Gestiunea Trezoreriei Bancii Si Piata Monetara DIN Romania

CUPRINS

Cap I. Conceptul de trezorerie

1.1. Necesitatea și conținutul gestiunii trezoreriei băncii

Trezoreria constituie un element esențial al gestiunii pe termen scurt. Aceasta constituie un instrument de acțiune pentru realizarea obiectivelor strategice. Trezoreria poate fi utilizată fie pentru achiziționarea echipamentelor indispensabile creșterii interne, fie pentru procurarea titlurilor de participație care vizează creșterea externă. Trezoreria constituie deci, gajul flexibilității întreprinderii.

Conceptul de trezorerie este unul dintre cele mai greu de definit în domeniul financiar. El poate fi analizat din două puncte de vedere și anume:

organizatoric, trezoreria fiind un serviciu ce reprezintă o parte componentă în organigrama unei entități economice, căreia îi revin sarcini și atribuții, are personal de specialitate și funcționează după reguli bine stabilite;

structural, în funcție de elementele patrimoniale componente ale acesteia.

Din acest punct de vedere, trezoreria poate fi definită din două puncte de vedere:

l) ca ansamblul disponibilităților ce includ lichiditățile din: casierie, conturi de la bănci, acreditive, conturi alimentate special pentru carnete cec cu limită de sumă și titluri de plasament susceptibile de a se transforma în bani;

2) ca diferență între:

– necesarul de active circulante (NFR) și fondul de rulment (FR)

– încasări și credite bancare pe termen scurt

NFR = FR + CT => CT = NFR – FR

Într-o accepțiune globală, trezoreria se poate defini ca diferență între active le și datoriile a căror lichiditate și exigibilitate sunt imediate.

Puterea de cumpărare la nivel macroeconomic este rezultatul eforturilor individuale conservate de fiecare firmă în produsele și serviciile sale. Puterea de cumpărare reușită de o firmă depinde de următorii factori:

calitatea procesului de transformare – conservare (producție, consum), dar și de calitatea resurselor financiare atrase prin repartiția financiară;

obiectivitatea activității de evaluare a produselor și serviciilor (preț, respectiv tarif).

În ambele cazuri pot apărea abateri cu efecte negative asupra puterii de cumpărare a întreprinderii și mai departe, asupra puterii de cumpărare la nivel național. Astfel, abaterea de la valoarea reală conservată în produsele de producție și prin indisciplina muncii și reducerea calității, face ca în bunurile rezultate la un preț constant, valoarea efectivă să se reducă. Această abatere poate fi cauzată și de inflația ascunsă în produsele și serviciile care intră în aceste procese.

Plata lor trebuie însoțită de o analiză și recepție calificate, pentru a constata corelația dintre prețul plătit și potențialul sau valoarea reală cuprinsă în serviciile și produsele cumpărate pentru producție sau consum.

Obiectivitatea activității de evaluare este și ea afectată de influența unor procedee care sfidează legile pieței, mai ales în prezent, când în țara noastră concurența este departe de a fi realizată la cote suficiente. Monopolul producătorului dar și specula intermediarilor face ca prețul să crească, fără o corespondență în privința valorii reale din produs sau serviciu, reducând puterea de cumpărare la nivelul bancii.

Rolul serviciului financiar, în faza de proiectare și de execuție, se concretizează în măsurile de control și reglare privind corectitudinea intrărilor, transformărilor și conservărilor de potențial prin producție și consum, precum și în privința evaluării obiective a bunurilor livrate.

Printre obiectivele sale, se pot menționa următoarele:

evitarea pierderilor zilnice de valoare, fapt care necesită o bună cunoaștere a condițiilor de creditate impuse de bancă, a sistemelor de prețuri și tarife și negociere;

obținerea de credite în condiții de minimizare a costului capitalului de împrumut;

asigurarea "soldului zero" al trezoreriei – când a fost realizată la timp fuziune a conturilor prin compensarea soldurilor creditoare cu cele debitoare și s-a reușit reducerea finanțărilor în perioade de excedente de fonduri sau au fost utilizate cele mai ieftine credite, în perioada de deficit de trezorerie .

utilizarea într-o manieră profitabilă a fondurilor, în sensul că trezorierul are sarcina obținerii celui mai bun plasament al disponibilităților bănești excedentare, în vederea degajării unui profit maxim.

Gestiunea de trezorerie ocazionează intervenția simultană, atât a deciziei de finanțare, cât și a celei de plasament. Dacă trezoreria este pozitivă alegerea formelor de plasament pe termen scurt va fi prioritară; spre deosebire, când trezoreria este negativă, accentul va cădea pe alegerea modalităților de finanțare pe termen scurt.

Gestiunea trezoreriei acționează în următoarele trei direcții componente

fundamentale și anume:

l) accelerarea încasărilor și reducerea fondurilor neutilizate existente în conturi bancare;

2) alegerea mijloacelor de plată adaptate nevoilor întreprinderii;

3) optimizarea trezoreriei.

Accelerarea încasărilor este o preocupare care începe încă din faza de negociere a contractului economic, moment în care se stabilesc termenele și instrumentele de plată ce se vor utiliza. Furnizorul poate acționa în direcția accelerării creanțelor de recuperat, cointeresând clienții să plătească mai repede, oferind în schimb bonificații sau cote de rabat încă de la efectuarea livrărilor.

Alegerea mijloacelor de plată urmărește selectarea instrumentelor de decontare și a termenelor reale de plată adecvate necesităților băncii. Procesul de alegere corectă poate avea ca efect fie accelerarea intrărilor de fonduri, fie amânarea termenelor de plată. De exemplu, plata cu cecuri efectuată de un client, nu înseamnă că furnizorul poate dispune imediat de suma respectivă. Între ordinul de plată dat băncii de un client și înscrierea sumei respective în contul furnizorului, se scurge un anumit interval de timp, numit în literatura de specialitate, float.

Acest termen reprezintă numărul de zile în care banii se găsesc în circuitul poștal și bancar. Altfel spus, float-ul reprezintă ansamblul sumelor intrate în sistemul bancar, fără a fi apărut în creditul contului băncii, pentru a dispune de ele. Float-ul depinde de elementele materiale și administrative, durata circuitului poștal al documentelor, practica bancară și numărul zilelor de bancă. Zilele de bancă apar ca urmare a datei calendaristice folosite de bancă pentru înscrierea în cont a operațiunii, în scopul calculării dobânzii debitorului.

Optimizarea trezoreriei se întemeiază pe trei principii:

• utilizarea corespunzătoare a creditelor, după ce în prealabil, au fost selectate cele mai ieftine și mai flexibile;

• promovarea unor tehnici adecvate de plasament a excedentelor de trezorerie;

• evitarea, pe cât posibil, a utilizării de conturi debitoare (care comportă anumite costuri) sau de conturi creditoare (care trebuie remunerate).

O îndatorare optimă pe linia trezoreriei urmărește un credit redus și o suplețe sporită a utilizării respectivei posibilități de creditare. Când se apreciază costul creditului trebuie să se țină cont de: nivelul dobânzii, numărul și valoarea diverselor comisioane bancare (de angajament, de neutilizare, de circuit bancar) .

În ceea ce privește plasamentele pe termen scurt, trebuie să se aibă în vedere trei direcții: randament ridicat, lichiditate bună și risc redus. Însă plasamente care să întrunească cumulativ aceste trei condiții nu există; prin urmare, banca trebuie să accepte un oarecare compromis, urmărind realizarea a una/două din condițiile enumerate.

Optimizarea trezoreriei presupune, de asemenea, ca întreprinderea să-și organizeze într-o asemenea manieră relațiile cu banca, încât să evite, pe cât posibil, deschiderea mai multor conturi în același timp. Unele dintre ele au solduri debitoare, ceea ce reflectă o folosire mai puțin eficientă a fondurilor, în sensul că disponibilitățile în conturi nu aduc decât dobânda bonificată de bancă. Alte conturi au solduri creditoare, reprezentând fonduri împrumutate, care comportă un cost superior ratei dobânzii practicate de bancă.

1.2. Fluxurile de trezorerie

Fluxurile de trezorerie ce decurg din desfășurarea activității băncilor din țări cu economie concurențială, inclusiv în practica financiar-contabilă din România, se folosește noțiunea anglo-saxonă de "cash-flow". De-a lungul timpului, conceptul de cash-flow a cunoscut interpretări și modalități diferite de calcul.

Cash-ul se referă la ansamblul de disponibilități, este asimilat cu trezoreria netă și cunoaște două forme:

cash efectiv care se referă la disponibilitățile bănești în conturi bancare curente și în casă;

cash echivalent care se referă la disponibilități cvasilichide cum ar fi valorile mobiliare de plasament, respectiv titlurile financiare (acțiuni, obligațiuni etc.) și titluri monetare (certificate de depozit bancar, certificate de trezorerie etc.) cumpărate pentru valorificarea temporară a excedentului de trezorerie.

La rândul său, cash-fow-ul (CF) este variația (fluxul) trezoreriei nete (~TN) de la începutul până la sfârșitul exercițiului financiar. Atât cash-ul, cât și cash-flow-ul sintetizează variația rezultatelor din operațiunile (de gestiune și de capital) ale băncii.

Corespunzător celor două tipuri de operațiuni ale întreprinderii rezultă

două forme de cash-flow:

cash-flow-ul din operațiuni (activități) de gestiune (CFgest)

cash-flow-ul din operațiuni (activități) de capital (CFKap), structurat la rândul său în cash-flow-ul operațiunilor de investiții (CFinv) și cash-flow-ul

operațiunilor de finanțare (CFfin).

cash-flow-ul din activitățile de gestiune este cel mai important, fiind utilizat în următoarele scopuri: efectuarea plăților curente de gestiune, achiziția de noi active prin auto finanțare și/sau pentru rambursare a creditelor, precum și pentru remunerarea acționari lor cu dividende și a creditorilor cu dobânzi. CFgest se poate explica pe baza veniturilor încasabile și a cheltuielilor plătibile din contul de profit și pierdere și corectat cu variația nevoii de fond de rulment (ΔNFR).

Rezultatul operațiunilor de gestiune îl constituie cash-flow-ul de gestiune. Deoarece mărimea acestuia este determinată în cea mai mare parte de operațiuni de exploatare, acesta se evidențiază sub forma cash-flow-ului de exploatare (CFexpD. Cash-flow-ul de exploatare se determină astfel:

CFexpl = Prexpl – Impozit + Amortizare

Impozit = (Prexpl – Dob) x t

unde: Prexpl = profit din exploatare

Dob = dobânda

t = cota unică de impozit pe profit

Din relația de calcul rezultă că elementul fiscal are un rol important, cash-flow-ul de exploatare cuprinzând profitul din exploatare net minus impozitul pe profit, plus amortizarea. Se obțin două surse de finanțare însemnate, care atribuie cash-flow-ului de exploatare semnificația unei capacități potențiale reieșite pe seama contului de profit și pierdere. Cashflow-ul de exploatare se poate utiliza pentru auto finanțarea creșterii economice a întreprinderii și pentru remunerare a investitorilor de capital reprezentați de acționari (prin acordarea de dividende) și creditori (prin plata de dobânzi).

