înregistreazã o creºtere numericã -, apãrând forme noi precum strecurãtori, cupe cu picior, imitaþii de boluri deliene, capace, strãchini carenate cu marginea rãsfrântã. Concluziile sunt în cea mai mare parte confirmate de studii ulterioare, cum este cel al lui I.Glodariu[184], de rezultatele cercetãrilor din cetãþile de la Cãpâlna[185] ºi Tiliºca[186], cât ºi de cele care trateazã aºezãri din zona extracarpaticã, din Câmpia Munteniei[187], precum cele de la Ocniþa[188], Sprâncenata[189] ºi Brad[190].
           Deºi studiul ceramicii geto-dacice este încã la început, mai ales în ceea ce priveºte ceramica din zona Munþilor Orãºtiei[191], se poate observa cã ceramica geto-dacicã are o originalitate de netãgãduit, o bogãþie a formelor ºi o varietate a decorului care o individualizeazã în cadrul seminþiilor de la începuturile erei creºtine. În aceste condiþii, consecinþelor arheologice ale cuceririi Daciei de cãtre romani, deja analizate[192], le-ar trebui adãugatã încã una – încetarea activitãþii unor ateliere ceramice care, fãrã îndoialã, au existat în perioada anterioarã.

Ceramica autohtonã din Dacia romanã

           Aºa cum am mai arãtat, se cunosc astãzi circa 90 de localitãþi în care a fost semnalatã ceramicã de facturã autohtonã, dar foarte puþine beneficiazã de publicarea materialului rezultat din cercetãrile întreprinse, multe fiind semnalate doar în urma unor cercetãri de teren, iar în altele executându-se doar simple sondaje arheologice. Se cunosc astãzi doar câteva staþiuni care permit o analizã a ceramicii, ele fiind, în primul rând, cele douã necropole ale populaþiei autohtone de la Soporu de Câmpie ºi Locusteni, aºezãrile de la Slimnic, precum ºi o parte din materialul ceramic, de facturã dacicã, descoperit într-o serie de castre cum sunt cele de la Rucãr, Bologa, Buciumi, Râºnov. In restul cazurilor, referirile asupra ceramicii indigene sunt sumare, generale, fiind ilustrate numai anumite piese. Din pãcate, staþiuni importante a cãror cercetare a fost finalinalizatã relativ de mult timp nu dispun în momentul de faþã de studii monografice, acesta fiind cazul necropolei ºi aºezãrii de la Obreja sau al aºezãrii de la Locusteni.
          Vom analiza în continuare principalele loturi de materiale care permit o analizã tipologicã ºi oferã anumite criterii pentru datare.
           Bologa, jud Cluj, castru. Este analizat un lot de 33 de fragmente ceramice, provenind din sãpãturile efectuate în anii 1967-1968. Fragmentele provin de la vase executate exclusiv cu mâna, din pastã grosolanã, conþinând nisip ºi pietricele, arderea fiind incompletã. Formele cele mai frecvente sunt oalele de dimensiuni mijlocii sau mici; de asemenea apar 2 fragmente ce provin de la ceºti-opaiþ, iar 2 fragmente aparþin unor patere (imitaþii locale dupã prototipuri romane). În general, decorul lipseºte; atunci când apare este simplu, reprezentat de proeminenþe, brâuri alveolare sau striate, linii incizate, de obicei ondulate[193].
           Buciumi, jud Sãlaj, castru. Este analizatã, în douã studii[194], ceramica de facturã dacicã, executatã, în general, cu mâna (cu o singurã excepþie[195]), dintr-o pastã de calitate inferioarã, care conþine nisip, pietricele, alte impuritãþi, arderea fiind incompletã ºi neomogenã. Formele cele mai frecvente sunt vasele borcan sau oalele cu pereþii uºor curbaþi ºi ceºtile-opaiþ. O caracteristicã a ceramicii descoperite în castrul de la Buciumi este imitarea unor forme romane, îndeosebi patera, dar ºi a unor forme de oale, la acestea din urmã observându-se trecerea de la buza scurtã, foarte uºor rãsfrântã, la buza cu profil puternic rãsfrânt, fasonatã sau ascuþitã, specificã vaselor romane provinciale[196]. Decorul este sãrac, compus din butoni, brâie alveolare, alveole în linie, linii incizate, de obicei, în val.
           Locusteni, jud Dolj, necropolã ºi aºezare. Aici s-a descoperit ºi cercetat cea mai importantã necropolã aparþinând autohtonilor din provincia Dacia[197], criteriul hotãrâtor pentru etnicitatea sa fiind reprezentat tocmai de importantul material ceramic de facturã dacicã descoperit, folosit atât pentru depunerea resturilor cremaþiei, cât ºi pentru diferite ofrande. Materialul documentar[198], de exceptionalã importanþã pentru tema în discuþie, este format din 46 de oale de tip borcan, lucrate cu mâna, folosite ca urne în care erau depuse resturile incineraþiei, 8 ceºti dacice, lucrate de asemenea cu mâna, folosite drept capace, un taler cu un decor neobiºnuit, utilizat tot drept capac, o cãniþã cu o toartã, depusã ca ofrandã. Categoria ceramicii lucrate la roatã include oalele tip borcan (2 exemplare), vasele bitronconice (11 exemplare), folosite drept urne, 2 fructiere ºi o ceaºcã-opaiþ utilizate drept capace, la care se adaugã 3 capace propriu-zise, considerate de descoperitor ca fiind de facturã dacicã. Vasele lucrate cu mâna sunt modelate din pastã grosolanã cu mult nisip, fiind arse inegal, având o culoare cãrãmizie sau, uneori, gãlbuie. Cele lucrate la roatã sunt confecþionate din douã categorii de pastã: zgrunþuroasã, de culoare cãrãmizie, ºi finã, de culoare cenuºie. Cât priveºte decorul, deºi mai variat decât în alte staþiuni, rãmâne totuºi sãrac, fiind compus atât din ornamente în relief: brâuri alveolare (într-un caz fiind dispuse douã pe gâtul unui vas), brâuri simple, ghirlande de brâuri alveolare, butoni dispuºi simetric, cât ºi din ornamente incizate, reprezentate de linii paralele sau în val. Se înregistreazã ºi cazuri în care cele douã tipuri de ornamente sunt combinate. In necropola de la Locusteni au fost descoperite 220 vase ceramice, dintre care 130, adicã 59,09% din total, sunt de facturã romanã, iar 90, adicã 40,90%, sunt de facturã dacicã, dintre acestea 72 de exemplare (80%) fiind lucrate cu mâna.
           Din pãcate, cercetãrile din aºezare sunt încã inedite. Din cele câteva rapoarte publicate[199] reiese cã proporþia în care apare ceramica de facturã dacicã este de numai 10%, acest decalaj important putând fi explicat prin conservatorismul care se manifestã mai pregnant în ritul ºi ritualul funerar.
           Obreja, jud Alba, aºezare ºi necropolã. Reprezintã una dintre cele mai importante staþiuni în ceea ce priveºte problema persistenþei elementului autohton dacic, dar, din pãcate, este în cea mai mare parte ineditã[200]. În aºezare s-au descoperit 30 de bordeie, 8 locuinþe de suprafaþã ºi aproximativ 80 de gropi. Nu se fac referiri speciale asupra ceramicii descoperite în aºezare, fiind doar ilustrate[201] câteva ceºti-opaiþ, care, interesant, nu se regãsesc în repertoriul ceramic al necropolei. În necropola aºezãrii s-au descoperit 243 de morminte de incineraþie ºi înhumaþie. Numai în 12 morminte[202] s-a descoperit ceramicã de facturã localã, modelatã cu mâna, din pastã cu multe impuritãþi, cu ornamente în relief (brâuri alveolare sau crestate) ºi incizate (linii drepte, frânte sau ondulate).
           Orheiul Bistriþei, jud. Bistriþa, castru. Din acest castru de pe graniþa de nord-est a Daciei a fost publicat[203] un lot de ceramicã, reprezentat de fragmente lucrate exclusiv cu mâna, din pastã grosolanã cu pietre, provenind de la ceºti-opaiþ ºi diferite vase tip borcan. Decorul este extrem de sãrac, fiind prezent doar pe 2 fragmente dintre cele 16 analizate, ºi este compus dint-un brâu alveolar crestat ºi crestãturi pe buzã.
           Râºnov, jud.Braºov, castru. În monografia consacratã acestui castru[204] se aminteºte ºi ceramica de facturã dacicã[205], dar, din pãcate, în afara unui vas borcan decorat cu un brâu în relief[206], celelalte fragmente ceramice ilustrate[207] aparþin, dupã cum au remarcat ºi alþi cercetãtori[208], epocii bronzului, fapt care explicã ºi descoperirea unui numãr mare, comparativ cu alte castre, de fragmente ceramice lucrate cu mâna.
           Rucãr, jud. Argeº, castru. Cercetãrile desfãºurate în acest castellum, construit de un detaºament al cohortei II Flavia Bessorum, au pus în evidenþã un lot ceramic de facturã dacicã foarte important, þinând cont de faptul cã aceastã staþiune reprezintã un complex închis, care a funcþionat în primele douã decenii ale secolului al II-lea[209]. Lotul analizat cuprinde 27 de fragmente ceramice, dintre care 18 fragmente lucrate cu mâna ºi 9 lucrate la roatã. Menþionãm un singur vas întregibil, reprezentat de o ceaºcã-opaiþ. Ceramica lucratã cu mâna este modelatã fie din pastã finã, fãinoasã la pipãit, care nu conþine degresant, fie din pastã poroasã, cu pietricele ºi micã în compoziþie, fie din pastã zgrunþuroasã, în acest din urmã caz apãrând o variantã finã, în care nisipul este bine ales, ºi o alta cu un aspect mai puþin îngrijit, conferit de pietricelele, câteodatã de mãrimi considerabile, prezente în pastã. Vasele sunt reprezentate de douã tipuri: ceaºca dacicã, deja amintitã, ºi oalele tip borcan, acestea prezentând douã variante: unele cu diametrul gurii aproape egal cu diametrul maxim ºi altele cu corpul bombat, ovoidal ºi buza evazatã, decorul fiind dispus deasupra diametrului maxim, care se aflã în jumãtatea superioarã a vasului. Existã exemplare a cãror buzã este mai puþin evazatã ºi decorul se aflã pe buzã sau imediat sub buzã, acestea fiind cele mai frecvente forme în cadrul ceramicii lucrate cu mâna. Ceaºca dacicã are o oblicitate mai redusã a pereþilor ºi nu are toarte. Decorul, care apare numai pe ceramica lucratã cu mâna, este format din ornamente în relief – brâie alveolare, în formã de ºnur sau simple – ºi din ornamente incizate, reprezentate de linii drepte, în zig-zag sau în val, realizate unele cu un instrument lat, având aspectul unor caneluri, altele cu un instrument ascuþit. Ceramica lucratã la roatã este modelatã atât din pastã finã, de culoare cenuºiu deschis, fãrã impuritãþi, cât ºi din pastã zgrunþuroasã. Formele întâlnite sunt fructiera, strachina, cana, cu o toartã uºor supraînãlþatã. Lotul de ceramicã de la Rucãr este foarte important, atât din punctul de vedere al încadrãrii sale cronologice (primele douã decenii ale secolului II), cât mai ales prin repertoriul de forme, ce ne oferã o mãrturie privind felul în care s-a fãcut trecerea de la perioada clasicã a civilizaþiei geto-dacice la perioada romanã. Menþionãm cã ceramica din lagãrul de la Rucãr nu îºi gãseºte analogii în alte staþiuni din Dacia romanã (Pl. I).
           Slimnic, jud Sibiu, aºezare. În aceastã localitate, bogatã în vestigii arheologice, au fost cercetate mai multe aºezãri, atât din perioada preromanã, cât ºi din perioada secolelor II-III[210]. Astfel, în situl de la Sarba – Stempen[211] s-au descoperit de fapt douã aºezãri, ºi nu douã faze ale aceleiaºi aºezãri, cum lasã sã se înþeleagã autorul cercetãrilor, prima datatã în intervalul secolelor II a. Chr.- I p. Chr., cea de-a doua în perioada existenþei provinciei Dacia, adicã secolele II-III. În aceastã din urmã aºezare s-au descoperit 10 locuinþe, de regulã de tipul uºor adâncit, ºi 14 gropi. În majoritatea cazurilor, ceramica romanã apare în asociere cu ceramica de facturã dacicã. In aºezarea de la Sarba -La Saivane[212], care se dateazã numai în intervalul secolelor II-III, au fost cercetate 4 locuinþe, de acelaºi tip cu cele din aºezarea de la Sarba – Stempen, ºi 3 gropi. Materialul ceramic de facturã dacicã este fragmentar, lucrat exclusiv cu mâna[213], dintr-o pastã cu impuritãþi, în special pietricele, cuprinzând douã forme: vasele tip borcan, cu buza mai mult sau mai puþin rãsfrântã, ºi ceºtile-opaiþ, cu sau fãrã toarte. Menþionãm faptul cã în aºezarea de la Sarba – La Saivane nu s-au descoperit fragmente de ceºti. Decorul este format din ornamente în relief: brâuri alveolare, crestate sau în relief, butoni, care sunt, câteodatã, decoraþi cu o line incizatã în cruce, ºi ornamente incizate: împunsãturi, striuri orizontale etc. (Pl. X – ceramica de facturã dacicã din bordeiul nr. 7).
           Soporu de Câmpie, jud. Cluj, necropolã. Aici s-a cercetat pentru prima datã o necropolã care poate fi atribuitã autohtonilor din provincia Dacia[214]. Materialul ceramic de facturã dacicã[215] este format dintr-un lot de aproximativ 42 de vase (din pãcate nu toate au fost ilustrate în monografie), lucrate exclusiv cu mâna, din pastã cu multe impuritãþi, conþinând nisip ºi pietricele. Principalele forme sunt oalele fãrã toarte, cum le numeºte autorul cercetãrilor, ºi ceºtile-opaiþ. Decorul este sãrac, format din ornamente în relief: brâuri alveolare sau crestate, brâuri simple, butoni mici rotunzi sau ornamente incizate: striuri superficiale, neregulate, fãcute cu mãturica, linii drepte sau ondulate, crestãturi sau alveole, plasate pe umãrul sau buza vasului.
           Am trecut în revistã principalele staþiuni care dispun de o publicare mai mult sau mai puþin completã a materialului ceramic de facturã dacicã descoperit. Din pãcate, pentru celelalte descoperiri, se fac numai referiri generale, sumare, cum sunt cele despre aºezãrile de la Ocna Sibiului[216], Roºia[217], Noºlac[218], sau cele privind ceramica autohtonã din capitala Daciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa[219]. Alte descoperiri provin, dupã cum am mai arãtat, din cercetãri perieghetice, ceea ce impune o anumitã rezervã în aprecieri, cu atât mai mare în domeniul de care ne ocupãm.
           Luarea în discuþie a principalelor loturi de materiale ceramice pe care le avem la dispoziþie ne permite doar conturarea unei imagini generale, numãrul mic al descoperirilor publicate, ºi caracterul lor, de cele mai multe ori superficial analizat, fãcând imposibilã, în momentul actual, o analizã completã a acestei probleme. Am exclus din analiza noastrã lotul ceramic de la Rucãr, care dupã cum am mai arãtat, provine dintr-o staþiune cu o vieþuire foarte scurtã în timp, prezentând o serie de caracteristici care o individualizeazã ºi la care vom reveni atunci când vom aborda problemele de datare.
           Prin natura materialului din care este confecþionatã, ceramica de facturã dacicã este foarte friabilã, pãstrându-se, în general fragmente, ceea ce face ca o tipologie sã fie dificil de stabilit. De mare ajutor în demersul nostru sunt vasele, folosite de obicei ca urne, descoperite în cele douã necropole ale autohtonilor de la Soporu de Câmpie ºi Locusteni, care permit consideraþii asupra acestor categorii ceramice. O altã problemã în stabilirea unor serii tipologice o constituie marea diversitate a formelor ºi dimensiunilor vaselor, îndeosebi a celor lucrate cu mâna, chestiune care l-a determinat pe D. Protase sã afirme cã, dacã ar fi sã luãm în seamã toate amãnuntele, am avea 42 de forme din cele 42 de vase de facturã dacicã descoperite în necropola de la Soporu de Câmpie[220].
           Cu toate limitele pe care le impune o atare cercetare, vom încerca o încadrare tipologicã, bazatã pe principalele loturi ceramice ºi, mai ales, pe cele din necropole. Vom folosi drept criterii de departajare tehnicã de confecþionare ºi forma vaselor. În ceea ce priveºte forma vaselor, denumiri intrate în uzul comun – "vasul sau oala borcan", "ceaºca dacicã"-, au fost folosite fie pentru a completa descrierea, fie, independent, acolo unde nu existã loc pentru confuzie. Nu am folosit drept criteriu de departajare pasta din care sunt modelate vasele, descrierea acesteia fãcându-se la fiecare tip în parte.
           Dupã tehnica de confecþionare se disting douã mari categorii: 1. ceramica lucratã cu mâna; 2. ceramica lucratã la roatã.

