Gestiunea Trezoreriei Intreprinderii In Conditii de Deficit Si Excedent la Sc

Cap I. Conceptul de trezorerie

1.1. Necesitatea și conținutul gestiunii trezoreriei întreprinderii

Trezoreria constituie un element esențial al gestiunii pe termen scurt. Aceasta constituie un instrument de acțiune pentru realizarea obiectivelor strategice. Trezoreria poate fi utilizată fie pentru achiziționarea echipamentelor indispensabile creșterii interne, fie pentru procurarea titlurilor de participație care vizează creșterea externă. Trezoreria constituie deci, gajul flexibilității întreprinderii.

Conceptul de trezorerie este unul dintre cele mai greu de definit în domeniul financiar. El poate fi analizat din două puncte de vedere și anume:

organizatoric, trezoreria fiind un serviciu ce reprezintă o parte componentă în organigrama unei entități economice, căreia îi revin sarcini și atribuții, are personal de specialitate și funcționează după reguli bine stabilite;

structural, în funcție de elementele patrimoniale componente ale acesteia.

Din acest punct de vedere, trezoreria poate fi definită din două puncte de vedere:

l) ca ansamblul disponibilităților ce includ lichiditățile din: casierie, conturi de la bănci, acreditive, conturi alimentate special pentru carnete cec cu limită de sumă și titluri de plasament susceptibile de a se transforma în bani;

2) ca diferență între:

– necesarul de active circulante (NFR) și fondul de rulment (FR)

– încasări și credite bancare pe termen scurt

NFR = FR + CT => CT = NFR – FR

Într-o accepțiune globală, trezoreria se poate defini ca diferență între active le și datoriile a căror lichiditate și exigibilitate sunt imediate.

Puterea de cumpărare la nivel macroeconomic este rezultatul eforturilor individuale conservate de fiecare firmă în produsele și serviciile sale. Puterea de cumpărare reușită de o firmă depinde de următorii factori:

calitatea procesului de transformare – conservare (producție, consum), dar și de calitatea resurselor financiare atrase prin repartiția financiară;

obiectivitatea activității de evaluare a produselor și serviciilor (preț, respectiv tarif).

În ambele cazuri pot apărea abateri cu efecte negative asupra puterii de cumpărare a întreprinderii și mai departe, asupra puterii de cumpărare la nivel național. Astfel, abaterea de la valoarea reală conservată în produsele de producție și prin indisciplina muncii și reducerea calității, face ca în bunurile rezultate la un preț constant, valoarea efectivă să se reducă. Această abatere poate fi cauzată și de inflația ascunsă în produsele și serviciile care intră în aceste procese.

Plata lor trebuie însoțită de o analiză și recepție calificate, pentru a constata corelația dintre prețul plătit și potențialul sau valoarea reală cuprinsă în serviciile și produsele cumpărate pentru producție sau consum.

Obiectivitatea activității de evaluare este și ea afectată de influența unor procedee care sfidează legile pieței, mai ales în prezent, când în țara noastră concurența este departe de a fi realizată la cote suficiente. Monopolul producătorului dar și specula intermediarilor face ca prețul să crească, fără o corespondență în privința valorii reale din produs sau serviciu, reducând puterea de cumpărare la nivelul întreprinderii.

Rolul serviciului financiar, în faza de proiectare și de execuție, se concretizează în măsurile de control și reglare privind corectitudinea intrărilor, transformărilor și conservărilor de potențial prin producție și consum, precum și în privința evaluării obiective a bunurilor livrate.

Printre obiectivele sale, se pot menționa următoarele:

evitarea pierderilor zilnice de valoare, fapt care necesită o bună cunoaștere a condițiilor de creditate impuse de bancă, a sistemelor de prețuri și tarife și negociere;

obținerea de credite în condiții de minimizare a costului capitalului de împrumut;

asigurarea "soldului zero" al trezoreriei – când a fost realizată la timp fuziune a conturilor prin compensarea soldurilor creditoare cu cele debitoare și s-a reușit reducerea finanțărilor în perioade de excedente de fonduri sau au fost utilizate cele mai ieftine credite, în perioada de deficit de trezorerie .

utilizarea într-o manieră profitabilă a fondurilor, în sensul că trezorierul are sarcina obținerii celui mai bun plasament al disponibilităților bănești excedentare, în vederea degajării unui profit maxim.

Gestiunea de trezorerie ocazionează intervenția simultană, atât a deciziei de finanțare, cât și a celei de plasament. Dacă trezoreria este pozitivă alegerea formelor de plasament pe termen scurt va fi prioritară; spre deosebire, când trezoreria este negativă, accentul va cădea pe alegerea modalităților de finanțare pe termen scurt.

Gestiunea trezoreriei acționează în următoarele trei direcții componente

fundamentale și anume:

l) accelerarea încasărilor și reducerea fondurilor neutilizate existente în conturi bancare;

2) alegerea mijloacelor de plată adaptate nevoilor întreprinderii;

3) optimizarea trezoreriei.

Accelerarea încasărilor este o preocupare care începe încă din faza de negociere a contractului economic, moment în care se stabilesc termenele și instrumentele de plată ce se vor utiliza. Furnizorul poate acționa în direcția accelerării creanțelor de recuperat, cointeresând clienții să plătească mai repede, oferind în schimb bonificații sau cote de rabat încă de la efectuarea livrărilor.

Alegerea mijloacelor de plată urmărește selectarea instrumentelor de decontare și a termenelor reale• de plată adecvate necesităților întreprinderii. Procesul de alegere corectă poate avea ca efect fie accelerarea intrărilor de fonduri, fie amânarea termenelor de plată. De exemplu, plata cu cecuri efectuată de un client, nu înseamnă că furnizorul poate dispune imediat de suma respectivă. Între ordinul de plată dat băncii de un client și înscrierea sumei respective în contul furnizorului, se scurge un anumit interval de timp, numit în literatura de specialitate, float.

Acest termen reprezintă numărul de zile în care banii se găsesc în circuitul poștal și bancar. Altfel spus, float-ul reprezintă ansamblul sumelor intrate în sistemul bancar, fără a fi apărut în creditul contului întreprinderii, pentru a dispune de ele. Float-ul depinde de elementele materiale și administrative, durata circuitului poștal al documentelor, practica bancară și numărul zilelor de bancă. Zilele de bancă apar ca urmare a datei calendaristice folosite de bancă pentru înscrierea în cont a operațiunii, în scopul calculării dobânzii debitorului.

Optimizarea trezoreriei se întemeiază pe trei principii:

• utilizarea corespunzătoare a creditelor, după ce în prealabil, au fost selectate cele mai ieftine și mai flexibile;

• promovarea unor tehnici adecvate de plasament a excedentelor de trezorerie;

• evitarea, pe cât posibil, a utilizării de conturi debitoare (care comportă anumite costuri) sau de conturi creditoare (care trebuie remunerate).

O îndatorare optimă pe linia trezoreriei urmărește un credit redus și o suplețe sporită a utilizării respectivei posibilități de creditare. Când se apreciază costul creditului trebuie să se țină cont de: nivelul dobânzii, numărul și valoarea diverselor comisioane bancare (de angajament, de neutilizare, de circuit bancar) .

În ceea ce privește plasamentele pe termen scurt, trebuie să se aibă în vedere trei direcții: randament ridicat, lichiditate bună și risc redus. Însă plasamente care să întrunească cumulativ aceste trei condiții nu există; prin urmare, întreprinderea trebuie să accepte un oarecare compromis, urmărind realizarea a una/două din condițiile enumerate.

Optimizarea trezoreriei presupune, de asemenea, ca întreprinderea să-și organizeze într-o asemenea manieră relațiile cu banca, încât să evite, pe cât posibil, deschiderea mai multor conturi în același timp. Unele dintre ele au solduri debitoare, ceea ce reflectă o folosire mai puțin eficientă a fondurilor, în sensul că disponibilitățile în conturi nu aduc decât dobânda bonificată de bancă. Alte conturi au solduri creditoare, reprezentând fonduri împrumutate, care comportă un cost superior ratei dobânzii practicate de bancă.

1.2. Fluxurile de trezorerie ale întreprinderii

Fluxurile de trezorerie ce decurg din desfășurarea activității întreprinderilor din țări cu economie concurențială, inclusiv în practica financiar-contabilă din România, se folosește noțiunea anglo-saxonă de "cash-flow". De-a lungul timpului, conceptul de cash-flow a cunoscut interpretări și modalități diferite de calcul.

Cash-ul se referă la ansamblul de disponibilități, este asimilat cu trezoreria netă și cunoaște două forme:

cash efectiv care se referă la disponibilitățile bănești în conturi bancare curente și în casă;

cash echivalent care se referă la disponibilități cvasilichide cum ar fi valorile mobiliare de plasament, respectiv titlurile financiare (acțiuni, obligațiuni etc.) și titluri monetare (certificate de depozit bancar, certificate de trezorerie etc.) cumpărate pentru valorificarea temporară a excedentului de trezorerie.

La rândul său, cash-fow-ul (CF) este variația (fluxul) trezoreriei nete (~TN) de la începutul până la sfârșitul exercițiului financiar. Atât cash-ul, cât și cash-flow-ul sintetizează variația rezultatelor din operațiunile (de gestiune și de capital) ale întreprinderii

Corespunzător celor două tipuri de operațiuni ale întreprinderii rezultă

două forme de cash-flow:

cash-flow-ul din operațiuni (activități) de gestiune (CFgest)

cash-flow-ul din operațiuni (activități) de capital (CFKap), structurat la rândul său în cash-flow-ul operațiunilor de investiții (CFinv) și cash-flow-ul

operațiunilor de finanțare (CFfin).

Cash-flow-ul din activitățile de gestiune este cel mai important, fiind utilizat în următoarele scopuri: efectuarea plăților curente de gestiune, achiziția de noi active prin auto finanțare și/sau pentru rambursare a creditelor, precum și pentru remunerarea acționari lor cu dividende și a creditorilor cu dobânzi. CFgest se poate explica pe baza veniturilor încasabile și a cheltuielilor plătibile din contul de profit și pierdere și corectat cu variația nevoii de fond de rulment (ΔNFR).

Rezultatul operațiunilor de gestiune îl constituie cash-flow-ul de gestiune. Deoarece mărimea acestuia este determinată în cea mai mare parte de operațiuni de exploatare, acesta se evidențiază sub forma cash-flow-ului de exploatare (CFexpD. Cash-flow-ul de exploatare se determină astfel:

CFexpl = Prexpl – Impozit + Amortizare

Impozit = (Prexpl – Dob) x t

unde: Prexpl = profit din exploatare

Dob = dobânda

t = cota unică de impozit pe profit

Din relația de calcul rezultă că elementul fiscal are un rol important, cash-flow-ul de exploatare cuprinzând profitul din exploatare net minus impozitul pe profit, plus amortizarea. Se obțin două surse de finanțare însemnate, care atribuie cash-flow-ului de exploatare semnificația unei capacități potențiale reieșite pe seama contului de profit și pierdere. Cashflow-ul de exploatare se poate utiliza pentru auto finanțarea creșterii economice a întreprinderii și pentru remunerare a investitorilor de capital reprezentați de acționari (prin acordarea de dividende) și creditori (prin plata de dobânzi).

La rândul său metoda in directă operează cu informații deja prelucrate: profit net, amortizări și provizioane nete de reluări asupra lor, variația nevoii de fond de rulment etc. Prin metoda indirectă CFgest se calculează astfel:

CF gest = PN + Amo și Proviz. nete – V fin – ΔNFR

unde: PN = profit net

Amo și Proviz. nete = Amortizare și provizioane nete de reluări asupra lor

Vfin = venituri financiare

ΔNFR = variația necesarului de fond de rulment

Din calculul CFgest s-au scăzut veniturile financiare, deoarece sunt incluse cash-flow-ului de investiții.

Cele două metode de calcul ajută la exprimarea cash-flow-ului de gestiune în două maniere diferite. Astfel metoda directă contribuie la calculul CFgesow-ului de exploatare semnificația unei capacități potențiale reieșite pe seama contului de profit și pierdere. Cashflow-ul de exploatare se poate utiliza pentru auto finanțarea creșterii economice a întreprinderii și pentru remunerare a investitorilor de capital reprezentați de acționari (prin acordarea de dividende) și creditori (prin plata de dobânzi).

