Gestiunea Riscurilor Financiare In Cadrul Sistemului Bancar

=== l ===

PARTEA I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

DEFINIȚIE

Activitatea specifică a băncilor, ca instituții specializate, constă în atragerea de disponibilități de pe piață, care împreună cu capitalul propriu să fie plasate în afaceri profitabile. Aceasta presupune că băncile sunt în măsură să asigure prețul resurselor atrase de pe piață, cheltuielile proprii de funcționare și să obțină și un profit convenabil.

Gestiunea bancarã se referã la ansamblul de operații cu privire la atragerea de fonduri disponibile de la public, în conturi cu numerar sau titluri negociabile plãtibile la vedere sau la termen, în vederea pãstrarii și funcționãrii lor, iar pe de altã parte acordã credite solicitanților. Gestiunea unei bãnci constă în concilierea acestor funcții sau activitãți diferite, respectãnd anumite echilibre menite sã asigure perenitatea instituției. Dar, dincolo de acest obiectiv, bãncile, ca toate instituțiile, își apãrã propriile interese.

Funcțiile sistemelor tradiționale s-au extins atãt pe piețele naționale, cât și pe cele internaționale. Piețele financiare au devenit mult mai fragile și supuse hazardului. Aceasta a condus la o crestere accentuatã a incertitudinii și, în consecințã, la multiplicarea riscurilor specifice sistemului bancar.

Pentru noțiunea de risc nu existã o definiție unicã. În schimb el poate fi prezentat prin trei caracteristici principale:

cauzele riscului provin din instabilitate.

punctul critic de manifestare a riscului este determinat de obiectivele întreprinzatorului.

riscul reprezintã posibilitatea ca obiectivele stabilite sa nu fie realizate.

În consecințã prin risc se înțelege manifestarea unei instabilitãți ce rezultã din alegerea unui obiectiv greșit. În aceastã accepțiune riscul apare în dependența de un obiectiv ales precum și în legaturã cu cauzele concrete ale obiectivului greșit ales (de exemplu riscul valutar).

Riscul poate fi privit și sub aspectul pericolului sau pierderii pe care îl/o genereazã o decizie greșitã în opoziție cu o altã decizie care ar fi fost mai bunã.

Într-o accepțiune mult mai simplă, riscul poate fi privit și doar sub aspectul posibilitãții apariției unei pierderi. În acest caz este necesar sã abordãm riscul în opoziție cu posibilitatea apariției unui câștig. În urma unei decizii financiare rezultatul se poate concretiza într-un câștig sau într-o pierdere.

Evoluția economiei mondiale, dar mai ales evoluția actuală a României obligă la o atentă politică de măsurare a riscurilor, pentru a obține profituri acceptabile în viitor, în condițiile influenței pe care o bancă o poate suferi din partea factorilor externi concurențiali. De asemenea, un alt element care trebuie luat în considerare este evaluarea performanțelor anterioare, ca un pas obligatoriu pentru proiectarea unei activități viitoare adecvate.

Deși perspectiva celor mai multe analize bancare asupra riscului este îngustã, trebuie subliniat cã acesta este generat de o multitudine de operații și proceduri. De aceea, riscul bancar trebuie privit ca un conglomerat sau complex de riscuri, de cele mai multe ori independente, prin aceea cã pot avea cauze comune sau cã producerea unuia poate genera în lanț și alte riscuri. Drept urmare, aceste operații și proceduri genereazã în permanențã expunere la risc.

2. CLASIFICAREA RISCURILOR BANCARE

Lumea financiarã a zilelor noastre, puternicã și foarte integratã, determinã bãncile sã facã fațã unui numãr de riscuri complexe și strâns legate unele de altele. Multe riscuri prezintã trasãturi comune (cauze, instrumente și tehnici de gestiune, metode de evaluare) și tratarea lor corelatã permite observații ce pot facilita atât înțelegerea procesului de gestiune, cât și asimilarea unor procedee și tehnici. De aceea a devenit necesară studierea sistematică a riscurilor bancare, clasificarea lor după diferite criterii căpătând o importanță deosebită.

Volatilitatea pieței financiare accentuează necesitatea studiului riscurilor, cu atât mai mult cu cât fenomenul se face simțit tot mai puternic în economia românească, cu semnificații profunde pentru prezent, dar mai ales pentru viitor.

2.1 CLASIFICAREA RISCURILOR BANCARE ÎN FUNCȚIE DE EXPUNEREA LA RISC

Expunerea la risc a unei instituții financiare, deși generatã de același ansamblu de activitãți, poate fi privitã din douã puncte de vedere: ca expunere inerentã și ca expunere suplimentarã sau subiectivã.

În acest context riscurile pure se caracterizeazã prin aceea cã decurg din expunerea generată de exploatarea bancară însăși ca potențial de a produce evenimente cauzatoare de pierderi. Astfel de evenimente pot fi considerate fraudele în efectuarea unor plãți, accidentarea în cãdere a unui client într-una din agențiile bãncii (ce dã naștere unei rãspunderi civile a bãncii) sau degradarea mediului ambiant de cãtre active dobândite de bancã în urma exercitãrii unor drepturi de ipotecã.

La rândul lor riscurile pure pot fi imparțite in:

riscuri fizice

riscuri financiare

riscuri criminale și frauduloase

riscuri de rãspundere

Riscurile fizice se pot manifesta ca distrugere sau avariere a clãdirilor, a mașinilor, a liniilor de telecomunicații.

Riscurile financiare pot apãrea ca pierderi complete de date, de cecuri în curs de încasare, pierderi de efecte, distrugerea activelor, nerecuperarea pierderilor.

Riscurile criminale și frauduloase: pãtrunderi în fișierele informatice, utilizarea frauduloasã a mijloacelor de platã, a unei operații de cãtre un salariat sau de cãtre terți, întocmirea dosarului de credit pe bazã de falsuri, toate tipurile de deturnãri de fonduri (inclusiv informatice), furt, deturnare de fonduri de cãtre un salariat, bancnote false, atac armat, tâlhãrii, furt de valori etc.

Riscuri de rãspundere: nerespectarea normelor privind deschiderea de conturi, pierderi de efecte în contul clientului, rãspunderea cenzorilor, erori de ordin bursier în operațiile cu titluri, pierderi de cecuri, acordãri abuzive de credite, suspendãri abuzive de credite, greșeli de consultanșã în ingineria financiarã.

Riscurile lucrative sunt expresia expunerii pe care o generează demersurile făcute pentru a obține profit mai mare, în principal pe seama unei politici de creditare agresive sau prin pierderi la portofoliul de titluri sub incidența volatilității acestora.

2.2 CLASIFICAREA RISCURILOR BANCARE ÎN FUNCȚIE DE CARACTERISTICA BANCARÃ

Luând în considerare gama de operații bancare ce pot genera riscuri și forma acestor riscuri distingem urmatoarele grupe de riscuri:

riscuri financiare asumate în gestiunea bilanțului

riscuri de prestare caracteristice pentru sfera serviciilor bancare

riscuri ambientale generate de operarea bãncii într-un mediu concurențial strict reglementat de autoritatea bancarã și într-un spațiu economic caracterizat de propria sa dinamicã

Riscurile financiare pot fi considerate drept cea mai importantă grupă de riscuri bancare, dat fiind cã proasta lor gestiune produce cele mai multe falimente bancare. Tipurile de risc specifice acestei grupe sunt:

riscul de creditare, denumit și risc de insolvabilitate a debitorilor, risc de nerambursare sau risc al deteriorarii calitãții activelor bancare. Acesta exprimã posibilitatea încasãrii efective, la scadențã a fluxului de venituri anticipat (capital avansat plus dobânzi).

riscul de piațã sau de variație a valorii activelor financiare apare ca risc de variație a ratei dobânzii, risc valutar și risc de variație a cursului activelor financiare. Exprimã probabilitatea ca o variație a condițiilor de piațã sã afecteze negativ profilul bancar.

riscul de faliment, riscul de capital sau riscul de îndatorare exprimã probabilitatea ca fondurile bãncii sã fie insuficiente pentru a acoperii pierderile rezultate din activitatea curentã sau cã aceste pierderi sã afecteze în mod negativ plasamentele creditorilor bãncii.

riscul de lichiditate sau riscul de finanțare, ce exprimă posibilitatea finanțării efective a operațiunilor bancare, posibilitatea de a nu le realiza. Între toate aceste grupe de risc se exercită o interacțiune permanentă. De exemplu, o expunere reală excesivă la riscul de creditare poate genera risc de lichiditate, dacă banca nu are suficiente active lichide pentru a face față obligațiilor sale scadente.

Riscul de lichiditate poate genera risc de faliment dacă banca nu își poate procura rapid resursele deficitare. Mai mult, în sistemul bancar problemele cu care se confruntă o bancă pot afecta negtiv și bănci partenere (pericol de contagiune).

Acest risc specific ansamblului băncilor este numit risc sistemic și gestiunea lui este sarcina Băncii Centrale.

Riscurile de prestare sunt asociate operațiilor din sfera serviciilor financiare. Urmatoarele tipuri de riscuri fac parte din această categorie:

riscul operațional sau riscul de sarcinã exprimã probabilitatea ca banca sã devinã incapabilã sã mai asigure servirea clienților într-un mod rentabil. Sunt importante în acest sent atât oferta de servicii, cât și capacitatea conducerii de a evalua și controla cheltuielile generate de prestarea acestora.

riscul tehnologic este asociat calitații și structurii ofertei de produse financiare care au și ele un ciclu de viațã propriu și tind sã fie înlocuite de produse mai performante. Alegerea incorectã a momentului scoaterii/introducerii unui produs poate genera pierderi semnificative și existã în permanențã riscul ca momentul ales sã nu fie cel mai adecvat din punctul de vedere al maximizarii profitului bancar.

riscul produsului nou este asociat inovãrilor din sfera produselor financiare. Exprimã probabilitatea cumulatã a producerii mai multor evenimente adverse: situarea cererii sub nivelul anticipat, depãșirea nivelului planificat al costurilor specifice, lipsei de profesionalism a echipei manageriale. Un astfel de risc poate fi întâlnit la ATM-uri. O bancă poate să investească și să-și dezvolte o rețea de ATM-uri, competitivă la un moment dat. În paralel furnizorii de ATM-uri dezvoltă propriile produse și le oferă altor clienți. Produsele oferite se dovedesc a fi superioare tehnologiei băncii, astfel că investiția ei poate deveni pierdere.

riscul strategic exprimă probabilitatea de a nu alege strategia optimã în condițiile date. Acest risc este inerent oricărei selecții de piețe, produse și zone geografice pe care o implică definirea strategiei băncii într-un mediu complex.

Grupa riscurilor ambientale cuprinde o clasã de riscuri cu un puternic potențial de impact asupra performanței bancare, dar asupra cãrora banca are, în cel mai bun caz, un control limitat. Aceste riscuri exprimã posibilitatea ca o schimbare adversã de mediu sã afecteze negativ profitul bãncii:

riscul de fraudã sau riscul resurselor umane este un risc de ordin intern inclus în aceastã grupã, deoarece actele și mai ales intențiile salariaților bãncii reprezintã o variabilã externã greu controlabilã. Acest risc rezultă și din politica de personal (recrutare, pregătire, motivare, menținerea specialiștilor) și exprimã probabilitatea comiterii unor furturi sau a unor alte acte contrare intereselor bãncii de cãtre angajații acesteia. Fraudele pot afecta sensibil rentabilitatea bãncii, atunci cãnd nu pot fi detectate din vreme sau recuperate.

riscul economic este asociat evoluției mediului economic în care acționeazã banca și clienții acesteia. Manifestarea acestuia poate fi la nivel sectorial, regional, național sau internațional. Exprimã probabilitatea diminuãrii performanței bãncii ca urmare a unei evoluții adverse a condițiilor de mediu. Acestea influențeazã calitatea plasamentelor, volatilitatea resurselor și potențialul de risc.

riscul concurențial exprimã probabilitatea reducerii profitului în condițiile modificarii raporturilor de piațã în defavoarea bãncii. El este inerent activitãții bancare deoarece majoritatea produselor financiare oferite pe piațã de o bancã sunt oferite și de alte instituții financiare.

riscul legal reflectã faptul cã bãncile trebuie sã opereze în contextul stabilit de reglementãrile legale în vigoare, chiar dacã acestea le creeazã un dezavantaj competitiv fațã de alte instituții financiare concurente. Un alt aspect se referã la permanenta incertitudine în ce privește evoluția viitoare a cadrului normativ de desfãșurare a activitãții bancare și referitor la momentul implementãrii unor noi reglementãri.

2.3 CLASIFICAREA RISCURILOR BANCARE ÎN FUNCȚIE DE ALOCAREA LOR ÎN CADRUL SISTEMULUI FINANCIAR

Din acest punct de vedere riscurile apar ca diversificabile sau nediversificabile.

Riscurile diversificabile sunt acele riscuri care ajung sã fie relativ nesemnificative atunci când sunt combinate suficient de multe poziții bilanțiere pentru ca legea numerelor mari sã fie activatã. Este demn de reținut faptul cã putem reduce expunerea globalã a unei bãnci la un anume tip de risc, mãrind suficient numãrul operațiilor și partenerilor susceptibili de a genera acel risc.

Riscurile nediversificabile sunt cele care ramân relativ nesemnificative ca expunere, chiar și dupã ce toate posibilitãțile de a folosi legea numerelor mari au fost exploatate.

În practicã orice poziție bilanțierã sau extrabilanțierã comportã atât elemente diversificabile cât și elemente nediversificabile. Riscurile nediversificabile au puțini factori determinanți, în esențã variabile preț: rate ale dobânzii, cursuri valutare, prețuri ale materiilor prime, indicatori macroeconomici. Aceste variabile reflectã variații ale preferințelor consumatorilor, schimbãri de tehnologie, politici guvernamentale. Din punctul de vedere al gestiunii riscurilor bancare o protecție specificã se poate concepe doar în cazul riscurilor diversificabile. Dacã definim riscul ca fiind probabilitatea de producere a unui eveniment incert pentru care este cunoscutã repartiția efectelor producerii lui sau pentru care aceasta poate fi aproximatã prin studiul efectelor aleatoare deja produse, atunci incertitudinea (absolutã) este asociatã evenimentelor pentru care repartiția efectelor este complet necunoscutã (Frank Knight).

În cazul riscurilor, protecția se asigurã prin gestiunea unor tehnici și instrumente specifice (riscuri diversificabile) și prin capital (riscuri nediversificabile). Incertitudinea necesitã întotdeauna un capital suficient și nu poate fi gestionatã prin tehnici specifice. Pentru a asigura protectia bãncii în cazul riscurilor nediversificabile și al incertitudinii pure, nimic nu poate înlocui capitalul bancar și nici o tehnicã sau instrument, oricât de sofisticate ar fi, nu pot asigura o protecție suficientã.

2.4 CLASIFICAREA RISCURILOR LEGATE DE TRANSFORMÃRI

Un alt rol al bãncilor este acela de a transforma titlurile primare emise de firme (acțiuni, obligațiuni) în titluri indirecte (depozite la vedere, la termen). Riscul legat de transformare apare, deci, din faptul cã bãncile împrumutã pe termen mediu resurse la vedere sau pe termen scurt.

Este necesarã o corelare a scadenței pasivelor bancare cu cea a activelor. Se disting astfel douã tipuri de riscuri legate de activitatea de transformare:

riscul de lichiditate care privește disponibilitatea imediatã a fondurilor plasate și apare în douã condiții:

activul bãncii este mai puțin lichid decãt pasivul sãu.

lichiditatea prematurã a activului trebuie sã antreneze pierderi specifice, care nu s-ar manifesta pentru proiecte pe termen lung.

Punctul de plecare în manifestarea riscului de lichiditați este comportamentul unui anumit numãr de deponenți care decid retragerea anticipatã a depozitelor.

riscul de solvabilitate – se referã la riscul provenit dintr-un randament incert al activului bãncilor și dintr-o informare imperfectã a deponenților privind acest randament.

Se pune problema selectãrii tipurilor de active ce revin spre finanțare bãncilor mergînd pânã la ideea ”NARROW BANKING” concept prin care bãncile de depozit ar trebui sa-și consacre totalitatea resurselor cumpãrãrii de active fãrã risc. M. Hellwing aratã cã strategia de suprimare totalã a riscului de transformare în bãnci este sub-optimalã.

În anul 2003 BNR a efectuat un sondaj referitor la evoluția și riscurile cu care se confruntă sistemulbacar românesc în prezent și pe termen mediu. Respondenții vizați au fost specialiști din cadrul băncilor și sucursalelor băncilor străine care operează în România, bănci de investiții, instituții de consultanță financiară și din cadrul BNR.

Cele mai importante 10 riscuri selectate au fost

Comparativ cu anul precedent se observă o creștere a importanței riscurilor de piață (riscul de dobândă și riscul valutar). Riscul de dobândă va deveni cu atât mai important cu cât, o dată cu scăderea inflației, se va dezvolta portofoliul de plasamente și resurse cu dobânzi fixe ale băncilor. Un alt factor care își pune amprenta asupra acestui risc este impredictibilitatea introdusă pe piața monetară de modificarea repetată de către BNR a rateidobânzii de intervenție.

Riscul valutar capătă o importanță tot mai mare ca urmare a cresterii volumului și numărului creditelor în valută. Managementul acestui risc este complicat de volatilitatea ridicată a cotațiilor euro/dolar pe piețele internaționale și de diponibilitatea redusă a instrumentelor de hedging pe piața românească.

Riscul de credit se situează în continuare pe prima poziție, important fiind faptul că, pe fondul creșterii accelerate a expunerii băncilor față de economia reală, media obținută a coborât de la 2.7 la 2.5, iar tendința este de creștere. Relaxarea condițiilor de creditare, cât și lipsa unui Birou de Credite sunt factori cu influență negativă asupra acestui risc. În plus, dat fiind gradul înalt de substituție valutară a activelor, riscul valutar contribuie la creșterea riscului de credit. Faptul că acest risc este în creștere este explicabil în condițiile în care absența altor oportunități de plasament cât și reducerea randamentelor la titlurile de stat vor susține în continuare dezvoltarea creditului neguvernamental.

