. Gestiunea Si Contabilitatea Trezoreriei (s.c. Xyz S.a.)
CAPITOLUL I
GESTIUNEA ȘI CONTABILITATEA TREZORERIEI
Definirea și obiectivele gestiunii trezoreriei
Conceptul de trezorerie este considerat un element determinant în gestiunea firmei, nu există un consens în ceea ce privește definirea și elementele constitutive ale trezoreriei întreprinderii.
Pentru omul de afaceri (gestionarul afacerilor), trezoreria poate fi definită ca totalitatea mijloacelor financiare de care dispune o întreprindere pentru a face față plăților: disponibilități în conturile bancare, numerar în casierie, cecuri de încasat, efecte comerciale de primit neajunse la scadență, titluri de plasament etc. În cazul insuficienței acestor mijloace financiare există posibilitatea obținerii imediate a unui credit sub forma: credit bancar pe termen scurt, acceptarea unui efect comercial( credit comercial), scontarea unei cambii neajunse la scadență etc.
Pentru analistul financiar, preocupat de asigurarea echilibrului financiar al întreprinderii, trezoreria reprezintă diferența între disponibilitățile( lichiditățile) și exigibilitățile( datoriile) imediate. În acest sens, se poate vorbi despre o trezorerie pozitivă( excedent de lichidități față de exigibilitățile imediate) sau o trezorerie negativă, în situație inversă. Acest echilibru, între lichiditățile și exigibilitățile imediate, care degajă mărimea și sensul( +/-) trezoreriei firmei, depinde de suma lichidităților la începutul perioadei de referință, de fluxul de încasări și plăți aferent perioadei, cât și de alte variabile cum sunt structura și dimensiunile activității întreprinderii.
Rezultatul exercițiului este indicatorul generat de compararea veniturilor și cheltuielilor angajate de o întreprindere în cursul unui exercițiu și care corespunde unei creșteri de bogăție (mai concret o creștere a activelor), însă existența unui profit nu înseamnă automat și existența de lichidități, deoarece momentul angajării cheltuielii sau venitului nu coincide cu cel al plății sau al încasării lor. De aceea o gestiune performantă a întreprinderii presupune atât gestiunea fluxurilor de angajare patrimonială( venituri și cheltuieli), cât și gestiunea trezoreriei, adică a fluxurilor de încasări și plăți.
Conform unei definiții, gestiunea trezoreriei grupează ansamblul deciziilor, regulilor și procedurilor care asigură, la costul cel mai redus, menținerea echilibrului financiar instantaneu al întreprinderii.
Obiectivul principal al gestiunii trezoreriei este evitarea unei trezorerii structural negative( evitarea a ceea ce uzual se denumește în economia românească ” blocaj financiar”, situație caracterizată prin imposibilitatea întreprinderii de a face față plăților).
Printr-o detaliere a gestiunii disponibilităților, dar și a instrumentelor de plată și de finanțare se realizează și obiectivul secundar de rentabilitate, prin care se minimizează costul și volumul finanțărilor și se optimizează modul de plasare a excedentelor de trezorerie pe termen scurt.
O dimensiune deloc neglijabilă a gestiunii trezoreriei este reprezentată de gestiunea riscurilor financiare, ceea ce presupune utilizarea unor instrumente de asigurare și de speculație atunci când piețele financiare sunt foarte volatile, cu alte cuvinte atunci când ratele de schimb și ratele dobânzii oscilează foarte mult la intervale scurte de timp.
Problema gestiunii în riscurile financiare a devenit foarte importantă astăzi prin faptul că întreprinderile se confruntă cu rate înalte ale dobânzii ca urmare a persistenței unor rate ridicate ale inflației.
Una dintre cele mai licitate politici de gestiune a trezoreriei, pe plan mondial, este ”trezoreria 0”. Ea constă în menținerea cât mai aproape de 0 a soldurilor de disponibilități în vederea reducerii costurilor de gestiune a trezoreriei( presupune evitarea costurilor de finanțare și de oportunitate prin acțiuni cum sunt: conservarea cel mai puțin posibil a lichidităților neutilizate; utilizarea formelor de credit cel mai puțin costisitoare în sume cât mai reduse și pe o durată cât mai scurtă etc.). Gestiunea de tip ”trezoreria 0” întâmpină o serie de dificultăți, mai ales în cazul întreprinderilor cu numeroase fluxuri financiare reglate prin cecuri, data de prezentare la bancă a cecurilor neputând fi prevăzută cu exactitate.
O definire mai completă a trezoreriei poate fi dată de suma elementelor constitutive ale acesteia ca active și pasive de trezorerie. Elementul de bază în această nouă definire reprezintă lichiditățile( disponibilitățile bănești), dar alături de ele apar activele financiare de trezorerie, iar în pasiv concursurile bancare sub forma creditelor de trezorerie și a celor de scont.
Relația de determinare a trezoreriei este:
Componența activelor și pasivelor este :
Gestiunea trezoreriei întreprinderii presupune stabilirea unui optim între costurile mijloacelor de finanțare și veniturile obținute din plasamentele de trezorerie. În plus, o gestiune eficientă a trezoreriei presupune ca întreprinderea să dispună la momentul dorit de disponibilități suficiente pentru a face față exigibilităților imediate. Pentru aceasta, trebuie prevăzute mărimea și data exigibilităților și a disponibilităților instantanee, rezultând din funcționarea întreprinderii. Este deci nevoie de o gestiune previzională a trezoreriei firmei.
Operațiile de trezorerie
reflectate în contabilitatea financiară
1.2.1. Conținutul și structura operațiilor de trezorerie
Operațiile bănești de încasări si plăți, operațiile financiar bancare, își formează zona în care se interesează cu mare intensitate finanțele și contabilitatea unităților patrimoniale. În această zonă sunt dirijate și se controlează fluxurile bănești dintre partenerii de afaceri; sunt derulate și finalizate relațiile financiar bancare, se realizează practic circulația capitalului financiar. Toate aceste activități au influență asupra situației de ansamblu a întreprinderii.
Operațiile de trezorerie circumscriu ansamblul operațiilor financiare și monetare pe care o unitate patrimonială le face pentru procurarea mijloacelor bănești necesare și cheltuirea acestor mijloace.
Luând în considerare factorul timp la operațiile financiare se disting două mari categorii de informații:
Operații financiare care generează angajamente pe termen lung, acestea fiind asimilate operațiilor de capital( credite pe termen lung, împrumuturi din emisiunea de obligațiuni);
Operații financiare cu caracter curent pentru asigurarea lichidităților și efectuarea decontărilor curente;
Ultima categorie de operații( încasări și plăți curente) formează ceea ce numim trezorerie, respectiv operații de trezorerie.
Cea mai mare parte a operațiunilor de încasări și plăți pe care le efectuează sau în care este implicat un agent economic îmbracă forma decontărilor fără numerar
Decontările fără numerar constau în virarea unei sume datorate de cumpărător sau alt plătitor (debitor) din contul său de la bancă în contul de la bancă al cărui titular este un furnizor sau alt beneficiar de drepturi (creditor), adică trecerea unei sume din contul debitorului în contul creditorului prin intermediul unităților bancare (se includ și decontările intra și interbancare).
Caracteristicile plăților fără numerar sunt:
natura lor dublă, determinată de un flux de înregistrări în conturi (transfer de fonduri propriu-zis) și de un flux de mesaje între părți, conținând instrucțiunile de plată. Instructiunile de plată fără numerar sunt purtătoarele acestor mesaje;
diferența de timp între momentul inițierii și cel al finalizării plății;
existența unuia sau mai multor intermediari (bănci) în procesarea acestui tip de plăți.
Pe plan internațional se manifestă de mai multă vreme tendința de scădere a ponderii plăților în numerar în favoarea celor fără numerar, în special datorită puternicei dezvoltări a telecomunicațiilor și folosirii mijloacelor de plată electronice.
Relațiile de decontare dintre agenții economici sunt reglementate prin Normele Metodologice nr. 31/1992 ale Băncii Naționale, reguli și modalități de operare pe care să le accepte și să le respecte fiecare partener. În acest sens Banca Națională a României și băncile specializate elaborează regulamente de efectuare a operațiilor de decontare care vizează în special următoarele:
organizatorul relațiilor de decontare dintre agenții economici este banca, care efectuează decontările prin virament, fără ca banii să intervină în mod fizic.
plățile din conturile agenților economici se efectuează cu consimțământul unităților plătitoare
plățile să fie efectuate în mod obligatoriu în ordinea exigibilității datoriilor pentru a se preântâmpina blocajul financiar;
efectuarea plăților presupune existența în prealabil a vizei conducătorului financiar-contabil sau a persoanei împuternicită să acorde viză de control financiar preventiv;
agenții economici care livrează produse, execută lucrări sau prestează servicii, au dreptul să pretindă clienților care întârzie în mod repetat plata, creându-le greutăți financiare, să le asigure anticipat sumele necesare efectuării plăților;
efectuarea plăților în limita disponibilităților bănești din conturile bancare și a creditelor primite sunt interdicția clară a eliberării de cecuri fără acoperire.
Dacă resursele bănești sunt limitate atunci plăți se efectuează în limita încasărilor într-o anumită ordine, stabilită de Banca Națională a României. Plățile privind salariile sunt prioritare și fac excepție de la aceste reguli. Sarcina urmăririi plăților în ordinea scadenței revine plătitorului.
Deoarece operațiile de încasări și plăți prin intermediul băncilor oferă avantaje în derularea relațiilor de decontare dintre agenții economici, sunt căutate noi modalități de perfecționare a formelor și instrumentelor de decontare care să asigure rapiditate, siguranță și mărirea vitezei de efectuare a plăților. Deja s-a extins sfera de utilizare a plăților prin virament și în ceea ce privește plata salariilor cuvenite personalului prin deschiderea la bănci a conturilor curente personale ale angajaților unde se virează lunar sumele nete cuvenite acestora (de exemplu băncile comerciale, S.C.GRIMEX S.A, ș.a.). Agenții economici își pot deschide în același timp mai multe conturi de disponibil la bănci (conturi, subconturi) atât în lei cât și în devize.
În conturile bancare ale agenților economici, deschise pentru subunitățile acestora situate în alte localități, se pot păstra disponibilități limitate la operațiile bancare dispuse în mod expres de agenții economici care au subunități.
La efectuarea operațiilor de încasări și plăți prin intermediul băncilor, se pot utiliza diferite forme și instrumente de decontare corespunzător actului de vânzare-cumpărare, domiciliul partenerilor, băncilor care iau parte la relațiile de decontare cu respectarea strictă a regulilor și normelor elaborate în acest scop.
Privitor la rolul pe care îl îndeplinesc în cadrul contabilității, documentele contabile se delimitează în trei categorii:
documente justificative;
documente de evidență contabilă;
documente de sinteză și rapoarte.
Documente justificative
Reprezintă actele întocmite în momentul și la locul efectuării operațiunilor economice și financiare pentru a face dovada acestora.
Cu ajutorul lor se asigură datele de intrare în sistemul informațional contabil și stau la baza diferitelor verificări și controale, și de asemeni, constituie probe în justiție în cazul soluționării unor litigii.
Înregistrările în contabilitate se fac cronologic prin respectarea succesiunii documentelor justificative, după data de întocmire sau intrare în societate și sistematic în registrele deschise pentru conturile sintetice și analitice folosite în evidența contabilă.
Documente de evidență contabilă
Denumite și registre de contabilitate, asigură înregistrarea operațiunilor economice și financiare, furnizând informații privind situația și mișcarea patrimoniului.
Principalele documente de evidență contabilă sunt:
Nota de contabilitate- în care se înregistrează ctemul informațional contabil și stau la baza diferitelor verificări și controale, și de asemeni, constituie probe în justiție în cazul soluționării unor litigii.
Înregistrările în contabilitate se fac cronologic prin respectarea succesiunii documentelor justificative, după data de întocmire sau intrare în societate și sistematic în registrele deschise pentru conturile sintetice și analitice folosite în evidența contabilă.
Documente de evidență contabilă
Denumite și registre de contabilitate, asigură înregistrarea operațiunilor economice și financiare, furnizând informații privind situația și mișcarea patrimoniului.
Principalele documente de evidență contabilă sunt:
Nota de contabilitate- în care se înregistrează cronologic, operațiunile economice efectuate în cursul fiecărei luni, care cuprinde: explicația operației economice, simbolul conturilor și suma;
Fișa de cont- pentru operațiuni diverse, care ține evidența rulajului debitor sau creditor al contului;
Registrul jurnal- este un document cu regim special în care se înregistrează lunar toate operațiunile patrimoniale prin respectarea datei de întocmire sau intrare a acestora în societate;
Registrul de încasări și plăți- ce se folosește pentru înregistrarea operațiunilor în numerar, efectuate prin casieria societății;
Registrul Cartea Mare- care servește la stabilirea rulajelor lunare și a soldurilor pentru fiecare cont sintetic, pentru verificarea înregistrărilor contabile efectuate, întocmirea balanței de verificare a conturilor sintetice, scop în care la finele lunii se face totalul rulajului pe perioada încheiată, totalul sumelor de la începutul exercițiului financiar contabil și soldul final. De asemenea furnizează date necesare pentru analiza economică și financiară;
Registrul inventar- se întocmește în vederea stabilirii rezultatelor inventarierii patrimoniului.
Registrele de contabilitate se utilizează în strânsă concordanță cu destinația acestora și se conduc în mod ordonat, completate astfel încât să permită în orice moment identificarea și controlarea operațiunilor efectuate.
c) Documente de sinteză și raportare
Se întocmesc pentru centralizarea și sintetizarea periodică a datelor în scopul furnizării informațiilor necesare fundamentării și luării deciziilor economice.
Aceste documente sunt: bilanțul contabil, contul de profit și pierdere, anexe la bilanț care sunt elaborate de Ministerul Finanțelor și se întocmesc la sfârșitul exercițiului financiar.
Pe baza datelor introduse în calculator se editează balanța de verificare, precum și alte situații de evidență analitică a operațiunilor financiar contabile.
Conatabilitatea financiară este, deci, un mijloc de control și de probă a actelor de comerț a căror importanță juridică este foarte mare, aspect datorat tehnicii de reflectare a fiecărei operații economice care face obiectul unei scrieri contabile regăsită în conturi.
Principalele documente de decontare sunt:
ordinul de plată;
cecurile;
dispozițiile de plată;
ordinele de compensare (abilitate de Ministerul Industriilor).
Din categoria documentelor cu regim special folosite la operațiunile de încasări și plăți în numerar, amintim:
dispoziția de încasare;
chitanțierul;
registrul de casă.
1.2.2. Organizarea contabilității trezoreriei
La organizarea contabilității trezoreriei se au în vedere următoarele obiective principale:
evidența și controlul operativ al operațiilor bănești în numerar;
gestiunea și valorificarea disponibilităților bănești din conturile de la bănci și a efectelor bănești depuse la bancă ;
efectuarea plăților la termenele scadente;
repectarea legislației financiar-bancare și fiscale;
valorificarea disponibilităților bănești prin plasamente de trezorerie;
alegerea și utilizarea celor mai eficiente instrumente de trezorerie și forme de decontare;
urmărirea și explicarea fluxului net de trezorerie din operații de exploatare, de investiții și financiare;
Organizarea contabilității are la bază relațiile generale dintre mijloacele bănești, creditele pe termen scurt si terți. În cadrul organizării contabilității în funcție de obiectivele urmărite se stabilesc conturile sintetice și analitice, documentele ce trebuie întocmite pentru consemnarea operațiilor, modul de prelucrare și înregistrare al acestora etc.