La rândul său metoda in directă operează cu informații deja prelucrate: profit net, amortizări și provizioane nete de reluări asupra lor, variația nevoii de fond de rulment etc. Prin metoda indirectă CFgest se calculează astfel:

CF gest = PN + Amo și Proviz. nete – V fin – ΔNFR

unde: PN = profit net

Amo și Proviz. nete = Amortizare și provizioane nete de reluări asupra lor

Vfin = venituri financiare

ΔNFR = variația necesarului de fond de rulment

Din calculul CFgest s-au scăzut veniturile financiare, deoarece sunt incluse cash-flow-ului de investiții.

Cele două metode de calcul ajută la exprimarea cash-flow-ului de gestiune în două maniere diferite. Astfel metoda directă contribuie la calculul CFgest după originea elementelor de calcul, în timp ce prin metoda indirectă, CFgest se calculează ținând cont de destinația elementelor de calcul.

A doua componentă a cash-flow-ului o reprezintă cash-flow-ul din activități de investiții (CFinv). Acest tip de cash-flow se referă, de regulă, la plăți pentru achiziția de active fixe noi:

• corporale, respectiv proprietăți asupra terenurilor și construcțiilor, mașini și echipamente, inclusiv prin autodotare;

" necorporale, respectiv licențe, brevete, mărci;

• financiare, respectiv participații directe, cumpărarea de acțiuni și obligațiuni emise de alte întreprinderi, acordarea de avansuri financiare către filiale.

Activitatea de investiții cuprinde, totodată, încasări din vânzarea (cesiunea) de active fixe: vânzări de proprietăți, mașini, echipamente, de acțiuni și obligațiuni deținute sau răscumpărări, la scadență, ale obligațiunilor deținute sau ale avansurilor bănești acordate filialelor.

CFinv se determină atât prin metoda directă, cât și prin cea indirectă.

Prin metoda directă CFinv se calculează ca diferență între plățile pentru achiziția de active fixe și încasările din cesiunea sau rambursarea lor și din remunerarea active lor financiare sub formă de dividende și dobânzi încasate. Prin metoda indirectă, CFinv se determină astfel:

CFinv = Imoo – (Imoo – Amo și prev. nete) – Ven. Fin

în care: Imoo = soldul inițial al imobilizărilor (imobilizări inițiale)

A treia componentă a cash-flow-ului o reprezintă cash-flow-ul din activitățile de finanțare (CFfin)' CFfin cuprinde atât fluxuri de venituri, cât și fluxuri de cheltuieli, generatoare de plăți. Încasările provin din operațiuni de majorări de capital social (prin emisiune de acțiuni noi) și/sau de majorările de datorii financiare (prin contractarea de noi împrumuturi sau prin emisiunea de obligațiuni ale întreprinderii). Plățile se manifestă sub forma rambursării de împrumuturi pe termen mediu și lung și, uneori, a răscumpărărilor de pe piața bursieră și extrabursieră a propriilor acțiuni pe baza profitului net.

O întreprindere îndatorată beneficiază de economii fiscale determinate de deductibilitatea dobânzii din profitul impozabil. Aceste economii fiscale au majorat profitul net al întreprinderii îndatorate. Ca urmare, plata întreagă a dobânzii către creditori este suportată de întreprindere la nivelul dobânzii nete de impozit [Dob (1-0], iar restul, Dob x t este suportat din "sacrificiul" bugetului de stat care primește de la întreprinderea îndatorată un impozit pe profit (t) mai mic decât de la o întreprindere neîndatorată.

O delimitare între profitul net și cash-flow se bazează pe următoarele argumente:

1. Profitul net exprimă un potențial de obținere a unor încasări prezente și viitoare, în timp ce cash-flow-ul exprimă din punct de vedere monetar,rezultatul echilibrului dintre încasări și plăți de la începutul până la sfârșitul anului. Numai în condiții de creștere zero a întreprinderii și de reinvestire a amortizării anuale, profitul net este egal cu cash-flow-ul. În condiții de creștere economică diferită de zero, cash-flow-ul preia influența acestei creșteri economice asupra profitului net;

2. Profitul net (pe termen scurt) este rezultatul operațiunilor de gestiune, adică de exploatare, financiare, excepționale; la rândul său, cashflow-ul este generat atât de operațiuni de gestiune, cât și de operațiuni de capital (investiții, dezinvestiri, finanțări, rambursări);

3. Cash-flow-ul corectează veniturile încasabile și cheltuielile plătibile cu decalajele între momentul angajării și a plăților acestora. Obligațiile de plată la anumite scadențe sunt decalaje favorabile, în timp ce drepturile de creanță (de încasări) la anumite scadențe sunt decalaje nefavorabile; diferența dintre obligațiile de plată și drepturile de creanță o reprezintă nevoia de fond de rulment care corectează potențialul veniturilor și cheltuielilor întreprinderii de a se transforma în lichidități.

Pornind de la aceste delimitări se poate preciza că, în materie de rezultat, cash-flow-ul furnizează informații indirecte și incomplete cu privire la aptitudinea întreprinderii de a realiza profit și trebuie utilizat cu precauție în acest scop. Cash-flow-ul își dovedește utilitatea în materie de finanțare, deoarece este o aproximare a capacității de auto finanțare și permite obținerea unei imagini asupra aptitudinii întreprinderii de a distribui dividende și a finanța investiții, eventualelor nevoi privind emisiunea de acțiuni sau obligațiuni, posibilităților de corectare a insuficienței de fond de rulment lichid și, de aici, a situației permanente a trezoreriei.

În concluzie impozitarea rezultatelor întreprinderii are relevanță asupra fluxurilor de trezorerie (cash-flow). Incidența fiscală se răsfrânge atât asupra fluxurilor legate de operații asupra active lor, cât și asupra fluxurilor asociate operațiilor de finanțare, fapt care contribuie la dobândirea unui caracter hibrid al acesteia; chiar dacă, de regulă, impozitul pe profit se înregistrează în cash-flow-ul de gestiune.

Impozitarea rezultatelor are un impact diferențiat asupra cash-flowului, deoarece se abordează atât în termenii unui flux de ieșire (cel mai adesea), dar și ca flux de intrare. Astfel, în cazul fluxurilor de trezorerie aferente portofoliului de active (active industriale, active comerciale, active financiare), impozitul teoretic diminuează excedentul de trezorerie al exploatării sau veniturile financiare, deci reprezintă un flux de ieșire. În cazul fluxurilor asociate operațiunilor de finanțare (fluxuri asupra datoriilor financiare), impozitul are un impact pozitiv, conducând la o economie de impozit aferentă cheltuielilor financiare, pe fondul îndatorării, deci reprezintă un flux de intrare.

1.3. Excedentul de trezorerie

Operațiunile pe care o întreprindere le realizează la termen sau imediat, se regăsesc sub firma fluxurilor de trezorerie. Menținerea echilibrului acestor fluxuri reprezintă o condiție necesară supraviețuirii și dezvoltării întreprinderii. O întreprindere poate fi considerată competitivă, numai dacă activitatea sa degajă în permanență excedent de trezorerie.

Trezorierul trebuie să se preocupe de plasarea eficientă a excedentelor de trezorerie pe termen scurt, înainte ca acestea să fie angajate de întreprindere, în decizii strategice pe termen lung. În cursul unui 'exercițiu, excedentul global de trezorerie se stabilește ca diferență între încasările și plățile generate de întreaga activitate a întreprinderii. Acest excedent provine

din două tipuri de operații distincte :

• operații de gestiune, în principal operații de exploatare, dar și alte operații de gestiune. Această categorie degajă excedentul de trezorerie al operațiilor de gestiune (ETOG) și excedentul de trezorerie al exploatării (ETE);

• operații de investiții și finanțare care generează excedentul de trezorerie al operațiilor de investiții și de finanțare (ETOIF).

În ansamblul operațiilor de gestiune, un loc important îl ocupă

operațiile de exploatare, respectiv operațiile ciclice caracteristice activității întreprinderii. Aceste operații degajă în cursul exercițiului un excedent/deficit

de trezorerie.

Excedentul/deficitul de trezorerie al exploatării reprezintă expresia

trezoreriei' generate/consumate în cursul exercițiului financiar, numai de

operațiunile privind exploatarea.

Excedentul de trezorerie reprezintă surplusul efectiv de trezorerie degajat de activitatea de exploatare. El măsoară capacitatea întreprinderii de a face față nevoilor de auto finanțare a investițiilor privind creșterea întreprinderii și a nevoilor de rambursare a datoriilor financiare, inclusiv a plăților pentru impozite și dividende.

Cap II. Etapele funcționării trezoreriei întreprinderii

2.1. Bugetul de trezorerie

Bugetul de trezorerie reprezintă o situație previzională întocmită, în general, în fiecare lună cu privire la încasările și plățile întreprinderii. Ut1htatea lui este legată direct de volumul și calitatea datelor financiar contabile de care dispune întreprinderea, plecând de la bugetul de exploatare și planul de investiții și finanțări. Astfel, bugetul de trezorerie urmărește asigurarea permanentă a capacității de plată a întreprinderii, prin sincronizarea încasărilor cu plățile. Nerealizarea acestui obiectiv, în condiții acceptabile, determină modificări în ansamblul bugetelor anuale, în ritmul investițiilor sau în politica creditelor – clienți .

Diferențele lunare cumulate dintre încasări și plăți conduc la evoluția previzibilă a trezoreriei, care fundamentează deciziile de regularizare, astfel:

• dacă diferențele constatate sunt negative, în funcție de amploarea și durata lor se va decide, fie o sporire a fondului de rulment, fie apelarea la un credit pe termen scurt.

• dacă diferențele sunt pozitive, se creează posibilitatea de utilizare a acestor excedente pentru a nu rămâne neutilizate. Posibilități de utilizare sunt: plasamente pe termen scurt, extinderea termenului sau volumului creditului client, cu influențe favorabile asupra cifrei de afaceri, plata mai rapidă a furnizorilor, ceea ce contribuie la creșterea credibilității și bonității sau la reducerea fondului de rulment și eliberarea unor sume în vederea utilizării lor, eventual pentru investiții.

Bugetul de trezorerie se întocmește de marile întreprinderi anual sau

semestrial, cu detalieri lunare. Astfel de previziuni permit aproximări ale creditului pe termen scurt, precum și aprecieri asupra posibilităților de plasament pe termen scurt, dar nu oferă soluții pentru menținerea echilibrului financiar de la o zi la alta.

Orizontul de previziune al trezoreriei diferă, atât în funcție de

încasările și plățile întreprinderii, cât și de interesele acesteia. Astfel, dacă încasările și plățile sunt trimestriale, iar întreprinderea urmărește soldul anual al trezoreriei, periodicitatea bugetului poate fi de un an. Dacă scadența încasărilor și plăților pe termen scurt, orizontul de previziune poate fi dat de câteva luni. Cel mai frecvent, orizontul de timp este de ordinul zilelor până la o lună întocmindu-se în acest caz, graficul zilnic al încasărilor și plăților cu scadențe la 5, 10, 15 zile.

În elaborarea bugetului de trezorerie se parcurg două faze mai importante și anume:

• previziunea încasărilor plăților;

• determinarea și acoperire soldurilor de trezorerie rezultate din compararea încasărilor cu plățile.

Fluxurile de încasări și plăți pot fi grupate în patru mari categorii:

fluxurile de exploatare, generate de operațiunile curente care includ: încasări din activitatea de exploatare și plăți pentru activitatea de exploatare.

fluxuri de trezorerie în afara exploatării

fluxuri pur financiare, legate de operațiunile privind împrumuturile întreprinderii pe termen lung și aportul acționarilor sau asociaților la creșterea capitalului social;

fluxuri de investire sau dezinvestire ce cuprind încasările din vânzarea activelor imobilizate și plățile pentru achiziționarea activelor fixe sau pentru cumpărarea titlurilor financiare.

Aceste fluxuri modifică zilnic nivelul conturilor bancare ale întreprinderii, antrenând o serie de decizii ale trezorierului .întreprinderii. Acesta trebuie să fie permanent preocupat. de acoperirea soldurilor de trezorerie, prin credite pe termen scurt (în caz de deficit) și plasarea excedentului (în caz de excedent).

Bugetul de trezorerie se elaborează pe baza a trei documente de evidență și previziune, respectiv, bilanțul exercițiului încheiat care reprezintă bilanțul de deschidere al perioadei de previziune, contul de rezultate previzional și bilanțul previzional.