În contextul predomonanței resurselor atrase pe termen scurt, majorarea ponderii plasamentelor pe termen mediu și lung face ca riscul de lichiditate să rămână o preocumpare a operatorilor din sistemul bancar românesc.

În ceea ce privește riscul de fraudă, acesta este considerat ca având un cost de oportunitate scăzut. Evoluția lui ar putea fi corelată cu o creștere a incidențelor cazurilor de fraudare a băncilor atât din interior cât și din afara lor.

Riscurile operaționale sunt de asemenea foarte importante datorită contextului macroeconomic și dominanței pe piață, în condițiile intensificării competiției în sistemul bancar.

CONDIȚIILE APARIȚIEI RISCURILOR BANCARE

Riscurile cu care se confruntă instituțiile bancare în activitatea lor sunt determinate de perticularitățile specifice domeniului bancar, precum și de o serie de alte considerente. Caracterul banilor, de instrument universal de schimb, de mijloc de măsură a valorii și de tezaurizare, pe de o parte, iar pe de o altă parte, volatilitatea banilor, precum și sensibilitatea acestora față de fluctuațiile ce au loc în economie fac ca scopul activitîții băncilor să fie acela de maximizare a profitului în condițiile minimizării riscului.

Dublul rol al băncilor, acela de entități economice independente, care au ca scop maximizarea profitului, dar și de elemente ale sistemului bancar coordonat de banca centrală, avînd ca obiectiv implementarea politicii monetare a acesteia, implică o nouă dimensiune a riscului. Aceste politici duse în scopul atingerii obiectivului propriu pot intra în conflict cu măsurile de politică monetară ale băncii centrale. Băncile sunt în același timp subsistem economic și sistem de sine stătător, coordonat de autoritatea centrală. Rolul și funcțiile sistemului bancar se referă în primul rând la aplicarea măsurilor de politică monetară, acestea fiind căile de conducere și coordonare a economiei la nivel național.

Serviciile de intermediere și transfer asigurate de bănci se adresează tuturor categoriilor de participanți la activitatea economică, respectiv agenți economici și persoane fizice. Diversitatea serviciilor și produselor bancare are ca sursă, la rândul ei, diversitatea clienților ale căror necesități diferite sunt satisfăcute de bănci prin promovarea de noi servicii și produse bancare. Diversitatea acestor operațiuni bancare și diversitatea clientelei presupun asumarea unor riscuri specifice de către bănci atât în ceea ce privește calitatea, oportunitatea și costurile respectivelor produse și servicii, cât și în ceea ce privește selectarea clienților beneficiari ai acestora.

Valorile vehiculate în cadrul sistemului bancar sunt de o importanță ce determină o abordare specifică: fluxurile ce pătrund și ies din bănci sunt de valori foarte mari, fiind constituite din sume diverse, ce au la bază o multitudine de documente justificative. Sistemul de evidență și control al existenței și mișcărilor banilor într-o bancă trebuie să asigure și transparența operațiunilor dar mai ales o strictă urmărire la nivel analitic a acestor mișcări. Riscul decurge din faptul că volumul banilor existenți ca resurse și cel al plasamentelor este constituit mai ales din sume mici aparținînd unei mase mari de clienți. De aceea este esențială menținerea sub control a unor factori ca lichiditatea, echilibrul în timp al resurselor și plasamentelor pe diverse scadențe, volumul total al fluctuațiilor de bani în cele două planuri bilanțiere.

Apariția riscurilor bancare este condiționată de manifestarea unor factori care depind de: evoluția generală a economiei, schimbări în organizarea băncii, luarea unor decizii financiare, condițiile politice și economice.

Evoluția generală a economiei determină schimbări ale indicatorilor macroeconomici (dinamica PIB, evoluția ratei inflației, stabilitatea monetară, etc.). băncile depind de starea economică a unei țări la un moment dat, prin faptul că deciziile de politică monetară ale băncii centrale sunt aplicate prin intermediul băncilor, pe de o parte, dar și pentru că acestea își atrag resursele și efectuează plasamentele și în mediul nebancar, care este afectat de rezultatele la nivel macroeconomic. De exemplu, o țară afectată de recesiune este riscantă din punct de vedere bancar, datorită reducerii masei resurselor și, în același timp, scăderii investițiilor finanțate din credite bancare. Rating-ul unei bănci nu poate depăși pe cel național, riscul de țară determinînd astfel riscul bancar din punct de vedere al operațiunilor externe.

Inflația este de asemena un indicator al stării de echilibru economic. O rată mare a inflației afectează acut rezultatele activității bancare pe termen scurt și determină o majorare sine die pe termen mediu și lung a tuturor categoriilor de risc bancar. Există o relație de directă proporționalitate între nivelurile inflației și cele ale nivelurilor riscurilor bancare.

Schimbarea reglentărilor financiar-bancare și cele economice influențează eficiența și siguranța bancară. Modificările impuse de reglementările de politică monetară supun actele decizionale ale managerilor bancari unui risc de neconcordanță, risc care trebuie avut în vedere atunci când se comensurează efectele unei decizii interne de politică bancară. Pe de altă parte, dependența activității bancare de factorul timp face ca o măsură luată la nivel intern de către o bancă în ceea ce privește,de exemplu, procentele de dobândă activă și pasivă să nu-și atingă scopul de creștere a activității băncii, în cazul în care banca centrală modifică într-un sens nedorit fie nivelul rezervei minime obligatorii, fie valoarea dobânzii de refinanțare. Aceste modificări au asupra băncii un impact direct , dar aceste efecte au și o altă destinație, și anume economia reală, reacțiile acesteia la modificările normative avînd influență asupra activității în sine și a rezultatelor activității bancare.

Greșita organizare a băncii, pregătirea necorespunzătoare sau efectuarea unor operațiuni ineficiente sau nesupravegheate pot genera, de asemenea, pierderi. Resursele umane sunt considerate un activ foarte important al unei entități economice, din punct de vedere al calității, experienței, pregătirii corespunzătoare a personalului. Evaluarea riscului uman se face pornind de la premisa că problemele privind personalul sunt relativ cuantificabile și duc la aprecieri subiective, eficiența utilizării factorului uman putînd fi evidențiată doar indirect în rezultatele activității, prin eliminarea influenței factorilor cuantificabili, și nu întotdeauna pe criterii realiste.

Luarea unor decizii financiare afectează în mod direct și implicit creditul, rata dobânzii, lichiditatea și capitalul propriu al bancii. Deciziile manageriale sunt supuse unor riscuri ale căror surse provin din mediul economic nebancar dar și din interiorul băncii. Aceste decizii puternic condiționate de variațiile independente ale diverselor structuri exterioare și interioare, pot fi considerate sursa principală a riscurilor de orice natură asociate activității bancare.

Condițiile politico-economice actuale și viitoare ale unei țări au implicații asupra serviciului datoriei publice. Intercondiționalitatea între economic și politic generează pe termen lung tendințe pozitive sau negative asupra imginii țării în lume. Cuntificarea riscului de țară se face avînd în vedere aceste tendințe, care afecteză la rândul lor operațiunile bancare externe. De exemplu, finanțările externe derulate prin intermediul băncilor sau liniile de credit susținute de băncile străine printr-o bancă autonomă sunt condiționate în ceea ce privește dobânda, garanțiile sau condițiile de rambursare de riscurile evaluate de finanțatori, luîndu-se în calcul în primul rând riscul de țară și apoi riscul băncii.

PROCESUL DE GESTIONARE A RISCURILOR BANCARE

Este evident cã o strategie bancarã performantã trebuie sã cuprindã atât programe cât și proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizeazã, de fapt, minimizarea probabilitãții producerii acestor riscuri și a expunerii potențiale a bãncii. Obiectivul principal al acestor politici este acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de bancã, iar obiectivul central al activitãții bancare îl reprezintã obținerea unui profit cât mai mare pentru acționari.

Importanța gestiunii riscurilor bancare nu se rezumã doar la minimizarea cheltuielilor. Preocuparea permanentã a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive și asupra comportamentului angajaților care devin mai riguroși și mai conștiincioși în îndeplinirea sarcinilor de servici; nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor activitãți frauduloase. O gestiune eficace a riscurilor bancare își va pune amprenta și asupra imaginii publice a bãncii. Clienții doresc o bancã sigurã și acționarii la fel.

Problema gestiunii riscurilor bancare este abordatã dintr-o perspectivã îngustã, pentru tipuri de riscuri specifice. Aceasta deoarece riscurile bancare sunt diverse și complexe. Cu toate acestea nu trebuie sã pierdem din vedere faptul cã pentru toate aceste riscuri expunerea este a bãncii și cã, în plus, multe riscuri sunt interdependente. Gestiunea globalã a acestor riscuri se impune ca o necesitate și trebuie organizatã la nivelul centralei bancii.

Etapele procesului de gestiune globalã a riscurilor bancare sunt urmatoarele:

identificarea și evaluarea riscurilor

controlul riscurilor și eliminarea/evitarea acestora

finanțarea riscurilor (prin acoperire sau transfer)

O gestiune adecvatã a riscurilor trebuie sã treacã prin toate aceste etape și sã aibã în vedere pierderile anticipate, rezervele constituite, transferul eventual al riscurilor (asigurare), integrarea gestiunii riscurilor bancare în sistemul global de gestiune a bancii.

4.1 IDENTIFICAREA ȘI EVALUAREA RISCURILOR

Unele riscuri sunt evidente pentru oricine, altele nu pot fi identificate, indiferent de măsurile de precauție luate, până la declanșarea lor și provocarea de pierderi în activitățile respective,.în aceste condiții se recomandă o mare atenție pentru identificarea oricărui tip de risc, în vederea eliminării la maxim a riscurilor neidentificabile.

Munca de identificare a riscurilor devine foarte importantă într-o societate bancară, în sensul că aceasta trebuie să pornească de la principalele sale linii de activitate, respectiv de la strategia pe care o va adopta.

Procesul de gestiune a riscurilor începe prin descifrarea profitului risc al diferitelor game de produse bancare pentru principalele activitãți bancare. Apoi acestea trebuie comparate cu profilul risc al bãncii. Dacã profilul risc al bãncii este mai puțin îndrăzneț decât suma profilurilor risc identificate, atunci banca are o valoare sinergeticã, pozitivã pentru acționari.

Pentru a identifica și evalua nivelul de risc al unei game de produse bancare sau al unei activitați bancare, managerii trebuie sã identifice toate situațiile semnificative care pot genera o pierdere financiarã. Managementul poate realiza acest lucru prin elaborarea unor scenarii de pierdere pentru activitațile, tranzacțiile și interfețele bancare. Când se elaborează profilul risc este util sã se aloce expunerile la risc ale diferitelor componente ale acestuia. Este, de asemenea, util sã se identifice frecvența și mãrimea pierderilor care pot fi generate de expuneri. Un manager poate dobândi o bunã perspectivã asupra nivelului riscului asociat unei anumite expuneri combinând frecvența cu amplitudinea riscului.

Metodologiile de identificare și evaluare a riscurilor pot asigura o estimare efectivã și eficientã a profilului de risc pentru toate unitățile societății bancare, precum și pe ansamblul său.

După identificarea riscurilor și localizarea lor, procesul continuă cu analiza obiectivă, care nu se întrerupe niciodată. Pentru a stabili ce departamente din bancă sunt responsabile de expunerea la risc, precum și a modului de tratare, sunt utilizate corelat raportul de gestiune annual, alte raportări contabile și organigrama băncii. Importante pentru depistarea riscurilor chiar înainte ca acestea să devină o realitate sunt comunicațiile permanente și deschise între compartimentele băncii, prin analiza înregistrărilor financiare și contabile.

4.2 CONTROLUL ȘI ELIMINAREA RISCURILOR

Obiectivul acestei etape este de a minimiza cheltuielile asociate riscurilor pentru toate expunerile care au fost identificate pe produse sau servicii. Dupã fundamentarea profilului risc al unitații bancare, managerii trebuie sã determine principalele activitați de control pe fiecare tip de risc, cunoscînd caracteristica și evoluția probabilă a acestora.

Cel mai potrivit moment pentru declanșarea controlului riscului este cel în care o acțiune se lansează, și, deci, în care, prin prevederi de contract, se încearcă să fie stăpânit riscul.

Cea mai importantã etapa este cea de identificare și evaluare a riscurilor, deoarece este greu de eliminat sau evitat un risc dacã el nu a fost identificat și cuantificat corespunzãtor. Riscul poate fi eliminat prin îndepãrtarea cauzei care îl produce. În general, aceasta se poate face prin reproiectarea activitãților asociate și a fluxurilor de operații. Mai recent, însã, bãncile au adoptat soluții mai radicale, eliminând complet gamele de produse pe care le apreciazã extrem de riscante.

Eliminarea și evitarea riscurilor poate avea efect asupra reducerii costurilor totale ale bãncii, costuri asociate riscurilor, dacã banca a apreciat corect cheltuielile asociate și veniturile ajustate în funcție de risc. Astfel s-ar putea ca managementul sã reducã valoarea acțiunilor prin eliminarea unor activitãi care în timp ar fi putut produce venituri favorabile ajustate în funcție de risc.

4.3 FINANȚAREA RISCURILOR

Finanțarea riscurilor bancare presupune atãt acoperirea riscurilor (prin rezerve generale sau specifice), cât și transferul riscurilor (prin asigurare sau operații cu instrumente derivate). Acoperirea riscurilor funcționeazã cel mai bine în cazul unor riscuri cu o frecvențã și amplitudine a expunerii foarte previzibile sau atunci când nu existã asigurãri pe piațã. Transferul riscului este mai adecvat atunci când expunerea nu este foarte previzibilã sau atunci când gravitatea potențialã a pagubelor este catastrofalã. Acesta este dificil dacã nu existã piețe de asigurãri convenționale.

Dacã rãmân riscuri mari care nu pot fi nici acoperite nici transferate, pentru manager este foarte dificil sã foloseascã controlul riscurilor pentru a le elimina sau evita. În ultimã instanțã managerii bancari trebuie sã fie capabili sã identifice și sã evalueze gradul de risc.

Riscul poate fi acoperit atât printr-un program formal de finanțare elaborat pe baza prognozelor privind pierderile anticipate, cât și prin prelevãri pentru fondurile de rezervã pentru pierderi din creditare. În plus, bãncile pot acoperi riscuri în afara unor programe formale de finanțare, dacã trec pierderile sau le acoperã din capital, în mãsura în care aceste pierderi se produc.

Reținerea riscurilor trebuie sã se facã pe baza urmatoarelor douã criterii: acoperirea unor familii de riscuri și existența unei baze proprii de date statistice referitoare la frecvența și amploarea riscurilor. În lipsa acestor condiții, riscurile nu pot fi autofinanțate în mod corect.

Transferarea riscului este eficace atunci când frecvența și gravitatea sunt specifice unor riscuri catastrofale și atunci când riscurile nu pot fi identificate și evaluate precis.

Structura unui program de asigurare pentru o bancã se poate face având în vedere urmatoarele trei posibilitãți:

negocierea centralizatã cu limitarea numarului de polițe de tipul “toate riscurile, mai puțin …”

negocierea descentralizatã, polițele fiind încheiate separat fie de fiecare unitate cu personalitate juridicã, fie dupã criteriul teritorialitãții (al zonei de operare).

programe specifice pentru diferite activitați bancare.

Deși transferarea riscurilor poate fi eficientã, ea trebuie sã fie ultimul dintre elementele luate în seamã; oricum practica curentã face ca transferarea sã fie prima și, adesea, singura modalitate de abordare a gestiunii riscurilor bancare.

Strategia optimã ar fi:

transferul riscurilor grave.

reținerea riscurilor frecvente.

Gestiunea riscurilor bancare ar trebui sã fie una dintre componentele managementului bancar. Un bun manager în probleme de risc va observa și folosi felul în care gestiunea riscurilor bancare interacționeaza cu alte componente ale sistemului managemenului bancar. Prin implementarea gestiunii riscurilor bancare ca o componentã vitalã a sistemului global de management bancar, conducerea bãncii poate comunica piețelor financiare eficacitatea sa în gestiunea bãncii pentru a produce efecte de sinergie.

PARTEA a II-a

GESTIUNEA RISCURILOR FINANCIARE

CAPITOLUL I

RISCUL DE CREDITARE

DEFINIRE

Odată cu diversificarea și dezvoltarea sistemului bancar și a activității fiecărei bănci, problema riscului de creditare atinge dimensiuni noi impunînd trecerea pe primul plan a preocupărilor de gestionare a sa, ca o garanție absolut necesară pentru a profita din plin de avantajele oferite de sistemul de credit. Atragerea de depozite și acordarea de credite sunt funcțiile fundamentale ale băncii. Volumul creditelor acordate raportat la totalul bilanțier reprezintă cea mai mare parte a activității unei bănci.

Riscul de creditare reprezintă cea mai periculoasă categorie de riscuri bancare, întrucât se infiltrează la nivelul unei game mai largi de servicii și expuneri. Pe plan internațional impactul negativ s-a intensificat, iar pentru economiile în tranziție, potențialul său de producere este supradimensionat de situația economică fluctuantă și de gradul mare de îndatorare din economie.

Riscul de creditare are mai multe denumiri – risc de parteneriat, de insolvabilitate a debitorului, de nerambursare sau risc de deteriorare a calității activelor – și exprimă probabilitatea neîncasării la scadență de către bancă a fluxului de venituri anticipat (inclusiv dobânda) sau poate consta doar în simple întârzieri la plata, ambele datorate modificărilor survenite în nivelul solvabilității debitorului.

În funcție de tipul de credit acordat, riscul de creditare poate lua mai multe forme:

riscul de pierdere care derivă din portofoliul de credite al băncii, caz în care banca își asumă riscul de scădere a vânzărilor debitorului, ca urmare a unei politici de producție greșite, care duce la imposibilitatea rambursării.

Riscul de pierdere ce derivă din portofoliul de titluri, cand banca își asumă riscul ca emitantul unei obligațiuni deținute de ea, să nu plătească cuponul și valoarea de rascumpărare.

Riscul aferent activității extrabilanțiere, adică riscul de neplată periodică a fluxului de dobândă din partea contrapartidei.

Riscul de creditare mai poate fi anlizat și prin prisma a altor două ipostaze:

Risc de credit individual – prin care se surprinde probabilitatea de insolvabilitate a debitorului, și deci de nerambursare a creditului, baca trecînd pe costuri pierderile astfel rezultate la scadență.