Organizarea contabilității mijloacelor bănești circumscrie: contabilitatea mijloacelor bănești în numerar, contabilitatea mijloacelor bănești gestionate prin bancă și contabilitatea altor mijloace bănești. Pe baza sistemului conturilor, a documentelor primare și de evidență specifice organizării celor trei laturi ale contabilității mijloacelor bănești, se stabilesc detaliile cu privire la modul de completare, transmitere, prelucrare, control și înregistrare a documentelor.
Pentru gestionarea și evidența existenței și mișcarii mijloacelor bănești în numerar se organizează casieria care folosește în principal Registrul de Casă.
Evidența casieriei și documentele justificative de încasări și plăți sunt folosite ca suporturi ai organizării contabilității operațiilor de casă respectiv pentru înregistrarea în Fișele de cont, jurnale sau situații ale contului casa. Pentru operațiile în valută(devize) se folosesc Registre de Casă separate. Concepția de organizare are în vedere transcrierea în urma grupării pe conturi a operațiilor din Registrul de Casă, formularele de evidență ale contului casa.
Pentru organizarea contabilității mijloacelor și operațiilor bănești prin conturile de la bancă prezintă importanță circuitul și conținutul extraselor de cont ale băncii împreună cu documentele justificative ale operațiilor din aceste conturi.
Operațiile privind disponibilitățile în devize se înregistrează în contabilitate la cursul zilei sau la un curs fix. La sfârșitul perioadei disponibilitățile în devize se evaluează la cursul de schimb în vigoare la acea dată, iar diferențele de curs rezultate se înregistrează în contabilitate ca venituri sau cheltuieli financiare, după caz.
Pentru operațiile de transferuri de disponibilitați între conturile de la bănci și casieria înterprinderii, evidența se organizează distinct în contabilitate prin conturi de viramente interne.
Contabilitatea trezoreriei conform Regulamentului de aplicare a Legii contabilității nr.82/1991 eliberat de Ministerul Finanțelor în baza Hotărârii Guvernului nr. 704/1993 asigură evidența existenței și mișcării titlurilor de plasament, disponibilităților în conturi la bănci și în casă, creditelor bancare pe termen scurt și a altor valori de trezorerie.
Organizarea contabilității titlurilor de plasament trebuie să asigure delimitarea și gestiunea distinctă a titlurilor de valoare de natura acțiunilor, de cele de natura obligațiunilor sau de altă natură.
Pentru fiecare din aceste categorii de titluri este necesar să fie organizată contabilitatea sintetică și analitică pentru acțiunile proprii și separat pentru acțiunile cumpărate, respectiv obligațiunile proprii și cele achiziționate.
La intrarea în patrimoniu titlurile de plasament se evaluează la valoarea de achiziție, prin care se înțelege prețul de cumpărare sau la valoarea determinată potrivit contractelor. Cheltuielile accesorii de cumpărare a titlurilor de plasament cum sunt comisioanele se înregistrează pe cheltuieli, deci ele nu se cuprind în costul de achiziție.
Organizarea contabilității creditelor are elemente relativ comune cu cele ale organizării contabilității mijloacelor bănești gestionate prin conturile de la bancă. Suportul de date pentru organizarea contabilității creditelor este extrasul de cont preluat de întreprindere împreună cu documentele justificative ale operațiilor. Pe extrasul de cont contabilitatea întreprinderii face gruparea operațiilor pe conturile corespondente debitoare sau creditoare și este utilizat pentru completarea jurnalelor sau fișelor de cont sintetic ale creditelor bancare cu dezvoltare pe analitice ale acestor conturi.
Contabilitatea sintetică a operațiunilor de trezorerie se realizează cu ajutorul conturilor din clasa 5, „Conturi de trezorerie” din planul general de conturi. Din această clasă fac parte următoarele grupe de conturi:
50.TITLURI DE PLASAMENT
502.Acțiuni proprii
503.Acțiuni
505.Obligațiuni emise și răscumpărate
506.Obligațiuni
508.Alte titluri de plasament și creanțe asimilate
5081.Alte titluri de plasament
5088.Dobânzi la obligațiuni și titluri de plasament
509.Vărsăminte de efectuat pentru titluri de plasament
51.CONTURI LA BĂNCI
511.Valori de încasat
5112.Cecuri de încasat
5113.Efecte de încasat
5114.Efecte remise spre scontare
512. Conturi curente la bănci
5121.Conturi la bănci în lei
5124.Conturi la bănci în devize
5125.Sume în curs de decontare
5126.Carnete de cecuri cu limită de sumă
518. Dobânzi
5186. Dobânzi de plătit
5187. Dobânzi de încasat
519. Credite bancare pe termen scurt
5191. Credite bancare pe termen scurt
5192. Credite bancare pe termen scurt nerambursate la scadență
5193.Credite externe guvernamentale
5194. Credite externe garantate de stat
5195. Credite externe garantate la bănci
5196.Credite de la trezoreria statului
5198.Dobânzi aferente creditelor bancare pe termen scurt
53.CASA
531.Casa
5311.Casa în lei
5314.Casa în devize
532.Alte valori
5321.Timbre fiscale și poștale
5322.Bilete de tratament și odihnă
5323.Tichete și bilete de călătorie
5328.Alte valori
54.ACREDITIVE
541.Acreditive
5411.Acreditive în lei
5412.Acreditive în devize
542.Avansuri de trezorerie
58.VIRAMENTE INTERNE
581. Viramente interne
59. PROVIZIOANE PENTRU DEPRECIEREA CONTURILOR DE TREZORERIE
590. Provizioane pentru deprecierea titlurilor de plasament
Grupa 50 ”Titluri de plasament”
Titlurile de plasament, denumite și valori mobiliare de plasament, valori pe termen scurt negociabile sau investiții temporare sunt titluri de valoare achiziționate în vederea realizării unui câștig pe termen scurt sau protejării utilităților, după caz. Spre deosebire de titlurile de participare, a căror posesiune este durabilă, perioada de rotație a titlurilor de plasament nu depășește de regulă un an. Ele se identifică cu acțiunile, obligațiunile, bonurile de tezaur și alte titluri de valoare dobândite pe termen scurt. Veniturile se realizează prin diferența dintre prețul de vânzare mai mare și prețul de cumpărare și sub forma dividendelor și dobânzilor încasate. Protejarea sau acoperirea disponibilităților bănești se face în raport cu fenomenul inflaționist, variația de putere de cumpărare a monedei( riscul de schimb) și riscul dobânzii.
Din structura titlurilor de plasament fac parte și acțiunile proprii răscumpărate temporar în vederea atribuirii salariaților societății, regularizării cursului de bursă sau reducerea capitalului societății( de obicei în perioada de recesiune economică), precum și obligațiunile emise și răscumpărate.
Aceste conturi au funcție contabilă de activ. În debitul lor se înregistrează costurile de achiziție al lor prin creditul următoarelor conturi: 509 ”Vărsaminte de efectuat pentru titluri de plasament”, 512 ”Conturi curente la bănci”, 531 ”Casa”. În creditul lor se înregistrează valoarea acțiunilor, obligațiunilor răscumpărate distribuite angajaților sau terților prin debitul următoarelor conturi: 456 ”Decontări cu asociații privind capitalul”, 512 ”Conturi curente la bănci”, 531 ”Casa”, 664”Cheltuieli privind titlurile de plasament cedate”, 161”Valoarea obligațiunilor emise și răscumpărate anulate”. Soldul debitor al conturilor 502 și 503 reprezintă valoarea acțiunilor cumpărate existente, iar soldul debitor al conturilor 505 și 506 reprezintă valoarea obligațiunilor emise și răscumpărate existente.
Grupa 51 ” Disponibilități bănești”
Disponibilitățile bănești în lei și în devize se delimitează sub forma numerarului în casieria întreprinderii, depozitelor la bancă, în conturile curente sau de disponibilități și prin alte valori financiare care datorită naturii lor sunt convertibile imediat în disponibilități bănești. În această ultimă situație se află valorile de încasat sub forma cecurilor, efectelor comerciale și cupoanelor primite de la plătitori și depuse la bancă spre încasare. Motivația încadrării acestor titluri sau documente de valori în activitatea de trezorerie și nu în categoria creanțelor, este acea că ele devin lichidabile( disponibile) într-un termen foarte scurt.
Disponibilitățile sau depozitele create în conturile de bancă pot funcționa la vedere sau la termen. Dacă nu acționează la vedere este recomandabil să se utilizeze tehnica contului curent sau a casei de credit. Prin acest cont se înregistrează toate operațiile bănești între întreprindere și bancă. În situația în care încasările sunt mai mari decât plățile, soldul contului reprezintă disponibilitățile bănești, iar dacă încasările sunt mai mici decât plățile, soldul exprimă creditele acordate de bancă.
Depozitele la termen la bancă reprezintă o formă de imobilizare a lichidităților până la un an, fără a fi transferabile sau utilizate înainte de termenul final. Procedând astfel, dobânda este mai mare decât în cazul disponibilităților bănești la vedere, care lipsește sau este foarte mică.
Din categoria disponibilităților bănești fac parte următoarele conturi: ”Valori de încasat”, ”Conturile curente la bănci”,”Creditele bancare pe termen scurt” și ”Dobânzi”.
Contul 512 ”Conturi curente la bănci” este un cont bifuncțional deosebit de complex, care se utilizează în contabilitatea trezoreriei pentru a ține evidența disponibilităților în lei și în devize aflate în conturi la bănci, a carnetelor de cecuri cu limită de sumă și a sumelor în curs de decontare precum și a mișcării acestora. Conform Normelor metodologice de utilizare a conturilor contabile, în debitul acestui cont se înregistrează 28 de poziții de sume de valori, începând cu sumele depuse sau virate în cont rezultate din încasările în numerar, din carnete cec cu limită de sumă, din alte conturi bancare, din acreditive și terminând sumele încasate din donații. În creditul contului se înregistrează 31 de poziții de sume, valori plăți, costul începând cu sumele ridicate în numerar din cont sau virate în alt cont de trezorerie și sfârșind cu valoarea despăgubirilor, amenzilor, penalităților, donațiilor și subvențiilor acordate plătite. Soldul debitor al acestui cont reprezintă disponibilitățile în lei și devize, iar soldul creditor reprezintă creditele primite.
Contul 519”Credite bancare pe termen scurt” este un cont de pasiv și servește la evidența creditelor acordate de bănci pe termen scurt. În creditul său se înregistrează creditele bancare pe termen scurt acordate de bancă pentru nevoi temporare, prin conturi bancare distincte, inclusiv dobânzile datorate(512, 666), iar în debit se înregistrează creditele restituite băncii prin debitul contului 512. Soldul creditor al contului reprezintă credite bancare pe termen scurt nerestituite.
Grupa 53 ”Casa”
Contul 531”Casa” este un cont complex de activ ce se utilizează pentru a ține evidența numerarului aflat în casieria unității, precum și mișcările acesteia ca urmare a încasărilor și plăților efectuate. În debitul acestui cont se înregistrează 13 poziții de valori, sume, venituri, diferențe începând cu ridicările de la bancă și sfârșind cu diferențele de curs valutar favorabile, aferente disponibilităților în devize. În creditul său se înregistrează, începând cu depunerile de numerar la bănci și sfârșind cu valoarea despăgubirilor, amenzilor și penalităților plătite în numerar, a donațiilor și subvențiilor acordate. Soldul acestui cont reprezintă disponibilitățile bănești existente în casierie.
Grupa 54 ”Acreditive”
Din această grupă fac parte ”Acreditive” și ”Avansuri de trezorerie”.
Acreditivul reprezintă mijloacele bănești păstrate la bancă într-un cont distinct, la dispoziția furnizorului din care urmează a se efectua plățile către acesta pe măsura livrării mărfurilor, executării lucrărilor sau prestării de servicii.
Contul 541”Acreditive” este un cont de activ cu ajutorul căruia se ține evidența acreditivelor deschise la bănci pentru efectuarea de plăți în favoarea terților. În debitul său se înregistrează sumele virate în conturile de acreditive deschise la dispoziția terților prin creditul contului 581. În creditul acestui cont se înregistrează sumele plătite terților sau virate în conturile de disponibilități ca urmare a încetării valabilității acreditivului(401,404,581). Soldul contului reprezintă acreditivele existente la bănci.
Contul 542”Avansuri de trezorerie” reprezintă disponibilitățile bănești spre a fi girate de către administratori sau alte persoane împuternicite de întreprindere în vederea efectuării unei plăți în favoarea întreprinderii. La această poziție se includ și avansurile acordate salariaților pentru efectuarea de cumpărături.
Grupa 58”Viramente interne”
”Viramente interne” este un cont de activ cu ajutorul căruia se realizează evidența viramentelor de disponibilități între conturile de trezorerie. Acest cont nu prezintă sold la sfârșitul lunii.
Grupa 59”Provizioane pentru deprecierea conturilor de trezorerie”
Este un cont de pasiv care se folosește pentru a ține evidența constituirii provizioanelor pentru deprecierea titlurilor de plasament
1.2.3 reflectarea in contabilitate A principalelor operațiuni
Societatea comerciala GRIMEX S.A efectuează în luna noiembrie 2001 următoarele operațiuni privind trezoreria:
A.Operațiuni cu titluri de plasament
1).În vederea reducerii activității se răscumpără 100 acțiuni proprii de la acționari cu achitare în numerar la valoarea nominală de 30000 lei conform chitanțelor;
502=5311 3000000
2).Se răscumpără în vederea anulării, un pachet de 400 actiuni la valoarea nominală astfel:
-100 de acțiuni răscumpărate cu 90000lei/acțiuni cu decontare imediată prin casă, care se anulează
-200 de acțiuni răscumpărate cu 100000 lei/acțiune cu decontare imediată prin bancă;
-100 de acțiuni răscumpărate cu 125000leiacțiune cu decontare ulterioară peste o lună, care se anulează;
502=5311 9000000
1012=% 1000000
502 9000000
764 1000000
502=5121 20000000
1012=502 20000000
% = 502 12500000
1012 1000000
664 2500000
3).Se răscumpără 400 acțiuni la valoarea nominală de 200000lei/acțiune,100 acțiuni, se distribuie salariaților la prețul de vănzare de 180000 lei/acțiune,250 se vănd unor terți la prețul de 220000 lei/acțiune;iar 50 de acțiuni unor întreprinderi la prețul de 200000 lei/acțiune;
502 = 5311 80000000
% = 502 20000000
5121 18000000
664 2000000
-vănzare(ordinului de vănzare)
461 = % 55000000
764 5000000
502 50000000
-Încasarea acțiunilor(pe baza chitanței și extrasului de cont )
5121 = 461 55000000
4) Se face emisiunea a 10000 obligațiuni cu o valoare nominală de 50000 lei/acțiune cu o dobândă de 40% pe an conform contractului
461 = 161 5000000
5121 = 461 50000000
5) .Se răscumpără 1000 obligațiuni la termen, emise anterior la prețul de răscumpărare de 55000 lei/obligațiune , prețul de emisiune fiind de 50000 lei/obligațiune.