           1. Ceramica lucratã cu mâna
           Ceramica de acest tip este de departe cea mai numeroasã, fiind modelatã, în cele mai multe cazuri, dintr-o pastã grosolanã cu mult nisip, ceea ce o face foarte friabilã, sau dintr-o pastã zgrunþuroasã, amestecatã cu multe pietricele. Repertoriul formelor vaselor de facturã dacicã lucrate cu mâna, ca de altfel al întregii ceramici aparþinând autohtonilor, este sãrac, fiind reprezentat practic de douã tipuri de vase: a. vasul borcan ºi b. ceaºca dacicã[221].
           a. Vasul borcan
           In ciuda marelui coeficient de subiectivism pe care îl conþine aceastã sintagmã, o vom folosi, þinând cont mai ales de tradiþia existentã în acest sens în arheologia româneascã, pentru a desemna mai multe categorii de forme ceramice. Astfel de subiectivisme ºi imprecizii sunt de altfel foarte frecvente, acest fapt necesitând stabilirea unor criterii unice care sã permitã elaborarea unei terminologii unanim acceptate. Þinând cont de forma geometricã a acestor vase, ele se pot împãrþi în trei tipuri: a.1. vase de formã aproximativ cilindricã, practic tipul de vas borcan clasic; a.2. vase de formã ovoidalã, aºa-zisul vas tip "pepene"; a.3. vase de formã uºor bitronconicã.
           a.1. Vase de formã aproximativ cilindricã
           Este forma cea mai rãspânditã, constituind, alãturi de ceaºca dacicã ºi fructierã, adevãrate embleme ale civilizaþiei geto-dacice. La originea sa se aflã vasul borcan din aºezãrile geto-dacice din perioada clasicã a civilizaþiei geto-dacice[222]. Dimensiunile acestor vase sunt mici ºi mijlocii, întâlnindu-se ºi vase miniaturale, precum cel de la Locusteni[223]. Buza este mai mult sau mai puþin evazatã ºi fundul drept. Varietatea acestei forme de vas este foarte mare. Gh.Popilian, analizând acest tip prezent în necropola de la Locusteni, stabileºte mai multe variante în funcþie de decor, ceea ce, într-o analizã la scara întregii provincii, este practic imposibil. Decorul acestor vase este sãrac, fiind format din ornamente în relief: brâie alveolare, crestate, simple, dispuse pe diametrul maxim al vasului, sau în formã de ghirlandã, butoni, de obicei cilindrici, câteodatã fiind incizaþi cu linii în formã de cruce, ºi ornamente incizate: linii simple sau în registre, paralele sau în val, dispuse orizontal; alveole dispuse de obicei pe buzele vaselor; crestãturi; se remarcã uneori prezenþa decorului incizat în formã de brãduþ. Aceste vase erau folosite în scopuri gospodãreºti ºi ca urne în necropole, vasele miniaturale fiind utilizate ca ofrandã. (Pl. II, III, IV, V)
           a.2. Vase de formã ovoidalã
           Sunt de mari dimensiuni, având o înãlþime de aproape 0,50 m, buza rãsfrântã în afarã ºi de obicei nu au decor. Uneori sunt decorate cu brâie alveolare, plasate pe umãrul sau pântecul vasului sau, în diferite poziþii, pe întregul corp al vasului[224]. Nu se întâlnesc decât în staþiunea de la Locusteni[225] (Pl. VI/4-7).
           a.3. Vase de formã uºor bitronconicã
           Sunt vase în general mai rare, ce apar mai ales în Transilvania[226], dar existã ºi un astfel de vas, miniatural, la Locusteni[227]. Au buza uºor rãsfrântã ºi fundul drept. În general sunt lipsite de ornamente, vasul de la Locusteni fiind decorat cu brâu alveolar ºi caneluri pe buzã (Pl. VI/1-3).
           b. Ceaºca dacicã
           Constituie cea mai caracteristicã ºi mai reprezentativã dintre formele ceramicii geto-dacice. Nu vom intra în discuþii asupra diferitelor denumiri (cãþuie, ceaºcã-opaiþ). Cert este faptul cã ea se gãseºte în aproape toate aºezãrile. Aceste vase sunt lipsite în general de decor, dacã exceptãm formele timpurii, în cazul nostru, de la Drajna de Sus[228] sau unele exemplare de la Locusteni[229]. Ele au formã tronconicã ºi deosebim trei variante: cu o singurã toartã, cu douã toarte sau fãrã. Ceramica fãrã toarte necesitã o discuþie separatã, unii autori considerând cã aceastã variantã apare de-abia în prima jumãtate a secolului III[230], dar se cunosc exemplare ºi din prima jumãtate a secolului II, precum cea din castellum-ul de la Rucãr[231]. O categorie foarte importantã o reprezintã ceºtile fãrã toarte, cu alveole la bazã, datate în a doua jumãtate a secolului III – secolul IV[232]. În general ele sunt folosite ca opaiþe. Este interesant faptul cã, dacã la Locusteni au fost folosite numai drept capace, la Soporu de Câmpie erau depuse în morminte, se pare cu scop ritual (Pl.VII, VIII).
           O problemã abordatã de cei care s-au ocupat de studiul ceramicii autohtone o constituie vasele lucrate cu mâna dupã prototipuri romane. Astfel, în castrele de la Bologa[233] ºi Buciumi[234] s-au descoperit imitaþii dupã patere, iar la Soporu de Câmpie ºi Obreja exemplare de oale de tip roman lucrate cu mâna[235]. Puþinãtatea materialului documentar nu ne permite sã facem consideraþii asupra acestui fenomen, interesant, dar care nu poate fi pus neapãrat pe seama autohtonilor.
           2. Ceramica lucratã la roatã
           Este puþin numeroasã, lipsind din marea majoritate a aºezãrilor. Dintr-o analizã care nu are pretenþia de a fi foarte exactã, reiese cã ceramicã de facturã localã lucratã la roatã apare numai în 15 staþiuni, ceea ce reprezint un procent de sub 20%. Singura staþiune care ne oferã posibilitatea unei anumite departajãri tipologice este necropola de la Locusteni, în celelalte ceramica fiind foarte fragmentarã ºi, mai mult, în unele staþiuni importante cum este cea de la Soporul de Câmpie, nedescoperindu-se ceramicã lucratã la roatã.
           Aceastã categorie ceramicã este lucratã din douã feluri de pastã, zgrunþuroasã, de culoare cãrãmizie, ºi finã, de culoare cenuºie. Cât priveºte ceramica zgrunþuroasã, despre care pânã nu de mult se credea cã a apãrut odatã cu cucerirea romanã, sãpãturile de la Ocniþa au documentat prezenþa oalelor borcan lucrate la roatã, din pastã zgrunþuroasã, încã din secolul I p. Chr.[236].
           Principalele forme sunt: a.vasul de formã cilindricã, tip borcan; b. vasul bitronconic; c.fructiera ºi d. ceaºca dacicã. Cât priveºte introducerea unor capace în rândul formelor ceramice autohtone, datele existente nu ni se par concludente[237].
           a. Vasul de formã cilindricã tip borcan
          Aceste vase sunt asemãnãtoare cu cele de acelaºi tip lucrate cu mâna, cunoscându-se douã exemplare de la Locusteni[238]. Decorul este reprezentat din trei butoni dispuºi simetric ºi linii paralele incizate (Pl.IX/1-2).
           b. Vasul bitronconic
           Se cunosc 11 exemplare descoperite la Locusteni[239], lucrate dintr-o pastã finã, de culoare cenuºie; suprafaþa exterioarã a vasului este acoperitã cu un vernis negru; buza este rãsfrântã, oblic sau orizontal, umãrul este bine marcat în zona diametrului maxim, iar fundul este câteodatã profilat, iar în centru, pe suprafaþa exterioarã are un umbo. Decorul constã dintr-unul sau douã grupuri, compuse din douã sau trei linii adânc incizate. Acest tip de vas a fost folosit ca urnã ºi nu are analogii în altã parte (Pl.IX/3-4).
           c. Fructiera
           Deºi este o formã reprezentativã pentru perioada anterioarã cuceririi romane, fructiera dispare în general din repertoriul ceramicii romane provinciale din Dacia. Singurele descoperiri cunoscute pânã în prezent sunt reprezentate de cele douã exemplare folosite drept capace în necropola de la Locusteni, în rest fiind semnalate fragmente, provenind în general din cercetãri de teren[240], dupã pãrerea noastrã neconcludente pentru analiza de faþã. Cât priveºte fructiera descoperitã la Obreja[241], ea pare mai degrabã de influenþã carpicã. Exemplarele descoperite la Locusteni, confecþionate din pastã finã, cenuºie, cu suprafaþa exterioarã acoperitã cu un vernis negru, au buza întoarsã orizontal în afarã, corpul cu umãrul bine marcat, iar piciorul gol pe dinãuntru (Pl.IX/5-6).
           d. Ceaºca dacicã
           Se cunoaºte un singur exemplar descoperit în necropola de la Locusteni[242], folosit drept capac, din pastã de culoare cãrãmizie, cu mult nisip, având dimensiuni mari.
           Douã probleme ce revin frecvent în discuþie încã din perioada interbelicã[243], reluate ºi în unele studii mai noi[244], sunt constituite de provenienþa vaselor de provizii de tip dolia ºi de motivele decorative de origine geto-dacicã prezente pe ceramica ºtampilatã. Cât priveºte prima problemã, s-a susþinut ideea cã vasele de provizii de tip dolia ar fi de facturã dacicã[245], perpetuându-se chiar ºi în secolul IV. Alþi cercetãtori[246] considerã cã nu avem elemente convingãtoare pentru o asemenea filiaþie. Credem, mai degrabã, cã avem de-a face cu o origine comunã a celor douã tipuri de vase de provizii.
          Cât priveºte a doua problemã, cea a motivelor decorative de origine geto-dacicã de pe ceramica ºtampilatã, unii cercetãtori considerã cã anumite motive ornamentale (frunzele, rozetele etc.) sunt preluate de pe ceramica dacicã, aducându-se drept argument lipsa acestora de pe ceramica de aceeaºi facturã din celelalte provincii[247]. Publicarea unor loturi de ceramicã, atât geto-dacicã anterioarã cuceririi, cât ºi provincialã romanã, ar putea oferi un rãspuns mai nuanþat acestei probleme.
           În actualul stadiu al cercetãrilor nu sunt documentate ateliere sau cuptoare în care sã se fi ars ceramicã de facturã autohtonã. O descoperire mai veche, de la Stolniceni[248], ca ºi cea de la Tibiscum[249], nu ni se par relevante în acest sens. Este vorba, probabil, de continuarea unei tradiþii anterioare cuceririi romane, în care descoperirile de cuptoare de olar sunt extrem de rare.
           O problemã la care se poate cu greu rãspunde în actualul stadiu al cercetãrilor este aceea dacã aceastã ceramicã de facturã dacicã este produsã în aºezãrile din cuprinsul provinciei Dacia sau provine, pe calea schimbului, din þinuturile din afara provinciei. Ne permitem câteva consideraþii asupra acestora din urmã. Ceramica dacilor din afara provinciei, indiferent cã ne referim la cei din nord-vestul ei, la carpi sau la dacii din Muntenia, pãstreazã o serie de caracteristici comune, precum cele douã tehnici de confecþionare, cu mâna ºi la roatã, cele cu mâna fiind confecþionate dintr-o pastã poroasã, grosolanã, cu mult nisip ºi pietricele, iar cele lucrate la roatã fiind dintr-o pastã finã. Existã însã ºi unele diferenþe. Astfel, la dacii din nord-vestul provinciei[250], semnalãm prezenþa ceramicii cenuºii negricioase, uneori ºtampilate, de influenþã germanicã, în timp ce la carpi[251] înregistrãm cea mai mare diversitate a ceramicii din întregul spaþiu locuit de daci în epoca romanã, amintind de varietatea formelor din perioada preromanã, acum marcate de puternice influenþe romane. Ceramica lucratã cu mâna se deosebeºte însã de cea din provincie printr-o mai mare bogãþie a decorului, iar cea confecþionatã la roatã este diversã ºi bine lucratã. Cât priveºte ceramica dacilor din Muntenia, pe lângã elementele comune, semnalãm prezenþa ceramicii zgrunþuroase ºi practica transpunerii vaselor romane într-o manierã mai neglijentã[252]. In aceste condiþii, ceramica autohtonilor din Dacia, pe lângã trãsãturile comune, care i-au fãcut pe unii cercetãtori sã considere aceste comunitãþi chiar venite din afara provinciei[253], prezintã ºi câteva trãsãturi care o individualizeazã. Este în cea mai mare parte lucratã cu mâna, iar atunci când este lucratã la roatã, cum este cazul vaselor bitronconice, nu-ºi gãseºte analogii în lumea dacicã. La acestea se adaugã sãrãcia repertoriului formelor ºi decorului. In ceea ce priveºte provinciile din jur, singurele analogii despre care avem cunoºtinþã se aflã în Moesia Inferior. Deºi asemenea descoperiri se gãsesc ºi în partea de vest a provinciei[254], ne vom referi doar la unele descoperiri din Dobrogea, cum sunt cele mai vechi, de la Dinogetia[255], cãrora li se adaugã descoperirile mai noi, cum sunt cele de la Enisala[256] (Pl. XI) sau cele menþionate de M. Babeº[257] ºi M. Irimia[258]. Menþionãm aici ºi unele descoperiri de la Fântânele[259], Straja[260], din villa rustica de la Horia[261], precum ºi de la Ostrov (Durostorum)[262] ºi Hârºova (Carsium)[263]. Materialul descoperit pãstreazã caracteristicile ceramicii din provincia Dacia, cu precizarea cã sporeºte numãrul vaselor care imitã forme romane.
          Din cartarea staþiunilor în care s-a descoperit ceramicã de facturã dacicã se poate observa cã ele se grupeazã în Podiºul Transilvaniei ºi în sudul Olteniei, mai ales între Jiu ºi Olt, aceste descoperiri fiind rare în nordul Olteniei ºi Banat. Deºi aceastã realitate se poate datora ºi unei situaþii subiective, determinate de zonele de cercetare ale celor ce s-au ocupat de aceastã problematicã, D.Protase ºi Gh.Popilian, ea ne indicã, totuºi, principalele regiuni în care s-a concentrat populaþia autohtonã.
          Greu de încadrat cronologic, un asemenea material ceramic poate oferi în ºi mai micã mãsurã criterii de datare. Din fericire, staþiunile în care a fost descoperitã aceastã ceramicã ºi contextul în care ea apare în unele complexe, ne pot oferi unele criterii pentru o anumitã departajare cronologicã. In aceste condiþii, putem delimita trei orizonturi cronologice care acoperã ºi chiar depãºesc perioada existenþei provinciei Dacia. In primul orizont se pot încadra descoperirile de la Rucãr, la care se pot adãuga cele de la Drajna de Jos, care pot fi datate în prima jumãtate a secolului II, poate chiar în primele decenii ale acestui veac. Ceramica descoperitã în aceste staþiuni se caracterizeazã printr-o legãturã directã cu ceramica din perioada clasicã a civilizaþiei geto-dacice, fapt evident mai ales în cazul ceramicii lucrate la roatã (fragmentele de fructierã, existenþa cãnii din pastã cenuºie cu fund inelar). Completarea acestor descoperiri cu altele, din castrele contemporane cu cele deja menþionate, ar putea oferi rãspunsul la întrebarea privind modul în care s-a realizat trecerea de la civilizaþia dacicã preromanã la cea dacicã din perioada romanã, atât din provincie, cât ºi din afara ei. Al doilea orizont cronologic îl constituie descoperirile din cele douã necropole, Locusteni ºi Soporu de Câmpie, la care se adaugã aºezãrile de la Slimnic ºi cea mai mare parte a descoperirilor de ceramicã de facturã autohtonã din castre, care se dateazã în general în a doua jumãtate a secolului II – prima jumãtate a secolului III. Acest orizont se caracterizeazã prin dispariþia în general a ceramicii lucrate cu roata, excepþie fãcând necropola de la Locusteni, ºi existenþa unei ceramici lucrate cu mâna, reprezentate practic de douã forme – vasul borcan ºi ceaºca dacicã; decorul este sãrac, probabil datoritã influenþei romane. Cât priveºte al treilea orizont, propunem, cu unele rezerve, încadrarea sa în a doua jumãtate a secolului III. O atare încadrare cronologicã se bazeazã pe descoperirile de la Govora-sat[264] ºi pe cele aparþinând ultimului nivel de la Stolniceni[265], la care s-ar putea, eventual, adãuga necropola de la Chilia[266], precum ºi unele descoperiri dintr-o serie de castre din Transilvania, aparþinând probabil perioadei postaureliene[267]. Aceastã ceramicã se caracterizeazã prin reapariþia vaselor lucrate la roatã, de tradiþie autohtonã, reprezentate de cãni, strãchini, probabil fructiere ºi ceºti dacice fãrã toarte cu alveole la bazã[268]. Problema este dacã acest orizont include ºi ultimele decenii ale stãpânirii romane la nord de Dunãre, lucru plauzibil având în vedere faptul cã la Govora-sat întâlnim ºi ceramicã romanã. Oricum, schimbarea raportului dintre ceramica romanã ºi cea dacicã, aspect surprins la Stolniceni unde, în ultimul nivel ceramica dacicã apare în proporþie de 90%, faþã de procentul de maximum 10%, cât reprezenta în nivelurile anterioare[269], se datoreazã unui aport masiv al dacilor din afara provinciei. Acest orizont mai atrage atenþia ºi asupra unor descoperiri ceramice de facturã dacicã din castre, în sensul cã trebuie precizatã mult mai clar poziþia stratigraficã a acestor fragmente. De fapt, nu trebuie sã supralicitãm prezenþa în castre a acestui gen de ceramicã. În ultimul – în ordine cronologicã – studiu monografic dedicat unui castru, cel de la Brâncoveneºti, un singur fragment din catalogul privind materialul ceramic descoperit poate fi considerat de facturã autohtonã[270]. Studiul ceramicii din acest ultim orizont cronologic poate oferi sugestii privind ultimele decenii ale prezenþei romane ºi primele decenii de dupã pãrãsirea provinciei.
          Ceramica reprezintã principala mãrturie arheologicã a prezenþei populaþiei autohtone în provincia Dacia.
          Cucerirea Daciei a condus la încetarea activitãþii unor centre meºteºugãreºti, printre care includem ºi o serie de ateliere producãtoare de ceramicã.
          Meºterii olari romani au cucerit fãrã discuþie "piaþa", impunându-ºi produsele, aceastã situaþie observându-se mai ales în cazul ceramicii lucrate la roatã care, cu câteva excepþii, dispare.
          Ceramica de facturã dacicã este lucratã în primul rând cu mâna, pãstrând caracteristicile perioadei anterioare cuceririi, fiind însã mai puþin diversificatã din punctul de vedere al formelor ºi decorului. Deºi apare ºi în oraºe, ceramica de facturã dacicã este apanajul aºezãrilor ruurale, dar ºi aici se gãseºte în proporþie de pânã la 10%, prezenþa ei fiind mai accentuatã în cimitire, procentul fiind de pânã la maximum 40%, pe primul loc aflându-se necropola de la Locusteni, acest lucru datorându-se fãrã îndoialã unui anumit conservatorism specific obiceiurilor funerare. Ceramica de facturã dacicã apare ºi în castre, dar semnificaþia prezenþei ei rãmâne încã o problemã deschisã.