Risc de credit global – care exprimă probabilitatea deteriorării calității activelor bancare angajate în cadrul creditelor.

Riscul global este o funcție crescătoare a masei creditelor acordate, a ratei dobânzii și a mediului economic național. O dată cu creșterea volumului creditelor acordate, cazurile de nerambursare cresc în proporție accelerată. De asemenea, creșterea ratei dobânzii, pe fondul unei economii agitate, este un alt factor de amplificare a insolvabilității globale.

În timp, ca reacție la efectele negative ale acestui risc, băncile au constituit un sistem de acțiuni prin care fundamentează gestionarea sa. Aceste acțiuni sunt importante și pot fi promovate global sau parțial în funcție de influența realizării riscului.

RISCUL INDIVIDUAL DE CREDITARE

Orice credit reprezintã o anticipare a unor încasãri viitoare. Din aceasta perspectivã, orice credit comportã riscul ca aceste încasãri să nu se realizeze deloc sau doar parțial. Fiind mai ușor de prevenit decât de vindecat, pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai importantã etapã a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare.

In aceastã fazã comportamentul unei bãnci poate fi astfel prezentat: un credit nu se acordã decât dacã se estimează cã probabilitatea rambursãrii o depãșește pe cea a nerambursãrii.

SELECTAREA CREDITELOR ACORDATE AGENȚILOR ECONOMICI

În activitatea agenților economici apar anumite situații în care se adresează băncilor pentru a obține credite pe termen scurt sau lung.

În cazul creditelor pe termen scurt, banca analizează nevoia de finanțare și cererea de credit pornind de la destinația împrumutului. În general creditele pe termen scurt sunt destinate acoperirii decalajului temporar dintre încasări și plăți. Analiza cererii de împrumut are ca scop identificarea și evaluarea riscurilor asociate și minimizarea sau evitarea lor.

Creditele pe termen mediu și lung au ca destinație finanțarea de investiții. Firma care solicită respectivul credit trece în mod obligatoriu prin analiza manageriala și cea a performanțelor economice și financiare.cererea de credit este însoțotă în analiză de studiul de fezebilitate întocmit de agentul economic. La finanțarea proiectului de investiții agentul economic trebuie să participe cu o cotă parte (resurse proprii).

În analiza riscului pentru acest gen de credite, analiza performanțelor financiare ale clientului ar putea să limiteze riscul atât pentru bancă cât și pentru client. De aceea se au în vedere două componente:

evaluarea performanței trecute, în evoluție

estimerea performanțelor viitoare, concluziile acestora influențînd direct decizia de creditare.

Luarea în considerare a cererii de credit presupune o analiză a bonității agentului economic pe baza indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, rentabilitate și echilibru, precum și a altor indicatori specifici care variază de la bancă la bancă, în funcție de propriile norme de creditare.

În condițiile acordării unui credit cu grad mare de risc se are în vedere luarea de garanții. Acestea sunt reprezentate de un plafon minim al soldului creditor al contului de disponibilități al clientului, colateral – cash sau de alte valori imobiliare și mobiliare.

În general banca nu va admite la finanțare proiecte de investiții cu o rată a profitului sub cea obținutî de firmă, deoarece, în mod logic, orice proiect nou mărește gradul total de ric pe întreaga companie pentru că vine ca o completare la activitatea de bază, iar riscul suplimentartrebuie compensat prin obținerea unei rate de profit mai înalte, ajustate la gradul de risc.

SELECTAREA CREDITELOR ACORDATE PERSOANELOR PRIVATE

Creditarea persoanelor particulare reprezintã un domeniu distinct de activitate bancarã. Creditele pentru particulari sunt relativ mai puțin rentabile pentru bãnci. Aceste credite au valori mici și sunt și foarte bine diversificate în portofoliu prin destinații, garanții și debitori.

La creditarea persoanelor izice accentul cade pe analiza cererii de creditare, în cadrul căreia se evaluează mărimea și stabilitatea veniturilor și caracterul acestora.în acest scop se utilizează metoda credit-scoring, ce permite evaluarea riscului de nerambursare cu ajutorul unor note și presupune selectarea informațiilor ce caracterizează clienții. Problema majorã este stabilirea baremurilor. Pentru aceasta trebuie sã se analizeze toate dosarele acceptate și se stabilete distribuția. Dosarele cu punctaj peste baremul maxim sunt acceptate, cele cu punctaj sub baremul inferior sunt respinse. Cea mai importantã este stabilirea baremului inferior, pentru cã el duce la eliminarea automatã a unor dosare. Criteriul trebuie sã fie dat de maximizarea profitului bancar.

În cazul creditelor pentru persoane fizice riscul de creditare poate fi privit din două puncte de vedere:

Riscul-client care exprimă posibilitatea alterării calității debitorului. Este un risc greu de apreciat pentru că banca nu dispune de sufuciente elemente de anticipare a unei asemenea situații.

Riscul de nerambursare este generat de faptul că veniturile debitorului fie scad, fie nu se realizează la timp sau deloc. Acest risc este mai ușor de sesizat.

Trei sunt regulile practice pentru minimizarea riscului la creditele acordate persoanelor fizice, prin analiza cererii de creditare a solicitantului:

creditul sã fie de valoare rezonabilã.

sã existe surse stabile de venit.

sã nu existe incidente anterioare de platã.

Respectarea acestor reguli simple nu poate garanta rambursarea integralã a creditelor acordate și nici cã nu sunt respinși debitori solvabili dar eliminã majoritatea incidentelor de rambursare.

Studiile economice și practice relevă două categorii de cauze ce pot determina neachitarea de către client a creditului la scadență:

cauze subiective- țin de comportamentul debitorului, de măsura în care acesta este dispus să nu își achite obligațiile față de bancă.

Cauze obiective- țin de evoluția mediului în care operează debitorul și care se răsfrâng negativ asupra situației sale financiare.

RISCUL GLOBAL DE CREDITARE. PRINCIPIILE GESTIUNII RISCULUI GLOBAL DE CREDITARE

Gestiunea riscului de credit global are la bazã douã principii: diviziunea și limitarea riscurilor.

DIVIZIUNEA RISCULUI DE CREDITARE urmarește evitarea concentrãrii riscurilor prin diversificarea plasamentelor și a creditelor în special. Concentrarea portofoliului de credite echivalează cu o structură a activelor bancare, în care ponderea unui anulit grup de debitori atinge un nivel ridicat. Se impune o diversificare a domeniilor de creditare, a sectoarelor, al formei de proprietate a debitorilor și de asemenea al scadențelor.

Pentru exemplificare se poate observa modul de acordare a creditelor pentru investiții în evoluție în cadrul sistemului bancar românesc:

Pe baza datelor disponibile la nivelul sistemului bancar din România, în perioada decembrie 2002-iunie 2003, se constată o evoluție ascendentã a creditelor pentru investiții, a căror valoare era mijlocul anului 2003 era de 50 582 miliarde lei (1,53 miliarde USD). Cu toate acestea, ponderea creditelor pentru investiții în totalul creditelor neguvernamentale acordate pe sistem bancar a scãzut în mod constant de la un an la altul, de la 27,09% în decembrie 2000 la 22,53% în iunie 2003 .

Analizând structura creditelor pentru investiții pe scadențe se constată că peste 60% din acestea sunt acordate pe termen mediu, băncile evitând asumarea riscurilor asociate finanțării proiectelor de investiții pe termen lung, în special datorită dificultății de previzionare a evoluției afacerii pentru care se solicită creditarea, în condițiile instabilității macroeconomice. Totodată, se remarcă orientarea preponderentă a activității de creditare spre finanþarea proiectelor de investiþii ale agenților economici cu capital privat și spre acordarea în valutã a acestui tip de credit. Structura portofoliului de credite pentru investiții pe sectoare economice reflectă tendința de dispersare a riscului prin orientarea către toate domeniile de activitate, preponderentă fiind însă creditarea proiectelor de investiții în industrie (peste 50%) și servicii (aproximativ 30%), situație ce reiese din datele furnizate de băncile comerciale incluse în studiu.

Este cunoscut faptul cã așa cum economia înregistreazã evoluții cu caracter ciclic, avânt-recesiune, același lucru este valabil și pe sectoare de activitate în parte, intervalele de manifestare a acestei ciclicitãți însã diferind de la un sector la altul. De aceea este necesar ca în momentul acordãrii unui credit sã se urmareascã nu doar modul de funcționare al firmei creditate, cât și situația de ansamblu a ramurii de activitate precum și tendințele acesteia. Se poate vorbi de activitate de creditare internã sau externã. Prin modul de răspândire teritorialã a activitãții se poate realiza și rãspândirea riscului. Astfel, bãncile regionale, locale, naționale sau internaționale au o arie de acțiune specificã fiecare. Nu se poate afirma cã în cazul bãncilor internaționale acest risc este mai redus sau mai puțin important. Orice piațã, regional vorbind, poate înregistra o evoluție cãtre pierdere din diverse motive. În aceste condiții o bancã internaționalã este important sã urmareascã evoluția atât economicã cât și politicã a țãrilor sau regiunilor în care-și desfãșoarã activitatea. De eficiența acestei activitãți de supraveghere depinde în mare masurã rezultatul sãu financiar. Trebuie menționat cã în cazul bãncilor internaționale chiar dacã se realizeazã o mai bunã dispersare a acestei categorii de riscuri, apare în plus riscul valutar.

LIMITAREA RISCURILOR are caracter normativ și autonormativ (norme interne și norme ale autorității bancare. Fiecare bancã, în funcție de calitatea mediului economic și de evoluția parametrilor sãi proprii își fixeazã o limitã proprie, internã, a angajamentului sau în operații riscante, și fixeazã plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate sau zonã geograficã. Prin normele externe se reglementează inclusiv permisivitatea celor interne și urmăresc limitarea expunerii la risc a băncilor și a sistemului bancar. Normele se referã la limitarea riscului și vizeazã împrumuturile mari acordate clienților de cãtre societãțile bancare.

2. TEHNICI DE CUANTIFICARE ALE RISCULUI DE CREDIT

Analiza riscului de credit are ca obiectiv identificarea și măsurarea tuturor riscurilor care decurg din relația de credit înainte de a decide acordarea acestuia. Scopul acestei analize o reprezintă descoperirea și măsurarea pierderilor posibile, și se deruleză în două etape: analiza solvabilității (pregătirea deciziei legate de gradul în care debitorul corespunde din punct de vedere personal și economic și identificarea tuturor riscurilor colaterale) și cunatificarea riscurilor (în cazul în care cererea este considerată solvabilă).

Analiza solvabilității este prima etapă de evaluare personală a unui solicitant de credit din punct de vedere al cerințelor juridice. Capacitatea de a-și asuma obligațiile cuprinde competența juridică formală de a subscrie la un contract de credit valabil de drept.

Solvabilitatea debitorului descrie încadrarea sa personală și materială în cerințele acordării creditului. Analiza solvabilității vizeză identificarea riscurilor de comportament și evaluarea consecințelor posibile. Această analiză arată dor dacă riscurile unt acceptabile sau nu, fiind imposibilă o clasificare a debitorilor și neoferind un instrument de cunatificare a gradului de risc.

Cuantificarea riscului de credit este o continuare importantă, aproape indispensabilă a analizei solvabilității deoarece permite exprimarea cifrică a circumstanțelor complexe antrenate în analiza solvabilității.

Pierderea așteptată este o măsură de risc care informează asupra gradului de risc de pierdere din contractul de credit. Pierdera comportă trei elemente:

Echivalentul credit

Probabilitatea de pierdere

Gradul așteptat de pierdere

Echivalentul credit indică mărimea maximă a pierderii pe care banca o poate înscrie în documentele sale. Echivalentul credit nu este egal cu valoarea nominală, deoarece aceasta din urmă maschează faptul că mărimea creditului poate varia în timp pentru diferite forme ale creditului. Diferența între cei doi indicatori este evidentă în cazul produselor financiare derivate (contracte swap pe rata dobânzii).

Probabilitatea de pierdere este elementul cel mai important al măsurării riscului pentru că reprezintă solvabilitatea unui client, a unui segment de clientelă sau a unei țări.

Mărimea pierderii așteptate se obține înmulțind echivalentul credit cu probabilitatea de pierdere și cu gravitatea pierderii.

2.1. CREDIT MATRICS – ABORDAREA CANTITATIVĂ A RISCULUI DE CREDIT

O abordare cantitativa a riscului de creditare este importanta deoarece produsele financiare devin din ce in ce mai complexe, produsele derivate creind expuneri de contrapartida dinamice si incerte fata de expunerile traditionale pe credite si obligatiuni. De asemenea garantiile aduse pentru imbunatatirea mecanismelor de credit fac necesara stabilirea riscului de credit la nivel de portofoliu, nu numai la nivelul expunerii individuale. Cresterea lichiditatii pe pietele secundare fac posibila gestionarea mai activa a riscului de credit.

Pentru a obtine o imbunatatire sistematica a concentrarii riscului( riscul additional al portofoliului ce rezulta din miscarea expunerii pe un singur debitor sau grupuri correlate de debitori), este necesra abordarea cantitativa la nivel de portofoliu. Aceasta perimite stabilirea liniilor de credit si a limitelor de creditare in functie de volatilitatea marginala a portofoliului. Astfel se pot considera concentrarile riscului pe orice dimensiune si, de asemenea, se poate imbunatati diversificarea portofoliului mult mai rational si cuantificabil (o expunere ai mare duce la un risc marginal mai mare, si invers).

Pentru a se depasi problema aplicarii teoriei portofoliului de actiuni in cazul portofoliului de credite, a aparut metodologia CreditMatrics, care este un instrument de evaluare a riscului de credit bazat pe rating-uri si pe calculul VaR.

Expuneri VaR implicata de credit Corelatii

Sursa: CreditMatrics – Techical Document, New York, April 2, 1997

Propunerile CreditMatrics vizeaza elaborarea unui standard de cuantificare a riscului care sa permita compararea acestora, promovarea unor instrumente competitive de cuantificare a riscului de credit, determinarea capitalului adecvat la expunerile asumate.

Pentru evaluarea riscului prin aceasta metoda, se parcurg mai multe etape:

estimarea expunerii pe debitor

calculul volatilitatii fiecarui instrumet de credit

determinarea volatilitatii portofoliului de credite prin agregarea volatilitatilor individuale.

Estimarea expunerilor pe debitor

In cazul creditelor comerciale expunerea este reprezentata de valoarea nominala a titlului de credit, fiind necesara reevaluarea expunerii prin comparatie cu cea a obigatiunilor emise de debitor, daca scadenta depaseste un an.

La obligatiunile cu o rata variabila a cuponului sau la imprumuturile cu rata variabila, expunerea se apropie de paritate. VaR, in acest caz, reprezinta valoarea ctualizata a cash-flow-urilor reziduale.

Angajamentele de imprumut consta intr-un imprumut cuplat cu o optiune de a creste pana la limita angajamentului. Pentru reevaluarea acestora, se au in vedere trei factori: suma acordata pana in present, modificarile survenite in nivelul tragerilor datorate variatiei de rating, si diferentele necesare reevaluarii pentru sumele incasate de debitor.

Evaluarea expunerii instrumentelor financiare noi este mai dificila deoarece evolutia riscului de credit depinde de cea a cursului activului suport. Astfel, CreditMatrics ia in calcul expunerea estimata si nu pe cea maxima, deoarece evolutiile negative nu se produc la nivelul intregului portofoliu simultan.

Calculul volatilitatii creditului pe o singura expunere

In acest caz analiza are la baza matricele de tranzitie elaborate de marile agentii de rating, in care sunt prezentate probabilitatile de migrare ale ratingului de la o clasa de risc la alta.

Determinarea volatilitatii intregului portofoliu de credite

Acest lucru se face prin determinarea probabilitatilor cumulate aferente variatiei conjugate a calitatii creditelor, extinderea calculului la multiple active si, in cele din urma, estimarea risului marginal, prin care se identifica supraconcentrarea in cadrul portofoliului. In ceea ce priveste ricul marginal, marimile statistice sunt definite diferit: fie ca o contributie a unui activ la riscul total al portofoliului fie ca impactul marginal asupra riscului portofoliului ca urmare a unei expuneri aditionale de mica valoare.

2.2 ABORDAREA CALITATIVA (CLASICA) A RISCULUI DE CREDIT

INDICATORII RISCULUI GLOBAL DE CREDITARE

Cuantificarea expunerii globale a bãncii la riscul de creditare se face prin analiza si monitorizarea permanentã a unui sistem de indicatori. Acesti indicatori se pot grupa în trei categorii:

INDICATORI DE STRUCTURA (de pondere) exprimã procentual, la un moment dat, structura activelor bancare sau a portofoliului de credite. Ca indicatori de risc sunt folositi unul sau mai multi dintre urmãtorii:

cu cât ponderea creditelor este mai ridicatã, cu atât activitatea bancarã este perceputã ca fiind mai riscantã.

exprima direct ponderea creditelor de calitate inferioarã în total credite.

valoarea acestui indicator trebuie sã fie cât mai micã pentru ca portofoliul sã fi fost gestionat eficient din punct de vedere al riscului de creditare.

INDICATORI DE DINAMICÃ – exprimã evolutia în timp a unor indicatori valorici a cãror mãrime este corelatã cu evolutia riscului de creditare ante sau post factum.

dinamica fondului de rezervã pentru acoperirea pirderilor la portofoliul de credite exprimã modul în care evolutia bãncii anticipã evolutia expunerii la riscul de creditare: cu cât cresterea rezervelor planificate pentru care se constituie provizioane este mai mare, cu atât se poate presupune cã banca anticipã pierderi mai mari si cã este de asteptat o scãdere a calitãtii portofoliului de credite.

dinamica activelor si a creditelor totale sunt interpretate ca indicatori ai riscului de creditare atunci când exprimã o crestere acceleratã. Aceasta se presupune, în baza experientei, cã fiecare institutie bancarã are o capacitate limitatã de a gestiona corect un portofoliu de un anumit volum. O crestere acceleratã a valorii reale (in preturi constante) a portofoliului de credite sau a activelor totale nu poate fi gestionatã convenabil sau cel putin comparabil cu nivelul de performantã din anii anteriori în cadrul acelorasi structuri si folosind aceleasi resurse.