505 = 5121 55000000
ordin de plată
B.Operațiuni legate de contabilitatea decontărilor prin conturile bancare
6) .Societatea primește de la un client un cec pentru suma de 2500000, reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate, urmând ca a doua zi cecul să fie remis la bancă spre încasare , în extrasul de cont, este confirmată încasarea sumei;
5112x = 411 2500000
-Remiterea cecului spre încasare
5112 = 5112x 2500000
-Încasarea cecului
5121 = 5112y 2500000
Unde x reprezintǎ reprezintǎ societatea beneficiara a ceculiu iar y societate care platește prin intrmediul cecului
7) .Când nu există depozite bancare(cecuri fără acoperire ) sunt contabilizate sub formă de cecuri neplătite astfel:
411 = 5112 2500000
Documentul utilizat este cecul:
Cecul
În afara numerarului și a cărților de plată, cecul este cel mai folosit instrument pentru a face plăți la magazin, restaurant sau în cadrul tranzacțiilor comerciale.
Cecul este definit ca o instrucțiune scrisă dată unei bănci de a plăti cuiva valoarea menționată în acest instrument.
Este un instrument de plată utilizat de titularii de conturi bancare cu disponibil corespunzător în aceste conturi. Disponibilul este creat printr-un depozit bancar, din operațiuni de încasări sau prin acordarea unui credit bancar.
Cecul este un instrument de plată care pune în legătură, în procesul creării sale, trei persoane: trăgător, beneficiar și tras. Instrumentul este creat de trăgător care, în baza unui disponibil constituit în prealabil la o societate bancară, dă un ordin necondiționat acesteia, care se află în poziția de tras să plătească la prezentare, o sumă determinată unei terțe persoane, sau însuși trăgătorului aflat in poziție de beneficiar. Cele trei persoane sunt puse in legătură prin cec și fac toate operațiunile legate de acest instrument, în nume propriu: trăgătorul emite cecul, posesorul legitim îl încasează, iar trasul îl plătește. Cecul este un instrument de plată prin care trăgătorul dispune de fondurile pe care le are la o societate bancară, trasul, acesta obligându-se să facă serviciul de casă.
Pentru ca trăgătorul să emită cecuri, banca îi eliberează acestuia formulare de cecuri în alb, dacă acesta deține un disponibil corespunzător în cont. Posesorul carnetului de cecuri completează formularul, în limitele disponibilităților proprii, îl semnează și îl predă beneficiarului care, la rândul său, îl va preda băncii sale pentru încasare. Cecul trebuie să fie completat în întregime cu cerneală sau pix de culoare albastră sau neagră sau prin dactilografiere.
Pentru a fi valabil, cecul trebuie să conțină mențiunile obligatorii cuprinse în Legea nr. 59/1934 asupra cecului, modificată prin Legea nr. 83/1994. Mențiunile facultative trecute pe cec răspund unor necesități specifice raporturilor dintre cele trei persoane: trăgător, beneficiar și tras.
Transmiterea cecului
În funcție de clauza sau mențiunea care o conține, cecul poate fi transmis prin:
girare- pentru cecurile care au înscrisă sau nu clauza ”la ordin”;
cesiune ordinară- pentru cecurile care au înscrisă clauza ”nu la ordin”;
simplă remitere- pentru cecurile care, în momentul emiterii nu conțin numele sau denumirea beneficiarului sau care poartă denumirea ”la purtător”.
Din punct de vedere al persoanei către care este plătibil cecul poate fi:
Cec la purtător. Cecurile care fac parte din această categorie, în momentul emiterii, nu indică expres beneficiarul, sau poartă mențiunea ”la purtător”. Acest cec va fi plătit fie persoanei desemnată ca beneficiar, fie deținătorului cecului. Cecul la purtător se transmite prin simpla remitere de la un purtător la altul.
Cec plătibil unei anumite persoane cu clauza ”nu la ordin”. Cecul este emis pe numele unei anumite persoane și conține mențiunea ”nu la ordin”. În cazul acesta, numai persoana menționată poate să încaseze pe calea cesiunii ordinare și nu poate fi transmis prin gir.
Cec plătibil unei anumite persoane cu sau fără clauza ”la ordin” (cec girabil). Girarea este operațiunea prin care se transmit, o dată cu remitarea, și toate drepturile rezultate din cec. Ea este o mențiune specială, făcută pe verso-ul cecului, în favoarea oricui, inclusiv în favoarea trăgătorului. Noul beneficiar poate la rândul său să gireze cecul cu toate drepturile care decurg din aceasta.
Plata cecului
Cecul este plătibil numai la vedere (prezentare).
Termenele de prezentare la plată a cecurilor emise și plătibile în România sunt:
8 zile dacă cecul este chiar în localitatea în care a fost emis;
15 zile în celelalte cazuri.
Termenele se calculează începând cu ziua următoarei date a emiterii cecului. Prezentarea cecului după expirarea termenului legal are ca efect pierderea dreptului legal de acțiune (regres), împotriva giranților anteriori, în cazul în care cecul nu ar fi plătit.
Toate persoanele care, în oricare calitate, s-au obligat prin cec ( trăgători, giranți), sunt responsabile solidar în ceea ce privește plata cecului respectiv, cu toate că obligațiile au fost asumate în momente diferite.
Tipuri de cecuri reținute pentru efectuarea decontărilor între agenții economici:
cecul la purtător;
cecul barat.
Trăgătorul sau posesorul unui cec poate face o barare prin înscrierea a două linii paralele orizontale sau oblice pe fața cecului; aceasta înseamnă că beneficiarul va trebui să recurgă la serviciile unei bănci pentru încasarea sumei înscrise pe cec, încasarea în numerar direct de la banca trăgătorului nefiind posibilă.
Bararea poate fi:
generală- dacă nu prezintă nici o mențiune între cele două linii;
specială- dacă între cele două linii este menționată denumirea unei societăți bancare.
Bararea generală poate fi transformată în barare specială. Operațiunea inversă este interzisă (bararea specială poate fi transformată în barare generală).
8.Se contabilizează operațiunile prin contul bancar , conform extrasului de cont și a documentelor de încasări și plăți ajunse la scadență;
5121 = % 376000
5112 256000
766 120000
% = 5121 1434000
581 900000
401 122000
403 400000
627 12000
9.La data de 17 . 11 2001 se fac următoarele operațiuni prin contul curent în devize;
-încasarea unei facturi emise la 10 .11.2001 reprezentând mărfuri livrate unui client pentru suma de 1000$
-plata unei facturi emise la 20.11.1’2001 către un furnizor extern pentru suma de 6000$;
Cursul de schimb:
5124 = % 35000000
411 33000000
(10000×33000$)
765 2000000
[10000(33200-33000)]
% = 5124 199200000
401
(6000×33100) 19860000
665 600000
[6000(32000-33100)]
10) Întreprinderea participă la licitație cu suma de 1000000 în vederea opținerii de dolari SUA tranzacția s-a derulat la un curs de licitație bancară de 8700 lei/$ si s-au suportat comisioane în sumă de 8000 lei .
% = 5121 10080000
5124 10000000
627 80000
11) Se înregistrează vânzarea a 2000$ la un curs de 8700 lei/$
5121 = 5124 17400000
C.Contabilitatea efectelor comerciale
12)S-a convenit ca furnizorul să acorde clientului un credit comercial pentru mărfurile livrate pe 60 zile pentru care s.c Grimex emite o cambie de 640000(590000 contravaloarea facturii plus 50000 lei dobânda), acceptată de client , în calitate de tras , beneficiarul fiind trăgătorul s.c Grimex;
% = 403 640000
401 590000
666 50000
413 = % 640000
411 590000
766 50000
5113 = 413 640000
5121 = 5113 640000
Documentele utilizate sunt cambia si biletul la ordin
Este obligația scrisă de a plăti sau de a face să plătească la scadență o sumă de bani determinată.
Cambia este un titlu de credit, sub semnătură privată, care pune în legătură, în procesul creării sale trei persoane: trăgătorul, trasul și beneficiarul. Titlul este creat de trăgător în calitate de creditor care dă ordin debitorului său, numit tras, să plătească o sumă fixă la data determinată în timp, fie unui beneficiar, fie la ordinul acestui din urmă.
Pentru a fi valabilă, cambia trebuie să conțină mențiunile obligatorii cuprinse în Legea nr.58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, modificată prin Legea nr.83/1994. Mențiunile facultative fac obiectul înțelegerii dintre persoanele care își pun semnătura pe titlu (denumiți semnatari).
Acceptarea cambiei
Acceptarea este angajamentul luat de către tras față de către orice posesor legitim de a plăti cambia la scadență. Trasul este obligat prin lege să accepte, dar dacă acceptă, el devine debitorul (obligatul principal).
Prezentarea cambiei la acceptare poate fi:
facultativă, putând fi făcută până la scadență;
obligatorie, atunci când trăgătorul indică expres în titlu acest fapt, fixând sau nu un anumit termen pentru prezentare sau atunci când cambia este plătită la un anumit timp de la vedere, în termen de un an de la data emiterii.
Prezentarea la acceptare va putea fi făcută oricând, dacă trăgătorul nu a fixat un termen pentru prezentare, dar nu mai târziu decât data scadenței. Prezentarea la acceptare poate fi făcută atât de posesorul cambiei, cât și de un simplu deținător al ei, la domiciliul trasului.
Acceptarea este înscrisă într-o rubrică specială pe cambie. Ea se exprimă prin cuvântul ”acceptat” sau orice altă expresie echivalentă și este semnată de tras. Simpla semnătură a trasului pusă pe fața cambiei este socotită acceptare.
Trasul poate restrânge acceptarea la o sumă mai mică decât aceea prevăzută de cambie.
Trăgătorul este răspunzător de acceptarea și de plata cambiei.
Cambia poate fi transmisă prin mai multe moduri:
prin gir
Cambia care cuprinde sau nu mențiunea ”la ordin”, poate fi transmisă prin gir. Girul este un act prin care posesorul cambiei, numit girant, transferă altei persoane numită girator, drepturile izvorâte din cambie.
Girul poate fi făcut chiar în folosul trasului, indiferent dacă a acceptat sau nu, al trăgătorului, sau al oricărui alt obligat. Aceștia pot să gireze din nou cambia. Girul poate fi necondiționat și semnat de către giranți.
prin cesiunea de creanță
Dacă trăgătorul a înscris în cambie mențiunea ”nu la ordin”, titlul se transmite prin cesiunea de creanță ordinară. Cesiunea de creanță este un act prin care creditorul numit cedent, transmite dreptul de creanță unei alte persoane numită cesionar. Spre deosebire de gir, cesiunea de creanță ordinară devine valabilă numai începând din momentul notificării ei debitorului sau din momentul în care debitorul o acceptă prin act autentic.
Avalizarea
Avalul reprezintă angajamentul necondiționat prin care un terț sau un semnatar al cambiei (avalul), altul decât trăgătorul sau acceptatul, devine garant pentru obligațiile unui co-obligat față de o cambie (avalizatul).
Avalul se dă pe o cambie sau pe un act separat, utilizându-se una din expresiile ”pentru aval” sau ”pentru garanție” urmate de semnătura avalistului. Avalistul este obligat să indice persoana pentru care dă avalul.
Scadența
Scadența este termenul la care cambia trebuie plătită. Ea trebuie să indice cu precizie ziua sau termenul maxim în interiorul căruia creditorul trebuie să se prezinte la plată. Scadența trebuie să rezulte cu precizie din textul cambiei:
la vedere;
la un anumit timp de la vedere;
la un anumit timp de la data emiterii;
la o dată fixă.
Plata
Posesorul cambiei care nu este plătibilă la vedere trebuie să o prezinte la plată în ziua scadenței sale sau la locul și adresa indicată pentru plată. Această prezentare trebuie efectuată în locul desemnat pe cambie. Cel care plătește cambia, poate pretinde ca aceasta să îi fie predată cu mențiunea de achitare scrisă de posesor. Posesorul nu poate refuza o plată parțială. În caz de plată parțială, cel care plătește (trasul) poate să ceară să i se facă pe cambie mențiunea de plată sau să i se dea o chitanță.
-Se depune la banca spre scontare înainte de termen o cambie in valoare de 50000000. Rata de scont = 5%
% = 413 50000000
5114 45000000
667 50000000
Principalul document care se folosește este borderoul.
Scontul
Scontul este o forma de credit acordat de către o bancă posesorului cambiei. La prezentarea pentru scontare, banca îi achită contravaloarea înainte de scadență, percepându-i un comision (taxa scontului). În urma acestui act, banca respectivă devine beneficiarul cambiei.
Dacă posesorul unui efect de comerț dorește obținerea sumei înscrisă în acesta (valoarea nominală) înainte de scadență, are posibilitatea să îl sconteze.
Scontarea este operațiunea prin care băncile comerciale cumpără efecte comerciale înainte de scadența lor, plătindu-le purtătorului în bani lichizi. Prin scontare, purtătorii efectelor comerciale primesc de la bancă o parte din valoarea acestora, numită în practică valoarea actuală, determinată prin scăderea din valoarea nominală a scontului. Valoarea nominală este valoarea înscrisă pe efectul comercial și care ar trebui plătită la scadență.
Scontul este suma de bani plătită de posesorul efectului de comerț băncii, pentru serviciul de creditare făcut în funcție de taxa scontului (dobânda percepută) și numărul de zile dintre scontare și scadență.
Formula de calcul este:
în care:
S : scontul;
Vn: valoarea nominală a efectului de comerț;
Nz: numărul de zile dintre scontare și scadență;
Ts : taxa scontului.
Dacă din valoarea nominală a efectului de comerț se scade scontul, se obține valoarea actuală a acestuia, respectiv suma încasată de posesorul ei după scontare:
Va=Vn-S
în care:
Va: valoarea actuală a efectului de comerț;
Vn: valoarea nominală a efectului de comerț;
S : scontul.
Din formula de calcul a scontului se pot stabili formule derivate pentru a determina valoarea actuală sau valoarea nominală a efectului de comerț astfel:
Va=Vn-S=Vn
Protestul
În caz de neplată la scadență de către tras, posesorul unei cambii trebuie să facă un protest înainte de a putea face recurs împotriva celorlalți semnatari ai cambiei (care sunt solidar obligați față de ei). Dacă o cambie este încasată de către o bancă, aceasta trebuie să facă protestul în caz de neplată.
Biletul la ordin
Cadrul legal
Cadrul legal aplicabil biletului la ordin este același cu cel referitor la cambie.
Este un instrument prin care emitentul își ia angajamnetul de a plăti la o anumită dată, o sumă determinată beneficiarului sau celui care este posesorul legitim al instrumentului. Biletul la ordin este un titlu de credit care pune în legătură, în procesul creerii sale, două persoane: emitentul și beneficiarul. Titlul este creat de emitent în calitate de debitor, care se obligă să plătească o sumă de bani la un anumit termen sau la prezentarea unui beneficiar aflat în calitate de creditor.
Pentru a fi valabil, biletul la ordin trebuie să conțină mențiunile obligatorii cuprinse în Legea nr.58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, modificată prin Legea nr.83/1994.
Biletul la ordin este o promisiune de a plăti și un mandat de plată. El se transmite prin girare. Obligațiile rezultând dintr-un bilet la ordin, se supun acelorași reguli generale ca și cele rezultând dintr-o cambie.
Totuși, acceptarea biletului la ordin nu se admite deoarece emitentul are aceleași obligații ca și cel care acceptă o cambie.