2.2. Gestiunea soldului de trezorerie

Previziune a încasărilor este fundamentată pe cifra de afaceri și trebuie să țină cont de repartizarea acesteia pe luni, de modificările potențiale în structura vânzărilor și în gradul de solvabilitate al clienților întreprinderii care vor influența decalajul între termenele livrărilor și cele ale încasărilor. In funcție de ramura economică, între momentul vânzărilor și cel al încasărilor corespunzătoare, există un decalaj de la 30 până la 90 zile. Aceste decalaje determină o eșalonare în timp a încasării veniturilor lunare care se vor înscrie în bugetul de trezorerie.

Previziunea plăților se face pornind de la previziune a cheltuielilor

anuale și de la eșalonarea previzibilă a plăților aferente acestor cheltuieli, În principiu, se ține cont de natura diferită a cheltuielilor care va determina o serie de particularități, atât în privința previziunii mărimii lor anuale, cât și a eșalonării scadențelor de plată, astfel:

• aprovizionările cu materiale se planifică în funcție de stocurile existente și de previziunea aprovizionărilor din programul de fabricație sau de comercializare a mărfurilor;

• cheltuielile de personal (salarii plus cheltuieli sociale) se planifică în funcție de politica întreprinderii privind forța de muncă, în contextul obiectivelor financiare urn1ărite. Scadența la plată a salariilor nete este, de regulă, chenzinală,în timp ce plata cheltuielilor sociale este lunară;

• obligațiile fiscale (impozite și taxe) se determină în funcție de mărimea veniturilor (profitului) întreprinderii .

Termenele de plată sunt, de obicei, lunare.

În previziunea plăților se va ține cont de scadențele previzibile ale plăților din celelalte bugete (bugetul investițiilor, producției etc.).

Soldul trezoreriei, rezultat din compararea încasărilor cu plățile, poate fi deficitar sau excedentar.

Deficitul de trezorerie se poate acoperi prin noi credite, selectate în funcție de mărimea costului real al acestora. Înainte de apelarea la noi credite, se impune luarea următoarelor măsuri:

• avansarea unor încasări (reducerea duratei creditelor – clienți sau solicitarea încasării în avans a unor vânzări);

• amânare a legală a unor plăți (prelungirea creditelor – furnizor); 10 reducerea temporară a plăților prin renunțarea (pentru moment) la efectuarea unor cheltuieli;

• realizarea unor încasări din activități excepționale.

Excedentul de trezorerie poate fi consecința unui fond de rulment prea mare, determinat de angajarea unor datorii pe termen lung fără o întrebuințare imediată (în principiu este interzisă atragerea de capital pe termen lung pentru a fi plasat pe termen scurt). Totodată, prezența excedentului de trezorerie poate proveni dintr-o nevoie a fondului de rulment mai mică decât fondul de rulment. Această nevoie este determinată de scadența mult mai mare a plăților generate de activitatea de exploatare, decât cea a încasărilor (ca în cazul societăților cu activitate de comerț). Trezorierul întreprinderii va urmări un plasament al excedentului de trezorerie, în condiții de rentabilitate ridicată, risc redus și lichiditate crescută.

Costul creditelor de trezorerie generează plăți suplimentare care majorează necesarul de finanțat, iar plasamentele de trezorerie generează venituri care majorează încasările. De aceea, la determinarea soldului final de trezorerie, se vor avea în vedere și aceste ultime influențe.

Dacă plasarea excedentelor de lichidități constituie un obiectiv cu o importanță deosebită în activitatea trezorierului, atunci reducerea cheltuielilor financiare aferentă creditelor de trezorerie reprezintă o sarcină de bază a acestuia, realizabilă prin:

angajarea de noi credite numai când se justifică necesitatea lor;

• alegerea creditelor care se adaptează cel mai bine la situația concretă din întreprindere;

• obținerea celor mai favorabile condiții de acordare a creditelor privind costul, plafonul maxim și flexibilitatea creditului.

2.3. Echilibrul financiar și capacitatea de plată a întreprinderii

Într-o manieră generală, echilibrul evocă ideea de armonie între diferitele elemente ale unui sistem, ceea ce în domeniul financiar se traduce prin armonizarea resurselor cu nevoile. La nivelul fiecărui agent economic există un echilibru financiar propriu, ca parte componentă a echilibrului financiar general. El se sprijină pe relații economice specifice economiei de piață care prin forme, metode și tehnici specifice participă la formarea și repartizarea fondurilor bănești la nivel microeconomic, în scopul realizării proceselor de aprovizionare, producție și desfacere.

Echilibrul financiar al întreprinderii este reprezentat de egalitatea ce trebuie să existe între resurse (R) și necesarul de resurse (N), respectiv între venituri și cheltuieli. Acționând pentru realizarea propriului echilibru, întreprinderile contribuie la realizarea și consolidarea echilibrului financiar la nivel macroeconomic.

Aprecierea echilibrului financiar al întreprinderii constituie obiectul oricărei analize financiare, indiferent de categoria utilizatorilor cărora le este destinată. Estimarea echilibrului financiar8 la nivelul întreprinderii este dependentă de obiectivele persoanelor care comandă sau studiază astfel de analize:

1) din punct de vedere al intereselor acționarului, se apreciază că echilibrul financiar este respectat dacă rentabilitatea pe care i-o oferă un astfel de plasament, compensează riscul la care se expune. Riscul în cauză depinde de factori economici care determină rentabilitatea activelor și de politica de îndatorare practicată de întreprindere. Această reprezentare a echilibrului financiar este legată direct de obiectivul acționari lor care constă în maximizarea valorii întreprinderii.

Pentru acționari, simptomele dezechilibrului apar atunci când nu obțin rentabilitatea fondurilor proprii pe care ei o cer, ținând cont de riscul economic, riscul financiar și riscul de faliment la care se expun. Exprimarea acestor simptome este dependentă de situația întreprinderii și anume:

• dacă firma este cotată la bursă, scăderea cursului acțiunilor sale este

un indicator incontestabil și obiectiv al deteriorării sănătății financiare a acesteia și al unui dezechilibru financiar. Analiza trebuie continuată cu studiul evoluției pieței financiare în ansamblu, pentru a distinge evoluția factorilor specifici întreprinderii de cei ai mediului economic în care aceasta

funcționează;

• dacă firma nu este cotată la bursă, cursul acțiunilor nu mai

funcționează ca un indicator; simptomele dezechilibrului financiar pe termen scurt sunt mai dificil de realizat și impun recurgerea la alți indicatori.

Posibilitățile de informare a acționarilor sunt diferite, în funcție de statutul și poziția lor. Acționarii principali au acces la o cantitate importantă de informație și de bună calitate, în timp ce micii acționari au la dispoziție o cantitate redusă de informație și un grad de relevanță redus. Aceștia din urmă vor efectua un studiu sumar bazat, în principal, pe rentabilitatea financiară pe care o vor obține și completat, eventual, cu anumite comparații cu întreprinderile concurente, cu piața și alte forme de plasament. Dacă întreprinderea este cotată, micul acționar va avea posibilitatea de a-și transfera

cu ușurință titlul;

2) din punct de vedere al intereselor managerilor firmei, aprecierea echilibrului financiar este legată, ca și la alți acționari, de obiectivul maximizării valorii întreprinderii, la care se adaugă criterii de flexibilitate financiară, de creștere economică, de autonomie financiară și de putere.

În aceste condiții, cauzele dezechilibrului pot consta, fie în lipsa de flexibilitate financiară, fie în dorința de control sau de apărare a autonomiei financiare ori de maximizare a ratei de creștere economică. Astfel, pe termen scurt, apare problema dacă menținerea autonomiei financiare și a controlului sau obținerea unei creșteri maxime sunt compatibile cu atingerea unui nivel satisfăcător al rentabilității.

Posibilitățile de informare ale acestei categorii sunt mai bune, atât în ceea ce privește cantitatea, cât și calitatea informației. Pe această bază, managerii pot să sesizeze simptomele dezechilibrelor, dar și să identifice originea, cauzele și factorii de influență;

3) din punct de vedere al intereselor creditorilor firmei, aprecierea echilibrului financiar este legată de obiectivul acestora de a obține rambursarea creanțelor lor și de a primi remunerația convenită anterior. Simptomele dezechilibrului financiar sunt exprimate prin situația firmei, prin prisma riscului de faliment având ca punct culminant, încetarea plăților.

O creștere a riscului de faliment determină creditorii fie să ceară rate mai ridicate ale dobânzii, fie să reconsidere creditul acordat; apariția unor asemenea situații în viața financiară a întreprinderii reprezintă un semnal incontestabil al apariției dezechilibrelor financiare. Pentru creditori este mai ușor și mai puțin costisitor să se bazeze pe o analiză a patrimoniului întreprinderii debitoare și pe constituirea de garanții.

Analiza echilibrului financiar se poate efectua în două moduri: static și dinamic.

Cap III. Decizii privind trezoreria

Rentabilitatea întreprinderii, volumul și evoluția nevoii de fond de rulment precum și nivelul fondului de rulment determină marja de manevră și rolul trezorierului, care va trebui să plaseze excedentele de trezorerie și să finanțeze deficitele de trezorerie. Aceste două situații pot să se succeadă sau să se excludă reciproc (spre exemplu, cazul unei întreprinderi a cărei exploatare degajă un excedent de trezorerie important și permanent).

Obiectivele fundamentale urmărite de trezorerie sunt:

– previziune a evoluției soldurilor debitoare și creditoare ale conturilor de trezorerie ale întreprinderii;

– reducerea, la un nivel minim, a lichidităților pe care întreprinderea nu le plasează și care generează pierderi de oportunitate;

– asigurarea celui mai bun plasament, în cazul excedentului de trezorerie;

– finanțarea deficitului de trezorerie la cel mai avantajos cost, selectând creditele adaptate calitativ la nevoile întreprinderii. Eficacitatea gestiunii trezoreriei decurge, evident, din calitatea previziunilor elaborate de trezorerie. Urmărirea și previziunea trezoreriei

necesită o analiză a încasărilor și plăților privind ansamblul activităților întreprinderii. Această analiză se realizează cu ocazia elaborării și controlului bugetelor de trezorerie. Urmărirea și controlul fluxurilor de trezorerie fac necesare unele măsuri corective, menite să facă față dezechilibrelor prezente sau viitoare. Astfel, importante ieșiri nete de fonduri, observate sau previzionate, fac să apară pericolul unui deficit de trezorerie și conduc la căutarea de surse de finanțare tranzitorii, care să permită menținerea echilibrului financiar pe termen scurt. Invers, dacă se constată sau se anticipează încasări nete abundente, care pot lăsa să se prevadă excedente de lichidități, se vor efectua operațiuni de plasament.

3.1. Previziune și controlul bugetelor de trezorerie

Bugetul de trezorerie constituie un ansamblu de previziuni care privesc încasările și plățile pe termen scurt, având în vedere activitățile și proiectele întreprinderii.

Elaborarea acestui buget trebuie să preceadă oricărei decizii concrete de căutare a mijloacelor de finanțare sau de plasare a excedentului de lichidități pe termen scurt (un an) poate fi completată cu o a doua serie de previziuni lunare pe termen foarte scurt. Acestea vin să anticipeze poziția trezoreriei pentru fiecare zi, săptămână sau decadă, pe o perioadă de la una la trei luni.

Elaborarea acestor previziuni întâmpină două obstacole majore:

• O primă serie de obstacole privește dificultățile inerente tuturor previziunilor de gestiune.

Într-adevăr, previziunea socio-economică nu este o știință exactă și nici o metodă, oricât de riguroasă ar fi, nu conferă o garanție absolută în ce privește precizia. De asemenea, responsabilii întreprinderii, care caută să anticipeze evoluția viitoare a activității, pot comite erori de previziune.

În materie de gestiune, efortul previzional este afectat de o dublă incertitudine. Pe de o parte, evoluția mediului socio-economic, care influențează activitățile fiecărei întreprinderi, ridică probleme complexe de anticipare. Dacă variabilele conjuncturii economice pot lăsa loc unui efort de modelare, variabilele sociale, politice și culturale pot rezerva surprize celui care elaborează previziunea. Pe de altă parte, chiar atunci când evoluțiile globale din mediul socio-economic pot fi corect anticipate, aprecierea impactului acestora asupra fiecărei întreprinderi rămâne deosebit de delicată.