Localitãþi în care s-a descoperit ceramicã de facturã dacicã*

           1. Aiud, jud.Alba, villa rustica, Iudita Winkler, V. Vasiliev, L. Chiºu, A. Borda, Sargetia, 5, 1968, p. 72, fig. 7;

           2. Amãrãºti, jud. Dolj, aºezare, Popilian 1976, p. 88, 132;

           3. Apele Vii, jud. Dolj, aºezare, Popilian 1976, p. 239;

           4. Archiud, jud.Bistriþa Nãsãud, aºezare, Protase 1966, p. 106 107;

           5. Bãdeni, jud. Cluj, villa rustica, Protase 1980, p. 157, n. 11, cercetãri Gh. Lazarovici, N. Gudea;

           6. Boarta, jud. Sibiu, aºezare, S. Dumitraºcu, I. Togan, Lucrãrile ºtiinþifice ale Institutului Pedagogic din Oradea, 1971, p. 9 16, fig. 1-2, pl. I-III; Protase 1980, p. 43;

           7. Bojoiu, com. Robeºti, jud. Dolj, aºezare, Tudor 1978, p. 222; Protase 1980, p. 44;

           8. Bologa, jud.Cluj, castru, Gudea 1969, p. 503 508;

           9. Brâncoveneºti, jud.Mureº, aºezare civilã ºi castru, Protase 1980, p. 139 140;

           10. Breþcu – ANGUSTIA, jud.Covasna, castru, M. Macrea, SCIV, 2, 1951, 1, p. 292 294;

           11. Buciumi, jud. Sãlaj, castru, Gudea 1970; Gudea 1972;

           12. Bumbeºti, jud. Gorj, castru, Gr.Florescu ºi colab., Materiale, 4, 1958, p.110 111; Exp. Bujor, Dacia, NS, 19, 1975, p. 279;

           13. Castranova, jud.Dolj, aºezare, Protase 1966, p. 203; Protase 1980, p. 44 45; cercetãri Exp.Bujor;

           14. Cãtunele, jud. Gorj, castru, Popilian 1976, p. 155; Tudor 1978, p. 226, 273;

           15. Cârcea, com. Coºoveni, jud. Dolj, aºezare, M. Nica, Dacia, NS, 19, 1975, p. 28; Popilian 1976, p. 240;

           16. Cernade, jud. Alba, aºezare, Mitrofan 1972, p. 145;

           17. Cernatu, jud. Covasna, aºezare, Z. Szekely, SCIV, 14, 1963, p.457; idem, Cumidava, 3, 1965, p. 29;

           18. Chinteni, jud.Cluj, villa rustica, I. Mitrofan, AMN, 11, 1974, p. 42;

           19. Cinciº, jud. Hunedoara, villa rustica, Floca-Valea 1965;

           20. Cipãu, jud.Mureº, aºezare, N. Vlassa, AMN, 2, 1965, p. 29; cercetãri M.Rusu;

           21. Ciumbrud – Aiud, jud. Alba, aºezare, Protase 1966, p. 203;

           22. Ciunga – Ocna Mureº, jud. Alba, aºezare, Mitrofan 1972, p. 145 146;

           23. Cluj – NAPOCA, jud. Cluj, oraº, Protase 1966, p. 32;

           24. Comalãu, jud. Covasna, castru, Daicoviciu C. 1945, p. 122; Protase 1966, p. 32;

           25. Copãceni, jud. Vâlcea, aºezare civilã, cercetãri inedite L. Petculescu ºi P. Damian;

           26. Copºa Mica, jud. Sibiu, aºezare, Iudita Winkler, M. Blãjan, Dacia, NS, 19, 1975, p. 282, nr. 59;

           27. Cristeºti (Tg.Mureº), jud. Mureº, aºezare, D. Popescu, Materiale, 2, 1956, p.179, fig.115, nr. 12; Protase 1980, p. 49;

           28. Curciu, com. Dârlos, jud. Sibiu, aºezare, D. Radu, AMN, 8, 1971, p. 483 497; Mitrofan 1972, p. 146;

           29. Deva, jud. Hunedoara, villa rustica, I.Mitrofan, AMN, 10, 1973, p.138;

           30. Dioºti, jud. Dolj, necropolã Popilian Tãtulea 1988;

           31. Dobrun, jud. Olt, aºezare, Gh. Popilian, T. Cioflan, Dacia, NS, 19, 1975, p. 284, nr. 66; Popilian 1976, p. 241;

           32. Drajna de Sus, jud. Prahova, castru, ªtefan 1948, p. 132 134;

           33. Fântâniþa, jud. Bistriþa Nãsãud, aºezare, Protase 1980, p. 51; cercetãri ªt.Dãnilã;

           34. Feldioara, jud. Cluj, aºezare, Protase 1980, p. 50; cercetãri M.Rusu;

           35. Feldioara, com. Ucea, jud. Braºov, castru, cercetãri inedite L. Petculescu ºi P. Damian;

           36. Filiaºi, jud. Harghita, aºezare, Protase 1980, p. 51; cercetãri Z.Szekely;

           37. Gilãu, jud. Cluj, castru, D. Isac, Al. Diaconescu, C. Opreanu, Potaissa, 2, 1980, p. 45;

           38. Gligoreºti, jud. Cluj, aºezare, Protase 1966, p. 203; cercetãri M.Rusu; N. Vlassa, AMN, 2, 1965, p. 31 32;

           39. Gogan, jud. Mureº, aºezare, Protase 1980, p. 51; cercetãri I. Mitrofan;

           40. Gornea, jud. Caraº Severin, villa rustica, Doina Benea, A. Bejan, AMN, 24-25, 1987 1988, p. 250;

           41. Iacobeni, jud. Cluj, necropolã ºi aºezare, Protase- Milea 1969, p. 525 530;v 42. Jupa – TIBISCUM, jud. Caraº Severin, oraº, Rogozea 1987, p. 124;

           43. Laslea, jud. Sibiu, aºezare, Protase 1980, p. 52; cercetãri I. Mitrofan;

           44. Lechinþa de Mureº, jud. Mureº, aºezare ºi necropolã, SCIV, 3, 1952, p.324; K. Horedt, AMN, 3, 1966, p.407 409; Protase 1966, p. 36 37;

           45. Leu, jud. Dolj, aºezare ºi necropolã?, Popilian 1976, p. 243;

           46. Locusteni, jud. Dolj, aºezare ºi necropolã, Popilian 1980; Gh. Popilian, M. Nica, C.M. Tãtulea, Dacia, NS, 21, 1977, p.365;

           47. Mândra, jud. Sibiu, aºezare, Protase 1980, p. 55; cercetãri I. Glodariu;

           48. Mehadia, jud. Caraº Severin, castru, M. Macrea, SCIV, 2, 1951, 1, p. 293; idem, Dacia, NS, 1, 1957, p. 206;

           49. Micoslanca, jud. Alba, aºezare, I. Mitrofan, AMN, 1, 1964, p. 119 121;

           50. Mugeni, jud. Hunedoara, aºezare, G. Ferenczi, St. Ferenczi, AMN, 13, 1976, p. 239 255;

           51. Noºlac, jud. Alba, aºezare, Mitrofan 1972, p. 148 150;

           52. Obreja, jud. Alba, aºezare ºi necropolã, Protase 1971b, p.135 146; 156 159; Protase 1980, p. 57 63; 107 119;

           53. Ocna Sibiului, jud. Sibiu, aºezare, Protase 1968, p. 229 239;

           54. Ocniþa, jud. Vâlcea, aºezare, Petre 1966, p.171 173;

           55. Olteni, jud. Covasna, castru, Z. Szekely, Cumidava, 4, 1970, p. 53 54; idem, SCIV, 21, 1970, 3, p. 508; idem, Aluta, 1980;

           56. Orãºtioara de Sus, jud. Hunedoara, castru, C. Daicoviciu ºi colab., Materiale, 6, 1959, p. 350 353; 352;

           57. Orheiul Bistriþei, jud. Bistriþa Nãsãud, castru, Protase 1961; M. Macrea ºi colab., SCIV, 18, 1967, 1, p.113 121;

           58. Pârºani, com. Pieleºti, jud. Dolj, aºezare, Tudor 1978, p. 121, 225;

           59. Pojejena, jud. Caraº Severin, castru, N. Gudea, Banatica, 2, 1973, p. 89, fig. 6, 7;

           60. Ramna, jud. Caraº Severin, villa rustica, Doina Benea, A. Bejan, AMN, 24-25, 1987 1988, p. 250 251; cercetãri O. Rãuþ;

           61. Rãdeºti, jud. Alba, aºezare, S. Fenichel, ArhÉrt, 8, 1888, p.161 164; Protase 1980, p. 64 65, n. 64;

           62. Râºnov – Cumidava, jud. Braºov, aºezare ºi castru, Gudea- Pop 1971, p. 14, 57 58, pl. 48 51; Protase 1980, p. 65;

           63. Reºca – ROMULA, jud. Olt, oraº, cercetãri inedite Gh. Popilian;

           64. Robãneºtii de Jos, jud. Dolj, aºezare, Tudor 1978, p. 225;

           65. Roºia, jud. Sibiu, aºezare, N. Lupu, AMN, 5, 1968, p.445 450;

           66. Rucãr, jud Argeº, castru, Bogdan Cãtãniciu 1985 1986, p. 201 211;

           67. Ruºi, jud. Sibiu, aºezare, Protase 1966, p. 204; Mitrofan 1972, p. 152 153;

           68. Sacadate, jud. Sibiu, aºezare, Protase 1980, p. 68; cercetãri N.Lupu;

           69. Sarmizegetusa – ULPIA TRAIANA , jud. Hunedoara, oraº, Ardeþ 1991, p. 137 142;

           70. Sava, jud. Cluj, aºezare, Protase 1980, p. 67; cercetãri St. Ferenczi;

           71. Sãrãþeni, jud. Mureº, castru, Z. Szekely, Materiale, 8, 1962, p.334 335; Protase 1966, p. 47;

           72. Sâmbotin, jud. Vâlcea, castru, D. Tudor, SCIV, 18, 1967, 4, p.600, Tudor 1978, p. 273;

           73. Sângeorgiu de Mureº, jud. Mureº, aºezare, Protase 1980, p. 71; cercetãri M. Rusu;

           74. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriþa Nãsãud, aºezare, Protase 1980, p. 71; cercetãri ªt. Dãnilã;

           75. Sântãmãria Orlea, jud. Hunedoara, villa rustica, I. Mitrofan, AMN, 10, 1973, p.149;

           76. Sebeº, jud. Alba, aºezare, Protase 1966, p. 48; K. Horedt ºi colab., Apulum, 6, 1967, p.19 26;

           77. Sfântu Gheorghe, com. Iernut, jud. Mureº, aºezare, M. Rusu, AMN, 3, 1966, p. 403;

           78. Sibiu Guºteriþa, jud. Sibiu, aºezare, I. Glodariu, AMN, 14, 1977, p. 99;

           79. Sic, jud. Cluj, aºezare, Protase 1980, p. 70; cercetãri St. Ferenczi;

           80. Sighiºoara, jud. Braºov, necropolã, N. Lupu, A. Mureºan, SCMB, 13, 1967, p.175 183;

           81. Simioneºti, jud. Harghita, aºezare, Z. Szekely, Cumidava, 3, 1969, p.102;

           82. Slãveni, jud. Olt, castru, Tudor 1978, p. 306 311;

           83. Slimnic, jud. Sibiu, aºezare, Glodariu 1981b;

           84. Soporu de Câmpie, jud. Cluj, necropolã, Protase 1976;

           85. Stoeneºti, jud. Olt, aºezare, Tudor 1978, p. 231;

           86. Stolniceni – BURIDAVA, jud. Vâlcea, aºezare civilã, Tudor 1978, p. 251 252; D. Tudor, SCIV, 18, 1967, 4, p. 655 660; Gh.I. Petre, SCIV, 19, 1968, p. 147;

           87. ªieu Odorhei, jud. Bistriþa Nãsãud, aºezare, Protase 1966, p. 205;