INDICATORI RELATIVI, de corelare a activelor bancare cu capitalul si fondurile bancare, – dau o expresie cantitativã a raportului dintre expunerea la risc si sursa de finantare a acestei expuneri.

Indicatorul este cel mai adesea supraunitar.

Acest indicator trebuie sa fie mai mare decât 1 pentru a putea aprecia cã managementul este prudent.

Riscul de credit este dificil de controlat fãrã o examinare atentã a portofoliului de credite. Mai multi factori ar trebui luati în seamã la examinarea portofoliului de credite:

compozitia portofoliului de credite.

identificarea potentialelor probleme referitoare la credite, incluzând clasificarea lor de la B.N.R.

trendul în volumul creditelor pe categorii, în special categorii ce exprimã cresteri rapide si imprumuturi restructurate.

pierderi anterioare si experiente de recuperare, incluzând intârzierile de platã.

concentrarea imprumuturilor pe tipuri si relativ la dobânzi, industrii si regiuni geografice.

mãrimea creditului individual (felul lor, credite mari în raport cu numãrul).

Calitatea creditelor din portofoliu poate fi apreciatã în functie de structura creditelor. Din acest punct de vedere categoriile sunt: credite bune,`credite nerambursate la scadentã, credite sub supraveghere, credite sub standard, credite indoielnice, pierderi.

Determinarea calitãtii portofoliului de imprumuturi acordate clientilor are la bazã analiza performantelor economico-financiare. În România clasificarea clientilor se face tinând cont de evaluarea performantelor financiare ale clientilor si de capacitatea acestora de a-si onora la scadentã datoria (conf. Normele 2/2000 ale B.N.R.). Ca urmare creditele vor fi incluse în una din urmatoarele categorii:

categoria A: imprumutatii au o activitate economico-financiarã rentabilã, care permite achitarea la scadentã a datoriei, cu mentinerea acestor performante.

categoria B: bunã situatie economico-financiarã în prezent, isi realizeazã indicatorii de bonitate la un nivel superior, dar pentru perioada urmãtoare nu sunt perspective privind mentinerea performatelor la acelasi nivel.

categoria C: în prezent situatie economico-financiarã satisfãcãtoare, insã existã tendinta de inrãutãtire.

categoria D: performante financiare scãzute si ciclice.

categoria E: pierderi si incapacitatea rambursãrii.

Serviciul datoriei poate fi apreciat ca:

bun – rambursãri dupã scadentã, cu intârziere maximã de 7 zile.

slab – intârzieri pânã la 30 zile.

necorespunzãtor – intârzieri peste 30 zile.

Clasificarea creditelor bancare

ANTICIPAREA FALIMENTULUI UNEI COMPANII

Pot fi interpretate ca semnale de avertizare privind o posibilã deteriorare a calitãTii clientului urmãtoarele evenimente:

nefurnizarea la termen a rapoartelor financiare.

schimbarea cenzorului sau a contabilului.

depãsiri ale limitelor de creditare.

cresterea inexplicabilã a limitelor facilitãtilor de finantare.

un raport defavorabil intre datorii si fonduri proprii.

modificãri în conducere.

dezacorduri intre datele contabile si de buget si datele de control.

avertismente care reies din analiza controlului de profit si pierdere.

Logica acestei analize este aceea de a evidential caracteristici certe financiare si nefinanciare, care fac diferenta intre o companie in stare de faliment si una care isi continua activitatea. Astfel, se folosesc doua tipuri de metode; contabila si bancara.

Metoda contabila se bazeaza pe analiza indicatorilor financiari, iar metoda bancara pe analiza operatiunilor si a conditiilor generale ale companiei (accelerarea vanzarilor, supraindatorarea, proiecte prea ambitioase).

3. MODALITATI DE ACOPERIRE SI LIMITARE A PIERDERII

3.1 MODALITATI NORMATIVE

Normele autoritatii bancare sunt concepute pornind de la principiul ca minimizarea riscului de creditare este in sarcina fiecarei banci si vizeaza raportul bancilor cu debitorii mari, sau imprumuturile acordate persoanelor aflate in relatii specile cu banca.Ultimele norme care reglementeaza limitarea riscului in Romania sunt Normele nr.8/1999, iar prin acestea se stabileste ca lunar, bancile comerciale sa raporteze la BNR urmatoarele:

solvabilitatea proprie

pozitiile caracterizate prin mari expuneri

structura grupurilor ce reprezinta u singur debitor, fata de care banca inregistreaza expuneri mari

imprumuturile acordate persoanelor aflate in relatii speciale cu banca, imprumuturile acordate personalului propriu, precum si familiilor cestora.

Expunerea este privita ca fiind orice angajament (efectiv sau potential) asumat de o banca fata de u singur debitor, evidentit in bilantul contabil sau in afara bilantului, incluzand fara a se limita la aceasta: credite, efecte de comert scontate, investitii in actiuni si alte valori imobiliare, efecte de comert avizate, garantii emise, acreditive deschise sau confirmate, inclusiv in cazul congestiunii afcerii dintre banca si clientul debitor, volumul creditului furnizor asigurat de congestionat prin contracte ferme clientilor sai comerciali. Expunerea mare (Normele 8/1998) reprezinta expunerea neta fata de un singur debitor, a carei valoare reprezinta cel putin 10% din fondurile proprii ale bancii. La stabilirea imprumuturilor mari si la expunerea pe un singur debitor nu se iau in calcul imprumuturile garantate de bugetul de stat si cele acordate altei societati bancare sau garantate de lata banca.

BNR nu accepta o expunere mare sa depaseasca 20% din fondurile proprii ale bancii si nici ca suma totala a expunerilor mari sa fie peste 8 ori nivelul fondurilor proprii.

Este oarte importantul apectul prin care prevederile normelor autoritatii bancare se imbina cu normele interne ale bancilo, acestea din urma preluind de cele mai multe ori normele autoritatii bancare.

In cadrul socitatilor bancare expunerile mari se aproba prin decizii ale Consiliului de Administratie al societatii respective, pe baza unui raport al Directiei de Creditare avizat de comitetul de risc.

Pentru aprecierea situatiei bancii in relatia de credit, este foarte important a se evalua expunerea neta. Expunerea neta din active bilantiere se determina pornind de la activele brute dincare se deduc pasivele rectificative (provizioane specifice de risc).acest rezultat este ponderat in functie de gradul de risc de credit al fiecarui element de activ, in baza unor criterii tehnice.

O masura importanta pentru limitarea si evitarea riscului este constituirea de provizioane.

Odata cu adoptarea noului regulament privind constituirea acestora, determinarea necesarului de provizioane specifice de risc se efectueaza in mai multe etape:

incadrarea creditului in categoriile de risc corespunzatoare (determinarea expunerii ajustate a unui debitor).

determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc de credit prin totalizarea sumelor evidentiate in rubricile corespunzatoare gradulelor de risc.

Aplicarea coeficientului de provizionare asupra bazei de calcul.

Centrala Riscurilor Bancare

In Romania rau platnicii au inceput sa fie monitorizati public prin Centrala Incidentelor de Plati (CIP) operationala de la 1 decembrie 1996. CIP era un intermediar care gestiona, in numele BNR, informatiile bancare privind neindeplinirea la timp sau intocmai, inainte sau in timpul procesului de decontare a instrumentelor de plata, a obligatiilor rezultate prin contract sau prin efectul legii. Informatiile prezentate erau numite incidente de plata si erau arhivate pe o perioada de cinci ani in Fisierul National de Incidente de Plati (FNIP).

Ulterior a aparut Centrala Riscurilor Bancare, reglementata prin Regulamentul BNR nr.1/21 mai 1999. Viabilitatea acesteia a fost conditionata de constituirea unui flux informational de dimensiuni si structuri impresionnte. CRB-ul este un centru de intermediere care gestioneaza in numele BNR informatia de risc bancar pentru scopurile utilizatorilor, in conditiile respectarii secretului bancar. Operatiunile care genereaza expunere la risc sunt evidentiate atat in activul bilantier cat si in extrabilant, si sunt: acordare de credite, asumare de angajamente de catre banca in numele debitorului fata de o persoana fiica sau juridical nonbancara, asumarea de angajamente de catre banca in numele debitorului fata de o alta banca.

4.2. ANALIZA RISCULUI DE CREDIT ÎN CAZUL S.C. CRIȘUL S.A.

4.2.1. Analiza nefinanciară a riscului de credit în cazul S.C. CRIȘUL S.A.

4.2.1.1. Metoda de analiză S.W.O.T

Strenghes (Puncte tari)

Clienții tradiționali din Germania si Olanda mențin comenzile anuale la capacitatea de producție a fabricii;

Modernizarea și retehnologizarea liniilor de fabricație au contribuit la îmbunătățirea calității și a productivității;

Echipa managerială bună, competența și aprecierea de către clienții externi.

Weaknesses (Puncte slabe)

Cheltuielile indirecte sunt mari ca urmare a organizării pe verticală a fabricii și locurilor de depozitare în mai multe zone ale orașului;

Concurența firmelor italiene care lucrează piața germană de încălțăminte;

Scăderea dramatică, an de an, a producției pentru piața internă;

Creșterea prețurilor la materii prime și servicii.

Opportunities (Posibilități)

Inițierea unui proiect de hotărâre a guvernului pentru achiziția din sursa unică a produselor, ceea ce ar asigura desfacerea în totalitate a producției societății;

Participarea la societăți mixte de profil care să genereze resurse financiare fără a necesita investiții suplimentare, permitând utilizarea eficientă a spațiilor existente.

Threats (Ameninățări)

Creșterea costului materiilor prime.

4.2.2. Analiza financiară a riscului de credit în cazul societății CRIȘUL S. A.

4.2.2.1. Analiza indicatorilor care definesc bonitatea

Analiza indicatorilor de lichiditate

, unde:

Apat = active patrimoniale lichide + active care pot fi tranformate ușor în lichidități

Al = active lichide

Pe baza datelor din bilanț obtinem:

Din grafic se constată o creștere a indicatorilor de lichiditate în cele trei perioade analizate, situație favorabilă pentru societate.

Firma înregistrează un nivel al lichidității totale mai mare de 100% în toți cei trei ani, ceea ce constituie un aspect pozitiv.

Lichiditatea imediată are un nivel scazut, ceea ce constituie o situație nefavorabilă pentru firmă, dar în anii 2001 și 2002 se constată o creștere și a acestui nivel al său atingând valoarea de 60,90% în 2002.

Analiza gradului de îndatorare

, unde :

GI = gradul de îndatorare

CID = volumul total al datoriei

Ap = active patrimoniale

Pe baza datelor din bilanț obținem:

Din grafic se constată că cea mai bună situație pentru societatea analizată, în ceea ce privește gradul de îndatorare, se înregistrează în anul 2001, când acesta are cea mai mică valoare din cei trei ani luați în considerare în analiza efectuată.

Cu toate că, în 2002, nivelul indicatorului înregistrează o ușoară creștere, valoarea sa ramâne sub nivelul de optim 50%.

Analiza indicatorului de rentabilitate

, unde:

PN = profit net

CS = capitalul social

R = rezerve

CA = cifra de afaceri

Cel mai scazut nivel al rentabilității s–a înregistrat în anul 2001.

Analiza gradului de acoperire a cheltuielilor din venituri

, unde :

GCVt = gradul de acoperire a cheltuielilor din venituri

Vml = venituri medii lunare

Chml = cheltuieli medii lunare

Din grafic reiese că cea mai bună situație s–a înregistrat în anul 2002, când indicatorul a atins cea mai mare valoare din cei trei ani luați în calcul, ceea ce denotă o creștere mai rapidă a veniturilor față de cheltuieli și, deci, o creștere a gradului de acoperire a cheltuielilor din venituri.

Cumulând punctajele acordate pentru valorile indicatorilor de bonitate, obtinem punctajul aferent creditului, pe baza caruia se face încadrarea într–una din cele 5 categorii:

Se constată că în toți cei trei ani luați în calcul în analiza efectuată, societatea Crișul S. A. a obținut un punctaj cuprins în intervalul (26,40), deci se încadrează în categoria B.

4.2.3. Comentarii privind performanța economico–financiară istorică a clientului, precum și rezultatele previzionate:

Crișul S.A. a realizat la 31.12.2002 o cifră de afaceri de 111.692 mii lei cu o rentabilitate a profitului din exploatare de 13% și a profitului net de 4,9%.

Rezultatele financiare s–au îmbunătățit semnificativ față de anul 2001 când societatea a realizat o cifră de afaceri de 61.821 mil. cu o rentabilitate a profitului din exploatare de 5,6% și a profitului net de 0,4%.

În producție fizică societatea a realizat 783 mii perechi încălțăminte în 2002 si 727 mii perechi încălțăminte în 2001.

Din activitatea financiară, societatea a obținut venituri de 2,4 ori mai mari în 2002 decât în 2001, influențată de diferențele de curs valutar la încasarea producției livrate la export. Creșterea cursului leu/Euro a influențat și diferențele de curs nefavorabile înregistrate la importurile de materii prime și la restituirea creditului de 920 mii Euro în anul 2002. Astfel, la capitolul “alte cheltuieli financiare” avem o creștere de 1,66 ori în anul 2002 față de anul 2001. Cheltuielile cu dobânzile au crescut în 2002 față de 2001 prin contractarea creditului pe termen scurt de 920 mii Euro rambursat în noiembrie 2002.

Din activitatea excepțională în anul 2001 se înregistrează un profit de 2211 mii lei ca urmare a vânzarii tăbăcăriei minerale, iar în anul 2002 o pierdere de 380 mil. lei datorită casării unor mijloace fixe înainte de amortizarea completă conform legii, materiale declasate și depășiri ale cheltuielilor cu diurna.

În anul 2003, la 29.02, veniturile din producția stocată cresc la 26,7% din total venituri din exploatare deoarece în luna martie s–au definitivat multe comenzi care au încheiat programul de primavară–vară a anului 2003. În luna martie, muncitorii au beneficiat de 10 zile concediu de odihnă înainte de începerea programului de toamnă iarnă.

Cheltuielile cu personalul au scăzut în 2002 la 18,3% față de anul 2001 când erau 23,7% deoarece în 2002 s–au transferat 110 persoane la Tăbăcăria Minerală. În anul 2003 cheltuielile cu personalul au crescut la 31% fiindcă s–au actualizat salariile la nivelul inflației și a indicilor de consum.

În categoria imobilizărilor corporale a scăzut ponderea clădirilor în anul 2002 la 15,6 față de 22% în anul 2001 ca urmare a vânzării activului la Tăbăcăria Minerală.

În urma modificării grupelor de mijloace fixe cf. HG 964/98 avem în loc de “construcții speciale” – ”echipamente tehnologice” și în loc de “mașini și utilaje” – “mașini de transport”. Cele două grupe de mijloace fixe însumate reprezintă 15,6% în 2001, 15,6% în 2002, 15,8% în 2003.

În totalul activelor circulante au crescut în anul 2002 posturile “Clienți și asimilate” la 25,6% și au scăzut la 2,5% “alte creanțe”. Clienții au crescut în 2002, deoarece mai multe facturi către clienții externi înglobează și materiile prime cumparate de societate.

Soldul clienților este mare la 31.12.2002 pentru că în luna decembrie 2002 încasările din Germania au fost mai mici știut fiind faptul că băncile germane nu lucrează de sărbătorile de iarnă.

Astfel, și rotația creanțelor a crescut la 41 zile în 2002 fata de 14 zile în 2001. Totuși, rotația creanțelor de 41 zile este bună pe ansamblul activității.

Rotația stocurilor este de 72 zile în anul 2001, 48 zile în 2002 și 75 zile în 2003. În stoc, la 29.02.2003 sunt aprovizionările cu materii prime pentru noul program de toamnă iarnă și produsele finite realizate pentru intern în februarie 2003.

Capitalurile proprii au crescut an de an cu reevaluarea mijloacelor fixe conform HG 983/98 și cu fondurile constituite din profitul net. Reevaluarea înregistrată în 2001 la valoarea de 10.365 mil. lei a fost corectată în anul 2002 la 9.291 mil. lei.

În anul 2002 societatea nu a repartizat o parte din profitul net și anume 3.052 mil. lei. Această sumă se va repartiza în funcție de necesitățile de finanțare ale societății la sfârșitul anului 2003.

Furnizorii au crescut la 27% în anul 2002 ca urmare a aprovizionărilor cu piei finite în decembrie 2002 pentru programul de primavară vară 2003.

Lichiditatea imediată a scăzut în februarie 2003 față de decembrie 2002 datorită încasării creanțelor din trimestrul IV și anume 560 mii Euro, iar producția facturată în cele două luni din 2003 reprezintă sandale și pantofi, deci valori mai mici.

În trimestrul I 2003, societatea a realizat o producție de 145 mii perechi adică 22.000 mil. lei și a avut loc o întrerupere a activității de 10 zile pentru concediu de odihnă.

Bugetul de venituri și cheltuieli pe anul 2003 cu o producție de 159.000 mil. lei cuprinde un program de toamnă iarnă de 4,65 mil. Euro din care sunt comenzi sosite în societate de 2,86 mil. Euro și restul de 1,78 mil. Euro au fost negociate cu clienții tradiționali din Germania și Olanda la târgul de la Dusseldorf din martie 2003.

Pentru acest program, materiile prime necesare sunt de 2,3 mil. Euro exemplificate în anexă, din care se solicită de către client pentru finanțare un credit de 0,62 mil. Euro.

Societatea nu are datorii restante la bugetul statului, iar față de furnizori achită facturile în termen de 30–60 zile.

Societatea a achitat la scadență în anii precedenți și în anul curent obligațiile față de bancă și a respectat clauzele din contractele de credit.

Expunere BANC POST per client față de fondurile proprii ale băncii la data analizei (incluzând și angajamentul analizat): 0,6%

4.2.4. Concluziile analizei (la nivelul următor de competență) privind creditul solicitat, facând referire la alte aspecte, necuprinse în analiză

Rulajele prin BANC POST în anul curent se referă la perioada 1 ian. – 31 martie și ca urmare ponderea rulajelor prin BANC POST în anul curent raportatș la cifra de afaceri (2 luni din 2003) este de peste 100%.