Deși se pot comite erori, la nivelul întreprinderii se elaborează previziuni, se fac eforturi de anticipare cu ocazia lansării unei investiții, a unui nou produs, a unei campanii publicitare etc. Aceste demersuri previzionale, sortite in exactității, pot să pară zadarnice dacă se consideră că obiectivul lor constă în anticipații exacte asupra activității viitoare a întreprinderii. Dar obiectivele lor reale sunt altele. Previziunile de gestiune au în primul rând scopul de a-i conduce pe responsabilii întreprinderii la un efort de reflecție critică și de vigilență în pregătirea oricărui proiect. Apoi, ele urmăresc să se pună la punct unele mijloace de acoperire (de protecție) și să se pregătească declanșarea reacțiilor de adaptare în cazul în care evoluțiile efective ar fi foarte diferite de evoluțiile previzonate. În ce privește trezoreria, programele informatice de gestiune a trezoreriei permit să se efectueze simulări corespunzătoare realizării diferitelor ipoteze. Astfel, se pot aprecia implicațiile financiare ale diferitelor scenarii pentru a se lua măsurile necesare.

• Dificultăți tehnice specifice previziunii trezoreriei, care se alătură dificultăților generale întâmpinate în previziunea de gestiune.

Gestiunea trezoreriei caută să acționeze asupra decalajelor de plăți, favorabile sau nefavorabile, antrenate de operațiunile realizate de întreprindere. Previziunea acestor decalaje constituie una dintre problemele tehnice esențiale pe care trebuie să o depășească trezorierul.

Elaborarea bugetului de trezorerie se bazează pe întocmirea unui scadențar previzional al încasărilor și plăților exercițiului viitor. Majoritatea întreprinderilor care elaborează o previziune a fluxurilor lunare acoperă, în general, o perioadă de 12 luni în viitor.

Previziunea încasărilor și plăților de exploatare

Fluxurile de exploatare sunt legate de operațiile privind activitatea de aprovizionare, producție, vânzare.

Încasările sunt: în principal, generate de vânzările de mărfuri, de servicii și produse finite. Aceste fluxuri ridică două probleme de previziune. în primul rând, previziunea vânzărilor necesită studii comerciale; grație cunoașterii clienților și piețelor, compartimentul comercial poate face previziuni asupra cantității vândute și prețului. în general, aceste previziuni se fondează pe o extrapolare a realizărilor din perioada anterioară; ele prezintă o fiabilitate satisfăcătoare pentru toate activitățile care cunosc o evoluție regulată; în schimb, aceste previziuni sunt precare atunci când se fac pentru vânzări susceptibile de a fi afectate de fluctuații importante datorate mediului (lansarea de noi produse de către firmele concurente, apariția unei tehnologii concurente etc.) sau unei inițiative a întreprinderii (campanii promoționale vizând creșterea, la un anumit moment, a vânzărilor; modificarea prețului sau a sortimentului de produse).

În al doilea rând, decalajele datorate termenelor de plată acordate clienților trebuie, de asemenea, să fie luate în calcul. Aceste termene fac obiectul practicilor din domeniul de activitate al întreprinderii sau reprezintă practici proprii întreprinderii. Ele pot să facă obiectul unei previziuni fiabile. În aceste condiții, se poate stabili relația:

Plățile privind exploatarea sunt determinate numai de cheltuielile monetare. Ele corespund, spre exemplu, cumpărărilor de mărfuri, de materii prime, materiale, cheltuielilor cu personalul, impozitelor și taxelor legate de operațiunile de vânzare (accizele, taxa pe valoarea adăugată), serviciilor prestate de terți. În schimb, unele cheltuieli de exploatare nu duc la efectuarea de plăți, ci la o evaluare contabilă a costurilor corespunzătoare deprecierii elementelor de activ (amortizare și provizioane pentru deprecieri) sau la anticiparea unui risc (provizioane pentru riscuri și cheltuieli); acestea nu vor fi luate în calcul la elaborarea bugetului de trezorerie.

Previziunea cheltuielilor plătibile de exploatare se bazează pe cunoașterea practicilor comerciale, tehnice, sociale ale întreprinderii. Ea necesită, de asemenea, informații asupra comportamentului partenerilor externi și asupra evoluțiilor posibile.

Previziunile privind costul consumurilor intermediare necesită anticipații asupra prețurilor pe anumite piețe (materii prime, energie, petrol etc.) și asupra atitudinii furnizori lor față de acestea. Anunțarea unui calendar de creștere a prețurilor de către furnizorii de energie electrică sau de către transportatori constituie o practică excepțională. În schimb, prețurile materiilor prime negociate pe piețe volatile ilustrează dificultățile unor asemenea previziuni.

Previziunea evoluției pe termen scurt a cheltuielilor salariale se poate fonda pe indicatori privind numărul salariaților și calificarea acestora. Totuși, salariile pun probleme de anticipare delicate datorită tensiunilor sociale, conflictelor de muncă, adesea imprevizibile.

Plățile legate de cheltuielile de exploatare trebuie' să fie prevăzute pe baza termenelor de plată de care întreprinderea poate beneficia, eventual, de la furnizorii săi, de la stat (pentru impozite și taxe).

Previziunea încasărilor și plăților în afara exploatării

Operațiunile în afara exploatării corespund operațiunilor de investiții, de plasament, de finanțare, altor operațiuni excepționale generatoare de profit sau pierderi.

Plățile pentru investiții rezultă din deciziile luate de întreprindere și fac, de regulă, obiectul unei anumite pregătiri anterioare, care-i determină pe responsabili să elaboreze un calendar pe termen mediu.

Cesiunile de active realizate în vederea obținerii de resurse vor permite finanțarea unor proiecte noi (investiții, achiziții de întreprinderi etc.) sau redresarea unei trezorerii în dificultate. Cesiunile ridică, totuși, probleme de evaluare. Suma ce se va încasa din vânzarea activelor poate fi, uneori, prevăzută prin referință la prețurile de piață semnificative, cum ar fi cazul cesiunilor de imobile, de acțiuni. Chiar dacă există o piață de referință, volatilitate a prețurilor poate rezerva surprize favorabile sau nefavorabile pentru întreprindere. Atunci când nu există o piață sau când aceasta este foarte limitată, previziunile referitoare la încasările din cesiuni de active sunt afectate de o reală fragilitate.

Numeroase evenimente excepționale, generatoare de încasări și plăți, ridică probleme de previziune aproape de nerezolvat, neputând fi incluse, într-un mod fiabil, în bugetul de trezorerie. In acest caz, experiența responsabililor întreprinderii poate furniza o estimare intuitivă sau statistică referitoare la unele câștiguri sau pierderi excepționale.

3.2. Elaborarea și controlul bugetului de trezorerie

Se pot utiliza mai multe modalități de prezentare a bugetului de trezorerie. Unele dintre acestea au fost expuse în capitolul introductiv sub forma tabloului fluxurilor de trezorerie. În acest capitol vom prezenta o structură de bază a bugetului de trezorerie.

Bugetul de trezorerie constituie un instrument fundamental al gestiunii financiare pe termen scurt, atât în faza de elaborare cât și în cea de urmărire.

În faza de elaborare, bugetul permite să se testeze coerența tuturor evoluțiilor previzibile, având în vedere atât deciziile luate de întreprindere, cât și mutațiile din mediul său. Însumarea diferitelor previziuni face să apară un risc de dezechilibru, datorită faptului că realizarea simultană a tuturor proiectelor vizate ar duce la o degradare de nesuportat a trezoreriei. Responsabilii financiari propun, în această situație, măsuri pentru restabilirea echilibrului previzional, fie prin modificarea unor proiecte (spre exemplu, amânarea unui proiect de investiții care necesită importante lichidități sau accelerarea unui program de cesiune de active) fie prin căutarea de concursuri externe (spre exemplu un credit bancar pe termen scurt).

După elaborarea bugetului de trezorerie, responsabilul cu trezoreria dispune de cadrul general care îi permite să pregătească și să adopte deciziile concrete de plasament sau de finanțare pe termen scurt.

în faza de execuție, bugetul de trezorerie constituie un instrument eficace de urmărire și control al bunului mers al întreprinderii. Demersul de bază adoptat în această fază de urmărire constă în compararea sistematică a fluxurilor monetare prevăzute cu cele efective. în urma acestei comparații, foarte rar se constată convergență între previziuni și realizări. în general, ele permit să se observe "derapaje" sau "deviații" corespunzând unor ecarturi semnificative între încasările și plățile din buget și cele reale. Acestea se pot datora fie nerealizării proiectelor întreprinderii, fie unor evoluții imprevizibile ale mediului, care au făcut necesară o modificare a proiectelor întreprinderii. Diferențele dintre buget și realizări pot releva erori în elaborarea bugetului inițial, previziuni nerealiste, care trebuie corectate. Controlul bugetului de trezorerie declanșează, astfel, acțiuni de adaptare, reacții rapide.

3.3. Decizii de finanțare și de plasament

Elaborarea și urmărirea bugetului de trezorerie permit fundamentarea și adoptarea deciziilor privind finanțarea complementară pe termen scurt în caz de deficit previzibil, precum și căutarea plasamentelor suficient de lichide și bine remunerate pentru perioadele în care apar excedente.

Întreprinderile au, în principiu, acces la o gamă de resurse pe termen scurt extrem de diversificată, dar nu pot apela la toate modalități le de finanțare decât întreprinderile care au o anumită mărime și care își desfășoară activitatea într-un mediu financiar suficient de dezvoltat.

Din sursele de finanțare pe termen scurt fac parte creditele legate de exploatare (resursele de exploatare sau resursele ciclice, dacă avem în vedere toate resursele generate de activitatea curentă) și resursele cu caracter financiar (resursele de trezorerie).

Resursele ciclice sunt obținute cu ocazia operațiunilor legate de activitatea curentă; ele corespund termenelor de plată acordate de furnizori sau de organisme care încasează prelevările obligatorii (impozite, taxe, contribuții). Creditele de exploatare nu au caracter financiar pentru că aceste resurse se obțin cu ocazia desfășurării operațiilor productive sau comerciale și nu constituie decât un "subprodus" financiar al deciziilor de exploatare. Din această cauză ele nu pot fi considerate surse de finanțare ce rezultă din decizii autonome, ci resurse ciclice, care micșorează nivelul necesarului de finanțare a ciclului de exploatare, fiind abordate cu ocazia analizei și previziunii nevoii de fond de rulment.

Resursele de trezorerie reprezintă resurse cu caracter financiar pentru că ele se obțin de la creditori financiar, pe baza unei proceduri în care obiectivele și variabilele deciziei sunt, prin esență, financiare. Atunci când o întreprindere solicită un concurs de trezorerie, ea are în vedere considerente de ordin financiar: ameliorarea situației lichidităților, alegerea între resurse cu costuri diferite, arbitrajul între costul resurselor și randamentul active lor. Aceste resurse pot fi puse la dispoziția întreprinderii fie de bănci, fie de alte instituții de credit, fie de piața de capital; ele pot avea drept contrapartidă un activ deținut sau achiziționat de întreprindere, dar pot să nu fie legate de un anumit activ.

a) Creditele pentru finanțarea activelor de exploatare

Creditele destinate finanțării unui activ de exploatare privesc, în principal, clienții și stocurile.

Mobilizarea creanțelor reprezintă cea mai veche formă a finanțării bancare. Indiferent de modalitate, ea se traduce printr-un aport de monedă, de care beneficiază întreprinderea, din partea unei instituții de credit. În contrapartidă, are loc remiterea unei creanțe comerciale pe termen scurt de către întreprinderea beneficiară a creditului.

Totuși, acest principiu poate fi aplicat în practică prin mai multe proceduri.

Scontarea este operațiunea prin care, în schimbul unui efect de comerț, banca pune la dispoziția posesorului creanței valoarea efectului comercial diminuată cu agio (scontul + comisioanele aferente). Instituția de credit îi dă, astfel, întreprinderii posibilitatea să-și accelereze procesul de recuperare a creanțelor pe care ea le deține asupra clienților. Întreprinderea cedează efectele comerciale și primește moneda corespunzătoare valorii efectelor comerciale diminuată cu scontul (care. reprezintă costul operațiunii pentru beneficiar și remunerarea pentru bancă). Scontarea se finalizează ca o cesiune de efecte. Acestea sunt transferate din patrimoniul întreprinderii în cel al băncii, dar întreprinderea rămâne obligată la plata cambiei în condițiile în care trasul sau alți participanți la procesul cambiei nu pot plăti.

Creditul de mobilizare a creanțelor comerciale este utilizat pentru a se depăși unele constrângeri legate de scontarea clasică. În timp 'ce. scontarea nu privește decât efectele remise de debitori (bilete la ordin, cambii), creditul de mobilizare a creanțelor comerciale se aplică tuturor creanțelor, oricare ar fi forma lor. El permite, deci, accelerarea monetizării creanțelor pentru care nu existau mijloace de monetizare.

