. Gestiunea Si Contabilitatea Trezoreriei Intreprinderii

CAPITOLUL 1

DIFICULTĂȚI CONCEPTUALE PRIVIND TREZORERIA ÎNTREPRINDERII

“ Trezoreria unei întreprinderi joacă un rol de filtru pentru majoritatea operațiunilor ce se desfășoară în perimetrul ei prin prisma restricțiilor impuse de acoperirea financiară a acestora. ”

Conceptul de trezorerie și suportul ei informațional

Definiții în perimetrul trezoreriei

Varietatea și complexitatea aspectelor legate de buna gestionare a trezoreriei creează un amplu câmp de analiză și dezbatere pentru specialiștii și practicienii domeniului, cu atât mai mult, cu cât acest subiect influențează în mod practic activitățile desfășurate de toți agenții economici.

În perioadele de slăbire a pieței financiare, de reducere a autofinanțării și de creștere a inflației, de limitare a creditului și de creștere a ratei dobânzilor, devine tot mai relevant rolul pe care îl are trezoreria în viața unei entități economice.

În contextul actual al economiei românești, literatura de specialitate abordează din ce în ce mai mult, la nivel conceptual, pricipalele instrumente, tehnici și chiar soluții, general sau parțial valabile, prin intermediul cărora se poate asigura un echilibru economic și financiar la nivel microeconomic.

Conceptul de trezorerie poate fi analizat din două puncte de vedere, și anume :

a) organizatoric, trezoreria fiind un serviciu ce reprezintă o parte componentă în organigrama unei entități economice, caruia îi revin sarcini și atribuții, care are personal de specialitate și care functionează după reguli bine stabilite ;

b) structural, în funcție de elementele patrimoniale componente ale acesteia.

Din punct de vedere organizatoric, în cursul evoluției vieții economice, conceptul de “ trezorerie ” a cunoscut mai multe interpretări, generate de rolul pe care l-a avut pe o anumită treaptă de dezvoltare a economiei.

Treptat, “ trezoreria ” se organizează într-un serviciu complet a carui activitate nu se limitează la luarea unor măsuri, ci include și o activitate de contabilizare, de prelucrare administrativă (“ back-office ”) a informației, precum și de control.

Din punct de vedere structural, trezoreria trebuie analizată în funcție de elementele sale constitutive. În literatura de specialitate regăsim o multitudine de definiții date conceptului de trezorerie, dar ceea ce trebuie să reținem este faptul că majoritatea definițiilor se bazează pe lichiditățile de care dispune la un moment dat o unitate economică. În cele ce urmează, vor fi prezentate cele mai importante definiții date conceptului de trezorerie de autori consacrați ai domeniului.

Bernard Colasse atrage atenția asupra faptului că trezoreria unei unități economice nu trebuie confundată cu disponibilitățile de care aceasta dispune la un moment dat, ci că ea reprezintă ceea ce rămâne din resursele stabile, după ce au fost finanțate imobilizările și nevoia de finanțare a activității curente.

În acest sens, autorul consideră trezoreria ca fiind aptitudinea întreprinderii de a se finanța din resurse stabile. Din punct de vedere matematic, trezoreria se calculează fie ca diferență între fondul de rulment și nevoia de fond de rulment, fie ca diferență între disponibilități și credite bancare.

Conceptul de trezorerie este definit tot ca diferență între fondul de rulment și nevoia de fond de rulment și de către Hubert de la Bruslerie și Catherine Eliez.

Această relație este avută în vedere și la previziunile referitoare la trezorerie, când variația acesteia este diferența variației fondului de rulment și variația nevoii de fond de rulment.

Planul Contabil General francez prezintă trezoreria ca diferență între disponibilități, pe de o parte, și suma creditelor bancare pe termen scurt și soldurile creditoare ale conturilor curente pe de altă parte.

Ordinul Experților Contabili (OEC) din Franța a acreditat idea definirii trezoreriei ca diferență între disponibilități și titluri de plasament, pe de o parte, și suma dintre credite bancare pe termen scurt, soldurile creditoare ale conturilor curente, efectele comerciale scontate, dar neajunse la scadență, creanțele cedate (incluse în categoria angajamentelor în afara bilanțului), pe de altă parte.

Abordarea britanica a conceptului de trezorerie este de inspirație americană și se referă la faptul că aceasta conține : ” disponibilitățile din casierie și din bănci, plasamentele pe termen scurt, creditele bancare și împrumuturile cu scadență sub trei luni ”.

Din perspectiva tabloului fluxurilor de trezorerie, în 1991, R.S.O. Wallace și  P.A. Collier realizează o sinteză cu privire la ceea ce se întelege prin trezorerie în diferite țări, după cum urmează :

În Statele Unite ale Americii și Africa de Sud trezoreria cuprinde activele monetare, adică disponibilul, depozitele bancare posibile de utilizat la cerere și investițiile cu grad ridicat de lichiditate ;

În Marea Britanie și Irlanda, trezoreria cuprinde activele monetare, mai puțin retragerile de bani de la bănci peste disponibilul existent (bank overdrafts) ;

Noua Zeelandă și Canada includ în trezorerie activele monetare nete, adică activele monetare mai puțin împrumuturile pe termen scurt. Această definiție este acceptată și de Comitetul Internațional pentru Standarde Contabile (IASB). Astfel, IAS 7 lasă să se înțeleagă prin trezorerie ansamblul lichidităților și echivalentelor de trezorerie.

Definițiile de mai sus se pot sintetiza din două puncte de vedere :

a. în sens restrâns se pune semnul egalității între trezorerie și disponibilitățile ce includ lichiditățile din casierie și conturile de la bănci, din acreditive și din conturile alimentate special pentru carnete de cec cu limită de sumă ;

b. în sens mai extins atunci când sunt incluse alături de disponibilități și titlurile de plasament susceptibile de a se transforma în disponibilități.

În aceeași idee, potrivit Regulamentului de aplicare a Legii contabilității nr. 82/1991 (pct.86), “ contabilitatea trezoreriei asigură evidența existenței și mișcării titlurilor de plasament, disponibilităților în conturi la bănci și în casă, creditelor bancare pe termen scurt și altor valori de trezorerie ”.

Pentru a realiza aceste obiective trebuie avută în vedere influența unor factori, cum sunt: structura elementelor de trezorerie, locul unde se află valorile de trezorerie și apartenența acestora, formele decontărilor fără numerar cu instrumente adecvate etc.

Din punct de vedere matematic, trezoreria unui agent economic poate prezenta sold pozitiv sau negativ, rezultând, astfel, conceptul de trezorerie pozitivă sau negativă. În cazul în care soldul trezoreriei este zero, literatura de specialitate utilizează termenul de “ trezorerie zero ”.

Trezoreria pozitivă “ este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii și se concretizează într-un surplus monetar ” care reprezintă o “ expresie a profitului net din pasivul bilanțului ”.

Trezoreria negativă “ evidențiază un dezechilibru financiar ” concretizat sub forma unui deficit monetar acoperit de cele mai multe ori cu credite angajate la costuri ridicate.

În prezent, în teoria și în practica de specialitate pentru ordonarea maselor patrimoniale de activ în funcție de gradul lor de lichiditate există două orientări referitoare la atenția acordată elementelor de trezorerie, și anume:

1. în ordine crescătoare, elementele de trezorerie regăsindu-se în partea de jos a bilanțului;

2. în ordine descrescătoare, elementele de trezorerie regăsindu-se în partea de sus a bilanțului.

Prima orientare este specifică țărilor europene, în care sunt prezentate mai întâi elementele cele mai puțin lichide, de natura imobilizărilor, urmate de celelalte elemente patrimoniale cu grad de lichiditate mai mare.

Cea de-a doua orientare este specifică sistemului contabil american, unde se pune accent pe ideea de lichidități și de fluxuri de trezorerie ca principal instrument de gestiune și de evaluare a întreprinderii. Astfel, se poate observa atenția mare acordată elementelor lichide de trezorerie, acestea fiind așezate pe primele poziții, urmate de creanțe, stocuri, cheltuieli înregistrate în avans și active imobilizate.

În tabelul 1.1 sunt prezentate comparativ cele două modalități de ordonare a maselor bilanțiere de activ.

Tabelul 1.1.

Organizarea comparativă a activului bilanțier

În urma celor prezentate mai sus, trezoreria se poate defini într-o accepțiune globală ca diferență între activele și datoriile ale căror lichiditãți și exigibilitãți sunt imediate.

Considerăm că aceste definiții privesc trezoreria ca pe un indicator static (calculat pe baza datelor din conturile anuale sau pe baza a două bilanțuri financiare succesive), și nu ca pe o componentă dinamică a sistemului informațional economic al unui agent economic, în care pe primul loc trebuie să stea valoarea zilnicã a acestui indicator, însoțită de tablouri de bord, scadențare și tablouri previzionale pe baza cărora să se poată lua decizii de efectuare a plăților curente față de terți, de procurare a mijloacelor bănești, de finanțare a noi obiective de investiții și de plasament pe piața financiară, de capital sau monetară.

Sistemul informațional contabil al trezoreriei

Informația finală privind diferitele elemente componente ale trezoreriei este rezultatul prelucrării succesive a datelor privind trezoreria, în cadrul unor subsisteme care se află într-o strânsă legatură și intercondiționare reciprocă și care se concretizează în sistemul conturilor din clasa 5 „Conturi de trezorerie” a planului de conturi general, care cuprinde conturi de disponibilități bănești, conturi de plasamente de trezorerie, alte conturi de trezorerie și conturi de provizioane privind deprecierea titlurilor de plasament.

Subsistemul informațional contabil al disponibilităților bănesti din casierie

Pentru efectuarea operațiilor curente de încasări și plăți, în casieria unităților patrimoniale se reține o anumită sumă de bani în numerar, numită sold de casã. Acesta poate fi atât în Ron, cât și în devize. De asemenea, în casierie se mai păstrează și alte valori bănești.

Prinipalele operații de plăți cu numerar sunt: salariile, premiile, ajutoarele din fondul asigurărilor sociale, plata unor lucrări sau servicii, acordarea de avansuri de trezorerie etc.

Subsistemul documentelor primare utilizate pentru evidența existentului și mișcării numerarului ca urmare a operațiilor de încasări și plăți cuprinde următoarele documente : „Cecul de numerar”, „Chitanța”, „Foaia de vărsământ-chitanța” și alte documente de plăți prin casierie cum sunt: statele de salarii, listele de avans chenzinal, listele de plată a ajutoarelor din fondul asigurãrilor sociale, ordin de deplasare, dispoziții de plată către casierie etc.

În special primele trei titluri sunt documente cu regim special în ceea ce privește tipărirea, păstrarea, întocmirea și circulația lor.

„Cecul de numerar” este utilizat pentru ridicarea numerarului din conturi de la bancă. El se procură sub formă de carnete de la bancă, pe bază de cerere, iar banca emite „Chitanță” de plată în numerar. Se întocmește de către compartimentul financiar, pe baza documentului de plată, separat pentru fiecare cont deschis la bancă.

„Chitanța” este utilizată pentru alte încasări în numerar efectuate prin casierie. Ea se întocmește chiar dacă s-au prezentat anterior alte documente, cum sunt: dispoziții de încasare către casierie, facturi, acte de însoțire etc.

„Foaia de vărsământ-chitanță” este utilizată pentru depunerea de sume din casierie în conturi la bănci. Totodată, la baza operațiilor de plăți stau și documentele menționate anterior – „Alte documente de plăți”, care sunt întocmite de către diferitele compartimente ale întreprinderii, vizate de serviciul financiar și aprobate de conducerea unității.

Sistemul evidenței operative cuprinde „Registru de casă” în care se evidențiază existentul și mișcarea numerarului în casierie. Se întocmește de către casier, zilnic, în două exemplare. Exemplarul 1, împreună cu documentele justificative de încasări il american, unde se pune accent pe ideea de lichidități și de fluxuri de trezorerie ca principal instrument de gestiune și de evaluare a întreprinderii. Astfel, se poate observa atenția mare acordată elementelor lichide de trezorerie, acestea fiind așezate pe primele poziții, urmate de creanțe, stocuri, cheltuieli înregistrate în avans și active imobilizate.

În tabelul 1.1 sunt prezentate comparativ cele două modalități de ordonare a maselor bilanțiere de activ.

Tabelul 1.1.

Organizarea comparativă a activului bilanțier

În urma celor prezentate mai sus, trezoreria se poate defini într-o accepțiune globală ca diferență între activele și datoriile ale căror lichiditãți și exigibilitãți sunt imediate.

Considerăm că aceste definiții privesc trezoreria ca pe un indicator static (calculat pe baza datelor din conturile anuale sau pe baza a două bilanțuri financiare succesive), și nu ca pe o componentă dinamică a sistemului informațional economic al unui agent economic, în care pe primul loc trebuie să stea valoarea zilnicã a acestui indicator, însoțită de tablouri de bord, scadențare și tablouri previzionale pe baza cărora să se poată lua decizii de efectuare a plăților curente față de terți, de procurare a mijloacelor bănești, de finanțare a noi obiective de investiții și de plasament pe piața financiară, de capital sau monetară.

Sistemul informațional contabil al trezoreriei

Informația finală privind diferitele elemente componente ale trezoreriei este rezultatul prelucrării succesive a datelor privind trezoreria, în cadrul unor subsisteme care se află într-o strânsă legatură și intercondiționare reciprocă și care se concretizează în sistemul conturilor din clasa 5 „Conturi de trezorerie” a planului de conturi general, care cuprinde conturi de disponibilități bănești, conturi de plasamente de trezorerie, alte conturi de trezorerie și conturi de provizioane privind deprecierea titlurilor de plasament.

Subsistemul informațional contabil al disponibilităților bănesti din casierie

Pentru efectuarea operațiilor curente de încasări și plăți, în casieria unităților patrimoniale se reține o anumită sumă de bani în numerar, numită sold de casã. Acesta poate fi atât în Ron, cât și în devize. De asemenea, în casierie se mai păstrează și alte valori bănești.

Prinipalele operații de plăți cu numerar sunt: salariile, premiile, ajutoarele din fondul asigurărilor sociale, plata unor lucrări sau servicii, acordarea de avansuri de trezorerie etc.

Subsistemul documentelor primare utilizate pentru evidența existentului și mișcării numerarului ca urmare a operațiilor de încasări și plăți cuprinde următoarele documente : „Cecul de numerar”, „Chitanța”, „Foaia de vărsământ-chitanța” și alte documente de plăți prin casierie cum sunt: statele de salarii, listele de avans chenzinal, listele de plată a ajutoarelor din fondul asigurãrilor sociale, ordin de deplasare, dispoziții de plată către casierie etc.

În special primele trei titluri sunt documente cu regim special în ceea ce privește tipărirea, păstrarea, întocmirea și circulația lor.

„Cecul de numerar” este utilizat pentru ridicarea numerarului din conturi de la bancă. El se procură sub formă de carnete de la bancă, pe bază de cerere, iar banca emite „Chitanță” de plată în numerar. Se întocmește de către compartimentul financiar, pe baza documentului de plată, separat pentru fiecare cont deschis la bancă.

„Chitanța” este utilizată pentru alte încasări în numerar efectuate prin casierie. Ea se întocmește chiar dacă s-au prezentat anterior alte documente, cum sunt: dispoziții de încasare către casierie, facturi, acte de însoțire etc.

„Foaia de vărsământ-chitanță” este utilizată pentru depunerea de sume din casierie în conturi la bănci. Totodată, la baza operațiilor de plăți stau și documentele menționate anterior – „Alte documente de plăți”, care sunt întocmite de către diferitele compartimente ale întreprinderii, vizate de serviciul financiar și aprobate de conducerea unității.

Sistemul evidenței operative cuprinde „Registru de casă” în care se evidențiază existentul și mișcarea numerarului în casierie. Se întocmește de către casier, zilnic, în două exemplare. Exemplarul 1, împreună cu documentele justificative de încasări și plăți se predă compartimentului financiar contabil. În acest registru se determină totalul încasărilor și totalul plăților, precum și soldul de casă.

Dacă întreprinderea efectuează și operații de încasări și plăți în devize, va întocmi și câte un „Registru de casă” în devize, pentru fiecare fel de monedă straină în parte, cu duble coloane pentru evidențierea în devize și în Ron. De asemenea, dacă există subunități cu autogestiune economico-financiară proprie (filiale, sucursale etc.), se vor întocmi registre de casă de către fiecare din acestea.

Subsistemul informațional contabil al disponibilităților bănești din conturile de la bănci

Încasările de la diverse persoane juridice și plățile către diverse persoane juridice sunt efectuate de către unitățile patrimoniale prin virament, adică prin trecerea sumei în cauză din contul unității patrimoniale în contul altor întreprinderi, către care au obligații de plată, sau prin trecerea sumelor din conturile altor întreprinderi, către care există drepturi de creanță, în contul unității patrimoniale. Acest lucru este posibil deoarece unitățile patrimoniale își păstrează marea majoritate a disponibilităților bănești în conturi deschise la bănci.

Deschiderea de conturi la bănci și efectuarea de operațiuni prin intermediul acestora este o necesitate pentru efectuarea cu ușurință a decontărilor. Se pot deschide conturi în Ron și în devize, de către orice unitate patrimonială, la una sau mai multe bănci. În general, conturile la bănci se deschid ca niște conturi complexe, sau pe anumite destinații: activitatea de exploatare, investiții, operațiuni de comerț exterior, operațiuni de tranzit și mandat, conturi de acreditive, de cecuri etc.

Subsistemul documentelor utilizate pentru înregistrarea operațiilor de încasări și plăți prin conturile deschise la bănci, cuprinde: „Cecul”, pentru ridicarea de numerar; „Foaia de vărsământ-chitanță”, pentru depunerile de numerar din casierie; „Ordinul de plată” prin bancă, prin virament, însoțit de documente ca: facturi, borderoruri de rate, chirii; „Mandatul poștal”, pentru sumele încasate prin poștă; „Notele de debitare sau creditare”, pentru sumele preluate de bancă, cum ar fi: dobânzi, speze, taxe etc. La toate acestea s-au mai adăugat instrumentele de plată moderne, cum sunt: „Cambia”, „Biletul la ordin”.

Subsistemul evidenței operative cuprinde două documente întocmite periodic cu situația încasărilor și plăților efectuate prin bancă, și anume : „Extrasul de cont” și „Registrul-jurnal de încasări și plăți”.

„Registrul-jurnal de încasări și plăți” este document de evidență operativă întocmit de către agenții economici, persoane fizice și asociații familiale, în care se evidențiază încasările de orice fel (din vânzări, împrumuturi, credite, dobânzi încasate, impozite restituite), precum și plățile efectuate pentru mărfurile cumpărate, impozite, taxe, asigurări sociale etc.

Cecul este cel mai covenabil instrument cu care se poate plăti contravaloarea unor bunuri livrate, lucrări executate, servicii prestate, fără a avea nevoie de numerar.

Pentru a fi valid cecul trebuie să respecte condițiile de formă și fond impuse de normele legale.

Când un beneficiar, un client își plătește o datorie prin intermediul unui cec, cecul primit este depus la bancă și se încasează imediat contravaloarea lui, sau se poate plăti o obligație față de o terță persoană prin girarea acestuia către persoana respectivă.

Acest tip de cec se numește cec la purtător. Un alt tip de cec este cecul barat la care posesorul face o barare prin înscrierea a două linii paralele, orizontale sau oblice, pe fața cecului, ceea ce înseamnă că beneficiarul va trebui să se adreseze, pentru încasarea sumei, la banca înscrisă între bare. Dacă între bare nu se face nici o mențiune, se spune că este o barare generală și încasarea se poate face de la orice altă bancă, iar dacă între bare este trecut numele unei bănci, încasarea se poate face numai de la acea bancă.

Începând din semestrul II al anului 1995 au fost introduse noile instrumente de plată fără numerar, și anume: cambia și biletul la ordin cunoscute sub denumirea generică de efecte comerciale, și care constituie titluri de credit.

Cambia este ordinul dat de o anumită persoană, în calitate de creditor, unei alte persoane, numită debitor, de a plăti o anumită sumă la o anumită dată și într-un anumit loc.

Cambia pune în legatură trei persoane: persoana care ordonă plata, numită „trăgător”, persoana care în calitate de debitor va plăti suma, numit „tras”, și persoana careia i se va plăti suma, numită „beneficiar”. Cambia conține următoarele elemente: acceptarea, transmiterea, avalizarea, scadența, plata, scontul și protestul.

Acceptarea este angajamentul luat de către tras față de orice posesor legitim de a plăti cambia la scadență. Acceptarea poate fi facultativă, dacă este făcută oricând în cadrul termenului de scadență, sau obligatorie, când trăgătorul a fixat precis data în cadrul termenului.

Transmiterea cambiei poate fi făcută în două moduri: prin gir sau prin cesiune de creanța ordinară.

Girul este actul prin care posesorul cambiei, numit girant, transferă altei persoane, numită girator, toate drepturile izvorând din cambie.

Cesiunea de creanță este un act prin care creditorul, numit cedent, transferă dreptul său de creanță unei alte persoane numită cesionar.

Avalul este angajamentul necondiționat prin care un terț devine garant pentru obligațiile unui co-obligat față de cambie. Avalul se dă utilizând expresiile „pentru aval” sau „pentru garanție”, urmate de semnatura avalistului, acesta fiind obligat să indice persoana pentru care se dă avalul.

Scadența este termenul în care cambia trebuie plătită, precizat prin ziua sau termenul maxim în interiorul caruia trebuie efectuată plata.

Scontul este dobânda cuvenită unității bancare sub forma taxei scontului, dacă decontarea cambiei s-a efectuat înainte de scadență.

Biletul al ordin este ordiul dat de o persoană fizică sau juridică în calitate de debitor de a plăti unei alte persoane în calitate de creditor o anumită sumă de bani, la o anumită dată și la un anumit loc.

Biletul la ordin este un alt efect comercial ce costituie un titlu de credit și în același timp un instrumet de plată.

Crearea biletului la ordin implică două părți:

-persoana fizică sau juridică, în calitate de debitor, care emite biletul la ordin, denumită subscriptor;

-persoana care, în calitate de creditor, încasează suma înscrisă în biletul la ordin, numită beneficiar.

Obligațiile rezultând dintr-un bilet la ordin se supun acelorași reguli generale ca și cele rezultând din cambie: plata, scadența, girarea, protestul, sunt aplicabile acestuia.

Warantul este o variantă a biletului la ordin, cu titlu de proprietate asupra mărfurilor. La vânzarea mărfurilor, cumpărătorul achită contravaloarea lor și dobândește warantul. Posesia legală a warantului echivalează cu titlul de proprietate asupra mărfurilor respective.

Subsistemul informațional contabil al altor conturi de trezorerie

Acreditivele

Atunci când furnizorii nu au destulă încredere în clienții lor că vor putea plăti, în timp util, contravaloarea bunurilor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate, solicită deschiderea de acreditive, adică cer să se facă virarea unei sume de bani din contul clietului într-un cont de acreditive pe numele furnizorului.

Se pot deschide mai multe feluri de acreditive, fapt pentru care se impue clasificarea acestora după mai multe criterii :

a) După obiectul de activitate acreditivul poate fi comercial, adică pentru vânzări de bunuri, și necomercial, adică pentru alte activități, în general pentru prestări de servicii.

b) După locul de deschidere acreditivele se împart în : acreditive deschise în țara cumpărătorului, acreditive deschise în țara vânzătorului, acreditive deschise într-o altă țară.

c) După clauzele cuprinse, acreditivele se împart în : acreditiv document trasferabil, care constă în faptul că sumele din acesta pot fi utilizate și pentru plata altor furnizori, indicați de beneficiar; acreditiv document netransferabil, în care de sumele înscrise beneficiază numai persoana pentru care a fost deschis acreditivul ; acreditiv pentru livrări eșalonate, în care acreditivul se deschide eșalonat și plățile se fac eșalonat numai după livrarea unui lot de marfă.

d) După caracterul său, acreditivul poate fi : nerevocabil, când se modifică numai cu acordul tuturor partenerilor interesați și revocabil, atunci când acesta poate fi închis, retras, la solicitarea plătitorului.

Avansuri de trezorerie

Pentru aprovizionarea, din alte localități decât unde este situat sediul întreprinderii, cu anumite bunuri de valori relativ mari și cantități mici, care nu trebuie neapărat transportate cu trenul sau auto, este mai convenabil ca anumite persoane să se deplaseze personal pentru aducerea acestora. Pentru acoperirea cheltuielilor de trasport, cazare, diurnă, costul materialelor etc., persoanele desemnate primesc la plecare o anumită sumă de bani, numită avans de trezorerie, care urmează a se justifica la înapoiere.

Viramente interne

Viramentele interne reprezintă viramente de disponibilități dintr-un cont de trezorerie în alt cont de trezorerie.

1.2. Locul și rolul trezoreriei în cadrul sistemului informațional al întreprinderii

În concepția sistemică, întreprinderea este considerată drept un sistem deschis ce presupune intrări, prelucrări, ieșiri și autocontrol. Din punct de vedere economic, nici o activitate nu se poate derula fără suport financiar, concretizat de cele mai multe ori în bani, ceea ce conduce la ideea că trezoreria întreprinderii reprezintă puntea de legătură a activităților din cadrul unei întreprinderi.

Așa cum se observă din figura 1.1., trezoreria unei întreprinderi ocupă locul central în toate reprezentările sistemului informațional economic, deoarece toate operațiunile economice se exprimă valoric, iar majoritatea lor presupun transferuri interne sau externe de bani. În același timp, trezoreria unei întreprinderi joacă un rol de filtru pentru majoritatea operațiunilor ce se desfășoară în perimetrul sau prin intermediul restricțiilor impuse de acoperirea financiară a acestor operațiuni.

INVESTIȚII FINANȚARE

Fig.1.1. Locul trezoreriei în cadrul activităților financiare

În aceste condiții, dacă avem în vedere faptul că trezoreria întreprinderii se regăsește în centrul celor trei activități întâlnite în cadrul unei întreprinderi (exploatare, investiții și finanțare), abordarea sistemică a întreprinderii trebuie să țină cont de fluxurile generate de trezorerie. O asemenea reprezentare este realizată în figura 1.2..

Locul trezoreriei în cadrul întreprinderii trebuie analizat și prin prisma mărimii acesteia. Astfel, în cadrul întreprinderilor mici, în general, nu există un compartiment specializat în operațiuni de trezorerie. Faptul nu presupune însă lipsa operațiunilor specifice, care se derulează sub directa coordonare a unui director sau angajat superior (cu sarcini de răspundere).