În anul 2002, ca urmare a creșterii exportului în detrimentul livrărilor pe piața internă, societatea a înregistrat o creștere reală, respectiv 80,67% față de rata inflației de cca 55%. Anul 2001 a avut rezultate mai slabe datorită faptului că vânzarea secției de tăbăcărie, care funcționa cu pierdere, a fost perfectată la finele anului, rezultatele totale fiind influențate de aceasta.

Activitatea societății este sezonieră, având în vedere că pentru sezonul toamnă–iarnă începerea fabricației se face în luna aprilie, iar livrarea pâna cel mai târziu în luna octombrie; acest sezon aduce societății venituri mai mari decât sezonul de primavară–vară a cărui livrare se încheie în luna aprilie–mai. Această situație este reflectată și de compararea rezultatelor la 2 luni din acest an cu 2 luni din anul anterior.

Deși exportul pe relația Germania va reprezenta cca. 59% este de menționat că aceasta se realizează cu mai multe firme, societatea asigurând o dispersie satisfăcătoare.

La analiza istorică se mai pot preciza următoarele:

în luna martie, din stocul de produse finite la 29 februarie, în valoare de 10.076 mil. lei, s–au facut vânzari de cca. 5.535 mil. lei;

din soldul contului 411 (clienți) înregistrat la finele lunii feb. – 8.625,6 mil. lei – s–au încasat 3.386,6 mil. lei în luna martie, 2.024,7 mil. lei sunt cu vechime de 30 de zile, iar restul de 3.214,2 mil. lei sunt în cadrul termenelor de plată;

soldul contului 401 (furnizori) la sfârșitul lui februarie a fost de 8.224,9 mil. lei, din care 3.475,2 mil lei cu vechime de pâna la 30 de zile, datoriile fiind în termenele de plată;

BVC aferent anului 2002 a fost realizat în proporție de 126%, reflectând modul prudenței în care este construit BVC si preocuparea conducerii pentru lărgirea bazei de clienți. În același mod a fost construit si BVC aferent anului 2003.

Conform raportului de gestiune pe anul 2002 rezultă că societatea dorește reducerea volumului creditelor și, ca urmare, s–a luat legătura cu reprezentantul societăii și s–a convenit că până la finele acestui an linia de credit în lei să se reducă pâna la nivelul de 3.000 mil. lei, pe baza unui grafic de rambursare ce se va stabili împreuna cu sucursala Bihor.

Din discuția telefonică purtată cu actualul președinte al CA a rezultat că societatea își va diversifica gama de produse prin introducerea în fabricație a produselor pentru copii (actualmente se produce încălțăminte pentru femei și barbați), motiv pentru care într–un viitor apropiat se va dori acordarea unui credit de investiții în valoare de cca. 200 mii Euro.

În anul 2002 clientul a mai beneficiat de credit pentru nevoi temporare în valoare de 900 mii Euro, care s–a derulat în bune condiții.

Având în vedere cele prezentate anterior, susținem aprobarea creditului de nevoi temporare în valoare de 613.550 mii Euro, a creditelor sub formă de linie în valoare de 255.645 mii Euro și respectiv 6.000 mil. lei, cu condiția ca pâna la finele anului linia de credit în lei să se reducă la 3.000 mil. lei, pe baza unui grafic de rambursare ce se va stabili împreună cu sucursala Bihor.

Acordarea tranșei a doua din creditul de nevoi temporare, în luna mai ,(255.645 mii Euro) va fi condiționată de înregistrarea gajului pe materii prime în valoare de 10.000 mil. lei, conform Legii 99/1999.

CAPITOLUL II

GESTIUNEA RISCULUI DE CAPITAL

ROLUL CAPITALULUI BANCAR

Capitalul este un element indispensabil al activitãții bancare. El permite societãții bancare sa funcționeze, deoarece finanțeazã angajarea resurselor materiale și umane necesare. Capitalul are un rol esențial și în protecția globală a bãncii fațã de riscurile nediversificabile și cele pure. El joacã rolul de amortizor global de șoc și de aceea mãrimea și structura sa sunt elementele esențiale în stabilirea profitului risc al societãții bancare.

TENDINȚELE CAPITALULUI BANCAR

In ultimii 20-25 de ani evoluția capitalului bancar a fost marcatã de douã tendințe:

scãderea ponderii sale în totalul bilanțier.

diversificarea elementelor sale componente.

diminuarea relativă a capitalului bancar.

Scãderea ponderii capitalului bancar în totalul bilanțier al majoritãții bãncilor s-a manifestat din anii ’60 pâna la sfârșitul anilor ’80. Caracterizatã printr-o stabilitate accentuatã a structurilor bancare și o slabã concurențã pe piețe, precum și în contextul normativ, în aceastã perioadã, reducerea ponderii capitalului a fost o cale predilectã de creștere a ratei rentabilitãþii financiare cu ajutorul efectivului de pârghie. Astfel, în ciuda tendinței de reducere a marjei dobânzii, ratele rentabilitãții financiare s-au menținut la niveluri relativ satisfãcãtoare.

Aceastã strategie are avantajul de a da rezultate imediat, insã pe termen lung pericliteazã capacitatea bãncii de a rezista la șocuri semnificative.

Intrarea în crizã a sistemelor bancare în anii ’80 în majoritatea țãrilor lumii a readus în prim plan problema capitalului bancar, la nivel global acesta a fost apreciat ca fiind nepermis de scãzut. Ca urmare s-au impus bãncilor rate de solvabilitate cu praguri minime în scopul creșterii capitalului bancar.

DIVERSIFICAREA CAPITALULUI BANCAR

Diversificarea capitalului bancar este de datã recentã, deoarece dateazã de 10-15 ani. Factorii principali care au inițiat acest proces au fost:

liberalizarea cadrului legislativ.

inovațiile de pe piațã.

Liberalizarea a afectat procesul atât direct prin recunoașterea și acceptarea de cãtre autoritãți a noilor instrumente – cât și în mod indirect – prin creșterea concurenței pe piețele financiare (atât între instituțiile bancare cât și între bănci și alte instituții financiare) și scãderea, relativã, a interesului manifestat pentru plasamentele în capital bancar.

În principiu, băncile pot contracara această tendință pe două căi:

mărind efectul de pârghie

mărind ponderea altor venituri ăn total venituri bancare.

Efectul de pîrghie arată gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare

servește creșterii rentabilității capitalului propriu (rentabilității financiare).

Efectul depârghie acționează atunci cînd angajarea unor resurse noi este avantajoasă, respectiv cînd costul resurselor este mai mic sau cel puțin egal cu rentabilitatea economică.

În practică, folosirea efectului de pîrghie a fost imposibilă pentru majoritatea băncilor, deoarece aceasta avea deja valori apreciate ca fiind extrem de ridicate. De aceea s-a încercat stabilirea nivelului de rentabilitate anterior pe seama exclusiv a altor operațiuni decît cele de intermediere.

Inovațiile de pe piața de capital au fost cele care au permis efectiv bãncilor sã foloseascã instrumentele financiare croite în conformitate cu nevoile lor, cu condițiile de pe piațã și atractive pentru investitori. Înainte de anii ’80 au apărut noi produse pentru a evita reglementările prea stricte (cazul certificatelor de depozite emise în SUA în condițiile în care la depozitele în cont curent nu se bonifică dobânda ți când marile firme au trecut la gestiunea de trezorerie în timp real, urmărind optimizare acestor diponibilități).

Pe piața de capital inovarea a dus la crearea de instrumente hibride și la multiplicarea tipurilor de instrumente clasice-acțiuni, obligațiuni-în funcție de clauzele speciale ale fiecărui instrument.

În ceea ce privește evoluția în timp a capitalului bancar, există două perioade reprezentative:

perioada cuprinsă între 1945-1985, care a fost caracterizată print-un grad de reglementare ridicat și un grad de concurență relativ redus. Ponderea capitalului bancar in total bilanțier a manifestat o tendință de scădere justificată de folosirea extensivă a efectului pârghie pentru asigurarea stabilității ratei rentabilității financiare.

Începutul anilor ’80 , care a fost marcat de începutul unei crize în sistemul bancar, pe plan național si internațional. Principala manifestare a crizei a fost creșterea accentuată a numărului de falimente bancare în majoritatea statelor, principalele cauze fiind șocul petrolului si trecerea la cursurile valutare fluctuante. Ca reacție la aceste neajunsuri, s-a creat în cadrul Băncii Reglementelor Internaționale un Comitet de lucru condus de vicepreședintele Băncii Angliei (Cooke). BRI a devenit o institutie consacrată în domeniul cooperării interbncare și amortizării bancare internaționale și un for de stabilire a unor norme metodologice pentru membrii săi ( băncile centrale din țările europene și SUA).

Norma Cooke este considerată ca fiind o importantă inovație la nivel internațional în domeniul reglementărilor prudențiale și a fost adoptată în iulie 1988 la Basel de către BRI.

Reglementările hotărâte la Basel între băncile centrale din grupul celor 10 privind norma Cooke – Directiva 89/647/CEE – au găsit o deplina înțelegere în întreaga lume, astfel că aderarea a depășit granițele Europei comunitare, fiind aplicată în marea majoritate a țărilor semnatare începând cu 1993. S-au lansat astfel conceptele de capital de rang I, capital de rang II și active ponderate în functie de risc, o dată cu cuantificarea riscurilor extrabilanțiere.

FORMELE CAPITALULUI BANCAR

Sursele de finanțare a activitãții bancare au un impact direct asupra riscului de capital și asupra gradului de îndatorare al bãncii.

Fundamentarea recunoașterii reciproce a băncilor în condițiile unor norme prudențiale similare a impus stabilirea unor modalități comune de determinare a fondurilor proprii. Fondurile proprii sunt considerate sub doua ipoteze:

fondurile proprii de bază – constituite din capital și rezerve legale înregistrate în bilanțul contabil;

elemente suplimentare – constituite din rezerve din reevaluare, titluri cu durată determinată, datoria subordonată.

Capitalul (social) bancar desemneazã fondurile pe care banca le poate folosi pentru finanțarea unor operații pe termen nelimitat. Aceste fonduri, grupate în funcție de modul lor de procurare, delimiteaza formele capitalului bancar.

În cadrul sistemului bancar românesc, Normele BNR nr.7/16.04.1999 definesc fondurile proprii ale unei bănci ca fiind formate din următoarele categorii de capital:

capitalul propriu format din capitalul social vãrsat, primele legate de capital, integral încasate, rezervele legale, rezerva generală pentru riscul de credit, rezervele din influențe de curs valutar aferente aprecierii disponibilităților în valută reprezentând capital social în valută, rezervele constituite din prime de capital și părți din profitul net repartizat, rezerve din diferențe favorabile din reevaluarea patrimoniului, fondul imobilizărilor corporale, fondul pentru creșterea resurselor proprii de finanțare, fondul de rezervã, rezervele statutare, rezultatul reportat reprezentând profit nerepartizat, rezultatul net al exercițiului financiar curent reprezentând profit, fondurile cu caracter permanent puse la dispoziția unităților din străinătate.

capitalul suplimentar în care se cuprind: alte rezerve decât cele din influențe de curs valutar, din prime de capital și din reevaluarea patrimoniului,datoria subordonată, subvenții pentru investiții, diferențe favorabile din reevaluarea patrimoniului.

Capitalul suplimentar va fi luat în calculul fondurilor proprii numai în condițiile în care banca înregistrează un nivel pozitiv al fondurilor proprii.În raport cu realitatea această precizare este foarte importantă deoarece, în aprilie 1999 mai multe bănci românești au înregistrat niveluri negative ale fondurilor proprii, fapt care s-a corelat și cu creșterea ponderii creditului neperformant în economie.

Datoria subordonatã cuprinde valoarea totală a emisiunilor de instrumente financiare pe termen mediu și lung cumpărate de persoane care au regim de depozite, acționarii preferențiali și comuni. Ea va fi luată în calcul în limita a maxim 50% din capitalul propriu și va trebui să îndeplinească următoarele condiții:

să fie în întregime angajată.

termenul de rambursare să fie de cel puțin 5 ani, cunoscut fiind faptul că aceasta este ultima care se plătește de către bancă; o scadență nedeterminată ar putea duce la concluzia că sunt afectate nivelurile fondurilor proprii.

La calculul nivelului fondurilor proprii, volumul datoriei subordonate va fi gradual redus cu 20% pe an, în ultimii 5 ani anteriori scadenței.

contractul de credit să nu prevadă rambursarea anticipată a datoriei, cu excepția cazului intrării în lichidare a societății bancare.

în acest din urmă caz datoria subordonată nu va fi rambursată până când toate celelalte datorii nu au fost achitate.

NECESARUL DE CAPITAL BANCAR

Pentru menținerea riscului de capital la un nivel rezonabil este obligatoriu ca planificarea necesarului de capital sã fie integratã procesului de planificare financiarã globalã a bãncii.

ETAPELE PREMERGATOARE planificãrii necesarului de capital sunt:

analiza performanțelor anterioare și a stãrii actuale a bãncii (analiza suficienței rezervelor de capital).

elaborarea de prognoze referitoare la evoluția variabilelor cheie (Nivelul/structura depozitelor și nivelul/structura creditelor ca variabile interne și nivelul ratei dobânzii sau politica Bancii Centrale ca variabile externe). În baza variabilelor cheie se pot estima nivelul probabil și evoluția surselor de capital aflate la dispoziția băncii (prognoza pasivelor) sau evoluția și structura plasamentelor (prognoza utilizării resurselor). Evoluția acestor variabile este estimatã pentru orizontul de prognozã ales. Marimea optimã a acestuia este de 3-5 ani.

prognoza bilanțurilor și a conturilor de profit și pierderi. Se incepe prin prognoza pasivelor și se continuã cu prognoza plasamentelor. Ca valori, mediile anuale sunt de preferat fațã de situațiile de la sfârșitul anului.

În baza tuturor acestor date se poate trece la prognoza nevoii de capital.

Adecvarea capitalului a constituit în permanență o preocupare esențială a managementului bancar și a reglementărilor de profil, datorită semnificației sale privind soliditatea băncii și siguranța depozitelor. O bancă este de așteptat să-și mențină un capital corespunzător în raport cu natura și limitele de risc, precum și cu capacitatea conducerii de a identifica, măsura și controla aceste riscuri. Adecvarea capitalului este un fenomen cu semnificație complexă care nu presupune numai existența capitalului de o anumită mărime, ci mult mai mult – un capital corespunzător situației li aspirațiilor băncii din toate punctele de vedere. Tipurile și mărimea riscurilor în cadrul băncii determină în ce măsură capitall ar trebui să se situeze deasupra nivelului minim cerut de reglementări pentru a face față unor consecințe nedorite.

Factorii principali care influențeazã necesarul de capital al unei bãnci pentru o anumitã perioadã sunt:

Destinația capitalului bancar – este multiplã și imposibil de definit cantitativ.

Funcțiile capitalului bancar : Brenton C. Leavitt, de la Federal Reserve System Broad of Governors, evidenția 4 funcții ale capitalului bancar, și anume:

funcția de protecție a depunătorilor neasigurați în caz de insolvabilitate și faliment. Această funcție se manifestă doar pentru diferența dintre valoarea creanțelor asupra băncii și valoarea sumei asigurate. În general suma asigurată de bănci este mică, de aceea este necesar un capital mai mare pentru o protecție mai bună.

Funcția de susținere a unor pierderi neprevăzute cu o marjă suficientă pentru a inspira încredere și a permite băncii să continue să funcționeze, chiar și în anii care urmează după înregistrarea pierderilor.

Finanțarea invetițiilor capitale – activele reale necesare funcționării băncii, modernizării, introducerii de tehnologii noi.

Restricție normativă pentru o expansiune nejustificată a activelor. Aceasta este o funcție a autorității bancare, care se realizează indirect cu ajutorul capitalului bancar în condițiile în care autoritatea bancară impune rate de solvabilitate.

Alți specialiști resping considerațiile lui Leavitt privind prima funcție a capitalului bancar, apreciind că aceasta ar consta de fapt în asigurarea încrederii în bancă a deponenților și autorităților de supraveghere, astfel încât să nu fie forțată să intre într-o lichidare costisitoare. Este cunoscut faptul că încrederea este ingredientul principal al succesului unei bănci. Problema care se pune este însă posibilitatea de exprimare printr-un indicator a acestei încrederi. Orice măsură privind dimensiunea necesră a capitalului, pentru menținerea încrederii în bancă a deponenților, beneficiarilor de credite, acționrilor și celorlalte părți interesate, este, în cel mai bun caz, imprecisă și poate oscila sub impactul condițiilor economice și de reglementare. Managerul unei bănci care încearcă să asigure un capital adecvat pentru îndeplinirea acestei funcții, se confruntă, în mod evident, cu o sarcină necuantificabilă.

Gradul de îndatorare – este un indicator important pentu măsurarea riscului de capital și exprimă rentabilitatea plasamentelor acționarilor băncii. Ca factor al rentabilității bancare, gradul de îndatorare exercită o presiune asupra nivelului relativ al capitalului bancar în sensul reducerii acetuia.

Rata rentabilității financiare este cea mai semnificativă expresie a profitului, care măsoară rezultatele managementului bancar în ansamblul său și arată, pentru acționari, efectul angajării lor în activitatea băncii.

Profit net

RATA RENTABILITATII FINANCIARE =

Capital

Corelația cu efectul de pârghie:

RATA RENTABILITĂȚII FINANCIARE = Rata rentabilității X Efectul de

economice pârghie

RATA RENTABILITĂȚII ECONOMICE = Profit net

Active

Active

EFECTUL DE PÂRGHIE =

Capital

Putem spune cã un grad de îndatorare superior asigurã acționarilor bãncii o rentabilitate financiarã (ROE) superioarã pentru un nivel dat al rentabilitãții economice (ROA). Gradul de îndatorare ar trebui sã fie deci cât mai mare, dar existã câțiva factori care limiteazã creșterea acestui indicator. Acești factori sunt:

prudența creditorilor – când gradul de indatorare crește prea mult, creditorii devin mai circumspecți în plasarea fondurilor de care dispun la instituții extrem de indatorate, deoarece acest lucru echivalează cu o capacitate de rambursare mai mica, deci cu un risc de creditare mai mare.

maximizarea cursului acțiunilor bancare – dacã banca este perceputã pe piața fondurilor de imprumut ca fiind extrem de indatoratã, atunci aceastã percepție se transmite și pieței de capital. Pe piața de capital acest comportament se traduce în scãderea cursului și afectat este obiectivul managerial central – creșterea valorii de piațã a acțiunilor.

reglementarile autoritãții bancare – au rolul de a suplini sancțiunile pieței din considerente de eficiențã. Aceste reglementări limitează capitalul în bilanț.

lichiditatea pieței monetare.

informațiile furnizate de mass-media.

performanțele managementului socieltății bancare creditoare.

cota de piață a băncii și concentrarea pe piața bancară.