Factoringul implică participarea unei instituții financiare specializate (factorul) care se angajează să achiziționeze, în mod regulat, un portofoliu de creanțe-clienți dobândite de întreprindere cu ocazia vânzărilor. În schimb, întreprinderea beneficiază de un flux regulat de lichidități. În plus, riscul recuperării creanțelor este transferat factorului, ceea ce-i conferă întreprinderii beneficiare o securitate sporită în gestiunea portofoliului său de creanțe comerciale. Întrucât factorul asigură atât finanțarea întreprinderii, cât și preluarea riscului legat de eventuala neîncasare a creanțelor, facto_ ringul presupune un cost mai ridicat pe care îl suportă întreprinderea.

În afară de mobilizarea creanțelor, care presupune cedarea de active, unele credite sunt garantate prin constituirea de garanții care îl protejează pe împrumutător. Garanțiile pot consta în gajarea creanțelor, titlurilor sau• stocurilor.

Întreprinderile pot obține de la bănci credite pentru achiziția de active de exploatare: credite pentru finanțarea stocurilor temporare și credite pentru finanțarea de stocuri sezoniere (credite de campanie). Creditele de campanie permit întreprinderilor care desfășoară activitate sezonieră să-și finanțeze stocurile, fie în cursul perioadei de aprovizionare cu materii prime (industria de prelucrare a materiilor prime agricole), fie în cursul perioadei de depozitare a produselor finite pentru întreprinderile ale căror vânzări sunt concentrate într-un interval redus.

b) Creditele de trezorerie fără destinație precisă în timp ce instrumentele de finanțare menționate corespund unor credite destinate achiziționării sau deținerii unui activ determinat, există și resurse de trezorerie care pot fi obținute fără să presupună o afectare determinată. Aceste resurse acordate de bănci prezintă, astfel, caracterul unei finanțări globale a trezoreriei întreprinderii.

Facilitățile de casă (sau credite pentru facilități de cont) sunt aporturi de monedă înscrise în conturile curente ale întreprinderii, care îi permit să depășească dificultățile temporare de trezorerie, ele acordându-se pe o perioadă foarte scurtă (15 zile).

Avansul în contul curent (utilizări de deschideri de credite permanente sau linii de credit) reprezintă o autorizare acordată; de către bancă, întreprinderii de a utiliza fonduri mai mari decât disponibilități le din contul curent. Banca efectuează plăți în numele titularului de cont, chiar și atunci când acesta și-a epuizat disponibilitățile, până Ia o sumă maximă numită plafon de creditare. Atunci când încasările permit să se acopere acest deficit, întreprinderea își reconstituie capacitatea de a împrumuta. Această formă de credit este cea mai frecvent utilizată deoarece corespunde perfect nevoilor de trezorerie ale întreprinderii, este ușor de utilizat, plafonul fixat este renegociabil, iar dobânda se percepe de către bancă numai pentru sumele utilizate de întreprindere.

c) Emisiunea de titluri pe termen scurt în țări cu sistem financiar dezvoltat, întreprinderile au posibilitatea să emită titluri pe piața capitalurilor pe termen scurt.

Tradițional, gestiunea trezoreriei este orientată spre căutarea de resurse de finanțare. Însă, întreprinderile care au excedente de trezorerie importante le pot plasa în depozite la termen, în bonuri de trezorerie etc., adică în plasamente de trezorerie, care pot fi:

a) plasamente monetare nenegociabile (contracte de plasament care nu pot fi vândute): depozit la termen, bonuri de casă etc.;

b) plasamente monetare negociabile: certificate de depozit, bilete de trezorerie, bonuri de tezaur etc.;

c) plasamente financiare: acțiuni, obligațiuni etc.

CAPITOLUL IV – ECHILIBRUL FINANCIAR AL FIRMEI

IV.1. Conceptul, ecuațiile de exprimare și căile de îmbunătățire

Activitatea pe care o desfășoară o societate comercială trebuie să se realizeze astfel încât aceasta sa-și poată acoperi din venituri cheltuielile și să-și poată achita obligațiile față de participanții la procesul de producție.

Echilibrul financiar ca parte componentă a echilibrului economic este dat de egalitatea între capitalul economic și resursele sale de constituire între încasări și plăți, între fonduri și resurse.

Indicatorii de exprimare a echilibrului economic sunt:

• raportul dintre capitalurile permanente și activul economic, arătând gradul de acoperire a activului economic;

• raportul dintre datoriile față de furnizori pe de o parte și activele circulante pe de altă parte, care arată gradul de acoperire a acestor active prin datorii față de furnizori;

• ratele de lichiditate care exprimă raportul dintre diferitele elemente ale activelor circulante și datoriile pe termen scurt, aratând gradul de acoperire a acestora;

• fondul de rulment prin egalitatea FRN = NFR + T care arată că întreprinderea trebuie să-și determine un fond de rulment de asemenea mărime încât să acopere nevoia de fond de rulment și trezoreria;

• egalitatea dintre sursele financiare ale societății (R) și folosințele acestora (F), adică egalitatea R = F. Resursele Financiare (R) ale unei întreprinderi pot fi:

– veniturile ce provin din activitatea de bază și alte activități (V);

– pasivele de exploatare și cele din sectorul de investiții (Pe);

– creditele de la bănci și diverse organisme financiare (C);

– finanțări de la bugetul statului (Fb);

– aporturi noi ale acționarilor (A) și alte resurse (Ar).

Folosințele resurselor (F) pot fi:

-stocuri, clienți și asimilate (S);

-cheltuieli legate de personal (Cp);

-cheltuieli de investiții (Ci);

-cheltuieli pentru tehnica nouă (Ctn);

-cheltuieli ce se suportă din venituri (Csv);

-plata obligațiilor referitoare la impozitul pe profit, restituirea creditelor și plata dobânzilor (Of) și alte cheltuieli (Ac).

În consecință, echilibrul financiar (E) devine:

E = V + Pe + C + Fb + A + Ar = S + Cp + Ci + Ctn + Csv + Of + Ac

Ecuațiile liniare folosite în reflectarea diferitelor aspecte ale echilibrului financiar sunt:

– capitalul economic = fonduri proprii și împrumutate sau activul bilanțier = pasivul bilanțier;

– veniturile = costul de producție + cheltuielile neevidențiate în costuri + rezultatele financiare.

Potrivit acestei relații echilibrul financiar este acea stare a întreprinderii în care cheltuielile se acoperă din venituri și se obțin anumite rezultate financiare pozitive;

– beneficiul = destinațiile acestuia;

– soldul inițial al resurselor financiare din sectorul investițiilor + intrările de resurse =

=utilizare + soldul final;

– fondul de rulment + activele imobilizate = capitalul permanent;

– soldul inițial al trezoreriei + încasări = plăți + soldul la sfârșit.

Printre căile cele mai importante prin care se poate acționa în vederea asigurării unui echilibru financiar menționăm:

– veniturile să depășească întotdeauna cheltuielile;

– realizarea ritmică a producției, aprovizionărilor și desfacerilor;

– realizarea de profit astfel ca acesta să acopere toți factorii participanți la procesul de producție;

– apelarea la resurse externe de finanțare când cele interne nu sunt suficiente pentru finanțare;

– gospodărirea judicioasă a resurselor;

– înlăturarea stocurilor neperformante;

– accelerarea vitezei de rotație;

– folosirea eficientă a capacităților de producție și a forței de muncă;

– sincronizarea intrărilor cu ieșirile de fonduri.

Sintetic, echilibrul financiar se.poate determina cu ajutorul Tabloului de finanțare "Nevoi = Resurse" și Excedentul de trezorerie din exploatare (ETE).

Tabloul de finanțare "Nevoi = Resurse"

Deoarece fluxurile financiare nu apar în bilanț (acestea se calculează după o metodologie specifică) și nici în contul de profit și pierdere a societății, reflectarea acestora și implicațiile lor în modificarea echilibrului societății este dată de un instrument de analiză numit Tabloul de finanțare "Nevoi = Resurse".

Prin intermediul tabloului de finanțare se evidențiază fluxurile de resurse financiare mobilizate de întreprinderi:

• din autofinanțare (interne);

• din aport de capital și împrumuturi externe și utilizarea acestor resurse financiare pentru:

– investiții;

– plata dividendelor;

– rambursarea împrumuturilor.

Fluxurile financiare sunt determinate pe baza a două bilanțuri succesive, determinându-se variația acestora de la un an la altul.

Trezoreria ca expresie a echilibrului financiar se modifică nu numai ca efect al cheltuielilor și venilurilor exercițiului, ci și ca urmare a variației stocurilor de active și a soldurilor de datorii, la sfârșitul perioadei față de începutul perioadei.

Dar în cursul exercițiului, devin plătibile cheltuieli efectuate în exercițiul anterior. Tot astfel devin încasabile, în cursul exercițiului, venituri înregistrate în exercițiul anterior. De asemenea, venituri și cheltuieli ale exercițiului devin realizabile în exercițiul următor.

Trezoreria întreprinderii este unică (nu se face distincție între disponibilitățile de producție și cele de investiții), ea variază și în raport cu cheltuielile plătibile pentru investiții și ca urmare a fluxurilor de capital și de dobânzi, rezultate din operațiile financiare și excepționale ale întreprinderii în cursul exercițiului.

Deci, tabloul de finanțare reflectă fluxurile de resurse financiare stabile (permanente) și cele pe termen scurt (ciclice, temporare) prin intermediul variației trezoreriei.

Tabloul de finanțare cuprinde două părți:

• Partea 1 analizează modul de realizare în dinamică a echilibrului structural între elementele stabile ale bilanțului funcțional (utilizări și resurse) adică variația fondului de rulment net global (FRNG). Această parte reflectă politica de investiții a societății. Deci:

FRNG = Resurse durabile – Utilizări stabile

Punctul de plecare în construcția tabloului de finanțare îl reprezintă excedentul brut de exploatare evidențiat în contul de rezultate ca sursă potențială pentru capacitatea de autofinanțare a întreprinderii.

Capacitatea de autofinanțare ca sursă stabilă de finanțare permite:

– fînanțarea nevoilor stabile (investiții pentru creșterea imobilizărilor);

– remunerarea proprietarilor (plata dividendelor);

– rambursarea datoriilor financiare, pe termen mediu și lung, contractate în exercițiile anterioare.

Când capacitatea de autofinanțare nu este suficientă pentru finanțarea nevoilor stabile întreprinderea apelează. la impulsuri din afară:

– aporturi noi la capitalul social (prin emisiune de acțiuni noi);

– împrumuturi noi (printr-o emisiune suplimentară de obligațiuni sau prin solicitarea de credite bancare pe termen mediu și lung);

– cesiuni. de active fixe;

– alte surse de finanțare pe termen lung.

Din confruntarea variației resurselor cu cea a nevoilor stabile rezultă variația FRNG care se înscrie în coloana nevoi (degajare de resurse, respectiv creștere) sau resurse (întrebuințări nete, respectiv diminuare).

Prima parte a tabloului de finanțare se prezintă astfel:

FRNG = RS – IS = Variația acestora se face pe doi ani consecutivi unde:

RS = variația resurselor stabile

IS = variația întrebuințărilor nete

Analitic resursele stabile (RS) se compun:

1) CAF determinată dupa relația:

Rezultul net

+ Amortizări calculate

+ Provizioane calculate

+ Valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate

– Venituri din cesiunea elementelor de activ

– Reluări asupra amortismentelor și provizioanelor

– Cote părți din subvenții virate asupra rezultatului

2) Cesiunea sau reducerea elementelor de active imobilizate:

Resursa întreprinderii o constituie prețul de cesiune. Reducerile corespund rambursărilor și se preiau din tabloul imobilizărilor.

3) Creșterea capitalurilor proprii:

– creșterea capitalului sau aporturiior noi la capitalul social (în numerar și în natură);

– creșterea altor capitaluri proprii, fiind vorba de noile subvenții pentru investiții obținute de întreprindere în cursul exercițiului.

4) Creșterea datoriilor financiare reprezintă noile împrumuturi contractate în timpul exercițiului (cu excepția creditelor de trezorerie). Când este vorba de împrumutul obligatar, suma împrumutului va fi prețul de emisiune (primele de rambursare sunt excluse).

Dn = Dn-1 + C – R

unde:

Dn = datorii financiare la 31.12.N

Dn-1 = datorii financiare la 31.12.(N-1)

C = creșterea datoriilor financiare (împrumuturi noi)

R = rambursarea datoriilor financiare.