La rândul său metoda in directă operează cu informații deja prelucrate: profit net, amortizări și provizioane nete de reluări asupra lor, variația nevoii de fond de rulment etc. Prin metoda indirectă CFgest se calculează astfel:

CF gest = PN + Amo și Proviz. nete – V fin – ΔNFR

unde: PN = profit net

Amo și Proviz. nete = Amortizare și provizioane nete de reluări asupra lor

Vfin = venituri financiare

ΔNFR = variația necesarului de fond de rulment

Din calculul CFgest s-au scăzut veniturile financiare, deoarece sunt incluse cash-flow-ului de investiții.

Cele două metode de calcul ajută la exprimarea cash-flow-ului de gestiune în două maniere diferite. Astfel metoda directă contribuie la calculul CFgest dup calculul CFgest după originea elementelor de calcul, în timp ce prin metoda indirectă, CFgest se calculează ținând cont de destinația elementelor de calcul.

A doua componentă a cash-flow-ului o reprezintă cash-flow-ul din activități de investiții (CFinv). Acest tip de cash-flow se referă, de regulă, la plăți pentru achiziția de active fixe noi:

• corporale, respectiv proprietăți asupra terenurilor și construcțiilor, mașini și echipamente, inclusiv prin autodotare;

" necorporale, respectiv licențe, brevete, mărci;

• financiare, respectiv participații directe, cumpărarea de acțiuni și obligațiuni emise de alte întreprinderi, acordarea de avansuri financiare către filiale.

Activitatea de investiții cuprinde, totodată, încasări din vânzarea (cesiunea) de active fixe: vânzări de proprietăți, mașini, echipamente, de acțiuni și obligațiuni deținute sau răscumpărări, la scadență, ale obligațiunilor deținute sau ale avansurilor bănești acordate filialelor.

CFinv se determină atât prin metoda directă, cât și prin cea indirectă.

Prin metoda directă CFinv se calculează ca diferență între plățile pentru achiziția de active fixe și încasările din cesiunea sau rambursarea lor și din remunerarea active lor financiare sub formă de dividende și dobânzi încasate. Prin metoda indirectă, CFinv se determină astfel:

CFinv = Imoo – (Imoo – Amo și prev. nete) – Ven. Fin

în care: Imoo = soldul inițial al imobilizărilor (imobilizări inițiale)

A treia componentă a cash-flow-ului o reprezintă cash-flow-ul din activitățile de finanțare (CFfin)' CFfin cuprinde atât fluxuri de venituri, cât și fluxuri de cheltuieli, generatoare de plăți. Încasările provin din operațiuni de majorări de capital social (prin emisiune de acțiuni noi) și/sau de majorările de datorii financiare (prin contractarea de noi împrumuturi sau prin emisiunea de obligațiuni ale întreprinderii). Plățile se manifestă sub forma rambursării de împrumuturi pe termen mediu și lung și, uneori, a răscumpărărilor de pe piața bursieră și extrabursieră a propriilor acțiuni pe baza profitului net.

O banca îndatorată beneficiază de economii fiscale determinate de deductibilitatea dobânzii din profitul impozabil. Aceste economii fiscale au majorat profitul net al întreprinderii îndatorate. Ca urmare, plata întreagă a dobânzii către creditori este suportată de întreprindere la nivelul dobânzii nete de impozit [Dob (1-0], iar restul, Dob x t este suportat din "sacrificiul" bugetului de stat care primește de la întreprinderea îndatorată un impozit pe profit (t) mai mic decât de la o întreprindere neîndatorată.

O delimitare între profitul net și cash-flow se bazează pe următoarele argumente:

1. Profitul net exprimă un potențial de obținere a unor încasări prezente și viitoare, în timp ce cash-flow-ul exprimă din punct de vedere monetar,rezultatul echilibrului dintre încasări și plăți de la începutul până la sfârșitul anului. Numai în condiții de creștere zero a întreprinderii și de reinvestire a amortizării anuale, profitul net este egal cu cash-flow-ul. În condiții de creștere economică diferită de zero, cash-flow-ul preia influența acestei creșteri economice asupra profitului net;

2. Profitul net (pe termen scurt) este rezultatul operațiunilor de gestiune, adică de exploatare, financiare, excepționale; la rândul său, cashflow-ul este generat atât de operațiuni de gestiune, cât și de operațiuni de capital (investiții, dezinvestiri, finanțări, rambursări);

3. Cash-flow-ul corectează veniturile încasabile și cheltuielile plătibile cu decalajele între momentul angajării și a plăților acestora. Obligațiile de plată la anumite scadențe sunt decalaje favorabile, în timp ce drepturile de creanță (de încasări) la anumite scadențe sunt decalaje nefavorabile; diferența dintre obligațiile de plată și drepturile de creanță o reprezintă nevoia de fond de rulment care corectează potențialul veniturilor și cheltuielilor întreprinderii de a se transforma în lichidități.

Pornind de la aceste delimitări se poate preciza că, în materie de rezultat, cash-flow-ul furnizează informații indirecte și incomplete cu privire la aptitudinea întreprinderii de a realiza profit și trebuie utilizat cu precauție în acest scop. Cash-flow-ul își dovedește utilitatea în materie de finanțare, deoarece este o aproximare a capacității de auto finanțare și permite obținerea unei imagini asupra aptitudinii băncii de a distribui dividende și a finanța investiții, eventualelor nevoi privind emisiunea de acțiuni sau obligațiuni, posibilităților de corectare a insuficienței de fond de rulment lichid și, de aici, a situației permanente a trezoreriei.

În concluzie impozitarea rezultatelor băncii are relevanță asupra fluxurilor de trezorerie (cash-flow). Incidența fiscală se răsfrânge atât asupra fluxurilor legate de operații asupra active lor, cât și asupra fluxurilor asociate operațiilor de finanțare, fapt care contribuie la dobândirea unui caracter hibrid al acesteia; chiar dacă, de regulă, impozitul pe profit se înregistrează în cash-flow-ul de gestiune.

Impozitarea rezultatelor are un impact diferențiat asupra cash-flowului, deoarece se abordează atât în termenii unui flux de ieșire (cel mai adesea), dar și ca flux de intrare. Astfel, în cazul fluxurilor de trezorerie aferente portofoliului de active (active industriale, active comerciale, active financiare), impozitul teoretic diminuează excedentul de trezorerie al exploatării sau veniturile financiare, deci reprezintă un flux de ieșire. În cazul fluxurilor asociate operațiunilor de finanțare (fluxuri asupra datoriilor financiare), impozitul are un impact pozitiv, conducând la o economie de impozit aferentă cheltuielilor financiare, pe fondul îndatorării, deci reprezintă un flux de intrare.

1.3. Excedentul de trezorerie

Operațiunile pe care o bancă le realizează la termen sau imediat, se regăsesc sub firma fluxurilor de trezorerie. Menținerea echilibrului acestor fluxuri reprezintă o condiție necesară supraviețuirii și dezvoltării întreprinderii. O întreprindere poate fi considerată competitivă, numai dacă activitatea sa degajă în permanență excedent de trezorerie.

Trezorierul trebuie să se preocupe de plasarea eficientă a excedentelor de trezorerie pe termen scurt, înainte ca acestea să fie angajate de întreprindere, în decizii strategice pe termen lung. În cursul unui 'exercițiu, excedentul global de trezorerie se stabilește ca diferență între încasările și plățile generate de întreaga activitate a băncii. Acest excedent provine

din două tipuri de operații distincte :

• operații de gestiune, în principal operații de exploatare, dar și alte operații de gestiune. Această categorie degajă excedentul de trezorerie al operațiilor de gestiune (ETOG) și excedentul de trezorerie al exploatării (ETE);

• operații de investiții și finanțare care generează excedentul de trezorerie al operațiilor de investiții și de finanțare (ETOIF).

În ansamblul operațiilor de gestiune, un loc important îl ocupă

operațiile de exploatare, respectiv operațiile ciclice caracteristice activității băncii. Aceste operații degajă în cursul exercițiului un excedent/deficit

de trezorerie.

Excedentul/deficitul de trezorerie al exploatării reprezintă expresia trezoreriei' generate/consumate în cursul exercițiului financiar, numai de

operațiunile privind exploatarea.

Excedentul de trezorerie reprezintă surplusul efectiv de trezorerie degajat de activitatea de exploatare. El măsoară capacitatea întreprinderii de a face față nevoilor de auto finanțare a investițiilor privind creșterea întreprinderii și a nevoilor de rambursare a datoriilor financiare, inclusiv a plăților pentru impozite și dividende.

Cap II. Decizii privind trezoreria si etapele funcționării trezoreriei băncii

2.1. Bugetul de trezorerie

Bugetul de trezorerie reprezintă o situație previzională întocmită, în general, în fiecare lună cu privire la încasările și plățile întreprinderii. Unitatea lui este legată direct de volumul și calitatea datelor financiar contabile de care dispune întreprinderea, plecând de la bugetul de exploatare și planul de investiții și finanțări. Astfel, bugetul de trezorerie urmărește asigurarea permanentă a capacității de plată a întreprinderii, prin sincronizarea încasărilor cu plățile. Nerealizarea acestui obiectiv, în condiții acceptabile, determină modificări în ansamblul bugetelor anuale, în ritmul investițiilor sau în politica creditelor – clienți .

Diferențele lunare cumulate dintre încasări și plăți conduc la evoluția previzibilă a trezoreriei, care fundamentează deciziile de regularizare, astfel:

• dacă diferențele constatate sunt negative, în funcție de amploarea și durata lor se va decide, fie o sporire a fondului de rulment, fie apelarea la un credit pe termen scurt.

• dacă diferențele sunt pozitive, se creează posibilitatea de utilizare a acestor excedente pentru a nu rămâne neutilizate. Posibilități de utilizare sunt: plasamente pe termen scurt, extinderea termenului sau volumului creditului client, cu influențe favorabile asupra cifrei de afaceri, plata mai rapidă a furnizorilor, ceea ce contribuie la creșterea credibilității și bonității sau la reducerea fondului de rulment și eliberarea unor sume în vederea utilizării lor, eventual pentru investiții.

Bugetul de trezorerie se întocmește de marile bănci anual sau semestrial, cu detalieri lunare. Astfel de previziuni permit aproximări ale creditului pe termen scurt, precum și aprecieri asupra posibilităților de plasament pe termen scurt, dar nu oferă soluții pentru menținerea echilibrului financiar de la o zi la alta.