Mărimea gradului de îndatorare variază și în funcție de talia băncii. Astfel, la băncile mari, el este mai mare deorece capitalul în valoare absolută și capacitatea de a absorbi șocurile sunt mai mari, resursele manageriale sunt mari din punct de vedere calitativ și cantitativ, iar accesul la piețele naționale și internaționale este mult mai ușor la aceste banci. În cazul băncilor mici activele au o diversificare redusă, deci exista un risc de creditare mare si un cost mare al resurselor împrumutate, resursele manageriale sunt reduse, etc.

REGLEMENTAREA SOLVABILITĂȚII BANCARE

Teoretic solvabilitatea poate fi menținută fără nici un capital, atâta timp cât pierderile su cheltuielile sunt absorbite din profitul nedistribuit și provizioane. Este evident că o bancă în această situație s-ar afla permanent în pericol de faliment brusc, ceea ce echivalează cu un risc inacceptabil pentru deponenți. Existența fondurilor proprii și dimensionarea corespunzătoare a acestora conferă băncii securitatea finală, fiind a treia posibilitate de apărare după profituri și provizioane. În practică, băncile își stabilesc mărimea capitalului potrivit reglementărilor de adecvare în vigoare pe plan intern și internațional și în conformitate cu cerințele lor de eficiență economică.

Datoritã scãderii ponderii capitalului în totalul pasivelor bancare, banca nu-și mai poate permite decât pierderi din ce în ce mai mici (acoperite prin capital) la un volum de active din ce în ce mai mare.

Aceastã situație este contracaratã de douã fenomene pozitive:

creșterea ponderii veniturilor din servicii bancare în totalul veniturilor bancare: aceste venituri nu depind de volumul total al activelor bancare decât indirect. În principal sunt afectate de calitatea activelor reale și a personalului bãncii.

creșterea fondurilor bancare de rezervã și risc care amplificã capitalul propriu.

Tendința de ansamblu care s-a manifestat a fost de reducere a gradului de capitalizare cãtre nivelul minim impus prin norme, pentru toate bãncile din sistemul bancar.

CAPITALUL MINIM

De regulã, intre bãnci se manifestã deosebiri semnificative în ce privește mãrimea capitalului bancar, deosebiri generate în principal de talia bãncii și de politicile manageriale folosite.

Pentru a evita riscul de a ajunge în incapacitate de plată, banile sunt obligate să respecte anumite reglementări care se referă la valoare miimă absolută a capitalului bancar, la modul cum acesta este vărsat, structura capitalului bancar folosit pentru raportare, mărimea capitalului raportat la activele riscante ale fiecărei bănci. Aceste reglementări au la bază norme emise de Banca Centrală și norme interne ale băncii în cauză, realizarea celor dintâi fiind unul din obiectivele supravegherii bancare.

Normele referitoare la capitalul minim al societăților bancare sunt actualizate periodic ca urmare a procesului inflaționist. În România, bãncile trebuie sã menținã în permanențã un nivel minim al capitalului social, în formã baneascã, în conformitate cu reglementãrile Bãncii Nationale a României.

Trebuie remarcate efectele devalorizării monetare în România care au confruntat băncile românești, cu capital social subscris și vărsat în monedă națională, cu fenomenul decapitalizării, în avantajul sucursalelor băncilor stăine, al căror capital de dotare este exprimat în devize supuse aprecierii în raport cu leul, beneficiind astfel de o capitalizare gratuită pe seama inflației. Fuzionarea băncilor românești cu capital exprimat în monedă națională, nu rezolvă decât temporar fenomenul decapitalizării, în condițiile devalorizării monetare accentuate a leului, deoarece noul capital rezultat în urma fuzionării se supune aceluiași fenomen de eroziune prin inflație.

În acest sens, au fost modificate reglementările inițiale de catre autoritatea monetară și de control din România, care prevedeau subscrierea capitalului social minim după cum urmează:

50% la momentul constituirii, restul în termen de doi ani de la data constituirii societãții bancare, astfel:

10% în primul semestru.

20% în al doilea semestru.

30% în al treilea semestru.

40% în al patrulea semestru.

Prin Norma BNR nr. 4/21.07.1998 s-a avut în vedere reglementarea expresă a prevederii de principiu a art.40 alin.2 din Legea Bancară, conform căruia “capitalul social minim este stabilit de Banca Națională a României”, urmărindu-se ca între capitalul subscris și cel vărsat să existe o egalitate perfectă, atât pe plan global – la nivelul întregii bănci – cât și individual – pentru fiecare acționar în parte. În acest sens, legiuitorul a prevăzut expres depunerea capitalului la o entitate bancară autorizată să funcționeze în România, în scopul justificării concrete a realizării obligației asumate de fiecare acționar, cât și pentru demonstrarea faptului că banca îndeplinește cerința legală și are capacitatea financiară de a dispune de acest capital. Actul normativ instituie și cele ouă modalități prin care se realizează sursele de constituire sau majorare a capitalului de dotare (funcționare) al sucursalelor băncilor străine:

Contravaloarea în lei a sumelor în devize puse la dispoziția sucursalei, cu caracter permanent, de către banca străină de care aparține, sau la o sucursală a unei bănci străine autorizate să funcționeze pe teritoriul României;

B. Profitul net realizat de sucursale în exercițiile financiare precedente sau la încheierea celui în curs, pe baza aprobării băncii de care aparține.

Constituirea capitalului bancar trebuie sã se facã pe cale bãneascã, dar ulterior majorãrile se pot face atât pe cale bãneascã cât și prin folosirea altor surse:

primele de emisiune sau de aport și alte prime legate de capital.

dividendele din profitul net cuvenit acționarilor dupã plata impozitului pe dividende potrivit legii.

rezervele din influențele de curs valutar aferente aprecierii disponibilitãților în valutã reprezentând capital social în valutã.

rezervele constituite din profitul net, existente în sold potrivit ultimului bilanț contabil.

diferențele favorabile din reevaluarea patrimoniului.

Noul Acord de la Basel are ca scop creșterea siguranței sistemului financiar internațional, prin acordarea unei mai mari importanțe controlului intern și managementului propriu al băncilor, supravegherii și disciplinei pe piață. Noile prevederi oferă o structură flexibilă, băncile putînd să opteze pentru acele abordări care se potrivesc cel mai bine nivelului lor de complexitate și profilului lor de risc. În ceea ce privește capitalul bancar, noile cerințe mai adaptate riscului, vor permite băncilor să-și gestioneze activitatea mai eficient.

Noul Acord menține definiția capitalului minim (8% din expunerea la risc), dar îmbunătățește metodele de evaluare ale riscului. Se propune pentru prima dată evaluarea riscului operațional, iar evaluarea riscului de piață rămâne neschimbată.

RATA SOLVABILITÃȚII BANCARE

Deoarece reglementãrile în domeniu erau diferite de la țarã la țarã și afectau condițiile de concurențã pe piața internaționalã, s-a ajuns la un acord internațional în domeniul acestor norme de capitalizare. Normele se numesc Cooke.

RATIO COOKE are ca obiectiv principal limitarea riscului de insolvabilitate. A fost deci cunoscutã pentru constrângerea instituțiilor de credit sa-și pãstreze un anumit nivel al fondurilor proprii în raport cu angajamentele lor. Reglemenatrea stabilește un raport minimal de 8% între fondurile văzute în sens larg (fonduri proprii de bază+elemente complementare) și activele ponderate în funcție de risc. În mod asemănător activelor, sunt ponderate prin transformare în echivalent risc, elementele situate în afara bilanțului ca urmare, în primul rând, a dezvoltării operațiunilor extrabilanțiere a căror natură a suferit modificări evidente sub incidența schimbărilor care au survenit în însăși natura intermedierii bancare. Acest fapt, accentuează necesitatea majorării capitalului și va impune în cele din urmă modificarea procentuală a raportului spre cote superioare.

Pentru produse și activitãți, logica indusã de RATIO COOKE conduce instituția de credit sã privilegieze dezvoltarea produselor ce consumã puține fonduri proprii. În schimb, dezvoltarea distribuției creditelor curente a fost frânatã de introducerea RATIO COOKE. Acest fenomen a participat la contracararea creditului inregistrat în majoritatea țãrilor la inceputul anilor ’90.

RATIO COOKE a avut de asemenea efect asupra dezvoltãrii segmentelor clientelei, incitând bãncile sa-și dezvolte clientela în concordanțã cu ponderarea riscului.

Pe plan financiar, aplicarea RATIO COOKE a avut de asemenea consecințe importante. Acestea pleacã de la simple optimizãri a prezentãrilor contabile și financiare a angajamentelor, pâna la o gestiune voluntaristã și de finețe a celor doi parametrii ai ratio COOKE: fondurile proprii și riscurile ponderat.

În România, reglementările de referință în acest domeniu au fost inițial Normele BNR nr.2 și nr.4 din 1994 privind fondurile proprii ale societăților bancare și solvabilitatea acestora abrogate ulterior prin Normele BNR nr. 7/16.04.1999 privind fondurile proprii ale băncilor și Normele BNR nr.8/12.05.1999 privind limitarea riscului de credit al băncilor.

Normele BNR din 8/26.04.1999 definesc conceptul de:

expunere brută ca fiind activele băncii la valoarea netă (după deducerea elementelor de pasiv rectificative) și elementele în afara bilanțului, ponderate în funcție de risc;

Enb = ΣAi x GRCi

Unde:

ENb – expunerea netă bilanțieră

Ai – activul i la valoare bilanțieră netă

GRCi – gradul de risc de credit al activului i

expunerea netă ca reprezentând expunerea netă față de activele bilanțiere și elementele în afara bilanțului, ponderată în funcție de risc.

EN = ENb + ENe

Unde:

EN – expunerea netă

ENb – expunerea netă bilanțieră

ENe – expunerea netă extrabilanțieră

Expunerea netă a elementelor din afara bilanțului se determină pornind de la expunerea brută (soldul conturilor de angajamente în favoarea clientului, garanții acordate clientelei, credite aferente și alte creanțe scoase din activ și urmărite în continuare) care va fi transformată în echivalent credit în funcție de gradul de risc.

ENe = Σ(AixECi) x GRCi

Unde

Eci – echivalent credit al activului i

Legislația bancară în vigoare în țara noastră prevede în concordanță cu Primul Acord de la Basel (1988) determinarea a doi indicatori de solvabilitatecare să asigure o acoperire minimă a riscurilor bancare prin adecvarea capitalului bancar. În conformitate cu Normele 8/1999 nivelurile minime pentru cei doi indicatori ai solvabilității sunt:

FP FP

IS1 = x 100 > 12% IS2 = x 100 > 8%

EN EN

Unde:

FP – fonduri proprii

EN – expunere netă

CP – capitaluri proprii

Această nuanțare a permis, coroborat și cu alte criterii, introducerea unui sistem de calificare pentru aprecierea pozițiilor de risc ale băncilor din România și implicit o orientare mai bună a modului în care clienții stabilesc parteneriatul cu societățile bancare.

CAPITOLUL III

RISCUL DE LICHIDITATE

LICHIDITATEA BANCARÃ

Obiectul de activitate al unei bănci presupune, prin natura proceselor economice la care participă, recurgerea la active financiare sau într-o formulare empirică, lucrul cu banii. Banii au un efect complex asupra economiei: inexistența sau insuficiența lor atrage blocarea sistemului economic la modul general și în particular, falimentul unor agenți economici, iar excesul de bani aduce dificultăți de gestionare cu repercursiuni negative asupra rezultatului economic.

Lichiditatea reprezintă pentru bănci abilitatea de a-și onora obligațiile financiare asumate. Ea exprimă capacitatea activelor de a fi transformate rapid și cu cheltuieli minime în monedă lichidă (numerar sau disponibil în cont curent).

De fapt lichiditatea bancară este o problemă de gestiune a pasivelor și activelor bancare care au grade diferite de lichiditate. Riscul de lichiditate pentru o bancă este expresia însăși a probabilității pierderii capacității de finanțare a operațiunilor curente, aspect de o importanță deosebită pentru bancă, interesată atât de lichiditatea colateralului oferit de debitori, cât și de managementul propriei activități.

În mod obișnuit, prin operațiunile curente banca primește fluxuri de monedă în mod automat, gratuit și ieftin, efect al serviciilor bancare efectuate pentru clienți:

prin operațiunile de depuneri efectuate de clinți în numerar pentru conturile lor, când acestea sunt preponderente față de solicitările de numerar ale clinților titulari de conturi. În acest caz are loc o conversiune a monedei fiduciare în monedă scripturală bancară. Pentru bancă efectul este de creștere a monedei efective.

Prin cedarea către alte bănci sau către organele de reglementare valutară a deținerilor de valută aflate în conturile sale (sau ale clienților, când operțiunea se efectuează la solicitarea acestora). În acest caz are loc o alimetare acontului clientului (În monedă scripturală a băncii respective), în timp ce banca înregistrează o creștere depozitelor în monedă centrală.

Prin soldul favorabil la compensarea plăților interbancare, sold care este determinat de volumul mai mare al încasărilor de la alte bănci pentru conturile clienților, față de plățile ordonate de clienții băncii către alte bănci.

În toate aceste cazuri banca are asigurate premise favorabile pentru lichiditate. Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, banca trebuie să apeleze la recreditare (în relație cu banca de emisiune sau ca solicitant pe piața interbancară), în condițiile în care ea militează pentru profituri înalte și pentru minimitarea cheltuielilor.

Asigurarea lichidității este o problemă de conjunctură și riscul lipsei de lichiditate, o dată apărut poate să fie rezolvat operativ solicitînd însă băncii un efort de costuri uneori ridicat.

Menținerea unei lichidități adecvate depinde și de modul în care piața percepe situația financiară a băncii. Dacă imaginea băncii se deteriorează, ca urmare a unei pierderi importante în portofoliul de credite, va apărea o cerere mare de lichiditate. În aceste condiții, banca va putea atrage fonduri de pe piață numai cu costuri mari, înrăutățindu-și astfel și mai mult situația veniturilor.

Problema lipsei de lichidități nu se pune în sensul că nu ar fi posibilă obținerea acestora, ci a prețului obținerii lor.

Principalele cauze care determină riscul de lichiditate sunt:

situația economiei reale

indisciplina financiară a agenților economici

dependența de evoluția pieței financiare

necorelarea scadențelor la depozite și la credite.

Sarcina esențială a managementului bancar este de estima și acoperi în mod corect nevoile de lichiditate bancară. Pe termen lung, rentabilitatea băncii poate fi afectată negativ dacă banca deține în portofoliu prea multe active financiare lichide față de nevoile sale. Dar, pe de altă parte, prea puține lichidități pot crea probleme financiare severe, mai ales pentru băncile mici, putând genera chiar falimentula cestora.

Menținerea unui grad adecvat de lichiditate de către toate băncile este, de asemenea, extrem de importantă și pentru minimizarea riscului sistemic, datorat riscului de contagiune prin decontările interbancare. Factorii care conduc la creșterea riscului de lichiditate sunt:

eroziunea încrederii în bancã datoritã dificultãților în obținerea fondurilor.

dependența de o piațã sau de deponenți prin depozite.

piețe financiare instabile.

împrumuturi scurte și creditãri lungi.

Reducerea riscului de lichiditate se poate obține prin:

menținerea unui nivel înalt de bunuri lichide (cash, la purtãtor).

pãstrarea în așteptare a facilitãților de credit cu alte instituții.

disponibilitatea unei finanțãri provenite dintr-o parte asociatã.

pãstrarea unei perioade optime între bunuri și datorii.

NEVOILE DE LICHIDITATE

Nevoile de lichiditate sunt obligații imediate (restrângerea depunerilor, cereri legitime de împrumut) cărora banca trebuie să le facă față pentru a fi în continuare recunoscutã ca intermediar financiar viabil.

Necesarul de lichidități și capacitatea băncii de a veni în întâmpinarea unor asemenea necesități sunt greu de măsurat deoarece percepția și încrederea depunătorilor (potențiali și prezenți) și evoluția pieței monetare sunt foarte importante dar foarte greu de evaluat.

În timpul unei perioade cu necesar scăzut de lichidități este posibil ca dpunerile să crească, în timp ce cererile de împrumut ar putea scădea sau ar crește mai puțin decât creșterea depozitelor. Creșterea rapidă a împrumuturilor, însoțită de creșterea lentă sau micșorarea depunerilor duce la o perioadă cu necesar mare de lichidități.

Una dintre cele mai importante sarcini ale managementului este măsurarea și satisfacerea nevoilor de lichidități ale băncii. Profitabilitatea pe termen lung poate fi afectată dacă banca are surse de lichidități ce aduc un venit mult prea mic față de necesitățile sale.

Estimarea acestor nevoi se face de regulã în funcție de termenul de exigibilitate al obligațiilor bãncii respective. Din acest punct de vedere putem vorbi de nevoi imediate de lichiditate, nevoi de lichiditate bancarã pe termen scurt, pe termen lung și nevoi de lichiditate ciclice.

2.1 NECESARUL DE LICHIDITĂȚI PE TERMEN SCURT

Necesarul de lichidități pe termen scurt (“short term liquidity needs”) al unei bănci este generat de factori temporari, ce afectează adesea fluxurile de depuneri și cererile de împrumut.

Identificarea, evaluarea și finanțarea acestor nevoi se face pentru orizonturi anuale. Nevoile de lichiditate pe termen scurt pot fi generate de o serie de factori, dintre care cei mai importanți sunt:

– caracterul sezonier al activității clienților care fac depuneri sau solicită împrumuturi.