           88. Spãlnaca, com. Hopârta, jud. Alba, aºezare ºi necropolã, Protase 1980, p. 74 75, 124 125;

           89. ªura Micã, jud. Sibiu, aºezare, I. Glodariu, Dacia, NS, 21, 1977, p. 370, nr.126;

           90. Turnu Severin – DROBETA, jud. Mehedinþi, oraº, Popilian 1976, p.133;

           91. Vãrãdia – ARCIDAVA, jud. Caraº Severin, castru, Gr. Florescu, Istros, 1, 1934, p. 71;

           92. Veþel – MICIA, jud. Hunedoara, castru, Daicoviciu C. 1945, p. 122; cercetãri inedite colectiv Micia

           93. Viiºoara Micã, com. Drãgoteºti, jud. Dolj, aºezare, Tudor 1978, p. 226;

           94. Vulcan, jud. Braºov, aºezare, Protase 1980, p.76; cercetãri F.Costea.

CONCLUZII

           Analiza surselor, atât a celor istorice, cât ºi a celor de ordin arheologic, indicã o persistenþã a elementului autohton geto-dacic, fãrã însã exagerãri de un ordin sau altul.
           Este evident faptul cã situaþia concret istoricã a determinat o decizie durã a Imperiului roman, nu atât în ceea ce priveºte poporul dac, cât mai ales în legãturã cu regatul lui Decebal, fãcut responsabil de încãlcarea unor tratate. Efectele rãzboaielor au fost dure pentru daci, mai ales pentru cei din centrul Transilvaniei. Cercetãrile de pânã acum nu au reuºit sã documenteze nici o aºezare autohtonã care sã-ºi continue existenþa dincolo de perioada rãzboaielor; mai mult, aºa cum se demonstreazã într-un studiu, des folosit în cursul dizertaþiei noastre, Mircea Babeº, Devictis Dacis. La conquete trajane vue par l'archéologie, aproape toate formele specifice civilizaþiei geto-dace nu mai pot fi regãsite începând cu secolul II p. Chr. Fãrã îndoialã, geto-dacii au fost lipsiþi de elitele lor, multe dinte ele pierind în cele douã campanii militare purtate, unii fiind duºi la Roma, alþii aiurea în tot imperiul. Fie-ne îngãduit a ne aminti astãzi, în contextul istoric dificil pe care îl traversãm, ce a însemnat un fapt similar, de data asta produs de noi înºine, pentru un popor ieºit din rãzboi ºi supus unui regim dictatorial. Astãzi, când putem pune individul în centrul acþiunilor ºi faptelor istorice, trebuie sã accentuãm superioritatea culturii ºi civilizaþiei romane care a influenþat poate mai puþin aceste zone, dar sigur într-un mod decisiv soarta întregii civilizaþii umane. Fac parte dintre cei care considerã cucerirea teritoriilor de la sud ºi nord de Dunãre de cãtre romani ca unul dintre momentele pozitive ale istoriei acestei zone, ºi participând astãzi la depistarea, examinarea ºi cercetarea acestei civilizaþii, nu de puþine ori am regretat cã acest spaþiu nu a intrat mai devreme ºi nu a ieºit mai târziu din sfera acestei impresionante ºi complexe experienþe umane. Acestea sunt doar simple gânduri, dar care fãrã de care cercetarea istoricã poate cã nu ar mai avea nici un sens.
           Autohtonii greu încercaþi ºi-au gãsit locul, aºa cum ne-o indicã arheologia, în mici aºezãri, de cele mai multe ori conþinând modeste locuinþe dintr-o singurã încãpere, de cele mai multe ori fãrã instalaþii de încãlzire, cu unelte rudimentare, cu vase confecþionate cu mâna, de cele mai multe ori grosolane, dar fiind poate singurele arte facte care ne amintesc de specificul civilizaþiei acestui vital neam de pânã la moartea lui Decebal. Trebuie însã remarcat faptul cã produsele provincial romane abundã în mai toate aºezãrile, fiind o dovadã a puternicei influenþe a civilizaþiei romane, care duce la romanizarea acestor teritorii, un proces complex care a dus la apariþia pe scena istoriei a popoarelor neolatine.
           În cadrul conceptului de romanizare se includ îndeobºte douã laturi ale aceluiaºi proces unitar ºi anume: 1. colonizarea teritoriului daco-getic cu populaþie romanizatã latinofonã venitã din toate pãrþile Imperiului roman, adicã romanizarea prin colonizare; 2. asimilarea autohtonilor geto-daci, în mãsura în care aceºtia au adoptat limba latinã, ºi-au însuºit felul de viaþã roman provincial, au preluat obiceiurile ºi civilizaþia romanã, schimbându-ºi astfel mentalitatea ºi însãºi fiinþa lor etnicã. Romanizarea reprezintã în ansamblu un proces istoric de mari proporþii ºi cu uriaºe consecinþe.
           În cadrul consideraþiilor despre esenþa, complexitatea ºi particularitãþile procesului de romanizare, se cuvine menþionat cã mai persistã – înregistrând în timpul din urmã chiar un reviriment – concepþii sau teorii care pun la îndoialã sau resping categoric însãºi posibilitatea romanizãrii populaþiilor bãºtinaºe din diferite provincii ale Imperiului roman, inclusiv Dacia, exagerând de obicei rezistenþa indigenã la romanizare. Nu trebuie scãpat din vedere faptul cã una este romanizarea propriu-zisã ºi altceva menþinerea ei, deoarece aria geograficã a romanizãrii în antichitatea târzie era mult mai întinsã ºi numai în urma recesiunii ulterioare, determinate de anumite condiþii istorice, s-a ajuns la limitele ei minime, marcate de popoarele neolatine din Europa.
          În Dacia, îndatã dupã cucerire, a început o colonizare masivã, realizatã de stat, dar ºi din iniþiativã particularã. Traian, în primul rând, ºi împãraþii urmãtori de asemenea au încurajat foarte mult colonizarea ºi i-au imprimat un caracter organizat. Amploarea ºi rapiditatea colonizãrii se dovedesc a fi fost o realitate impusã de mai mulþi factori, dintre care crearea unei romanitãþi nord-dunãrene puternice a constituit preocuparea de bazã a autoritãþii romane.
           Atare realitate este doveditã de prezenþa, chiar în primele decenii de dupã cucerire, a unei armate numeroase, de construirea unei vaste reþele de drumuri, de existenþa timpurie a oraºelor ºi chiar de întemeierea unei capitale, Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
          Originea etnicã ºi teritorialã a coloniºtilor apare extrem de diversã, ex toto orbe Romano. Acest fapt a determinat pe unii învãþaþi sã punã la îndoialã romanitatea majoritãþii coloniºtilor, susþinând cã Dacia ar fi fost colonizatã mai ales de elemente neromanizate. Realitãþile documentare aratã, deopotrivã, cã noii veniþi pe pãmântul dacic erau în covârºitoarea lor majoritate oameni care vorbeau latineºte, trãiau dupã moda romanã, erau purtãtorii culturii ºi civilizaþiei romane, propagatorii activi ai romanitãþii printre autohtoni. Din studiul inscripþiilor pe piatrã, al tãbliþelor cerate, al diplomelor militare ºi al altor categorii de documente rezultã provenienþa unui mare numãr de coloniºti din regiunile de mult romanizate: Hispania, Gallia, Dalmaþia, Moesia Superior, chiar din Italia ºi din multe alte pãrþi. În zona auriferã a Munþilor Apuseni, de pildã, s-au adus mulþi coloniºti illiri din Dalmatia, aparþinând seminþiilor Pirustae, Baridustae, Sardeates, care sunt bine documentaþi epigrafic ºi arheologic.
           Caracterul eterogen al populaþiei din Dacia se oglindeºte ºi în onomastica din inscripþii, unde cele peste 3000 de antroponime, dupã statistica ºi categorisirea actualã, se repartizeazã dupã cum urmeazã: romane – peste 2 000 (70-75%), greco-orientale – peste 420 (circa 15-16%), illire – 124 (4%), celtice – aproximativ 70 (peste 2%), traco-dace -vreo 65 (sub 3%), nord-vest africane, egiptene ºi altele 40 (peste 1%).
           Romanitatea Daciei, cu toate particularitãþile unei provincii mãrginaºe, rãmâne în fond de un pronunþat caracter occidental. Ea se constatã în planul ºi organizarea internã a oraºelor, în construcþia tipicã a edificiilor publice ºi private, în metodele ºi materiale de construcþie folosite, în adoptarea divinitãþilor din panteonul roman ºi organizarea religioasã a comunitãþilor, în domeniul artelor ºi curentelor artistice, în formele juridice.
           Cu toatã colonizarea masivã, de o romanizare durabilã nu se poate vorbi decât în cazul în care a cuprins marea masã a autohtonilor. Geto-dacii, prin relaþiile economice, politice culturale avute cu romanii înainte de cucerire, au ajuns în situaþia bunã de a recepta relativ rapid civilizaþia romanã provincialã, de a-ºi putea însuºi mai uºor limba latinã. Înainte de constituirea provinciei avem de a face cu o îndelungatã perioadã de penetraþie economicã ºi culturalã romanã, altfel spus cu premizele romanizãrii.
           Dupã instalarea armatei ºi administraþiei romane în Dacia, cea mai mare parte a populaþiei autohtone a fost mutatã din anumite teritorii de importanþã strategicã sau din þinuturi cu pãmânturi fertile, care au fost distribuite coloniºtilor. Aceastã dislocare a comunitãþilor autohtone a contribuit ºi ea, chiar de la început, la cuprinderea elementului indigen în circuitul vieþii provinciale.
          Privitã în totalitatea ei, cultura materialã a provinciei Dacia este romanã prin excelenþã, cu o oarecare coloraturã localã. Astfel cã, þinând seama de caracterul general roman al vieþii materiale ºi spirituale din Dacia, de analogia cu alte provincii mai vechi, se poate spune cã în cele 17 decenii romanizarea dacilor a fost un proces real, profund ºi durabil.
          Mai trebuie adãugat cã cercetarea locului pe care îl ocupã autohtonii în Dacia romanã este la început, cu toate progresele evidente fãcute în ultimul timp. Cred cã îi revine arheologiei, printr-o atentã examinare ºi reexaminare a tuturor documentelor care apar, printr-o mai atentã cercetare a mediului rural, a provinciilor care nu au intrat în componenþa provinciei, sã facã saltul absolut necesar acestui domeniu.
           Exagerãrile nu-ºi mai au locul. Suntem un popor neolatin care, cu siguranþã, poate fi mândru de originile sale.