Orizontul de previziune al trezoreriei diferă, atât în funcție de încasările și plățile băncii, cât și de interesele acesteia. Astfel, dacă încasările și plățile sunt trimestriale, iar banca urmărește soldul anual al trezoreriei, periodicitatea bugetului poate fi de un an. Dacă scadența încasărilor și plăților pe termen scurt, orizontul de previziune poate fi dat de câteva luni. Cel mai frecvent, orizontul de timp este de ordinul zilelor până la o lună întocmindu-se în acest caz, graficul zilnic al încasărilor și plăților cu scadențe la 5, 10, 15 zile.

În elaborarea bugetului de trezorerie se parcurg două faze mai importante și anume:

• previziunea încasărilor plăților;

• determinarea și acoperire soldurilor de trezorerie rezultate din compararea încasărilor cu plățile.

Fluxurile de încasări și plăți pot fi grupate în patru mari categorii:

fluxurile de exploatare, generate de operațiunile curente care includ: încasări din activitatea de exploatare și plăți pentru activitatea de exploatare.

fluxuri de trezorerie în afara exploatării

fluxuri pur financiare, legate de operațiunile privind împrumuturile băncii pe termen lung și aportul acționarilor sau asociaților la creșterea capitalului social;

fluxuri de investire sau dezinvestire ce cuprind încasările din vânzarea activelor imobilizate și plățile pentru achiziționarea activelor fixe sau pentru cumpărarea titlurilor financiare.

Aceste fluxuri modifică zilnic nivelul conturilor bancare ale întreprinderii, antrenând o serie de decizii ale trezorierului băncii. Acesta trebuie să fie permanent preocupat. de acoperirea soldurilor de trezorerie, prin credite pe termen scurt (în caz de deficit) și plasarea excedentului (în caz de excedent).

Bugetul de trezorerie se elaborează pe baza a trei documente de evidență și previziune, respectiv, bilanțul exercițiului încheiat care reprezintă bilanțul de deschidere al perioadei de previziune, contul de rezultate previzional și bilanțul previzional.

2.2. Gestiunea soldului de trezorerie

Previziune a încasărilor este fundamentată pe cifra de afaceri și trebuie să țină cont de repartizarea acesteia pe luni, de modificările potențiale în structura vânzărilor și în gradul de solvabilitate al clienților întreprinderii care vor influența decalajul între termenele livrărilor și cele ale încasărilor. In funcție de ramura economică, între momentul vânzărilor și cel al încasărilor corespunzătoare, există un decalaj de la 30 până la 90 zile. Aceste decalaje determină o eșalonare în timp a încasării veniturilor lunare care se vor înscrie în bugetul de trezorerie.

Previziunea plăților se face pornind de la previziune a cheltuielilor anuale și de la eșalonarea previzibilă a plăților aferente acestor cheltuieli, În principiu, se ține cont de natura diferită a cheltuielilor care va determina o serie de particularități, atât în privința previziunii mărimii lor anuale, cât și a eșalonării scadențelor de plată, astfel:

• aprovizionările cu materiale se planifică în funcție de stocurile existente și de previziunea aprovizionărilor din programul de fabricație sau de comercializare a mărfurilor;

• cheltuielile de personal (salarii plus cheltuieli sociale) se planifică în funcție de politica întreprinderii privind forța de muncă, în contextul obiectivelor financiare urmărite. Scadența la plată a salariilor nete este, de regulă, chenzinală,în timp ce plata cheltuielilor sociale este lunară;

• obligațiile fiscale (impozite și taxe) se determină în funcție de mărimea veniturilor (profitului) băncii .

Termenele de plată sunt, de obicei, lunare.

În previziunea plăților se va ține cont de scadențele previzibile ale plăților din celelalte bugete (bugetul investițiilor, producției etc.).

Soldul trezoreriei, rezultat din compararea încasărilor cu plățile, poate fi deficitar sau excedentar.

Deficitul de trezorerie se poate acoperi prin noi credite, selectate în funcție de mărimea costului real al acestora. Înainte de apelarea la noi credite, se impune luarea următoarelor măsuri:

• avansarea unor încasări (reducerea duratei creditelor – clienți sau solicitarea încasării în avans a unor vânzări);

• amânare a legală a unor plăți (prelungirea creditelor – furnizor); 10 reducerea temporară a plăților prin renunțarea (pentru moment) la efectuarea unor cheltuieli;

• realizarea unor încasări din activități excepționale.

Excedentul de trezorerie poate fi consecința unui fond de rulment prea mare, determinat de angajarea unor datorii pe termen lung fără o întrebuințare imediată (în principiu este interzisă atragerea de capital pe termen lung pentru a fi plasat pe termen scurt). Totodată, prezența excedentului de trezorerie poate proveni dintr-o nevoie a fondului de rulment mai mică decât fondul de rulment. Această nevoie este determinată de scadența mult mai mare a plăților generate de activitatea de exploatare, decât cea a încasărilor (ca în cazul societăților cu activitate de comerț). Trezorierul băancii va urmări un plasament al excedentului de trezorerie, în condiții de rentabilitate ridicată, risc redus și lichiditate crescută.

Costul creditelor de trezorerie generează plăți suplimentare care majorează necesarul de finanțat, iar plasamentele de trezorerie generează venituri care majorează încasările. De aceea, la determinarea soldului final de trezorerie, se vor avea în vedere și aceste ultime influențe.

Dacă plasarea excedentelor de lichidități constituie un obiectiv cu o importanță deosebită în activitatea trezorierului, atunci reducerea cheltuielilor financiare aferentă creditelor de trezorerie reprezintă o sarcină de bază a acestuia, realizabilă prin:

angajarea de noi credite numai când se justifică necesitatea lor;

• alegerea creditelor care se adaptează cel mai bine la situația concretă din bancă;

• obținerea celor mai favorabile condiții de acordare a creditelor privind costul, plafonul maxim și flexibilitatea creditului.

2.3. Previziune și controlul bugetelor de trezorerie

Bugetul de trezorerie constituie un ansamblu de previziuni care privesc încasările și plățile pe termen scurt, având în vedere activitățile și proiectele băncii.

Elaborarea acestui buget trebuie să preceadă oricărei decizii concrete de căutare a mijloacelor de finanțare sau de plasare a excedentului de lichidități pe termen scurt (un an) poate fi completată cu o a doua serie de previziuni lunare pe termen foarte scurt. Acestea vin să anticipeze poziția trezoreriei pentru fiecare zi, săptămână sau decadă, pe o perioadă de la una la trei luni.

Elaborarea acestor previziuni întâmpină două obstacole majore:

• O primă serie de obstacole privește dificultățile inerente tuturor previziunilor de gestiune.

Într-adevăr, previziunea socio-economică nu este o știință exactă și nici o metodă, oricât de riguroasă ar fi, nu conferă o garanție absolută în ce privește precizia. De asemenea, responsabilii întreprinderii, care caută să anticipeze evoluția viitoare a activității, pot comite erori de previziune.

În materie de gestiune, efortul previzional este afectat de o dublă incertitudine. Pe de o parte, evoluția mediului socio-economic, care influențează activitățile fiecărei întreprinderi, ridică probleme complexe de anticipare. Dacă variabilele conjuncturii economice pot lăsa loc unui efort de modelare, variabilele sociale, politice și culturale pot rezerva surprize celui care elaborează previziunea. Pe de altă parte, chiar atunci când evoluțiile globale din mediul socio-economic pot fi corect anticipate, aprecierea impactului acestora asupra fiecărei bănci rămâne deosebit de delicată.

Deși se pot comite erori, la nivelul întreprinderii se elaborează previziuni, se fac eforturi de anticipare cu ocazia lansării unei investiții, a unui nou produs, a unei campanii publicitare etc. Aceste demersuri previzionale, sortite in exactității, pot să pară zadarnice dacă se consideră că obiectivul lor constă în anticipații exacte asupra activității viitoare a băncii. Dar obiectivele lor reale sunt altele. Previziunile de gestiune au în primul rând scopul de a-i conduce pe responsabilii băncii la un efort de reflecție critică și de vigilență în pregătirea oricărui proiect. Apoi, ele urmăresc să se pună la punct unele mijloace de acoperire (de protecție) și să se pregătească declanșarea reacțiilor de adaptare în cazul în care evoluțiile efective ar fi foarte diferite de evoluțiile previzonate. În ce privește trezoreria, programele informatice de gestiune a trezoreriei permit să se efectueze simulări corespunzătoare realizării diferitelor ipoteze. Astfel, se pot aprecia implicațiile financiare ale diferitelor scenarii pentru a se lua măsurile necesare.

• Dificultăți tehnice specifice previziunii trezoreriei, care se alătură dificultăților generale întâmpinate în previziunea de gestiune.

Gestiunea trezoreriei caută să acționeze asupra decalajelor de plăți, favorabile sau nefavorabile, antrenate de operațiunile realizate de bancă. Previziunea acestor decalaje constituie una dintre problemele tehnice esențiale pe care trebuie să o depășească trezorierul.

Elaborarea bugetului de trezorerie se bazează pe întocmirea unui scadențar previzional al încasărilor și plăților exercițiului viitor. Majoritatea întreprinderilor care elaborează o previziune a fluxurilor lunare acoperă, în general, o perioadă de 12 luni în viitor.

Previziunea încasărilor și plăților de exploatare

Fluxurile de exploatare sunt legate de operațiile privind activitatea de aprovizionare, producție, vânzare.

Încasările sunt: în principal, generate de vânzările de mărfuri, de servicii și produse finite. Aceste fluxuri ridică două probleme de previziune. în primul rând, previziunea vânzărilor necesită studii comerciale; grație cunoașterii clienților și piețelor, compartimentul comercial poate face previziuni asupra cantității vândute și prețului. în general, aceste previziuni se fondează pe o extrapolare a realizărilor din perioada anterioară; ele prezintă o fiabilitate satisfăcătoare pentru toate activitățile care cunosc o evoluție regulată; în schimb, aceste previziuni sunt precare atunci când se fac pentru vânzări susceptibile de a fi afectate de fluctuații importante datorate mediului (lansarea de noi produse de către firmele concurente, apariția unei tehnologii concurente etc.) sau unei inițiative a băncii (campanii promoționale vizând creșterea, la un anumit moment, a vânzărilor; modificarea prețului sau a sortimentului de produse).