Deoarece cea mai mare parte a creditelor sunt acordate titularilor de cont, creșterea sezonierã a cererii de credite este asociatã de regulã reducerii valorii medii a depozitelor, ceea ce complicã gestiunea lichiditãții. Influența acestor factori este foarte puternicã îndeosebi pentru bãncile specializate în oferta de servicii financiare pentru un anumit sector de activitate: agriculturã, construcții etc. De exemplu, o bancă dintr-o comunitate agricolă are nevoie de lichidități sporite în sezonul de primăvară când cererile de împrumut sunt mari și depunerile sunt mici. În schimb, în sezonul de toamnă, după vânzarea recoltelor, împrumuturile au tendința de a se diminua, iar depunerile de crește.

– nevoile de fonduri în valoare mare pe termen scurt ale clienților importanți (privite prin prisma taliei băncii) afectează puternic necesarul de lichidități.

Clienții mari sunt cei cu potential de risc ridicat. Estimarea acestui tip de nevoie de lichiditate pe termen scurt depinde de cunoasterea nevoilor de finanțare, a intențiilor și a portofoliului clienților mari. Unele dintre aceste nevoi sunt previzibile, altele, cum ar fi finanțarea unei afaceri nesigure, sunt greu de previzionat.

– deținătorii unor solduri mari de depuneri și existența unor clienți care împrumută sume substanțiale pot influența, de asemen, necesarul de lichidități pe termen scurt, într-un grad în care are legătură directă cu dimensiunile băncii.

Creditele și depozitele volatile pot fi estimate prin programe specifice ca indici dinamici și ca pondere fațã de alte depozite sau credite, întotdeauna în baza experientei anterioare și corelate cu faza ciclului economic. Drept bazã de calcul se aleg de regulã valorile corespunzãtoare lunii decembrie.

2.2 NECESARUL CICLIC DE LICHIDITĂȚI

Necesarul ciclic de lichidități (“cyclical liquidity needs”) al unei bănci este mult mai greu de estimat și deosebit de dificilã este, mai ales, anticiparea momentului apariției lor. Factorii care generează această nevoie sunt:

recesiunea economică sau avântul

fluctuațiile ratei dobânzii

constângerea băncilor pentrua-și schimba propriile rate ale dobântilor, datorită presiunilor politice sau unor reglementări bancare.

Intervalul la care s-ar putea produce asemenea presiuni ciclice poate fi greu de prevăzut. O bancă care face față întregului necesar potențial de lichidități ciclice, ar sfârși prin a deține un activ lichid cu un câștig limitat pe seama unei profitabilități semnificativ mai scăzute. Riscul mai mic al acestei poziții de înaltă lichiditate probabil că nu ar compensa impactul negativ al veniturilor mai mici.

Pentru estimarea nevoilor ciclice de lichiditate se pot folosi urmatoarele metode de analizã și de calcul:

Analiza comportamentului liniilor de credit. Vulnerabilitatea ciclică la creditele acordate poate fi parțial estimată de multe bănci, comparînd proporția liniilor de credite folosite curent față de utilizarea la cea mai înaltă cotă a liniilor într-o perioadă anterioară de vânt economic.

Corelarea dinamicii depozitelor cu rata dobânzii. Structura corelărilor între soldul depunerilor (intrări-ieșiri) și indicatorii selecționați (nivelul ratelor , modificări ale acestora și limita lor superioară) pot oferi direcții de ghidare în ceea ce privește intrările și ieșirile de depuneri.

Evaluarea vulnerabilitãții bazei de depozite. Lipsa de încredere a depunătorilor ar trebui să fie realist evaluată. Banca trebuie să-și evalueze cu atenție diversificarea de fonduri, presupusa loialitate a surselor majore de fonduri și riscurile pe care și le asumă (de credit, al ratei dobânzii, de capital) care ar putea aduce prejudicii renumelui băncii.

2.3 NECESARUL DE LICHIDITĂȚI PE TERMEN LUNG

Nevoile de lichiditate pe termen lung sunt corelate cu tendințele ce caracterizeazã comunitãțile de clienți ai bãncii și piețele pe care opereazã banca.

Bãncile locale sunt dependente de profilul regiunii pe care o servesc din punct de vedere financiar și schițarea acestuia trebuie sã fie una dintre preocupãrile lor, atât pentru gestiunea riscului de lichiditate cât și pentru alte riscuri, îndeosebi cel de credit. În comunitățile stabile, depunerile pot dovedi o creștere uniformă, în timp ce împrumuturile pot rămâne neschimbate. În asemenea cazuri, perspectivele de durată asupra cererilor de lichiditate îi poate permite băncii să investească mai mult decât ar face altfel.

Dincolo de aceste particularitãți locale, bãncile pot folosi o metodã relativ simplã de determinare a tendințelor de evoluție a lichiditãții pe termen lung, bazatã pe clasificarea tuturor elementelor bilanțiere. Toate articolele contabile din activul bilanțului se impart în lichide sau solide. Similar pasivele sunt volatile sau stabile.

GESTIUNEA NEVOILOR DE LICHIDITATE

3.1 GESTIUNEA POZIȚIEI MONETARE A UNEI BÃNCI

Poziția monetarã a unei bãnci reprezintã valoarea la un moment dat a tuturor activelor sale lichide. Cel mai adesea, gestiunea acestei poziții este elementul principal al gestiunii lichiditãții, dacã nu singurul. Aceastã abordare este justificatã de caracterul imediat al obligațiunilor care exprimã nevoile de lichiditate bancarã.

Referitor la poziția monetarã existã patru conturi fundamentale de activ:

Disponibilitãți în numerar.

Contul de disponibilitãți la Banca Centralã.

Contul de disponibilitãți la alte bãnci.

Numerar în curs de încasare.

Disponibilitãțile în numerar constă în totalitatea lichiditãților pe care orice bancã le deține pentru a face fațã nevoilor tranzacționale zilnice (monedă metalică și bancnote aflate la ghișee și în tezaur, care se estimează pe baza volumului de încasări și plăți zilnice cu numerar). Sunt douã situații: disponibilitãți mai mari decât necesitãțile, caz în care banca depune excedentul la Banca Centralã sau la o bancã corespondent; disponibilitãți mai mici decât necesitãțile, caz în care banca solicitã bani de la Banca Centralã sau de la o bancã corespondent.

Contul de disponibilitãți la Banca Centralã reprezintã depozitele bãncilor de la Banca Centralã, respectiv rezerva minimă obligatorie. Este un cont de rezervã, de bazã, al bãncilor. În practicã se intâlnesc anumite modalitãți de creștere, respectiv de scãdere a depunerilor unei bãnci în acest cont. Creșterea depunerilor se poate face prin împrumuturi de la Banca Centralã și prin vânzarea, respectiv rãscumpãrarea hârtiilor de valoare ajunse la scadențã (îndeosebi bonuri de tezaur). Reducerea depunerilor în cont se face atât prin rambursarea împrumuturilor cãtre Banca Centralã, cât și prin achiziționarea directã a hârtiilor de valoare de pe piața financiarã (în special bunuri de tezaur).

Contul de disponibilitãți la bãnci reprezintã totalitatea depunerilor pe care o bancã le are la alte bãnci. În majoritatea țãrilor, bãncilor li se permite să-și regleze conturile cu sume depuse la alte bãnci pentru a face fațã necesitãților de rezerve.

Numerarul în curs de încasare reprezintã cecuri depuse de cãtre o bancã la Banca Centralã sau la bãncile corespondente pentru care nu a primit încã echivalentul în cont. Marimea acestui numerar depinde de valoarea cecurilor și de timpul necesar achitãrii lor.

Nici unul din activele din pozitia monetarã nu aduce bãncii venituri, cu exceptia, eventual, a rezervelor minime la care se poate bonifica dobânda nominalã atunci când rata inflației este mare. Dacã obiectivul central al gestiunii bancare rãmâne maximizarea rentabilitãții, atunci valoarea acestor elemente trebuie minimizatã. Pentru atingerea acestui deziderat, bãncile recurg la:

accelerarea încasãrilor în numerar, fapt ce presupune folosirea transferului electronic de fonduri și utilizarea eficientã a serviciilor de curieri în transmiterea cecurilor.

rezervele constituite și menținute în formã lichidă. Acestea reprezintã cheltuieli care pot interveni în afacerile bancare. Ele sunt necesare pentru desfãșurarea operațiilor bancare, dar atunci când depașesc cantitatea necesarã, fie cã nu aduc profit, fie cã aduc profituri mult prea mici fațã de ceea ce poate câstiga banca din alte active achiziționate. Administrarea cantitãții necesare de rezervã vizând poziția monetarã a bãncii constã, de regulã, în satisfacerea acelor rezerve bancare prin active acceptabile, cum sunt: depuneri în numerar, depuneri la Banca Centralã, depuneri la bãnci corespondente.

soldurile de depuneri la vedere ale bãncilor corespondente. Acestea nu pot fi folosite la satisfacerea necesitãților de rezerve. Necesitatea existenței lor trebuie apreciatã prin evaluarea corectã a relației dintre venituri și cheltuieli în raporturile reciproce. În schimbul acestor solduri de depuneri, multe bãnci corespondente fac servicii, precum: consiliere în plasamentul investițiilor, deținerea în siguranșã a hârtiilor de valoare, pregãtirea vânzãrii ºi cumpãrãrii hârtiilor de valoare, comercializarea fondurilor publice.

Rezervele minime obligatorii sunt determinate de normele autoritãții bancare și de structura depozitelor bancare. Ele sunt stabilite procentual pentru fiecare tip de depozit bancar.

Rezervele bancare minime fac parte dintre obligațiile pe care o instituție financiarã trebuie sã le respecte pentru a funcționa ca o bancã. Ele sunt folosite de Banca Centralã ca instrument de politicã monetarã pentru controlul masei monetare.

Rezervele bancare minime nu sunt active lichide. Deci ele nu pot fi folosite pentru a acoperi o creștere a cererii de credite sau o retragere de depozite.

Gestiunea poziției monetare a unei bãnci presupune asigurarea încadrãrii la nivelul minim al rezervelor obligatorii, în contextul restricțiilor temporale impuse de normele autoritãții bancare. Presupune, de asemenea, identificarea și luarea în calcul a tuturor tranzacțiilor importante care afecteazã disponibilul în cont curent la Banca Centralã, precum și intreprinderea tuturor operațiilor necesare pentru a contracara influența acestor tranzacții asupra poziției monetare a bãncii. Cererile aleatoare de credite sau fluctuațiile depozitelor și împrumuturilor bancare pot impune fie cumpãrarea de fonduri de pe piațã la prețuri peste nivelul optim fie plasarea la rentabilitãți suboptimale (pentru cã existã rezerve excedentare de plasat imediat).

Operațiile care constituie gestiunea monetarã a unei bãnci se pot grupa, în funcție de momentul efectuãrii lor, în operații zilnice și operații permanente.

Operațiile zilnice se deruleazã odatã pe zi, de regulã la începutul fiecãrei zile lucrãtoare, și au drept scop determinarea valorii excedentului și/sau deficitului estimat al contului de rezervã. Au la bazã însumarea rezervelor cotidiene estimate și a rezervelor cunoscute, determinarea excedentului/deficitului relativ estimat al contului de rezervã, corectarea acestuia cu valoarea operațiilor certe planificate (operații pe piața rezervelor bancare și eventual operații cu titluri ale datoriei publice), calcularea excedentului/deficitului efectiv estimat simplu și cumulat.

Operațiile permanente sunt operații de actualizare care se deruleazã pe parcursul zilei. Trebuie calculate efectivele debitelor/creditelor, apoi soldul anticipat al contului curent la Banca Centralã și, în funcție de valoarea acestuia, trebuie luatã rapid o decizie referitoare la operațiile necesare pentru corecția abaterilor.

La trezorierul bãncii trebuie sã ajungã zilnic lista operațiilor de valoare mare (certificate de depozit ajunse la scadențã , titluri în pensiune scadente, rate scadente la împrumuturi mari sau angajãri semnificative de linii de credit), alte douã liste referitoare la sursele de fonduri disponibile imediat și la depozitele corespondente plus instrumentele lichide. Trezorierul bãncii adunã datele necesare și cautã o soluție pentru adecvarea poziției monetare efective la necesarul de rezerve normat. Pentru aceasta, periodic trebuie șntocmitã o prognozã brutã a poziției monetare anticipate: planul de încasãri și plãți. Operațiile de trezorerie corective vor fi apoi stabilite pe baza valorii medii anticipate a poziției monetare și a posibilelor abateri de la aceastã medie.

În funcție de mãrimea acestor abateri trezorierul bãncii poate adopta fie o atitudine activã (împrumut de la Banca Centralã sau cumpãrarea de fonduri de pe piața în avans), fie una pasivã (asteaptã pânã aproape de sfârșitul zilei pentru a avea toate datele actualizate și, eventual, apeleazã la piațã abia în final).

Poziția monetară este analizată atât la băncile mari, cât și la cele mici. La cele mari, ea este influențată doar de numărul tranzacțiilor zilnice de valoare semnificativă, iar actualizarea se poate face în timp real.

3.2 GESTIUNEA POZIȚIEI LICHIDITĂȚII

Poziția de lichiditate este un alt element al riscului de lichiditate și reprezintă diferența dintre volumul activelor lichide și cel al pasivelor volatile. Ea este pozitivã dacã activele lichide sunt mai mari decât pasivele volatile.

Cresterea activelor este determinatã de creșterea creditelor, iar creșterea pasivelor de creșterea depozitelor. Dacã se anticipeazã o crestere a creditelor mai mare decât creșterea depozitelor atunci putem spune cã anticipãm o nevoie suplimentarã de lichiditate pe termen lung. Ea se acoperã din diminuarea marjei lichiditãții sau din împrumut. Dacã se anticipeazã o creștere de credite mai micã decât creșterea depozitelor, atunci nu apar probleme suplimentare de gestiune a lichiditãții, ci un plus de lichiditate pe termen lung. Acesta poate fi folosit pentru majorarea marjei lichiditãții sau pentru finanțarea altor plasamente bancare, altele decât creditele. Situația este caracterizatã de un risc global sensibil mai redus (inclusiv de creditare) decât în primul caz (nevoie de lichiditate) dar rentabilitatea globalã probabil că nu se va îmbunãtãți.

3.3 SATISFACEREA NEVOILOR DE LICHIDITATE

Satisfacerea nevoilor de lichiditate bancarã presupune identificarea surselor de lichiditate accesibile fiecãrei bãnci și adecvarea acestor surse la nevoile deja existente. Sursele de lichiditate se împart în surse de lichiditate tradiționale și netradiționale.

SURSELE TRADIȚIONALE DE LICHIDITATE

Sursele tradiționale de lichiditate se împart în două categorii de bază:

Prima categorie constă în activul în care sunt investite temporar fondurile, cu asigurarea că, fie vor ajunge la scadență și vor fi plătite când apare necesitatea de lichidități, fie vor putea fi vândute rapid fără pierderi materiale înainte ca ele să ajungă la scadență. Ele cuprind rezerve primare, secundare și credite scadente.

A doua categorie cuprinde metode prin care băncile pot împrumuta sau obține fonduri. O regulă de bază pentru băncile mici și mijlocii ar putea fi clasificarea ca surse de lichidități a depunerilor ce pot fi rapid achiziționate sau vândute și includerea celorlalte depuneri în măsurarea necesarului de lichidități.

Sursele tradiționale de lichidități sunt constituite din:

Rezerve active de lichidități, în structura cărora intră:

Poziția monetară a băncilor. Aceata este o sursă de lichidități dacă există venituri în exces, solduri adiționale în conturi corespondente sau cecuri necreditate, sau o scădere a depunerilor și a rezervelor obligatorii.

Excesele de rezervă ale băncilor (sau rezervele libere)

Bonuri de tezaur și alte titluri (obligațiuni și bilete la ordin). Sunt folosite pe scară largă deoarece au o durată scăzută a scadenței și se pot negocia (cumpara/vinde) pe piețe active. Riscul neplății lor este foarte mic, aproape inexistent.

Efecte comerciale acceptate de banci și certificate de depozit negocibile. Acestea au o piață secundară foarte activă, fiind foarte bine cotate, având un risc de neplată foarte mic.

Titluri de stat cumpărate cu condiția revânzării lor. Vânzătorul se angajează să le răscumpere la prețuri fixe și la termene stabilite în viitor. Diferența dintre prețul de cumpărare și cel de vânzare reprezintă profitul pe care îl primește destinatarul titlurilor.

Alte titluri de valoare negociabile (obligațiuni pe termen scurt ale agențiilor guvernamentale de stat și locale).

Lichidități cumpărate, în structura cărora intră:

Împrumuturi de la Banca Centrală

Cumpărarea rezervelor în exces ale altor bănci zilnic sau pe termen scurt

Efecte publice vândute cu condiția răscumpărării. Băncile vând temporar titluri de stat sau alte titluri și primesc fonduri de la cumpărători, obligîndu-se să le răscumpere la un preț predeterminat.

Certificate de depozit emise de corporații care au numerar în exces.

Alte surse străine de lichiditate.

SURSE NETRADIȚIONALE DE LICHIDITATE

În afara surselor tradiționale, există și alte metode noi pe care băncile le utilizează pentru a face față necesarului de lichidități. Ele sunt generate de folsirea în gestiunea lichiditãții a unor noi tehnici și instrumente financiare.

Una dintre aceste metode constã în rãscumpãrarea de titluri emise cu o opțiune de rãscumpãrare înainte de scadențã, ceea ce îndepărteză eficient riscul legat de preț și determină ca titlurile de valoare pe termen lung să devină lichide.

O altã metodã este titularizarea creditelor, cel mai frecvent practicatã pentru ipoteci standard. Aceastã metodã reduce de fapt nevoia de lichiditate.

Bãncile pot folosi și piața de capital pentru acoperirea unor nevoi de lichiditate prin emisiune proprie de titluri. Piața monetarã în sens larg poate fi folositã și ea pentru emisiune de titluri pe termen scurt (titluri comerciale), operațiune rar efecuatã de bãnci în trecut.

LICHIDITATEA BANCARÃ

3.4 ADECVAREA SURSELOR LA NEVOILE DE LICHIDITATE

Alegerea celei mai potrivite resurse de folosit pentru a acoperi o anumitã cerere de lichiditate se face dupã luarea în considerație a mai multor factori, printre care: nevoia de lichiditate, accesul la piețele financiare, filozofia managerialã, costul și trãsãturile diferitelor surse de lichiditate și prognozã privind evoluția ratei dobânzii pe piațã.