BIBLIOGRAFIE

           Alexianu, M., Consideraþii asupra aºezãrii dacilor liberi de la Vlãdiceni (jud.Neamþ), Symp.Thrac., 6, 1988, p.146-148
           Alexianu, M., Rãspîndirea amforelor cu inscripþii pe teritoriul dacic liber din estul României (sec.II-III e.n.), ArhMold, 12, 1988, p. 105-116
           Alexianu, M., Noi descoperiri de amfore cu inscripþii ºi semne în teritoriul dacic liber, est-carpatic (sec.II-III e.n.), Symp.Thrac., 8, 1990, p. 196-199
           Antonescu, I., Sãpãturile de la Gabãra – Moldoveni, Materiale, 6, 1959, p. 473-485; Materiale, 7, 1961, p. 454
           Ardeþ 1991 = A. Ardeþ, Ceramica dacicã ºi de tradiþie celticã la Ulpia TraianaSarmizegetusa, Thraco-Dacica, 12, 1991, p. 137-142
           Ardevan 1998 = R. Ardevan, Viaþa municipalã în Dacia romanã, Timiºoara, 1998
           Babeº 1970 = M. Babeº, Zu den Bestattungsarten im Nördlichen Flachgräberfeld von Romula ein Beitrag zur Grabtypologie des Römischen Daziens, Dacia, NS, 14, 1970, p.167-206
           Babeº 1971 = M. Babeº, Necropola daco-romanã de la Enisala, SCIV, 22, 1971, 1, p.19-45
           Babeº 1974 = M. Babeº, Puncte de vedere relative la o istorie a Daciei preromane, SCIVA, 25, 1974, 2, p. 217-244
           Babeº 1979 = M. Babeº, Le stade actuel des recherches sur la culture géto-dace a son époque de développement maximum (II-e siecle av. n. e.-I-er siecle de n. e), Dacia, NS, 23, 1979, p. 5-19
           Babeº 1988 = M. Babeº, Descoperiri funerare ºi semnificaþia lor în contextul culturii geto-dacice clasice, SCIVA, 39, 1988, 1, p. 3-31
           Babeº 1994a = M. Babeº, Die Beziehungen der Geto-Daker zu dem Römischen Reich vor Trajans Eroberung, ArhMold, 17, 1994, p. 49-56
           Babeº 1994b = M. Babeº, Siebenbürgen in der Römerzeit. Zur Frage der Kontinuität und der Romanisierung der Geto-Daker, în Wolfgang Schuller (ed.), Siebenbürgen zur Zeit der Römer und die Völkerwanderung, Siebenbürgisches Archiv, 29, Köln-Weimar-Wien, 1994, p. 117-144
           Babeº 1996a = M. Babeº, DEVICTIS DACIS. Consecinþele cuceririi traiane în lumina arheologiei (I), Academica, VI, 4 (64), 1996, p. 21-22
           Babeº 1996b = M. Babeº, DEVICTIS DACIS. Consecinþele cuceririi traiane în lumina arheologiei (II), Academica, VI, 5 (65), 1996, p.13-14
           Babeº 2000 = M. Babeº, Devictis Dacis. La conquete trajane vue par l'archéologie, în A.Avram ºi M. Babeº (ed.), Civilisation grecque et cultures antiques périphériques. Hommage a Petre Alexandrescu a son 70e anniversaire, Bucureºti, 2000, p. 323-338
           Baumann, V. H., Ferma romanã din Dobrogea, Tulcea, 1983
           Bãrbulescu 1984 = M. Bãrbulescu, Interferenþe spirituale în Dacia romanã, Cluj, 1984
           Bãrbulescu, M., La colonisation a Potaissa et ses effets sur le développement de la ville, în vol. La politique édilitaire dans les provinces de l'Empire romain IIeme-IVeme siecles apres J.-C., Actes du IIe colloque roumano-suisse, Berne, 12-19 septembre 1993, Berna, 1995, p. 119-129
           Bârzu, Ligia, Continuitatea creaþiei materiale ºi spirituale a poporului român pe teritoriul fostei Dacii, Bucureºti, 1979
           Bârzu-Brezeanu 1991 = Ligia Bârzu, S. Brezeanu, Originea ºi continuitatea românilor. Arheologie ºi tradiþie istoricã, Bucureºti, 1991
           Benea, Doina, Atelierele ceramice de la Tibiscum. (Contribuþii la istoria atelierelor de ceramicã din sud-vestul Daciei), Potaissa, 3, 1982, p. 22-35
           Berciu D. 1939 = D. Berciu, Arheologia preistoricã a Olteniei, Craiova, 1939
           Berciu D. 1969 = D. Berciu, Arta traco-geticã, Bucureºti, 1969
           Berciu D. 1981 = D. Berciu, Buridava dacicã, I, Bucureºti, 1981
           Berciu, I., Contribuþie la studiul chiupurilor de facturã dacicã din sec. IV e. n., Apulum, 5, 1965, p. 597-613
           Berciu, I., Bãluþã, C. L., Apulum, centru de iradiere a romanitãþii în Dacia, Apulum, 13, 1975, p. 643-649
           Bichir, Gh., Unele observaþii cu privire la necropolele de tip Poieneºti din Moldova ºi relaþiile acestora cu lumea sarmatã, SCIV, 12, 1961, 2, p. 262-268
           Bichir, Gh., Noi contribuþii la cunoaºterea culturii materiale a carpilor, SCIV, 16, 1965, 4, p. 675-696
           Bichir, Gh., Cuptoare de ars ceramicã din cadrul culturii Vîrteºcoiu – Poieneºti. Un atelier de olãrie descoperit la Butnãreºti, SCIV, 17, 3, 1966, p.489-509
           Bichir, Gh., Les Carpes a la lumiere des dernieres découvertes archéologiques de Moldavie, în Atti del VI Congresso Internazionale delle scienze preistoriche e protoistoriche, III, Roma, 1966, p.74-78
           Bichir, Gh., Descoperiri carpice în regiunea Galaþi, Danubius, 1, 1967, p.115-127
           Bichir, Gh., La civilisation des Carpes (IIe-IIIe siecles de n.e.) a la lumiere des fouilles archéologiques de Poiana Dulceºti, de Butnãreºti et de Pãdureni, Dacia, NS, 11, 1967, p.117-224
           Bichir, Gh., In legãturã cu riturile funerare la carpi, SCIV, 20, 1969, 2, p. 219-236
           Bichir, Gh., Carpii în istoriografia românã ºi strãinã, SCIV, 22, 1971, 2, p.179-189
           Bichir, Gh., Precizãri în legãturã cu unele lucrãri recent apãrute, SCIV, 22, 1971, 4, p. 663-670
           Bichir 1973 = Gh. Bichir, Cultura carpicã, Bucureºti, 1973
           Bichir, Gh., Dacii liberi din zona extracarpaticã a României în secolele II-IV e.n., MN, 1, 1974, p. 23-34
           Bichir, Gh., Les Daces libres de l'époque romaine a la lumiere des données archéologiques, Thraco-Dacica, I, 1976, p. 287-308
           Bichir 1976 = Gh. Bichir, Archaeology andHistory of the Carpi from the Second to the Fourth Century A.D., I, BAR, Suppl. Ser., 16 (1), 1976
           Bichir, Gh., Date noi cu privire la romanizarea Munteniei, SCIVA, 29, 1978, 3, p. 385-396
           Bichir, Gh., Dacii liberi în sec.II-IV – factori de permanenþã ºi continuitate în spaþiul carpato-danubian, în vol. 2050 de ani de la fãurirea statului dac centralizat ºi independent sub conducerea lui Burebista, Bucureºti, 1980, p. 135-159
           Bichir, Gh., Dacii liberi din Muntenia ºi relaþiile lor cu romanii, Thraco-Dacica, 2, 1981, p. 73-92
           Bichir, Gh., Ramura nordicã a dacilor – costobocii, Thraco-Dacica, 4, 1983, p. 59-68
           Bichir 1984 = Gh. Bichir, Geto-dacii din Muntenia în epoca romanã, Bucureºti, 1984
           Bichir, Gh., Vestigii ale geto-dacilor din epoca romanã la Scorniceºti (jud.Olt), Thraco-Dacica, 7, 1986, p. 112-128
           Bichir, Gh., Continuitatea dacilor la graniþa de sud-est a Daciei romane, RdI, 39, 1986, 9, p. 835-842
           Bichir, Gh., Dacii liberi, Symp.Thrac, 5, 1987, p. 31-32
           Bichir, Gh., Continuitatea în Dacia dupã retragerea romanã. Aºezarea din secolele III-IV de la Stolniceni-Rîmnicu Vîlcea (Buridava romanã), Thraco-Dacica, 9, 1988, p.101-117
           Bichir, Gh., Sion, Aniºoara, Bardaºu, P., Aºezarea de la Stolniceni- Buridava, jud. Vâlcea, Materiale, I/1992, p. 255-268
           Boboº, I., Alexianu, M., Identificarea unei surse de materie primã nouã utilizatã ca degresant în aºezarea dacilor liberi de la Vlãdiceni, MemAnt, 12-14, 1986, p.153
           Bogdan Cãtãniciu 1981 = Bogdan Cãtãniciu, Ioana, Evolution of System of Defence Works in Roman Dacia, BAR, International Series 116, Oxford, 1981
           Bogdan Cãtãniciu, Ioana, Cu privire la Muntenia în sistemul defensiv al imperiului roman, AMN, 21, 1984, p.125-144
           Bogdan Cãtãniciu 1985-1986 = Ioana Bogdan Cãtãniciu, Ceramica dacicã din castellum de la Rucãr, AMN, 22-23, 1985-1986, p. 201-211
           Bogdan-Cãtãniciu, Ioana, Castella de la Urluieni, SCIVA, 45, 1994, 4, p. 327-355
           Bogdan-Cãtãniciu 1997a = Ioana Bogdan-Cãtãniciu, Dacia ºi strategia romanã, în Civilizaþia romanã în Dacia, Cluj-Napoca, 1997, p. 8-27
           Bogdan-Cãtãniciu 1997b = Ioana Bogdan-Cãtãniciu, Muntenia în sistemul defensiv al Imperiului roman sec. I-III p. Chr., Alexandria, 1997
           Boia 1997 = L. Boia, Istorie ºi mit în conºtiinþa româneascã, Bucureºti, 1997
           Botezatu, D., Blãjan, M., Mormîntul de incineraþie din secolele II-III e.n. de la Seitiun, Ziridava, 13, 1981, p.123-131
           Bounegru-Haºotti-Murat 1989 = O.Bounegru, P.Haºotti, A.Murat, Aºezarea daco-romanã de la Hîrºova ºi unele aspecte ale romanizãrii în Dobrogea, SCIVA, 40, 1989, 3, p. 273-293
           Branga, N., Italicii ºi veteranii din Dacia, Timiºoara, 1986
           Buzdugan, C., Cãpitanu, V., Necropola daco-carpicã de la Bãrboasa, Carpica, 1, 1968, p. 199-208
           Cãpitanu, V., Tezaurul de denari romani de la Ardevani, Carpica, 2, 1969, p. 179-192
           Cãpitanu, V., Contribuþii la cunoaºterea populaþiei autohtone în sec.II-III e.n. în jud.Bacãu, MN, 6, 1975, p. 293-334
           Cãpitanu, V., Necropola daco-carpicã de incineraþie din sec. al III-lea de la Gãlãneºti – Bãrboasa, com.Onceºti, jud. Bacãu, Carpica, 7, 1975, p. 63-116
           Cãpitanu, V., Tezaurul de denari romani imperiali de la Dealul Perjului (com.Onceºti, jud.Bacãu), Carpica, 10, 1978, p. 195-204
           Cãpitanu, V., Tezaurul de monede romane imperiale de la Cãlugãreni, com.Dãmieneºti, jud.Bacãu, Carpica, 20, 1989, p. 137-147
           Cãpitanu, V., Ursachi, V., Necropola carpicã de la Poiana Negri (Bacãu), Carpica, 23, 1992, p. 143-149
           Cealîghina, N.A., Naselenije Dnestrovsko Carpatskih zemel i Rîm v I nachale – III v.n.z., Chiºinãu, 1990
           Christescu 1929 = V. Christescu, Viaþa economicã a Daciei romane, Piteºti, 1929
           Christescu, V., Istoria militarã a Daciei romane, Bucureºti, 1937
           Chiþescu, Maria, Tarã Lungã, P., Douã tezaure romane descoperite în judeþul Bacãu, Carpica, 2, 1969, p.193-198
           Chiþescu, Maria., Ursachi, V., Douã tezaure romane imperiale descoperite în Moldova, Carpica, 2, 1969, p.145-156
           Comºa, Maria, Elemente "barbare" în zona limes-ului Dunãrii Inferioare în secolele al III-lea ºi al IV-lea, Pontica, 5, 1972, p. 223-232
           Constantinescu, M., Descoperiri arheologice din sec. al III-lea ºi al IV-lea de la Izvorul Dulcea, com. Merei, jud.Buzãu, SCIVA, 29, 1978, 1, p.123-139
           Constantiniu, Margareta, Sãpãturile arheologice de la Strãuleºti – 1967, Bucureºti-MIM, 7, 1969, p. 13-28
           Constantiniu, Margareta, Un puþ din sec.II-III e.n. descoperit la Strãuleºti, SCIVA, 31, 1980, 1, p.149-152
           Constantiniu, Margareta, Panait, P.I., Sãpãturile de la Bucureºtii Noi – 1960, CAB, 1, 1963, p.77-138
           Constantiniu, Margareta, Panait, P.I., ªantierul Bãneasa-Strãuleºti. Cercetãrile din Sectorul Mãicãneºti (1964-1966), Bucureºti-MIM, 6, 1968, p.43-81
           Costea, F., Persistenþa elementului autohton în sud-estul Transilvaniei în timpul stãpînirii romane, Cumidava, 9/1, 1976, p. 15-22
           Criºan, I.H., Continuitatea dacicã în Cîmpia Aradului, Apulum, 7, 1968, p. 241-251
           Criºan 1969 = I. H.Criºan, Ceramica daco-geticã. Cu privire specialã la Transilvania, Bucureºti, 1969
           Criºan, I. H., Burebista ºi epoca sa, Bucureºti, 1977
           Criºan, I.H., Spiritualitatea geto-dacilor, Bucureºti, 1986
           Daicoviciu C. 1941 = C. Daicoviciu, Problema continuitãþii în Dacia, AISC, III, (1936-1940), 1941, p.200-270
           Daicoviciu C. 1945 = C. Daicoviciu, La Transylvanie dans l'antiquité, Bucureºti, 1945
           Daicoviciu, C., Romanizarea Daciei, Apulum, VII/I, 1968, p. 261-271
           H. Daicoviciu, Dacii, Bucureºti, 1972
           Daicoviciu H. 1972 = H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la Decebal, Cluj, 1972
           Daicoviciu H. 1980 = H. Daicoviciu, La continuité de l'État dace de Burebista a Décébale, în Actes du IIe Congres International de Thracologie, II, Bucureºti, 1980, p. 97-103
           Diaconu, Gh., Douã amnare de tip Pºevorsk descoperite în Muntenia, SCIV, 15, 1964, 3, p. 427-433
           Diaconu, Gh., Tîrgºor – necropola din secolele III-IV, Bucureºti, 1965
           Diaconu, Gh., Über die Fibel mit Umgeschlagenem Fuss in Dazien, Dacia, NS, 15, 1971, p. 239-267
           Diaconu, Gh., Fibule din aºezarea dacilor liberi de la Tîrgºor, SCIVA, 28, 1977, 2, p. 209-216
           Diaconu, Gh., Un nou grup ceramic aparþinînd dacilor liberi de la sud de Carpaþi, SCIVA, 28, 1977, 2, p. 257-260
           Diaconu, Gh., Despre denumirea ºi cronologia unor culturi din Dacia romanã ºi regiunile extracarpatice în mileniul I e.n., SCIVA, 30, 1979, 4, p. 547-553
           Diaconu, Gh., Dacii din nord-vest în epoca romanã. Carpii în interiorul intracarpatic, SCIVA, 37, 1986, 4, p. 296-308
           Diaconu, P., "Satul Carpilor" sau "un sat al carpilor", CCDJ, 2, 1986, p. 205-207
           Dolinescu Ferche, Suzana, Aºezãri din secolele III ºi VI e.n. în sud-estul Munteniei. Cercetãrile de la Dulceanca, Bucureºti, 1974
           Doruþiu-Boilã, Emilia, Incursiunea carpilor din anul 214 e.n., SCIV, 24, 1973, 3, p. 435-441
           Dörner, E., Römerzeitliche dakische Erandgräber aus Sîntana-Arad, în Omagiu lui Constantin Daicoviciu, Bucureºti, 1960, p.155-159
           Dörner, E., Urme ale culturii materiale dacice pe teritoriul arãdean, Timiºoara, 1967
           Dörner, E., Die freien Daker zwischen Mureº und Criºul Negru, în Actes du VIIe Congres International des sciences préhistoriques et protohistoriques, 2, Praga, 1971, p. 1024-1027
           Dörner, E., Dacii ºi sarmaþii din secolele II-III în nord-vestul României, Apulum, 9, 1971, p. 681-692
           Dörner, E., Dacii liberi din Cîmpia Aradului ºi stadiul de romanizare în sec.II-IV e.n., Ziridava, 3-4, 1974, p. 93-103
           Dragomir, I. T., Recente mãrturii arheologice referitoare la coabitarea daco-romanã, descoperite la Tirighina-Bãrboºi, Thraco-Dacica, 3, 1982, p. 160-180
           Dudaº, F., Un mormînt autohton din sec. III-IV e.n. descoperit la Arad – Grãdiºte, Ziridava, 5, 1975, p. 13-16