Decontările prin intermediul efectelor de comerț prezintă mai multe avantaje, dintre care reținem ca fiind mai semnificative următoarele:
transformarea în disponibilități bănești prin vânzarea la bancă a efectelor de comerț, caz în care banca preia dreptul de creanță față de clienți, devenind la rândul ei proprietară a efectului pe care îl va încasa la scadență;
valorificarea la bursă a efectelor de comerț (sub forma hârtiilor de valoare), respectiv încasarea unei creanțe prin așteptarea momentelor mai favorabile în operațiile de bursă;
oferă beneficiarului (cambiei sau biletului la ordin) dreptul necondiționat de a încasa suma înscrisă pe efect, la scadențele convenite, pe baza simplei promisiuni de plată.
Efectele de comerț pot fi utilizate atât în relațiile de decontare ale unității patrimoniale cu furnizorii săi (efecte de plată), cât și cu clienții (efecte de primit).
Dacă posesorul unui efect de comerț dorește obținerea sumei înscrisă în acesta (valoarea nominală) înainte de scadență, are posibilitatea să îl sconteze.
Scontarea este operațiunea prin care băncile comerciale cumpără efecte comerciale înainte de scadența lor, plătindu-le purtătorului în bani lichizi. Prin scontare, purtătorii efectelor comerciale primesc de la bancă o parte din valoarea acestora, numită în practică valoarea actuală, determinată prin scăderea din valoarea nominală a scontului. Valoarea nominală este valoarea înscrisă pe efectul comercial și care ar trebui plătită la scadență.
Scontul este suma de bani plătită de posesorul efectului de comerț băncii, pentru serviciul de creditare făcut în funcție de taxa scontului (dobânda percepută) și numărul de zile dintre scontare și scadență.
D.Contabilitatea decontărilor în numerar
14)S fac următoarele încasări
5311 = % 1270000
461 105000
581 1000000
411 185000
15)Se fac următoarele din plăti
% = 5311 1130000
426 200000
542 70000
421 600000
423 260000
Documentele utilizate pentru aceste operații sunt chitanța dacă ele se fac cu ajutorul casei și ordinul de plată, scrisoarea de garanție dacă se fac prin bancă.
Ordinul de plată
Este o dispoziție de plată necondiționată, de către emitentul acesteia, unei societăți bancare receptoare, de a pune la dispoziția unui beneficiar o anumită sumă de bani, la o anumită dată.
O astfel de dispoziție este considerată a fi ordin de plată numai dacă:
societatea bancară receptoare intră în posesia sumei respective, fie prin debitarea unui cont al emitentului, fie prin încasarea ei de la emitent;
nu prevede că plata trebuie să fie făcută la cererea beneficiarului.
Pe drumul parcurs de ordinul de plată de la plătitor la beneficiar, se pot interpune mai multe societăți bancare, acestea efectuând succesiv operații de recepție, autentificare, acceptare și executare a ordinului de plată.
Totodată, această serie de operațiuni poartă denumirea de transfer de credit. În vederea aducerii la îndeplinirea dispoziției plătitorului exprimată prin emiterea ordinului de plată, societățile bancare participante în cadrul transferului creditului respectiv, trebuie să efectueze în ordine următoarele operațiuni:
Recepția – procedura de recunoaștere a primirii ordinului de plată.
Autentificarea – procedura prin care se determină că ordinul de plată a fost emis de persoana indicată ca emitent pe ordinul de plată.
Acceptarea – procedura prin care se recunoaște ca valabil un ordin de plată recepționat sau
Refuzul – procedura care se utilizează în cazul în care o societate bancară receptoare decide că nu este posibil să se execute un ordin de plată dat de un emitent sau că executarea ar determina costuri excesive, ori întârzieri în finalizarea transferului de credit.
Executarea – procedura de emitere a unui ordin de plată acceptat anterior.
Ordinul de plată poate fi emis pe suport clasic (hârtie), sau pe suporturi neconvenționale (magnetic, electronic).
Participanții într-un transfer de credit sunt următorii:
Emitentul (non-bancar sau bancar) – este persoana care emite un ordin de plată pe cont propriu;
Plătitorul – este prima persoană care emite, în nume și pe cont propriu ordinul de plată (client al societății bancare inițiatoare sau însăși societatea bancară inițiatoare);
Beneficiarul (client al societății bancare destinatare sau însăși societatea bancară destinatară);
Societatea bancară inițiatoare – este prima societate bancară emitentă a unui ordin de plată;
Societatea bancară destinatară – este ultima societate bancară din lanțul transferului de credit, cea care recepționează și transferă ordinul de plată, fie în numele său, fie pentru a pune la dispoziția beneficiarului suma de bani înscrisă în acesta.
În derularea transferului de credit pot interveni și societăți bancare intermediare, altele decât societatea bancară inițiatoare sau societatea bancară destinatară, așa cum societățile pot fi emițătoare atunci când emit ordinul de plată (societatea bancară inițiatoare), sau receptoare atunci când îl recepționează (societatea bancară destinatară).
Drepturile și obligațiile participanților
Derularea unui transfer de credit se desfășoară pe baza unor principii de procedură din care decurg obligații, respectiv drepturi pentru contrapartidă riguros stabilite, ale partcipanților, astfel:
Emitentul are obligații în legătură cu emiterea ordinului de plată;
Plătitorul are obligația plății spezelor bancare aferente procesării ordinului de plată;
Societatea bancară inițiatoare are obligații privind:
returnarea sumei în caz de nefinalizate a transferului de credit;
plata dobânzilor de întârziere (în situația în care întârzierea plății i se datorează);
Societatea bancară receptoare are obligații privind:
recepția;
autentificarea;
acceptarea sau refuzul;
executarea ordinului de plată recepționat, inclusiv intervalul de timp obligatoriu în care trebuie să facă aceasta;
plata dobânzilor de întârziere (în situația în care întârzierea plății i se datorează).
O societate bancară receptoare este obligată să execute un ordin de plată în ziua bancară în care l-a acceptat.
Societatea bancară destinatară are obligații referitoare la:
recepția;
autentificarea;
acceptarea sau refuzul;
punerea fondurilor la dispoziția beneficiarului în ziua acceptării sau cel mai târziu în ziua următoare;
plata dobânzilor de întârziere (în situația în care întârzierea plății i se datorează).
Finanțarea transferului de credit se face atunci când societatea bancară destinatară acceptă ordinul de plată în favoarea beneficiarului.
Scrisoarea de garanție
Scrisoarea de garanție este un angajament irevocabil pe care și-l asumă o bancă, la cererea și în contul unui agent economic, de a plăti la o dată determinată, o sumă de bani exprimată în monedă națională sau străină, în cazul în care acesta nu își va fi îndeplinit o obligație derivată dintr-o relație contractuală. Cererea prin care se solicită scrisoarea de garanție trebuie să conțină elementele necesare operării, precum și pentru efectuarea controlului bancar asupra plăților.
Scrisoarea de garanție este utilizată de oamenii de afaceri în scopul de a se proteja împotriva unor factori de risc la care sunt expuși în derularea tranzacțiilor încheiate. Scrisoarea de garanție presupune existența prealabilă a unor drepturi și obligații izvorâte dintr-un contract, fără ca executarea ei să fie subordonată realizării contractului.
Banca emitentă percepe agentului economic pentru contul căruia a eliberat scrisoarea de garanție, un comision de risc. În contabilitatea agentului economic debitor, suma blocată de bancă la emiterea scrisorii de garanție se evidențiază în debitul unui cont din clasa conturilor financiare. Contul se lichidează prin creditare, la îndeplinirea obligației contractuale și restituirea scrisorii de garanție către banca emitentă.
Acreditivul și scrisoarea se garanție mai sunt cunoscute și sub denumirea de forme de asigurare cu anticipație a plăților.
E.Contabiltatea acreditevelor
6) Din disponibilul de la bancă se deschide un acreditiv de 100000(cerere de deschidere acreditiv)
5411 = 5121 100000
Acreditivul
Acreditivul constituie o altă formă de decontare și în același timp un mijloc bănesc ce asigură cu anticipație sumele necesare efectuării plăților. Se utilizează mai ales în relațiile de comerț exterior sau atunci când cumpărătorul întârzie repetat plățile către furnizor și acesta își crează o garanție suplimentară că i se asigură pe această cale plata într-un timp normal.
Acreditivul este forma de decontare prin care plățile se efectuează pe măsura livrării mărfurilor, executării lucrărilor și prestărilor de servicii dintr-o sumă rezervată în acest scop și ținută la dispoziția furnizorului la unitatea bancară la care acesta își are deschis contul.
Deschiderea de acreditive se face la cererea unității plătitoare, din disponibilitățile bănești aflate la bancă.
Cererea de deschidere se formulează pe un ordin care se prezintă de către plătitor unității sale și în care se menționează următoarele elemente:
suma acreditivului;
denumirea furnizorului, sediul acestuia și unitatea bancară care îl deservește;
felul și cantitate mărfurilor, lucrărilor, serviciilor ce fac obiectul contractului pentru care se deschide acreditivul;
termenul de valabilitate al acreditivului;
termenele de livrare în contract și documentele pe care trebuie să le prezinte furnizorul la bancă pentru decontare.
Valoarea acreditivului deschis se livrează la banca furnizorului din disponibilitățile cumpărătorului și se înregistrează la bancă într-un cont distinct.
Acreditivele deschise
În cazul folosirii acestei forme de decontare, furnizorul procedează la alte vânzări, cu particularitatea că pe măsură ce depune documentele la bancă, încasează imediat sumele de la client.
Acreditivul se închide la folosirea integrală a sumei, la expirarea valabilității sau la cererea cumpărătorului, cu acordul furnizorului.
Revocarea sau reducerea acreditivului se face pe baza unei scrisori predată de către cumpărător la banca furnizorului. La primirea consimțământului scris al furnizorului, se restituie suma în contul plătitorului (cumpărătorului).
Acreditivele pot fi deschise în lei și se evidențiază în contabilitatea unității plătitoare.
17) Se plătesc obligații către furnizor în valoare de 100000
401 = 5411 100000
18) Se acordă conform dispoziției de plată un avans spre decontare unui salariat în sumă de 3000000 lei
5422 = 5311 3000000
19) Se efectuează plata avansului chenzinal conform listei de avans chenzinal în sumă de 24000000 lei
425 = 5311 24000000
F.Contabilitatea creditelor bancare currente(de trezorerie)
19) Se contractează un credit bancar de 12000000
5121 = 5191 12000000
666 = 5198 200000
% = 5121 12200000
5191 12000000
5198 200000
CAPITOLUL II
. URMĂRIREA ȘI CONTROLUL
CONTABILITĂȚII TREZORERIEI PREZENTAT PE FLUXURI
2.1 Istoric legislativ
Profitul prezentat la începutul anului este un concept oarecum abstract, deoarece nu coincide, de cele mai multe ori, cu soldul disponibilităților bănești, la același sfârșit de an. Ne prevalăm de principiul realizării la înregistrarea cheltuielilor și veniturilor, dar nu trebuie să uităm că, mai devreme sau mai târziu cheltuielile vor fi plătite iar veniturile încasate. În final dimensiunea disponibilităților bănești, sub toate formele de existență, conferă autenticitate bunei gestionări a întreprinderii.
Situația fluxurilor de numerar degajă informații utile despre capacitatea întreprinderii de a genera numerar și echivalente de numerar precum și utilizarea corespunzătoare a fluxurilor de numerar.
Iată de ce în ultimii zece ani s-a simțit nevoia includerii în situațiile financiare a unui document care să prezinte gradul în care diferitele activități ale întreprinderii degajă fluxuri de numerar, respectiv excedente sau deficite de numerar. Situația fluxurilor de numerar a fost ridicată la rang de document obligatoriu de raportare, întâi în perimetrul piețelor internaționale de capital (burse de valori) și apoi în cadrul Standardelor Internaționale de Contabilitate, unde a fost preluată destul de recent. Deși Directiva a IV- a a Uniunii Europene nu prevede raportarea unui astfel de document, tot mai multe întreprinderi multinaționale europene elaborează și raportează această situație în cadrul situațiilor financiare.
În România situația fluxurilor de numerar devine document obligatoriu de raportare, o dată cu demararea programului de armonizare contabilă. Dacă prima reglementare (OMF 403/1999) era oarecum evazivă cu privire la acest subiect (nu preciza formatul de prezentare), OMF 94/2001 vine și aduce o serie de clarificări, stabilind și modalitățile de prezentare.
Importanța acestui document este atât de mare încât IASC a simțit nevoia elaborării unui Standard separat, IAS 7 „Situația fluxurilor de numerar”, care devine exigibil începând cu 1997. De atunci acest standard a fost continuu revizuit și modificat, ultima variantă fiind cea aplicată cu 1 ianuarie 1994.
d
Gihid pra
Avantaje
Avantajele pe care informațiile cuprinse în situația fluxurilor de numerar le aduc sunt următoarele:
permit evaluarea variației activului net al societății;
evaluarea structurii financiare (inclusiv gradul de lichiditate și solvabilitate);
determinarea capacității de a influența valoarea și momentul apariției fluxurilor de numerar;
crește comparabilitatea raportării rezultatelor din exploatare (se elimină efectul utilizării unor tratamente contabile diferite);
evaluarea istoricului fluxurilor de numerar (impactul asupra profitabilității, schimbării prețurilor etc) și posibilitatea generării de previziuni.
Situația fluxurilor de numerar trebuie să fie detaliată pe cele trei tipuri de activități: de exploatare, de investiție și de finanțare. Astfel trebuie degajate următoarele fluxuri e numerar:
fluxuri de numerar din activitatea de exploatare;
fluxuri de numerar din activitatea de investiții;
fluxuri de numerar din activitatea de finanțare.
Startul oficial în cursa Standardelor de contabilitate a fost dat în 1999, o dată cu publicarea Ordinului Ministerului de Finanțe nr. 403/1999 ”Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu standardele de contabilitate internaționale”.
Ulterior a apărut o nouă reglementare legislativă- Ordinul Ministerului Finanțelor Publice 94/2001 pentru aprobarea ”Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu standardele de contabilitate internaționale” (care completează și clarifică o parte din problematica armonizării contabilității românești).
Din această categorie apar o serie de repere legate de programul de armonizare contabilă din țara noastră.
Perioada de derulare: 1999-2005
Aria de aplicabilitate:
1999: programul de armonizare contabilă afectează situațiile financiare ale anului 1999, precum un eșantion reprezentativ de societăți comerciale cotate la bursă și întreprinderi de interes național care vor experimenta acest program;
2000: au fost integrate în acest program toate societățile cotate, regiile autonome, întreprinderi de stat de interes național, precum și întreprinderi care acționează pe piața de capital;
2001: lista celor 197 de societăți comerciale care sunt vizate este prezentată în O.M.F. 94/2001;
până în 2005 vor accede treptat la programul de armonizare contabilă următoarele categorii de societăți comerciale (societăți din categoria a IV-a).
Criterii de încadrare în categoria a IV-a
O.M.F. 94/2001 precizează că în primul an de aplicare, agenții economici care intră sub incidența acestor reglementări au obligația de a retrata situațiile financiare ale anului 2000 și de a le depune până la 30 septembrie 2001 la unitățile teritoriale ale Ministerului de Finanțe Publice.
Începând cu exercițiul financiar al anului 2006 rămân în afara prevederilor acestor reglementări întreprinderile mici și mijlocii care vor aplica prevederile legii contabilității nr. 82/1991.