Întrebuințările stabile (IS) sunt:

1) Achiziționarea elementelor de activ imobilizat:

IBN = IBN-1 +A-D

unde:

IBN = imobilizări brute la 31.12.N

IBN-1 = imobilizări brute la 31.12.(N-1)

A = achiziții

D = diminuări

2) Plata dividendelor:

Dividende = RezultatN-1 – (RezerveN – RezerveN-1)

sau

Dividende = Rezultat N-1 – Creșterea rezervelor

3) Cheltuielile de repartizat asupra mai multor exercitii cuprind cheltuieli diferite cum ar fi: Cheltuieli cu înființarea de șantier, Cheltuieli cu reparații majore, Cheltuieli de emisiune a împrumuturilor etc.

4) Reducerea capitalurilor proprii reprezintă de fapt ieșirile de fonduri (întrebuințările).

5) Rambursarea datoriilor financiare, respectiv arnortismentele împrumuturilor practicate în cursul exercițiului.

DN = DN-1 +Creșteri – Rambursări

Se constată că variația FRNG depinde atât de rezultatul activității de exploatare cât și de modificarea posturilor de bilanț privind imobilizările și resursele stabile (durabile).

Metodologia elaborării tabloului de finanțare

În partea a doua a tabloului de finanțare se regăsesc următoarele solduri:

– sold A = care reprezintă variația netă a exploatării (NFRE)

NFRE = Active de exploatare – Datorii din exploatare

– sold B = care reprezintă variația netă în afara exploatării (NFRAE)

NFRAE = Altor debitori – Altor creditori ;

– sold A + B = reprezintă variația nevoii de fond de rulment, care poate fi:

– nevoia de fond de rulment (se înscrie în coloana de nevoi) sau

– degajare netă de fond de rulment (se înscrie în coloana de resurse)

– sold C = reprezintă variația netă a trezoreriei TN

TN = Disponibilități – Credite de trezorerie

TOTAL A + B + C reprezintă varinția Fondului de rulment global, respectiv "întrebuințări

nete" sau "resurse nete".

TN = FRNG – NFR sau NFR + TN = FRNG

NFR + TN = FRNG A + B + C = FRNG

Atât prima parte, cât și a doua parte a tabloului de finanțare vor evidenția același sold, dar cu semn opus.

Ecuația fundamentală pe care o explică tabloul de finanțare este:

FRNG = NFR + TN

Forma finală a tabloului de finantare este:

Tablouri bazate pe fluxuri de trezorerie (TFT)

TFT este un document de sinteză de sine stătător, care explică variația trezoreriei așa cum contul de profit și pierdere explică formarea rezultatului.

Între tabloul bazat pe fluxurile de fonduri și tabloul fluxurilor de trezorerie există următoarele deosebiri:

• cu toate că amândouă tablourile reflectă echilibrul financiar al societății, tabloul bazat pe fluxurile de fonduri prezintă o imagine de ansamblu a acesteia, în timp ce tabloul fluxurilor de trezorerie arată legătura dintre fiecare operație efectuată de societate și echilibrul financiar;

• dacă tabloul de fonduri este axat în primul rând pe explicarea modului de reaiizare a echilibrului financiar prin analiza comparativă a fluxurilor de resurse, tabloul fluxurilor de trezorerie arată în primul rând efectele pe termen scurt sau lung al realizării echilibrului financiar;

• cu toate că ambele tablouri se bazează pe rezultatul exercițiului, tabloul, fluxurilor financiare pornește de la variația în timp a activelor și pasivelor prin integrarea rezultatului ca o componentă a situației patrimoniale, în timp ce tabloul fluxurilor de trezorerie. pleacă de la rezultatul exercițiului, prin integrarea variației activelor și pasivelor.

În România s-a elaborat un model de tablou de ftux numit "Flux financiar" în cadrul normelor pentru aplicarea prevederilor O.G. nr.9/2003 cu privire la unele măsuri de protecție pentru persoanele ale căror contracte individuale de muncă încetează prin aplicarea programelor de restructurare, fiind o componentă a Dosarului de restructurare.

Tabloul este structurat în patru părti prin care se degajă fluxurile de numerar din activitatea de exploatare, de investiții, financiară, respectiv fluxurile aferente altor activități.

În finalul tabloului, prin îhsumarea fluxurilor de numerar specifice activităților menționate se obține fluxul de numerar net aferent perioadei analizate. Acest flux net trebuie sa fie egal cu diferența dintre disponibilitățile bănești existente la sfârșitul, respectiv la începutul perioadei. Prin disponibilităti bănești se înțeleg: titluri de plasament, conturi la bănci în lei și în devize, casa în lei și în devize, acreditive în lei și în devize, valori de încasat și alte valori.

Tabloul fluxurilor de trezorerie se prezintă astfel:

FLUX FINANCIAR LA 01.01.2008 – 31.05.2008

-mil.lei-

Prezentăm în continuare:

– variația elementelor de activ;

– variația elementelor de pasiv;

– situația patrimoniului;

– rezultatele economico-financiare;

– constituirea și utilizarea rezervelor și a fondului de dezvoltare

anexe pa baza cărora a fost determinat fluxul financiar.

VARIAȚIA ELEMENTELOR DE ACTIV

-mil.lei-

VARIAȚIA ELEMENTELOR DE PAS1V

-mil.lei-

JUDEȚUL ARGEȘ. FORMA DE PROPRIETATE Privată.

S.C. „SMART ” S.A. PITESTI RAMURA Industria energetica

ADRESA PITESTI –ARGES ACTIVITATEA Revizii-reparatii retele electrice

Str. Fratii Golesti 25B CODUL FISCAL 110174

NUMĂRUL DIN REGISTRULCOMERȚULUL J03/07/2002

REZULTATE FINANCIARE

ADMINISTRATOR, ÎNTOCMIT,
Numele, prenumele și Numele, prenumele și
semnătura semnătura

01 persoane cu contract de muncă conform art. 11, al. 1 din

Legea contabilității nr. 82/1991 modificată piin O.G. nr. 22/1996………………………………

02 persoane fizice sau juridice cu contract conform H.G. nr. 483/1996………………………….

03 persoane cu convenție civilă conform Legii nr. 83/1995………………………………………

JUDEȚUL ARGEȘ. FORMA DE PROPRIETATE Privată.

S.C. „SMART ” S.A. PITESTI RAMURA Industria energetica

ADRESA PITESTI –ARGES ACTIVITATEA Revizii-reparatii retele electrice

Str. Fratii Golesti 25B CODUL FISCAL 110174

NUMĂRUL DIN REGISTRULCOMERȚULUL J03/07/2002

SITUAȚIA PATRIMONIULUI

*) Conturi de repartizat după natura elementelor respective

**) Solduri debitoare ale conturilor respective

***) Solduri creditoare ale conturilor respective

****) Conturile respective se utilizează numai de cooperativele de credit

ADMINISTRATOR, ÎNTOCMIT,

Numele, prenumele și Numele, prenumele și

Semnătura semnătura

ÎNTOCMIT,
Numele, prenumele și
semnâtura

01 persoane cu contract de muncă conform art. 11, al. 1 din

Legea contabilității nr. 82/1991 modificată piin O.G. nr. 22/1996………………………………

02 persoane fizice sau juridice cu contract conform H.G. nr. 483/1996………………………….

03 persoane cu convenție civilă conform Legii nr. 83/1995………………………………………

CONSTITUIREA Șl UTILIZAREA REZERVELOR Șl A FONDULUI DE DEZVOLTARE

IV.2. Excedentul de trezorerie al exploatării (ETE)

Pe parcursul unui exercițiu în cadrul societăților comerciale au loc operații de gestiune a trezoreriei, dar și alte operații. Acestea degajă excedentul de trezorerie al operațiilor de gestiune și excedentul de trezorerie al exploatării (ETE). De asemenea, au loc operații de investiții și de finanțare care generează excedentul de trezorerie al operațiilor de invesiiții și de finanțare (ETOIF).

Între activitățile întreprinderii activitatea de exploatare reprezintă ponderea cea mai mare. De aceea, în ansamblul operațiilor un loc important îl ocupă operațiile de exploatare, respectiv operațiile ciclice. Aceste operații degajă în cursul exercițiului un excedent sau deficit de trezorerie denumit "Excedent (deficit) de trezorerie al exploatării" (ETE) fiind generat numai de operațiile privind exploatarea.

Sunt întâlnite două moduri pentru calculul ETE:

a) Ca diferență între încasările și plățile activității de exploatare:

ETE = încasări din exploatare – Plăți pentru exploatare, în care:

Încasările din exploatare = Cifra de afaceri – Stocurilor de exploatare – Creanțelor de exploatare

Plățile pentru exploatare = Cheltuieli pentru exploatare – Datorii către furnizori – AIte datorii de exploatare – Amortizări

între EBE și ETE există următoarele diferențe:

– EBE este un sold al rezultatului, între veniturile care generează mai devreme sau mai târziu plăți de exploatare;

– ETE sesizează nuanța dintre rezultat și trezorerie (cash) pentru că faptul de a genera de către întreprindere un rezultat pozitiv nu implică automat ca el să fie și disponibil. Din acest motiv ETE este considerat și un indicator de detectare a dificultăților întreprinderii.

IV.3. Bugetul de venituri și cheltuieli – instrument de previziune financiară

IV.3.1. Necesitatea, rolul și funcțiile bugetului întreprinderii

Înainte de începerea anului de previziune, societatea comercială trebuie sa-și determine programele de activitate viitoare și comensurnrea eforturilor necesare pentru realizarea acestor programe. Deși acesta se întocmește de obicei după încheierea bilanțului din anul precedent, totuși schițe de buget pot fi făcute și înainte de anul de previziune.

Pentru a concretiza programele de activitate viitoare ale societății și eforturile necesare realizării acestora s-a elaborat un document de previziune financiară – Bugetul de venituri și cheltuieli.

Cu ajutorul acestuia societățile își previzioneaza pe o anumită perioadă de timp, de obicei un an și defalcat pe trimestre, veniturile și cheltuielile financiare asigurandu-se un echilibru financiar.

De asemenea prin bugetul de venituri și cheltuieli se stabilesc și fluxurile bănești și financiare care să asigure realizarea programelor de activitate și a capacității de plată a societății.

Ca instrument de previziune bugetul de venituri și cheltuieli joacă un rol deosebit în activitatea întreprinderii, astfel:

– asigură determinarea optimă a nivelului veniturilor, cheltuielilor și rezultatelor unitătii;

– stabilește modul de asigurare a resurselor proprii pentru finanțarea activității economice (inclusiv investițiile), precum și a nevoilor social-culturale, de risc comercial și de asigurare, de plată a salariilor și a dividendelor etc.;

– asigură echilibrul financiar al unității prin dimensionarea veniturilor și cheltuielilor, a resurselor și utilizărilor numai în funcție de producția, serviciile și lucrările previzionate pe întregul an și pe perioade mai scurte;

– atât la elaborare, cât mai ales în execuție, asigură în permanență un echilibru între fluxurile bănești de intrare și de ieșire din întreprindere, între necesitățile de resurse și posibilitățile de acoperire;

– asigură previziunea reațiilor cu banca (pe linia creditelor solicitate), cu furnizorii și clienții; cu bugelul de stat pe linia vărsămintelor, impozilelor și taxelor, precum și cu bugetul asigurărilor și protecției sociale;

– bugetul de venituri și cheltuieli refleclă modul de formare, administrare și utilizare a mijloacelor financiare necesare funcționării societății respective;

– furnizează informații necesare fundamentării deciziilor privind gestiunea patrimoniului întreprinderii;

– bugetele de venituri și cheltuieli elaborate de regiile autonome și societățile comerciale de stat asigură baza de date necesară întocmirii și fundamentării bugetului public național atât la venituri cât și la cheltuieli;

– este un instrument de conducere prin criteriile de performanță ale managerilor stabilite pe baza bugelului de venituri și cheltuieli;

– descentralizează procesul de decizie prin împarțirea activității întreprinderii pe centre interne de profit;

– investește fiecare centru cu autoritate și responsabilitate în administrarea resurselor de care diipune.