           Dumitraºcu, S., Aºezãri ºi descoperiri dacice din vestul ºi nord-vestul României în sec.II-IV e.n. (I), Lucrãri ºtiinþifice, Oradea, 2, 1968, p. 239-257
           Dumitraºcu, S., Contribuþii la cunoaºterea graniþei de vest a Daciei Romane, AMN, 6, 1969, p. 483-491
           Dumitraºcu, S., Cercetãri arheologice în Depresiunea Holodului (II). Sãpãturile arheologice de la Rîpa, jud.Bihor, Lucrãri ºtiinþifice, Oradea, 1972, p. 49-67
           Dumitraºcu, S., O locuinþã descoperitã în staþiunea arheologicã "Sucului" de la Medieºul Aurit, Apulum, 10, 1972, p. 669-679
           Dumitraºcu, S., Cercetãri arheologice în Depresiunea Holodului (I). Sãpãturile de la Cociuba Mare, jud.Bihor, Crisia, 3, 1973, p. 134-150
           Dumitraºcu, S., Romanizare, romaneizare ºi românizare, Crisia, 4, 1974, p. 20-27
           Dumitraºcu, S., Dacii liberi din vestul ºi nord-vestul României, Crisia, 7, 1977, p. 5-76.
           Dumitraºcu, S., Descoperiri arheologice dacice din epoca romanã la Biharea, Ziridava, 11, 1979, p. 195-214
           Dumitraºcu, S., Les Daces libres de Criºana, în Actes du IIe Congrès International de Thracologie, Bucarest, 1980, p.351- 357
           Dumitraºcu, S., Descoperiri dacice de epocã romanã de la Biharea, MN, 5, 1981, p.115-122
           Dumitraºcu, S., Observaþii privind originea ºi evoluþia ceramicii negre zgrunþuroase din Criºana, Crisia, 11, 1981, p. 75-81
           Dumitraºcu, S., Stadiul cercetãrilor privind civilizaþia dacicã din nord-vestul României, StCom Satu Mare, 5-6, 1981-1982, p.60-68
           Dumitraºcu, S., Descoperirile arheologice din Valea Criºului Negru ºi semnificaþia lor istoricã, Crisia, 15, 1985, p.54-60
           Dumitraºcu, S., Stadiul cercetãrilor arheologice privind mileniul I e.n. în vestul ºi nord-vestul Munþilor Apuseni, Crisia, 16, 1986, p.9-20
           Dumitraºcu, S., Regele Pieporus ºi acþiunea costobocilor din secolul II. Un istoric al problemei, Sargeþia, 20, 1986-1987, p.106-110
           Dumitraºcu, S., Chiupuri dacice (Pithoi, Dolia) descoperite în judeþul Bihor, Crisia, 18, 1988, p.9-39
           Dumitraºcu 1993 = S. Dumitraºcu, Dacia apuseanã (teritoriul dacilor liberi din vestul ºi nordul-vestul României în vremea Daciei romane), Oradea, 1993
           Dumitraºcu-Bader 1967 = S. Dumitraºcu, T. Bader, Aºezarea dacilor liberi de la Medieºul Aurit, Satu-Mare, 1967
           Dumitraºcu, S., Criºan, I., Descoperiri ºi cercetãri arheologice din anul 1988 de la Sînnicolau Român (jud.Bihor), Crisia, 20, 1990, p. 97-127
           Dumitraºcu, S., Mãlãiescu, D., Dudaº, F., Aºezarea dacicã de la Moroda din sec. II-IV e.n., Lucrãri ºtiinþifice, B, Oradea, 1970, p.161-167
           Dumitraºcu, S., Nanasi, Z., Ceramica descoperitã la Ghenetea (jud.Bihor), StCom Satu Mare, 1972, p.227
           Dumitraºcu, S., Togan, G., Sãpãturile arheologice din aºezarea daco-romanã din sec. II-III e.n. de la Boarta, Lucrãri ºtiinþifice, Oradea, 1971, p.13-20
           Dumitroaia, Gh., Materiale ºi cercetãri arheologice din nord-estul judeþului Neamþ, MemAnt, 18, 1992, p. 63-143
           Dumitroaia, Gh., Sãpãturi ºi cercetãri arheologice de suprafaþã în jud. Neamþ (1987-1991), MemAnt, 18, 1992, p. 287-297
           Dupoi 1980 = V. Dupoi, Despre metalele preþioase la geto-daci, în 2050 de ani de la fãurirea de cãtre Burebista a primului stat independent ºi centralizat al geto-dacilor, Bucureºti, 1980, p. 81-93.
           Ferenczi, St., Cu privire la apãrarea hotarului de nord al Provinciei Dacia (Consideraþii arheologice, geografice ºi istorice), StCom Satu Mare, 1969, p.92-110
           Floca, O., Cercetãrile arheologice în munþii Zlatnei, pe dealul Boþeº ºi Corabia, AISC, III, 1936-1940, p.160-173
           Floca, O., Cercetãri arheologice în munþii Zlatnei, pe dealurile Boteº ºi Corabia, AISC, III, (1936-1940), 1941, p.162-173
           Floca, O., Sisteme de înmormîntare în Dacia apuseanã, Sargeþia, II, 1941, p.91-105
           Floca-Valea 1965 = Oct.Floca, M.Valea, Villa rustica ºi necropola de la Cinciº, AMN, II, 1965, p.163-193
           Florea, G., Materiale ceramice descoperite pe terasa a VIII-a de la Grãdiºtea Muncelului (I), EN, 3, 1993, p. 95-110
           Florea, G., Materiale ceramice descoperite pe terasa a VIII-a de la Grãdistea Muncelului (II), EN, 4, 1994, p. 49-60
           Florescu, Gr., Castrul roman de la Rãcari, Craiova, 1931
           Florescu, Gr., Problema castrelor de romane de la Mãlãeºti, Drajna de Sus, ºi Pietroasa, în Omagiu lui Constantin Daicoviciu cu prilejul împlinirii a 60 de ani, Bucureºti, 1960
           Florescu, R., Câteva observaþii cu privire la limesul transalutan, Drobeta, 1978, p.55-61
           Foit, G., Aºezarea dacicã de la Siliºtea Scheii (sec.II-III e.n.), Studii ºi materiale, Suceava, 1969, p.23
           Georgescu, Laurenþia, Date antropologice preliminare privind necropola carpicã de la Bacãu – Holt, Carpica, X, 1978, p.179-181
           Glodariu 1974 = I. Glodariu, Relaþiile comerciale ale Daciei cu lumea elenisticã ºi romanã Bucureºti, 1974
           Glodariu 1981a = I. Glodariu, Contribuþii la cronologia ceramicii dacice în epoca Latene târzie, Studii dacice, Cluj, 1981, p.146-165
           Glodariu 1981b = I. Glodariu, Aºezãri dacice ºi daco-romane la Slimnic, Bucureºti, 1981
           Glodariu, I., Moga, V., Cetatea dacicã de la Cãpâlna, Bucureºti, 1989
           Godlowski, K., The chronology of the Late Roman and Early Migration Periods in Central Europa, Cracovia, 1970
           Gostar, N., Ramura nordicã a dacilor-costobocii, Buletinul Universitãþii Babeº-Bolyai, Cluj, I, 1956, p.183-199
           Gostar, N., Cultele authtone din Dacia, AIIA, 2, 1965
           Gostar, N., Cetãþile dacice din Moldova, Bucureºti, 1969
           Gostar, N., Numele ºi originea costobocilor, Cercetãri istorice, 1, 1970, 109-117
           Gostar, N., Les titres impériaux Dacicus maximus et Carpicus maximus, în Actes de la XIIe Conférence Internationale d'études classiques "EIRENE", Cluj, 1972, Bucureºti, 1975, p.643-649
           Gostar-Lica 1984 = Nicolae Gostar, Vasile Lica, Societate geto-dacicã de la Burebista la Decebal, Iaºi, 1984
           Gramatopol 1982 = M. Gramatopol, Artã ºi arheologie dacicã ºi romanã, Bucureºti, 1982
           Gudea 1969 = N. Gudea, Ceramica dacicã din castrul roman de la Bologa (jud. Cluj), AMN, 6, 1969, p. 503-508
           Gudea 1970 = N. Gudea, Ceramica dacicã din castrul roman de la Buciumi (jud. Sãlaj), SCIV, 21, 1970, 2, p. 299-311
           Gudea 1972 = E. Chirilã, N. Gudea, V. Lucãcel, C. Pop, Castrul roman de la Buciumi, Cluj, 1972
           Gudea 1997 = N. Gudea, Das Römer grenzkastell von Bologa-Resculum, Zalãu, 1997
           Gudea-Pop 1971 = N. Gudea, I. Pop, Castrul roman de la Râºnov, Cumidava, Braºov, 1971
           Haimovici, S., Studiul paleofaunei din aºezarea aparþinînd secolelor II-III e.n. de la Drãgeºti (jud.Vaslui), AMM, 3-4, 1981-1982, p.57-66
           Haimovici, S., Studiul materialului faunistic din aºezãrile de la Cîrligi – Filipeºti (sec.II-V e.n.) ºi Izvoare – Bahna (sec.VI-IX e.n.), Carpica, 16, 1984, p.95-100
           Haimovici, S., Studiul arheozoologic asupra materialului provenit din staþiunea din sec.II-III e.n. de la Vlãdiceni (jud.Neamþ), SympThrac, 6, 1988, p.149-150
           Horedt 1958 = K. Horedt, Untersuchungen zur Frühgeschichte Siebenbürgen, Bukarest, 1958
           Horedt 1971 = K. Horedt, Zur Deutung der Gräberfeldes von Soporu de Cîmpie, AMN, 8, 1971, p. 583-587
           Horedt 1973 = Horedt, K., Zur Deutung der Gräberfelder vom Typus Soporul de Cîmpie; archäologische Deutungen III, Apulum, 11, 1973, p. 86-91
           Horedt 1982 = K. Horedt, Siebenbürgen in spätrömischer Zeit, Bukarest, 1982
           Husar, A., Celts and Germans in Dacia. Celto-Germanic Ethno-Cultures Elements in the Trajanic Province, în vol. La politique édilitaire dans les provinces de l'Empire romain IIeme-IVeme siecles apres J.-C., Actes du IIe colloque roumano-suisse, Berne, 12-19 septembre 1993, Berna, 1995, p. 131-143
           Ignat, M., Necropola de la Zvorîºtea, SCIV, 21, 1970, 4, p. 675-682
           Ignat, M., Contribuþii numismatice la istoria dacilor din nordul Moldovei în secolele II-III e.n., Suceava, 4, 1977, p. 75-91
           Ignat, M., Cercetãri arheologice privind cultura dacilor din nordul Moldovei în secolele II-III e.n., Materiale, Oradea, 1979, p.159-160
           Ignat, M., Un cimitir dacic de epocã romanã la Podeni – Buneºti (jud.Suceava), Suceava, 6-7, 1979-1980, p. 61-75
           Ignat, M., Vestigiile geto-dacice de la Zvorîºtea ºi semnificaþia lor, Suceava, 10, 1983, p. 384-387
           Ignat, M., Cronologia ºi fazele devoltãrii culturii dacice de la rãsãrit de Carpaþi în sec.II-III e.n., SympThrac, 5, 1987, p.79-80
           Ignat, M., Ritul ºi ritualurile funerare în aspectul Lipiþa al civilizaþiei geto-dacice, SympThrac, 7, 1989, p. 336.
           Ignat, M., Aºezãrile dacilor liberi din nordul Moldovei – structurã, dinamicã, evoluþie, SympThracm 8, 1990, p.195-196
           Ignat, M., Dacii liber din Moldova-Contribuþii arheologice-Necropolele de la Podeni ºi Zvorâºtea, Iaºi, 1999
           Ioniþã, I., Necropola daco-carpicã de la Dumitreºtii Gãlãþii (jud.Iaºi), ArhMold, 6, 1969, p.123-135
           Ioniþã, I., Despre unele formaþiuni teritoriale ale dacilor liberi de la est de Carpaþi sec.II-III e.n., MN, 5, 1981, p. 103-108
           Ioniþã 1982 = I. Ioniþã, Din istoria ºi civilizaþia dacilor liberi. Dacii din spaþiul est-carpatic în secolele II-IV e.n., Iaºi, 1982
           Ioniþã, I., ªovan, O.L., Necropola dacicã de la Stînca (com.Stefãneºti, jud.Botoºani), Hierasus, 5, 1983, p. 89-121
           Ioniþã, I., Ursachi, V., Noi date arheologice privind riturile funerare la carpo-daci, SCIV, 19, 1968, 2, p. 211-226
           Ioniþã, I., Ursachi, V., Nouvelles données archéologiques concernant les Carpo-daces, în Actes du VIIe Congres International des sciences préhistoriques et protohistoriques, 2, Praga, 1971, p. 1022-1024
           Ioniþã-Ursachi 1988 = I. Ioniþã, V. Ursachi, Vãleni – o mare necropolã a dacilor liberi, Iaºi, 1988
           Irimia, M., Unele consideraþii privind sfîrºitul Latene-ului geto-dacic ºi continuitatea civilizaþiei autohtone în Dobrogea, SCIVA, 39, 1988, 1, p. 33-44
           Isac, D., O reprezentare a lui Iuppiter Dolichenus de la Iliºua, AMN, 8, 1971, p. 571-575
           Isac, D., Diaconescu, Al., Opreanu, C., Sãpãturile arheologice în castrul roman de la Gilãu. Campaniile 1976-1979, Potaissa, 2, 1980, p. 29-48
           Iuga, Georgeta M., Raport preliminar privind cercetarea arheologicã de la Mesteacãn, Materiale, Oradea, 1979, p. 310- 314
           Lazãr, V., Mãrturii arheologice ale continuitãþii daco-romane din judeþul Mureº, Revista Bistriþei, 7, 1993, p. 77-89
           Lazin, Gh., Circulaþia monetarã în nord-vestul României, StCom Satu Mare, 1, 1969, p. 111-117
           Lazin, Gh., Cuptoare dacice de ars ceramicã din sec.III-IV descoperite la Satu Mare, StCom Satu Mare, 4, 1980, p. 133-142
           Lazin, Gh., Un mormînt din secolul III e.n. descoperit la Cehãluþ jud. Satu-Mare, AMP, 16, 1992, p. 339-346
           Lazin, Gh., Nemeti, I., Descoperiri dacice din sec. II-IV e.n. în zona Carei, Crisia, 1972, p. 199-213
           Leahu, V., Raport asupra sãpãturilor arheologice efectuate în 1960 la Cãþelu Nou, CAB, 1, 1963, p. 15-47
           Leahu, V., Sãpãturile arheologice de salvare de la Giuleºti – Sîrbi, CAB, I, 1963, p. 179-270
           Leahu, V., Mormînt de incineraþie descoperit la Romula, CA, 8, 1986, p. 155-158
           Lica 1996 = V. Lica, Relaþiile Imperiului cu dacii în timpul Flavienilor, EN, 6, 1996, p. 113-121
           Lica, V., Începutul relaþiilor Romei cu dacii – Pompeius ºi Oroles, EN, 7, 1997, p. 11-29
           Lica, V, Frontierele regatului dac dupã pacea din anul 102, Pontica, 31, 1998, p. 99-108
           Lupu, N., Istoricul cercetãrilor necropolei de la Caºolþ – Sibiu, SCS, Cluj, 3, 1955, 3-4, p. 97-124
           Lupu, N., Aºezarea daco-romanã de la Roºia (jud. Sibiu), AMN, 5, 1968, p. 445-450
           Lupu, N., Tiliºca. Aºezãrile arheologice de pe Cãþãnaº, Bucureºti, 1989
           Kotigorosko, V. G., Antichitãþile dacice din zona Tisei superioare, Thraco-Dacica, 12, 1991, p. 115-133
           Kotigorosko, V.G., Þinuturile Tisei superioare în veacurile III î.e.n. – IV e.n. (perioada La Tene ºi romanã), Bucureºti, 1995
           Kozak, D. N., Psevors'ka kul'tura i Verhn'omu Podnistrovi i Zahinomu Pobuzzi, Kiev, 1984
           Budinsky-Kreka, V., Lamiova- Schmiedlova, M., A Late 1st Century B.C. – 2nd Century A.D. Cemetery at Zemplin, SlArch, 38, 2, 1990, p. 245-354
           Macrea, M., Cultele germanice în Dacia, AISC, V (1944-1948), 1949, p. 219-263
           Macrea 1957 = M. Macrea, Les daces a l'époque romaine a la lumiere des récentes fouilles archéologiques, Dacia, NS, 1, 1957, p. 205-220
           Macrea, M., Romani e daci nella provincia Dacia, ArchCl, 19, 1, 1967, p. 146
           Macrea 1968 = M. Macrea, Dacii liberi în epoca romanã, Apulum, 7/1, 1968, p. 171-200
           Macrea 1969 = M. Macrea, Viaþa în Dacia romanã, Bucureºti, 1969
           Marcu, Mariana, Contribution concernant les daces du sud-est de la Transylvanie a l'époque romaine (un probleme de géographie historique), în Roman Frontier Studies, 1989, p. 285-290
           Marcu, F., Þentea, O., Ceramica lucratã cu mâna din castrul roman de la Gilãu, AMP, 21, 1997, p. 235-267
           Marcu, F., Þentea, O., Observaþii asupra ceºtii dacice din perioada romanã ºi post-romanã, Revista Bistriþei, 14, 2000, p. 67-85
           Marinescu, G., Miriþoiu, N., Die karpische Necropole von ªopteriu, Gem. Umeniº, Kreis Bistriþa- Nãsãud, Dacia, NS, 23, 1987, p. 107-118
           Matei 1980 = Matei, Al.V., Aºezarea dacilor liberi de la Panic, com. Hereclean, jud.Sãlaj, Materiale, Tulcea, 1980, p. 240-242