Principalele noutăți pe care aceste noi reglementări legislative le aduc față de legea contabilității nr. 82/1991 și Regulamentul de aplicare a acesteia se referă cu predilecție la concepte și obiective noi, pe baza cărora va fi construită informația raportată în situațiile financiare. Există o serie de noutăți în ceea ce privește modul de structurare și prezentare a informațiilor în situațiile financiare. În ceea ce privește modificările conceptuale, situațiile financiare vor cuprinde următoarele documente:
Bilanțul;
Contul de profit și pierdere;
Situația modificării capitalurilor proprii;
Situația fluxurilor de numerar;
Politici contabile și note explicative;
Se remarcă apariția a două documente noi, pentru practica de raportare contabilă din țara noastră, și anume: ” Situația modificării capitalurilor proprii” și ” Situația fluxurilor de numerar”, necesară pentru evidența fluxurilor de încasări si plăți ale perioadei.
De asemenea, au dispărut anexele la bilanț, ele fiind înlocuite de note contabile și note explicative.
Notele se deosebesc de anexe deoarece detaliază, suplimentează și comentează informațiile cuprinse în situațiile financiare( nu numai în bilanț și în contul de profit și pierdere), pentru a majora relevanța informațională a raportării. Astfel, fiecare element pe care l-am prezentat mai sus va fi însoțit de o trimitere la notele explicative.
Principii contabile- noutăți
Un alt pas important pe care OMF 94/2001 îl face este cel în domeniul principiilor și regulilor contabile. Astfel, regăsim principiile ”clasice” (principiul continuității activității, principiul permanenței metodelor, principiul prudenței, principiul independenței exercițiului, principiul necompensării, principiul intangibilității bilanțului de deschidere) care apar atât în Directiva a IV-a (excepție făcând doar principiul necompensării), cât și în Standardele Internaționale de Contabilitate (excepție făcând principiul intangibilității bilanțului).
Apar și o serie de principii noi, din care o parte se regăsesc în Directivele Europene, o parte în cadrul general al Standardelor Internaționale de Contabilitate și anume principiul prevalenței economicului asupra juridicului (”substance over form”- nu apare în Directivele Europene), principiul evaluării separate a elementelor de activ și pasiv (nu apare în Cadrul general IAS) și principiul importanței semnificative (”materiality”- nu apare în Directivele Europene). În ceea ce privește principiul prevalenței economicului, în România terenul a fost pregătit prin reglementările referitoare la contractele de leasing, OG 51/1997 privind contractele de leasing și Legea 99/1999 privind accelerarea reformei economice).
Formatele de prezentare
În ceea ce privește formatul de prezentare cerut pentru conturile anuale, OMF 94/2001 prevede doar o singură structură (cea verticală după natură, fără să fie restrictivă).
Directiva a IV-a dă posibilitatea optării pentru o variantă din două (format vertical sau orizontal), în ceea ce privește formatul bilanțului și una din patru (vertical, orizontal, după destinație și după natură)- pentru contul de profit și pierdere. Standardele Internaționale de Contabilitate nu impun un anumit format sau ordinea de prezentare, limitându-se la elementele-rânduri care nu trebuie să lipsească.
În ceea ce privește formatul situației fluxurilor de numerar, OMF 94/2001 oferă posibilitatea alegerii uneia din cele două variante de prezentare agreate de IAS 7 ”Situația fluxurilor de numerar” (metoda directă sau metoda indirectă
2.2.Tabloul fluxurilor de trezorerie și mizele lui
În Franța, specialiștii s-au atașat, în diferite contexte, mai multor definiții privind trezoreria:
Într-un sens mai restrâns, ea desemnează totalul lichidităților sau disponibilităților întreprinderii.
Într-o accepție mai extensivă, trezoreria include soldurile debitoare la bancă și titlurile de plasament care se pot transforma în disponibilități.
În anii ’70, trezoreria netă a fost definită ca diferență între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment și măsurată ca diferență între disponibilități și credite de trezorerie.
Reținută de Pcg francez 1982, această definiție se utilizează, pe plan conceptual, pentru desemnarea diferenței dintre activele cu lichiditate imediată și datoriile cu exigibilitate imediată.
Recomandarea Ordinului experților contabili(OEC) reia definiția Pcg și o dezvoltă.
Mai întâi, ea include în conținutul trezoreriei activele și datoriile a căror lichiditate, respectiv exigibilitate, sunt imediate. Altfel spus, este vorba de activele a căror transformare în bani poate să intervină imediat, fără pierdere de valoare, și de pasivele externe( datoriile) a căror plată poate să fie pretinsă în orice moment.
În detaliu, trezoreria asimilează disponibilităților (corectate cu dobânzile datorate și ne ajunse la scadență) următoarele elemente: titlurile de plasament și conturile curente debitoare. În același timp, trebuie să se precizeze că noțiunea de lichiditate imediată exclude disponibilitățile, titlurile de plasament și conturile curente supuse unor restricții. Recomandarea asimilează creditelor de trezorerie obligațiile garantate, efectele scontate dar ne ajunse la scadență, creanțele cedate și conturile curente creditoare, a căror exigibilitate este imediată.
Contrar Pcg, care include efectele scontate dar ne ajunse la scadență și creanțele cedate, în categoria angajamentelor în afara bilanțului, recomandarea le cuprinde în variația de trezorerie și, ca urmare, în contrapartidă, se înregistrează mărimile corespunzătoare creanțelor- clienți.
Conform standardului american FAS 95, tabloul fluxurilor de lichidități trebuie să explice variațiile, în cursul exercițiului, a lichidităților sau a echivalentelor lor (cvasilichiditățile).
Cvasilichiditățile corespund investițiilor pe termen scurt, foarte lichide, care îndeplinesc următoarele condiții:
sunt imediat convertibile în sume de bani perfect determinate;
sunt atât de aproape de data lor de exigibilitate încât un risc de schimbare a valorii datorată unei schimbări a ratelor dobânzii este nesemnificativ.
În general, corespund acestei definiții numai investițiile care au o dată de exigibilitate originală de cel mult trei luni.
Conform standardului american, sunt definite trei condiții care permit să se estimeze că lichiditatea nu suportă nici o restricție:
existența unei piețe care să asigure lichiditatea imediată a activelor;
absența convenției de blocaj;
absența riscului de pierdere de capital, legată de variația ratelor dobânzii.
Se poate deduce că definiția recomandării franceze este mai largă decât cea adoptată de standardul american. FAS 95 reține noțiunea de ”cash” și ” cash echivalent” care exclude creditele de trezorerie. Acestea din urmă sunt înscrise în cadrul funcției de finanțare. Deși IASC nu definește conceptul de trezorerie, se consideră că este vorba de ansamblul lichidităților și echivalentelor de lichidități.
Conform normei internaționale IAS 7, expresia fluxuri de trezorerie desemnează ansamblul intrărilor și ieșirilor de lichidități sau de echivalente de lichidități.
Lichiditățile se referă la fondurile disponibile și la depozitele la vedere. Echivalentele de lichidități sunt plasamente pe termen scurt, foarte lichide, convertibile cu ușurință într-o mărime determinată de lichidități și a căror valoare nu riscă să se schimbe în mod semnificativ.
Scopul deținerii echivalentelor de lichidități este de a face față angajamentelor de trezorerie pe termen scurt. Se deduce că scadența lor este apropiată, de regula sub trei luni. În orice caz, deținerea de echivalențe de lichidități nu se face în scopul realizării unor obiective de plasament.
Titlurile care reprezintă capitalurile proprii sunt excluse din echivalentele de lichidități. Fac excepție acțiunile privilegiate achiziționate cu puțin timp înaintea scadenței lor și care au o dată de rambursare determinată.
Dacă împrumuturile bancare sunt, în principiu, elemente ale activităților de finanțare, împrumuturile pe termen scurt rambursabile la vedere, acordate prin conturile curente, sunt incluse, în unele țări, în categoria lichidităților și echivalentelor de lichidități.
Fluxurile de trezorerie nu cuprind mișcările între elementele care constituie lichidități, pentru că aceste componente fac parte din gestiunea trezoreriei întreprinderii. Or, un tablou al fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte intrările și ieșirile de fonduri generate de activitățile de exploatare, de investiții și de finanțare. Cât privește gestiunea trezoreriei, aceasta cuprinde plasamentul excedentelor de lichidități în echivalente de lichidități.
Principala critică adusă tabloului de utilizări și de resurse (modelul Pcg francez 1992) este dată de disimularea fluxurilor monetare. El nu permite relevarea influenței fenomenelor de stocaj și a decalajelor temporare care pot exista între contabilizarea unui flux financiar și a consecinței sale monetare, după caz, încasare sau plată, asupra disponibilităților. Altfel spus cele două influențe impiedică indicatorul „excedent brut de exploatare” să capete o expresie riguroasă de disponibilități. În mod corespunzător, capacitatea de autofinanțare este doar un surplus monetar potențial.
Un pas înainte pe linia creșterii gradului de relevanță a informațiilor generate de contabilitatea de angajamente este calculul și utilizarea indicatorului excedent de trezorerie din exploatare (ETE), plecând de la excedentul brut din exploatare (EBE).
EBE
– Producția stocată (stoc final – stoc inițial)
+Variația stocurilor din aprovizionări (stoc inițial – stoc final)
– Variația crențelor-clienți (solduri finale – solduri inițiale)
+Variația datoriilor față de furnizori (solduri finale – solduri inițiale)
=ETE
Cum variația stocurilor, creanțelor-clienți și a datoriilor față de furnizori, ca sumă algebrică, generează indicatorul variația necesarului de fond de rulment, relația anterioară devine:
EBE – Variația necesarului de fond de rulment = ETE,
ceea ce permite să se evidențieze anumite dezechilibre financiare.
Dar calculul și utlizarea ETE în analizele financiare erau insuficiente pentru asigurarea unor abordări mai relevante așa cum sunt cele bazate pe analiza solvabilității și a riscului de faliment.
Era nevoie de un alt instrument care să depășească modelul tradițional al tabloului de utilizări și de resurse, ca situație de trecere de la bilanțul de deschidere la bilanțul de închidere. Așa cum contul de profit și pierdere explică formarea rezultatului, era util să se conceapă o situație care să explice variația de trezorerie.
Într-o atare situație, trezoreria devine informație-cheie, deoarece, prin ea, întreprinderea își finanțează activitatea și își asigură perenitatea. Prin ea, se determină indicatorii necesari gestiunii și analizei financiare, atât pe termen scurt, pentru măsurarea solvabilității, cât și pe termen lung (măsurarea nevoii de finanțare).
Printr-o astfel de informație, se asigură obiectivele în analiză, deoarece, spre deosebire de fondul de rulment, necesarul de fond de rulment și capacitatea de autofinanțare, trezoreria nu este un concept dominat de incidența convențiilor și politicilor contabile.
În plus, răspunzându-se cerințelor unei contabilități conceptualizate, informațiile circumscrise conceptului de trezorerie se adaptează previziunilor și unei abordări de tip bugetar.
Modelul de plecare în evoluția practicii internaționale spre un tablou al fluxurilor de trezorerie a fost standardul contabil american FAS 95 (1987) și situația propusă, prin această normă de FASB. Dincolo de câteva diferențe, Franța l-a preluat prin recomandarea Ordinului experților contabili, în octombrie 1988. la rândul lui, organismul internațional de normalizare, IASC, emite și pune în aplicare, la 1 ianuarie 1979, norma 7 (IAS 7) privind tabloul de finanțare, normă revizsuită în 1992. Începând cu 1 ianuarie 1994, marile întreprinderi din țările dezvoltate, care aplică normele contabile internaționale, trebuie să publice în raportul lor anual un tablou de finanțare axat pe analiza veriației de trezorerie. De altfel cadrul conceptual al IASC face din tabloul de finanțare o componentă distinctă a situațiilor financiare.
Conluzionând, se poate afirma că menirea de bază a tabloului fluxurilor de trezorerie este să furnizeze inormații relevante privind încasările și plățile unei întreprinderi, în cursul unui exercițiu, pentru a ajuta utilizatorii de situații financiare, în special investitorii, în evaluarea solvabilității acesteia
2.3. Structura de detaliu și metodologia întocmirii
tabloului fluxurilor de trezorerie
Fluxurile de trezorerie ale activităților de exploatare
Activitățile de exploatare sunt principalele activități generatoare de venituri și orice alte activități cu excepția celor definite ca fiind activități de investiții sau de finanțare.
Mărimea mișcărilor de trezorerie legate de exploatare este un indicator cheie al măsurii în care întreprinderea a degajat, prin exploatarea sa, suficiente fluxuri de trezorerie, pentru a rambursa împrumuturile sale, a menține capacitatea sa de exploatare, a vărsa dividende și a realiza noi investiții, fără să recurgă la alte surse externe de finanțare. De asemenea, utilizate cu alte informații, informațiile privind diferitele categorii de fluxuri istorice de trezorerie legate de exploatare pot să fie utile pentru previziunea fluxurilor viitoare de trezorerie aferente exploatării.
Fluxurile de trezorerie ale activităților de exploatare sunt, în mod esențial, consecința principalelor activități generatoare de venituri ale întreprinderii. Ca urmare, ele sunt, în general, rezultatul operațiilor și evenimentelor care concură la formarea rezultatului net.
Definiția și precizările anterioare, deși imprecise, sunt completate de IAS 7, printr-o listă de exemple. Astfel, constituie fluxuri de trezorerie ale exploatării, cu predilecție:
încasările care decurg din vânzarea de bunuri și servicii;
încasările care provin din redevențe, onorarii, comisioane și alte venituri;
plățile privind furnizorii și salariații;
plățile de impozite, exceptând cazurile când ele vizează activitățile de investiții sau de finanțare.
O întreprindere poate să dețină titluri în scopuri comerciale, caz în care acestea sunt asemănătoare stocurilor achiziționate pentru a fi revândute. Ca atare, fluxurile de trezorerie, care provin din achiziționarea și cesiunea de titluri deținute în scopuri comerciale, sunt incluse în categoria activităților de exploatare. În mod asemănător, avansurile de casă și împrumuturile acordabile de instituțiile financiare sunt clasificate, în general, în categoria activităților de exploatare, știut fiind că ele se referă la principala activitate generatoare de venituri a acestui tip de unități.
Unele operații, precum și cesiunea unei imobilizări de tipul instalațiilor de producție, pot să genereze un plus sau un minus de valoare, care afectează rezultatul net. Fluxurile de trezorerie legate de astfel de operații nu aparțin, totuși, exploatării, deoarece astfel de operații intră sub incidența activităților de investiții.
O întreprindere trebuie să prezinte fluxurile de trezorerie aferente activității de exploatare făcând apel:
fie la metoda directă, conform căreia informațiile furnizate se referă la încasări și plăți (intrări și ieșiri de fonduri) brute;
fie la metoda indirectă, conform căreia rezultatul net este corectat, pentru a ține cont:
de influența operațiilor care nu au caracter monetar;
de orice report sau regularizare a încasărilor sau plăților trecute sau viitoare, presupuse de exploatare;
de elementele de venituri sau de cheltuieli asociate fluxurilor de trezorerie care vizează investițiile sau finanțarea.
IASC 7 recomandă întreprinderilor utilizarea metodei directe, pentru că această metodă permite obținerea de informații care se dovedesc a fi utile pentru estimarea fluxurilor viitoare de trezorerie, fapt ce nu este posibil prin aplicarea metodei indirecte.
Metoda directă presupune operarea directă în fluxuri monetare, pe care le grupează în diferite categorii de încasări și plăți.