La elaborarea bugetelor de venituri și cheltuieli trebuie să se țină seama de anumite principii și cerințe ale gestiunii economice financiare și anume:

• mobilizarea tuturor resurselor de care va dispune în viitor societatea pentru finanțarea tuturor activităților;

• dimensionarea corectă a cheltuielilor din buget;

• reflectarea în buget a modificărilor în structura și evoluția patrimoniului și a capitalului propriu (capital social, fonduri, rezerve, subvenții, provizioane, profit etc.);

• evaluarea și dimensionaren relațiilor bănești interne și externe ale unității (cu salariații proprii, cu bugetul, cu furnizorii, cu clienții);

• stabilirea previzionată a ratei rentabilitații economice astfel încât societatea să fie ferită de riscurile de pe piață;

• luarea în calcul a unui curs de schimb realist la operațiile de comerț exterior care să eficientizeze activitatea de export.

În acest scop bugetul de venituri și cheltuieli îndeplinește următoarele functii:

• funcția de previziune;

• funcția de control a execuției financiare;

• funcția de asigurare a echilibrului financiar al întreprinderii.

• Funcția de previziune se realizează datorită faptului că prin bugetul de venituri și cheltuieli se previzionează o serie de indicatori ca: veniturile, cheltuielile, producția marfă fabricată, nivelul investițiilor, nivelul fluxurilor, nivelul încasărilor în valută, nivelul ratei rentabilitații.

• Funcția de control prin bugetul de venituri și cheltuieli se realizează prin faptul că:

– se repartizează veniturile și cheltuielile pe centre de profit, controlându-se activitățile prin modul de gestionare a resurselor;

– prin bugete se respectă legislația în vigoare privind destinațiile profitului;

– prin modul de previzionare a indicatorilor se urmărește încadrarea acestora în anumite limite normale;

– prin urmărirea periodică a realizării indicatorilor prevăzuți în buget.

• De asemenea, bugetul de venituri și cheltuieli se întocmește astfel încât să asigure echilibrul de trezorerie a societății prin fluxurile financiare stabilite în anul de previziune.

IV.3.2. Tipuri de bugete de venituri și cheltuieli

În sistemul de gestiune al unei întreprinderi, bugetele pot fi:

• bugete de tip financiar;

• bugete de tip economic;

• bugete de tip bănesc.

• Bugetul de tip financiar este specific relațiilor de repartiție a resurselor financiare.În acest tip de buget veniturile sunt dimensionate în calitatea lor de fonduri alocate pentru finanțarea unor cheltuieli limitate. Aceste tipuri de bugete sunt bugetele acțiunilor sociale, bugetele activității de investiții. În aceste tipuri de bugete ieșirile sunt reprezentate de cheltuieli, iar intrările sub forma unor alocări de resurse.

De exemplu, la bugetul de investiții intrările de resurse sunt provenite din repartizări la fondurile proprii (fondul de dezvoltare), amortizare, valorificări din vânzarea activelor fixe, iar ieșirile sunt determinate de cheltuieli pentru investiții cum sunt: plata furnizorilor de investiții, rambursarea creditelor, a dobânzilor etc., urmărindu-se încadrarea în resursele destinate acoperirii investitiilor.

• Bugetul de tip economic este specific activităților creatoare de valori noi ce formează obiectul activității societății comerciale. Aici se compară cheltuielile necesare realizării producției cu veniturile realizate din vânzarea acesteia.

• Bugetele de tip bănesc au specific fluxurile bănești ale întreprinderii și cuprind intrările de fluxuri bănești și cheltuielile de fluxuri bănești.

În funcție de obiectul activității bugetare, bugetele pot fi:

• bugete organizate;

• bugete pe activități

• Bugetele organizate sunt acele tipuri de bugete în care veniturile și cheltuielile se fundamentează pe subdiviziuni organizatorice ale agentului economic (secții, fabrici etc.) inclusiv la nivel de agent economic.

• Bugetele pe activități sunt caracterizate de faptul că veniturile și cheltuielile se determină pe activități (activitatea de producție, activitatea de investiții, activitatea de reparații etc.).

în raport cu factorul timp, bugetele pot fi:

• bugete periodice;

• bugete continue (glisante).

În funcție de sfera de cuprindere, bugetele pot fi;

• bugete generale;

• bugete parțiale.

Bugetele generale caracterizează activitatea de ansamblu a unui agent economic, iar bugetele parțiale caracterizeazâ părți din agentul economic (secții, fabrici etc.).

IV.3.3. Conținutul și structura bugetului de venituri și cheltuieli a întreprinderii

în România tipurile de bugete pentru societățile comerciale au fost stabilite prin Ordonanță de Guvern (publicată în Monitorul Oficial al României nr.70/1995) și cuprind:

– bugetul activității generale;

– bugetul activității de producție;

– bugetul activitălji de trezorerie;

– bugetul activității de încasări și plați în valută;

– bugetul activității de investiții;

– împrumuturi garantate de stat;

– rezerve;

– repartizarea profitului.

• Bugetul activității generale conține date, la nivelul întregii unităti, referitoare la veniturile, cheltuielile și rezultatele financiare nete preconizate a se realiza în anul financiar respectiv, comparativ cu cele realizate sau previzionate în anul precedent.

Veniturile cuprinse în buget provin din toate activitățile desfășurate în unitate (vânzări de mărfuri, produse, servicii, participații, titluri de plasament, operații de gestiune și capital.) și sunt structurate pe trei niveluri:

– venituri din exploatare;

– venituri financiare;

– venituri excepționale.

Cheltuielile cuprind toate activitățile din societate (cheltuieli cu materii prime, energie și apă, salarii, amortizări, operațiuni de gestiune și capital etc.) și sunt structurate astfel:

– chetuieli pentru exploatare;

– cheltuieli financiare;

– cheltuieli excepționale;

– rezerve legale;

– acoperirea pierderilor din anii precedenți;

– impozitul pe profit.

• Bugetul activității de productie. Prin acest buget se asigură elementele necesare previzionării rezervelor financiare (profit sau pierdere) ale activității de producție. Indicatorii ce se cuprind în acest buget se referă la producția marfă fabricată, costurile aferente acestei producții (cheltuieli cu materia primă, materiale, energie și apă, salarii, amortizări, lucrări și servicii executate de terți etc.) și rezultatele financiare – profitul sau pierderea previzionată.

• Bugetul activității de trezorerie. Acest buget realizează o sinteză a resurselor proprii grupate în funcție de proveniența și destinația resurselor pe principalele activități care generează cheltuieli și plăți, asigurându-se un echilibru necesar desfașurării normale a activitătilor. în acest buget nu se reflectă disponibilitătile bănești de la începutul perioadei cuprinse sub această formă funcțională de rotație a mijloacelor circulante care a avut loc în perioada precedentă.

Indicatorii ce se înscriu în acest buget se referă la:

– resurse financiare proprii concretizate în disponibilitățile de resurse la începutul perioadei (fonduri proprii, rezerve, alte fonduri) și rezerve proprii ale perioadei curente (venituri din exploatare, financiare și excepționale,alte resurse);

– necesarul de resurse totale pentru finanțarea cheltuielilor de exploatare (inclusiv amortizările) a cheltuielilor financiare, a cheltuielilor excepționale, rambursarea de credite, finanțarea imobilizărilor corporale și a celor necorporale, majorarea rezervelor, impozitul pe profit, vărsăminte la buget etc.

– excedentul sau deficitul de resurse, rezultat din compararea resurselor existente cu cele necesare, iar în cazul deficitului se prevede modul de acoperire care poate fi: creanțe sau alte împrumuturi, subvenții pentru produse sau activități și alte alocații pentru investiții.

• Bugetul activității de investiții prezintă indicatori de investiții pentru anul respectiv. Prin acest buget se determină resursele proprii de finanțare a investițiilor (disponibilul în cont, sume din vânzarea mijloacelor fixe, amortizarea imobilizărilor, sume repartizate din profitul net), pe de o parte și destinația resurselor (rambursnrea creditelor, finanțarea investițiilor curente și cheltuieli de investiții pentru lucrările în continuare, cele noi și pentru achiziționaări de bunuri) pe de altă parte.

În final, prin acest buget se determină excedentul sau deficitul de resurse proprii pentru finanțarea investițiilor prin compararea cheltuielilor cu volumul total de finanțare al investițiilor. În cazul că se preconizează deficit, se prevăd și sursele de acoperire care pot fi: credite și alte împrumuturi, alocații de la buget sau din fonduri speciale de investiții, alte resurse.

Pentru exemplificare vom reda bugetul de venituri și cheltuieli, astfel:

• – bugetul activității generale;

• – bugetul activității de producție;

• – bugetul activității de trezorerie;

• – bugetul activității de investiții;

• – repartizarea profitului net.

A. Indicatori compuși obținuți pe baza datelor din bilanț, contul de profit și pierdere și alte documente sau analiza combinată, o parte din aceștia fiind stabiliți prin Ordinul Ministerului de Finanțe nr.181061/28.03.1995.

1.Capitalurile:

– capitalul social;

– capitalul propriu;

– capitalul permanent = capitalul propriu + datorii pe termen mediu și lung

– capitalul total = capitalul permanent + datorii pe termen scurt

2.Patrimoniul net = Active totale – Pasive exigibile

3. Fondul de rulment net = Capital permanent – Active imobilizate

sau

Fondul de rulment net = Active circulante – Datorii pe termen scurt

Fondul de rulment propriu = Capital propriu – Active imobilizate

sau

Fondul de rulment propriu = Fondul de rulment net – Datorii pe termen mediu și lung

Fondul de rulment străin = Capital permanent – Capital propriu

Sau

Fondul de rulment străin = Fondul de rulment net – Fond de rulment propriu

4.Rata de finanțare a capitalului circulant =

și arată gradul de acoperire a activelor circulante cu fondul de rulment net.

Costuri fixe (mii lei)

5. Pragul de rentabilitate =

Pragul de rentabilitate reflectă nivelul cifrei de afaceri pentru care profitul este egal cu zero.

6.Lichiditatea globală (generală) =

și reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se transformă într-un timp scurt în lichidități pentru a achita datoriile curente. Se apreciază o lichiditate favorabilă atunci când are o mărime supraunitară (între 2 și 2,5).

7. Lichiditatea redusă =

și reflectă posibilitatea activelor circulante concretizate în creanțe și trezorerie de a acoperi datoriile curente. Indicatorul are valori normale între 0,5 și 1.

8. Lichiditatea imedintă =

și reflectă posibilitatea achitării datoriilor pe termen scurt pe seama numerarului aflat în caserie, a disponibilităților bancare și a plasamentelor de scurtă durată. Pentru a fi considerat favorabil, indicatorul trebuie să tindă spre o mărime unitară.

9. Securitatea financiară =

reflectă gradul în care capitalurile proprii asigură finanțarea activității și este considerat favorabil când este supraunitar.

10. Solvabilitatea patrimonială =

și reprezintă gradul în care unitătile patrimoniale pot face față obligațiilor de plată. Ea este considerată bună când rezultatul obținut depășește 30%, indicând ponderea surselor proprii în totalul pasivului.

11. Rata autonomiei financiare =

este considerată rata generală a solvabilitătii, indicatorul este favorabil când mărimea obținută este subunitară, arătând că, capitalul străin este mai mic ca cel propriu.

12. Gradul de îndatorare =

arată limita până la care agentul economic este finanțat din alte surse decât fondurile proprii, cu cât acest indicator are valori mai mici cu atât unitatea este mai fiabilă sub aspect financiar.

13. Autonomia financiară =

arată ponderea capitalului propriu în cel permanent, cu cât se apropie de 1 socieiatea este mai independentă în finanțare.

14.Rata profitului =

indică mărimea profitabilității agentului economic. O rată a profitului ridicată indică o profitabilitate mare a agentului economic.

15.Potențialul de dezvoltare/creștere

indică posibilitatea agentului economic de dezvoltare pe calea investițiilor finanțate din profitul obținut. O mărime ridicată pentru acest indicator arată existența unor sume importante pentru dezvoltare.

16.Perioada de recuperare a creanțelor =

indică ritmul încasării creanțelor concretizate în clienți, debitori. Cu cât mărimea acestui indicator este mai mică cu atât creanțele se încasează mai rapid.

17. Perioada de rambursare a datoriilor =

arată ritmul achitării datoriilor față de.terți ale agentului economic. Cu cât are valori mai mici cu atât agentul economic își achită obligațiile mai rapid.

18. Rotația stocurilor =

arată influența stocurilor existente asupra mișcării activelor bilanțiere. O valoare ridicată a acesteia arată o situație favorabilă pentru agentul economic.

19. Productivitatea muncii =

și arată cifra de afaceri la sfârșitul perioadei pe un salariat, cu cât este mai mare cu atât crește eficiența muncii sociale.