           Matei, Al. V, Repertoriul aºezãrilor aparþinînd dacilor liberi (sec. II-IV e.n.) descoperite pe teritoriul judeþului Sãlaj, AMP, 4, 1980, p. 229-243
           Matei, Al.V., Cuptorul pentru ars ceramicã cenuºie stampilatã descoperit în aºezarea dacilor liberi de la Panic, jud. Sãlaj (sec.III e.n.), AMP, 9, 1985, p. 247-258
           Mãnucu-Adameºteanu 1984 = Mihaela Mãnucu-Adameºteanu, Necropola daco-romanã de la Enisala, com.Sarichioi, jud. Tulcea, Peuce, 9, 1984, p. 31-39; p. 435-444
           Mihãescu, N., La romanité dans le sud-est de l'Europe, Bucureºti, 1993
           Mihãilescu – Bîrliba, V., Noi descoperiri de tezaure imperiale romane la Piatra Neamþ, Carpica, 1, 1968, p. 209-231
           Mihãilescu – Bîrliba, V., Noi descoperiri de tezaure imperiale romane la Piatra Neamþ, Carpica, 2, 1969, p.157-178
           Mihãilescu – Bîrliba, V., Circulaþia monetarã la triburile libere de la rãsãrit de Carpaþi (sec.II-IV), MemAnt, 2, 1970, p. 281-344
           Mihãilescu – Bîrliba, V., Tezaurul de denari romani imperiali de la Puriceni (com.Bocleºti, jud.Neamþ), MemAnt, 4-5, 1972 -1973, p. 125-230
           Mihãilescu – Bîrliba, V., La monnaie romaine chez les daces orientaux, Bucarest,1980
           Mihãilescu – Bîrliba, V., O problemã de statisticã numismaticã-reforma lui Septimius Severus ºi tezaurele monetare de dincolo de frontierele Imperiului, Cercetãri istorice, 12-13, 1981- 1982, p.159
           Mihãilescu – Bîrliba, V., "Le trésor unique" de l'empire romain, MemAnt, 15-17, 1987, p.115-125
           Mihãilescu – Bîrliba, V., Privire comparativã asupra circulaþiei monedei romane în teritoriile dacilor liberi de la nord ºi est de hotarele provinciei romane Dacia, SympThrac, 5, 1987, p.28
           Virgil Mihãilescu-Bîrliba, Dacia rãsãriteanã în secolele VI-I î. e. n. Economie ºi monedã, Iaºi, 1990
           Mihãilescu – Bîrliba, V., Tezaurul de denari imperiali de la Gherãieºtii Noi, jud.Neamþ, ArhMold, XIV, 1991, p. 57-65
           Mihãilescu – Bîrliba, V., Mitrea, I., Tezaurul de denari romani imperiali descoperit la Herþioara de Jos (com.Troian, jud.Bacãu), Carpica, 11, 1975, p. 15-29
           Mihãilescu – Bîrliba, V., Mitrea, I., Tezaurul de la Mãgura, Bacãu, 1977
           Mihãilescu – Bîrliba, V., Mitrea, I., Tezaurul de vase romane de la Muncelul de Sus, Carpica, 10, 1978, p. 163-178
           Mihãilescu – Bîrliba, V., Monah, D., Tezaurul de denari romani imperiali de la Blãgeºti, jud. Bacãu, Carpica, VII, 1975, p. 31-52
           Mitrea, B., Tezaurul monetar de la Ruºi – Sibiu ºi acþiunea carpilor împotriva stãpînirii romane din Dacia în timpul lui Filip Arabul, SCIV, 4, 1953, 3-4, p. 611-640
           Mitrea, B., Contribuþii numismatice la istoria triburilor daco-getice din Moldova în a doua jumãtate a sec.II e.n., SCIV, 7, 1956, 1-2, p. 159-169
           Mitrea, B., Constantinescu, Gh., Notã dsepre un tezaur de monede romane imperiale din sec. al III-lea descoperit în Moldova de Jos, Carpica, 10, 1978, p. 185-194
           Mitrea, I., Necropola carpicã de la Dãmieneºti, jud. Bacãu, Carpica, 14, 1982, p. 65-80
           Mitrea, I., Incã o necropolã daco-carpicã descoperitã pe teritoriul com.Onceºti, jud.Bacãu, Carpica, 17, 1985, p. 81- 92
           Mitrea, I., Noi contribuþii arheologice la cunoaºterea istoriei ºi civilizaþiei dacilor liberi de la est de Carpaþi în sec.II- III, Carpica, 20, 1989, p. 149-192
           Mitrea, I., Noi date privind civilizaþia dacilor liberi de la est de Carpaþi în lumina cercetãrilor arheologice din judeþul Bacãu, SympThrac, 8, 1990, p. 194-195
           Mitrofan, I., Contribuþii la cunoaºterea oraºului Napoca, AMN, 1, 1964, p. 195-214
           Mitrofan 1972 = I. Mitrofan, Aºezãri ale populaþiei autohtone în Dacia Superioarã, AMN, 9, 1972, p. 141-161
           Mócsy, András, Gesellschaft und Romanisation in der römischen Provinz Moesia Superior, Budapest, 1970
           Moga, V., Manta, Ruxandra, Stelã funerarã cu inscripþie de la Alburnus Maior, SCIVA, 29, 1978, 3, p. 437-440
           Moga, V., Castrul roman de la Apulum, Cluj, 1998
           Morintz 1961a = Morintz, S., Novik oblik dakijskoi kulturij v. rimskuiu epochu, Dacia, NS, 5, 1961, p. 395-414
           Morintz 1961b = S. Morintz, Sãpãturile de la Chilia, Materiale, 7, 1961, p. 444-446
           Morintz, S., Novik oblik dakijiskoi kulturij v. rimskuiu epochu, Dacia, NS, 5, 1961, p. 395-414
           Morintz, S., Sãpãturile de la Chilia, Materiale, 7, 1961, p. 441-448
           Morintz, S., Sãpãturile de la Chilia, Materiale, 8, 1962, p. 513-518
           Morintz, S., Bichir, Gh., Sãpãturile de la Pãdureni, Materiale, 6, 1959, p. 487-493
           Morintz, S., Harþuchi, N., Sãpãturile de la Tifeºti, Materiale, 8, 1962, p. 521-525
           Moscalu 1970 = E. Moscalu, O aºezare dacicã din sec. al III-lea e. n. la Govora-sat (com. Buletea, jud. Vîlcea), SCIV, 21, 1970, 4, p. 653-665
           Moscalu, E., Une tombe carpe découverte a Baraþi, Mãrgineni, MemAnt , 2, 1970, p. 499-503
           Moscalu 1983 = E. Moscalu, Ceramica traco-geticã, Bucureºti, 1983
           Necrasov, Olga, Botezatu, D., Studiul scheletelor din mormintele de înhumaþie din necropola de la Gabara, Carpica, 2, 1969, p. 203-211
           Negru, M., Contribuþii la repertoriul arheologic al judeþului Dolj. Cercetãri arheologice de suprafaþã în bazinul inferior al Jiului, AO, 9, 1994, p. 61-81
           Negru, M., An Introduction to the Study of Native Hand-Made Pottery from Roman Dacia, în Rei Cretariae Romanae Fautorum Acta, 35, 1997
           Negru, M., An Introduction to the Study of Native Hand-Made Pottery from South-Carpathian Roman Dacia, în The Thracian World at the Crossroads of Civilisations, II, Bucureºti, 1998, p. 630-643
           Negru, M., Some Considerations regarding the Native Wheel-Made Pottery from Roman Dacia, Rei Cretariae Romanae Fautorum Acta, 36, 2000, p. 235-240
           Negru, M., Ciucã, I., Ceramica dacicã lucratã cu mâna descoperitã în aºezarea civilã a castrului roman de la Enoºeºti-Acidava, AO, 12, 1997, p. 23-29
           Nemeth, E., Despre originea etnicã a soldaþilor ºi veteranilor din Dacia Porolissensis, Analele Banatului, 2, 1993, p.195-205
           Opreanu 1993 = C. Opreanu, Elemente ale culturii materiale dacice ºi daco-romane târzii (sec. III-IV p. Chr.), EN, 3, 1993, p. 235-260
           Opreanu 1994 = C. Opreanu, Neamurile barbare de la frontierele Daciei romane ºi relaþiile lor politico-diplomatice cu imperiul, EN, 4, 1994, p. 193-220
           Opreanu 1998 = C. Opreanu, Dacia romanã ºi barbaricum, Timiºoara, 1998
           Paki 1988a = Adela Paki, Populaþia Ulpiei Traiana Sarmizegetusa (I), SCIVA, 39, 1988, 4, p. 355-368
           Paki 1988b = Adela Paki, Populaþia Daciei Porolissensis.I.Porolissum, AMP, 12, 1988, p. 215-227
           Paki, Adela, Populaþia de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (II), SCIVA, 41, 1990, 2, p. 149-163
           Paki 1995 = Adela Paki, La colonisation de la Dacie romaine, în vol. La politique édilitaire dans les provinces de l'Empire romain IIeme-IVeme siecles apres J.-C., Actes du IIe colloque roumano-suisse, Berne, 12-19 septembre 1993, Berna, 1995, p. 19-38
           Paki, Adela, Onomasticon Daciae (I). Die Patronymika der Provinz Dacia Porolissensis, AMN, 35/I, 1998, p. 119-146
           Pârvan 1982 = V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureºti, 1982
           Petculescu, L., Roman Military Equipment in the Dacian Hillfort at Ocniþa, în Beiträge zu römischen und barbarischer Bewaffung in den ersten vier nachchristlichen Jahrhunderten, Lublin-Marburg, 1994, p. 61-77
           Petolescu, C.C., Cîteva tezaure monetare ºi evenimentele din Cîmpia Munteniei, Apulum, VII/I, 1968, p. 451-460
           Petolescu, C.C., Les cultes orientaux dans la Dacie Inférieure, Apulum, 9, 1971, p.643-658
           C. C. Petolescu, Intinderea provinciei Dacia inferior, SCIV, 22, 1971, 3, p.441-423
           C. C. Petolescu, Les colons d'Asie Mineure dans la Dacie romaine, Dacia, NS, 22, 1978, p. 213-218
           Petolescu 1979 = C.C.Petolescu, Contribuþii privind organizarea administrativã a Daciei romane, RdI, 32, 1979, 2, p. 259-275
           Petolescu 1980 = C. C. Petolescu, Dacii în armata romanã, RdI., 33, 1980, 6, p. 1043-1061
           Petolescu 1981 = C. C Petolescu, Geto-dacii în epoca romanã în lumina izvoarelor epigrafice, Thraco-Dacica, 2, 1981, p. 221-223
           Petolescu, C.C., Varia Daco-Romana IV. Carpii într-o menþiune anticã, Thraco-Dacica, 4, 1983, p. 145-146
           Petolescu 1985 = C. C. Petolescu, Simbiozã daco-romanã ºi romanitate carpato-dunãreanã, RdI, 38, 1985, 7, p. 635-649
           Petolescu 1987 = C. C. Petolescu, Varia Daco-Romana (XII). Aurelius Germanus, natione Dacus, Thraco-Dacica, 8, 1987, p. 200-202
           Petolescu, C.C., Din nou despre pretinsul rãzboi al lui Caracalla contra carpilor, SCIVA, 39, 1988, 3, p. 281-286
           Petolescu, C. C., Moesia inferior ºi þinuturile extracarpatice, SympThrac, 7, 1989, p. 178-189
           Petolescu 1991 = C. C. Petolescu, Decebal, regele dacilor, Bucureºti, 1991
           Petolescu 1992 = C.C. Petolescu, Varia Daco-Romana (XV-XVI). Dacii la Napoca, Thraco-Dacica, 13, 1992, p. 121-123
           C. C. Petolescu, Dacia la începutul domniei lui Antoninus Pius, Thraco-Dacica, 14, 1993, p. 159-162
           Petolescu 1995 = C. C. Petolescu, Scurtã istorie a Daciei romane, Bucureºti, 1995
           Petolescu 2000 = C.C. Petolescu, Dacia ºi Imperiul roman. De la Burebista pânã la sfârºitul antichitãþii, Bucureºti, 2000
           C.C. Petolescu, O. Onea, Cercetãri în necropola Sucidavei, jud. Olt (1968), Materiale, 10, 1973, p. 125-140
           Petre, Gh. I., Urme romane necunoscute la Ocnele Mari, SCIV, 17, 1966, 1, p. 171-173
           Petre, Gh. I., Cuptor de olar cu vase dacice ºi romane, SCIV, 19, 1968, 1, p. 147-158
           Petriºor, Elena, Aºezarea carpicã de la Homiceni, jud.Neamþ, MemAnt, 15-17, 1987, p.99-114
           Petriºor, Elena, Elemente de civilizaþie romanã în aºezarea de la Homiceni, jud.Neamþ, SympThrac, 6, 1988, p.151-152
           Petriºor, Elena, Aspecte legate de cult surprinse în aºezarea carpicã de la Homiceni, jud.Neamþ, SympThrac, 8, 1990, p. 199-200
           Pippidi 1967 = D.M.Pippidi, Contribuþii la istoria veche a României, Bucureºti, 1967
           Piso, I., Rãzboiul lui Philippus cu carpii, în In memoriam Constantin Daicoviciu, Cluj, 1974, p. 305-306
           Piso, I., Die soziale und ethnische zusammensetzung der Bevölkerung in Sarmizegetusa und in Apulum, în Prosopographie und Sozialgeschichte Studien zur Methodik und Erkenntnismöglichkeit der Kaiserzeitlichen Prosopographie, Kolloquium Köln, November 1991, Köln, 1993, p. 315-337
           Piso-Rusu 1990 = I. Piso, Adriana Rusu, Nymphaeum-ul de la Germisara, Revista Monumentelor Istorice, 59, 1990, 1, p. 9-17
           Poenaru Bordea, Gh., Mihãilescu – Bîrliba, V., Un mic tezaur de denari imperiali descoperit la Ghindãoani, SCIV, 19, 1968, 4, p. 597-612
           Pop, C., Ulpia Traiana Sarmizegetusa: colons, religions, lieux de culte, în vol. La politique édilitaire dans les provinces de l'Empire romain IIeme-IVeme siecles apres J.-C., Actes du IIe colloque roumano-suisse, Berne, 12-19 septembre 1993, Berna, 1995, p. 107-118
           Pop, I.I., Pandantive în formã de cãldãrusã din sud-estul Transilvaniei, SCIV, 17, 1966, 1, p. 175-180
           Popa, R., Kacso, C., Cercetãri arheologice la Cãlineºti-Maramureº, SCIVA, 25, 1974, 4, p. 561-578
           Popescu, D., Cercetãri arheologice în Transilvania. III. Sondajele de la Cristeºti, Materiale, 2, 1956, p. 153-195
           Popilian 1976 = Gh. Popilian, Ceramica romanã din Oltenia, Craiova, 1976
           Popilian, Gh., Traditions autochtones dans la céramique provinciale romaine de la Dacie méridionale, Thraco-Dacica, 1976, p. 279-286
           Popilian 1980 = Gh. Popilian, Necropola daco- romanã de la Locusteni, Craiova, 1980
           Popilian, Gh., Necropola daco-romanã de la Daneþi, Thraco-Dacica, 3, 1982, p. 47-67
           Popilian, Gh., Cîteva consideraþii asupra necropolei de sud-est a Romulei, AO, 5, 1986, p. 89-99
           Popilian, Gh., Etudes sur la céramique romaine et daco-romaine de la Dacie et Mesie Inférieure, I, Timiºoara, 1997, p. 7-20
           Popilian, Gh., Nica, M., Tãtulea, C.M, Raport asupra cercetãrilor arheologice de la Locusteni (jud.Dolj), Materiale, 1979, p. 205-213
           Popilian, Gh., Nica, M., Tãtulea, C.M, Raport asupra cercetãrilor arheologice de la Locusteni, Materiale, 1980, p. 254-255
           Popilian, Gh., Tãtulea, C. M., O nouã necropolã daco-romanã descoperitã în Oltenia (Dioºti, jud. Dolj), SympThrac, 6, 1988, p. 166-167
           Popilian, Gh., Tãtulea, C.M., Staþiunea arheologicã de la Locusteni, jud. Dolj, Materiale, I/1992, p.235-240
           Popovici, Rodica, Antroponim dacic scris cu litere latine în aºezarea de la Borniº-Neamþ (secolele II-III e.n.), ArhMold, 13, 1990, p.155-158
           Poulter, A. G., The Lower Moesian Limes and the Dacian wars of Trajan, în Studien zu den Militärgrenzen Roms III. Akten des 13. Internationalen Limeskongresses Aalen 1983, Stuttgart, 1986
           Preda F. 1980 = Florentina Preda, Formaþiuni politice prestatale la geto-daci pânã la Burebista, în 2050 de ani de la fãurirea de cãtre Burebista a primului stat independent ºi centralizat al geto-dacilor, Bucureºti, 1980, p. 31-45
           Preda C. 1973 = C. Preda, Monedele geto-dacilor, Bucureºti, 1973
           Preda C. 1986 = C. Preda, Geto-dacii din bazinul Oltului inferior. Dava de la Sprîncenata, Bucureºti, 1986
           Preda C. 1998 = C. Preda, Istoria monedei în Dacia preromanã, Bucureºti, 1998.
           Protase 1960 = Protase, D., Cimitirul de la Soporu de Cîmpie ºi importanþa lui pentru persistenþa bãºtinaºilor în Dacia romanã, în Omagiu lui Constantin Daicoviciu, Bucureºti, 1960, p.455-466