Intrări

Sistem de Sistem

conducere operațional

Obiective Obiective Ieșiri

Simulări Decizii Mijloace

Metodologii Proceduri

Informații

interne Sistem informațional Performanțe

Obiective

Informații

Mediu

Informații

externe

Flux de trezorerie

Fig.1.2. Fluxurile de trezorerie în cadrul întreprinderii

În ceea ce privește întreprinderile mari, cu activități diversificate, chiar la nivel internațional și cu structuri organizatorice diversificate s-au delimitat mai multe etape în evoluția funcției compartimentului trezoreriei după cum urmează:

a. Până în anii `60, întreprinderile considerau gestiunea trezoreriei ca activitate marginală și deci o anexă a contabilității;

b. Pe parcursul anilor `60 – `70, funcția de trezorerie a societății a fost creată și pusă sub directa coordonare a directorului financiar, fără ca aceasta să constituie un centru de costuri propriu-zis;

c. În anii `80, această funcțiune a fost lăsată să se dezvolte necontrolat, ca urmare a unor fenomene cum sunt: creșterea ratelor dobânzii, dereglarea și globalizarea piețelor, complexitatea sporită a instrumentelor financiare, rate reale ale dobânzii pe piața monetară superioare rentabilității activelor industriale. Toți acești factori au condus la transformarea trezoreriei din centru de costuri în centru de profit, ceea ce a permis anumitor grupuri industriale și comerciale să se diversifice cu succes în domeniul financiar;

d. Numeroase crize financiare survenite după octombrie 1987 pe piețele monetare și de capital au determinat multe întreprinderi să-și dezvolte progresiv integritatea responsabilităților și a respectului pentru marile echilibre financiare, fapt ce a condus la o atitudine preventivă în domeniul speculațiilor financiare, fără intervenții particulare pe piețele monetare, și la optimizarea internă a gestiunii trezoreriei.

Această evoluție subliniază rolul din ce în ce mai operațional pe care l-a căpătat în timp trezoreria în cadrul sistemului informațional al întreprinderii, în special în activități legate de gestiunea riscului de schimb și a ratei dobânzii, precum și în ajustarea echilibrului financiar prin recurgerea la așa-numitele credite de trezorerie.

1.3. Utilizatorii situațiilor finaciare și interesul lor privind trezoreria întreprinderii

” În jocul social al contabilității, utilizatorii interpretează un rol extrem de important, ei reprezentând categoria de actori care dinamizează disputa, impunând, în anumite contexte , regulile ei.”.

Până la marea criză economică din 1929-1933, iar pentru unele țări dezvoltate chiar câteva zeci de ani după aceea, statul și organismele dotate cu putere reglementară în domeiul contabilității erau mai degrabă timide în exigențele impuse organizațiilor economico-sociale. Sindicatele, administrațiile fiscale, analiștii financiari etc. erau mai mult sau mai puțin absenți în privința cererii de informații financiare. Lipsa utilizatorilor externi făcea ca profesia de verificator extern să fie inexistentă.

Crahul financiar american din 1929 repune în cauză relevanța și fiabilitatea informațiilor financiare. Promulgarea legii impozitului pe venit, organizarea salariaților în sindicate puternice, creșterea în importanță a creditorilor pe termen lung și a analiștilor financiari, numarul din ce în ce mai mare de acționari, separarea acționarilor de administratori,vânzarea regulată a acțiunilor, crearea comisiei de valori mobiliare, doleanțele din ce în ce mai exprimate ale grupurilor de ecologiști, toate aceste fenomene au făcut ca numărul utilizatorilor potențiali ai situațiilor financiare să crească considerabil și, prin aceasta, să se exercite o presiune din ce în ce mai puternică pe linia publicării de informații financiare.

Sub influența unor medii culturale, economice, politice și juridice atât de diverse, doctrina contabilă ne oferă puncte de vedere diferite privind categoriile de utilizatori și ierarhia acestora. În tabelul 1.2. sunt prezentate câteva dintre abordările reprezentative în ceea ce privește procesul de identificare a tipurilor de utilizatori :

Tabelul 1.2.

Utilizatorii situațiilor financiare

O clasificare a utilizatorilor, care ar putea fi inclusă în categoria abordărilor de tip “viziune extinsă”, este cea realizată de către R.H. Parker. Raționamentul cercetătorului britanic se bazează pe ipoteza că este probabil ca mai mulți utilizatori externi să fie “ acționari ” ai societății. Tinând cont de această declarație, el clasifică utilizatorii în trei categorii : acționari primari, care au un interes de proprietate (patrimonial) în societate ; acționari secundari (creditori, salariați, parteneri comerciali și colectori de impozite), care au un interes financiar în societate, altul decât interesul de proprietate ; acționari terțiari (de exemplu, persoanele afectate de poluarea cauzată de activitatea întreprinderii), care nu au interese financiare directe dar care sunt afectați, sau cred ei că sunt afectați , de modul în care resursele întreprinderii sunt gestionate.

Dacă reținem drept criteriu poziția lor vizavi de întreprindere, utilizatorii pot fi clasificați în interni și externi. Întrebarea care se pune este aceea a raportului care ar trebui să existe între nevoile informaționale ale utilizatorilor interni și nevoile informaționale ale utilizatorilor externi.

Utilizatorii interni, reprezentați de directori și administratori, au nevoie de informații suplimentare față de cele publicate. Pentru satisfacerea acestor nevoi nu este însă necesară, în aceeași măsură, stabilirea de norme, deoarece utilizatorii interni sunt chiar responsabilii sistemului de informare. Conform IASB, utilizatorii interni au obligația de a asigura coerența între informația externă și informația suplimentară de care dispun.

În ceea ce privește utilizatorii externi, aceștia nu reprezintă o categorie omogenă. Astfel, există utilizatori externi care dispun de puterea și resursele necesare pentru a impune natura informațiilor care le sunt comunicate (de exemplu : fiscalitatea, instituțiile de credit, furnizorii importanți etc.), și utilizatori externi care nu dispun de o atare putere și de resurse suficiente.

Utilizând drept criteriu abilitatea de a interpreta informațiile contabile, utilizatorii pot fi clasificați în : utilizatori naivi și cei care dispun de experiența necesară interpretării.

1.3.1. Acționarii

În general, acționarii doresc să măsoare rentabilitatea și riscul investițiilor lor, în funcție de acestea ei luând decizia de menținere, creștere sau reducere a aporturilor. În mod concret, acționarii sunt interesați de capacitatea întreprinderii de a realiza câștiguri viitoare. Noțiunea de capacitate de a realiza câștiguri viitoare se referă la măsura în care întreprinderea va adopta o strategie al cărei scop să fie creșterea bogăției sale, obținerea de fonduri noi și va putea să convertească, ulterior, beneficiile în disponibilități. Acționarii raționează, în esență, in funcție de fluxurile monetare degajabile, care au o reprezetare tagibilă, și mai puțin în funcție de beneficiul net care, depinzând de convențiile contabile, nu reflectă, totdeauna, îmbogățirea economică reală a firmei.

Numeroase studii empirice privind nevoile acționarilor au scos în evidență interesul acestui grup pentru informațiile previzionale.

1.3.2. Analiștii financiari

Analiștii financiari pot fi văzuți ca o “întreprindere” care produce analize și interpretări. Ei preiau informația brută și o transformă într-un alt tip de informație, care reflectă abilitatea lor de a întelege, sintetiza și interpreta informația materie primă.

Relația lor cu informația contabilă nu este una simplă. Pe de o parte, informația contabilă reprezintă un factor de producție pentru analiști. Pe de altă parte, aceeași informație contabilă reprezintă, pe piată, un produs competitiv, pentru rapoartele de analiză.

Trebuie însă precizat că, deși rolul lor pe piata informației este identificat, în mod clar de către ceilalți protagoniști și funcția lor este recunoscută ca fiind indispensabilă, analiștii financiari nu reprezintă un grup omogen de utilizatori. Cei care investesc în nume propriu pot avea nevoi informaționale diferite de cei care consiliază alți investitori. Astfel, în timp ce analiștii din prima categorie pot urmări schimbări în portofoliul propriu pentru a obține cea mai bună combinație de risc și rentabilitate, cei din a doua categorie pot avea ca obiectiv să-și covingă clienții să vânda și/sau să cumpere pentru ca astfel ei să-și mărească comisionul.

1.3.3. Creditorii

În termeni generali, creditorii sunt persoane care dețin creanțe asupra întreprinderii. Acest ansamblu denumit “creditori” conține însă mai multe grupuri de creanțieri, cele mai importante fiind furnizorii și bancherii.

Principalul interes al furnizorilor este acela de a aprecia în ce masură societatea debitoare va fi capabilă să își îndeplinească obligațiile financiare.

Teoretic, nu se pot acorda credite fără să se realizeze o analiză riguroasă a situației întreprinderii solicitante.

Bancherii acordă o atenție deosebită atributului lichiditate. În mod concret, ei se asigură ca împrumuturile pe termen scurt nu sunt utilizate pentru finanțarea imobilizărilor, deoarece o asemenea utilizare ar putea plasa societatea debitoare în situația de imposibilitate de rambursare a acestora la scadență.

1.3.4. Salariații

Salariații și reprezențanții lor sunt interesați asupra informațiilor referitoare la stabilitatea și rentabilitatea întreprinderilor lor. Ei sunt interesați, de asemenea, asupra informațiilor care vizează nivelurile de remunerare, avantajele în materie de pesionare, natura și mărimea oportunităților în privința angajării lor.

1.3.5. Statul

Statul este responsabil cu politica economică a țării. Pentru a-și atinge obiectivele economice, el are nevoie de informații financiar-contabile. Se deduce, astfel, că implicarea statului în procesul de normalizare contabilă nu este deloc întămplătoare, ci este o măsura prin care acesta se asigură că va obține informațiile de care are nevoie.

În calitatea sa de utilizator, statul este cel mai des reprezentat, pe piața informațiilor contabile, de administrația fiscală și economică. Astfel, informațiile contabile sunt utlizate pentru stabilirea bazelor de calcul al impozitelor si taxelor, precum și pentru analiza diferitelor cereri ce vizează acordarea de subvenții, împrumuturi cu dobândă redusă etc.

Guvernele și administrațiile au nevoie de informații pentru a reglementa activitățile întreprinderilor, a defini politicile fiscale și a obține bazele statistice ale venitului național sau ale altor agregate.

1.3.6. Clienții

Clienții, ca și alte grupuri de utilizatori, sunt interesați de abilitatea întreprinderii de a supraviețui și, în consecință, de posibilitatea furnizării de bunuri sau servicii, în special atunci când ei întrețin relații pe termen lung cu entitatea în cauză, sau când depind de aceasta.

1.3.7. Alți utilizatori externi

Noțiunea de utilizator de informație contabilă nu poate fi limitată doar la grupurile analizate până în prezent. Evoluția unei firme și deciziile sale îi interesează pe toți cei care iau decizii economice bazate pe relația lor cu aceasta și pe cunoștințele lor despre aceasta.

Este evident că indivizii care nu primesc informații contabile pot fi afectați de acțiunile celor care le primesc și acționează în funcție de acestea. În aceste condiții, perimetrul utilizatorilor trebuie lărgit până la nivelul grupurilor afectate indirect, luându-se în calcul toți membrii societății, inclusiv generațiile viitoare.

1.3.8. Managerii

Managerii reprezintă principala categorie de utilizatori de informații financiar-contabile. Nevoile lor informaționale sunt acoperite, în esență, prin rapoarte nepublicate.

Cu cât activitatea societății este mai complexă și mai diversă, cu atât managerii au nevoie de mai multe informații adiționale.

Managerii au acces imediat și complet la informațiile contabile. Ei nu trebuie să aștepte și nici nu sunt limitați la informațiile publicate în raportul anual. Managerii utilizează informațiile din documentele de sinteză nu pentru a lua decizii privind gestiunea, ci pentru a le comunica.

Profesorul Liliana Malciu, în una din lucrările sale, prezintă interacțiunea dintre grupurile de utilizatori printr-o diagramă, în care : cercul C reprezintă setul de informații pe care societățile sunt de acord să le publice, cercul U reprezintă setul de informații pe care utilizatorii le consideră utile pentru luarea deciziilor și cercul P reprezintă setul de informații pe care profesia contabilă este capabilă să le producă și să le verifice.

Cerc P

vi iv

iii i vii

ii

v

Cerc C Cerc U

Figura.1.3. Conflictele de interes între societăți, utilizatori și profesie

Zona “ i ” reprezintă setul de informații acceptabile pentru toate grupurile. Astfel spus, aceasta cuprinde informații pe care societatea acceptă să le divulge, profesioniștii sunt capabili să le producă și să le verifice, iar utilizatorii le consideră utile în luarea deciziilor. Zonele ii-vii reflectă conflicte de interese.

Utilizatorii acordă o mare importanță profitabilității, dar, în aceeași masură, ei sunt interesați și de mărimea lichidității. O creștere a profitului conduce, prin definiție, la creșterea activelor. Dar aceasta nu presupune o creștere automată a lichidității. O firmă profitabilă, dar foarte cheltuitoare, poate să descopere că a investit așa de mult în imobilizări, stocuri și creanțe încât este incapabilă să-și plătească datoriile. Pentru a preveni o asemenea situație, societățile își întocmesc bugete de trezorerie. Bugetele de trezorerie reprezintă instrumente esențiale de analiză a lichidității, însă nu sunt disponibile utilizatorilor externi. Ca urmare, aceștia vor încerca să aproximeze fluxurile de trezorerie viitoare apelând la o serie de rate.

În urma lichidității, orizontul de interes este termenul scurt. Acest orizont este convenabil, deoarece coincide cu definiția dată activelor și pasivelor curente.

Informația că o societate a fost profitabilă nu este suficientă. Utilizatorii vor să știe care este capacitatea întreprinderii de a crea profit. “ Se poate face o analogie între această capacitate și fundașul unei echipe de fotbal. Dacă el nu se simte bine, o să joace prost și este posibil ca echipa să piardă meciul. Dacă presupunem că el a mâncat prea mult înainte de începerea meciului, se pune problema care este riscul să-l apuce durerea de stomac și să devină incapabil să mai joace ”. În mod similar, utilizatorii de informații contabile vor să stabilească riscul financiar al companiei.

Bilanțul nu furnizează însă un răspuns la această problemă. În general, pentru o întreprindere, intrările de lichidități provin din vânzarea stocurilor și din împrumuturi, iar utilizările acestora vizează plata datoriilor față de salariați, furnizori, stat etc. Cea mai mare parte a lichidităților pe care întreprinderea le va încasa anul viitor nu este însă prezentă printre activele bilanțului actual. În mod similar, cea mai mare parte a obligațiilor care vor fi acoperite anul viitor nu sunt prezente printre pasivele bilanțului actual. Singurul care oferă unele raspunsuri la problema solvabilității este tabloul de trezorerie.

1.4. Analiza raportului între performanța financiară și trezoreria întreprinderii

Cei care analizează performanțele trebuie să știe că există o anumită politică contabilă a întreprinderii ce urmărește atingerea anumitor obiective cu privire la majorarea sau diminuarea rezultatului contabil. Astfel, se poate spune că mărimea rezultatului devine o decizie strategică, nivelul acestuia fiind fixat de manageri prin intermediul politicilor contabile. Rezultatul contabil nu mai poate să fie privit ca o simplă diferență între venituri și cheltuieli, “el este o dată endogenă rezultată în urma deciziilor de gestiune”.

Fixarea unui anumit nivel al rezultatului are un cost. Cu cât rezultatul este mai mare, cu atât impozitul ce trebuie plătit este mai mare. În situația unui rezultat negativ și în măsura în care pierderile sunt reportate, principiul rămâne identic. Prin publicarea unei pierderi semnificative se acumulează o rezervă de credit de impozit, dar se și transmite de către managerii partenerilor întreprinderii că aceasta nu dispunde de trezoreria necesară de a plăti un impozit pe profit atât pentru exercițiul curent, cât și pentru exercițiile viitoare. Dimpotrivă, dacă managerii se limitează la publicarea unei pierderi nesemnificative, se semnalează partenerilor întreprinderii că nu se dispune pe moment de lichidități pentru plata impozitului, dar că această lipsă de lichidități este provizorie.

În consecință, rezultatul contabil nu are valoare informativă decât pentru cei care cunosc politica întreprinderii, respectiv managerii și salariații implicați în conceperea sistemului de informare contabilă. Spre deosebire de aceștia, acționarii și analiștii externi, care sunt excluși de la definirea politicilor contabile, se află în situația de asimetrie informațională.

Astfel, putem afirma că aprecierea performanței nu poate să fie apreciată exclusiv pe baza rezultatului, deoarece rezultatul contabil nu mai reprezintă o variabilă pertinentă care să permită piețelor financiare aprecierea valorii și activității unei întreprinderi. În plus, informațiile din situațiile financiare cu privire la rezultat nu mai permit utilizatorilor externi să-și exercite propria misiune, respectiv controlarea activității managerilor pe baza performanțelor întreprinderii. De asemenea, întelegerea și decodarea situațiilor financiare nu mai constituie un lucru simplu, cunoașterea politicilor contabile ale întreprinderii de către utilizatorii externi devenind o necesitate, atunci când se dorește o evaluare a performanțelor întreprinderii sau a managerilor acesteia.

De fapt, prin intermediul rezultatului, managerii semnalează propriile previziuni cu privire la fluxurile de trezorerie, care, astfel, constituie un nou indicator de apreciere a performanței, indicator care, spre deosebire de rezultat, este mai puțin dependent de politicile contabile ale întreprinderii.

Pentru a realiza o analiză a raportului între performanța financiară și trezoreria întreprinderii voi recurge intâi la prezentarea diferenței existente între contabilitatea de casă și contabilitatea de angajamente, o adevarată dilemă între realitate și convenție , după care voi prezenta legatura dintre contul de profit și pierdere și tabloul fluxurilor de trezorerie, legatură ce este mediată cu ajutorul excedentului brut de exploatare, al capacității de autofinanțare și a variație necesarului de fond de rulment.

Performanța financiară arată gradul în care întreprinderea și-a îndeplinit obiectivul pe linia realizării profitului. Pentru evaluarea profitabilității, utilizatorii folosesc informațiile din contul de profit și pierdere. Însă, profitul în valoare absolută poate conduce utilizatorii la aprecieri înșelătoare. De exemplu, o creștere a profitului nu înseamnă, în mod automat, o schimbare favorabilă.Trebuie văzut cui se datorează această creștere. Dacă avem în vedere amortizarea, contul de profit și pierderi o prezintă în mărime globală, iar anexa precizează că ea “ este calculată prin metoda lineară, pe baza duratei de viață utilă a activelor sau pe baza altei metode ”. Dar activele au durate de viață utilă diferite și valori reziduale diferite, ceea ce înseamnă că întreprinderi distincte pot estima diferit aceste variabile. În aceste condiții, comparația spațială a cheltuielilor cu amortizarea este lipsită de semnificație. Având în vedere cele de mai sus, se observă necesitatea întocmirii unui tablou al fluxurilor de trezorerie.

1.4.1. Contabilitate de casă sau contabilitate de angajamente ?

Problema controversei “ contabilitate de casă sau contabilitate de angajamente ? ” face de multă vreme obiectul cercetării dificultăților conceptuale și credibilității contabilității.

Există multe argumente în favoarea contabilității de casă, care are ca obiectiv obținerea situației de trezorerie prin urmărirea modificării lichidităților generate de operațiile de încasări și plăți. Cu toate acestea, legislația din majoritatea țărilor solicită contabilitatea de angajamente, care pune în evidență variațiile suportate de patrimoniu, prin intermediul cheltuielilor și veniturilor, în vederea determinării rezultatului.

În prezent, marea majoritate a întreprinderilor pun în practică o contabilitate de angajamente (accrual accounting). Pentru standardele britanice, “ accrual ” este unul dintre cele patru concepte fundamentale ale contabilității. Tot britanicii îl cataloghează ca un principiu, în Legea societăților (Companies Act) din 1985.

Conform contabilității de angajamente, întreprinderile constată veniturile în momentul în care sunt caștigate, și impută cheltuielile asupra rezultatelor exercițiului în care respectivele cheltuieli au fost angajate, fără să se intereseze de momentul în care se produc încasările sau plățile. În aceste condiții, plățile și încasările sunt împărțite în :

plăți și încasări corespunzătoare cheltuielilor și veniturilor care determină în final rezultatul exercițiului; 

plăți și încasări corespunzatoare activelor și pasivelor care permit evaluarea situației financiare a unității și evoluția ei.

Contabilitatea de casă (cash accounting sau cash-flow accounting) , în sensul strict, presupune că veniturile sunt constatate în momentul în care ele fac obiectul unei încasări, iar cheltuielile sunt imputate asupra rezultatelor exercițiului în cursul căruia ele sunt plătite. Conform acestei metode, beneficiul este calculat pe baza veniturilor încasate și a cheltuielilor plătite, fără a se ține cont de principiul conectării cheltuielilor la venituri, lucru specific contabilității de angajamente. Se deduce că documentele de sinteză întocmite în conformitate cu preceptele contabilității de casă nu ascultă de acțiunea postulatelor și principiilor contabile. Nu puțini sunt cei care își exprimă părerea conform căreia orice contabilitate ținută altfel decât pe baza unei contabilitați de angajamente este inadecvată din punct de vedere al reprezentării realității economice a unei întreprinderi.

Dintre inconvenientele contabilității de casă, două atrag atenția în mod deosebit, și anume :

– documentele financiar-contabile sunt ușor de elaborat, dar și ușor de falsificat, ca urmare a decalajelor care pot exista între constatarea încasărilor și plăților și producerea operației sau a tranzacției ;

– toate încasările sunt considerate resurse, în condițiile în care anumite resurse sunt venituri iar altele reprezintă elemente de pasiv ce urmează a genera rambursări viitoare (spre exemplu, împrumuturile). Același lucru este valabil și în cazul plăților, care sunt asimilate utilizărilor, fără a se face distincție între cheltuielile și activele care vor genera câștiguri viitoare.

Am văzut anterior că o contabilitate de casă nu corespunde exigențelor teoriei financiare.

Investitorii, creditorii și alți decidenți sunt utilizatorii care au nevoie de informații privind fluxurile de trezorerie viitoare ale unei întreprinderi. Contabilitatea de angajamente este singura care poate furniza informații care să prezinte intrările și ieșirile de fonduri, în momentul în care fluxurile monetare pot fi evaluate de o maniera sigură.

Clienții și furnizorii, debitorii și creditorii sunt structuri care anunță intrările sau ieșirile de fonduri (adică de disponibilități). Contabilitatea de angajamente este bazată pe mișcări de fonduri, din momentul în care astfel de fluxuri monetare pot fi evaluate de o maniera rațional sigură. Cunoscând că operațiile care au o incidență asupra trezoreriei sunt prezentate, mai degrabă, în momentul în care se produc, decât în cel în care sumele sunt încasate sau plătite, anumite previziuni ale fluxurilor monetare, foarte solicitate de altfel de către decidenți, pot fi stabilite cu o doză mare de realism.

Pentru ilustrarea diferenței între cele două tipuri de contabilitate, este folosit exemplul următor prezentat de profesorul Niculae Feleagă în una din lucrările sale : Un antreprenor de construcții CONSSOC semnează un contract pentru construcția unui garaj al cărui cost este de 6.600 Ron. În ianuarie, CONSSOC începe construcția și împrumută, în acest scop, 5.400 Ron. La sfărșitul lunii ianuarie, el termină construcția garajului. Clientul său recepționează construcția și îi decontează, în februarie, suma cuvenită, de 6.600 Ron. În martie, CONSSOC plătește creditorului său suma de 5.400 Ron. Beneficiile nete lunare, calculate conform celor două tipuri de contabilități se prezintă astfel :

Determinarea rezultatelor – în cazul contabilității de casă : -în Ron-

Determinarea rezultatelor – în cazul contabilității de angajamente : – în Ron –

Pe total, la nivelul celor trei luni, beneficiul net este același, indiferent de tipul de contabilitate.

Elementul determinant, care diferențiază cele două tipuri de contabilitate, este alegerea momentului în care beneficiul net este constatat.

Structura bilanțieră, la rândul ei, este diferită de la un tip la celălalt. Bilanțul pentru fiecare sfârșit de lună, în cazul contabilității de casă, se prezintă astfel : – în Ron –

Bilanțul pentru fiecare sfârșit de lună, în cazul contabilității de angajamente, se prezintă astfel : – în Ron –

În continuarea exemplului, sunt prezentate motivele pentru care o contabilitate de casă nu răspunde exigențelor teoriei financiare :

Contabilitatea de casă subevaluează veniturile și activul, care provin din construcția și facturarea garajului, în luna ianuarie. De asemenea, ea nu ține cont de creanța-clienți de 6.600 Ron, care reprezintă o intrare de fonduri pe termen scurt.

Contabilitatea de casă subevaluează cheltuielile angajate pentru construcția garajului, cât și datoria care decurge din angajarea unui împrumut, la sfârșitul lunii ianuarie. Altfel spus, ea nu ține cont de cei 5.400 Ron, datorie față de bănci, care reprezintă o ieșire de fonduri pe termen scurt.

Contabilitatea de casă subevaluează capitalurile proprii (ca diferență între active si datorii) ale lunii ianuarie, ea neconstatând veniturile și activele decât în luna februarie. Totodată, contabilitatea de casă supraevaluează capitalurile proprii ale lunii februarie, ea neconstatând cheltuielile și datoria decât în luna martie.

Conform International Federation of Accountans, cele două tipuri de contabilități formează o axă care comportă diferite variante ce pot fi asociate câte unuia dintre cei doi poli, astfel :

Contabilitatea de trezorerie modificată, care ia în considerare o perioadă complementară după închiderea exercițiului, în timpul căreia toate încasările și plățile referitoare la rezultatul exercițiului precedent sunt atașate situației financiare corespunzătoare. În acest fel, contabilitatea permite evitarea parțială a decalajelor între contabilitatea fluxurilor de lichidități și apariția faptelor care generează aceste fluxuri. Totuși, nici în acest caz nu sunt identificate încasările și plățile corespunzătoare activelor și datoriilor evidențiate în exercițiul precedent, și, în consecință, rezultatul va corespunde variației numerarului pentru exercițiul și perioada complementară.

Contabilitatea de angajamente modificată, care înregistrează evenimentele și tranzacțiile din momentul angajării acestora. Astfel, plățile și încasările reflectă totalul bunurilor și serviciilor achiziționate sau vândute în timpul exercițiului. În plus, pentru încasări, se face distincția între datoriile din pasiv și venituri, chiar dacă această distincție nu este facută și în cazul plă

.ților care includ atât cheltuieli cât și costul activelor.

1.4.2. Model de transpunere contabilă a fluxurilor generate de cheltuieli și venituri

Înregistrarea veniturilor și cheltuielilor în contabilitate se realizează în majoritatea cazurilor în corespondență cu conturi intermediare de stocuri sau de terți. Din aceste situații, doar anumite cheltuieli sau venituri influențează direct sau indirect trezoreria întreprinderii. Astfel, mă voi referi doar la acele cheltuieli și venituri care influențează trezoreria, considerându-le pe toate directe pentru o mai mare usurință a modelării.