Norma internațională nu face referire la categoriile ce trebuie constituite. Pe baza exemplelor sale, se poate ajunge, totuși, la următoarea prezentare tip:
Fluxurile de trezorerie relative la activitățile de exploatare (metoda directă):
Conform metodei directe, informațiile privind principalele categorii de intrări și ieșiri de fonduri brute pot să fie obținute:
fie pe baza înregistrărilor contabile ale întreprinderii;
fie prin ajustarea vânzărilor, costului vânzărilor (sau dobânzilor și veniturilor asimilate și dobânzilor debitoare și cheltuielilor asimilate, pentru o instituție financiară) și celelalte elemente ale contului de profit și pierdere în funcție de:
variațiile intervenite în cursul exercițiului, în cadrul stocurilor, creanțelor și datoriilor de exploatare;
de celelalte elemente fără incidențe monetare;
de celelalte elemente pentru care incidențele monetare constau în fluxuri de investiții sau de finanțare.
În privința metodei indirecte, prezentarea tip a normei internaționale vizează următoarele categorii:
Fluxurile de trezorerie relative la activitățile de exploatare (metoda indirectă
După cum am remarcat anterior, conform metodei indirecte, fluxul net de trezorerie care provine din activitățile de exploatare se determină prin ajustarea rezultatuliu net, ținând cont de incidența:
variațiile intervenite în cursul exercițiului, în cadrul stocurilor, creanțelor și datoriilor din exploatare;
altor elemente care nu comportă nici încasări, nici plăți, precum amortizările, provizioanle, impozitele amânate, câștigurile sau pierderile din schimb nerealizate, beneficiile nedistribuite ale societăților asociate și interesele minoritare (în contextul conturilor consolidate);
altor elemente pentru care incidența asupra trezoreriei se realizează prin fluxurile de investiții și cele de finanțare.
s
Fluxurile de trezorerie ale activităților de investiții
IASC 7 reamintește că fluxurile care rezultă din activități de investiții indică în ce măsură plățile au fost efectuate pentru achiziționarea de active destinate să genereze venituri și fluxuri de trezorerie viitoare.
Fluxurile de trezorerie ale activităților de investiții oferă informații privind maniera în care întreprinderea își asigură perenitatea și creșterea. Ele se referă la:
plăți efectuate pentru achiziționarea de imobilizări corporale și necorporale, precum și a altor active pe termen lung, inclusiv cheltuielile de dezvoltare capitalizate și plățile implicate de imobilizările produse de întreprindere pentru sine;
încasări care decurg din vânzarea de imobilizări corporale și necorporale, precum și a altor active pe termen lung;
plăți efectuate pentru achiziționarea de titluri de participare și de titluri de creanță ale altor întreprinderi, precum și plăți efectuate pentru achiziționarea de participații la întreprinderi de tip joint-venture (altele decât plățile efectuate pentru instrumente considerate ca fiind echivalente de lichidități sau deținute în scopuri comerciale);
încasări relative la vânzarea de titluri de participare și de titluri de creanță ale altor întreprinderi, precum și încasări relative la vânzarea de participații în întreprinderi de tip joint-venture (altel decât încasările generate de instrumente considerate ca fiind echivalente de lichidități sau cele deținute în scopuri comerciale);
avansurile de trezorerie și împrumuturile acordate (altele decât avansurile și împrumuturile acordate de o instituție financiară);
încasări care decurg din rambursarea avansurilor și împrumuturilor acordate altor părți (altele decât avansurile și împrumuturile acordate de o instituție financiară).
IAS 7 nu precizează care sunt rubricile de constituit corespunzătoare acestor fluxuri. Totuși exemplele furnizate în anexa normei conduc la următoarea prezentare-tip:
Fluxurile de trezorerie relative la activitățile de investiții:
Fluxurile de trezorerie ale activităților de finanțare
Activitățile de finanțare sunt acele activități care antrenează schimbări în mărimea și structura capitalurilor proprii și capitalurilor împrumutate ale întreprinderii.
Prezentarea separată a acestor fluxuri în tabloul de trezorerie este dată de posibilitatea utilizării lor în previziunea sumelor pe care aportorii de capitaluri vor retrage din fondurile (capitalurile viitoare).
Mișcările de trezorerie generate de activitățile de finanțare se referă la:
încasările din emisiunea de acțiuni și de alte instrumente ale capitalurilor proprii;
vărsăminte efectuate acționarilor pentru achiziționarea sau răscumpărarea acțiunilor întreprinderii;
încasări din emisiunea de împrumuturi obligatare, de împrumuturi statutare, de bilete de trezorerie, de titluri de împrumut ipotecar sau a altor titluri de împrumut pe termen scurt sau lung;
rambursarea sub formă de lichidități a sumelor împrumutate;
vărsăminte efectuate de un locatar pentru reducereea soldului datoriei referitoare la un contract de locație-finanțare.
IAS 7 nu precizează care sunt rubricile de constituit corespunzătoare. Totuși, exemplele furnizate în anexa normei conduc la următoarea prezentare tip:
Fluxurile de trezorerie relative la activitățile de finanțare:
d) Unele probleme particulare privind prezentarea unui tablou al fluxurilor de trezorerie
Prezentarea unor fluxuri de trezorerie, în mărime reală
În principiu, fluxurile de trezorerie trebuie să fie prezentate la nivelul mărimii lor brute. Ca atare, nu este posibil să se compenseze încasările și plățile din aceeași categorie și chiar din categorii diferite.
IAS 7 admite, totuși, două excepții, de la acest principiu. Astfel, unele fluxuri de trezorerie care provin din operații de exploatare, de investiții sau de finanțare pot să fie prezentate în mărime netă. Este vorba despre:
încasări și plăți în contul clienților, atunci când fluxurile de trezorerie nu decurg din activitățile întreprinderii, ci din cele ale clientului;
încasările și plățile referitoare la elemente ce au un ritm de rotație rapid, o valoare mare și scadențe scurte.
În cazul instituțiilor financiare, fluxurile de trezorerie trebuie să fie prezentate în mărime netă, în cazul:
încasărilor și plăților legate de acceptare și de rambursarea de depozite cu scadență determinată;
plasării de depozite la alte instituții financiare și retragerii acestor depozite;
împrumuturilor acordate și avansurilor consimțite în favoarea clienților și rambursării acestor împrumuturi și avansuri.
Fluxurile în monede străine
Toate fluxurilor de trezorerie în monede străine sunt convertite la cursul zilei plății sau încasări. Există totuși posibilitatea utilizării unui curs mediu ponderat pentru ansamblul fluxurilor aferente unei perioade.
Lichiditățile și echivalentele de lichidități în monede străine existente la sfârșitul exercițiului sunt convertite la cursul de închidere.
Câștigurile și pierderile nerealizate, ce rezultă din variația cursului între data fluxurilor și data încheierii exercițiilor, nu constituie fluxuri monetare. Totuși, efectul variațiilor cursurilor lichidităților deținute sau datorate este prezentat în tabloul fluxurilor de trezorerie, pentru a permite compararea între lichiditățile aferente deschiderii și închiderii exercițiului. Prezentarea se face separat de fluxurile de trezorerie ale activităților de exploatare, de investiții și de finanțare.
Raportarea fluxurilor de numerar pe o bază netă
Fluxurile de numerar provenite din următoarele activități de exploatare, investiții și finanțare pot fi raportate pe o bază netă:
plățile și încasările în numerar în numele clienților, atunci când fluxurile de numerar reflectă mai degrabă activitățile clientului, decât pe cele ale întreprinderii;
plățile și încasările în numerar pentru elementele pentru care rulajul este rapid, sumele sunt mari, iar termenul e scadență este scurt.
Fluxurile de numerar provenite din fiecare dintre următoarele activități ale unei instituții financiare pot fi raportate pe o bază netă:
încasările și plățile de numerar pentru acceptarea și rambursarea depozitelor cu o dată fixă de scadență;
plasarea și retragerea depozitelor de la alte instituții financiare;
avansurile în numerar și împrumuturile făcute clienților și rambursarea acestor avansuri și împrumuturi.
Fluxurile de numerar în valută
Fluxurile de numerar provenite din tranzacțiile efectuate în valută trebuie înregistrate în moneda de raportare a întreprinderii prin aplicarea asupra valorii în valută a cursului de shimb dintre moneda de raportare și valută, la data fluxului de numerar.
Fluxurile de numerar ale unei filiale din străinătate trebuie convertite la cursurile de schimb dintre moneda de raportare și valută, la data fluxului de numerar.
Elemente extraordinare
Fluxurile de numerar asociate cu elemente extraordinare vor fi clasificate ca provenind din activități de exploatare, investiție și finanțare și prezentate adecvat și separat.
Dobândă și dividende
Fluxurile de numerar din dobânzi și dividende încasate sau plătite vor fi prezentate separat. Acestea trebuie clasificate într-o manieră consecventă, de la perioadă la perioadă, clasificate ca activități de exploatare, de investiții sau de finanțare.
Impozitul pe profit
Fluxurile de numerar provenite din impozit pe profit vor fi prezentate separat și vor fi clasificate drept fluxuri de numerar rezultate din activități de exploatare cu excepția situației în care ele pot fi identificate în mod specific cu activități de finanțare și investiții.
Investiții în filiale, întreprinderi asociate și asocieri în participație
La contabilizarea unei participații într-o întreprindere asociată sau filială înregistrată utilizând metoda punerii în echivalență sau a costului, investitorul restrânge raportarea sa în situația fluxurilor de numerar la fluxurile de numerar și societatea în care s-a investit, de exemplu la dividende și avansuri.
Achiziționarea și cedarea filialelor și a altor unități de afaceri
Fluxurile de numerar globale provenite din achiziția și din înstrăinarea de filiale și alte unități de afaceri vor fi prezentate separat și clasificate ca rezultate din activități de investiție.
Întreprinderile trebuie să prezinte, cumulativ, în legătură atât cu achizițiile, cât și cu înstrăinările filialelor sau ale altor unități de afaceri, de-a lungul perioadei, următoarele aspecte:
contraprestația totală plătită sau primită în schimbul achiziției sau înstrăinării;
ponderea din contraprestația primită sau plătită sub forma numerarului sau echivalentelor acestuia;
valoarea numerarului sau echivalentelor acestuia aparținând filialei sau unității de afaceri achiziționate sau înstrăinate;
valoarea activelor și obligațiilor, altele decât numerarul și echivalentele acestuia, aparținând filialei sau unității de afaceri care a ost achiziționată sau înstrăinată, centralizat, pe fiecare categorie majoră.
Alte tranzacții decât cele în numerar
Tranzacțiile de investiții și finanțare care nu necesită întrebuințarea numerarului sau a echivalentelor de numerar trebuie excluse din situația fluxurilor de numerar. Astfel de tranzacții trebuie prezentate separat în cadrul situațiilor financiare, într-un mod care să furnizeze toate informațiile relevante despre aceste activități de investiții și finanțare.
Componente ale numerarului și ale echivalentelor de numerar
Întreprinderile trebuie să evidențieze componentele numerarului și ale echivalentelor de numerar și să prezinte o reconciliere a sumelor din situația fluxurilor de numerar cu elementele echivalente raportate în bilanț.
Alte prezentări
Întreprinderea trebuie să prezinte, împreună cu un comentariu al conducerii, valoarea soldurilor semnificative de numerar și echivalente de numerar deținute de întreprindere și la care nu are acces grupul.
IAS 1, Prezentarea situațiilor financiare, impune prezentarea informațiilor comparative.
Sunt furnizate de asemenea extrase din contul de profit și pierdere și din bilanț cu scopul de a ilustra modul în care acestea se leagă cu informațiile furnizate în situația fluxurilor de numerar.
CAPITOLUL III
FLUXUL DE TREZORERIE (CASH-FLOW) IN ANALIZA DIAGNOSTIC A SITUAȚIEI FINANCIARE
3.1 Preveziunea trezoreriei
Previziunile de trezorerie vizează descrierea evoluției disponibilităților înainte și după mobilizarea creditelor pe termen scurt de care dispune o întreprindere.
Rolul previziunilor de trezorerie este de a contribui la securitatea financiară și la rentabilitatea întreprinderii, printr-o reducere a cheltuielilor de natura financiară.
Previziunile de trezorerie sunt caracterizate prin patru elemente:
orizontul previziunii, reprezentat de durata la care acesta se referă: un an, mai multe luni sau mai multe zile;
pasul previziunii, adică intervalele de timp la care o previziune se dezvoltă în analitic: pas zilnic, săptămânal, decadal sau chiar lunar; disponibilitățile sunt prevăzute la sfârșitul intervalului reprezentat de pasul ales;
natura soldurilor prevăzute;
nivelul de agregare: previziunea realizată la nivelul unei bănci sau pentru ansamblul băncilor cu care întreprinderea în cauză intră în relație.
Literatura de specialitate relevă că în practica țărilor occidentale sunt întrunite mai multe tipuri de trezorerie:
Bugete de trezorerie: orizontul, anul următor celui de întâlnire a bugetului, pasul, nivelul de agregare;
Previziunea de trezorerie pe termen scurt cu orizont de 2-4 luni, cu un pas lunar sau diferit de o lună și cu un nivel de agregare situat de obicei la nivelul ansamblului băncilor.
Previziunea de trezorerie pe termen foarte scurt numită și situație zilnică a trezoreriei pentru următoarele 8 zile, o lună sau cel mult 3 luni, nivelul de agregare fiind un partener bancar.
Previziunea particulară de trezorerie se referă la un spațiu financiar distinct( ex: piață financiară importantă) sau realizarea unei operații distinctă( de investiție sau financiară).
Unele informații au un rol crucial în realizarea previziunilor de trezorerie:
Închiderea exercițiului financiar pentru prezentarea în bilanț a unei situații patrimoniale mai avantajoase din punct de vedere al imaginii întreprinderii în fața terților. În acest sens trezorierul acesteia poate să mobilizeze mai multe efecte comerciale în operația de scontare sau să facă apel la un supliment de credite pe termen scurt, pentru a prezenta o imagine mai atractivă în ceea ce privește conturile de disponibilități;
Șfârșitul de lună, cu care ocazie necesarul de trezorerie este, în cele mai dese cazuri, mai ridicat datorită scadenței plății salariilor sau a efectelor comerciale;
Scadențele de plată a impozitelor, cotizațiilor privind asigurările sociale, dividendele cuvenite acționarilor și datoriile față de diverși creditori;
Momentul de plată a investițiilor, datorită disponibilităților uneori uriașe care se dislocă;
Momentele de declanșare a operațiilor financiare legate de capitaluri: emisiunea de noi titluri, angajarea de noi credite pe termen lung, rambursarea ratelor scadente la împrumuturi etc.
Previziunea vânzărilor este operația fundamentală pentru procesul de bugetare a întreprinderii și în ultimă instanță pentru elaborarea bugetului de trezorerie. De la cifra vânzărilor pornesc previziunile pentru aprovizionări, pentru personalul necesar, pentru investiții etc. O dată stabilită cifra vânzărilor anuale și repartizarea ei lunară, previziunea încasărilor din aceste vânzări se fundamentează pe o evidență statistică a eșalonării în timp a încasării veniturilor lunare.
Previziunea plăților se face la fel cu cea a încasărilor pornind de la previziunea cheltuielilor și de la eșalonarea previzibilă a plăților pentru aceste cheltuieli. Natura diferită a cheltuielilor determină o serie de particularități în privința previziunii mărimilor anuale, cât și a eșalonării scadențelor de plată.