În al doilea rând, decalajele datorate termenelor de plată acordate clienților trebuie, de asemenea, să fie luate în calcul. Aceste termene fac obiectul practicilor din domeniul de activitate al băncii sau reprezintă practici proprii bănci. Ele pot să facă obiectul unei previziuni fiabile. În aceste condiții, se poate stabili relația:

Plățile privind exploatarea sunt determinate numai de cheltuielile monetare. Ele corespund, spre exemplu, cumpărărilor de mărfuri, de materii prime, materiale, cheltuielilor cu personalul, impozitelor și taxelor legate de operațiunile de vânzare (accizele, taxa pe valoarea adăugată), serviciilor prestate de terți. În schimb, unele cheltuieli de exploatare nu duc la efectuarea de plăți, ci la o evaluare contabilă a costurilor corespunzătoare deprecierii elementelor de activ (amortizare și provizioane pentru deprecieri) sau la anticiparea unui risc (provizioane pentru riscuri și cheltuieli); acestea nu vor fi luate în calcul la elaborarea bugetului de trezorerie.

Previziunea cheltuielilor plătibile de exploatare se bazează pe cunoașterea practicilor comerciale, tehnice, sociale ale băncii. Ea necesită, de asemenea, informații asupra comportamentului partenerilor externi și asupra evoluțiilor posibile.

Previziunile privind costul consumurilor intermediare necesită anticipații asupra prețurilor pe anumite piețe (materii prime, energie, petrol etc.) și asupra atitudinii furnizori lor față de acestea. Anunțarea unui calendar de creștere a prețurilor de către furnizorii de energie electrică sau de către transportatori constituie o practică excepțională. În schimb, prețurile materiilor prime negociate pe piețe volatile ilustrează dificultățile unor asemenea previziuni.

Previziunea evoluției pe termen scurt a cheltuielilor salariale se poate fonda pe indicatori privind numărul salariaților și calificarea acestora. Totuși, salariile pun probleme de anticipare delicate datorită tensiunilor sociale, conflictelor de muncă, adesea imprevizibile.

Plățile legate de cheltuielile de exploatare trebuie să fie prevăzute pe baza termenelor de plată de care banca poate beneficia, eventual, de la furnizorii săi, de la stat (pentru impozite și taxe).

Previziunea încasărilor și plăților în afara exploatării

Operațiunile în afara exploatării corespund operațiunilor de investiții, de plasament, de finanțare, altor operațiuni excepționale generatoare de profit sau pierderi.

Plățile pentru investiții rezultă din deciziile luate de bancă și fac, de regulă, obiectul unei anumite pregătiri anterioare, care-i determină pe responsabili să elaboreze un calendar pe termen mediu.

Cesiunile de active realizate în vederea obținerii de resurse vor permite finanțarea unor proiecte noi (investiții, achiziții de băncii etc.) sau redresarea unei trezorerii în dificultate. Cesiunile ridică, totuși, probleme de evaluare. Suma ce se va încasa din vânzarea activelor poate fi, uneori, prevăzută prin referință la prețurile de piață semnificative, cum ar fi cazul cesiunilor de imobile, de acțiuni. Chiar dacă există o piață de referință, volatilitate a prețurilor poate rezerva surprize favorabile sau nefavorabile pentru bancă. Atunci când nu există o piață sau când aceasta este foarte limitată, previziunile referitoare la încasările din cesiuni de active sunt afectate de o reală fragilitate.

Numeroase evenimente excepționale, generatoare de încasări și plăți, ridică probleme de previziune aproape de nerezolvat, neputând fi incluse, într-un mod fiabil, în bugetul de trezorerie. In acest caz, experiența responsabililor întreprinderii poate furniza o estimare intuitivă sau statistică referitoare la unele câștiguri sau pierderi excepționale.

]

2.4. Decizii de finanțare și de plasament

Elaborarea și urmărirea bugetului de trezorerie permit fundamentarea și adoptarea deciziilor privind finanțarea complementară pe termen scurt în caz de deficit previzibil, precum și căutarea plasamentelor suficient de lichide și bine remunerate pentru perioadele în care apar excedente.

Întreprinderile au, în principiu, acces la o gamă de resurse pe termen scurt extrem de diversificată, dar nu pot apela la toate modalități le de finanțare decât băncile care au o anumită mărime și care își desfășoară activitatea într-un mediu financiar suficient de dezvoltat.

Din sursele de finanțare pe termen scurt fac parte creditele legate de exploatare (resursele de exploatare sau resursele ciclice, dacă avem în vedere toate resursele generate de activitatea curentă) și resursele cu caracter financiar (resursele de trezorerie).

Resursele ciclice sunt obținute cu ocazia operațiunilor legate de activitatea curentă; ele corespund termenelor de plată acordate de furnizori sau de organisme care încasează prelevările obligatorii (impozite, taxe, contribuții). Creditele de exploatare nu au caracter financiar pentru că aceste resurse se obțin cu ocazia desfășurării operațiilor productive sau comerciale și nu constituie decât un "subprodus" financiar al deciziilor de exploatare. Din această cauză ele nu pot fi considerate surse de finanțare ce rezultă din decizii autonome, ci resurse ciclice, care micșorează nivelul necesarului de finanțare a ciclului de exploatare, fiind abordate cu ocazia analizei și previziunii nevoii de fond de rulment.

Resursele de trezorerie reprezintă resurse cu caracter financiar pentru că ele se obțin de la creditori financiar, pe baza unei proceduri în care obiectivele și variabilele deciziei sunt, prin esență, financiare. Atunci când o bancă solicită un concurs de trezorerie, ea are în vedere considerente de ordin financiar: ameliorarea situației lichidităților, alegerea între resurse cu costuri diferite, arbitrajul între costul resurselor și randamentul active lor. Aceste resurse pot fi puse la dispoziția băncii fie de alte bănci, fie de alte instituții de credit, fie de piața de capital; ele pot avea drept contrapartidă un activ deținut sau achiziționat de bancă, dar pot să nu fie legate de un anumit activ.

a) Creditele pentru finanțarea activelor de exploatare

Creditele destinate finanțării unui activ de exploatare privesc, în principal, clienții și stocurile.

Mobilizarea creanțelor reprezintă cea mai veche formă a finanțării bancare. Indiferent de modalitate, ea se traduce printr-un aport de monedă, de care beneficiază banca, din partea unei instituții de credit. În contrapartidă, are loc remiterea unei creanțe comerciale pe termen scurt de către banca beneficiară a creditului.

Totuși, acest principiu poate fi aplicat în practică prin mai multe proceduri.

Scontarea este operațiunea prin care, în schimbul unui efect de comerț, banca pune la dispoziția posesorului creanței valoarea efectului comercial diminuată cu agio (scontul + comisioanele aferente). Instituția de credit îi dă, astfel, băncii posibilitatea să-și accelereze procesul de recuperare a creanțelor pe care ea le deține asupra clienților. Banca cedează efectele comerciale și primește moneda corespunzătoare valorii efectelor comerciale diminuată cu scontul (care. reprezintă costul operațiunii pentru beneficiar și remunerarea pentru bancă). Scontarea se finalizează ca o cesiune de efecte. Acestea sunt transferate din patrimoniul întreprinderii în cel al băncii, dar întreprinderea rămâne obligată la plata cambiei în condițiile în care trasul sau alți participanți la procesul cambiei nu pot plăti.

Creditul de mobilizare a creanțelor comerciale este utilizat pentru a se depăși unele constrângeri legate de scontarea clasică. În timp 'ce. scontarea nu privește decât efectele remise de debitori (bilete la ordin, cambii), creditul de mobilizare a creanțelor comerciale se aplică tuturor creanțelor, oricare ar fi forma lor. El permite, deci, accelerarea monetizării creanțelor pentru care nu existau mijloace de monetizare.

Factoringul implică participarea unei instituții financiare specializate (factorul) care se angajează să achiziționeze, în mod regulat, un portofoliu de creanțe-clienți dobândite de bancă cu ocazia vânzărilor. În schimb, banca beneficiază de un flux regulat de lichidități. În plus, riscul recuperării creanțelor este transferat factorului, ceea ce-i conferă băncii beneficiare o securitate sporită în gestiunea portofoliului său de creanțe comerciale. Întrucât factorul asigură atât finanțarea bancă, cât și preluarea riscului legat de eventuala neîncasare a creanțelor, facto_ ringul presupune un cost mai ridicat pe care îl suportă banca.

În afară de mobilizarea creanțelor, care presupune cedarea de active, unele credite sunt garantate prin constituirea de garanții care îl protejează pe împrumutător. Garanțiile pot consta în gajarea creanțelor, titlurilor sau stocurilor.

Întreprinderile pot obține de la bănci credite pentru achiziția de active de exploatare: credite pentru finanțarea stocurilor temporare și credite pentru finanțarea de stocuri sezoniere (credite de campanie). Creditele de campanie permit băncii care desfășoară activitate sezonieră să-și finanțeze stocurile, fie în cursul perioadei de aprovizionare cu materii prime (industria de prelucrare a materiilor prime agricole), fie în cursul perioadei de depozitare a produselor finite pentru întreprinderile ale căror vânzări sunt concentrate într-un interval redus.

b) Creditele de trezorerie fără destinație precisă în timp ce instrumentele de finanțare menționate corespund unor credite destinate achiziționării sau deținerii unui activ determinat, există și resurse de trezorerie care pot fi obținute fără să presupună o afectare determinată. Aceste resurse acordate de bănci prezintă, astfel, caracterul unei finanțări globale a trezoreriei băncii.

Facilitățile de casă (sau credite pentru facilități de cont) sunt aporturi de monedă înscrise în conturile curente ale întreprinderii, care îi permit să depășească dificultățile temporare de trezorerie, ele acordându-se pe o perioadă foarte scurtă (15 zile).

Avansul în contul curent (utilizări de deschideri de credite permanente sau linii de credit) reprezintă o autorizare acordată; de către bancă, întreprinderii de a utiliza fonduri mai mari decât disponibilități le din contul curent. Banca efectuează plăți în numele titularului de cont, chiar și atunci când acesta și-a epuizat disponibilitățile, până Ia o sumă maximă numită plafon de creditare. Atunci când încasările permit să se acopere acest deficit, întreprinderea își reconstituie capacitatea de a împrumuta. Această formă de credit este cea mai frecvent utilizată deoarece corespunde perfect nevoilor de trezorerie ale băncii, este ușor de utilizat, plafonul fixat este renegociabil, iar dobânda se percepe de către bancă numai pentru sumele utilizate de bancă.

c) Emisiunea de titluri pe termen scurt în țări cu sistem financiar dezvoltat, băncile au posibilitatea să emită titluri pe piața capitalurilor pe termen scurt.