Cheltuieli

În cazul cheltuielilor care influențează trezoreria se pot delimita următoarele fluxuri :

1. Fluxuri efective de valoare, sub forma serviciilor/bunurilor și a lichidităților, au loc între entitate și terti, dar acestea se înregistrează doar la entitate printr-un flux aparent de valoare sau informațional prin intermediul conturilor perioadei ;

2. Din punct de vedere contabil, se stabilește dubla corespondență între un cont al perioadei (cont de cheltuieli care înregistrează în debit intrarea unui flux real) și un cont de patrimoniu (cont de lichidități care înregistrează în credit utilizarea acestora și deci reducerea valorii partimoniului). Acest lucru este pus în evidență în figura 1.4. prin corespondență 1 ;

3. În același timp, se cunoaște faptul că, serviciile utilizate și achitate în numerar vor influența negativ rezultatul financiar al perioadei, deoarece conturile acesteia sunt conturi diferențiale care nu transferă valoare de la o perioada la alta. Acest fapt este evidențiat în figura 1.4. prin corespondența 2.

Figura 1.4. Înregistrarea în contabilitate a fluxurilor generate de cheltuieli

Evidențiind înregistrarea în contabilitate a fluxurilor generate de o cheltuială cu o operație economică prin care entitatea economică “ X ” achită direct în numerar salariile personalului său, se deosebesc următoarele aspecte :

Fluxurile efective de valoare au loc între entitate și salariați ;

2. Dubla corespondență are loc între “ Cheltuieli cu salariații ”, care înregistrează în debit intrarea unui flux real, și ” Casa în Ron ”, care înregistrează în credit utilizarea acestora (traseul 1) ;

3. “ Cheltuielile cu salariații ”, la sfârșitul perioadei, vor influența negativ rezultatul financiar al perioadei (traseul 2).

Venituri

În cazul veniturilor care influențează trezoreria, se pot delimita următoarele fluxuri :

1. Fluxuri efective de valoare, sub forma bunurilor/serviciilor transferate și a lichidităților încasate, se desfășoară între societate și terți, dar în contabilitatea entității economice “ X ” se înregistrează aceste fluxuri doar din punctul său de vedere, adică sub forma unor transferuri aparente de valoare, prin intermediul conturilor perioadei ;

2. Din punct de vedere contabil, se stabilește dubla corespondență între un cont al perioadei (adică un cont de venituri care preia în credit ieșirea unui flux real) și un cont de patrimoniu (cont de lichidități care înregistrează în debit intrarea acestora în unitate și deci majorarea valorii patrimoniului) (corespondența 1 din figura 1.5.) ;

3. În același timp, conturile de venituri vor influența favorabil rezultatul, deoarece sunt conturi diferențiale ce nu transferă valoare de la o perioadă la alta (corespondența 2 din figura 1.5.)

Evidențiem înregistrarea în contabilitate a fluxurilor generate pentru un venit cu o operație economică prin care entitatea economică “ X ” vinde unor clienți mărfuri cu încasare direct în numerar. În această situație, deosebim următoarele aspecte :

1. Fluxurile efective de valoare, sub forma mărfurilor transferate și a lichidităților încasate, se desfașoară între societate și clienți. Astfel, livrarea de mărfuri pentru unitate semnifică o ieșire de stocuri și o încasare de lichidități cu influențe pozitive asupra rezultatului ;

2. Dubla corespondență între “ Veniturile din vânzarea mărfurilor ”, care preia în credit ieșirea unui flux real, și “ Casa în Ron ”, care evidențiază în debit intrarea acestora în unitate (traseul 1) ;

3. “ Veniturile din vânzarea mărfurilor ”, la sfârșitul perioadei, vor influența favorabil rezultatul (traseul 2).

Figura 1.5. Înregistrarea în contabilitate a fluxurilor generate de venituri

1.4.3. Legătura dintre tabloul fluxurilor de trezorerie și contul de profit și pierdere

Elementul prioritar care a determinat utilizarea tabloului fluxurilor de trezorerie în țările anglo-saxone îl reprezintă accentul care se pune în contabilitatea acestor țări pe fluxurile nete de trezorerie și nu pe noțiunea de rezultat, așa cum se întamplă în țările Europei Centrale.

În prezent, se poate spune că, prin intermediul tabloului fluxurilor de trezorerie s-a abandonat descrierea variațiilor patrimoniului, prin bilanț și prin contul de profit și pierdere, și în consecință s-a renunțat la determinarea variației fondului de rulment și a necesarului de fond de rulment, precum și la indicatorul excedent brut de exploatare în favoarea excedentului de trezorerie a exploatării (ETE), care corespunde fluxurilor monetare. Astfel, pornind de la EBE se poate calcula valoarea excedentului efectiv de trezorerie obținut de activitatea de exploatare, ținând cont de algotitmul prezentat în tabelul 1.3. :

Tabelul 1.3.

Algoritm de determinare a excedentului de trezorerie al exploatării

Din algoritmul de mai sus rezultă modul cum se poate calcula ETE având ca punct de plecare EBE influențat cu variația necesarului de fond de rulment, ceea ce se poate scrie astfel :

Excedentul brut de exploatare = Variația necesarului de fond de rulment + Excedentul de trezorerie al exploatării.

ETE este un indicator ce permite atât aprecierea capacității întreprinderii de a genera lichidități pornind de la rezultatul obținut în cursul exercițiului, cât și posibilitatea întreprinderii de a finanța politica sa de creștere. În același timp, ETE este un instrument de analiză previzională, pentru că întreprinderea determină nivelul excedentului de trezorerie necesar pentru acoperirea costurilor împrumuturilor, remunerării proprietarilor, finanțării investițiilor etc. O valoare negativă a acestui indicator semnifică o situație critică pentru întreprindere, creată fie de o rentabilitate insuficientă, fie de o politică financiară prost organizată.

Legătura tabloului fluxurilor de trezorerie cu contul de profit și pierdere se realizează, așa cum se observă în tabelul 1.4., prin intermediul excedentului brut din exploatare, care reprezintă un sold intermediar de gestiune calculat pe baza elementelor preluate din contul de profit și pierdere.

Tabelul 1.4

Corespondențele între masele patrimoniale și tabloul fluxurilor

Legătura dintre tabloul fluxurilor de trezorerie și contul de profit și pierdere este mediată și de capacitatea de autofinanțare, aceasta constituind un concept capital al gestiunii financiare franceze, fiind una din formele “ cash-flow ”-ului anglo-saxon.

C.A.F. reprezintă pentru întreprindere surplusul monetar potențial generat de activitatea de exploatare care contribuie, ca sursă proprie, la finanțarea utilizărilor stabile. Mărimea acesteia se stabilește pe baza informațiilor degajate de contul de profit și pierdere, utilizând una din metodele : substractivă sau aditivă.

a) Metoda substractivă permite stabilirea unei legături între tabloul fluxurilor de trezorerie și contul de profit și pierdere, prin intermediul soldurilor intermediare de gestiune. Conform acestei metode, C.A.F. se prezintă astfel :

Excedentul brut din exploatare

+Alte venituri din exploatare

-Alte cheltuieli de exploatare

±Cota parte asupra operațiunilor efectuate în comun

+Venituri financiare (fără venituri din provizioane)

-Cheltuieli financiare (fără cheltuieli cu amortizări și provizioane)

=Cash-flow brut

+Venituri excepționale (fără venituri din provizioane, subvenții pentru investiții virate la venituri, venituri obținute din cedarea activelor)

-Cheltuieli excepționale (fără cheltuieli cu amortizări și provizioane, valoarea netă a activelor cedate)

-Participarea salariaților la profit

-Impozitul pe profit

=Capacitatea de autofinanțare

Această modalitate de calcul permite evidențierea indicatorului “ cash-flow  brut ”, care se prezintă ca sold al elementelor monetare curente din contul de profit și pierdere pentru că el nu ține cont nici de venituri și cheltuieli excepționale și nici de prelevările obligatorii.

b) Metoda aditivă constituie o altă modalitate de determinare a acestui indicator, bazată tot pe informația degajată de contul de rezultate, dar care pleacă de la rezultatul net contabil. Conform acestei metode, C.A.F. este egală cu :

Rezultatul net contabil

+Cheltuieli privind amortizările și provizioanele (exploatare, financiare, excepționale)

-Veniturile din reluarea provizioanelor (exploatare, financiare, excepționale)

+Valoarea net contabilă a activelor cedate

-Venituri din cedarea activelor și subvențiile pentru investiții virate la venituri.

Dacă din capacitatea de autofinanțare se deduc dividendele, se determină autofinanțarea unei întreprinderi, resursă susceptibilă să finanțeze investițiile sau creșterea de fond de rulment.

În sfârșit, C.A.F. este resursa stabilă internă care participă la întocmirea unui tablou de finanțare, de tip tablou de utilizări și resurse.

Limitele capacității de autofinanțare sunt legate, în primul rând, de faptul că ea nu reprezintă decât un surplus monetar potențial. În al doilea rând, ea este influențată (ca și excedentul brut din exploatare și valoarea adaugată) de politicile contabile și fiscale ale întreprinderii, deci și de principiile, convențiile contabile. Dacă o întreprindere, prin “ opțiunile ” sale contabile sau fiscale, procedează la “ netezirea ” profiturilor, o astfel de practică golește de conținut informațional capacitatea de autofinanțare. Fiind determinată după impozitarea profitului, C.A.F. este influențată de implicațiile fiscale ale politicilor de amortizare și de provizionare.

CAPITOLUL 2

RAPORTAREA FINANCIARĂ PRIVIND TREZORERIA ÎNTREPRINDERII

2.1. Rata de adopție a tabloului fluxurilor de trezorerie

2.1.1. Consacrarea tabloului fluxurilor de trezorerie la nivel internațional

Încă de la apariția banilor în economia de schimb, a existat tendința oamenilor de a-și ține socotelile, astfel încât să cunoască la orice moment dat de câți bani dispun. Acest scop era ușor de atins prin simpla numărare a banilor, deoarece operațiunile economice erau simple, erau puține la număr și presupuneau efectuarea "pe loc" a plăților și încasărilor (în momentul încheierii tranzacției). Cu timpul, viața economică a devenit din ce în ce mai complexă, ceea ce a determinat nerespectarea acestei reguli simple, de "plată pe loc" în momentul efectuării tranzacțiilor (schimbului) și putem spune că, până acum un sfert de secol, contabilii din diferite țări utilizau limbaje diferite și dădeau interpretări diferite acelorași evenimente și tranzacții, ceea ce îngreuna foarte mult întelegerea reciprocă a acestora și utilizarea externă a informațiilor financiare. Între timp, s-au realizat progrese evidente pe linia armonizării și normalizării sistemelor contabile, ca urmare a creării unei instituții internaționale cu sarcini precise și obiective clare referitoare la sistemul contabil.

În majoritatea țărilor, după 1990, s-a inclus ca document de sinteză “ Tabloul fluxurilor de trezorerie “, ca o necesitate practică de informare a utilizatorului de situații financiare. Astfel, fiecare țară a avut, mai mult sau mai puțin, propria sa experiență în ceea ce privește cadrul normativ prin care să se solicite acest raport, iar multe dintre aceste țări au împrumutat experiența altora și au implementat modele deja practicate. Este cazul Taiwanului, Australiei, Noii Zeelande și Canadei. O astfel de situație a apărut și la nivel european, unde Directivele a IV-a și a VII-a nu au abordat problema tablourilor de finanțare nici la nivel de conturi individuale, nici la nivelul grupurilor de societăți.

La nivel internațional, fluxurile de trezorerie au fost avute în vedere în activitatea de standardizare (normalizare) a contabilității tocmai din dorința de a pune la dispoziția utilizatorilor de situații financiare informații despre capacitatea întreprinderii de a face față plăților pe termen scurt și mediu din fluxurile de disponibilități generate din desfășurarea activității sale.

Astfel, în prezent, s-a ajuns ca din cele 34 de standarde contabile internaționale (International Accounting Standards – IAS) emise de IASB, doar două dintre ele să facă trimitere directă la fluxurile de trezorerie, și anume : IAS 1 “ Prezentarea situațiilor financiare “ ; IAS 7 “ Situația fluxurilor de trezorerie “.

Conform IAS 1, una din componentele situațiilor financiare este și situația fluxurilor de numerar. Această cerință expresă a IAS 1 cu privire la componentele și conținutul situațiilor financiare este subliniată de IAS 7.1., care specifică faptul că întreprinderea trebuie să întocmească situația fluxurilor de numerar în conformitate cu cerințele standardului și să o prezinte ca parte integrantă a situațiilor sale financiare pentru fiecare perioadă pentru care sunt prezentate aceste situații financiare.

Tabloul fluxurilor de trezorerie este o componentă esențială a situațiilor financiare întocmite și publicate anual de marile întreprinderi. Pe plan internațional, în cursul ultimilor 25 de ani, modalitățile de prezentare a acestuia au făcut obiectul unor dezbateri teoretice și practice la care au participat atât practicienii din domeniul contabilității și analiști financiari, cât și cadre universitare. Aceste dezbateri și-au adus contribuția la reînnoirea conceptelor și metodelor în domeniul analizei performanțelor și riscurilor.

Atenția acordată în prezent tabloului fluxurilor de trezorerie nu trebuie să fie privită ca un regres. Dimpotrivă, acesta este în concordanță cu interesul acordat evaluării activităților economice prin intermediul piețelor financiare. Ca urmare, datorită informațiilor utile pe care le oferă investitorilor bursieri, tabloul fluxurilor de trezorerie contribuie la eficiența piețelor financiare.

Pierre Lassègue, în lucrarea sa “ Gestion de l’entreprise et comptabilité ” prezintă două motive pentru care ar trebui să acordăm importanță tabloului fluxurilor de trezorerie:

în primul rând pentru că trezoreria joacă un rol esențial într-o întreprindere și nu ar fi indicat să o aducem la nivelul unei variabile reziduale;

pentru că noțiunea de trezorerie este mai obiectivă decât noțiunea de rezultat.

2.1.1.1. Adoptarea tabloului fluxurilor de trezorerie în țările anglo-saxone

În SUA, prin intermediul normei de contabilitate financiară SFAS 95 elaborată de FASB (Financial Accounting Standards Board) și publicată în noiembrie 1987, se adoptă un model unic al tabloului fluxurilor de trezorerie (Statement of cash flow). Această normă a înlocuit opinia APB 19 (Accounting Principles Board), care, începând cu 1971, obligă societățile americane să publice o situație a modificărilor poziției financiare a întreprinderii (Statement of changes in financial postion). Această opinie a lăsat o mare latitudine întreprinderilor, deoarece situația modificării poziției financiare putea să evidențieze fie variațiile fondului de rulment (working capital), fie variația trezoreriei (cash).

Conform SFAS 95, trezoreria este alcătuită din sumele disponibile în casierie și în contul curent (cash on hand), din depozite (deposits) și din plasamente pe termen scurt imediat realizabile (short-term highly liquid investments). De asemenea, se precizează că durata inițială a plasamentului trebuie să fie, în pricipiu, mai mare de trei luni. Totuși, întreprinderea este liberă să-și definească propria politică în materie de plasamente, dar să prezinte această politică în anexă.

În cadrul tabloului fluxurilor de trezorerie, încasările și plățile trebuie clasificate în funcție de originea lor în:

Operațiuni de exploatare;

Operațiuni de investiții;

Operațiuni de finanțare.

Această normă recomandă întreprinderilor să utilizeze metoda directă pentru determinarea fluxului net de trezorerie generat de operațiunile de exploatare. Dar, în această situație, întreprinderile trebuie să prezinte în anexă o situație de legatură între rezultatul net și fluxul net de lichidități, generat de activitățile de exploatare. Întreprinderile care nu doresc să prezinte informații referitoare la încasările și plățile generate de operațiunile de exploatare sunt obligate să determine fluxul net de lichidități aferent operațiunilor de exploatare pe baza metodei indirecte.

În Marea Britanie, tabloul fluxurilor de trezorerie este adoptat mai târziu decât în SUA. Abia, în 1992, norma FRS 1 (Financial Reporting Standard nr.1) înlocuiește noțiunea de fond de rulment cu cea de flux de trezorerie (cash flow).

În viziunea acestei norme (FRS 1), componența trezoreriei este identică cu cea prevazută de SFAS 95:

Sumele disponibile în casă și în contul curent (cash on hand);

Depozite (deposits);

Plasamente financiare pe termen scurt imediat realizabile (Short-term Highly Liquid Investments).

De asemenea, durata inițială a plasamentului nu trebuie să depășească trei luni, dar întreprinderile au libertatea de a-și alege propria politica de plasamente, cu condiția prezentării acestei politici.

Structura tabloului fluxurilor de trezorerie are o notă de originalitate, fluxurile de trezorerie fiind analizate prin intermediul a opt rubrici standardizate (standard headings):

Activități de exploatare (operating activities);

Venituri din participații și servicii de finanțare (return on investments and servicing of finance);

Impozitarea (taxation);

Cheltuielile de capital și investițiile financiare (capital expenditure and financial investment);

Achizițiile și cesiunile de activități (acquisitions and disposals);

Dividendele plătite (equity dividends paid);

Gestiunea lichidităților (management of liquid resources);

Activitățile de finanțare (financing).

FRS 1 încurajează întreprinderile să utilizeze metoda directă pentru determinarea trezoreriei aferente pentru activitățile de exploatare. În condițiile în care se utilizează această metodă, asemeni întreprinderilor americane, întreprinderile din Marea Britanie sunt obligate să prezinte în anexă o situație de legatură între rezultatul net și fluxul net de trezorerie, generat de activitățile de exploatare (reconciliation of operating profit to net cash inflow from operating activities). Această prevedere este motivul principal pentru care metoda directă este utilizată mai puțin în practică.

2.1.1.2. Consacrarea tabloului fluxurilor și în alte țări din Europa Continentală

În Franța, Recomandarea nr.1.22. a Ordinului Experților Contabili (OEC), aprobată prin decizia Consiliului superior din 5 octombrie 1988, precizează, pentru prima dată, necesitatea utilizării unui tablou al fluxurilor de trezorerie. Deși OEC a recomandat cu insistență întocmirea tabloului fluxurilor de trezorerie, asimilarea acestuia de către practicieni se efectuează destul de greu. Totuși, în ultimii ani, publicarea tabloului fluxurilor de trezorerie tinde să se generalizeze la nivelul marilor grupuri franceze industriale și comerciale.

Asemenea normei americane SFAS 95, Recomandarea nr.1.22. a OEC adoptă o structură ce se bazează pe clasificarea funcțională a fluxurilor de trezorerie în:

Fluxuri generate de operațiunile de exploatare;

Fluxuri generate de operațiunile de investiții;

Fluxuri generate de operațiunile de finanțare.

Numeroasele lacune ale Recomandării nr.1.22. și necesitatea armonizării reglementărilor contabile franceze cu referențialele contabile internaționale au dus la înlocuirea acesteia cu avizul Ordinului experților contabili nr. 30, din 1997, care se inspiră din norma contabilă internațională IAS 7 “Tabloul fluxurilor de trezorerie” și norma americană SFAS 95. De asemenea, în 1999, reglementarea Comitetului Reglementării Contabile (CRC – Comite de la Reglementation Comptable) nr. 99-02, prevede un model al tabloului fluxurilor de trezorerie cu rubrici specifice conturilor consolidate.

În Germania, abia în 1994 este dat publicității un proiect ce prevedea includerea unui tablou al fluxurilor în categoria situațiilor financiare obligatorii, alături de bilanț și contul de rezultate. Astfel, o comisie de specialiști și Societatea germană pentru economia întreprinderii au pus la punct un model al tabloului fluxurilor de trezorerie. În iunie 1995, proiectul a fost adoptat și noul tablou preconizat de Hauptfachausschuss (HFA/1/1995) își intra în drepturi sub forma unui tablou de flux bazat pe variația trezoreriei.

Definiția trezoreriei este cea clasică, HFA/1/95 incluzând în componența trezoreriei următoarele elemente:

Sumele disponibile în contul curent și în casă ;

Depozite ;

Plasamentele financiare pe termen scurt imediat realizabile .

De asemenea, se precizează că durata inițială a palsamentului nu trebuie să depășească trei luni. Încasările și plățile sunt clasificate, în funcție de originea lor, în operațiuni de exploatare, operațiuni de investiții și operațiuni de finanțare. Fluxul net de trezorerie aferent exploatării se poate calcula prin utilizarea metodei directe sau indirecte.

În ultimii ani, datorită influenței internaționale, tabloul fluxurilor de trezorerie este publicat de tot mai multe societăți germane, chiar dacă la început au existat reticențe în punerea în practică a HFA/A/1995.

În Elveția se poate vorbi de un avantaj în sensul libertății fiecărei întreprinderi de a alege un model bazat fie pe variația fondului de rulment, fie pe variația trezoreriei, în funcție de necesitățile și obiectivele proprii. Contrapartida acestui avantaj se concretizează într-o comparabilitate mai redusă a informațiilor decât în cazul aplicării unei norme unice.

O sintetizare a gradului de adoptare a tabloului fluxurilor de trezorerie la nivel mondial este prezentată în tabelul 2.1.

Tabelul 2.1.

Adoptarea tabloului fluxurilor de trezorerie pe plan mondial

2.1.2 Cadrul de organizare a fluxurilor de trezorerie în România

În țara noastră, reglementările contabile cu privire la tabloul fluxurilor de trezorerie s-au lăsat destul de așteptate.

Pe parcursul celor 11 ani de tranziție, în România s-a tot discutat de fluxuri de trezorerie, de cele mai multe ori, sub forma așa-zisului “ cash-flow “ utilizat ca un criteriu de evaluare a unei afaceri, a unui proiect sau a unei întreprinderi. Cu alte cuvinte, nu s-a pus problema includerii acestui document în lista raportărilor contabile periodice ca un document contabil de sinteză (situație financiară) cu caracter obligatoriu, întocmit pe baza datelor contabilității, chiar dacă pe plan mondial existau asemenea practici (încă din 1986 în Canada, din 1987 în SUA sau din 1992 în Marea Britanie).

O prima încercare de utilizare a unor asemenea informații s-a realizat prin intermediul Ordonanței Guvernului nr.13/1995 privind unele măsuri de accelerare a procesului de restructurare a regiilor autonome și a societăților comerciale cu capital majoritar de stat, de întărire a disciplinei financiare și de îmbunătățire a decontărilor în economie. Prin acest act normativ se stabilea întocmirea unui tablou al fluxului de numerar ca document integrat programelor de restructurare și redresare financiară ce trebuiau întocmite de agenții economici aflați în regim de supraveghere economico-financiară. Tabloul se întocmea pe baza datelor din anul 1994 și cuprindea prognoze la nivelul anului 1995 (vezi tabelul 2.2)

Tabelul 2.2

Tablou al fluxurilor de numerar

În plan conceptual, acest document a fost definit și discutat pe larg în literatura de specialitate, dar prima includere a tabloului fluxurilor de trezorerie alături de bilanț, cont de rezultat și notele explicative a fost facută prin Ordinul Ministrului Finanțelor nr.403/1999 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele de Contabilitate Internaționale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.480 din 4 octombrie 1999. Ulterior, în ianuarie 2001, acest ordin cu reglementările corespunzătoare a fost abrogat prin Ordinul Ministrului Finanțelor nr.94 din 29 ianuarie 2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, publicat în Monitorul Oficial al României nr.85 din 20 februarie 2001.

Astfel, în secțiunea a 3-a (Situațiile financiare anuale ale întreprinderii) se menționează că situațiile financiare anuale trebuie să cuprindă și situația fluxurilor de trezorerie (numerar).

2.2. Modele de întocmire a tabloului fluxurilor de trezorerie

2.2.1. Tabloul fluxurilor de trezorerie în viziunea organismului internațional de normalizare (IAS 7)

Standardul internațional de contabilitate IAS 7 “ Situația fluxurilor de numerar “, revizuit în 1992, înlocuiește fosta normă IAS 7 “ Tabloul de finanțare “ (Statement of Changes in Financial Position), aprobată de Consiliul IASC, în octombrie 1977. Standardul revizuit intră în vigoare pentru situațiile financiare aferente perioadelor începând cu 1 ianuarie 1994.

Situațiile fluxurilor de numerar trebuie să raporteze fluxurile de numerar din perioada respectivă, clasificate pe cele trei activități :

– exploatare ;

– finanțare ;

– investiții.

a) Fluxurile de trezorerie relative la activitatea de exploatare

Activitățile de exploatare sunt principalele activități generatoare de venituri și orice alte activități, cu excepția celor definite ca fiind activități de investiții sau de finanțare.

Valoarea fluxurilor de numerar ce provin din activitatea de exploatare este indicatorul cheie al măsurii în care activitatea întreprinderii a generat suficient numerar pentru a menține capacitatea sa de funcționare, pentru plata dividendelor etc. fără să recurgă la alte surse externe de finanțare.

Fluxurile de trezorerie ale activității de exploatare sunt derivate din principalele activități producătoare de venit ale întreprinderii. De aceea, ele rezultă, în general, din tranzacții și alte evenimente care concură la formarea rezultatului net al exercițiului financiar respectiv.

Astfel, constituie fluxuri de trezorerie ale exploatării, cu predilecție :

Încasări din vânzarea de bunuri și prestări de servicii ;

Încasări din redevențe, onorarii, taxe, comisioane ;

Plăți către furnizorii de bunuri și servicii ;

Plăți către sau în numele angajaților ;

Plăți sau încasări de impozit pe profit, altele decât cele care pot fi identificate în cadrul activităților de investiții și finanțare.

Norma IAS 7 prevede două modalități de prezentare a fluxurilor de trezorerie de exploatare :

 Metoda directă – care are avantajul că prezintă fluxurile de numerar din tranzacțiile curente ale întreprinderii (Vezi IAS 7.14), referindu-se la încasări și plăți (intrări și ieșiri de fonduri) brute ;

 Metoda indirectă – conform căreia rezultatul net este corectat, pentru a ține cont :

de influența operațiilor care nu au caracter monetar ;

de orice report sau regularizare a încasărilor sau plăților trecute sau viitoare, presupuse de exploatare ;

de elementele de venituri sau de cheltuieli asociate fluxurilor de trezorerie care vizează investițiile sau finanțarea.

IAS 7 recomandă întreprinderilor utilizarea metodei directe, deoarece această metodă permite obținerea de informații care se dovedesc a fi utile pentru estimarea fluxurilor viitoare de trezorerie, fapt ce nu este posibil prin aplicarea metodei indirecte.

Însă, chiar dacă organismul internațional recomandă utilizarea metodei directe, metoda indirectă are ca avantaj detalierea reconcilierii între rezultatul contabil și trezoreria de exploatare.

Anexa la norma IAS 7 furnizează exemple privind determinarea fluxurilor de trezorerie pe cele trei activități, fie prin metoda directă, fie prin cea indirectă. Pe baza exemplelor sale, se poate ajunge, totuși, la următoarea prezentare tip :

Fluxurile de trezorerie relative la activitățile de exploatare

(metoda directă)

SURSA: N.Feleagă,L.Malciu, Politici și opțiuni contabile, Ed.Economică, București, 2002

Conform metodei directe, informațiile privind principalele categorii de plăți și încasări se pot obține fie :

din contabilitatea societății ;

prin ajustarea vânzărilor, a costului vânzărilor și a altor elemente din contul de profit și pierdere pentru :

– modificările perioadei ale creanțelor, obligațiilor și stocurilor ;

– alte elemente care nu necesită numerar ;

– alte elemente ale căror incidente monetare constau în fluxuri de investiții sau de finanțare.