Previziunea cheltuielilor de personal se face în funcție de politica întreprinderii privind forța de muncă în contextul obiectivelor financiare urmărite și a mișcării sindicale( angajări, concedieri, pensionări, recalificări etc.). Scadența plății salariilor nete este chenzinală în timp ce plata cheltuielilor lunare este de regulă lunară.
În previziunea plăților se au în vedere și scadențele previzibile ale plăților din celelalte bugete: de investiții( cesiuni, achiziții de mijloace fixe, împrumuturi, rambursări, datorii financiare) și de exploatare( plata dividendelor cuvenite pentru anul anterior etc.).
Situația zilnică a trezoreriei
Din punct de vedere al conținutului, situația este structurată în încasări și plăți, iar analitic se realizează o clasificare a acestora după natura instrumentelor de plată utilizate: cecuri, viramente, efecte comerciale etc. Sursele de informații sunt de natură contabilă( facturi, extrase de cont, fișele de cont privind clienții, furnizorii, debitorii și creditorii), dar și extra contabilă (bugetul de trezorerie în cazul unor evenimente sigure sau cu efect imediat asupra trezoreriei, scadențele privind împrumuturile, statele de plată și cheltuielile sociale, previziunile serviciilor comerciale privind evoluția cifrei de afaceri, datele privind condițiile impuse de bănci în relația lor cu întreprinderea: rata dobânzii, comisioanele).
În cazul grupurilor de societăți, societatea mamă dezvoltă situația zilnică a trezoreriei pe fiecare întreprindere care face parte din grup și pe fiecare bancă parteneră.
3.2 analiza trzoreriei
Modelul de analiză diagnostic este conceput de specialiștii în domeniu managementului, ca un instrument de diagnoazare multicriterială a societății comerciale, în vederea fundamentării obțiunilor privind soluțiile de restructurare și planurile strategice pentru orientarea ei în ambinața actualei perioade de tranziție spre economia de piață.
În analiza diagnostic in domeniul financiar se tine seama de o serie de criterii si anume: ponderea capitalului împrumutat in cifra de afaceri; evolutia fondului de rulment net (global); rentabilitatea activitătii; rentabilitatea financiara; productivitatea capitalului investit; evoluția datoriei nete; remunerarea factorului de munca; rata autonomiei financiare; lichiditatea patrimoniala si viteza de rotație a stocurilor de produse si de facturi neîncasate. În analiza diagnostic a situației financiare a întreprinderii, este necesara, de asemenea, abordarea a doua probleme cu importanța practică: evaluarea performantelor pe criterii si agregarea calificativelor pe criterii (utilizându-se modele ca conan-holder si cel al centralei bilanturilor al bancii frantei).
Pentru a înțelege modul de evoluție al unei întreprinderi, este necesar să dispunem, pentru fiecare exercițiu, de un anumit număr de informații care sunt furnizate direct de documentele clasice ca bilanțul și contul de rezultate. Enumerăm cu titlu de exemplu: totalul investițiilor realizate, totalul datoriilor contractate, totalul dividentelor distribuite, totalul capacităților de autofinanțare, ect. Astfel de informații sunt conținute în tabloul de finanțare. Rezultă că acest tablou facilitează analiza diferitelor strategii de aplicare în întreprindere ( de creștere, de finanțare, de distribuție de dividente, de reorientare a activității ect). Pentru întocmirea tabloului de finanțare se iau în cadrul datele din bilanțul exercițului anterior și cele din bilanțul exercițiului încheiat precum și datele din contul de rezultate al exercițului încheiat.
Acest tablou furnizează o expilcație coerentă a evoluției trezoreriei având fluxurile care au modificat patrimoniului întreprinderii.
Este important de remarcat că analiza variației trezoreriei nu este făcută în funcție de fluxurile de trezorerie în sensul stric al termenului, ca este articulată cu variația carențelor și datoriilor care stau la originea decalajului dintre fluxurile financiare și variația trezorerie.
Pentru elaborarea tabloului de finanțare sunt necesare anumite preocupările documentelor de sinteză, astfel:
Este necesară analiza corectă a fiecărui bilanț, care intră în calculul fr
Pentru a pune în evidență fluxurile financiare și cele contabile, pe de o parte, iar pe de altă parte pentru a putea distinge în cadrul fiecărei categorii de fluxuri, cele care au o tendință crescătoare de cele care au o tendință descrescătoare. Fiecare variație este un rezultat al mai multor fluxuri care pot fi de natură diferită și în sens diferit.
Imobilizările în curs de exercițiu (n-1) care sunt terminate în exercițiul
N sunt încorporate în creșterea postului imobilizării în cursul exercițiului n . Dar tabloul de finanțare nu trebuie să înregistreze decât fluxurile corespunzătoare exercițiului n, situație în care imobilizările în curs trebuiesc eliminate din creșterea postului imobilizării (exercițiul n).
Referitor la ecarturile de conversie activ și pasiv întrucât acestea sunt
Temporare, în elaborarea tabloului de finanțare se va lua în calcul valoarea inițială a posturilor de creanțe sau datorii și cea rectificată prin intermediul ecarturilor de conversie.
Împrumuturile obligatare cu prime de rambursare trebuie prelucratate
Având în vedere 2 lucruri:
Primele de rambursare sunt amortizate direct: bilanțul nu cuprinde decât valoarea netă
Suma cuprinsă în tabloul de finanțare drept creștere a datorii financiare (numărul de obligațiuni – preț de emisiune) nu trebuie să fie confundată cu creșterea datoriei reale a întreprinderii (număr de obligațiuni ∙ prețul de rambursare).
Informații furnizate prin intermediul tabloului de finanțare
Din prima parte a tabloului de finanțare se deduce variația fondului de rulment. Dacă această variație este pozitivă, ca e traduce printr-o ameliorare a structurii financiare a întreprinderii și invers. Totodată această variație trebuie confruntată cu variația necesarului de fond de rulment rezultă în partea a doua a tabloului. Într-adevăr, creșterea fondului de rulment poate fi inferioară creșterii necesarului de fond de rulment situație ce se poate concretiza printr-o delegare a trezoreriei susceptibilă de a rea noi dificultăți întreprinderii.
Într-o înterpretare mai detaliată se poate face următoarele judecății de valoare:
1 La nivelul resurselor durabile: din tablou se poate deduce importanța relativă a fiecărei din cele 4 resurse de finanțare la care întreprinderea poate recurge: caf, vânzarea elementelor de activ, creșterea de capital, creșterea datoriilor financiare.
Este interesant:
De a compara creșterea resurselor proprii (CAF + vânzări +creșterea de capital) cu creșterea datoriilor de financiare. În principăiu creșterea datoriilor de financiare nu trebuie să fie net superioară creșterii resurselor proprii
De a măsura importanța caf în raport cu ansamblul resurselor. Cu cât CAF este mai mare cu atât mai mare este autonomia financiară a înteprinderii
Analizarea cu atenție a rubricii “vânzarea elementelor de activ imobilizat”: în situația în care acest post figurează sume foarte mari este foarte probabil că întreprinderea pune în aplicare o strategie de restructurare și reorientare a producției.
2. La nivelul utilizării permanente se pot trage următoarele concluzii:
Dacă se constată o creștere importantă a imobilizării corporale în raport cu cele financiare, întreprinderea pune în aplicare o strategie de creștere internă, invers avem de-a face cu o creștere externă;
Dacă rambursarea datoriilor este superioară contractării de noi împrumuturi, întreprinderea aplică o politică de lichidare a împrumuturilor;
Politica de distribuție de dividend care este strâns legată de politica de autofinanțare.
Referitor la partea a 2-a a tabloului de finanțare, acesta oferă o analiză exactă a tuturor componentelor nfr așa încât este ușor de a determina componentele perturbatoare și de a lua decizii de corectare a acestora.
Tabloul de trezorerie
Tabloul de trezorerie este un model evoluat al tablolului finanțare, care regrupează fluxurile de trezorerie dintr-o întreprindere pentru un anumit exercițiu financiar.
Prin intermediu acestui tablou se poate determina variația trezoreriei, se poate stabili un diagnostic al situației întreprinderii și în același timp informațiile furnizate de acest document pot fi folosite în complectarea altor metode de analiză.
Trezoreria degajată de întreprindere este rezultatul politicii sale de dezvoltare economică și arată potențialul economic al întreprinderii în cauză. Utilizarea eficientă a surplusului de trezorerie are o influență hotărâtoare asupra viitorului întreprinderii și asupra echilibrului dinamic al fluxurilor viitoare.
Tabloul de trezorerie răspunde la următoarele întrebării:
cum reușește întreprinderea să degaje trezorerie?
Cum utilizează trezoreria obișnuită?
Răspunsul la aceste întrebării se obține ca urmare a ordonării fluxurilor în tabloul de trezorerie pe cele trei funcții esențiale ale gestiunii financiare (exploatare, investiții și finanțare), permițând astfel calcularea variației trezoreriei.
Întrepretarea acestor solduri este adesea delicată și necesită multă experiență și precauție, fapt ce limitează utilizarea în practică a acestui mod de analiză.
Informațiile necesare pentru regruparea fluxurilor de trezorerie prin intermediul tabloului de trezorerie pot fi obținute din:
Contul de rezultate; acest document conține fluxurile relative la operațiunile curente (de gestionare) ca și cele referitoare la operațiunile excepționale (vânzarea elementelor de activ imobilizat).
Tabloul de finanțare:
Prima parte a tabloului de finanțare furnizează informații referitoare la utilizările permanente și la modalitățiile de finanțare ale acestora.
A doua parte furnizează informații referitoare la variația nfr și a trezoreriei nete.
În absența tabloului de finanțare aceste informații sunt obținute din bilanț și anexele la bilanț corespunzătoare.
În practică nu există un model tipizat al tabloului de trezorerie. Cel mai utilizat model este cel recomandat de ordinul experților contabili din Franța și care considerăm că este cel mai bine adaptat pentru analiza evoluției trezoreriei întreprinderii românești. Acest model se prezintă astfel:
Din modelul prezentat rezultă clar împărțirea fluxului pe cel trei mari funcții de gestiune financiare:
Exploatare;
Investiții;
Finanțare.
Referitor la funcția de exploatare, aceasta trebuie considerată într-un sens mai larg, deoarece cuprinde ansamblul operațiunilor curente, din contul de rezultate (mai puțin vânzările de imobilizări). Soldul calculat la nivelul funcției de exploatare trebuie să fie pozitiv și reprezintă surplusul monetar utilizat la finanțarea investițiilor, rambursarea datoriilor financiare, plata dividentelor. Acest surplus monetar este cel care transformă de fapt caf dintr-o sursă potențială pentru întreprindere într-o resursă efectivă.
În situația unor investiții, soldul degajat la nivelul funcției de investiții este un sold negativ. Acest sold stă la originea nevoii de trezorerie și este acoperit de celelalte două solduri calculate în tabloul de trezorerie. Ideal ar fi ca acoperirea să se facă din trezoreria degajată de activitatea curentă (surse interne), însă de multe ori această politică dă naștere unor investiții nerentabile sau mai puțin rentabile întrucât lipsește constrângerea în utilizarea eficientă a fondurilor, constrângerea practicată cu succes de organismele financiare în situația în care s-ar apela la datorii financiare.
Al 3-lea sold calculat în tabloul de trezorerie este de fapt rezultatul tuturor fluxurilor legate de finanțarea permanentă (durabilă) a întreprinderii. În acest sens plata dividentelor este considerată o nevoie de finanțare întrucât aceasta reduce autofinanțarea care de fapt este diferența între CAF – dividente plătite.
Întocmirea tabloului de finanțare pe mai multe exerciții financiare permite cunoașterea politicilor de investiții (de dezvoltare) și de finanțare urmărite de întreprindere, gradul de acoperire al nevoilor prin autofinanțare, precum și realizarea de priviziuni referitoare le evoluția viitoare a întreprinderii.
EBE măsoară capacitatea întreprinderii de a genera și conserva fonduri în condițiile desfășurării activității.
EBE trebuie să permită:
Menținerea și dezvoltarea aparatului de producție;
Remunerarea capitalurilor investite (a celor proprii și a celor împrumutate).
EBE este independent de:
Politica financiară a întreprinderii;
Politica de amortismente practicată;
Politica fiscală.
De aceea EBE este indicatorul cel mai potrivit pentru a compara activitatea a două întreprinderii.
EBE permite măsurarea rentabilității capitalurilor investite prin intermediul ratei
Economice:
Rec=EBE/capitaluri investite=EBE/(i.c.+nfr+disponibil)
EBE permite măsurarea capacității întreprinderii de a degaja o acumulare brută
Trezoreria netă este expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activității eficiente. Înregistrarea unei trezoreriei pozitive în cadrul mai multor exerciții succesive demonstrează eficiența activității întreprinderii în viața economică și posibilitatea plasării rentabile a acestor disponibilități pentru întărirea poziției de piață.
Creșterea trezoreriei nete pe perioada exercițiului contabil reprezintă „cash-flow”-ul perioadei (cf), respectiv fluxul monetar al exercițiului.
Un cash-flow pozitiv se interpretează ca o creștere a capacității reale de finanțare a investițiilor. Aceasta reprezintă o îmbogățire a activului real, o confirmare a majorității averii proprietarilor.
Un cash-flow negativ sugerează o reducere a capacității de finanțare a investițiilor și deci o sărăcie a activului net real, o reducere a valorii proprietății.
În acest moment al analizei financiare se poate concluziona că trezoreria este determinată de rentabiliatatea economică.
Este ușor de demonstrat că între rentabilitate și lichiditate (reflectată în trezorerie) sunt relații de interconectare. Profiturile suplimentare obținute prin creșterea rentabilității vor fi repartizate pentru finanțarea acțiunilor de modernizare și cointeresare a factorilor de producție. Factorii de producție astfel stimulați vor determina o accelerare a rotației capitalurilor, iar gradul mai ridicat de rentabililate devine un factor de sporire a rentabilității.
Totodată putem remarca variația trezoreriei și față de variația,necesarului de fond de rulment respectiv a decalajelor între încasările creanțelor și plățile datoriilor scadente. În aceste condiții o întreprindere rentabilă nu are în mod automat o trezorerie netă pozitivă, aceasta din urmă depinzând de variațiile termenelor de scadență a încasărilor și plăților.
O metodă foarte mult utilizată în analiza financiară este metoda ratelor.
Prin rată înțelegem un raport sau o relație caracteristică între două valori. Acest valori pot fi brute (preluate direct din documentele de sinteză) sau prelucrate (obținute din calcul ex: fr, nfr,).
Atuul principal al acestei metode este că permite fie compararea în timp (pe mai multe perioade) fie între diferite societăți.
Plecând de la documentele de sinteză se poate calcula un număr foarte mare de rate. În continuare vom prezenta cele mai importante rate financiare: și anume ratele de structură care caracterizează situația întreprinderii la un moment dat exprimând foarte precis relațiile care există între activ și pasiv.
Plecând de la bilanț se pot calcula următoarele rate:
Rate de structură a activului;
Rate de structură a pasivului;
Rate de sinteză.
1. Rate de structură ale activului
Aceste rate sunt în general exprimate în procente plecând de la elementele activului bilanțier astfel:
1.
2.
3.
Aceste rate exprimă gradul de lichiditate al capitalului. Pentru fiecare sector de activitate există o compoziție ideală a capitalului. Fiecare întreprindere are ca obiectiv menținerea structurii capitalelor sale cât mai aproape de idealul sectorului de activitate. Calculul acestor rate pe mai multe perioade permite aprecierea condițiilor de menținere a unui anumit nivel de lichiditate. Variațiile apărute în mărimea acestor rate pot fi provizorii ca urmare a unor investiții sau operații financiare importante însă trebuie interpretate cu foarte mare atenție luând în calcul factorii particulari care au contribuit la modificările respective.