Tradițional, gestiunea trezoreriei este orientată spre căutarea de resurse de finanțare. Însă, întreprinderile care au excedente de trezorerie importante le pot plasa în depozite la termen, în bonuri de trezorerie etc., adică în plasamente de trezorerie, care pot fi:

a) plasamente monetare nenegociabile (contracte de plasament care nu pot fi vândute): depozit la termen, bonuri de casă etc.;

b) plasamente monetare negociabile: certificate de depozit, bilete de trezorerie, bonuri de tezaur etc.;

c) plasamente financiare: acțiuni, obligațiuni etc.

Cap III. Piața monetara, actorii si operațiuni ale ei

3.1. Ce este piața monetara si cum a evoluat ea?

Piața monetară este o piață a capitalurilor pe termen scurt și foarte scurt . Existența acestei bănci este legată de faptul că unele bănci sunt beneficiare ale unui surplus de încasări , iar altele au de efectuat un surplus de plăți .

Piața monetară nu este o piață localizată , tranzacțiile acestei piețe se încheie prin telefon , telex , fax . Piața monetară se derulează în principal la băncile care crează monedă , de la care se pot procura disponibilitățile necesare pentru a face față fluxurilor de plăți . De aceea se poate spune că piața monetară este o piață a monedei centrale , adică a biletelor de bănci , a numerarului în general și a disponibilităților în cont create la banca de emisiune . Piața monetară este o piață de lichidități pe termen scurt pentru toate organismele de credit bancare . Participanții la această piață sunt bănci , case de economii , societăți financiare , banca de emisiune , trezoreria statului , casele de titluri , etc. Unele dintre aceste organisme apar cu predilecție excedentare creditoare , cum sunt de regulă casele de economii , casele de pensii , în timp ce altele , printre care băncile comerciale , instituțiile de credit specializate sunt predominant debitoare . Piața monetară redefinește funcția de compensare a excedentului și deficitului de lichidități . Operația pe piața monetară cu termenul cel mai scurt este acordarea unui titlu de împrumut a unei sume de bani până la ora 12 a zilei următoare . Termenele pentru care se acordă creditele s-au prelungit de la 24 de ore până la 18 luni , cum rezultă dintr-o practică mai veche italiană până la perioade cuprinse între o zi și 7 ani sau chiar 10 ani , cum atestă practica și literatura franceză mai recentă .

Piața monetară a devenit în Franța , după 1986 , o piață deschisă agenților nefinanciari care doresc fie să acorde credite , fie să se împrumute cu lichidități .

Piața monetară este un mecanism important în sistemul monetar și financiar al unei țări . Ea este locul intervențiilor băncii de emisiune asupra lichidităților bancare .

Piața monetară este în prezent în plină schimbare , transformare . Până acum circa un sfert de secol ea a fost o piață specializată , cunoscută doar unor specialiști , iar noțiunea corespundea în fapt cu ceea ce reprezintă piața interbancară . Pe această piață restrânsă băncile își regularizează zilnic excedentele și deficitele de trezorerie . Puteau interveni și atunci instituții financiare specializate cu excedentele lor de lichiditate . Banca Franței , ca bancă de emisiune , avea posibilitatea să intervină și ea , dar o făcea foarte puțin , întrucât ea refinanța băncile prin intermediul reescontului efectelor comerciale. Ea mai acorda avansuri pe efecte publice , efectua operațiuni de open-market , dar de proporții reduse și la o rată mai ridicată decât taxa de scont.

Din 1967 alimentarea pieței monetare a fost îmbunătățită prin posibilitatea ce s-a creat societăților de asigurări , caselor de pensii de a plasa lichiditățile colectate de ele. Casele de economii , care până atunci plasau totalitatea fondurilor mobilizate pe temen lung , au trecut la utilizarea unei fracțiuni de 20 % din acestea pe piața monetară . Refinanțarea pe calea reescontului a fost descurajată prin faptul că rata dobânzii la creditele acordate pe piața monetară a devenit mai mică decât taxa oficială a scontului , iar plafoanele de scont , care asigurau un automatism în refinanțarea băncilor la banca centrală , au fost suprimate .

Sub influența inovației financiare și a conjucturii , proporția datoriei publice crește . Noile instrumente financiare de genul SICAV pe termen scurt și fondurile comune de plasament (FCP) captează lichiditățile populației și intreprinzătorilor . Reforma din noiembrie 1986 a constat în “deschiderea” pieței monetare pentru a permite accesul la operațiunile ei și a intreprinderilor și trezoreriei publice . Piața monetară a devenit , în aceastã concepție , o piață a capitalurilor pe termen scurt și pe termen mijlociu , unde toți ofertanții și solicitanții de capitaluri pot interveni .

În noile condiții , piața monetară poate fi privită , deci , în sens restrâns ca piață interbancară , o piață a monedei centrale și , în sens larg , ca piață deschisă , o piață a capitalurilor pe termen scurt , care din rațiunea prezenței intreprinderilor în circuit este simultan atât o piață a monedei centrale , cât și a monedei bancare .

Sensul principal al lărgirii participanților la piața monetară prin asigurarea accesului intreprinderilor , trezoreriei statului și al instituțiilor financiare este promovarea concurenței , activizarea participanților pentru găsirea de noi “produse financiare” , noi forme și titluri de creanță care să amplifice , să amelioreze resursele și să ieftinească creditele .

3.2. Actorii pietei monetare

Funcția pieței monetare privită în sensul de piață interbancară este de finanțare . Băncile și organismele de creditare se pot afla în orice moment în situația de a avea nevoie de lichidități pentru a putea face față plăților exigibile .

Piața interbancară rămâne o piață care funcționează între organisme ce pot schimba între ele , cu operativitate excedentele și deficitele lor de trezorerie .

Actorii pieței interbancare sunt : băncile de depozit , băncile de afaceri , societățile financiare , casele de economii , etc .

În principal , participanții la operațiunile pieței monetare sunt băncile.

BĂNCILE. CONCEPT, APARIȚIE ȘI DEZVOLARE

În principal , activitatea bancară se concretizează în “comerțul” cu bani . Banca este aceea care , pe de o parte “cumpără bani” , suportând un cost sub forma dobânzii bonificate , iar pe de altă parte “vinde” banii acumulați , câștigurile obținute regăsindu-se în dobânda percepută . Prin urmare , banca se identifică , în primul rând și în cea mai mare banca se identifică în primul rând și în cea mai mare măsură cu activitatea de creditare . Se poate spune că acumularea resurselor de creditare și plasarea lor este “cheia de boltă” a activității unei bănci. De aici derivă și funcțiile economice ale băncii .

În viața economică contemporană , activitatea bancară , rolul băncilor ocupă un loc central . Banca favorizează tranzacțiile comerciale în interiorul și în exteriorul unei țări , asigură efectuarea plăților și schimbul valutar . Pe un alt plan , banca permite realizarea investițiilor , fie participând direct la finanțarea acestora , fie prin plasamentul și gestiunea economiilor bănești . Banca este “actorul” principal pe piața capitalurilor . Totodată , dacă avem în vedere progresul tehnico-științific și rolul băncii în economia contemporană , trebuie menționat rolul informaticii și telecomunicațiilor care conferă noi fațete ale relațiilor bancă client și metodelor de gestiune folosite .

Referire la acest aspect face și Claude Simon în lucrarea sa intitulată “Băncile” , unde descrie conturile publice ale unei bănci ca fiind aproape nedescifrabile chiar și pentru specialiști : în acestea se adună franci , dolari , yeni și câte alte monede . Bilanțurile sunt deghizate . Pentru depunătorul titular al unui cont , cel mai adesea o persoană particulară , banca este suverană , putere dată de bogăția ei. Pentru cel care dorește să contracteze un împrumut , banca este autoritatea absolută care dispune de un fel de drept de veto : dacă refuză acordarea creditului , cel în cauză trebuie să renunțe la mașină, casă , investiții sau pur și simplu la posibilitatea de a supraviețui mai ales în cazul unei intreprinderi aflate în dificultate financiară .

Referitor la apariția băncilor , se ridică întrebarea dacă acestea au putut exista sau nu înainte de apariția banilor . Unii autori , bazându-se pe dovezi istorice , atestă faptul că operațiunile bancare au apărut și s-au dezvoltat încă cu mii de ani înaintea erei noastre , concomitent cu apariția și dezvoltarea vieții sociale . Acești autori afirmă că în decursul timpului , băncile asigurau păstrarea unor obiecte de valoare , cum ar fi cele din metale prețioase . Astfel se considera că templele , care primeau în depozit asemenea valori , desfășurau o activitate de tip bancar . Vechii babilonieni , cu douăzeci de secole înainte de Hristos , cunoșteau practica de a încredința templelor depozite de valori . În Forumul Roman se efectuau operațiuni de același fel încă din secolul al IV-lea înainte de Hristos . În antichitate , egiptenii , asirienii , grecii și fenicienii , ca popoare civilizate care efectuau comerț , se ocupau și cu schimbul de monede și metale prețioase . Trapeziții greci și argentarii romani înlesneau schimbul de monede , primeau în păstrare depuneri de valori și acordau credite .

În secolele XII – XVI au apărut mai multe organizații bancare ca : Banca de Veneția (1171) , Banca de Barcelona (1341) Banca de San Giorgio (1407) , Banca de Milano (1593) . Dar băncile autentice , moderne , pot fi considerate cele apărute începând cu Banca de Amsterdam (1608) , Banca de Hamburg (1619) , Banca de Stockholm (1650) și cu deosebire Banca Angliei , a cărei înființare în 1694 marchează adevărata piatră de hotar a apariției băncilor moderne . Astfel că asemănările , mai mult sau mai puțin exterioare ale activităților templelor , zarafilor și cămătarilor cu activitatea bancară nu sunt suficiente pentru a le considera , cu toată rigoarea , activități bancare propriu zise .

Revenind la condițiile actuale , pentru studierea structurii și activității băncilor , este necesar cu deosebire să se aibă în vedere trei procese de profundă semnificație :

Băncile apar , tot mai mult , ca intermediari financiari cu caracter specific ;

Se accentuează procesul de concurență în sistemele bancare occidentale și , totodată , evoluțiile în direcția integrării economice și monetare ;

Tranziția de la economia planificată central la economia de piață implică restructurarea de ansamblu a activității bancare , în țările în care ea se realizează .

Deși intermedierea financiară este de importanță reală pentru constituirea , creșterea volumului și ameliorarea calitativă a resurselor de finanțare , ea scumpește aceste resurse , multiplică intermediarii și poate întârzia finanțarea . Ca urmare , finanțarea directă a agenților economici prin mecanismul obligațiunilor și al certificatelor de depozit ocupă ponderi destul de ridicate în țările dezvoltate . Cu toate acestea, aportul băncilor și al altor intermediari financiari în finanțarea agenților economici , în pofida unor tendințe de dezintermediere , se menține destul de ridicat , reprezentând 60 – 70 % din total .