Fluxurile de trezorerie relative la activitățile de exploatare

(metoda indirectă)

SURSA: N.Feleagă,L.Malciu, Politici și opțiuni contabile, Ed.Economică, București, 2002

Conform metodei indirecte, fluxul net de trezorerie care provine din activitățile de exploatare se determină prin ajustarea rezultatului net, ținând cont de incidența :

– variațiilor intervenite în cursul exercițiului, în cadrul stocurilor, creanțelor și datoriilor din exploatare ;

– altor elemente care nu sunt de natura numerarului, ca amortizarea, provizioanele, impozitul pe venit amânat, pierderile sau câștigurile nerealizate din diferențe de curs valutar ;

– altor elemente pentru care incidența asupra trezoreriei se realizează prin fluxurile de investiții și cele de finanțare.

b) Fluxurile de trezorerie ale activităților de investiții

Fluxurile de trezorerie ale activităților de investiții arată mărimea cheltuielilor efectuate pentru achiziția resurselor destinate generării de beneficii viitoare (și, implicit, numerar), cum ar fi :

plăți pentru achiziția de imobilizări și alte active pe termen lung, inclusiv cheltuielile de dezvoltare capitalizate și plățile implicate de imobilizările produse de întreprindere pentru sine;

încasări din vânzarea de imobilizări și alte active pe termen lung ;

încasări/plăți relative la vânzarea/achiziționarea de titluri de participare și de titluri de creanță ale altor întreprinderi, precum și încasări/plăți relative la vânzarea de participații în întreprinderi de tip joint-ventures (altele decât încasările/plățile efectuate pentru instrumente considerate ca fiind echivalente de lichidități sau deținute în scopuri comerciale) ;

avansuri de trezorerie și împrumuturi acordate terților (altele decât avansurile și împrumuturile acordate de o instituție financiară) ;

încasări care decurg din rambursarea avansurilor și împrumuturilor acordate altor părți (altele decât avansurile și împrumuturile acordate de o instituție financiară).

IAS 7 nu precizează care sunt rubricile de constituit corespunzătoare acestor fluxuri. Totuși,exemplele furnizate în anexa normei conduc la următoarea prezentare-tip :

Fluxurile de trezorerie relative la activitățile de investiții

c) Fluxurile de trezorerie ale activităților de finanțare

Activitățile de finanțare sunt acele activități care antrenează schimbări în mărimea și structura capitalurilor proprii și capitalurilor împrumutate ale întreprinderii.

Prezentarea separată a acestor fluxuri este importantă deoarece este utilă “furnizorilor” de capital ai societății în previzionarea sumelor pe care aceștia le vor retrage din fondurile (capitalurile) viitoare.

Mișcările de trezorerie generate de activitățile de fiananțare se referă la :

încasări din emisiunea de acțiuni sau alte instrumente de capital ;

plăți către acționari pentru achiziționarea sau răscumpărarea de acțiuni ;

încasări/plăți din emisiunea de obligațiuni, împrumuturi bancare ;

plățile ratelor efectuate în cadrul contractelor de leasing financiar.

Fluxurile de trezorerie relative la activitățile de finanțare

d) Unele probleme particulare privind prezentarea unui tablou al fluxurilor de trezorerie

Prezentarea unor fluxuri de trezorerie, în mărime netă

În principiu, fluxurile de trezorerie trebuie să fie prezentate la nivelul mărimii lor brute. Ca atare, nu este posibil să se compenseze încasările și plățile din aceeași categorie și chiar din categorii diferite.

IAS 7 admite, totuși, două excepții de la acest principiu. Astfel, unele fluxuri de trezorerie care provin din operații de exploatare, de investiții sau de finanțare pot să fie prezentate (fără a exista obligația) în mărime netă. Este vorba despre :

– încasări și plăți în contul clienților, atunci când fluxurile de trezorerie nu decurg din activitățile întreprinderii, ci din cele ale clientului ;

– încasările și plățile referitoare la elemente ce au un ritm de rotație rapid, o valoare mare și scadențe scurte.

În cazul instituțiilor financiare, fluxurile de trezorerie trebuie să fie prezentate în mărime netă, în cazul :

– încasărilor și plăților legate de acceptarea și de rambursarea de depozite cu scadență determinată ;

– plasării de depozite la alte instituții financiare și retragerii acestor depozite ;

– împrumuturile acordate și avansurile consimțite în favoarea clienților și rambursării acestor împrumuturi și avansuri.

Fluxurile în monede străine

Toate fluxurile de trezorerie în monede străine sunt convertite la cursul ziRon plății sau încasării. Există, totuși, posibilitatea utilizării unui curs mediu ponderat pentru ansamblul fluxurilor aferente unei perioade. Lichiditățile și cvasilichiditățile în monede străine existente la sfârșitul exercițiului sunt convertite la cursul de închidere.

Câstigurile și pierderile nerealizate, ce rezultă din variația cursului între data fluxurilor și data închiderii exercițiilor, nu constituie fluxuri monetare. Totuși, efectul variațiilor cursurilor lichidităților deținute sau datorate este prezentat în tabloul fluxurilor de trezorerie, pentru a permite compararea lichidităților aferente deschiderii și închiderii exercițiului. Prezentarea se face separat de fluxurile de trezorerie ale activității de exploatare, de investiții și de finanțare.

Dobânzile și dividendele

Fluxurile de trezorerie, care provin din dobânzi și dividende încasate, trebuie să fie prezentate separat de cele care sunt generate de dobânzile și dividendele plătite. Totodată, ele trebuie să fie delimitate pe cele trei categorii de activități, iar apartenența lor la una sau alta dintre categorii trebuie să fie păstrată de la un exercițiu la altul.

În cazul dobânzilor și dividendelor plătite (vărsate) există două interpretări posibile: (*) pe de o parte, sunt considerate o consecință a politicii de finanțare alese, prin urmare se clasifică în categoria fluxurilor de finanțare; (**) pe de altă parte, se consideră că cel mai semnificativ lucru îl constituie punerea în evidență a capacității întreprinderii de a degaja, prin activitatea sa, activele necesare finanțării sale, prin urmare sunt încadrate în categoria fluxurilor de exploatare.

Aceeași problemă duală apare și în cazul dobânzilor și dividendelor încasate: bazându-se pe faptul că este vorba despre remunerarea plasamentelor efectuate, pot fi considerate fluxuri de investiții sau fluxuri de exploatare.

Absența unui consens a determinat IASB să nu se pronunțe în favoarea uneia dintre soluțiile menționate.

Impozitele asupra beneficiilor

Deoarece impozitul se calculează asupra rezultatului întreprinderii, care provine din toate cele trei tipuri de activități, în mod normal, impozitul ar trebui determinat separat pe cele trei componente. Deoarece fluxurile de trezorerie care rezultă din impozitare sunt dificil de identificat, plățile privind impozitele asupra beneficiilor trebuie clasificate în categoria fluxurilor de trezorerie care provin din activitatea de exploatare. Totuși, atunci când este posibil să se conecteze fluxul generat de impozit la o operație ce dă naștere la un flux de trezorerie clasificabil în categoria celor de investiții sau de finanțare, acest flux va fi prezentat, după caz, în rubricile aferente activităților de investiții, respectiv de finanțare.

Chiar dacă fluxurile de trezorerie care rezultă din impozitare sunt delimitate și prezentate pe mai multe activități , tabloul fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte și mărimea totală.

În concluzie, norma internațională IAS 7 precizează că plățile (sau eventual recuperările) de impozit asupra beneficiilor sunt clasificabile în categoria fluxurilor din exploatare, exceptând situația în care ele ar putea să fie clar identificabile în activitățile de investiții sau de finanțare.

Elementele extraordinare

Fluxurile implicate de elementele extraordinare nu constituie o rubrică particulară, distinctă de cele trei categorii de fluxuri ale tabloului de trezorerie. Ele trebuie însă să fie prezentate separat, în cadrul fluxurilor din exploatare, de investiții și de finanțare, pentru a permite utilizatorilor să înteleagă natura și incidența lor asupra miscărilor de trezorerie actuale și viitoare ale întreprinderii.

e) Alte elemente privind conținutul, întocmirea și prezentarea tabloului fluxurilor de trezorerie

1. Participațiile în filiale, întreprinderi asociate și întreprinderi de tip "joint-ventures" (Investments in Subsidiaries, Associates and Joint-Ventures)

O întreprindere care prezintă participarea sa într-o entitate controlată în mod conjunctiv, pe baza metodei integrării proporționale, înscrie in tabloul consolidat al fluxurilor de trezorerie cota sa parte din fluxurile de trezorerie ale entității controlate conjunctiv. O întreprindere care prezintă aceeași participare, pe baza metodei de punere în echivalență, înscrie în tabloul său fluxurile legate de participații în întreprinderea de tip joint-ventures, de distribuții și de alte intrări sau ieșiri de trezorerie între ea și entitatea controlată în mod conjunctiv.

2. Operațiunile de achiziționare și cedare de filiale și de alte unități de afaceri (Acquisitions and Disposals of Subsidiaries and other Business Units) vor fi avute în vedere astfel încât fluxurile de plăți și încasări să fie prezentate separat și încadrate la activitatea de investiții, concomitent cu precizarea: valorii contraprestației plătite/primite în schimbul achiziției/vânzării; ponderii contraprestației sub forma numerarului sau echivalentelor acestuia; valorii numerarului sau echivalentelor acestuia din filiala sau unitatea achiziționată sau înstrăinată; valorii activelor și obligațiilor, altele decât numerarul și echivalentele acestuia din filiala sau unitatea care a fost achiziționată sau înstrăinată, centralizată pe fiecare categorie importantă.

3. Tranzacțiile fără contrapartidă în trezorerie (Non-cash Transactions)

Tranzacțiile de investiții și de finanțare care nu implică elementele de trezorerie sau de echivalente de trezorerie trebuie să fie excluse din tabloul fluxurilor de trezorerie. Astfel de tranzacții trebuie să fie indicate în situațiile financiare, astfel încât să se furnizeze orice informație pertinentă relativă la aceste activități de investiții și de finanțare.

Norma IAS 7 furnizează câteva exemple de tranzacții fără efect asupra trezoreriei:

– achiziționarea de active, prin preluarea concomitentă de datorii legate direct de acestea sau printr-un contract de locație-finanțare;

– achiziționarea unei întreprinderi, prin intermediul unei emisiuni de acțiuni;

– convertirea datoriilor în acțiuni.

2.2.2. Tabloul fluxurilor de trezorerie în câteva sisteme contabile reprezentative

Există o pluralitate de grupări ale sistemelor contabile practicate în lume, bazate pe criterii mai mult sau mai puțin omogene. Una dintre cele mai vechi clasificări a fost facută în 1911 de Hatfield, care sugerează trei modele contabile de bază: cel al Statelor Unite, cel al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și cel al Europei continentale. Această grupare pare a fi avută în vedere în 1975 și de Nair și Frank care, luând drept criteriu practicile contabile de măsurare/evaluare, stabileau cinci modele de bază:

1. Modelul britanic Commonwealth aplicat în: Australia, Bahamas, Fiji, Iran, Irlanda, Jamaica, Malaiezia, Noua Zeelandă, Nicaragua, Olanda, Rodezia, Regatul Unit, Republica Sud-Africană, Singapore, Trinidad;

2. Modelul latino-american și sud-european aplicat în: Argentina, Bolivia, Brazilia, Columbia, Etiopia, Grecia, India, Italia, Pakistan, Panama, Paraguay, Peru, Spania, Uruguay;

3. Modelul nord și central-european aplicat în: Belgia, Danemarca, Franța, Germania, Norvegia, Suedia, Elveția, Zair;

4. Modelul Statelor Unite, specific țărilor: Bermude, Canada, Filipine, Japonia, Mexic, Statele Unite, Venezuela.

5. Modelul Chile.

O altă clasificare a modelelor de sisteme contabile practicate a fost realizată în 1977 de către Asociația profesorilor universitari de contabilitate din Statele Unite (American Accounting Association), care a grupat țările lumii în următoarele cinci zone de contabilitate internațională: britanică, americană, franco-latină, germano-olandeză și comunistă.

Mă voi opri în cele ce urmează, la modalitatea de organizare a fluxurilor de trezorerie în câteva dintre țările lumii: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Japonia și China.

2.2.2.1. Tabloul fluxurilor de trezorerie în contabilitatea americană

În Statele Unite, drumul până la situația fluxurilor de trezorerie a fost sinuos și dominat de confuzia ce se făcea între conceptul de fonduri și cel de lichidități și echivalente de lichidități și că această stare de fapt s-a menținut chiar și în perioada 1963-1990.

Corespunzător standardelor internaționale IAS 1 si IAS 7 , Statele Unite au pentru IAS 1, APB 22 “ Publicarea metodelor contabile “ (Disclosure of Accounting Policies) și FAS 130 “ Rezultatul global “ (Reporting Comprehensive income), în timp ce pentru IAS 7 există corespondență în APB 3, APB 19 si FAS 95 “ Tabloul fluxurilor de trezorerie “ (Statement of Cash Flow), modificat succesiv de FAS 102 si FAS 104.

Tabloul fluxurilor de trezorerie este inclus în lista raportărilor financiare ale unei întreprinderi alături de bilanț, contul de profit și pierdere, tabloul capitalurilor proprii, situația rezultatului global și anexe relative la situațiile financiare. Astfel, în FAS 95, Tabloul fluxurilor de trezorerie reprezintă, în principiu, o situație a variațiilor de lichidități intervenite în cursul unei perioade. Cerința de bază formulată de FAS 95 constă în faptul că valorile totale ale lichidităților sau cvasilichidităților ce apar în tabloul fluxurilor trebuie să corespundă valorilor din bilanț pentru aceeași perioadă.

FAS 95 grupează fluxurile de trezorerie în cele trei activități cunoscute (exploatare, investiții, finanțare), dar, în plus, pe fiecare activitate, aceste fluxuri sunt structurate în fluxuri pozitive de lichidități și fluxuri negative de lichidități. În ceea ce privește prezentarea finală a fluxurilor de trezorerie , FAS 95 nu impune o metodă anume pentru fluxurile din activitatea de exploatare, astfel încât întreprinderile pot utiliza una din cele două metode, directă sau indirectă.

În cazul aplicării metodei indirecte, este necesar să se parcurgă urmatoarele etape :

eliminarea efectelor oricărei operațiuni ce a decalat în timp încasările și plățile operațiunilor de exploatare (variațiile stocurilor, rezultatul amânat etc.), precum și ajustarea încasărilor și plăților viitoare corespunzătoare acestor operațiuni (variațiile în cursul exercițiilor a creanțelor și a datoriilor) ;

eliminarea efectelor presupuse de fluxurile de lichidități aferente operațiunilor de investire și de finanțare (amortizările, plusurile sau minusurile de valoare constatate la vânzarea imobilizărilor corporale, cesiuni de activități, câstiguri sau pierderi legate de stingerea datoriilor.

Pentru tranzacțiile ce generează fluxuri de trezorerie în monedă straină, FAS 95 solicită utilizarea unui curs de schimb valabil la data apariției fluxului. În cazurile în care nu se constată diferențe sensibile de valoare, se poate utiliza un curs mediu al perioadei. În toate cazurile, tabloul trebuie să prezinte o rubrică specială cu efectul acestor modificări de cursuri.

Pentru societățile care au filiale este necesară prezentarea unui tablou al fluxurilor de trezorerie consolidat, care nu diferă de cel al unei întreprinderi fără filiale, cu excepția valorilor înscrise în funcție de metoda de consolidare și cu utilizarea metodei directe pentru fluxurile activității de exploatare.

În conformitate cu reglementările FAS 95, scopurile declarate pentru tabloul fluxurilor de trezorerie constau în faptul că trebuie :

– să ajute investitorii, creditorii și alți utilizatori de situații financiare ;

– să evalueze abilitatea de acoperire a obligațiilor sale ;

– să evalueze abilitatea firmei să-și plătească dividendele ;

– să evalueze necesarul firmei pentru finanțarea externă ;

– să motiveze diferențele dintre venitul net și încasările și plățile asociate ;

– să evalueze efectele în bilanț (poziția financiară) atât ale investițiilor lichide și nelichide, cât și ale tranzacțiilor de finanțare.

Conținutul tabloului fluxurilor de trezorerie conform FAS 95, folosind metoda indirectă și metoda directă se prezintă după cum urmează :

Situația fluxurilor de trezorerie conform FAS 95

Fluxuri de trezorerie referitoare la operațiile de exploatare (cash flows from operating activities)

Metoda directă

Încasări de la clienți

Dividende încasate de la filiale

Încasări din alte operațiuni de exploatare

Plăți în favoarea furnizorilor și salariaților

Dobânzi plătite

Dobânzi încasate

Împozite pe venit plătite

Fluxuri de trezorerie generate de activitatea de exploatare

Metoda indirectă

Profit net

Ajustări ale profitului pentru a obține variația trezoreriei legată de exploatare:

Provizioane și amortizări

Provizioane privind pierderi din creanțele clienți

Provizioane pentru impozite amânate

Câstiguri nedistribuite ale filialelor

Rezultatul din cedarea imobilizărilor

Încasări din vânzări în rate

Modificări în activele de exploatare și datoriile nete ca efect din:

Vânzarea de filiale

Creșterea creanțelor clienți

Creșterea stocurilor și cheltuielilor în avans

Creșterea datoriilor față de furnizori și a cheltuielilor de plată

Fluxuri nete din operații de exploatare

Fluxuri de trezorerie referitoare la operațiile de investire (cash flows from investing activities)

Achiziții de imobilizări corporale și financiare

Cesiuni de imobilizări corporale și financiare

Fluxurile nete ale filialelor cumpărate

Împrumuturi acordate

Rambursarea fracțiunilor scadente aferente împrumuturilor acordate

Fluxuri nete din operații de investiții

Fluxuri de trezorerie referitoare la operațiile de finanțare (cash flows from financing activities)

Încasări prin contractarea de noi împrumuturi pe termen lung

Încasări din emisiunea de acțiuni

Rambursarea fracțiunilor scadente din împrumuturile pe termen lung

Răscumpararea de acțiuni

Redevența corespunzătoare părții de capital, pentru achizițiile în leasing financiar

Plata dividendelor

Fluxuri nete din operații de finanțare

2.2.2.2. Tabloul fluxurilor de trezorerie în contabilitatea britanică

Din ianuarie 1976, prin SSAP 10, aprobat în 15 iulie 1975, se solicită societăților cu venitul brut mai mare de 25.000 de lire să prezinte o situație a fondurilor. Peste 14 ani, în 1989, Raportul McMonnies pentru Scottish Institute recomandă două modalități de prezentare a situației fondurilor, și anume :

1. Prima se numea “ Raportarea simplă a variației câstigului financiar ” ( A Simple Statement of Changes in Financial Wealth), care se aseamăna cu structura recomandată în SUA prin APB 19 și care cuprindea :

2. A doua situație se intitula “ Tabloul fluxurilor de trezorerie ” (A Cash Flow Statement) și era structurată astfel :

Trebuie remarcat faptul că nici una din cele două prezentări nu corespundea cu norma FAS 95, așa că, în timpul discuțiilor din SUA legate de FAS 95, Marea Britanie avea să devină centrul cercetărilor de bază ale fluxurilor de trezorerie prin T.A. Lee si G.T. Lawson. Astfel, în 1990, FRC emite Ed 54 (Exposure Draft), prin care se propunea înlocuirea tabloului fondurilor cu tabloul fluxurilor de trezorerie.

Prin norma FRS 1 se explică în mod clar și implicațiile asupra fluxurilor de numerar în cazul unei achiziții a unei filiale sau în cazul renunțării la o filială.

Fără îndoială, publicarea normei FRS 1 a reprezentat un pas înainte în procesul de reformă impus de ASB.

Cu toate acestea, o noua revizuire a normei a avut loc în octombrie 1996. În urma acesteia, formatul revizuit cuprindea 9 tituluri : activități curente sau de exploatare, venituri din participații și servicii de finanțare, impozitarea, cheltuieli de capital și investițiile financiare, achizițiile și cesiunile de activități, dividende plătite referitoare la capitalul social, gestionarea lichidităților, activități de finanțare.

O critică generală adusă FRS 1, înainte de revizuire, s-a referit la faptul că tabloul fluxurilor de trezorerie nu ajută în definirea solvabilității și lichidității firmei, aceasta ca urmare a lipsei prezentării modificărilor în situația datoriilor societății. S-a argumentat că este necesar să fie luate în considerare nu numai modificările în tabloul fluxurilor de numerar, ci și modificările în situația datoriilor existente. Ca urmare, norma FRS 1 revizuită solicită prezentarea unei situații ce reconciliază fluxul net de trezorerie cu modificările în datoriile nete.

În abordarea britanică, informațiile procurate prin intermediul tablourilor fluxurilor de trezorerie apar ca avantaje incontestabile comparativ cu cele oferite de fondul de rulment ca bază pentru tabloul de finanțare, după cum urmează:

Fluxurile de trezorerie se pot folosi ca intrări în modele de evaluare a întreprinderii;

Fluxurile de fonduri bazate pe mișcări (variații) ale fondului de rulment ascund variațiile relevante cu privire la viabilitatea și lichiditatea unei întreprinderi. Spre exemplu, o scădere considerabilă a lichidităților poate fi mascată de o creștere a stocurilor și/sau debitorilor, ceea ce va conduce la funcționarea întreprinderii fără disponibil atât timp cât creșterea raportată de fondul de rulment permite. Pe de altă parte, scăderea fondului de rulment nu înseamnă neapărat diminuarea lichidităților, ceea ce pune în evidență același fenomen de mascare;

Tabloul de finanțare se bazează pe diferența dintre două bilanțuri succesive, în timp ce tabloul fluxurilor de trezorerie cuprinde date diverse;

O monitorizare a fluxului de trezorerie trebuie să fie o caracteristică normală a vieții unei întreprinderi și oferă o înțelegere ușoară a mișcărilor/variației fondului de rulment.

2.2.2.3. Tabloul fluxurilor de trezorerie în contabilitatea canadiană

Pentru tabloul fluxurilor de trezorerie, obiectivul declarat prin secțiunea 1540 a CICA 68 Handbook constă în a prezenta informații despre activitățile de exploatare, de finanțare și de investiții și efectele acestor activități asupra lichidităților, în a ajuta utilizatorii de situații financiare în evaluarea lichidității și solvabilității întreprinderii și în a evalua capacitatea întreprinderii de a genera lichidități din surse interne pentru plata datoriilor scadente, pentru reinvestiții și pentru repartizări de dividende.

În 1985, Canada devine prima țară de limbă engleză din lume care solicită înlocuirea tabloului de fonduri cu tabloul de fluxuri de trezorerie. Astfel, secțiunea 1540 a CICA 68 Handbook va solicita includerea acestui Tablou al fluxurilor de trezorerie după data de 1 iulie 1986, după formatul prevăzut de SFAS/FAS 95 în SUA.

În abordarea canadiană, principalele aspecte conceptuale legate de tabloul fluxurilor de trezorerie se pot sintetiza astfel :

a. Acesta trebuie să pună în evidență modificările ce apar în lichidități și în echivalentele de disponibilități ;

b. Fluxurile se clasifică pe cele trei activități ;

c. Fluxurile din exploatare trebuie să fie reconciliate cu contul de profit și pierdere sau cu elementele sale cunoscute ;

d. Echivalentele de lichidități se referă la clienți, stocuri și avansuri la furnizori ;

e. Acest tablou include și operațiunile de finanțare și investiții cu grad mic de lichiditate, deoarece, ca activități, ele afectează structura capitalului și a activelor societății.

2.2.2.4. Tabloul fluxurilor de trezorerie în contabilitatea franceză

Tabloul de finanțare are un statut anarhic în contabilitatea franceză.

Pornind de la exemplele OEC, al COB și de la exemplul internațional al IASB, PCG sugerează prezentarea unui tabloul de finanțare. Despre acest document nu se vorbea însă nici în lege, nici în decretul contabil.

Prin legea din 1 martie 1984 cu privire la reglementarea amiabilă a dificultăților, întreprinderea impune întocmirea (dar nu publicarea) unui tablou de finanțare pentru întreprinderile mari (în funcție de numărul de salariați și de cifra de afaceri).

De asemenea, întreprinderile ce aderă la un “ centru de gestiune agreat ” (cazul întreprinderilor mici) trebuie să prezinte un tablou de finanțare.

Tabloul de finanțare descrie modul în care, în cursul exercițiului, resursele de care a dispus întreprinderea i-au permis să facă față nevoilor, punând în evidență mijloacele de finanțare.

Nu există un model obligatoriu al tabloului de finanțare, diverse modele fiind stabilite de către diferite organisme. Întreprinderile sunt însă obligate să păstreze regulile de prezentare și metodele utilizate de la un exercițiu la altul, iar în cazul schimbării modelului să justifice schimbarea și incidența acesteia.

Modelul de tablou de finanțare elaborat de Consiliul Național al Contabilității și prevăzut în cadrul PCG este orientat spre o analiză funcțională a fluxurilor întreprinderii și permite punerea în evidență a echilibrului financiar al întreprinderii prin intermediul indicatorilor : fond de rulment, necesar de fond de rulment și trezoreria netă.

Acest tablou este structurat în două părți :

Tabloul utilizarilor și resurselor care pune în evidență :

utilizările pentru achizițiile de investiții fizice și financiare, pentru rambursarea împrumuturilor anterioare, pentru finanțarea fondului de rulment;

resursele degajate în cursul exercițiului : capacitatea de autofinanțare ; veniturile din cesiunea activelor imobilizate ; creșterea capitalurilor proprii ; împrumuturile noi contractate ;

incidența finală a ansamblului acestor operații asupra fondului de rulment al întreprinderii.

2. Tabloul variației fondului de rulment net global prezintă variația fondului de rulment net global structurată pe :

variația din exploatare ;

variația din afara exploatării;

variația din trezorerie.

Variația netă a fondului de rulment este egală și de sens contrar soldului dintre resursele și utilizările din primul tablou.

Ordinul Experților Contabili (OEC) a propus un model de tablou de trezorerie care abandonează concepția tradițională a tabloului de finanțare (bazat pe trecerea de la bilanțul de deschidere la cel de închidere), fiind construit pentru a explica variația trezoreriei în cursul exercițiului.