           Protase 1961 = D. Protase, Olãria dacicã din castrul roman de la Orheiul Bistriþei, ProblMuz, 1961, p.188-194
           Protase, D., Considerations sur les rites funéraires des Daces, Dacia, NS, VI, 1962, p. 173-197
           Protase, D., La permanence des Daces en Dacie romaine telle qu'elle résulte de l'archéologie, RRH, 3, 1964, 2, p. 193-211
           Protase 1966 = D. Protase, Problema continuitãþii în Dacia în lumina arheologiei ºi numismaticii, Bucureºti, 1966
           Protase, D., O aºezare dacicã din epoca romanã de la Ocna Sibiului, Apulum, 7/1, 1968, p. 229-240
           Protase 1971a = D. Protase, Riturile funerare la daci ºi daco-romani, Bucureºti, 1971
           Protase 1971b = D.Protase, Aºezarea ºi cimitirul daco- roman de la Obreja (Transilvania), AMN, 8, 1971, p. 135-158
           Protase, D., Problema colonizãrii de daci liberi ºi de carpi în Dacia romanã, SCIVA, 23, 1972, 4, p. 525-532
           Protase, D., Zur Chronologie und ethnisch-kulturellen Deutung des Freidhofes von Soporul de Cîmpie, (Siebenbürgen), AMN, 9, 1972, p. 525-532
           Protase 1976 = D. Protase, Un cimitir dacic din epoca romanã la Soporu de Cîmpie, Bucureºti, 1976
           Protase, D., Les Illyriens en Dacie a la lumiere des données épigraphiques, în Actes du VIIe Congres international d'épigraphie grecque et latine, Constanþa, 1977, Bucureºti, 1979, p. 449-450
           Protase 1980 = D. Protase, Autohtonii în Dacia, I, Dacia Romanã, Bucureºti, 1980
           Protase 1994 = D. Protase, Consideraþii privind antroponomastica traco-dacicã ºi originea etnicã a purtãtorilor din inscripþiile Daciei romane, Revista Bistriþei, 8, 1994, p.35-39
           Protase 1995a = D. Protase, Orizonturi daco-romane, Cluj-Napoca, 1995
           Protase 1995b = D. Protase, L'anthroponomastique thraco-dace et l'origine ethnique des porteurs dans les inscriptions de la Dacie romaine. Quelques observations, în vol. La politique édilitaire dans les provinces de l'Empire romain IIeme-IVeme siecles apres J.-C., Actes du IIe colloque roumano-suisse, Berne, 12-19 septembre 1993, Berna, 1995, p. 157-165
           Protase 1998 = D. Protase, Un village daco-romain des IIe-IVe siecles a Obreja en Transsylvanie, în vol. La politique édilitaire dans les provinces de l'Empire romain IIeme-IVeme siecles apres J.-C., Actes du IIIe colloque roumano-suisse, Tulcea, 1998, p. 79-100
           Protase 2000 = D. Protase, Autohtonii în Dacia, II, Dacia postromanã, Cluj-Napoca, 2000
           Protase 2001 = D. Protase, La continuité daco-romaine, Cluj-Napoca, 2001
           Protase – Milea 1969 = D.Protase, Z.Milea, Un cimitir de incineraþie din epoca romanã la Iacobeni (Transilvania), AMN, 6, 1969, p.525-530
           Protase-Zrinyi 1992 = D. Protase, A.Zrinyi, Inscripþii ºi monumente sculpturale din castrul roman de la Brâncoveneºti, EN, 2, 1992, p.95-110
           Protase, D., Zrinyi, A., Castrul roman ºi aºezarea civilã de la Brâncoveneºti (jud. Mureº). Sãpãturile din anii 1970-1987, Tg. Mureº, 1994
           Rendic – Miocevic, D., L'onomastique illyrienne des tablettes cirées daces, în Actes du VIIe Congrès international d'épigraphie grecque et latine, Constanþa, 1977, Bucureºti, 1979, p. 456-457
           Roºu, T.L., Aºezarea dacicã din Dealul Viilor de la Oradea, Crisia, 1972, p.115-116
           Russu 1944 = I.I. Russu, Onomasticon daciae. Numele de persoane în inscripþiile provinciei, AISC, 4, 1941-1943, 1944, p. 186-233
           Russu 1949 = I.I. Russu, Rectificãri ºi adause la Onomasticon Daciae, AISC, 5, 1944-1947, 1948, p. 282-296
           Russu, I.I., Dispariþia limbii ºi a populaþiilor traco-dace, SCIV, 8, 1957, 1-4, p.253-265
           I. I. Russu, Les Costoboces, Dacia, NS, 3, 1959, p. 341-352
           Russu, I.I., Studii illirice, II, în Omagiu lui Constantin Daicoviciu, Bucureºti, 1960, p.477-484
           Russu 1967 = I.I. Russu, Tracii în Dacia romanã, AMN, 4, 1967, p.85-105
           Russu, I. I., Illirii. Istoria, limba ºi onomastica, romanizarea, Bucureºti, 1969
           Russu, I.I., Elemente siriene în Dacia carpaticã ºi rolul lor în colonizarea ºi romanizarea Provinciei, AMN, 6, 1969, p. 167-186
           Russu, I. I., recenzie la Geza Alfoldy, Die Personennamen in der römischen Provinz Dalmatia, Heidelberg, Carl Winter Universitätsverlag, 1969, în Dacia, NS, 15, 1971, p. 438-446
           Russu 1972 = Russu, I. I., Getica lui Statilius Crito, Studii Clasice, 14, 1972, p. 117-128
           I. I. Russu, Onomastique de la Dacie romaine, în vol. L'Onomastique latine, Colloques internationaux du Centre national de la recherche scientifique, no.564: Onomastique latine, Paris, 13-15 oct.1975, Paris, 1977, p. 353-363
           Russu 1980 = I. I. Russu, Daco-geþii în Imperiul roman (în afara provinciei Dacia Traianã), Bucureºti, 1980
           Russu 1981 = I.I.Russu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic ºi componenta latino-romanicã, Bucureºti, 1981
           Rusu 1989 = Adriana Rusu, Cercetãri arheologice la Geoagiu Bãi (Germisara), SympThrac, 7, Tulcea, 1989, p.385
           Rusu, Adriana, Les illyriens en Dacie, în vol. La politique édilitaire dans les provinces de l'Empire romain IIeme-IVeme siecles apres J.-C., Actes du IIe colloque roumano-suisse, Berne, 12-19 septembre 1993, Berna, 1995, p. 145-156
           Rusu-Pescaru 1993 = Adriana Rusu, Eugen Pescaru, Germisara daco-romaine, în vol. La politique édilitaire dans les provinces de l'Empire romain IIeme-IVeme siecles apres J.-C., Actes du Ier colloque roumano-suisse, Deva, 21-26 oct. 1991, Cluj, 1993, p. 201-214
           Sandu, Vasilica, Cercetãri arheologice în zona Lunca – Bîrzeºti, CAB, 4, 1992, p.163-192
           Sanie, S., L'onomastique orientale de la Dacie romaine, Dacia, NS, 14, 1970, p. 233-241
           Sanie, S., Onomastica orientalã din Dacia romanã (II), AMN, 10, 1973, p. 151-170
           Sanie, S., Les Africains en Dacie romaine, în Actes du VIIe Congrès international d'épigraphie grecque et latine, Constanþa, 1977, Bucuresti, 1979, p. 465-466
           Sanie, S., Un nouveau fragment d'inscription palmyrénienne de Tibiscum et quelques considérations sur les épigraphes palmyréniennes de Dacie, Dacia, NS, 25, 1981, p. 359-362
           Sanie, S., Cultele orientale în Dacia romanã, Bucureºti, 1981
           Sanie, S., Civilizaþia romanã de la est de Carpaþi ºi romanitatea pe teritoriul Moldovei (sec.II î.e.n. – III e.n.), Iaºi, 1981
           Sanie, S., Aspecte ale timpului ºi temporalitãþii în spaþiul getic (în sec.VI î.e.n.-III e.n.), ArhMold, 15, 1992, p. 107- 118
           Sanie, S., Dragomir, I.T., Sanie, ªeiva, Noi descoperiri de ceramicã romanã cu inscripþie în Moldova, SCIVA, 26, 1975, 2, p. 189-208
           Sanie, ªeiva, Un nou lot de denari romani imperiali descoperit la Munteneºti, MemAnt, 1, 1969, p.149-167
           Sanie, ªeiva, Consideraþii asupra descoperirilor de monede romane republicane ºi imperiale pe teritoriul jud.Iaºi, CercIst, 14-15, 1983-1984, p.147-152
           Sanie, ªeiva, Sadurschi, P., Tezaurul de la Dresca (jud.Botoºani), CercIst, 7, 1976, p.83-90
           Scorpan, C., Necropola carpicã de la Dochia, ArhMold, 5, 1968, p. 331-335
           Scorpan, C., Date noi cu privire la carpi ºi problemele continuitãþii geto-dace în Bazinul Bistriþei, MemAnt, 4-5, 1972-1973, p. 115-124
           Sîrbu, V., Sacrificii ºi ofrande rituale de animale la traco-geto-daci, dacii liberi ºi daco-romani (sec.IX î.e.n. – III e.n.), SympThrac., 7, 1989, p.406-408
           Sîrbu 1993 = Sîrbu, V., Credinþe ºi practici funerare, religioase ºi magice în lumea geto-dacilor, Galaþi, 1993
           Sluºanschi, D., La géographie historique et l'hydronymie dace, în Actes du IIe Congres international de Thracologie, Bucureºti, 1980, p.121-129
           Soroceanu, T., Un mormînt de incineraþie de la Cristurul Secuiesc, AMN, 8, 1971, p. 499-502
           Smiszko, M., Kultury wczesnego okresu epoki cesarstwa rzymskiego w Malopolace wschodniej, Lwow, 1932
           Stanciu, I., Materialele aparþinînd mileniului I e.n. din zona satelor Berea ºi Ciumeºti (jud.Satu Mare), SympThrac, 8, 1990, p.193
           Stanciu, I., Descoperiri din a doua jumãtate a mileniului I î.H. ºi mileniul I d.H. în judeþul Maramureº, EN, 2, 1992, p.169-191
           Strobel 1998 = K. Strobel, Dacii. Despre complexitatea mãrimilor etnice, politice ºi culturale ale istoriei spaþiului Dunãrii de Jos, SCIVA, 49, 1998, 1, p. 61-95
           Suceveanu 1971 = Al. Suceveanu, În legãturã cu data de anexare a Dobrogei de cãtre romani, Pontica, 4, 1971, p. 105-122
           Suceveanu, Al., Fondul getic autohton ºi procesul romanizãrii în Dobrogea secolelor I-III e.n., în lumina sãpãturilor de la Straja ºi Fîntînele, Thraco-Dacica, 2, 1981, p.217-220
           Suceveanu 1977 = Al. Suceveanu, Viaþa economicã în Dobrogea romanã în secolele II-III e. n., Bucureºti, 1977
           Suceveanu-Barnea 1991 = Alexandru Suceveanu, Alexandru Barnea, La Dobroudja romaine, Bucureºti, 1991
           Szekely, Z., Date referitoare la cucerirea sud-estului Transilvaniei de cãtre romani ºi persistenþa elementului dacic, Cumidava, 4, 1970, p. 49-55
           ªovan, O.L., Noi descoperiri de amfore romane în nordul Moldovei, Hierasus, 5, 1983, p.123-126
           ªovan, O.L., Sadurschi, P., Noi descoperiri de amfore romane în jud.Botoºani, Hierasus, 1981, p.51-67
           ªtefan 1948 = Gh. ªtefan, Le camp romain de Drajna-de-Sus, départment de Prahova, Dacia, XI-XII, (1945-1947), 1948, p.115-144
           ªtefan 1953 = Gh. ªtefan, ªantierul Garvãn-Dinogeþia, SCIV, 4, 1-2, 1953, p. 240-274
           ªtefan, Gh., Le probleme de la continuité sur le territoire de la Dacie, Dacia, NS, 12, 1968, p.347-354
           ªtefãnescu, A., Necropola din sec.III-IV descoperitã la Mãneºti – Buftea, CAB, 4, 1992, p.125-132
           ªtefãnescu, A., Ocheºeanu, R., Santier Mihãileºti Poºta – Buturugeni, cimitir, CAB, 4, 1992, p.241-249
           Trynkowski 1976 = Jan Trynkowski, Urmãrile demografice ale cuceririi Daciei de cãtre romani, AMN, 13, 1976, p.81-88
           Tudor, D., La prétendue guerre de Caracalla contre les Carpes, Latomus, 19, 1960, 2, p.350-356
           D. Tudor, Depozitul de vase dacice ºi romane de la Stolniceni, SCIV, 18, 1967, 4, p. 655-660
           Tudor, D., In legãturã cu rãzboiul lui Filip Arabul împotriva carpilor, Pontica, 9, 1976, p.89-96
           Tudor 1978 = D. Tudor, Oltenia romanã, Bucureºti, 1978
           Turcu, Mioara, Geto-dacii din Cîmpia Munteniei, Bucureºti, 1976
           Turcu, Mioara, Cercetãrile arheologice de la Bragadiru, CAB, 3, 1981, p. 30-46
           Turcu, Mioara, Descoperiri arheologice la Militari – Cîmpul Boja (Bucureºti) sec. II-III ºi VI e.n., SympThrac, 5, 1987, p. 147
           Turcu, Mioara, Vestigii romane descoperite în cîmpia bucureºteanã, SympThrac, 7, 1989, p. 377-378
           Turcu, Mioara, Descoperiri arheologice la Militari – Cîmpul Boja (Bucureºti). Sec. II-III ºi VI e.n., CAB, 4, 1992, p.37
           Turcu, Mioara, Mihãileºti "Pod" II, CAB, 4, 1992, p.271-273
           Turcu, Mioara, Santierul arheologic lac Mihãileºti. Sondaj arheologic în situl Poºta Buturugeni, I, CAB, 4, 1992, p. 229-240
           Turcu, Mioara, Ciuceanu, R., Sãpãturi arheologice pe Dealul Vãcãreºti, CAB, 4, 1992, p. 196
           Turcu, Mioara, Stefãnescu, A., Sondajul arheologic de la Popeºti – Leordeni, Botul Malului, CAB, 4, 1992, p. 215-227
           Tzony, Magda, Descoperirile carpice de la Gura Niºcovului (jud.Buzãu), Carpica, 10, 1978, p. 147-162
           Tzony, Magda, Despre fructiera dacicã în epoca romanã, SCIVA, 30, 1979, 3, p. 425-435
           Tzony, Magda, Aºezarea daco-romanã de la Straja, Pontica, 12, 1979, p. 193-196
           Þentea, O., Semnificaþia prezenþei ceramicii de tradiþie Latene în Dacia romanã, Revista Bistriþei, 12-13, 1999, p. 123-132
           Þentea, O., în vol. Familie ºi societate. Studii de istoria Transilvaniei, ed. I. Costea, V. Orga, Cluj-Napoca, 1999, p. 123-132
           Ursachi,V., Piese de harnaºament descoperite în aºezarea daco-carpicã de la Sãbãoani, MemAnt, 1, 1969, p. 327-337
           Ursachi, V., Contribuþii la problema ritului de înmormîntare la carpo-daci, Carpica, 2I, 1969, p. 199-202
           Ursachi, V., Zargidava. Cetatea dacicã de la Brad, Bucureºti, 1995
           Ursachi, V., Horodilã, Domniþa, Alexianu, M., Dumitroaia, Gh., Monah, D., Cercetãri arheologice de suprafaþã pe Valea Siretului la nord de municipiul Roman, MemAnt, 18, 1992, p. 145-174
           Ursulescu, N., Manea, St., Evoluþia habitatului din bazinul Somuzului Mare în zona comunei Preoteºti, Suceava, 8, 1981, p. 169-182
           Vlassa, N., O pãtrundere din vest a dacilor pe teritoriul fostei provincii Dacia în sec. al IV-lea (Descoperirile de la Cipãu -"Gîrli"), SCIV, 16, 1965, 3, p.501-518
           Vlassa N., M. Rusu, D. Protase, K. Horedt, K., Sãpãturile arheologice de la Iernut, AMN, 3, 1966, p. 399-410
           Vulpe, Al., La nécropole tumulaire gete de Popeºti, în Thraco-Dacica, 1, 1976, p. 193-215
           Vulpe 1938 = R. Vulpe, Histoire ancienne de la Dobroudja, Bucureºti, 1938
           Vulpe 1953 = R. Vulpe, Sãpãturile de la Poieneºti din 1949, Materiale, 1, 1953, p.213-506.
           Vulpe 1976 = R. Vulpe, Studia thracologica, Bucureºti, 1976 Whittaker, W.R., Trade and Frontiers of the Roman Empire, în Trade and famine in Classcal Antiquity, Cambridge, 1983, p. 110-127
           Zgîbea, Mioara, Fibule din sec.III ºi VI e.n. descoperite în sãpãturile arheologice de la Militari, CAB, 1, 1963, p.373-380
           Zirra, V., Un cimitir celtic în nord-vestul României, Baia Mare, 1967
           Zirra, V., Cazimir, Gh., Unele rezultate ale sãpãturilor arheologice de pe Cîmpul Boja din cartierul Militari, CAB, 1, 1963, p.49-71.