BĂNCILE COMERCIALE (DE DEPOZIT) ȘI ROLUL LOR ÎN SISTEMUL BANCAR

Apariția băncilor moderne este strâns legată de dezvoltarea comerțului cu cetățile îndepărtate și acumularea capitalului monetar în special pe această bază , expresie a dezvoltării producției manufacturiere și a expansiunii generale a economiei . Legate de nevoile comerțului și desfășurând principalele operațiuni prin intermediul efectelor comerciale , în mod firesc băncile au primit atributul de comerciale .

În epoca contemporană , locul și rolul băncilor în economie este strâns legat de calitatea lor de intermediar principal în relația economii investiții , relație hotărâtoare în creșterea economică .

Conceptele moderne privind dezvoltarea ecomonică consideră ca un rezultat necesar al evoluției societății obținerea de economii ale agenților economici sau persoanelor , reprezentând venituri neconsumate în perioada curentă și destinată utilizării viitoare . În cadrul acelorași concepte , investițiile reprezentând achiziția de instalații și echipament , structuri , mașini și inventar , destinate dezvoltării producției , reprezintă o altă realitate a economiei și expansiunii ei ce afectează pe agenții economici .

Agenții economici își găsesc resursele necesare realizării investițiilor pe două căi : fie prin utilizarea propriilor economii , fie prin recurgerea la creditele ce le sunt acordate prin bănci , în procesul de reciclare și valorificare a capitalurilor monetare în economie .

Creația monetară , ca factor specific al funționalității băncilor , a stat la rândul său la baza definirii locului și rolului băncilor în economie .

Băncile s-au afirmat esențial ca instituții monetare , a căror caracteristică principală este posibilitatea de a pune în circulația creanțe asupra lor înseși , care sporesc masa mijloacelor de plată , volumul circulației monetare .

Caracteristica semnificativă a acestor intermediari este transformarea activelor monetare în monedă .

Forma principală a creației monetare este emisiunea de bancnote . La început aceastã funcție era deschisă tuturor băncilor pentru ca ulterior să fie una specifică băncii de emisiune .

O altă tendință care s-a manifestat în sânul băncilor o întreagă epocă, este specializarea băncilor , care deși în descreștere , nu încetează să caracterizeze lumea băncilor . Separarea și independența băncilor specializate este în momentul delimitării

Totuși , operațiunile de bază sunt reprezentate de constituirea de depozite și utilizarea lor în scopul acordării de credite agentilor economici .

Ele sunt organizate ca societăți comerciale și urmăresc obținerea de profit .

Băncile specializate include o sferă largă de instituții de credit , cu o gamă largă de diferențieri și implicit cu statute diferite de la țară la țară.

Băncile specializate efectuează , în ansamblul lor , totalitatea operațiunilor bancare . Fiecare dintre ele sunt supuse unor limitări privind funcționalitatea lor , fie că își asumă în exclusivitate anumite operațiuni .

BĂNCILE DE AFACERI

Diferența dintre băncile de afaceri și băncile de depozit decurge mai puțin din specializarea riguroasă decât din orientarea activității lor .

Evoluția economiei moderne în care patronează marile intreprinderi industriale și comerciale a contribuit la apariția acestui compartiment în activitatea bancară “afaceri de bancă” .

În cea mai mare parte , crearea sau extinderea afacerilor este însoțită , în mod necesar de apelul la capitaluri , iar în acestea , în general , băncile servesc ca intermediari .

Întrucât noile intreprinderi , mai puțin cunoscute , presupun risc și neîncredere din partea deținătorilor de capital , în asemenea activități , băncile au trebuit să se implice direct , ca participanți prin propriile resurse . Pe această bază , băncile pot să mobilizeze și alte capitaluri în aceste scopuri .

Astfel , băncile de afaceri s-au desprins , cu timpul definitiv de băncile de depozit , afirmându-se ca o speță specifică de bănci , de mare însemnătate în viața economică.

SOCIETĂȚILE DE INVESTIȚII

Societățile de investiții au luat o amploare deosebită prin faptul că satisfac cererile micului investitor de a asigura un venit optim capitalului sau economiilor sale disponibile Micul investitor a fost din totdeauna victima variațiilor cursurilor bursiere , fiind neavizat și incompetent în a aprecia prognoza dezvoltării economice și a pieței . Societățile de investiții dispunând de personal specializat , analiști și economiști cu experiență , sunt în măsură să desfășoare a selecție eficientă a hârtiilor de valoare și să asigure astfel venituri optime . Asemenea societăți există în toate țările dezvoltate .

3.3. Operațiuni ale pieței monetare

Agenții care sunt în căutare de lichidități oferă active celor care sunt în căutare de utilizări pentru disponibilitățile lor . Unele operațiuni se fac fără suport expres . Se întâlnesc operațiuni în alb (eu blanc) , operațiuni de remiteri de lichidități ce se fac fără contrapartidă , fără garanție . Unica lor bază este încrederea în debitor .

Totuși , operațiunile cele mai fregvente se întemeiază pe titluri de creanță . Aceste titluri fac obiectul unor cesiuni ferma , caz în care ele sunt vândute definitiv , sau obiectul unor presiuni .

Cea mai cunoscută tehnică a creditării creanțelor comerciale o reprezintă operațiunea de scontare .

Scontarea reprezintă cesiunea cambiei către un alt beneficiar în schimbul valorii actuale a cambiei .

Necesitatea acestei operațiuni apare când beneficiarul cambiei (care urmează ca la scadență să încaseze valoarea integrală a creanței) având nevoie urgentă de lichidități , cedează acest drept de creanță , de regulă băncii . În urma scontării , el este îndreptățit să primească valoarea actuală a cambiei care se calculează :

Va = Vn – S , în care :

Va – valoarea actuală a cambiei ;

Vn – valoarea nominală a cambiei ;

S – scontul , respectiv dobânzile pentru perioada de la scontare până la scadență .

Scontarea prezintă următoarele trăsături :

– cedarea cambiei prin scontare are caracterul de act de vânzare – cumpărare în sensul că se cedează și se preia dreptul de a beneficia de suma prevăzută în cambie ;

– scontarea cambiei este o operațiune specială , în sensul că fiecare din beneficiarii care au recurs la scontare și deci a cedat prioritatea cambiei , rămâne obligat la plata sumei din cambie , în condițiile în care trasul sau alți participanți la procesul cambiei n-au putut plăti . Se manifestă astfel o caracteristică specifică , răspundere solidară a tuturor semnatarilor cambiei la plata sumei respective ;

– scontarea cambiei reprezintă o operațiune de creditare prin faptul că se referă la transferul unui instrument de credit , dar și că determină plasarea resurselor de creditare a unei bănci pe un anumit termen , cu asigurarea încasării dobânzii aferente .

Prin scontare creditul comercial se transformă în credit bancar . În urma scontării beneficiarul iese din raportul de credit anterior , obligația trasului de a plăti fiind înlocuită prin bani efectivi , pe care bancherul îi avansează . Pe de altă parte , trasul angajat inițial într-o operațiune comercială devine în urma scontării debitor al băncii comerciale .

Băncile efectuează și alte operațiuni cambiale pentru a se proteja împotriva unor riscuri . O astfel de operațiune este pensiunea .

Pensiunea este operațiunea prin care banca presa cambiile pe care le vinde beneficiarul , cu condiția răscumpărării lor de către acesta la termenele convenite .

Operațiunile de pensiuni pot fi de 24 de ore , reînnoibile sau pentru o durată fixă , de exemplu de 7 zile .

Aceste operațiuni se desfășoară , în mod frecvent , în relațiile băncilor cu firmele mari și îndeosebi între bănci . Efectele ce fac obiectul unei pensiuni rămân de regulă la beneficiar , iar banca cumpărătoare primește angajamentul de răscumpărare , emis de beneficiar , și borderoul efectelor respective .

Caracteritic și celorlate piețe , mecanismul pieței monetare vizează profitul . Intermediarii urmăresc acumularea de lichidități la costuri cât mai reduse încercând să le plaseze sub formă de credite remunerate cât mai bine .

Un rol esențial în derularea operațiunilor pe această piață îl joacă nivelul actual al ratei dobânzii și mai ales anticipațiile privind evoluțiile viitoare ale acesteia . Operatori pieței arbitrează între diferitele scadențe ale titlurilor și diferitele rate ale dobânzii la instrumentele utilizate .

În ultimii 10 ani , piața monetară a cunoscut un proces de transformare prin “deschiderea” acesteia . Acest fenomen se caracterizează prin posibilitatea ce se oferă tuturor agenților care dispun de capitaluri pe termen scurt de a le oferi celorlalți agenți care au nevoie de lichidități pe termen scurt . Deschiderea pieței monetare este o invenție franceză și s-a manifestat ca o reacție împotriva excesivei compartimentări a pieței banilor .

Piața monetară a devenit în Franța și în alte țări accesibilă intrepinderilor , trezoreriei statului și tuturor instituțiilor financiare . Unii dintre acești agenți au primit dreptul de a emite instrumente financiare pe termen scurt negociabile .

Noile instrumente ale pieței financiare se concretizează în :

certificate de depozit emise de bănci (din martie 1985) pentru suma de minimum 5 milioane de franci pe termene cuprinse între 10 zile și 7 ani . Ele sunt destinate tuturor titularilor de lichidități , inclusiv intreprinderilor . Dacă certificatele de depozit sunt emise în devize durate , suma lor minimală ca și remunerarea lor sunt liber negociabile ;

biletele de trezorerie sunt titluri care asigură accesul pe piața monetară a intreprinderilor în calitate de creditori . Ele au aceeași limită minimă (5 milioane de franci) și aceeași durată , între 7 zile și 10 ani . Acestea sunt negociate prin intermediul băncilor , caselor de titluri și agenților pieței interbancare ;

Bonuri de tezaur negociabile reprezintă o nouă categorie de titluri publice emise pentru 7 ani . Ele vizează marii deținători de lichidități și se substituie altor bonuri emise până acum . Aceste titluri sunt emise prin adjudecări la Banca Franței și sunt garantate de către aceasta ;

Bonurile negociabile ale instituțiilor financiare sunt bonuri rezervate instituțiilor financiare specializate bancare ca Agenția de antreprenori și nebancare ca , de exemplu Creditul Național , Creditul Funciar etc. și sunt garantate de Banca Franței . Sunt plasate și negociate ca biletele de trezorerie ale intreprinderilor și sunt emise pe termene între 10 zile și 7 ani ;

Bonuri ale societăților financiare și ale caselor de titluri . Au aceleași caracteristici generale ca și ale celorlalte titluri emise de instituțiile financiare .