Tabloul de trezorerie se inspiră din modelul prezentat de norma americană FAS 95, fluxurile de trezorerie fiind clasificate în :

fluxuri care provin din operații de exploatare ;

fluxuri care provin din operații de investiție ;

fluxuri care provin din operații de finanțare ;

În concluzie, se poate aprecia că publicarea unor informații sectoriale apare, în contextual contabil francez, foarte limitată în comparație cu normele în vigoare în acest domeniu și aplicate în alte țări. Dacă le comparăm cu obligațiile prevăzute în normele anglo-saxone în acest domeniu, ce sunt mult mai restrictive, cel puțin pentru societățile cotate la bursele de valori, obligațiile prevăzute pentru societățile franceze sunt limitate.

Referitor la politica sa de informații sectoriale cu privire la investitori și la piața financiară, întreprinderea are posibilitatea de a alege între o dorință, legitima de altfel, cu privire la comunicația financiară și necesitatea de a nu dezvălui informații prea detaliate ce pot influența în sens negativ opțiunile sale strategice.

2.2.2.5. Tabloul fluxurilor de trezorerie în contabilitatea altor țări

Australia

În ianuarie 1971, Institutul Contabililor Certificați (Autorizați) din Australia, avea să recomande includerea Tabloului fluxului de fonduri în categoria raportărilor anuale.

În iulie 1980 a fost emis Exposure Draft 16 (ED 16) care, în martie 1983, va deveni Accounting Standard AAS 12 și care va fi revizuit, la rândul său, doi ani mai târziu (martie 1985).

În 1986 se emite Exposure Draft 37 (ED 37) care pâna în 1991, când se emite AAS 28/ASRB 1026, a dus la controverse considerabile. Astfel, prin ED 37 se recomandă ca fluxurile de trezorerie din exploatare să se calculeze astfel : 

Informațiile prevăzute printr-un tablou al fluxurilor de trezorerie corelate cu alte informații din celelalte situații financiare pot ajuta în evaluarea capabilității unei entități cu referire la :

– a genera fluxuri de trezorerie în viitor ;

-acoperirea obligațiilor financiare, inclusiv serviciul datoriei și plata dividendelor ;

– plasarea fondurilor în scopul și/sau natura activităților sale ;

– obținerea de finanțări exterioare când este necesar.

Noua Zeelandă

Conform FRS 10, obiectivul tabloului fluxurilor de trezorerie constă în a prezenta informații despre activitățile de exploatare, de finanțare și de investiții și efectele acestor activități asupra lichidităților. Astfel, informația din tabloul fluxurilor de trezorerie utilizată în corelație cu alte informații din celelalte raportări financiare trebuie să permită utilizatorilor de informații financiare următoarele :

a. Estimarea capabilității entității economice de a genera viitoare fluxuri de trezorerie pozitive ;

b. Evaluarea capacității întreprinderii de a-și onora obligațiile, de a plăti dividendele și de a-și evalua necesarul de finanțări externe ;

c. Posibilitatea comparării excedentului net reportat pe bază de angajamente cu fluxurile de trezorerie generate de activitatea de exploatare ;

d. Construirea de rate semnificative prin care să se compare capabilitatea de a genera lichidități, în special pentru activitatea de exploatare. Astfel, cele mai utilizate rate sunt : rata de acoperire a dobânzii sau dividendelor de către fluxurile de trezorerie din activitatea de exploatare, rata acoperirii datoriilor curente sau a datoriilor pe termen lung de către fluxurile de trezorerie din activitatea de exploatare, rata clienților încasați la cifra de afaceri și rata de acoperire a fluxului de trezorerie din exploatare cu excedentul net.

China

Prin articolele 60 și 62 ale Regulamentului de contabilitate a fuziunilor de societăți, se solicită întocmirea unei situații a schimbărilor în poziția financiară pe baza fondului de rulment.

Japonia

O preferință a mediului economic japonez pentru tabloul fluxurilor de trezorerie s-a sesizat în raportările contabile încă din 1953, pentru ca din 1985 să se solicite o pregătire a Situației Modificărilor în Poziția Financiară (Statement of Changes in Financial Position – SCFP) în termeni de lichidități sau echivalente de lichidități.

2.2.3. Aspecte privind întocmirea Tabloului fluxurilor de trezorerie în România

Valoarea informațională a fluxurilor de trezorerie a fost puțin cunoscută și rar solicitată de către utilizatori în practică. Profesia contabilă nu a fost interesată de furnizarea acestui tip de informație, atâta timp cât nu a existat nici o metodologie a construirii fluxurilor de trezorerie și nici o cerință imperativă în acest sens. Totuși, problemele de natură conceptuală, privind construirea fluxurilor de trezorerie și valențele informaționale ale acestui tip de informație, au făcut obiectul dezbaterilor și comunicărilor universitare. În prima etapă a reformei contabile, consilierii francezi au prezentat rolul informațional al Tabloului de finanțare (de utilizări și de resurse), dar normalizatorii români nu au manifestat interes pentru acest document.

În concluzie, întreprinderile care întocmesc situații financiare în concordanță cu regulamentul de aplicare a Legii contabilității nu sunt obligate să elaboreze un tablou al fluxurilor de trezorerie. În schimb, întreprinderile care întocmesc situații financiare în concordanță cu standardele IAS sunt obligate să elaboreze un tablou al fluxurilor de trezorerie, care trebuie să se regăsească în componență situațiilor financiare anuale.

Pentru întocmirea situației fluxurilor de trezorerie întreprinderile vor trebui să respecte prevederile IAS 7, normalizatorii prezentând conținutul acestei situații.

Determinarea fluxurilor din activități de exploatare se poate face prin metoda directă sau prin metoda indirectă. Alături de fluxurile activității de exploatare sunt prezentate și fluxurile de numerar din activități de finanțare și cele din activități de investiții.

Structura-cadru a tabloului fluxurilor de trezorerie se prezintă astfel :

Situația fluxurilor de trezorerie în România

Fluxuri de numerar din activități de exploatare

Metoda directă

încasările în numerar din vânzarea de bunuri și prestarea de servicii ;

încasările în numerar provenite din redevențe, onorarii, comisioane și alte venituri ;

plăți în numerar către furnizorii de bunuri și servicii ;

plăți în numerar către și în numele angajaților ;

plăți în numerar sau restituiri de impozit pe profit, doar dacă nu pot fi identificate în mod specific cu activitățile de investiții și de finanțare.

Metoda indirectă

rezultat net ;

modificările pe parcursul perioadei ale capitalului circulant ;

ajustări pentru elementele nemonetare și alte elemente incluse la activitățile de investiții sau de finanțare.

Fluxuri de numerar din activități de investiții

plățile în numerar pentru achiziționarea de terenuri și de mijloace fixe, active necorporale și alte active pe termen lung ;

încasările de numerar din vânzarea de terenuri și clădiri, instalații și echipamente, active necorporale și alte active pe termen lung ;

plățile în numerar pentru achiziția de instrumente de capital propriu și de creanță ale altor întreprinderi ;

încasările în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu și de creanță ale altor întreprinderi ;

avansurile în numerar și împrumuturile efectuate către alte părți ;

încasările în numerar din rambursarea avansurilor și împrumuturilor efectuate către alte părți.

Fluxuri de numerar din activități de finanțare

veniturile în numerar din emisiunea de acțiuni și alte instrumente de capital propriu ;

plățile în numerar către acționari pentru a achiziționa sau a răscumpăra acțiunile întreprinderii ;

veniturile în numerar din emisiunea de obligațiuni, credite, ipoteci și alte împrumuturi ;

rambursările în numerar ale unor sume împrumutate ;

plățile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligațiilor legate de o operațiune de leasing financiar.

Fluxuri de numerar – total

Numerar la începutul perioadei

Numerar la finele perioadei

2.3. Valorificarea informațiilor din Tabloul fluxurilor de trezorerie

Un tablou al fluxurilor de trezorerie permite utilizatorilor situațiilor financiare :

să evalueze capacitatea întreprinderii de a degaja lichidități ;

să determine necesitățile de lichidități ;

să prevadă scadențele și riscul încasărilor viitoare ;

să compare rezultatele întreprinderii, prin eliminarea efectelor utilizării diferitelor metode contabile pentru aceleași operații și evenimente.

Informațiile furnizate de tablou pot să servească, de asemenea, la evaluarea relațiilor între cele trei genuri de activități. Una și aceeași operație (mai complexă) poate să presupună mișcări de trezorerie incluse în categorii diferite. Astfel, atunci când rambursarea unui împrumut se referă atât la dobânzi cât și la capital, partea corespunzătoare dobânzilor poate să fie clasificată în categoria fluxurilor aferente activităților de exploatare, în timp ce partea aferentă capitalului corespunde fluxurilor activităților de finanțare.

Dacă ne referim la utilitatea fluxurilor de trezorerie în diagnosticul financiar, obiectivul principal îl constituie prezentarea de informații care să ajute investitorii și creditorii să prognozeze volumul de numerar care va fi distribuit în viitor sub formă de dividende sau dobânzi ori să ajute la evaluarea riscului. Termenul de risc, în acest context, include atât variabilitatea prognozată a veniturilor viitoare, cât și probabilitatea insolvabilității sau a falimentului. În ceea ce privește utilizarea fluxurilor de trezorerie în realizarea diagnosticului financiar, două sunt direcțiile de analiză considerate relevante, și anume :

Analiza riscului de faliment ;

Analiza rentabilității.

2.3.1. Analiza riscului de faliment prin intermediul fluxurilor de trezorerie

Fluxurile de trezorerie pot servi și la predicția riscului de faliment pentru a se urmări modul în care au evoluat fluxurile de trezorerie înaintea declanșării stării de faliment. În general, diagnosticarea riscului se referă la următoarele forme :

1. Riscul economic, ce explică variabilitatea profitului față de media rentabilității din ultimele două exerciții, se evaluează prin :

analiza sensibilității profitului ;

intermediul efectului de levier de exploatare, calculat ca raport între cifra de afaceri și diferența dintre cifra de afaceri și pragul de rentabilitate exprimat în cifra de afaceri ;

Cu cât efectul de levier este mai mare, cu atât riscul economic este mai mare. Evaluarea riscului se face prin comparabilitate între ani succesivi sau între entități economice din același sector/ramură de activitate .

2. Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate, sub incidența structurii financiare a unei entități economice. Acesta se evaluează prin :

a) metoda pragului de rentabilitate calculat în funcție de cheltuielile financiare aferente datoriilor pe termen lung (considerate cheltuieli fixe la un nivel al cifrei de afaceri) în mod similar riscului economic ;

b) metoda indicatorului de poziție absolut (diferența dintre cifra de afaceri și pragul de rentabilitate financiară) sau relativ (raportarea diferenței precedente la pragul de rentabilitate) ;

c) metoda coeficientului de elasticitate a profitului curent fără dobândă și a cifrei de afaceri.

Ca și în cazul riscului economic, riscul financiar se calculează pentru două perioade de timp ale unei entități economice sau pentru două entități economice diferite în vederea comparabilității.

3. Riscul de faliment constă în evaluarea capacității întreprinderii de a face față angajamentelor asumate către terți. Acest risc se poate pune în evidența prin intermediul analizei asupra elementelor patrimoniale la o anumită dată (metoda statică) sau prin intermediul fluxurilor preluate din tabloul fluxurilor de trezorerie (metoda dinamică)

A. Evaluarea riscului de faliment prin metoda statică se concretizează prin determinarea indicatorilor de echilibru financiar și a ratelor de analiza financiară prin care se evaluează capacitatea întreprinderii de a-și onora plățile. Principalele rate de analiză a riscului de faliment sunt :

a) Ratele de lichiditate, prin care se măsoară capacitatea firmei de a-și onora obligațiile de plată pe termen scurt, cu perioada de maturitate mică ;

b) Rate privind managementul datoriei, care explică în ce masură firma se finanțează prin credite și își asigură disponibilitățile necesare rambursării acestora în termen.

Nivelul ratelor de lichiditate reprezintă un punct de referință pentru analistul financiar, acestea putând îmbrăca următoarele forme :

Lichiditatea imediată sau testul acid se obține prin raportarea disponibilităților la total datorii pe termen scurt. Valoarea sa trebuie să fie subunitară, dar nici prea mică, pentru a se evita riscul de neplată la scadență a datoriilor ;

Lichiditatea relativă constă în raportarea sumei disponibilităților și creanțelor în totalul datoriilor pe termen scurt. Valoarea sa trebuie să fie supraunitară ;

Lichiditatea generală se determină ca raport între totalul activelor circulante și totalul datoriilor pe termen scurt. Valoarea sa poate să depășească 1.5.

Rata îndatorării, adică raportul dintre valoarea totală a datoriei și valoarea totală a activelor, care măsoară cât la sută din totalul fondurilor provin din credite ;

Rata de acoperire a dobânzilor, care se determină prin raportarea valorii profitului înainte de plata dobânzilor și a impozitelor la valoarea cheltuielilor cu dobânda. Acest raport definește măsura în care veniturile, respectiv profitul, pot să scadă fără ca această scădere să determine probleme financiare pentru firmă, ca urmare a incapacității de a-și onora dobânzile anuale ;

Rata de acoperire a datoriei prin fluxul de numerar, care evidențiază măsura în care intrările de numerar asigură resursele financiare pentru acoperirea datoriei financiare. Se determină prin raportarea intrărilor de numerar dintr-o perioadă la datoria financiară de rambursat în acea perioadă (dobânzi și rate scadente). Valoarea acestei rate nu trebuie să fie prea mare pentru că lichiditățile unității trebuie să asigure efectuarea tuturor plăților, nu numai pentru datoria financiară, și, în același timp, trebuie să existe un echilibru între valoarea acestui raport și valoarea raportului dintre cifra de afaceri și datoriile de achitat într-o perioadă.

B. Evaluarea riscului de faliment prin analiză dinamică se realizează prin intermediul fluxurilor de trezorerie, folosind o serie de indicatori specifici, cum sunt : excedentul de trezorerie al exploatării (ETE), flux net de trezorerie din exploatare (FNTE), cash-flow (CF) și capacitatea de autofinanțare (CAF). Ultimul dintre indicatorii menționați se determină pe baza datelor preluate din contul de profit și pierdere, ceilalți indicatori se calculează pe baza datelor din tabloul fluxurilor.

Pornind de la CAF, analiza riscului de faliment apelează la ratele de rambursare a datoriilor și cele de autonomie financiară :

1. Rata capacitătii de rambursare calculată prin raportarea datoriilor la CAF, valoarea acesteia pe termen lung trebuie să fie mai mică de trei sau patru ani ;

2. Rata autonomiei financiare, calculată prin raportarea CAF la rambursarea datoriilor pe termen lung, valoarea acesteia trebuie să fie mai mare decât 2.

2.3.2. Analiza rentabilității întreprinderii prin intermediul fluxurilor de trezorerie

Conceptul de rentabilitate este strâns legat de cel de beneficiu și, la modul general, putem defini rentabilitatea unei întreprinderi ca fiind capacitatea acesteia de a obține profit (profitabilitate). De astfel, în literatura anglo-saxonă, termenul “ profitability ” este explicat simplu prin “ rentabilitate ”. Determinarea rentabilității întreprinderii se realizează printr-un sistem de indicatori de eficiență, calculați ca raport între efectele economico-financiare obținute și eforturile depuse pentru obținerea lor.

Efectele economice și financiare se regăsesc sub forma acumulărilor brute de capital, a profiturilor sau dividendelor distribuite, în timp ce eforturile îmbracă forma capitalurilor totale/proprii investite sau a activului economic utilizat. Dintre indicatorii posibil de obținut, cel mai des utilizați sunt :

1. Rata rentabilității economice ce se determină prin raportarea rezultatului din exploatare la capitalul angajat, fără a se ține cont de modalitatea de procurare a acestor capitaluri (proprii sau împrumutate). Astfel, se creează atât posibilitatea de comparare a întreprinderilor, independent de modul lor de finanțare, cât și posibilitatea de a vedea efectul utilizării capitalurilor împrumutate. Rentabilitatea economică se determină sub două forme :

a) netă, care se obține din raportul profit din exploatare la suma capitalurilor investite (active fixe brute + nevoia de fond de rulment + disponibilități bănești) ;

b) brută, care se obține prin raportul excedent brut din exploatare (EBE) la capitaluri investite.

2. Rata rentabilității financiare prin intermediul căreia se măsoară randamentul capitalurilor proprii, care permite remunerarea proprietarilor/acționarilor prin acordarea de dividende sau prin creșterea rezervelor. La rândul ei, rata rentabilității financiare se poate determina sub două forme :

brută, care se obține prin raportul profit brut la total capital propriu ;

b) netă, care se obține din raportul profit net la total capital propriu. Se poate folosi pentru raportare și capitalul permanent. Rentabilitatea financiară se compară cu rata dobânzii medii de pe piață, care pentru atragerea investitorilor trebuie să fie superioară acesteia.

Din analiza modalităților de calcul pentru cele două categorii de rate ale rentabilității putem afla ce profit s-a obținut din activitatea de exploatare în condițiile utilizării întregului capital investit sau ce profit net s-a realizat cu ajutorul capitalului propriu investit, dar nu se poate formula nici o concluzie cu privire la fluxurile de lichidități obținute prin utilizarea acestui capital.

În cartea “ Contabilitatea fluxurilor de trezorerie ”, Iuliana Țugui își propune să identifice o modalitate de obținere a unei astfel de informații, adică, calcularea ratelor de rentabilitate prin prisma fluxurilor efective de trezorerie, în condițiile respectării regulii generale de raportare a efectului obținut la efortul depus. Astfel, dintre cei doi termeni ai raportului, interpretarea prin prisma fluxurilor de trezorerie se poate realiza doar pentru efect, adică pentru profit net, profitul din exploatare și excedentul brut din exploatare.

Aceasta propunere constă în luarea în calculul ratelor de rentabilitate economică, pentru efect, a profitului exploatării și a EBE în condițiile prelucrării celor doi indicatori prin prisma fluxurilor de trezorerie, după cum urmează :

1. EBE se calculează pornind de la valoarea adaugată la care se adună subvențiile de exploatare și se scad cheltuielile cu personalul și cele privind impozitele și taxele. Fiecare dintre elementele de calcul menționate pot fi însoțite de decalaje între fluxurile de trezorerie și cele reale, deoarece :

– valoarea adaugată calculată, într-o contabilitate de angajamente, nu ține cont de încasările efective pentru produsele vândute și nici de consumurile reale și cele achitate efectiv.

– cheltuielile cu personalul și cele cu impozitele și taxele dau naștere la frecvente decalaje în timp între momentul înregistrării lor și momentul plății.

Pornind de la aceste considerente autoarea propune utilizarea indicatorului ETE în locul EBE, iar “ trecerea ” de la un indicator la altul se face ținând cont de aceste decalaje create prin creșterea stocurilor, vânzări sau achiziții pe credit, amânarea la plată a unor datorii sociale ori fiscale etc.

EBE – variația necesarului de fond de rulment = ETE (2.1.)

2. Profitul din exploatare se obține din EBE influențat cu valoarea altor cheletuieli și venituri din exploatare și cu elementele nemonetare (amortizări și provizioane). Datorită faptului că amortizările și provizioanele nu influențează în mod direct lichiditățile, ele nu pot fi luate în calculul unui indicator care-și propune reflectarea fluxurilor. În aceste condiții, rata rentabilității economice încasate (REI) se calculează prin raportul : ETE la capitaluri investite (CI).

REI = ETE / CI (2.2.)

3. Profitul net preluat din contul de profit și pierdere și utilizat în calculul rentabilității financiare nu reprezintă și profitul net încasat. Pentru a putea răspunde solicitărilor financiare pe care le impune acest indicator, întreprinderile ar trebui să folosească în locul profitului net, indicatorul flux net degajat de întreprindere (cash-flow), calculat în “ situația fluxurilor de trezorerie ”.

Tot Iuliana Țugui propune următoarea modalitate de calcul al rentabilității financiare încasate (RFI), pornind de la două considerente :

– profitul net contabil este considerat un indicator al capacității firmei de a plăti dividende ;

– de obicei, conducerea unității repartizează dividendele prin raportarea la o fracțiune fixă din profitul net. Totuși, decizia legată de dividende trebuie să țină seamă de mulți alți factori, între care : disponibilitatea numerarului, oportunitățile și obiectivele firmei privind creșterea economică sau mărirea capitalului și capacitatea de a obține fonduri externe.

Rata rentabilității financiare încasate (RFI), propusă mai sus, se poate calcula în paralel cu rata rentabilității financiare, utilitatea acesteia constând în faptul că se evita a se face repartizări ale profitului net care necesită lichidități în perioadele următoare. Prin compararea celor două rate se poate decide că partea neîncasată din profitul net să fie repartizată pe destinații care nu impun utilizarea imediată a lichidităților (spre exemplu, constituirea de rezerve).

Literatura de specialitate pune în evidență utilitatea și rolul situațiilor financiar-contabile și în ceea ce privește previziunile financiare. Având în vedere faptul că fluxurile de trezorerie, grupate într-un tablou, fac parte din situațiile financiare, atunci problematica previziunii acestora devine foarte importantă, dar aceste previziuni vor fi tratate într-un alt capitol al prezentei lucrări.

CAPITOLUL 3

CONTABILITATEA TREZORERIEI ÎNTREPRINDERII

3.1. Contabilitatea decontărilor prin conturile bancare

Prin intermediul conturilor de la bănci sunt delimitate și înregistrate valorile de încasat , cum sunt cecurile și efectele comerciale depuse la bancă, disponibilitățile în Ron și în devize, creditele bancare pe termen scurt, precum și dobânzile aferente disponibilităților și creditelor bancare.

Toate conturile de la bănci care concentrează disponibilități bănești au funcție contabilă de activ. Se debitează, după caz, cu valorile de încasat sau cu încasările de lichidități, se creditează cu diminuarea valorilor de încasat pe măsura lichidării lor și cu plățile de lichidități. Au sold final debitor care reprezintă valorile de încasat sau disponibilitățile bănești existente în conturile de la bănci, după caz.

Contabilitatea valorilor de încasat se realizează prin intermediul contului 511 “ Valori de încasat ” , cont de activ, ce reflectă valorile de încasat cum sunt cecurile și efectele comerciale depuse la bănci, desfașurându-se pe următoarele subconturi :

– 5112  ”Cecuri de încasat ”

– 5113 “ Efecte de încasat ”

– 5114 “ Efecte remise spre scontare ”

Exemplu : Societate comercială X primește la 15.06.N de la Y, unul din clienții săi, un cec pentru suma de 2.300 Ron, reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate cu factura nr.856324 din 14.06.N.

La data de 16.06.N cecul este remis la bancă spre încasare, iar la 18.06.N, în extrasul de cont, este confirmată încasarea sumei.

În contabilitatea furnizorului X se înregistrează :

Primirea cecului de la clientul Y :

5112 “ Cecuri de încasat ” = 4111 “ Clienți ” 2.300

Remiterea cecului la bancă, spre încasare : nu se contabilizează

Încasarea cecului remis spre încasare :

5121 “ Conturi la bănci în Ron ” = 5112 “ Cecuri de încasat ” 2.300

Operațiuni efectuate prin conturile curente la bănci : sunt reflectate în contabilitate prin intermediul contului 512 “ Conturi curente la bănci ”, cu următoarele structuri :

5121 “ Conturi la bănci în Ron ”

5124 “ Conturi la bănci în devize ”

5125 “ Sume în curs de decontare ”

În principiu, o întreprindere poate dispune de mai multe conturi de disponibil bancar, deschise la bănci diferite. În acest caz, este necesară desfășurarea contului 5121 pe fiecare bancă în parte.

Patricularități prezintă și conturile de dobânzi 518 ” Dobânzi ” cu cele două sintetice de gradul II, 5186 “ Dobânzi de plătit ” și 5187 “ Dobânzi de primit ”. Primul se creditează cu dobânzile de plătit aferente soldului creditor al contului 512 “ Conturi curente la bănci ”. Dobânzile de încasat, aferente disponibilităților aflate în conturile de la bănci, se înregistrează în contul 5187 “ Dobânzi de primit ”.

Exemplu : Conform extrasului de cont nr.5 din 15.07.N și documentelor de încasări și plăți ajunse la scadență, societatea comercială X contabilizează urmatoarele operațiuni efectuate prin contul bancar :

Extras de cont

din 15.07.N – Ron-

Înregistrarea încasărilor prin contul bancar :

5121 “ Conturi la bănci în Ron ” = % 95

5112 “ Cecuri de încasat ” 60

766 “ Venituri din dobânzi ” 35

Contabilizarea plăților efectuate prin contul bancar :

% = 5121 “ Conturi la bănci în Ron ” 374

401 “ Furnizori ” 25

581 “ Viramente interne ” 29

403 “ Efecte de plătit ” 56

627 “ Cheltuieli cu serviciile 3,6

bancare și asimilate ”

Operațiunile bancare în devize sunt reflectate în contul 5124 “  Conturi la bănci în devize ”, cont de activ. În măsura în care băncile acordă credite în devize pentru activitatea curentă, contul 5124 este un cont bifuncțional.

Normele contabile prevăd că operațiunile privind disponibilitățile în devize să fie înregistrate în contabilitate după metoda cursului ziRon sau după metoda cursului fix.

Diferențele favorabile de curs se înregistrează în contul 765 “ Venituri din diferențe de curs valutar ”, iar cele nefavorabile, în contul 665 “ Cheltuieli din diferențe de curs valutar ”.

Pentru diferențele de curs valutar rezultate în urma operațiunilor de lichidare a creanțelor și datoriilor în valută ale unității se utilizează aceleași conturi de venituri și cheltuieli din diferențe de curs valutar (conturile 765 si 665).

Exemplu : În cursul exercițiului N prin contul curent de la bancă au loc următoarele operații :

30.01.N, încasarea a 700 $ * 3,1 Ron/$ cursul ziRon, 3,1 Ron/$ cursul din momentul creării creanței ;

25.04.N, încasarea a 500 $ * 3,2 Ron/$ cursul ziRon, 3,15 Ron/$ cursul creanței;

08.07.N, plăți de 800 $ * 3,3 Ron/$ cursul ziRon, 3,25 Ron/$ cursul din momentul creării datoriei ;

09.11.N, încasări de 400 $ * 3,25 Ron/$ cursul ziRon, 3,3 Ron/$ cursul creanței

Cursul fix stabilit la 01.01.N este de 3,15 Ron/$, cursul din 31.12.N este de 3,4 Ron/$.