Aceste rate măsoară de asemenea posibilitățile de reacție a întreprinderii la eventualele schimbării de conjunctură, capacitatatea ei de a modifica rapid compoziția capitalului sau pentru adapta noile condiții oferite de piață.
Rata cea mai importantă este relativă la activul imobilizat al cărui grad de lichiditate este cel mai scăzut și deci contribuie esențial la evaluarea gradului de lichiditate al activelor. Această rată se situează cel mai adesea la nivelul de 60% și peste..
2 Rate de sinteză sau rate de echilibru financiar
Situația financiară a întreprinderii se obține confruntând lichiditatea elementelor de activ cu exigibilitatea datoriilor. Ratele care măsoară echilibru între elemente de activ și cele de pasiv sunt din acest punct de vedere cel mai semnificative.
Ratele de sinteză se împart în două categorii:
Rate de finanțare
Rate de trezorerie
1.1.Rata de finanțare a activelor imobilizate . Este normal ca aceste rate să fie supraunitare:
Se poate determina chiar existența unui fr propriu prin raportul:
Complementar cu aceste rate se poate calcula rata de finanțare nfr,
Pentru a evidenția existența la sfârșitul exercițiului a unei trezorerii nete.
1.2. Ratele de trezorerie măsoară capacitatea de plată a întreprinderii pe termen scurt si pe termen lung.(lichiditatea si solvabilitatea)
.lichidiatea este definita de doua principale carectiristici:
-de specificul elementelor de activ,acestea avand o capacitate mai mare sau mai mica de a se transforma in bani;
-de destinatia lichiditatilor,din acest punct de vedere lichiditatea fiind definita ca si cacapacitatea întreprinderii de a se acoperii din activele sale cele mai lichide obligatile pe termen scurt
O valoare supraunitară a acestor rate dovedește că cel puțin pe termen scurt, întreprinderea are capacitatea de aș-i achita datoriile exigibile.
Lichiditate curenta
Prin datorii pe termen scurt se înteleg datoriile a căror exigibilitate este de sub 1 an.
b)lichiditate imediata
C)lichiditate rapida
Nivelele considerate normale pentru aceste rate sunt:
-lichiditatea curenta între 1,2 și 2
-lichiditatea rapida între 0,6 și 1
-lichiditatea imediata între 0,2 și 0,3
Solvabilitatea reflectă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile pe termen mediu și lung, de a asigura sursele bănești capabile să susțină continuitatea exploatării pe termen lung.
În modul cel mai general, solvabilitatea reflectă modalitatea în care din capitalul social se acoperă obligațiile către creditori și acționari, calculându-se sub forma solvabilității patrimoniale:
Capital social
SP=
CREDITE PE TERMEN MEDIU ȘI LUNG
Acest indicator se precizează ca fiind asiguratoriu pentru valori cuprinse între 40%÷60%, limita minimă fiind de 30%.
Desfășurarea activității pe termen lung presupune apelarea la împrumuturi, ceea ce face ca solvabilitatea să fie privită sub două aspecte:
Ca posibilitate de restituire a împrumuturilor din rezultatele obținute, când se mizează pe o activitate eficientă care elimină varianta acoperirii obligațiunilor prin eliminarea activelor. În acest caz solvabilitatea întreprinderii se apreciază cu ajutorul gradului de acoperire a serviciului datoriei:
Unde: pn – profitul net obținut;
a – amortizarea;
div- dividentele de plătit;
rc – rata de rambursare a creditului pe termen mediu și lung;
db – dobânda aferentă creditului.
Ca alternativă nefavorabilă, generată de starea de faliment a întreprinderii, când acoperirea obligațiunilor se face prin valorificarea activelor totale, caz în care solvabilitatea întreprinderii se apreciază cu ajutorul indicelui de solvabilitate generală:
Unde: at –activele totale;
îtl – împrumuturi pe termen mediu și scurt;
ots – obligații pe termen scurt;
dt – dobânzi totale aferente împrumuturilor.
Și în acest caz, se poate stabili un nivel optim al mărimilor:
Pentru gradul de acoperire a serviciului datoriei nivelul minim acceptat este „1”, solvabilitatea fiind cu atât mai bună cu cât nivelul indicatorului este mai mare;
Pentru indicele de solvabilitate generală, ca urmare a faptului că valoarea de lichidare a activelor este inferioară valorii contabile a acestora, solvabilitatea este cu atât mai bună cu cât nivelul indicatorului este mai mare de „3”.
Utilizarea acestei rate este limitată datorită lipsei informațiilor detaliate privind datoriile imediate exigibile.
În aprecierea acestor rate trebuie văzut dacă nu cumva o operație de scontare a efectelor din portofoliu a avut loc.
În rezumat putem spune ca dacă ratele de finanțare calculate placând de la bilanț dau o bună evaluare a gradului de solvabilitate a întreprinderii, cele de trezorerie trebuie interpretate cu mare prudență întrucât se poate modifica cu ușurință partea de jos a bilanțului, procedând la operații de trezorerie de circumstanță pentru închiderea exercițiului financiar.
3. la analiza 3 Concluzii cu privire indicatorilor
Lichiditatea curenta a întreprinderii este buna se încadrează in limitele considerate normale fiind in creștere de la o perioada la alta înrăutățindu-se in perioada curenta ajungând la 6,4 ceea înseamnă ca firma nu și-a folosit cum trebuie activele curente.
Lichiditatea rapida a întreprinderii este buna se încadrează în limitele considerate normale fiind in creștere de la o perioada la alta.
Lichiditatea imediată a întreprinderii nu se încadrează limitele considerate normale fiind in creștere de la o perioada la alta firma nereușind sa-și acopere datoriile pe termen scurt din disponibilitățile pe care le are
Lichiditatea la vedere a întreprinderii nu se încadrează in limitele considerate normale fiind in creștere de la o perioadă la alta firma nereușind să-și acopere creditele pe termen mediu și lung din disponibilitățile pe care le are si conturile din bancă
Concluziile finale cu privire la ratele de lichiditate arată ca firma are o tendință ușoară de depreciere a celor patru indicatori care dacă se mențin pot avea repercursiuni asupra capacității de plată a întreprinderii. Nivelele ridicate ale lichidităților curente și rapide poate fi determinat fie de menținerea unui nivel supradimensionat al stocurilor fie de practicarea unor durate mari pentru creditul comercial.
Solvabilitatea patrimonială a întreprinderii e buna, arătând ca din capitalul social se acoperă obligațile catre acționari și creditori.
Gradul de acoperire a serviciului datoriei este bun fiind in creștere de la un la altul ajungând în ultimul an la 110% acest lucru însemnând o solvabilitate bună ceea ce înseamnă că datoria a putut fi acoperită din sursele proprii de autofinanțare ale întreprinderii, numai apariția unor situații neprevăzute și majore ar putea conduce întreprinderea la incapacitate de plată.
Analiza trezoreriei pe baza relației :
Trezorerie=fond de rulment-nevoia de fond de rulment
Trezoreria este pozitiva fiind creștere de la o perioadă la alta,creșterea fiind de 1250, ceea ce înseamnă ca fondul de rulment este suficient de mare pentru a asigura finanțarea ciclului de exploatare,se asigura astfel posibilitate efectuării de plasamente și a deținerii de disponibilități bănești .pe termen scurt trezoreria pozitivă înseamnă realizarea echilibrului financiar dar pe termen lung ar putea semnifica insuficiență utilizării lichidităților cu efecte negative în remunerarea capitalului.creșterea trzoreriei s-a datorat creșterii fondului de fond rulment într-un ritm mai accentuat față de creșterea nevoii de fond de rulment.
Datorită faptului că la sfârșitul perioadei analizate imobilizările corporale reprezentau 58% din total activ, se poate afirma că întreprinderea respectivă are o capacitate redusa de transformare a patrimoniului său în lichidități, această creștere poate fi benefică pentru întreprindere în măsura în care prin investiții se opțin venituri substanțiale care duc la creșterea disponibilităților.
Rata activelor circulante a scăzut de la o perioadă la alta, ceea ce înseamnă că gradul de imobilizare în a capitalului în activitatea de exploatare a scăzut de la o perioadă la alta aceasta datorită creșterii creanțelor.
Gradul de îndatorare este în scădere de la o perioadă la alta ceea ce înseamnă că firma nu este dependentă creditorii săi și nu se află în incapacitate de plată.
CAPITOLUL IV
EXEMPLU PRACTIC LA S.C GRIMEX S.A PRIVIND ÎNTOCMIREA UNUI FLUX DE TREZORERIE
Informații suplimentare:
S-au achiziționat mijloace fixe în valoare de 8175000
S-au emis acțiuni în valoare de 3750000
Primul pas pentru întocmirea situației fluxurilor de trezorerie constă în determinarea fluxurilor de trezorerie din activitățile de exploatare. Contul de rezultate indică dacă o întreprindere a reușit sau a eșuat încercarea dea obține un profit din activitatea sa de exploatare, însă el nu menționează intrările și ieșirile de mijloace bănești, veniturile sunt înregistrate chiar dacă mijloacele bănești aferente acestora nu au fost încasate, iar cheltuielile sunt efectuate și înregistrate, deși pentru ele s-ar putea să nu se fi plătit mijloace bănești. Există două modalități de convertire a contului de rezultate în baza plăți-încasări: metoda directă și metoda indirectă.
Metoda directă se aplică prin trecerea ficărui element în baza plăți-încasări.rezultatul este un raport care începe cu încasările de mijloace bănești din vânzări care trebuie ajustate cu variația clienților din care se deduc apoi plățile de mijloace pentru cumpărări ,cheltuieli de exploatare și impozit pe profit pentru a se ajunge la activitățile curente de exploatare astfel: vezi anexă.
Ajustările care se fac în cazul nostru la această metodă asupra elementelor bilanțului sunt:
Vânzări 100000 -mii lei-
+sold inițial clienți 4750
-sold final clienți 7500
încasări totale 97250
Plăți efectuate în cursul anului:
costul produselor vândute 85000
+ sold final stocuri 4625
– sold inițial stocuri 6625
achiziții stocuri 83000
+sold inițial furnizori 5875
-sold final furnizori 1000
plăți furnizori 87857
cheltuieli de desfacere 2000
=89857
Cunoașterea metodei directe îi ajută pe manageri și pe utilizatorii rapoartelor financiare să perceapă cauzele ce stau la baza diferenței dintre profitul brut și fluxul de lichidități din exploatare. Metoda indirectă constitue o modalitate practică de prezentare a diferențelor adică pentru sintetizarea acestui proces.
În cazul nostru vânzările au drept rezultat fluxurile pozitive pentru firmă. Vănzările cu plata imediată reprezintă intrări directe de mijloace bănești pe când cele pe credit nu, devenind intrări de mijloace bănești abia atunci când sunt încasate.
Metoda indirectă nu impune ajustarea individuală a fiecărui element al contului de rezultate, ci prezintă numai ajustările necesare pentru a converti profitul brut în flux de trezorerie. Spre deosebire de metoda directă sintetizează pe larg procesul si este mai ușor de aplicat.vezi anexa.nr 4
Explicații referitoare la transferarea datelor din tabelele de calcul în situația fluxurilor de numerar
1.Amortizarea imobilizărilor corporale este în valoare de 1250 care se adună deoarece nu reprezintă o ieșire reală de numerar , reprezintă o ajustare contabilă menită să reflecte utilizarea utilizarea de către întreprindere a imobilizărilor acesteia .Deoarece intrările de imobilizări au fost plătite în întregime, atunci valoarea totală a plătii intră în situația fluxurilor de numerar la capitolul investiții.
2.Venitul din investiți
Acesta trebuie întâi adăugat (prin adunare ) și apoi ajustat pentru a reflecta venitul real din investiții încasat în cursul perioadei. În cazul nostru cifra adăugată și cea nou introdusă este aceeași deoarece nu există nici un venit din investiții plătit în avans sau acumulat la sfârșitul nici unuia din exercitiile financiare fiind in valoare de 2250000 care se scade din profitul brut.
3.Dobânzile plâtite
În același fel în care venitul din investiții este ajustat la valoarea reală încasată în cursul anului, dobânda plătită trebuie ajustată cu scopul de a reflrcta valoarea reală plătită.Pentru a se ajunge la această cifră de mai sus, s-au efectuaut următoarele calcule:
Ajustare:
Dobânda plătită din contul de profit și pierdere 1500
Dobânda inițială de plătit 500
Dobânda finală de plătit 175
Dobânda reală plătită 1825
4.Ajustarea impozitului pe profit este făcută din același rațiuni pentru care este făcută ajustarea dobânzii plătite. Cheltuiala din contul de profit și pierdere este alcătuită din soldul angajat inițial, valoarea plătită în cursul anului și soldul angajat final. Prin urmare, pentru calculele din tabelul de mai sus ,ajustarea este egală cu 3125 reprezentând cheltuiala anuala din contul de profit și pierdere plus 1750 reprezentând mișcarea survenită în acumularea finală în cursul anului.
În legătură cu activitatea de exploatare se fac următoarele ajustări:
S-a înregistrat creștere a creanțelor în valoare de 2750 care reprezintă numerarul pe care întreprinderea este îndrăptățită să-l încaseze dar nu-l are încă. Aceasta reprezintă o ieșire efectivă de numerar. Firma trebuie să ia masuri urgente referitoare la încasarea creanțelor.
Stocurile au scăzut de la o perioadă la alta cu 2000, aceasta reprezentând o ieșire efectivă de numerar ceea ce înseamnă că firma își gestionează bine stocurile și le antrenează cu succes în procesul productiv.
Furnizorii au scăzut de la o perioadă la alta aceasta reprezentând o ieșire efectivă de numerar ceea ce înseamnă ca firma reușește să-și acopere datoriile din disponibilitățile pe care le are la dispoziție.
Concluziile care se pot trage sunt:
Întreprinderea generează un flux net de lichidități din activitatea de exploatare de 675000 lei care îi permite să-și plătească dividentele către acționari si să ramburseze împrumuturile către creditori. Firma trebuie să ia măsuri pentru recuperarea creanțelor
Activitatea de investiții generează un flux de numerar de 5925000 lei care deși este mare poate fi benefică pentru firmă dacă ica>imf care înseamnă o sporire de eficiență fiind acoperite pe seama finanțării prin emisiune de acțiuni.
Activitatea de finanțare este de 6500000lei obținută pe seama majorării de capital prin emisiune de acțiuni și mai puțin pe seama împrumuturilor fiind o finanțare rentabilă.
Rezultatul este o creștere de numerar ceea ce înseamnă o situație favorabilă pentru întreprindere.
ANEXA 1
Bilanț la 31-12 2001 Nr 1
-mii-lei
ANEXA 2
Balanța la 31 12 2001
ANEXA 3
Cuntul de profit și pirdere
-mii lei-
ANEXA 4
Situația fluxurilor de numerar prin metoda directă Nr 2
-mii lei-
Situația fluxurilor de numerar prin metoda indirectă Nr 3
-mii lei-
ANEXA 5
Fișe de cont
ANEXA 6
Calculul indicatorilor financiari
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Gestiunea Si Contabilitatea Trezoreriei (s.c. Xyz S.a.) (ID: 132311)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.