Cap IV. Piața monetara in Romania

IV.1. Trasaturi ale pieței monetare

Apariția pieței monetare în România este legată de transformările care s-au manifestat în tara noastră după formările care s-au manifestat în țara noastră după 1989 . Fiind un mecanism al economiei de piață , nu se poate vorbi despre existența ei în perioada de dinainte de 1989 .

În condițiile economiei planificate central , moneda a fost transformată din instrument al acțiunii descentralizate a deținătorilor puterii de cumpărare în instrument al dictaturii etatist . Caracteristicile acestui tip de mecanism economic , prevalența proprietății de stat , predominația prețurilor administrate , lipsirea agenților economici de formele fundamentale ale autonomiei decizionale , subordonarea aparatului bancar și financiar față de criteriile planului directivă , suprimarea pieței titlurilor de valoare , a bursei de valori și a convertibilității monedei , au condus la subordonarea monedei față de centrul puterii politice .

Într-o economie centralizată , instrumentele , categoriile financiare au încetat să reflecte situația reală din economie . Fixarea prețurilor cu o ridicată doză de subiectivism a generat apariția unor intreprinderi rentabile fără merite proprii și altele cu pierderi care nu erau vinovate pentru situația lor financiară.

Plățile restante , blocajul financiar , absența falimentului sunt de asemenea fenomene care au anihilat și blocat existența pieței monetare .

Statornicirea pieței monetare este strâns legată de restructurarea aparatului bancar . Această restructurare înseamnă lichidarea monopolului statului de proprietar al tuturor băncilor și ieșirea băncilor din subordonarea guvernului pe de-o parte , iar pe de altă parte reașezarea raporturilor dintre banca de emisiune și celelalte bănci , reinstituirea băncilor comerciale propriu-zise , vînzării mărfurilor cu plata amânată și punerea în circuit a înscrisurilor cambiale și a titlurilor de stat .

Se poate spune că piața monetară în România este în faza incipientă , departe de cerințele unei funcționări eficiente . Ca o comparație , din marea varietate a titlurilor de credit negociate pe piețele monetare ociidentale , în România există doar certificatele de depozit și acestea departe de a se asemăna cu cele din Franța , spre exemplu .

Crearea și buna funcționare a pieței monetare în România este condiționată de statornicirea precumpănitoare a proprietății private , a sprijinului concurențial ca factor principal al creșterii eficienței economice .

Piața monetară în România , aflată în curs de formare , comportă refinanțarea băncilor comerciale de către BNR .

Principalele categorii de credite de refinanțare practicate de BNR sunt prezentate în cele ce urmează :

Creditul structural este creditul acordat de BNR în cadrul unui plafon stabilit pentru fiecare bancă comercială și pentru fiecare tip de garanții . Creditele sunt garantate cu efecte comerciale sau publice . Creditul structural prefațează creditul de reescont , iar dobânda percepută anticipează taxa oficială a scontului . Totuși , deși creditul comercial și emiterea de înscrisuri cambiale au fost legal autorizate , recursul la acesta , în structura actuală de proprietate și a prezenței blocajului financiar atât de extins nu este posibil în mod obiectiv .

Creditul de licitație reprezintă principala cale de refinanțare a băncilor comerciale . Ele prefigurează operațiunile de open-market . Durata de acordare este de maxim 15 zile , este garantat cu titluri de stat , se acordă în cadrul unui plafon , la rate de dobânzi rezultate din licitație . Dar mecanismul operațiunilor de pe piața liberă nu poate funcționa corespunzător într-o economie în care titlurile se emit ocazional , iar piața bursieră nu are capacitatea efectivă de a le evalua. De aici și evoluțiile incoerente , discrepante ale nivelului ratei dobânzii cu efecte perturbatoare pentru gestiunea bancară și activitatea financiară a intreprinderilor .

Creditul special se acordă băncilor comerciale aflate în criză de lichiditate pe o perioadă de până la 30 de zile , în condițiile unor garanții financiare și în active reale , cu condiția prezentării de programe eficiente de redresare .

Creditul lombard (overdraft) sau creditul de pe o zi pe alta (day-to-day) are menirea de a susține efectuarea plăților zilnice exigibile ale unei bănci comerciale aflate în criză . Se acordă la nivelul soldului debitor al contului curent al băncii la BNR , la limita a 75 % din fondurile proprii ale băncii finanțate , în condițiile garantării cu anumite hârtii de valoare .

În condițiile absenței predominării economiei de piață și a unui sistem bancar etatist , dobânzile practicate de Banca centrală pentru refinanțarea sistemului bancar s-a ridicat la nivele foarte mari , depășind rata inflației , fiind inaccesibile pentru majoritatea agenților economici .

Ratele de dobânzi practicate de BNR au cunoscut modificări , în special dobânda de licitație care a cunoscut cele mai fregvente modificări și cele mai ample variații : ianuarie – iunie 1993 – 71 % , ianuarie 1994 – 185,5 % , iar la sfârșitul anului 1995 a coborât la 38,1% . În primele luni ale anului 1997 au crescut , însă , ajungănd și la valori de peste 400 % .

În cazul creditului structural , nivelul ratei dobânzii este modificat mai rar și are cele mai mici valori . Spre exemplu în ianuarie 1993 , acestă rată (sau rata scontului) era de 70 % , valoare care s-a menținut până în august 1994 , cînd a scăzut la 65 % , ajungând la sfârșitul anului 1995 la 35 % .

Dobânda overdraft a atins nivele foarte ridicate , variind de la 78 % , în prima jumătate a anului 1993 , la 25 % în perioada noiembrie 1993 – martie 1994 .

IV.2. Tranzacția de la piața interbancară la piața monetara deschisă in România

În condițiile actuale pe piața noastră interbancară se efectuează mai ales operațiuni de refinanțare și mai puțin operațiuni de creditare inter-bănci . Refinanțarea constituie principalul instrument de intervenție a BNR pe piața monetară (în 1995 , refinanțarea a reprezentat în medie circa 18 %) .

Marea dependență a sistemului nostru bancar de resursele BNR se explică prin ponderea mare a proprietății de stat în cele mai multe dintre sectoarele economice . Aceste intreprinderi înregistreză , de regulă , mari pierderi , implică subvenții de la bugetul statului și , de asemenea , credite bancare fără șanse de rambursare , credite numite eufemistic neperformante . Nivelul excesiv al refinațării se mai explică prin gradul redus al monetizării economiei (înțelegem prin monetizare capacitatea economiei – a intreprinderilor și populației – de a constiui rezerve bănești și de a le utiliza în plasamente) .

Odată cu creșterea ponderii proprietății private în economie , criteriul eficienței va predomina , iar lichiditățile ecomoniei vor crește . BNR va dobândi posibilități mai largi de intervenție prin operațiunile de open market .

În cadrul acestor operațiuni , banca centrală cumpără și vinde pe piață titluri ale împrumururilor publice , cu scopul de a lărgi sau restrânge lichiditățile băncilor , de a influența volumul creditelor și evoluția generală a cursurilor titlurilor pe piață .

În măsura în care banca centrală cumpără titluri de pe piață , ea distribuie monedă , lichidități . În situația inversă , are loc un reflux de monedă și astfel scade lichiditatea de pe piață .

Tranziția de la piața interbancară la piața deschisă presupune glisarea formelor actuale de finanțare spre formele consacrate pe plan internațional . Se are în vedere introducerea reescontului , operațiune prin care băncile comerciale își transformă o parte a protofoliului lor de efecte de comerț în lichidități prin banca centrală ; introducerea operațiunilor de open market , ca alternativă față de reescont și instrument mai eficient de influențare a dobânzilor în economie .

Punerea în circuitul economic a efectelor cambiale a fost legiferată la începutul anului 1994 , fără însă să existe premisele necesare necesare utilizării lor normele de către agenții economici și instituirii mecanismului scontului , care să remodeleze raporturile dintre băncile comerciale și banca de emisiune . Trecerea la emisiunea de titluri de stat s-a realizat tot la începutul anului 1994 și tot fără a beneficia de suficientă încredere din partea agenților economici și a populației .

Un factor esențial care a limitat evoluția pieței titlurilor de stat este capacitatea insuficientă a actualei piețe primare de a absorbi un volum mai mare de astfel de titluri , volum care să depășească 40 % din deficitul bugetului de stat . Absența unei palete mai largi de scadențe a titlurilor este și ea un impediment în realizarea flexibilității necesare în politica de dobâzi și de transmitere a impulsurilor politicii monetare .

Tranziția la piața deschisă presupune și privatizarea băncilor comerciale , întărirea concureței , înlăturarea dominației nete a unora dintre ele , creșterea numărului de bănci , dezvoltarea rețelei bancare.

V.3. Creditul bancar– suport al finanțării economiei nationale . Studiu de caz privind acordarea creditului pentru capitalul de lucru

Principala funcție a Băncii Comerciale Române o constituie promovarea creditului bancar menit să satisfacă cererea de resurse a clienților săi , posibilitățile acestora de finanțare nefiind în măsură să asigure nevoile la un moment dat sau pentru o anumită perioadă de timp .

Strategia băncii asigură promovarea crditului sub diversele sale forme ca principal produs pus la dispoziția clienților proprii .

Pentru Banca Comercială , creditul reprezintă oferta de bază către clienții săi , iar activitatea de creditare constituie o componentă fundamentală a strategiei generale a băncii .

Creditul este conceput din punctul de vedere al clientului ca o sursă de finanțare necesară desfășurării , continuării , dezvoltării sau restructurării acesuia , iar pentru bancă ca un plasament cu risc asumat în vederea obținerii unui profit corespunzător .

Satisfacerea cerințelor clienților stă în centrul atenției băncii , a unităților sale teritoriale . Solicitările clienților sunt asigurate și prin stabilirea de competențe de aprobare la diferite niveluri ale rețelei , precum și în cadrul fiecărei unități , ceea ce va determina creșterea flexibilității în luarea deciziilor , precum și asigurarea unui plus de autoritate și responsabilitate la nivel operațional .

Principiile generale ale strategiei creditării cuprind :

prudența bancară și calitatea profitului ;

cunoașterea clienților ;

garantarea , rambursarea și recuperarea .

Prudența bacară , care capătă o importanță specială în procesul de aprobare a solicitărilor de credite , presupune acceptarea unor irscuri în funcție și corelate care se presupune că va fi obținut , cuantificabile și acceptabile după termenul scadent .

Cunoașterea clienților decurge ca o cerință importantă a relației bancă – client . Aceasta obligă la analiza afacerilor clienților , evoluția în perioada trecută și perspectiva pentru viitor , modul în care s-au concretizat relațiile anterioare cu banca , capacitatea managerială în general , perfomanțele de ansamblu ale acestora .

Creditarea economiei naționale constituie o preocupare constantă a Băncii Comerciale Române și un sprijin real pentru un număr mare de agenți economici .