Metoda la cursul ziRon (curs variabil)

a) încasarea la 30.01.N

– constituirea creanței, 700$ * 3,1 Ron/$ = 2.170 Ron

4111 “ Clienți ” = 707 “ Venituri din vânzarea mărfurilor ” 2.170

– încasarea creanței, 700 $* 3,1 Ron/$ = 2.170 Ron

5124 “ Conturi la bănci în devize ” = 4111 “ Clienți ” 2.170

b) încasarea la 25.04.N

– constituirea creanței, 500$ * 3,15 Ron/$ = 1.575 Ron

4111 “ Clienți ” = 707 “ Venituri din vânzarea mărfurilor ” 1.575

– încasarea creanței, 500 $* 3,2 Ron/$ = 1.600 Ron

5124 “ Conturi la bănci în devize ” = % 1.600

4111 “ Clienți ” 1.575

(500$ * 3,15 Ron/$)

765 “ Venituri din 25

diferențe de curs valutar ”

500$*(3,2 Ron/$ – 3,15 Ron/$)

c) plăți la 08.07.N

– constituirea datoriei, 800$ * 3,25Ron/$ = 2.600 Ron

371 “ Mărfuri ” = 401 “ Furnizori ” 2.600

– plata datoriei, 800$ * 3,3 Ron/$ = 2.640 Ron

% = 5124 “ Conturi la bănci în devize ” 2.640

401 “ Furnizori ” 2.600

(800$* 3,25 Ron/$)

665 “ Cheltuieli din 40

diferențe de curs valutar ”

800$*(33.000 Ron/$ – 3,25 Ron/$)

d) încasarea la 09.11.N

– constituirea creanței, 400$ * 3,3 Ron/$ = 1.320 Ron

4111 “ Clienți ” = 707 “ Venituri din vânzarea mărfurilor ” 1.320

– încasarea creanței, 400 $* 3,25 Ron/$ = 1.300 Ron

% = 4111 “ Clienți ” 1.320

(400$*3,3Ron/$)

5124 “ Conturi la bănci în devize ” 1.300

665 “ Cheltuieli din diferențe 20

de curs valutar ”

400$ *( 3,25Ron/$ – 3,3Ron/$)

e) diferența de curs valutar la închiderea exercițiului N

D 5124 C

Diferența de curs valutar = (800$ *34.000 Ron/$) – 24.300.000 Ron = 290 Ron

5124 “ Conturi la bănci în devize ” = 765 “ Venituri din 290

diferențe de curs valutar ”

Metoda cursului fix

Potrivit acestei metode, contul 5124 “ Conturi la bănci în devize ” înregistrează toate operațiunile în Ron pe baza unui curs valutar fix, stabilit în prealabil. Cursul valutar fix poate fi cursul de schimb de la data închiderii exercițiului precedent sau un curs mediu estimat. În cazul în care cursul fix ales pentru exercițiul curent este diferit față de cursul valutar aferent închiderii exercițiului precedent, la deschiderea exercițiului curent se face oprerațiunea de ajustare astfel :

a) când cursul fix al exercițiului curent este superior cursului valutar aferent închiderii exercițiului precedent :

5124 “ Conturi la bănci în devize ” = 765 “ Venituri din diferențe

de curs valutar ”

b) când cursul fix al exercițiului curent este inferior cursului valutar aferent închiderii exercițiului precedent :

665 “ Cheltuieli din diferențe = 5124 “ Conturi la bănci în devize ”

de curs valutar ”

Și în cazul acestei metode, la închiderea exercițiului soldul contului de disponibilități în devize este evaluat la ultimul curs oficial.

a) încasare la 30.01.N

– constituirea creanței 700$*3,1 Ron/$

4111 “ Clienți ” = 707 “ Venituri din vânzarea mărfurilor ” 2.170

– încasarea creanței

5124 “ Conturi la bănci în devize ” = % 2.205

(700$*3,15 Ron/$) 4111 “ Clienți ” 2.170

(700$*31.000 Ron/$)

765 “ Venituri din diferențe 35

de curs valutar ”

700$*(3,15 Ron/$ – 3,1 Ron/$)

b) încasare la 25.04.N

– constituirea creanței , 500$ * 3,15 Ron/$ = 1,575 Ron

4111 “ Clienți ” = 707 “ Venituri din vânzarea marfurilor ” 1.575

– încasarea creanței,

1.600 % = % 1.600

1.575 5124 “ Conturi la 4111 “ Clienți ” 1.575

bănci în devize ” (500 $* 31.500 Ron/$)

(500$*3,15 Ron/$) 765 “ Venituri din 25

250.000 665 “ Cheltuieli din diferențe de curs valutar ”

diferențe de curs valutar ” 500$ *(3,2 Ron/$ – 3,15 Ron/$)

500$ *(3,15 Ron/$ – 3,2 Ron/$)

c) plata la 08.07.N

– constituirea datoriei, 800$ * 325 Ron/$ = 2.600 Ron

371 “ Mărfuri ” = 401 “ Furnizori ” 2.600

– plata datoriei

2.640 % = % 2.640

2.600 401 “ Furnizori ” 5124 “ Conturi 2.520

(800 $* 3,25 Ron/$) la bănci in devize ”

400.000 665 “ Cheltuieli din (800 $* 3,15 Ron/$)

diferențe de curs valutar ” 765 “ Venituri din 120

800$ *(3,25 Ron/$ – 3,3 Ron/$) diferențe de curs valutar ”

800$ *(3,3 Ron/$ – 3,15Ron/$)

d) încasări la 09.11.N

– constituirea creanței, 400$ * 3,3 Ron/$ = 1.320 Ron

4111 “ Clienți ” = 707 “ Venituri din vânzarea mărfurilor ” 1.320

– încasarea creanței

% = 4111 “ Clienți ” 1.320

(400$*3,3Ron/$)

5124 “ Conturi la bănci în devize ” 1.260

(400$*3,15 Ron/$)

665 “ Cheltuieli din diferențe 60

de curs valutar ”

400$ *( 3,15 Ron/$ – 3,25Ron/$) = 40 Ron

400$ *( 31.500 Ron/$ – 3,2Ron/$) = 20 Ron

TOTAL 60 Ron

e) diferența de curs valutar la închiderea exercițiului financiar

D 5124 C

Diferența de curs valutar = (800$ *3,4 Ron/$) – (800$ *3,15 Ron/$) = 2.720 – 2.520 = 200 Ron

5124 “ Conturi la bănci în devize ” = 765 “ Venituri din 200

diferențe de curs valutar ”

Diferențele de curs valutar s-au calculat la încasare în condițiile în care s-au avut în vedere cele trei cursuri : curs fix, curs de tranzacție și curs de încasare la zi. Pentru simplificarea înregistrării operațiilor, este indicat să se utilizeze numai cele două cursuri – cursul fix și cursul de tranzacție, cursul de zi la încasare sau plată intrând în rol numai la închiderea exercițiului.

Contul 5125 “ Sume în curs de decontare ”, reflectă sumele virate sau depuse la bănci sau prin mandat poștal de către terți și unitățile aparținând aceluiași grup, pe bază de documente prezentate unității patrimoniale și neapărute încă în extrasele de cont. Este un cont de activ care se debitează cu aceste sume și se creditează la apariția sumelor respective în extrasul de cont. Soldul debitor reflectă sumele aflate în curs de decontare (virate de terți și neapărute în extrasul de cont, dar pentru care au fost prezentate documente).

Exemplu : Se contabilizează primirea mandatelor poștale aferente vânzărilor prin colete, în sumă de 2.500.000 Ron :

5125 “ Sume în curs de decontare ” = 4111 “ Clienți ” 250

La o dată ulterioară se încasează mandatele poștale prin contul curent :

5121 “ Conturi curente la bănci ” = 5125 “ Sume în curs 250

de decontare ”

Credite bancare pe termen scurt 

Prezența creditelor bancare pe termen scurt în cadrul operațiilor de decontare prin conturile bancare este determinată de faptul că aceste credite sunt un element structural al pasivelor de trezorerie.

În contabilitate sunt înregistrate prin intermediul contului 519 “ Credite bancare pe termen scurt ”, cont de pasiv.

În scopul reflectării distincte a împrumutului bancar pe termen scurt și a dobânzilor aferente, contul 519 se structurează pe subconturi, ce reflectă tipul de credit bancar pe termen scurt (exemplu : 5191 “ Credite bancare pe termen scurt ”, 5192 “ Credite bancare pe termen scurt nerambursate la scadență ”, 5193 “ Credite externe guvernamentale ”, 5194 “ Credite externe garantate de stat etc.) și dobânda aferentă (5198 “ Dobânzi aferente creditelor bancare pe termen scurt ”).

Înregistrarea operațiilor privind creditele bancare pe termen scurt se face astfel :

Contabilizarea împrumutului bancar pe termen scurt :

5121 “ Disponibil la bancă în Ron ” = 5191 “ Credite bancare → cu suma

pe termen scurt ” împrumutului

Înregistrarea dobânzilor de plătit aferente acestor credite :

666 “ Cheltuieli privind = 5198 “ Dobânzi aferente → cu suma

dobânzile ” creditelor bancare reprezentând

pe termen scurt ” dobânzi de plătit

Contabilizarea rambursării împrumutului bancar pe termen scurt și plata dobânzilor aferente :

% = 5121 “ Conturi → cu suma reprezentând rata scadentă

la bănci în Ron ” și dobânda .

5191 “ Credite bancare → cu ratele scadente la împrumut

pe termen scurt ”

5198 “ Dobânzi aferente creditelor → dobânda aferentă

bancare pe termen scurt ”

Exemplu: Societatea comercială X primește un credit bancar pe termen scurt în sumă de 12.000.000 Ron, dobânda datorată pentru perioada analizată fiind de 100 Ron. Operațiunile care se evidențiază în contabilitate sunt următoarele :

– primirea creditului în contul bancar :

5121 “ Conturi la bănci în Ron ” = 5191 “ Credite bancare pe 1.200

termen scurt ”

– evidențierea dobânzii datorate

666 “ Cheltuieli privind dobânzile” = 5198 “Dobânzi aferente 100

creditelor bancare pe termen scurt”

3.2. Contabilitatea decontărilor în numerar

Sumele în numerar, în Ron și în valută, de care dispune o unitate patrimonială sunt păstrate în casieria unității, cu gestionarea lor distinctă.

Existentul și mișcarea acestor sume sunt reflectate de contul 531 “ Casa ”, cont de activ, care se debitează cu încasările în numerar și se creditează cu plățile de aceeași natură.

Contabilizarea distinctă a operațiunilor în numerar, în Ron, de cele în devize, impune desfășurarea contului 531 în două subconturi : 5311 “ Casa în Ron ” și 5314 “ Casa în valută ”.

Exemplu : Registrul de casă, întocmit la 15.07.N , prezintă următoarele operațiuni :

Încasări : – suma de 450 Ron, conform chitanței, de la un debitor divers ;

suma de 400 Ron, ridicată de la bancă conform cecului de numerar ;

suma de 550 Ron, conform chitanțelor, pentru vânzări de mărfuri în numerar ;

Plăti : – suma de 370 Ron, reprezentând un salariu neridicat, conform cererii de restituire ;

suma de 350 Ron, reprezentând un avans de trezorerie, conform cererii de avans de trezorerie ;

suma de 260 Ron, reprezentând indemnizații pentru concediul de odihnă, conform statelor de plată a indemnizațiilor ;

suma de 150 Ron, reprezentând indemnizații suportate de asigurările sociale de stat, conform listei de plată a indemnizațiilor de asigurări sociale.

Contabilizarea încasărilor în numerar :

15311 “ Casa în Ron ” = % 1.400

461 “ Debitori diverși ” 450

581 “ Viramente interne ” 400

4111 “ Clienți ” 550

Înregistrarea plăților în numerar :

% = 5311 “Casa în Ron ” 1.130

426 “ Drepturi de personal 370

neridicate ”

542 “ Avansuri de trezorerie ” 350

421 “ Personal-remunerații datorate ” 260

423 “ Personal-ajutoare materiale datorate ” 150

În ce privește operațiunile cu numerar în devize, acestea se contabilizează atât în devize cât și în Ron. Zilnic se întocmește registrul de casă pentru fiecare valută în parte, operațiunile de încasări și plăți fiind contabilizate la cursul în vigoare la acea dată.

La închiderea exercițiului, numerarul în valută aflat în casieria unității se evaluează la cursul de schimb în vigoare la acea dată , conturile utilizate pentru înregistrarea diferențelor de curs valutar fiind : 665 “ Cheltuieli din diferențe de curs valutar ”, pentru diferențe nefavorabile, și 765 “ Venituri din diferențe de curs valutar ”, pentru diferența favorabilă.

O categorie complexă o reprezintă “ Alte valori ”, sub acest aspect regăsindu-se elemente precum : bonuri valorice, timbre fiscale și poștale, bilete de tratament și odihnă, tichete și bilete de călătorie, tichete de masă, alte valori. Evidența acestora se ține cu ajutorul contului 532 “ Alte valori ”, dezvoltat în conturi sintetice de gradul II, corespunzător fiecărui fel de valoare. În debitul acestor conturi se înregistrează valorile achiziționate, iar în credit, cele folosite. Corespunzător, categoriile de valori constituie baza pentru contabilitatea analitică.

Ca urmare, contabilizarea altor valori poate presupune :

– procurarea altor valori:

532 “ Alte valori ” = %

401 “ Furnizori ”

531 “ Casa ”

542 “ Avansuri de trezorerie ”

– utilizarea timbrelor fiscale:

626 “ Cheltuieli poștale și = 5321 “ Timbre fiscale și poștale ”

taxe de telecomunicații ”

– suportarea de către salariați a valorii (cotei-părți) biletelor de tratament și odihnă

4282 “ Alte creanțe în legătură = 5322 “ Bilete de tratament și odihnă ”

cu personalul ”

– consumarea tichetelor și biletelor de călătorie:

% = 5323 “ Tichete și bilete de călătorie “

624 “ Cheltuieli cu transportul

de bunuri și personal ”

625 “ Cheltuieli cu deplasări,

detașări și transferări ”

– includerea pe cheltuieli a contravalorii tichetelor de masă acordate salariaților

604 “ Cheltuieli privind = 5328 “ Alte valori / analitic distinct – tichete

materialele nestocate ” de masă ”

– returnarea către unitățile emitente a tichetelor de masă nefolosite, pe baza facturii

4111 “ Clienți ” = 5328 “ Alte valori / tichete de masă ”

Conform prevederilor Legii nr.142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar, și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori.

3.3. Contabilitatea investițiilor financiare pe termen scurt

Titlurile de plasament sunt titluri achiziționate de întreprindere în vederea realizării unui câștig pe termen scurt.

Ele se deosebesc de titlurile imobilizate, deoarece acestea din urmă reprezintă titluri achiziționate cu intenția de a le conserva în mod durabil, pe când titlurile de plasament sunt achiziționate pe termen scurt, fiind o componentă a activului circulant.

În structura titlurilor de plasament sunt incluse : acțiuni (cotate sau necotate) ; obligațiuni (cotate sau necotate) ; acțiuni și obligațiuni emise și răscumpărate de societate ; alte titluri de plasament și creanțe asimilate (cum sunt bonurile de tezaur pe termen scurt, titlurile instituțiilor financiare specializate, certificatele de depozit etc.)

Prin structurile contabile se face distincție între plasamentele care conferă un drept de proprietate (acțiunile) și cele care conferă pur și simplu un drept de creanță (de exemplu, obligațiunile).

Evidența valorilor mobiliare de plasament se realizează prin conturile din grupa 50 “ Investiții financiare pe termen scurt ”. Toate conturile, cu excepția lui 509 “ Vărsăminte de efectuat pentru investiții financiare pe termen scurt ” au funcție contabilă de activ. Se debitează cu titlurile de valoare – acțiuni, obligațiuni și alte opțiuni – cumpărare sau răscumpărare din propriile emisiuni, se creditează cu valoarea contabilă a titlurilor vândute sau anulate, după caz. Au sold final debitor care reprezintă valorile mobiliare de plasament aflate în portofoliul întreprinderii.

Contul 509 ” Vărsăminte de efectuat pentru investiții financiare pe termen scurt ” ține evidența vărsămintelor de efectuat pentru titlurile de valoare dobândite dar neachitate integral. În creditul contului se înregistrează valoarea datorată de vărsat pentru titlurile de plasament cumpărate, în debit valoarea vărsată pentru titlurile de plasament dobândite, iar soldul creditor al contului reprezintă valoarea de vărsat pentru plasamentele dobândite. Înregistrarea datoriilor prin contul 509 ” Vărsăminte de efectuat pentru investiții financiare pe termen scurt ” se face numai în cazul în care nu sunt apelate sau nominalizate sub aspectul termenului de decontare. Dacă sunt apelate, se înregistrează în contul 462 ” Creditori diverși ”.

Ca și în cazul celorlalte elemente patrimoniale, titlurile de plasament sunt evaluate în patru momente :

a) Valoarea de intrare : titlurile de plasament achiziționate cu titlu oneros sunt contabilizate la costul  de achiziție, reprezentat fie de prețul de achiziție, fie de valoarea determinată în urma unui contract de achiziție.

b) Valoarea de inventar : titlurile de plasament sunt evaluate la închiderea exercițiului la valoarea lor actuală, adică :

– la valoarea de cotare a acestora din ziua de 31 decembrie, pentru titlurile cotate ;

– la valoarea probabilă de vânzare (negociere), pentru titlurile necotate.

c) Valoarea la închiderea conturilor : impune comparația între valoarea de inventar și valoarea de intrare, în contextul aplicării principiului prudenței. Plusurile sau minusurile de valoare se stabilesc pe categorii de titluri de aceeași natură și care conferă aceleași drepturi, cu alte cuvinte, ele au un caracter global. Este și motivul pentru care, în determinarea eventualelor provizioane pentru depreciere, evaluarea se va face la prețul de cumpărare mediu ponderat.

d) Valoarea la ieșirea din patrimoniu

Cesiunea titlurilor de plasament presupune intervenția a două operații :

– vânzarea titlurilor, caz în care se utilizează un preț de cesiune (de vânzare) ;

– ieșirea bunurilor respective din patrimoniu, caz în care se pune problema anulării valorii lor contabile.

Diferența dintre prețul de cesiune și valoarea contabilă constituie rezultatul cesiunii care îmbracă forma de plusuri sau minusuri de valoare.

Circulația investițiilor financiare pe termen scurt determină următoarele operații:

a) achiziție investiții financiare pe termen scurt:

50 “ Investiții financiare = %

pe termen scurt ” 512 “ Conturi curente la bănci ”

(prețul de cumpărare) (valoarea achitată imediat)

sau 462 “ Creditori diverși ”

(valoarea apelată sau nominalizată la plată)

509”  Vărsăminte de efectuat pentru

investiți financiare pe termen scurt ”

(valoarea neapelată)

și :

462 “ Creditori diverși ” = 512 “ Conturi la bănci în Ron ”

b) efectuarea de vărsăminte pentru titlurile achiziționate :

509” Vărsăminte de efectuat pentru = %

investiții financiare pe termen scurt ” 512 “ Conturi curente la bănci ”

sau 531” Casa ”

c) provizioane pentru deprecierea valorii investițiilor financiare pe termen scurt :

6864 “ Cheltuieli financiare privind = 59x “ Provizioane pentru deprecierea

provizioanele pentru deprecierea conturilor de trezorerie ”

activelor circulante ”

d) cesiunea investițiilor financiare pe termen scurt :

în cazul în care prețul de vânzare este mai mare decât prețul de cumpărare (valoarea contabilă de intrare) :

461 “ Debitori diverși ” = %

(prețul de vânzare) 50 “ Investiții financiare pe termen scurt ”

(valoarea contabilă de intrare)

7642 ”Câștiguri din investiții financiare

pe termen scurt cedate ”

(diferența dintre cele două valori)

în cazul în care prețul de vânzare este mai mic decât prețul de cumpărare :

% = 50 “ Investiții financiare pe termen scurt ”

461 “ Debitori diverși ” (valoarea contabilă de intrare)

(prețul de vânzare)

6642 ” Pierderi privind investițiile

financiare pe termen scurt cedate ”

(diferența dintre cele două valori)

anularea provizioanelor constituite :

59x” Provizioane pentru deprecierea = 7864 “ Venituri din provizioane

conturilor de trezorerie ” pentru deprecierea activelor

circulante ”

Exemplu : La 15 noiembrie N, societatea X cumpără, prin intermediul societății Y, 500 acțiuni emise de societatea Z, cu intenția de a le revinde și a realiza un câștig. Prețul unitar de achiziție este de 6 Ron, iar partea eliberată a acțiunilor este de 70% din valoarea lor.

Decontarea față de intermediarul financiar (societatea Y) se realizează imediat, din disponibilul de la bancă.

Cheltuielile legate de subscrierea și achiziționarea acestor plasamente sunt reprezentate de un comision de 1% din valoarea tranzacției.

La închiderea exercițiului N, valoarea bursieră a unei acțiuni Z este de a) 5,8 Ron ; b) 6,1 Ron.

La 25 ianuarie N+1, acțiunile Z sunt vândute la un preț de cesiune de a) 5,85 Ron/acțiune ; b) 6,2 Ron/acțiune, prin intermediul unui terț specializat care percepe un comision de 1% din valoarea tranzacției.

În contabilitatea societății X se înregistrează :

Achiziționarea titlurilor de plasament

– 500 actiuni* 6 Ron/acțiune ………………………….3.000 Ron

– sumele plătite imediat societății Y

3000 *70% ………………………………………2.100 Ron

datoria față de emitent (societatea Z)……………………….900 Ron

La 15.11.N :

503 “ Acțiuni ” = % 3.000

5121 “ Conturi la bănci 2.100

în Ron ”

509 “ Vărsăminte de efectuat 900

pentru titluri de plasament ”

Cheltuieli ocazionate de achiziționarea titlurilor de plasament :

Comision = 3.000 Ron * 1% = 30 Ron

La 15.11.N :

627 “ Cheltuieli cu serviciile = 5121 “ Conturi la bănci 30

bancare și asimilate ” în Ron ”

3) Vărsămintele efectuate ulterior, în favoarea societății emitente, în vederea eliberării integrale a titlurilor de plasament :

509 “ Vărsăminte de efectuat = 5121 “ Conturi la bănci 480 pentru titluri de plasament ” în Ron ”

4) Analiza situației titlurilor de plasament la închiderea exercițiului N :

În varianta a) :

٠ valoarea contabilă a unei acțiuni Z…………………………6 Ron

٠ valoarea actuală (bursieră) a unei acțiuni Z…………………5,8 Ron

pierderea temporară de valoare (6 – 5,8)…….0,2 Ron/acțiune

În acest caz, la 31.12.N, pierderea temporară de valoare se contabilizează sub forma unui provizion pentru depreciere, evaluat la 500 acțiuni *(6 – 5,8 ) = 100 Ron :

6863 “ Cheltuieli financiare = 590 ”  Provizioane pentru 100

privind provizioane pentru deprecierea titlurilor

deprecieri ” de plasament ”

În varianta b) :

٠ valoarea contabilă a unei acțiuni Z…………………………6 Ron

٠ valoarea actuală (bursieră) a unei acțiuni Z…………………6,1 Ron

plus temporar de valoare…………………………….…0,1 Ron/acțiune

Conform principiului prudenței, plusul temporar de valoare, aferent titlurilor de participare deținute de 500 acțiuni * 0,1 Ron/acțiune = 50 Ron, nu se contabilizează.

5) Cesiunea titlurilor de plasament (ieșirea din patrimoniu) :

În varianta a) :

٠ valoarea contabilă……..…………………………….6 Ron/acțiune

٠ preț de cesiune………………………………………5,85 Ron/acțiune

diferența nefavorabilă…………………………………..0,15 Ron/acțiune

Diferența nefavorabilă de 500 acțiuni*( 6 – 5,85) = 75 Ron se contabilizează la 25.01.N+1 ca o cheltuială financiară privind titlurile de plasament :

% = 503 “ Acțiuni ” 3.000

(500 acț* 60.000 Ron/acț)

5121 “ Conturi la bănci în Ron ” 2.925

(500 acț*58.500Ron/acț)

664 “ Cheltuieli privind 75

investițiile financiare cedate ”

În varianta b) :

٠ valoarea contabilă……………………………………6 Ron/acțiune

٠ preț de cesiune……………………………………….6,2 Ron/acțiune

diferența favorabilă…………………………………….0,2.Ron/acțiune

Diferența favorabilă de 500 acțiuni *( 6,2 – 6) = 100 Ron se contabilizează la 25.01.N+1 ca un venit financiar din cesiunea titlurilor de plasament :

5121 “ Conturi la bănci în Ron ” = % 3.100

(500 acțiuni*62.000 Ron/acțiune) 503 “ Acțiuni ” 3.000

(500acț*6Ron/acț)

764 “ Venituri din 100

titluri de plasament ”

6) Cheltuielile ocazionate de cesiunea titlurilor de plasament :

Comision = 3.100 * 1% = 31 (calculat la valoarea tranzacției din varianta b)

La 25.01.N+1 :

627 “ Cheltuieli cu serviciile = 5121 “ Conturi la 31

bancare și asimilate ” bănci în Ron ”

7) La 25.01.N+1, anularea provizionului pentru deprecierea titlurilor de plasament, devenit fără obiectiv (anularea provizionului se poate efectua și la închiderea exercițiului):

590 “ Provizioane pentru = 7863 “ Venituri din 100

deprecierea titlurilor provizioane pentru

de plasament ” deprecieri

Referitor la acțiunile proprii, potrivit cerințelor Legii nr.31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările si completările ulterioare, valoarea celor dobândite de societate, inclusiv a celor aflate în portofolilul său, nu poate depăși 10% din capitalul social subscris. În plus, se pot dobândi numai acțiuni integral liberate și numai în cazul în care capitalul social subscris este integral vărsat.

Plata acțiunilor astfel dobândite se va face numai din beneficiile distribuibile și din rezervele disponibile ale societății, cu excepția rezervelor legale, înscrise în ultimul bilanț aprobat.

Contabilizarea acțiunilor proprii ca un activ impune constituirea unei rezerve indisponibile de aceeași valoare, potrivit cerințelor acestei legi, prin articolul contabil :

129 “ Repartizarea profitului ” = 1062 “ Rezerve pentru acțiuni proprii ”

Această rezervă va fi menținută până la cesiunea sau anularea acestor acțiuni.

În situația în care acțiunile urmează a se anula, aceasta antrenează diminuarea capitalului social, efectuându-se înregistrarea contabilă :

1012 “ Capital subscris vărsat” = 502 “ Acțiuni proprii ”

Similar, răscumpărarea obligațiunilor este urmată de anularea lor :

161 “ Împrumuturi din emisiuni = 505 “ Obligațiuni emise și

de obligațiuni ” răscumpărate ”

Un element care se cuvine subliniat se referă la contul 508 “ Alte investiții financiare pe termen scurt și creanțe asimilate ”, și anume faptul că în evidența acestuia se regăsesc expres menționate titlurile de stat în valută și depozitele pe termen scurt în valută. În cazul acestui cont (contul 508), evidența se ține distinct pentru titlurile de plasament, respectiv dobânda corespunzătoare. De menționat că această dobândă trebuie contabilizată ca orice element de natura veniturilor, potrivit principiului independenței exercițiilor.

Exemplu : Pe data de 1 iulie sunt achiziționate cu plata din disponibilul bancar, obligațiuni de stat în valoare de 10.000 Ron. Dobânda este de 30% pe an.