20. Ponderea salariilor în costuri =

arată ponderea salariilor directe în costurile directe, o pondere redusă a salariilordirecte, exprimă o situație favorabilă pentru agentul economic.

21. Rata de eficiență a activelor fixe =

sau

=

–
și arată cifra de afaceri sau profitul la 1.000 lei active fixe, cu cât acest indicator este
mai mare este mai bun.

22. Rata de eficiență a activelor circulante =

sau

=

și arată cifra de afaceri sau profitul la 1.000 lei active circulante și este mai bun cu cât este mai mare.

23.Viteza de rotație a activelor circulante = în zile

și arată durata unei rotații și este favorabilă dacă are valori mai mici.

24.Rata de eficiență a cheltuielilor totale =

și arată cheltuielile totale la 1.000 lei venituri, este favorabilă dacă are valori mai mici de 1.000.

25.Rata de eficiență a cheltuielilor materiale =

B.lndicatori compuși pe baza datelor din contul de profit și pierdere

B1 Indicatori ai performanței economice

a)Profitabilitatea economică (Pe) care poate fi:

Pe brută =

sau Pe brută =

și este o măsură a profitabilității societății independent de politica sa financiară, fiscală și de amortizare.

Pe netă = sau Pe netă =

este măsura profitabilității activităților industriale și comerciale independent de forma funcției de producție (ponderea mai mare a capitalului fix sau a muncii vii).

b)Rentabilitatea economica (Re) care poate fi:

Re brută =

sau Re brută =

Re netă =

sau Re netă =

Rentabilitatea economică brută este o primă măsură a eficienței societății și cu cât este mai mare cu atât este mai bună.

Rentabilitatea economică netă arată profitul exploatării la activele cheltuite, cu cât este mai mare cu atât este mai favorabilă.

B2. Indicatorii performanței financiare

a) Profitabililaiea financiară (Pf)

Pf =

arată aptitudinea societății de a degaja rezultat curent pornind de la volumul său de afaceri

sau Pf =

care ține cont și de operațiile excepționale ale societății.

b)Rentabilitatea financiară (Rf)

Rf = sau Rf =

și arată o apreciere a eficienței utilizării capitaluiui propriu. Cu cât are valori inai mari cu atât activitatea societătii este mai eficientă.

Tabloul de bord al managerului întreprinderii

Conducerea operativă a activității de ananmblu a întreprinderii presupune cunoașterea evolutiei parametrilor fiecărui sector de activitate previzionat și a modului de corelare a indicatorilor esențiali ce le caracterizează în vederea atingerii obiectivului politicii financiare a acesteia.

Unul din principalele instrumente moderne pe care știința mangementului îl pune Ia dispoziția conducătorilor întreprinderilor prin care se asigurâ informarea complexă și operativă a acestora cu privire la toate aspectele activității întreprinderii este tabloul de bord,

În paralel cu sistemul dărilor de seamă care se întocmesc Ia anumite termene fixe (lunar, trimestrial, semestrial sau anual) și care realizează raportarea diverselor aspecte ale activității, tabloul de bord elaborat și completat zilnic sau la un interval de câteva zile cuprinde o serie de indicatori în mărimi relative și absolute care folosesc la evaluarea, controlul și reglarea curentă a activității întreprinderii. El cuprinde principalele elemente informntive necesare unui conducător pentru adoptarea unor decizii de corecție în funcție de condițiile ivite pe parcursul desfășurării procesului economico-social din întreprindere.

Tabloul de bord poate fi conceput în funcție de specificul activitații întreprinderii pentru orice cadru de conducere, indiferent de nivelul ierarhic pe care este situat, însă cel mai adesea el este instrumentul de conducere al cadrelor din eșalonul superior și în special al managerului, Comitetului de direcție și Consiliului de administrație.

Pentru a corespunde unei conduceri moderne, tabloul de bord trebuie să răspundă mai multor cerințe sau reguli:

– să cuprindă toate informațiile necesare pentru realizarea obiectivelor pe care le are de îndeplinit sistemul conducător. Informațiile se încorporează selectiv, nivelul de agregare crescând odată cu nivelul ierarhic al conducătorului beneficiar;

– informațiile consemnate în tablou trebuie să caracterizeze activitățile în evoluția lor, astfel încât din analiza acestora să rezulte deciziile corective care se impun;

– informațiile să fie redate într-o formă expresivă, astfel încât sistemul conducător să fie avertizat asupra semnificației lor pentru a adopta deciziile cerute;

– tabloul de bord să poată fi completat operativ pentru ca managerii să poată reacționa prompt prin decizii și acțiuni în momentul oportun.

Informațiile din tabloul de bord se prezintă într-o formă scriptică prestabilită, existând mai multe forme de prezentare:

• tabele de valori completate succesiv, de fapt cea mai frecventă componentă a tabloului de bord, folosită în special pentru indicatorii valorici ai activității: cifra de afaceri, profitul brut, producția exercițiului;

• grafice, elaborate fie pe baza tabelelor de valori sau pentru caracterizarea altor aspecte ale activității: graficul consumurilor energetice, graficul capacității la utilajul sau grupul de utilaje principal; graficul evoluției productivității muncii sau profitului. Graficele relevă sugestiv tendințele evoluției putându-se vedea corelațiile care există între evoluția diferiților indicatori;

• indici, calculați fie cu bază fixă, comparația realizându-se cu cotele din anul precedent, fie cu bază în lanț, comparația făcându-se cu realizările încheiate din anul curent;

• fișe combinate, alcătuite din prezentare grafică și un tabel de valori pentru fiecare indicator important;

• abateri de la obiectivele, normele sau sarcinile stabilite, modalitate foarte economicoasă și sugestivă când economia traversează o perioadă de stabilitate.

Din punct de vedere al suportului de prezentare, tabloul de bord se poate prezenta astfel:

• mape cu tabele și grafice, unele completate zilnic, iar altele cu o anumită periodicitate;

• registre în care se reliefează statistic evoluția unor indicatori și în special în formă fizică;

• panouri cu grafice și tabele de valori;

• foi de imprimantă editate de calculator;

• display-uri prin care se prezintă sistematic sau la cerere anumite informații din tabloul de bord. Este forma cea mai rapidă și mai comodă care permite adoptarea deciziei în mod curent.

Practica economică a relevat că nu există modele de tablouri de bord valabile pentru toți agenții economici deoarece conținutul lor este strâns legat de specificul activității acestora și în special este determinat de personalitatea managerului căruia i se adresează.

Însă din punct de vedere al sferei de cuprindere a informațiilor, tabloul poate fi:

• tablou de bord restrâns, care cuprinde un volum redus de informații, dar cele mai expresive pentru activitatea întreprinderii. Este modelul de lucru cel mai întâlnit, deoarece o serie de indicatori nici nu pot fi urmăriți zilnic în evoluție; profit, cheltuieli la 1000 lei producție marfă etc;

• tablou de bord complex, care asigură o informare cuprinzătoare, referitoare la toate aspectele importante ale activității. Deși necesită un volum de muncă ridicat pentru actualizare curentă, efortul este răsplătit prin calitatea deciziei ce se poate adopta.

Deși există o diversitate de tablouri de bord, tabloul de bord al managerului întreprinderii, ghidat pe execuția bugetului de venituri și cheltuieli trebuie să cuprindă următorii indicatori:

• indicatori cu privire ia capacitatea de plată (soldul contului de disponibil comparat cu plafonul de credite dacă este asigurată o linie de creditare, plățile restante; creditele nerambursate la scadență, ratele de lichidităti, rața îndatorării globale, rata autonomiei financiare;

• indicatori de eficiență (eficiența utilizării mijloacelor fixe, eficiența utilizării activelor circuiante, ratele rentabilității);

• indicatori valorici (cifra de afaceri, venituri totale, cheltuieli totale, valoarea adăugată brută și netă, profit contabil și fiscal);

• indicatori de efort (numărul personalului din care direct productiv, fond de salarii, indicatori de utilizare ai fondului de timp pentru personal și pentru utilaje).

Indicatorii ce formează conținutul tabloului de bord se pot obține operativ în cadrul sistemului informațional organizat în întreprindere, fară a necesita organizarea unor evidențe speciale.

Tabloul de bord realizând o informare complexă cu toate elementele considerate esențiale, contribuie Ia disciplinarea muncii conducătorilor și a celor care-i informenză, facilitează desfașurarea unei activități ritmice și adoptarea la momentul oportun a deciziilor ce se impun și întărește controlul asupra modului de realizare a obiectivelor propuse prin instrumentele de planificare.

BIBLIOGRAFIE

1. Adochiței M., Adochiței A. Finanțele întreprinderii în economia de piață,

Tipografia Mitrea, Piatra Neamț, 1993

2. Adochiței M., Adochiței A. și Finanțele întreprinderii, Editura Didactică

colectiv și Pedagogică R.A. București, 1995

3. Bistriceanu Gheorghe D., Finanțele agenților economici, Editura Didactică

Adochiței Mihai, Negrea Emil și Pedagogică R.A. București, 1995

4. Craiu I.,Babe Al.,Brănescu D. Mijloacele circulante, Editura științifică,

București, 1996

5. Giurgiu A. Mecanismul financiar al întreprinzătorului,

Editura Dacia, Cluj,1995

6. Hada Teodor coordonator Diagnosticul firmei-Studiu de caz, Editura

Intelcredo, Deva, 1996

7. Hada Teodor Diagnoză, restructurare și perspective de

revitalizare la societățile comerciale-Studiu de

caz, Editura Intelcredo, Deva, 1997

8. Hada Teodor, Simion Otilia Calculul costului capitalului împrumutat prin

programul ‘’RATA’’, Revista de Finanțe, Credit,

Contabilitate nr.1/1996

9. Hada Teodor Reparațiile planificate și amortizarea fiscală,

Revista de Finanțe, Cradit, Contabilitate nr.3/1996

10. Hada Teodor, Simion Otilia Programul ‘‘PUNCTAJ‘‘ ca model de ierarhizare

al întreprinderilor, Revista de Finanțe, Credit,

Contabilitate nr.6/1996

11. Hada Teodor Indicatorii echilibrului financiar la societățile

comerciale, Revista de Finanțe, Credit,

Contabilitate nr.4/1997

12. Hada Teodor, Simion Otilia Calculul costului creditului obligatar, Revista de

Finanțe, Credit, Contabilitate nr.5/1997

13. Hada Teodor, Simion Otilia Calculul ratei rentabilității interne a investițiilor

prin programul RRI, Revista de Finanțe, Credit,

Contabilitate nr.6/1997

1. Adochiței M., Adochiței A. Finanțele întreprinderii în economia de piață,

Tipografia Mitrea, Piatra Neamț, 1993

2. Adochiței M., Adochiței A. și Finanțele întreprinderii, Editura Didactică

colectiv și Pedagogică R.A. București, 1995

3. Bistriceanu Gheorghe D., Finanțele agenților economici, Editura Didactică

Adochiței Mihai, Negrea Emil și Pedagogică R.A. București, 1995

4. Craiu I.,Babe Al.,Brănescu D. Mijloacele circulante, Editura științifică,

București, 1996

5. Giurgiu A. Mecanismul financiar al întreprinzătorului,

Editura Dacia, Cluj,1995

6. Hada Teodor coordonator Diagnosticul firmei-Studiu de caz, Editura

Intelcredo, Deva, 1996

7. Hada Teodor Diagnoză, restructurare și perspective de

revitalizare la societățile comerciale-Studiu de

caz, Editura Intelcredo, Deva, 1997

8. Hada Teodor, Simion Otilia Calculul costului capitalului împrumutat prin

programul ‘’RATA’’, Revista de Finanțe, Credit,

Contabilitate nr.1/1996

9. Hada Teodor Reparațiile planificate și amortizarea fiscală,

Revista de Finanțe, Cradit, Contabilitate nr.3/1996

10. Hada Teodor, Simion Otilia Programul ‘‘PUNCTAJ‘‘ ca model de ierarhizare

al întreprinderilor, Revista de Finanțe, Credit,

Contabilitate nr.6/1996

11. Hada Teodor Indicatorii echilibrului financiar la societățile

comerciale, Revista de Finanțe, Credit,

Contabilitate nr.4/1997

12. Hada Teodor, Simion Otilia Calculul costului creditului obligatar, Revista de

Finanțe, Credit, Contabilitate nr.5/1997

13. Hada Teodor, Simion Otilia Calculul ratei rentabilității interne a investițiilor

prin programul RRI, Revista de Finanțe, Credit,

Contabilitate nr.6/1997