Prin creditele acordate în economie , banca a urmărit finanțareaprincipalelor activități ale clienților săi , începând cu aprovizionarea tehnico-materială și cu producția și continuând cu investițiile și celelalte activități ale acestora , servicii , comerț etc.

Clienții BCR solicită în mod constant împrumuturi pentr capitalul de lucru , care au resurse proprii insuficiente ce nu permit o desfășurare normală a proceselor economice .

Din totalul creditelor pe termen scurt la 30.12.1996 , împrumuturile pentru capitalul de lucru reprezentau în jur de 70 % , diferența de 30 % reprezentând-o creditele acordate prin costuri separate de împrumut .

Necesitatea continuă de a mări volumul creditelor pentru capital de lucru a fost dată de :

decapitalizarea agenților economici , prin imposibilitatea acestora de a-și aloca fonduri din profitul obținut pentru creșterea activelor circulante ;

asigurarea unui ritm constant al producției , prin acoperirea obligațiilor de plată pe termen scurt ;

deficiențele destul de frecvente ale decontărilor cu clienții , în condițiile blocajului financiar tot mai accentuat ;

creșterea , în general , a costurilor de producție , ca o rezultantă a ratei ridicate a inflației din ultimii ani ;

inexistența unor precizări legislative referitoare la contractele de vânzare cumpărare încheiate între parteneri , pentru a preîntâmpina cazurile de nerespectare a execuției produselor contractate sau neplată a acestora .

Funcția principală a creditului pentru capital de lucru , în condițiile actuale , este cea de finanțare a activelor circulante .

Dacă am analiza modul de realizare a acestei funcții la nivelul celor doi parteneri (bancă – client) am constata că :

agenții economici , indiferent de forma de proprietate sunt interesați în a contracta credite pentru capital de lucru ; aceste credite le asigură posibilitatea desfășurării procesului de producție , fără a fi influențați la un moment dat de blocajul existent în economie ;

unitățile băncii sunt și vor fi interesate în acordarea de credite pentru completarea fondurilor proprii ale agenților economici ; aceasta în principal , pentru că este tipul de credit cel mai cunoscut , mai atractiv pentru potențialii clienți ai BCR – SMB.

Creditele pentru capital de lucru se acordă pe o perioadă de 90 de zile cu posibilitatea de prelungire a acestora pe noi perioade de 90 de zile fiecare , fără a depăși 12 luni de la acordarea primului credit pe baza normelor de creditare în vigoare .

În contractele de credite întrunite de bancă cu împrumutații , se va prevedea o clauză distinctă conform căreia – cu cel puțin 3 zile de expirarea scadenței părțile pot conveni , prin acte adiționale la contractul de credit , majorarea sau diminuarea împrumutului , precum și prelungirea scadenței pe o nouă perioadă de 90 de zile . Înaintea semnării actelor adiționale , banca va urmări existența și menținerea valabilității contractelor de garanție , sau va solicita majorarea și prelungirea acestora , după caz .

În mod concret , creditul pentru capitalul de lucru , denumit și “de trezorerie” , este definit ca diferența dintre încasările și plățile generate de operațiunile curente de exploatare .

Atât practic , cât și teoretic , creditul pentru capital de lucru constituie esența analizei statistice a echilibrului financiar al societății prin ajustarea între lichiditatea activelor și exigibilitatea elementelor de pasiv , corelându-se ciclurile financiare fundamentale .

În acestă concepție , creditul de trezorerie poate fi definit ca diferență dintre mijloacele de trezorerie și resursele de trezorerie .

Societățile comerciale , în marea lor majoritate decapitalizate , cu o capacitate de autofinanțare aproape inexistentă simt o nevoie acută de fonduri de lichidități .

Pentru diagnosticarea unei societăți în vederea execedntului sau deficitului de trezorerie , se impune analizarea activelor circulante concomitent cu evaluarea încasărilor și plăților necesare pentru realizarea producției programate și contractate în perioada viitoare .

Pentru a scoate în relief cele menționate , în continuare vom prezenta spre analiză un caz practic de acordare a unui credit pentr capital de lucru .

Astfel S.C. STIMAS S.A. Suceava , cu un capital social subscris și vărsat la 31.03.1997 în valoare de 5340,6 mil. lei , solicită analiza posibilității de acordare a unui credit capital de lucru , pe trimestrul II , a.c. , în valoare de 500,0 mil. lei , pe cale îl vor garanta cu bunură aflate în patrimoniul unității , conform anexei 10 .

Profilul de activitate îl constituie producția și comercializarea produselor de sticlărie , menaj , oglinzi , glisante , ambalaje din sticlă , construcții metalice , diverse prestări .

Pentru perioada creditării , societatea are programat un volum de producție de 12.500,0 mil. lei , pentru care a încheiat contracte ferme integral , condiție esențială pentru acordarea creditului .

În ceea ce privește criteriile de apreciere a performanței economico-financiare S.C. STIMAS se prezintă astfel :

unde Lp – lichiditate patrimonială ;

Apts – active circulante – pierderile – imobilizările ;

Ppts – obligații + credite + împrumuturi .

Se observă că unitatea prezintă o lichiditate 150 % care este considerată foarte bună .

unde S – solvabilitatea ;

Cp – capitalul propriu ;

Tp – total pasiv .

Solvabilitatea , adică capacitatea generală a societății de a transforma activele sale în “cash” pentru plata tuturor datoriilor este foarte bună .

unde Rcp – rentabilitatea capitalurilor proprii ;

P – profitul înainte de plata impozitului pe profit ;

Cp – capitalul propriu .

unde Rac – rotația activelor circulante ;

Ac – active circulante ;

Car – cifra de afaceri realizată în perioada analizată .

Însumând numărul de puncte obținute pe fiecare indicator se obține un total de 19 puncte , ceea ce încadrează unitatea în categoria “B” (anexa 4) .

Analizând criteriile necuantificabile , respectiv : calitatea organizării (bună) , poziția unității în ramură și subramură (medie) , calitatea conducerii (foarte bună) , perspectiva unității (activitate viabilă) , ofițerul de credite acordă 2 puncte (anexa 5) .

Astfel performanța economico – financiară finală a împrumutului rezultată în urma colaborării cuantificabile , de punctaj cu criteriile de analiză necuantificabile se va înscrie în categoria “A” , cu serviciul datoriei BUN , iar credite angajate la acest client sunt credite standard.

Planul de trezorerie este întocmit pe baza bugetului de venituri și cheltuieli , care stă la baza desfășurării activității economico-financiare a societății (anexa 3) .

Astfel societatea nu deșine active circulante nerealizabile , dar deține stocuri și cheltuieli creditate special prin conturi separate .

Cheltuielile necesare realizării producției programate sunt mai mari (8.496,0 mil. lei) decât încasările aferente acelei producții pentru care sunt fundamentate cheltuielile (7.900,0 mil. lei) .

În acest caz , S.C. STIMAS , prin planul de trezorerie , înregistrează deficit de trezorerie de 596,0 mil. lei .

Planul de trezorerie prezentat , prin forma sa nu reușește să se concentreze asupra fluxurilor financiare viitoare a societății .

Garantarea creditului de 500,0 mil. lei și a dobânzilor aferenta se face prin gaj propriu-zis constituit asupra bunurilor aflate în patrimoniul societății. Unitatea depune lista bunurilor propuse a fi luate în garanție , la valoarea rămasă conform ultimei balanțe de 827.484.242 (anexa 9) , valoarea admisă în garanție fiind de 661.987.390 lei , deoarece banca și-a luat o marjă de risc (vezi contract de garanție mobiliară anexa 11) .

CONCLUZII ȘI PROPUNERI ASUPRA STUDIULUI DE CAZ

Analizând creditul pentru capital de lucru prin prisma importanței sale pentru economia națională , pot concluziona că este și va rămâne în continuare produsul principal oferit de bănci în domeniul creditării .

În prezent , acest tip de credit este solicitat în general de unități din sectorul de stat , ca și în cazul prezentat , acestea înregistrând preponderent deficit de trezorerie , în etapa actuală , de tranziție spre economia de piață .

În societatea contemporană , alături de grave dezechilibre cauzate de diverși factori , un rol negativ îl reprezintă inflația care rezidă în schimbările structurale ce s-au produs în economia țărilor dezvoltate , respectiv în economia mondială , inflație cauzată de ruptura dintre cerere și ofertă și caracterizată de creșterea prețurilor ca instrument al realizării echilibrului.

Cum economia românească , alături de diverși factori ce determină influențe negative , inflația are un rol hotărâtor pentru a stabili excedentul sau deficitul de trezorerie , este necesar să se întocmească tabloul fluxurilor financiare și de trezorerie , ca modalitate de evidențiere a veniturilor și cheltuielilor aferente activității de producție și investiții , pentru o anumită perioadă viitoare , cu următoarea configurație :

+ Încasări ;

– Plăți pentru furnizori și salariați ;

+ Însumări financiare ;

– Plăți financiare ;

– Plăți impozite și taxe .

Flux net de trezorerie rezultat din activitatea curentă :

+ Încasări din cedarea de active ;

– Plăți pentru investiții .

Flux net de trezorerie obținut din activitatea de investiții :

A + B – Suma trezoreriei nete .

Funcție de rezultatul obținut prin însumarea algebrică a fluxului net de trezorerie din activitatea curentă , cu fluxul net obținut din activitatea de investiții , se stabilește excedentul sau deficitul de trezorerie final .

După cum am observat , în prezent se acceptă drept garanție , în cazul societăților cu performanțe economico-financiare în categoria A și B , gajul asupra patrimoniului . Acestă garanție prezintă risc deosebit , prin greutățile întâmpinate în executarea sa , în cazul imposibilității rambursării creditului .

Pentru a elimina posibilele riscuri în recuperarea creditelor , chiar în condițiile unor performanțe de categoria A sau B (performanța fiind rezultanta interacțiunii unor factori ce reflectă situația economico- financiară la un moment dat) , consider necesar ca și în aceste cazuri să se constituie garanții certe de tipul :

Ipoteca convențională de rang I ;

Gajul fără deposedare ;

Cesionarea creanțelor .

În condițiile în care pe plan macroeconomic s-au extins relațiile de import-export de materii prime și produse finite ale unităților românești pe de o parte , și ca urmare a existenței cadrului propice creat de multiple legături ale BCR cu bănci din strănătate , pe de altă parte , consider oportună lărgirea sferei de activitate a creditului pentru capital de lucru , în sensul acordării acestuia și în valută .

Aceasta și în scopul susținerii importului unor materii prime deficitare , pentru realizarea unor producții de calitate , competitive pe plan mondial , exportul acestuia având ca rezultat creșterea resurselor valutare la nivelul economiei naționale și , implicit , ale Băncii Comerciale Române .

Bibliografie