În contabilitate se evidențiază :

– cumpărarea obligațiunilor :

5081 “ Alte titluri de = 5121 “ Conturi la bănci 10.000

plasament ” în Ron ”

-dobânda cuvenită : 30% * 10.000 * ½ = 1.500 Ron

5088 “ Dobânzi la obligațiuni = 766 “ Venituri din 1.500

și titluri de plasament ” dobânzi ”

Cât privește titlurile de stat în valută și depozitele pe termen scurt în valută, la sfârșitul exercițiului, ele sunt evaluate ca orice element monetar în valută, generând diferențe de curs valutar :

– în situația diferențelor favorabile de curs valutar

508 “ Alte investiții financiare = 765 “ Venituri din diferențe

pe termen scurt și creanțe asimilate ” de curs valutar ”

– în situația diferențelor nefavorabile de curs valutar

665“ Cheltuieli din diferențe = 508“ Alte investiții financiare

de curs valutar ” pe termen scurt și creanțe asimilate ”

3.4. Contabilitatea acreditivelor și altor operațiuni de trezorerie

a) Acreditivele reprezintă sume rezervate la bănci pentru efectuarea de plăți în favoarea terților pe măsura îndeplinirii condițiilor aferente acreditivului (livrări de mărfuri, prestări de servicii etc.).

Operațiunile de deschidere a acreditivelor, plățile din acreditivele constituite, lichidarea acreditivelor la încetarea valabilității folosirii lor etc.sunt reflectate de contul 541 “ Acreditive ”, cont de activ, desfășurat pe două subconturi : 5411 “ Acreditive în Ron ” și 5412 “ Acreditive în devize ”.

Contul 541 “ Acreditive ” se debitează cu sumele depuse la bancă cu acest titlu, la deschiderea acreditivului, cât și cu diferențele favorabile de curs valutar aferente existentului în conturile de acreditive în devize. Pe măsura efectuării plăților către terți sau încetării valabilității acreditivului, cât și cu ocazia apariției diferențelor nefavorabile de curs valutar aferente acreditivelor în devize, contul 541 “ Acreditive ” se creditează.

Soldul debitor reprezintă acreditivele existente deschise la bănci.

Exemplu : Se deschide un acreditiv pentru suma de 15.000 Ron în scopul plății unui furnizor de mărfuri.

– deschiderea acreditivului pentru suma de 15.000 Ron :

5411“ Acreditive în Ron ” = 581 “ Viramente interne ” 15.000

– plata furnizorului pentru suma de 120.000.000 Ron din acreditivul deschis la bancă :

401 “ Furnizori ” = 5411 “ Acreditive în Ron ” 12.000

Exemplu : La 20.10.N se deschide un acreditiv în devize pentru suma de 20.000$ la dispoziția unui furnizor extern. Având în vedere că, până la finele anului, nu sunt îndeplinite condițiile aferente acreditivului deschis, la închiderea exercițiului acesta rămâne neutilizat.

Cursul valutar este :

Deschiderea acreditivului în devize :

5412 “ Acreditive în devize ” = 581 “ Viramente interne ” 32.800

(10.000$*3,28 Ron/$)

2) Înregistrarea, la închiderea exercițiului, a diferențelor de curs valutar aferente acreditivelor în devize :

5412 “ Acreditive = 765 “ Venituri din 200

în devize  diferențe de curs valutar ” [10.000$*(3,3-3,28)]

b) Avansurile de trezorerie reprezintă sume încredințate personalului sau altor persoane împuternicite de unitate, în vederea efectuării unor plăți în favoarea acesteia. Evidența acestor sume se ține cu ajutorul contului 542 ” Avansuri de trezorerie ”, cont de activ. În debitul acestui cont se înregistrează avansurile acordate, iar în credit, cele justificate (plata unor furnizori, cheltuieli de deplasare etc.)

Exemplu : O întreprindere de distribuție de produse farmaceutice și parafarmaceutice acordă unui agent comercial al său suma de 1.050 Ron în numerar, pentru achiziția de produse de la producătorii acestora.

Agentul comercial respectiv justifică suma astfel :

plata facturilor către furnizori………….1.000 Ron

plata unor cheltuieli de deplasare…………35 Ron

suma restituită la casierie………………….15 Ron

1) Contabilizarea acordării avansului de trezorerie :

542 “ Avansuri de trezorerie ” = 5311 “ Casa în Ron ” 1.050

Înregistrarea justificării avansului  :

% = 542 “ Avansuri de trezorerie ” 1.050

401 “ Furnizori ” 1.000

625 ”Cheltuieli cu deplasări, 35

detașări și transferări ”

5311 “ Casa în Ron ” 15

c) Operațiuni de viramente interne  reprezintă viramentele de disponibilități dintr-un cont de trezorerie în alt cont de trezorerie sau, mai general, a operațiunilor care trebuie să facă obiectul unei înregistrări în mai multe registre auxiliare.

Folosirea acestui sistem de viramente interne se explică, în principal, prin faptul că între momentul efectuării transferului și cel al consemnării acestui transfer în documente poate interveni un anumit interval de timp. Pe această perioadă, sumele rămân consemnate în contul 581 “ Viramente interne ”, care este un cont de activ.

In debitul contului se înregistrează sumele virate dintr-un cont de trezorerie în alt cont de trezorerie., iar în credit, sumele intrate în celalalt cont de trezorerie.

De regulă, acest cont nu prezintă sold.

Exemplu : O societate comercială face un virament pentru suma de 3.000 Ron din contul de disponibil deschis la banca X în alt cont de disponibil deschis la banca Y. Ordinul de plată a fost emis la 15.08.N, iar confirmarea viramentului în extrasul de cont s-a făcut la 19.08.N.

emiterea ordinului de plată (virarea) dintr-un cont curent în alt cont curent :

581 “ Viramente interne ” = 5121 “ Conturi la bănci 3.000

în Ron – Banca X ”

2) primirea confirmării efectuării viramentului, în extrasul de cont emis de banca Y :

5121 “ Conturi la bănci = 581 “ Viramente interne ” 3.000

în Ron-Banca Y ”

Exemplu : Societatea comercială X depune la bancă suma de 500 Ron existentă în casierie.

1) ieșirea banilor din casierie :

581 “ Viramente interne ” = 531 “ Casa ” 500

2) închiderea contului 581 “ Viramente interne ” se va realiza în momentul consemnării transferului în extrasul de cont :

5121 “ Conturi la bănci în Ron ” = 581 “ Viramente interne ” 500

CAPITOLUL 4

ASPECTE TEORETICE ȘI PRACTICE PRIVIND ELABORAREA BUGETULUI DE TREZORERIE AL ÎNTREPRINDERII

4.1. Obiectivele gestiunii trezoreriei

Gestiunea trezoreriei reprezintă un domeniu larg al gestiunii financiare ce își propune optimizarea încasărilor și plăților pentru menținerea echilibrului financiar în condiții cât mai avantajoase. Altfel spus, gestiunea trezoreriei regrupează ansamblul deciziilor, regulilor și procedurilor care asigură menținerea echilibrului financiar al întreprinderii cu costurile cele mai reduse.

Obiectivul principal al gestiunii trezoreriei este evitarea unei trezorerii structural negative, iar obiectivul secundar de rentabilitate se poate realiza printr-o minuțioasă gestiune a disponibilităților, dar și a instrumentelor de plată și de finanțare. Acest obiectiv secundar urmărește minimizarea, pe de o parte, a costului și vulumului finanțărilor și optimizarea modului de plasare a excedentelor de trezorerie pe termen scurt.

O dimensiune deloc neglijabilă a gestiunii trezoreriei este reprezentată de gestiunea riscurilor financiare, ceea ce presupune utilizarea unor instrumente de asigurare și de speculație atunci când piețele financiare sunt foarte volatile, cu alte cuvinte atunci când ratele de schimb și ratele dobânzii oscilează foarte mult la intervale scurte de timp.

O bună gestionare a trezoreriei presupune anticiparea unor echilibre/dezechilibre între încasări și plăți, între nevoi și resurse, avându-se în vedere atât cunatumul fluxurilor, cât și periodicitatea sau ritmul în care vor avea loc. Cu alte cuvinte, previziunea fluxurilor de trezorerie ocupă un loc prioritar în cadrul activității de gestionare a resurselor de trezorerie, dacă avem în vedere utilitatea acestor previziuni pentru conducerea întreprinderii, acționari, investitori, creitori și alte instituții.

Una dintre cele mai licitate politici de gestiune a trezoreriei, pe plan mondial, este ” trezoreriea zero ”. Aceasta presupune evitarea costurilor de finanțare și de oportunitate prin diferite acțiuni (conservarea cel mai puțin posibil a lichidităților neutilizate ; utilizarea formelor de credit cel mai puțin costisitoare, în sume cât mai reduse și pe o durată cât mai scurtă etc.) urmărind menținerea cât mai aproape de zero a soldurilor de disponibilități în vederea reducerii costurilor de gestiune a trezoreriei. Gestiunea de tip “ trezorerie zero ” întâmpină o serie de dificultăți, mai ales în cazul întreprinderilor cu numeroase fluxuri financiare reglate prin cecuri, data de prezentare la bancă a cecurilor neputând fi prevăzută cu exactitate.

În fond, gestiunea trezoreriei întreprinderii presupune stabilirea unui optim între costurile mijloacelor de finanțare și veniturile obținute din plasamentele de trezorerie. În plus, o gestiune eficientă a trezoreriei presupune ca întreprinderea să dispună la momentul voit de disponibilități suficiente pentru a face față exigibilităților imediate. Pentru aceasta, trebuie prevăzută mărimea și data exigibilităților și a disponibilităților instantanee, rezultând din funcționarea întreprinderii. Este deci nevoie de o gestiune previzională a trezoreriei firmei.

4.2. Rolul trezorierului și al controlorului de gestiune în realizarea obiectivelor gestiunii trezoreriei

Inițial, funcționarea serviciului trezoreriei sau a unui responsabil ce purta acest nume făcea dovada existenței unei mari discreții asupra întreprinderii. În schimb, necesitatea de a încredința unei persoane competente activitatea de supraveghere a relațiilor cu băncile era recunoscută și, astfel, funcția clasică de casier este adaptată utilizării mijloacelor de plată bancare. În interiorul întreprunderii, trezorierul era dependent de serviciile contabilității de unde își prelua informațiile necesare. Calitatea de “ controlor ” al conturilor bancare și al lichidităților nu dădea trezorierului posibilitatea de a participa la deciziile de gestionare a întreprinderii, situație care se va schimba treptat pe măsură ce va fi acceptat principiul “ trezoreriei zero ” în desfășurarea activității economice la nivel microeconomic. Din acel moment, trezorierul a avut un obiectiv clar : menținerea conturilor bancare cât mai aproape posibil de zero, astfel încât cheltuielile financiare și costurile de oportunitate legate de soldurile debitoare sau creditoare ale acestor conturi să fie minime.

În stabilirea previziunilor de finanțare, activitatea trezorierului poate fi sintetizată în următoarele trei direcții principale : evaluarea costului real al fiecărui credit (în funcție de durata de folosință) și stabilirea unei ierarhizări a împrumuturilor ; cuantificarea efectelor disponibile după natura lor ; selecționarea surselor de finanțare care generează cel mai redus cost al finanțării.

Trezorierul se situează în centrul unui sistem de informații specific, manipulând date de natură contabilă, extracontabile sau previzionale, evoluția în timp a rolului acestei meserii în cadrul întreprinderii permițând distingerea a două mari misiuni ce pot fi considerate funcții ale trezoreriei :

gestiunea lichidităților ;

gestiunea riscurilor financiare.

În ceea ce privește profesia de controlor de gestiune, Nadia și Cătălin Albu au dedicat un întreg capitol în una din operele lor în scopul identificării rolului și misiunii controlorului de gestiune într-o organizație, a locului pe care acesta îl ocupă în organigrama organizației, a modului de formare a acestei profesii, precum și a mutațiilor ce pot să apară în meseria de controlor de gestiune.

“ Cei care profesează contabilitatea se numesc contabili ; finanțiștii aplică finanțele ; prin urmare, controlorul de gestiune este cel ce pune în practică controlul de gestiune. În unanimitate, se acceptă că principalul său rol este acela de consiliere a managerului ; și totuși, funcția lui nu se numește ” consilier în gestiune ”, ci “ controlor de gestiune ” (engl.controller, fr. contrôleur de gestion). Urmărind în primul rând rolul pe care teoria i-l atribuie controlului de gestiune și apoi realitatea din întreprinderi, ne putem întreba dacă nu cumva ceea ce face acest actor în cadrul unei organizații trebuia să poarte un nume și, sub efectul modei și al tradiției, s-a numit… ” controlor de gestiune ”.

Misiunea clasică a controlorului de gestiune constă în coordonarea procesului bugetar, în urmărirea lunară a unor indicatori financiari proveniți din surse contabile și în calculul costului de porducție, linia dominantă fiind una planificatoare și financiară.

Întotdeauna, controlorul de gestiune a fost văzut ca un ajutor la luarea deciziei, însă rolul său se modifică de la unul pasiv, ” retrospectiv și introvertit ” la unul anticipativ, de implicare și asumarea a riscurilor, de creativitate și inițiativă.

Rolul controlorului este unul de informare, fără a avea dreptul să judece (să tragă la răspundere) sau să impună o anumită acțiune. Însă exercitarea rolurilor și conținutul muncii sale depind de locul pe care îl ocupă în organigrama întreprinderii. Pentru a putea asigura arhitectura sistemului informațional, el trebuie să se situeze cât mai sus în ierarhia întreprinderii. În plus, rolul său depinde și de interesul pe care îl are decidentul în ceea ce poate oferi controlorul de gestiune. Acest serviciu poate deveni “ o cochilie vidă ” sau “ eminența cenușie a managerului ”, după caz.

În cazul întreprinderilor mici, numărul angajaților este redus, deci nu există problema distanței (nici geografice și nici ierarhice). În aceste condiții, controlul de gestiune nu este util sau necesar în întreprinderile mici ; în plus, formalizarea procedurilor și tehnicilor pe care le-ar presupune controlul ar fi prea costisitoare. Gestiunea întreprinderii se realizează prin urmărirea unor indicatori, în special trezoreria, având drept sursă contabilitatea financiară. În activitatea de conducere a întreprinderilor mici, managerul are ca singur ajutor directorul financiar, care este contabil și trezorier, finanțist și informatician.

Odată cu creșterea mărimii societății, apare necesitatea întăririi funcției de control. În acest caz luăm în considerare două soluții. O primă soluție ar fi conservarea controlului de gestiune în subordinea directorului financiar, alături de celelalte servicii care reprezentau sarcinile acestuia, precum informatica sau contabilitatea.

A doua soluție ar fi poziționarea controlorului de gestiune lângă direcțiunea întreprinderii. Aceasta ar fi cea mai bună soluție, deoarece controlorul de gestiune ar fi independent și și-ar putea exercita rolul de consilier și/sau co-decident.

În întreprinderile foarte mari, rolul controlorului de gestiune este sensibil diferit de la o situație la alta, în funcție de modul de organizare și de conducere, dar și de nivelul ierarhic la care se află. În acest sens, putem vorbi de un controlor de gestiune general, la nivel de grup, de controlori de gestiune intermediari, care primesc și consolidează date și de controlori de gestiune aflați la nivel operațional.

În România, controlorul de gestiune este întâlnit în special în filialele grupurilor străine. În acest caz, el păstrează particularitățile grupului în care se află, îndeplinind aceleași sarcini pe care le întâ lnim în caracterizarea posturilor de controlori de gestiune : colectarea informațiilor, asigurarea reporting-ului, întocmirea de rapoarte financiare. Totuși, exercitarea acestei profesii în mediul românesc poate constitui o provocare pentru profesioniști, având în vedere dificultatea stabilirii de previziuni și bugete într-un mediu caracterizat prin instabilitate. În cadrul firmelor mijlocii, directorul departamentului financiar-contabil este cel care are și atribuțiile controlorului de gestiune.

Mutațiile din sfera controlului de gestiune afectează și rolul controlorului în organizație. Pe lângă rolul de fabricant de instrumente de măsurare și de compilator de cifre în procesul de bugetare, el va avea, din ce în ce mai mult, o misiune de analiză, de comunicare, de schimbare etc.

Nadia și Cătălin Albu citează o remarcă a unui autor francez, remarcă prin care se atribuie controlorului de gestiune mai multe calități :

“ De când predau controlul de gestiune, încerc să le arăt aspiranților la această meserie adevărata valoare a postului :

– controlor – comerciant – el “ vinde ” informații decidenților ;

– controlor – psiholog – ajută decidentul și-l înțelege ;

– controlor – artist – desenează instrumente de gestiune ;

– controlor – vizionar – anticipează nevoile clienților săi interni ;

– controlor – navigator – care utilizează indicatorii de performanță pentru a avertiza asupra pericolului și pentru a corecta traiectoria .”

4.3. Previziunea încasărilor

Previziunea încasărilor rezultă în mod direct din previziunea vânzărilor, acestea reprezentând sursa principală a încasărilor. În realizarea lor se vor avea în vedere vânzările prognozate de serviciul de marketing al unității, dar și modul în care se vor regla creanțele față de clienți. Astfel, pentru a obține o previziune corectă a vânzărilor se ține seama de :

Influența factorilor externi, deoarece fiecare entitate funcționează într-un mediu economic și competitiv specific și pe care trebuie să-l cunoască ;

Influența factorilor interni, între care delimităm : cerințele clienților, vânzările potențiale date de agențiile de vânzări pe care le poate avea entitatea ;

Analiza tendințelor viitoare, care presupune fie continuarea unei creșteri cu același ritm anterior, fie că se au în vedere eventuale modificări în ritmul creșterii. Totuși, ipoteza conform căreia cifra vânzărilor va continua să crească la fel ca în perioada anterioară nu este întotdeauna valabilă și poate duce la previziuni nerealiste, ale căror consecințe pot fi :

– Dacă piața se extinde și depășește nivelul previzionat, entitatea se află în situația de a nu satisface toate cererile consumatorilor ;

– Dacă cifra previzionată a vânzărilor se dovedește prea optimistă, entitatea se poate găsi în situația de a avea prea multe stocuri și capacități neutilizate.

Odată stabilită cifra vânzărilor pentru perioada următoare și repartizarea ei lunară, previziunea încasărilor va ține cont de modificările ce vor avea loc în structura vânzărilor și în gradul de solvabilitate al clienților întreprinderii, care vor influența decalajul între datele livrărilor și cele ale încasărilor. În funcție de ramura economică, între momentul vânzărilor și cel al încasărilor corespunzătoare există un decalaj de la 30 până la 90 de zile.

În determinarea fluxurilor de încasări se procedează astfel :

1. Din datele contabile anterioare se preiau informații asupra modului de încasare a creanțelor, știind că o parte din vânzări se încasează pe loc, iar o altă parte se eșalonează în cote procentuale pentru perioadele următoare. Este foarte important să se cunoască cu exactitate vânzările și structura clienților pe termene de încasare pentru ultimile luni ale anului precedent, pentru că vânzările pe credit ale acestei perioade se vor încasa la începutul anului curent. Vânzările lunare vor fi încasate în lunile următoare după o regulă stabilită pe baza datelor din trecut ;

2. Decalajul  în timp, între momentul înregistrării veniturilor și cel al încasării lor în perioada anterioară, poate fi extrapolat în viitorul an cu eventuale ajustări, în cazul în care se estimează o accelerare sau o încetinire a vitezei de decontare ;

3. Creanțele față de clienți sau debitori rău-platnici ori în litigiu se vor înscrie în buget cu o anumită prudență, atât în ceea ce privește suma cât și termenul de încasare.

Chiar și în condițile în care se ține cont de toate aspectele ce pot influența încasările, o doză de incertitudine persistă asupra estimării intrărilor de lichidități, deoarece acestea nu depind doar de deciziile luate în interiorul întreprinderii, ci și de deciziile care se vor lua în mediul economic în care activează firma și care sunt greu de controlat și de prognozat.

4.4. Previziunea plăților

Previziunea plăților este rezultatul deciziilor pe termen lung (rambursări de împrumuturi, angajamente privind achizițiile de imobilizări etc.) și al deciziilor curente, de exploatare (plăți către furnizori și alte cheltuieli comerciale, plata salariilor etc.). Estimarea plăților viitoare corespunde diferitelor elemente de cheltuieli, iar natura diferită a acestora determină o serie de particularități, atât în ce privește mărimea lor anuală, cât și eșalonarea scadenței de plată. În funcție de dependența față de volumul de activitate într-o unitate se pot delimita :

plăți care variază în funcție de volumul de activitate previzionat ;

plăți semivariabile, a căror mărime depinde de volumul producției, dar nu în mod direct și proporțional ;

plăți relativ constante.

Previziunea plăților care depind în mod direct de volumul activității se referă la :

– Achizițiile de stocuri și de servicii de la furnizori, care se planifică în corelație cu estimările programului de fabricație (în industrie, construcții, agricultură etc.) sau de comercializare (în comerț), dar și în funcție de nivelul minim necesar al unor stocuri de siguranță. Eșalonarea la plată a acestor aprovizionări se va face în strânsă dependență cu previziunea încasărilor, în caz contrar unitatea găsindu-se în situația de a nu avea disponibilități necesare efectuării plăților. Dacă se cunoaște nivelul prognozat al aprovizionărilor și structura pe termene de plată a obligațiilor față de furnizori se pot determina sumele și momentele plăților potențiale ;

– Plățile pentru categoriile de impozite sau taxe care variază în funcție de cifra de afaceri.

Previziunea plăților care nu variază proporțional cu volumul producției presupune :

– Previziunea cheltuielilor cu personalul, care se face pornind de la datele din anul precedent și în strânsă corelație cu politica unității privind forța de muncă, în contextul obiectivelor financiare urmărite și al mișcării sindicale (angajări, concedieri, pensionări, recalificări, promovări etc.). Plățile generate de decontările cu personalul diferă în funcție de modalitatea de repartizare pe luni a cheltuielilor cu salariile, diferențele lunare apar în special la societățile cu activitate sezonieră sau acolo unde specificul activității creează perioade de vârf ;

– Plățile generate de plata impozitelor și taxelor. În cadrul acestora sunt incluse acele categorii de impozite și taxe ce cresc o dată cu creșterea cifrei de afaceri, dar nu în același ritm (ex.impozitul pe salarii, obligațiile sociale etc.) sau se pot menține la același nivel chiar și în situația unei reduceri a vânzărilor ;

– Dimensionarea cu precizie a sumelor necesare eventualelor investiții prevăzute în bugetul de investiții și stabilirea momentului în care trebuie făcută decontarea acestora, parțială sau totală.

Plățile relativ constante, care sunt cuprinse în bugetul de trezorerie și pentru care se cunoaște atât suma, cât și scadența limită de plată, se referă la : 

– chiriile și redevențele lunare datorate de societate ;

– ratele scadente la rambursarea unui împrumut pe termen lung etc.

Un aspect deosebit de important în întreaga activitate de previzionare a plăților trebuie să evidențieze perioadele de vârf, din cadrul lunii, pentru efectuarea plăților, astfel încât să se evite perioadele de “ gol temporar de casă ”.

4.5. Întocmirea bugetului de trezorerie

Obiectivul unei politici de trezorerie este stăpânirea fluxurilor financiare, sincronizarea încasărilor cu plățile, pentru a asigura permanent capacitatea de plată a întreprinderii. Dacă echilibrul nu poate fi atins în condiții acceptabile (gradul crescut de îndatorare, descoperirea față de risc etc.), atunci se poate revizui ansamblul bugetelor anuale și, cel mai adesea, politica creditelor pentru clienți, ritmul de investiții etc.

Previziunea fluxurilor de încasări și de plăți și întocmirea bugetului de trezorerie nu reprezintă o activitate independentă, desfășurată individual, ci se încadrează în procesul complex al gestiunii bugetare dintr-o unitate economică.

Bugetul de trezorerie reprezintă o sinteză a încasărilor și plăților ce rezultă din celelalte bugete care permite întocmirea altor documente de sinteză previzionale (bilanț și cont de rezultate previzionale). Acest buget joacă un rol esențial în cadrul gestiunii financiare, deoarece, prin intermediul său :

– se stabilesc și se urmăresc nevoile de mijloace bănești pentru realizarea sarcinilor de exploatare ;

– se realizează echilibrul între lichiditățile din activ și exigibilitatea datoriilor, obtinându-se informații asupra condițiilor de menținere a solvabilității firmei ;

-se determină nivelul creditelor pe termen scurt ce vor fi utilizate și costul acestora, precum și posibilitățile de plasare pe termen scurt.

Rolul previziunilor de trezorerie este de a contribui la securitatea financiară și la rentabilitatea întreprinderii, printr-o reducere a cheltuielilor de natură financiară.

Previziunile de trezorerie sunt caracterizate prin patru elemente :

orizontul previziunii reprezentat de durata la care acesta se referă (ex. un an) ;

“ pasul previziunii ”, adică intervalele de timp la care o previziune se decupează (poate fi pas zilnic, săptămânal, decadal sau chiar lunar) ;

natura soldurilor prevăzute ;

nivelul de agregare (previziunea realizată la nivelul unei bănci partenere sau pentru ansamblul băncilor cu care întreprinderea în cauză intră în relație).

Orizontul de previziune al trezoreriei este diferit, în funcție de obiectivele urmărite de gestiunea financiară și în funcție de scadențele încasărilor și plăților întreprinderii. Un buget de trezorerie poate fi încheiat pe un an, dacă se urmărește profitul annual al trezoreriei sau dacă întreprinderea este de talie mică și are scadențe, la încasări și la plăți trimestriale sau mai mari de 90 de zile. Orizontul de previziune poate fi de câteva luni (4-6 luni), dacă se urmărește optimizarea finanțării pe termen scurt sau dacă scadențele sunt lunare și mai mari de 30 de zile. În sfârșit, cel mai adesea, orizontul de timp este de la o zi la o lună, în care se urmărește graficul zilnic al încasărilor și plăților, cu scadențe chenzinale, decadale și semidecadale.

În ceea ce privește clasificarea bugetelor de trezorerie, deosebim două criterii mai importante, și anume :

1. În funcție de datele disponibile și de interesele gestiunii financiare, distingem : bugete lunare, trimestriale, semestriale și anuale ;

2. În funcție de modalitatea de luare în calcul a încasărilor și plăților, se poate delimita un buget brut de trezorerie (cuprinde toate încasările și plățile perioadei) și un buget net de trezorerie (obținut prin ajustarea profitului net cu veniturile și cheltuielile ce nu antrenează încasări și plăți).

Literatura de specialitate prezintă numeroase puncte de vedere asupra instrumentelor utilizate pentru realizarea previziunii fluxurilor financiare, dar deosebirile care apar în cadrul acestora sunt legate de terminologia utilizată și nu de conținutul economic al conceptelor. Astfel, în teoria și practica financiar-contabilă din Franța se utilizează frecvent denumirile de buget sau plan de trezorerie, în timp ce practica americană optează pentru denumirea de buget al lichidităților, axat pe fluxuri de încasări și plăți.

B.Colasse definește bugetul de trezorerie ca fiind o stare previzională detaliată, în general lunară, a încasărilor și plăților întreprinderii, care pot, sau nu, proveni din exploatare.

Hubert de la Bruslerie și Catherine Eliez consideră bugetul ca fiind reflectarea în trezorerie a ansamblului bugetelor și previziunilor unui întreprinderi.

Bugetul de trezorerie mai poate fi definit ca o situație previzională întocmită, în general, lunar, privind încasările și plățile unei unități, o anticipare a echilibrelor între nevoile de resurse pentru exploatare și resursele proprii și cele împrumutate, ehilibru care are în vedere atât cuantunul fluxurilor, cât și periodicitatea sau ritmul în care vor avea loc.

Întocmirea bugetului de trezorerie este ultima etapă a procesului de bugetare a întreprinderii, iar trezoreria va fi, în mod firesc, rezultanta previziunilor din celelalte bugete : al vânzărilor, al aprovizionărilor, al investițiilor etc.

În elaborarea bugetului trezoreriei, trebuie să fie avute în vedere toate vânzările și cumpărările întreprinderii la data estimată pentru reglementarea lor efectivă, respectiv momentul încasării sau plății acestora. În același timp, bugetul trebuie să includă și soldul dintre investiții și resursele de finanțare permanente, mișcările de lichidități generate de ciclul de investiții al firmei fiind avute în vedere la data când ele vor afecta trezoreria.

Elaborarea bugetului de trezorerie prezintă un grad înalt de dificultate, deoarece presupune colectarea numerarului, previziuni și informații necesare acestui scop. Trezorierul trebuie să cunoască gestiunea întreprinderii pentru a putea beneficia de toate informațiile necesare, iar pentru a putea balansa bugetul trebuie să acționeze, în primul rând asupra posturilor cu pondere mare în structura încasărilor și plăților. Pentru elaborarea bugetului de trezorerie se poate utiliza una dintre următoarele metode:

1. metoda încasărilor și plăților;

2. metoda bilanțurilor.

1. Elaborarea bugetului de trezorerie pe baza metodei încasărilor și plăților presupune o structurare a fluxurilor după natura acestora (fluxuri de încasări, fluxuri de plăți) și după obiectul lor (fluxuri de exploatare și în afara exploatării, respectiv fluxuri de investiții și de finanțare). Aceasta este o metodă bazată pe o abordare bugetară și analitică foarte precisă, prin care se realizează o previziune a încasărilor și plăților, pornind de la planificarea veniturilor, din care sunt excluse cele neîncasabile ( cum ar fi producția stocată) și de la planificarea cheltuielilor, din care sunt excluse cele neplătibile (amortizări și provizioane calculate).

Elaborarea bugetului de trezorerie presupune existența a trei documente de evidență și previziune : bilanțul de deschidere al perioadei de gestiune, contul previzional de profit și pierdere, planul de investiții și de finanțare, și bilanțul previzional.

Încasările = So + Venituri planificate – S1

perioadei (creanțe inițiale) ale perioadei (creanțe finale)

Plățile = So + Cheltuieli planificate – S1

perioadei (datorii inițiale) ale perioadei (datorii finale)

Bugetul de Bilanțul Contul previzional de Bilanțul

Trezorerie de deschidere rezultate previzional

Astfel , bugetul de trezorerie poate fi structurat după cum urmează:

Tabelul 4.1

SURSA : Ion Stancu, Finanțe. Teoria piețelor financiare. Finanțele întreprinderilor. Analiza și gestiunea financiară, Ed.Economică, București, 2003

2. Utilizarea metodei bilanțurilor în întocmirea unui buget de trezorerie se bazează pe realizarea unei aproximări a evoluției soldurilor de trezorerie între două bilanțuri succesive., având la bază o abordare a trezoreriei dată de relația de calcul (4.1.):

Δ Trezorerie = Δ Fond de rulment – Δ Necesar de fond de rulment (4.1.)

O astfel de previziune poate fi utilizată în unitățile economice care nu dispun de informații suficiente pentru a se face o previziune a evoluției încasărilor și plăților la perioade mai scurte, obținându-se date previzionale mai puțin realiste, cu un caracter orientativ. Astfel, întreprinderile a căror activitate are un pronunțat caracter sezonier nu pot lua în calcul aplicabilitatea unei astfel de metode. Așadar, având în vedere caracterul informativ, dar nerealist, al rezulatelor acestei metode, o putem considera doar o metodă teoretică fără aplicabilitate în practică.

Totuși, indiferent de metoda utilizată, previziunile realizate prin intermediul bugetului de trezorerie sunt afectate, într-un anumit grad de incertitudine, ceea ce a dus la propunerea unor metode de elaborare a bugetelor de lichidități în condiții de risc și incertitudine:

a) Metoda bugetelor flexibile, ce presupune întocmirea mai multor bugete de trezorerie care să corespundă ipotezelor asupra activității întreprinderii și evidențierea, în acest fel, a influențelor pe care le au variațiile diferitelor operații asupra soldului de lichidități. Cel mai frecvent se emit trei categorii de ipoteze: optimiste, pesimiste și cea mai probabilă.

b) Metoda bugetului probabilist constă în determinarea soldului lunar al lichidităților pornind de la nivelul posibil al mai multor variabile. Principala problemă generată de această metodă este alegerea unor variabile ale căror influențe să fie reprezentative pentru soldul lichidităților;

c) Metoda simulării bugetului de lichidități dă posibilitatea întocmirii unui buget pe baza unor analize statistice parcurgând următoarele etape:

– se determină o valoare minimă, una medie și una maximă pentru fiecare element de încasări și plăți;

– se elaborează un tabel de numere alese la întâmplare, corespondente valorilor determinate mai sus;

– se calculează soldul de lichidități pentru fiecare dintre valorile luate la întâmplare.

Exemplu privind întocmirea bugetului de trezorerie:

Pentru previziunea încasărilor se cunosc:

– frecvența medie a încasărilor din vânzările totale ale unei luni oarecare se prezintă astfel:

25 % din vânzări sunt încasate în luna livrării (în aceeași lună);

45 % din vânzări sunt încasate în luna a doua;

20 % din vânzări sunt încasate în luna a treia;

10 % din vânzări sunt încasate în luna a patra.

– creanțele din bilanțul contabil al exercițiului N sunt 1.166 mil Ron, constituite din:

vânzări ale lunii octombrie N: 860 mil. Ron

vânzări ale lunii noiembrie N: 1.100 mil. Ron

vânzări ale lunii decembrie N: 1.000 mil. Ron

– situația vânzărilor din exercițiul N+1 (preluată din bugetul vânzărilor) se prezintă astfel:

ianuarie: 800 mil.Ron iulie: 850 mil Ron

februarie: 900 mil.Ron august: 830 mil Ron

martie: 800 mil Ron septembrie: 850 mil Ron

aprilie: 700 mil Ron octombrie: 900 mil Ron

mai: 750 mil Ron noiembrie: 1.050 mil Ron

iunie: 1.000 mil Ron decembrie 1.100 mil Ron

Vânzările previzionate pentru exercițiul N+1 sunt de 10.630 mil Ron, cu defalcarea corespunzătoare pe luni.

Pentru previziunea plăților se cunosc următoarele:

– Aprovizionările exercițiului N determină un sold la începutul anului de 575 mil Ron, constituit din:

aprovizionări în luna octombrie: 400 mil Ron

aprovizionări în luna noiembrie: 205 mil Ron

aprovizionări în luna decembrie: 70 mil Ron

– Plățile se fac în proporție de 25% peste 60 zile (2 luni) și 75% peste 90 zile (3 luni).

– Situația aprovizionărilor în exercițiul N+1 este următoarea:

ianuarie: 150 mil.Ron iulie: 30 mil Ron

februarie: 200 mil.Ron august: 150 mil Ron

martie: 150 mil Ron septembrie: 30 mil Ron

aprilie: 75 mil Ron octombrie: 100 mil Ron

mai: 275 mil Ron noiembrie: 300 mil Ron

iunie: 75 mil Ron decembrie 100 mil Ron

– Soldul creditorilor din bilanțul la 31.12.N este de 360 mil. Ron (diferența dintre datoriile de exploatare de 1.100 mil. Ron și soldul furnizorilor de 575 mil. Ron, salariați 145 mil. Ron, impozite 20 mil. Ron) având scadența la sfârșitul tr.II și III an N+1 în două tranșe egale.

– Soldul cheltuielilor salariale și sociale în luna decembrie N a fost de 145 mil. Ron. Pentru trimestrul I N+1 se prevede o indexare de 6%, pentru trimestrul II 3% peste nivelul trimestrului I, iar pentru trimestrul III 5% peste nivelul salariilor și cheltuielilor sociale din trimestrul anterior (obligația de plată a salariilor la 31.12.N+1 se consideră pentru 15 zile, plata făcându-se în două chenzile).

– Obligațiile fiscale (impozitele directe și indirecte) în sold la 31.12.N sunt de 20 mil. Ron. Pentru anul N+1 se prevede același nivel lunar, cu obligație de plată în sold la sfârșitul anului de plan de 30 de zile. Datoriile de exploatare din sold la 31.12.N sunt 1.100 mil Ron (adică: 360 mil. + 575 mil. + 145 mil. + 20 mil.)

– Creditele pe termen lung se rambursează în rate anuale de către 120 mil Ron (rata lunară va fi de 10 mil. Ron). Soldul la 3.12.N este 500 mil Ron.

– Cheltuielile pentru investiții, preluate în bugetul acestora pentru anul N+1 sunt de 6.000 mil Ron, plata făcându-se în patru rate egale la sfârșitul fiecărui trimestru al anului de plan.

– Soldul inițial al trezoreriei (în N+1) este de 600 mil Ron.

Rezolvare:

– din situația referitoare la previziunea încasărilor se determină încasările totale previzibile pentru anul N+1:

Sinițial creanțe= 860 mil. * 10% + 1.100 mil. * (20% + 10%) + 1.000 mil. * (45% + 20% + 10%) = 86 mil.+ 330 mil. + 750 mil. = 1.166 mil. Ron

Încasări anuale = 1.166 mil + 10.630 mil. – 1.230 mil = 10.566 mil. Ron

– din situația referitoare la previziunea plăților se determină plățile totale previzibile pentru anul N+1:

Sinițial fz = 400 mil. * 75% + 205 mil. * 100% + 70 mil. * 100% = 300 mil. + 205 mil + 70 mil. = 575 mil. Ron

Plățifz =575 mil. + 1.635 mil. – 475 mil = 1.735 mil Ron

Total plăți = 1.735 mil. + (180 mil * 2) + (153,7 mil. * 3 + 158,31 mil. * 3 + 166,22 mil. * 6) + ( 20 mil. * 12) + (10 mil. * 12) + (1.500 mil. * 4) = 1.735 mil. + 360 mil. + 1.933 mil. + 240 mil. + 120 mil. + 6.000 mil. = 10.388 mil. Ron

Sold final trezorerie = 600 mil. + 10.566 mil – 10.388 = 778 mil. Ron

PREVIZIUNEA ÎNCASĂRILOR

PREVIZIUNEA PLĂȚILOR

Deși întregul sistem de elaborare a bugetelor este vital pentru activitatea curentă a unității, bugetul de trezorerie este cel mai important pentru conducerea departamentului financiar, acesta fiind, de fapt, singurul instrument de previziune pe termen scurt.

CAPITOLUL 5

MODEL INFORMATIC DE GESTIUNE CURENTĂ A OPERAȚIUNILOR DE ÎNCASĂRI ȘI PLĂȚI

Aplicația de gestiune curentă a trezoreriei a fost concepută apelându-se la facilitățile procesorului de tabele Excel’2002, astfel încât să se beneficieze de un întreg sistem de validări , care restricționează modelul informatic, cu scopul de a asigura o introducere o datelor la nivel de conținut contabil al acestora.

Informațiile cu care operează modelul de trezorerie, circumscris activităților curente de încasări și plăți, sunt :

Soldul inițial al contului de trezorerie la începutul exercițiului (celula K1), defalcat în :

soldul inițial al contului 5121 (celula K2) ;

soldul inițial al contului 5311 (celula K3) ;

plafonul maxim de plăți prin casă (celula N1)

rubricile corespunzătoare gestiunii curente :

data operației economice generatoare de încasări și plăți;

explicația operației;

tipul operației de trezorerie;

contul de trezorerie debitor și contul corespondent al acestuia;

suma încasărilor ;

contul de trezorerie creditor și contul corespondent al acestuia ;

suma plăților ;

soldul final al trezoreriei, detaliat în :

– sold final al contului 5121

– sold final al contului 5311

Data operației de trezorerie a fost validată astfel încât nu poate fi introdusă o dată în afara exercițiului financiar 2004 (sunt introduse date doar între 01.01.2004 și 31.12.2004).

În momentul în care utilizatorul selectează celula pentru a introduce date, va apărea mesajul „Introduceți data operației”, iar în cazul în care, datorita unei erori de tastare utilizatorul introduce o dată în afara exercțiului financiar 2004, va apărea următorul mesaj :

Tipul operației de trezorerie a fost parametrat astfel încât să permită utilizatorului introducerea sau alegerea dintr-o listă derulantă a fenomenului generator de încasări sau plăți. Validarea operează la acest nivel cu următoarele tipuri de operații codificate astfel:

IC – pentru încasarea prin casă

IB – pentru încasarea prin bancă

PC – pentru plata prin casă

PB – pentru plata prin bancă

Lista derulantă a fost personalizată pentru ca utilizatorul să aleagă valorile din listă, în conformitate cu operațiile economice de trezorerie. În situația în care utilizatorul introduce o altă operație, a fost prevăzută afișarea unui mesaj de eroare, care invită la introducerea unei valori corecte.

În funcție de tipul operației de trezorerie alese de utilizator, se poate propune contul de trezorerie debitor sau creditor prin care se realizează operația de încasare sau plată. Respectivul cont de trezorerie poate fi generat automat în urma unei structuri condiționale de tip IF, care introduce un test de verificare a conținutului informațional al celuRon ce conține condiția. O operație asemănătoare de testare poate fi introdusă și într-o validare.

Testul de condiție se interpretează astfel: „dacă tip operație este IC, atunci contul de trezorerie poate fi numai 5311, altfel, dacă tip operație este IB, contul propus este 5121, iar în cazul în care nu există operații de tip încasare (fie în celula C6 va fi trecută o operație de tip plată, fie celula este goală), în celula D6 va fi trecută o liniuța, ceea ce semnifică că nu există nici un cont de trezorerie pe debit în cazul operației respective”.

Aceeași formulă, adaptată pentru plăți propune admiterea conturilor de trezorerie aferente plăților prin casă sau prin bancă.

În funcție de conturile de trezorerie debitoare, se propun corespondențe distincte, sub formă de liste derulante, pentru conturile 5121 și 5311, din aceste liste utilizatorul putând selecta , dintr-un domeniu maxim posibil, o corespondență care să respecte cu strictețe regulile de funcționare a conturilor de trezorerie

Procedeul de validare condițională în listă în funcție de tipul operației funcționează astfel: „dacă tipul operației este fie IC (încasare prin casă), fie IB (încasare prin bancă), atunci, printr-o structură imbricată de tip IF, se propun corespondențele conturilor de trezorerie debitoare; altfel, se propune o celulă vidă situată în afara modelului (celula I1).

Semnificația celuRon vide constă în următorul fapt: dacă utilizatorul introduce un cont pentru care nu există corespondență pentru conturile de trezorerie debitoare, celula vidă inhibă posibilitatea acceptării contului introdus în mod eronat, din cauza faptului că acesta nu este cuprins în listele corespondențelor, generându-se o casetă de dialog ce semnalează eroarea produsă.

Denumirea contului corespondent care funcționează prin debitul sau creditul conturilor de trezorerie va fi recuperată și afișată automat dintr-o listă numită „Conturi”, cu ajutorul funcției de consultare verticală VLOOKUP.

Suma încasărilor este introdusă de utilizator numai dacă formula contabilă privind încasările prin casă sau prin bancă este completată. În felul acesta este permisă numai introducerea de sume pozitive. Dacă formula de validare ar conține în plus restricția „G6<>0”, ar fi permisă și introducerea de sume negative, ceea ce ar da posibilitatea stornării unor operații de trezorerie generatoare de încasări.

Suma plăților prin conturile de trezorerie este validată încrucișat în funcție de anumite restricții:

=IF(OR(ISBLANK(H7),ISBLANK(I7)),0,IF(OR(ISBLANK(D7:E7),ISBLANK(G7)),IF(OR(H7=5121,C7="PB"),K7<=L6,IF(OR(H7=5311,C7="PC"),K7<=MIN(N1,M6),K7=0)),K7=0))

Pentru ca o editare în rubrica „Sume plăți” să fie posibilă, trebuie să existe un cont de trezorerie care să se crediteze prin debitul unor conturi corespondente. Dacă respectivele rubrici sunt vide, atunci editarea sume plăți nu este permisă.

În cazul în care pe linia curentă nu există operații de trezorerie generatoare de încasări, atunci este permisă editarea unei sume de plată.

În cazul în care contul de trezorerie creditor este 5121 (H7=5121) sau dacă tip operație este o plată prin bancă (C7=”PB”), atunci suma curentă de plată (K7) trebuie să fie mai mică sau egală decât soldul final precedent (L6) al contului respectiv.

În situația în care contul de trezorerie creditor este 5311 (H7=5311) sau dacă tip operație este o plată prin casă (C7=”PC”), atunci suma curentă de plată (K7) trebuie să fie mai mică sau egală decât minimum dintre suma stabilită ca plafon maxim de plăți prin casă (N1) și soldul final precedent (M6) al contului casa.

Finalitatea aplicației informatice constă în calcularea, pentru fiecare operațiune generatoare de încasări și plăți, a soldului curent al trezoreriei firmei, precum și disocierea acestuia în cele două conturi principale de evidență a trezoreriei.

Soldul general al trezoreriei este calculat în mod clasic: sold inițial + încasările ziRon curente – plățile ziRon curente, pentru prima poziție a soldului, iar pentru următoarele, formula este: soldul ziRon precedente + încasările ziRon curente – plățile ziRon curente.

Pentru soldurile conturilor 5121 și 5311, formulele de calcul includ și un test asupra tipului contului de trezorerie, după caz, debitor sau creditor, cu următoarea semnificație: dacă există, fie un cont de trezorerie debitor, fie unul creditor pentru o operațiune economică, atunci se calculează noul sold, altfel, se preia soldul operației precedente.

CÂTEVA CONCLUZII

Prin intermediul celor cinci capitole ale acestei lucrări, intitulată „Contabilitatea și gestiunea trezoreriei”, mi-am propus să realizez atât o analiză teoretică cât și practică a principalelor aspecte legate de conceptul de trezorerie.

Primul capitol este destinat aspectelor teoretice referitoare la trezoreria întreprinderii.

Pornind de la opiniile potrivit cărora termenul de „trezorerie” este asimilat fie lichidităților dintr-o unitate, fie cu toate valorile ce pot fi transformate ușor în lichidități sau chiar cu întreaga activitate desfășurată în cadrul casieriei dintr-o instituție, am considerat că nici una dintre variantele de mai sus nu prezintă o descriere completă a acestui termen. Astfel, după prezentarea celor mai importante opinii pe acset subiect, am delimitat două puncte de vedere referitoare la conceptul de trezorerie: organizatoric și structural. Dacă privim din punct de vedere organizatoric, trezoreria se adaptează cerințelor concrete și dimensiunilor fiecărei unități, în timp ce, din punct de vedere structural, se impune o detaliere a acesteia.

De faptul că trezoreria ocupă un loc central în cadrul sistemului informațional al întreprinderii ne putem da seama și datorită interesului cu privire la trezoreria unei întreprinderii al diverselor categorii de utilizatorii, dar mai ales în urma analizei raportului între performanța financiară și trezoreria intreprinderii.

Conținutul celui de al doilea capitol este destinat tabloului fluxurilor de trezorerie, inițial un simplu document de sinteză ce urmărea să evidențieze fluxurilor de fonduri, iar mai apoi fluxurile de trezorerie, devenind o componentă esențială a situațiilor financiare întocmite și publicate anual de marile întreprinderi.

Pornind de la un scurt istoric cu privire la normele de contabilitate prin care a fost adoptat tabloul fluxurilor de trezorerie atât la nivel național, cât și internațional, am realizat un studiu privind fluxurile de trezorerie atât în viziunea organismului internațional de normalizare, cât și în câteva sisteme contabile reprezentative (în contabilitatea americană, britanică, canadiană, franceză, românească, precum și în alte țări). În aceste condiții, avem posibilitatea realizării unei comparații între informația oferită de tabloul de flux din țara noastră și informația oferită de tablourile întocmite în alte țări.

În încheierea capitolului, am recurs la o prezentare a modului în care pot fi valorificate informațiile din tabloul fluxurilor de trezorerie, două fiind direcțiile de analiză considerate relevante, și anume : analiza riscului de faliment și analiza rentabilității.

Cel de-al treilea capitol prezintă instrumentarea contabilă a operațiilor de trezorerie, cuprinzând: contabilitatea decontărilor prin conturi bancare, contabilitatea decontărilor în numerar, contabilitatea investițiilor financiare pe termen scurt și contabilitatea altor operațiuni de trezorerie.

În cel de-al patrulea capitol al lucrării, pornind de la obiectivele gestiunii trezoreriei și de la rolul trezorierului și al controlorului de gestiune în realizarea acestor obiective, am prezentat câteva aspecte teoretice și practice privind elaborarea bugetului de trezorerie, principalul instrument de previziune detaliată a fluxurilor de trezorerie. Utilitatea dezbaterii acestui subiect este dată de faptul că, cele mai multe decizii, interne sau externe, privind activitatea viitoare dintr-o entitate economică, sunt luate în funcție de capacitatea acesteia de a degaja fluxuri de lichidități suficiente. Având ca punct de plecare previziunea încasărilor și cea a plăților, am elaborat bugetul de trezorerie, informațiile previzionale pe care le degajă acesta făcând din el un element vital pentru conducerea unei întreprinderii, deoarece este singurul instrument de previziune a fluxurilor de trezorerie pe termen scurt, de cele mai multe ori sub un an.

Ultimul capitol prezintă un model informatic de gestiune curentă a operațiunilor de încasări și plăți, aplicație realizată cu ajutorul facilităților oferite de procesorul de tabele Excel’2002.

Într-o economie de piață, întreprinderea trebuie privită ca un sistem care există și funcționează prin relațiile sale cu terții (investitori, creditori, furnizori etc.), relații ce se concretizează prin fluxuri patrimoniale. De măsura în care aceste fluxuri îmbracă forma lichidităților sunt interesați atât terții (pentru recuperarea sumelor investite și obținerea unui câștig sau pentru recuperarea unor creanțe), cât și conducerea unității, pentru că numai astfel sistemul poate funcționa.

BIBLIOGRAFIE

Albu Nadia, Albu Cătălin, ” Instrumente de management al performanței – Control de gestiune ”, vol.II, Ed.Economică, București

Albu Nadia, Albu Cătălin, ” Particularități privind metoda indirectă de calcul al fluxurilor de trezorerie din exploatare ”, în Revista Contabilitatea, expertiza și auditul afacerilor, nr.6/iunie 2003, Ed.CECCAR

Bojian Octavian, ” Contabilitatea întreprinderii ”, Ed.Economică, București, 1999

Ciocan Daniela, ” IAS 7 : Situația fluxurilor de numerar ”, în Revista Contabilitatea, expertiza și auditul afacerilor, nr.8/august 2003, Ed.CECCAR

Feleagă Niculae -coordonator, ” Contabilitate aprofundată ”, Ed.Economică, București, 1996

Feleagă Niculae, Ionașcu Ion, ” Contabilitate financiară ”, vol.III, Ed.Economică, București, 1993

Feleagă Niculae, ” Controverse contabile ”, Ed.Economică, București, 1996

Feleagă Niculae, ” Îmblânzirea jungRon contabilității ”,Ed.Economică,București, 1997

Feleagă Niculae, ” Sisteme contabile comparate ” , vol.I, ediția a II-a, Ed. Economică, București, 1998

Feleagă Niculae, ” Sisteme contabile comparate ”,vol.II, ediția a II-a, Ed. Economică, București, 1999

Feleagă Niculae, Malciu Liliana, ” Politici și opțiuni contabile ”, Ed.Economică, București, 2002

Feleagă Niculae, Ionașcu Ion, ” Tratat de contabilitate financiară ”, volumele 1 și 2, Ed. Eonomică, București, 1998

Hubert de la Bruslerie, Eliez Catherine, ” Trésorerie d’entréprise, Gestion des liquiditées et des risques ”, Precis Dalloz, Paris,1997

Lassègue Pierre,  ” Gestion de l’entreprise et compabilité ”, Precis Dalloz, Paris,1996

Lazăr Alexandra, ” Contabilitatea trezoreriei ”, în Revista Finanțe publice și contabilitate , Serie noua, anul XIV, nr.7-8 iulie-august 2003

Malciu Liliana, ” Cererea și oferta de informații contabile ”, Ed. Economică, București,1998

Minu Mihaela, ” Contabilitatea ca instrument de putere ”, Ed.Economică, București, 2002

MoștofRon Lăcrămioara, Iancu Dan, ” IAS 7: Situațiile fluxurilor de numerar ”, în Revista Contabilitatea, expertiza și auditul afacerilor, nr.11/noiembrie 2001, Ed.CECCAR

Possler Ladislau, Lambru Gheorghe, ” Contabilitatea întreprinderilor, îndrumar practic actualizat și completat ”, Ediția a VII-a, ed.Fundației “Andrei Șaguna, Constanța, 2004

Neag Ramona, ” Reforma contabilității românești între modelele francez și anglo-saxon ”, Ed.Economică, București, 2000

Ristea Mihai, ” Noul sistem contabil al agenților economici din România ”, Ed.CECCAR, București, 1993

Ristea Mihai, Dumitru Corina Graziella., ” Contabilitate financiară ”, Ed. Margăritar, București, 2003

Săcărin Marian, ” Grupurile de societăți și repere ale interpretării conturilor consolidate ” , Ed.Economică, București, 2002

Stancu Ion, ” Finanțe. Teoria piețelor financiare. Finanțele întreprinderilor. Analiza și gestiunea financiară ”, Ed. Economică, București, 1996

Tabară Neculai, Mircea Cristina M., ” De la tabloul de finantare la tabloul fluxurilor de trezorerie ”, în Revista Contabilitatea, expertiza și auditul afacerilor, nr.9/septembrie 2000, Ed.CECCAR

Țugui Iuliana, ” Contabilitatea fluxurilor de trezorerie ”, Ed.Economică, București, 2002

Vintilă Georgeta, ” Gestiunea financiară a întreprinderii ”, Ed.Didactică și Pedagogică, București, 2000

*** Legea Contabilității nr. 82/91, M.O. nr. 265 / 1991

*** Regulamentul de aplicare a Legii contabilității, aprobat prin HG 704/1993 privind aprobarea unor măsuri de executare a Legii contabilității nr.82/91, publicat în M.O. 303 bis/22 dec.1993