Nevoia de lichiditate poate fi consideratã factorul principal al deciziei de alocare a anumitor surse pentru acoperirea acelei nevoi.

Nevoile imediate sunt rezolvate în cazul gestiunii de trezorerie prin echilibrarea poziției monetare. Nevoile sezoniere sunt previzibile și aproape certe, experiența anterioarã oferind baza de încredere pentru estimarea corectã a acestor nevoi din timp. Ca urmare, ca sursã de finanțare, cea mai eficientã modalitate o reprezintă împrumuturile.

Nevoile ciclice sunt mai greu de anticipat, iar aprecierea capacitãții de rambursare a eventualelor împrumuturi este extrem de dificilã, cãci existența însãși a acestei capacitãți este incertã. Din aceste motive contribuția împrumuturilor este limitatã, iar costul lor este ridicat. Agresarea structurii activelor bancare este mult mai indicatã, deoarece accesul la sursa de finanțare nu este limitat de factori extremi, iar costul este mediu.

Nevoile pe termen lung sunt și mai greu de anticipat, ele depinzând de prognoza nevoii de lichiditate. Regula de aur este cã trebuie limitatã creșterea creditelor din portofoliu la nivelul creșterii depozitelor.

Accesul la piețele financiare poate limita în mod esențial gestiunea lichiditãții bancare. Accesul este direct dependent de talia bãncii.

În bãncile mici, minimizarea riscului de lichiditate presupune o gestiune atentã a activelor și pasivelor bancare, cu intervenții permanente pentru a pãstra structura acestora în limitele impuse de cerința asigurãrii lichiditãții. Aceste bãnci pot apela și la împrumuturi de la Banca Centralã sau de la bãnci corespondente. Împrumuturile directe de pe piațã nu sunt posibile pentru multe dintre ele sau se pot contracta în condiții de preț oneroase. De aceea pentru aceste bãnci împrumuturile sunt o resursã de urgențã pentru acoperirea lichiditãții.

În cazul bãncilor mari, care au acces la piețe diverse, nu doar la piața interbancarã, principala sursã de lichiditate o constituie împrumuturile de pe piațã în condiții avantajoase pentru ele. Ele pot folosi împrumuturile cu risc de variație a ratei dobânzii minim cãci practicã diversificarea surselor de împrumut și au programe proprii de gestiune a activelor și pasivelor bancare și control al riscurilor. Activele lichide au un cost de oportunitate prea mare pentru aceste bãnci și sunt minimizate la nivelul cerințelor impuse de gestiunea de trezorerie.

Bãncile de talie medie folosesc atât activele lichide cât și împrumuturile ca surse de lichiditate. Cel mai folosit instrument tinde a fi certificatul de depozit. Aceste instrumente sunt ușor de gestionat și de adecvat la nevoile monetare de lichiditate. La împrumuturile directe de pe piațã sau de la Banca Centralã se apeleazã pentru acoperirea unor nevoi sezoniere. Activele lichide sunt pãstrate pentru acoperirea unor nevoi cu caracter ciclic sau de urgențã, greu de anticipat.

Filozofia managerială este foarte importantã pentru strategia bãncii de acoperire a nevoilor de lichiditate. Astfel, o bancã ce face apel la surse împrumutate rareori sau niciodatã, bazându-se pe activele lichide proprii este o bancã caracterizatã drept conservatoare. Exterma cealaltã o reprezintã bãncile cu o filozofie agresivã pentru care împrumuturile de pe piațã sunt o resursã permanentã și ajung sã depașeascã 10% din bilanț. În acest caz, banca este dependentă de piață pentru continuarea activității, iar conducerea trebuie să fie prudentă în gestionarea globală a riscurilor, imaginea băncii putînd fi afectată pe viitor în ceea ce privește accesul la sursele de împrumut.

Riscul de lichiditate este asociat cu cel de rată a dobânzii, întrucât activele riscante sunt imperfect lichide. Prognoza privind evoluția ratei donbânzii poate afecta alegerea instrumentului folosit pentru finanțarea și alegerea sursei de lichiditate. În cazul împrumuturilor, dacã dobânzile sunt în creștere, atunci banca va prefera sã emitã certificate de depozit cu dobânzi fixe pentru blocare în costul actual (mai scãzut) al acestora. Dacã dobânzile sunt în scadere atunci va prefera contractele de rãscumpãrare care se reînnoiesc zilnic și al cãror cost total va crește în ritm descrescãtor de la o zi la alta.

INDICATORII LICHIDITÃȚII BANCARE

Interpretarea lichidității bancare pe baza fluului de numerar este problematică, aceatsa reflectînd invariabil faptul că banca reușește să își procure suficient numerar din noile depozite sau din fondurile de pe piața monetară pentru finanțarea creșterii creditelor pe care le acordă. În caz contrar, banca ar fi trebuit să renunțe la oportunitățile respective de plasament sau să le asigure cu titluri de valoare. În schimb, această situație nu reflectă posibilitatea ca banca să fie obligată a plăti dobânzi mai mari pentru resursele atrase, dacă piața simte că și-a asumat în exces riscuri de lichiditate sau de capital. Datorită limitelor informaționale ale situației fluxului de numerar, analiștii bancari utilizează o un sistem relativ complex de indicatori pentru măsurarea lichidității. Ansamblul acestora poate da o imagine foarte bunã cu privire la gradul de lichiditate a bãncii și despre calitatea gestiunii lichiditãții bancare.

Evident, cu cât banca dispune de mai mult numerar sau active interbancare, cu atât este mai mare capacitatea sa de a face față cereilor de retragere de depozite, precum și eventulelor întârzieri în rambursarea creditelor.

Principalii indicatori pe care trezoreria îi calculează și analizează pentru analiza lichidității sunt:

Lichiditatea globală care reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a se transforma pe termen scurt în lichidități, pentru a satisface obligațiile de plăți exigibile.

Lichiditatea imediată sau de trezorerie – reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie (numerar, cont curent al BNR) de a face față datoriilor pe termen scurt.

Lichiditatea în funcție de total depozite care reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face față datoriilor reprezentînd totalul depozitelor.

Lichiditatea în funcție de total depozite si împrumuturi care reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face față datoriilor reprezentînd totalul depozitelor și al împrumuturilor.

Trezoreria determină, de asemnea, și expunerea băncii în funcție de depozitele la vedere și total depozite (raportul dintre acestea). Acest raport exprimă tendința de evoluție a depozitelor la termen comparativ cu cea a diponibilităților la vedere cu influență asupra stabilității resurselor și nivelului costurilor.

Alți indicatori de lichiditate care se calculează pentru estimarea riscului de lichiditate sunt: poziția lichiditãții, pasivele nete, indicele de lichiditate, transformarea medie a scadențelor și rata lichiditãții.

POZIȚIA LICHIDITÃȚII

Este un indicator derivat din practica gestiunii de trezorerie și este folosit ca indicator de fundamentare a acesteia și al acoperirii nevoilor de lichiditate pe termen scurt. Poziția lichiditãții se calculeazã pe zile (pentru sãptamâna urmãtoare), pe sãptãmâni (pentru luna urmatoare) și pe luni (pentru anul curent). Marimea ei se determinã ca diferențã între activele lichide și pasivele imediate.

Optimizarea poziției lichiditãții bancare presupune echilibrarea celor douã elemente principale: activele lichide și pasivele imediate și deci obtinerea unei poziții nule. Acest fapt este impus de gestiunea riscului și de maximizarea rentabilitãții bancare.

În cazul unei poziții negative, activele lichide sunt insuficiente pentru a onora integral obligațiile, banca trebuind să recurgă la surse urgente de finanțare (împrumuturi pe piața interbancară, lichidarea unor active de portofoliu înainte de termen).

Dacă poziția lichidității este pozitivă, excedentul de lichiditate se plasează pe termen scurt în depozite pe piața interbancară.

PASIVELE NETE

Aceastã grupã de indicatori se calculează pentru a semnala perioada de maximă nevoie de lichiditate și are două componente ce pot fi calulate: pasivele nete simple și pasivele nete cumulate, baza de calcul reprezentînd-o clasificarea activelor/pasivelor la un moment dat în funcție de scadențã .

Pasivele nete simple (succesive) se calculeazã, pentru fiecare perioadã, ca diferențã între pasivele și activele cu aceeași scadențã .

Pnsi = Psi – Asi

Ele aratã mãsura în care activele scadente acoperã obligaþiile scadente. Probleme de gestiune apar atunci când pasivele nete simple sunt pozitive, cãci pentru acoperirea lor banca trebuie sã gãseascã resurse suplimentare.

Pasivele nete cumulate se calculeazã ca diferențã între pasivele și activele cumulate corespunzãtoare fiecãrei perioade.

Pnci = Pci – Aci

INDICELE LICHIDITĂȚII

Acest indicator se calculeazã prin raportare între activele și pasivele din fiecare perioadã.

Sistemele de ponderare sunt douã:

ponderarea cu numãrul mediu de zile (luni sau ani) corespunzãtor fiecãrei perioade.

ponderarea cu numãrul curent al grupei de scadențe respective.

Ponderile fiind aceleași pentru elementele de pasiv și de activ, valoarea indicelui depinde de mãrimea activelor și pasivelor corespunzãtoare fiecãrei perioade.

Dacă indicele de lichiditate este

= 1, atunci banca nu trebuie să facă transformare de scadență

< 1, banca face transformarea din pasive pe termen scurt în active pe termen lung, în condițiile curbei crescătoare a dobânzii

> 1, banca transformă pasivele pe termen lung în active pe termen scurt, reultînd riscul de lichiditate.

TRANSFORMAREA MEDIE A SCADENȚELOR

Acest indicator exprimã în numãr de zile sau de luni diferența dintre scadența medie ponderatã a activelor bancare și cea a pasivelor bancare. Ponderarea se face cu valoarea grupei de activ/pasiv coresupunzãtoare fiecãrei perioade.

TS = ∑ Ai *bi – ∑ Pi *ai

∑ Ai ∑ Pi

unde:

TS – trandformarea medie a scadentelor

Pi – pasive cu scadenta i

Ai – active cu scadenta i

ai – coeficientul de ponderare a activelor cu scadenta i

pi – coeficientul de ponderare a pasivelor cu scadenta i

Fațã de indicatorii prezentați anterior, transformarea medie a scadențelor sugereazã mai bine riscul de lichiditate, cãci permite exprimarea corectã, în unitãți de timp, a transformãrii practicate.

RATA LICHIDITÃȚII

Rata lichidității exprimă evoluția gradului de îndatorare a băncii față de piața monetară.

Aceastã ratã are ca obiectiv principal sã mãsoare și sã controleze riscul de lichiditate, adicã riscul ca o bancã sã nu poatã face fațã, în timpul unei anumite întârzieri, unei întreruperi bruște a tuturor sau a unei pãrți a resurselor sale. Rata e destinatã a limita utilizarea resurselor pe un termen foarte scurt pentru a finanța angajarea pe termen scurt, mediu sau lung. Este importantã de asemeni indirect la securitatea depozitelor și pe ansamblu pieței financiare.

Modalitãțile de calcul sunt de o complexitate ridicatã. Vom prezenta deci principalele elemente de calcul.

Rata ia forma de calcul a unui “coeficient de lichiditate” care trebuie sã fie superior sau egal cu 100%. Acest coeficient se calculeazã în modul urmãtor:

Periodicitatea declarãrii ratei este trimestrialã.

Numărãtorul reprezintã activele care au o duratã rezidualã inferioarã unei luni, sunt în principal creditele clientelei, operațiile de credit bail, bonurile de trezorerie, titlurile de plasament sau tranzacțiile cotate pe o piațã oficialã naționalã sau organizatã în strainãtate. Fiecare dintre aceste active fac obiectul unei ponderãri. Ratele (ponderile) utilizate sunt de 100% pentru creditele acordate clienþilor al cãror termen inițial este superior de 2 ani, și deci perioada restantã este inferioarã unei luni, 50% pentru produse la acțiunile și valorile mobiliare asimilate și pânã la 15% pentru alte produse (titlurile de dezvoltare industrialã).

Numitorul reprezintã pasivul exigibil pe termen foarte scurt, în principal depozitele clientului înțelegând prin aceasta depozitele la vedere, la termen, bonurile de casã și de economii, carnete de economii în regim special, dar și împrumuturile obligatare și subordonate rambursbile într-o lunã și angajamentele date și inregistrate în afara bilanțului (cauțiuni, avaluri, angajamente în favoarea clientelei). Fiecare dintre aceste elemente fac obiectul unei ponderãri.

Calculul creditelor nete (primite-acordate) de trezorerie și interbancare – corespunde unui sold de trezorerie și se obține prin diferența între debitori în curs (casa, conturi debitoare la vedere, credite de la o zi la alta, bilete de trezorerie, certificate de depozit, titluri de creanțã negociabile) majorate de 100% fonduri proprii nete și creditori în curs (conturi creditoare la vedere, împrumuturi de la o zi la alta, alte împrumuturi având mai mult de o lunã). Soldul între acestea douã este numit “credite nete acordate” și se înscrie la numãrãtorul ratei când debitorii în curs sunt superiori creditelor în curs sau la numitor în caz contrar.

RATA DE ACOPERIRE A BREȘEI

Se calculează ca raport dintre veniturile nete din dobânzi ale băncii și diferența activ -pasiv. Indicatorul se exprimă procentual și arată dobânda maximă pe care o bancă o poate plătipentru a-și procura resursele necesare în cazul în care ar face un plasament suplimentar, față de resursele de care deja dispune. Ținând cont de rentabilitatea acestui plasament nou, banca trebuie să decidă dacă este sau nu avantajos să atragă resurse noi la tara de dobândă de pe piață.

Di -Dp Di – Dp – CPB

RAB1 = RAB2 =

A -P A –P

Unde:

RAB1 – rata de acoperire a breșei fără a lua în calcul cheltuielile de funcționare și profitul

RAB2 – rata de acoperire a breșei care ia în considerare cheltuielile de funcționare și profitul

Di – dobânzile încasate

Dp – dobânzile plătite

A –P – golul de resurse (breșa)

CPB – cheltuielile generale și profitulbrut minim realizat.

COEFICIENTUL FONDURILOR PROPRII ȘI AL RESURSELOR PERMANENTE

Acest indicator (CoFPRP) se calculează ca raport între resursele pe termen lung ale băncii și utilizările pe termen lung (mai mare de 5 ani) și urmărește să împiedice o finanțare a plasamentelor pe termen lung din resurse pe termen scurt. Acest raport trebuie să fie de cel puțin 60% pentru băncile din Uniunea Europeană.

În urma analizei indicatorilor de lichiditate, băncile pot fi cotate ca avînd:

Rating 1 – indică niveluri de lichiditate și practici de administrare a fondurilor bine dezvoltate. Instituția are acces sigur la suficiente surse pentru constituirea de fonduri în termeni favorabili pentru nevoile de lichiditate prezente și anticipate.

Rating 2 – indică niveluri de lichiditate și practici de administrare a fondurilor satisfăcătoare. Instituția are acces la surse suficiente de fonduri în termeni acceptabili pentru asigurarea nevoilor de lichiditate prezente și viitoare. O serie de deficiențe mai mici pot fi constatate în practicile de administrare a fondurilor.

Rating 3 – indică niveluri de lichiditate și practici de administrare a fondurilor care necesită îmbunătățiri. Instituția nu are acces rapid la fonduri în termeni rezonabili sau pot înregistra deficiențe semnificative în perioadele de administrare a fondurilor.

Rating 4 – indică niveluri de lichiditate și practici de administrare a fondurilor deficitare și inadecvate. Băncile din această categorie nu sunt capabile să obtină un volum suficient de fonduri pentru asigurarea nevoii de lichiditate.

Rating 5 – indică niveluri de lichiditate și practici de administrare a fondurilor atât de deficitare încât viabilitatea instituției este grav amenințată. Este necesară asistență financiară externă imediată pentru a asigura rambursarea obligațiilor la scadență sau alte nevoi de lichiditate.

REGLEMENTAREA LICHIDITĂȚII BANCARE ÎN ROMÂNIA

În țara noastră lichiditatea este reglementată prin norma 1/2001 a BNR cu modificările și completările ulterioare (norma 1/2002 și norma 7/2003). Indicatorul de lichiditate se calculează ca raport între lichiditatea efectivă și lichiditatea necesară, conform normei 1/2001.

Lichiditatea efectivă este dată de însumarea pe fiecare scadență a activelor bilanțiere și a angajamentelor primite extrabilanțiere.

Lichiditatea necesară este data de însumarea pe fiecare scadență a obligațiilorbilanțiere și a angajamentelor date extrabilanțiere.

Se impune prin aceasta , de către autoritatea de reglementare, respectarea de către bănci a unui prag minim de 1 a acestui indicator.

În cele mai multe state reglementarea lichidității se suprapune peste cerințele legate de rezerva minimă obligatorie. În România sistemul rezervelor minime obligatorii a suferit o serie de modificări, având în prezent o serie de elemente comune:

nivelul prevăzut se determină ca produs între baza de calcul și rata rezervelor minime obligatorii;

nivelul efectiv este soldul mediu zilnic inregistrat de bancă în contul curent de la BNR;

pentru nivelul efectiv al rezervelor minime obligatorii, până la concurența nivelului prevăzut, banca centrală plătește dobânda, excesul de rezerve nefiind purtător de dobândă;

nivelul minim/maxim prevăzut este soldul mini/maxim al contului curent al băncii la BNR, fiind calculat prin aplicarea unei cote procentuale asupra nivelului prevăzut al rezervei minime obligatorii;

nerespectarea nivelului prevăzut al rezervei minime obligatorii se sancționează prin reportare deficitului în perioada de apicare următoare.

CAPITOLUL IV

RISCUL DE PIAȚÃ

RISCUL DE PIAȚÃ ȘI COMPONENTELE SALE

Riscul de piațã se referã la posibilitatea de a afecta pozitiv sau negativ valoarea de piațã și/sau profitul unei instituții financiare ca urmare a producerii unor variații de preț neașteptate. Expunerea la acest risc poate fi diferitã de la o instituție la alta și de la un agent la altul.

Alãturi de riscul de credit, riscul de piațã devine componenta principalã a sistemului de gestiune a riscurilor financiare în condițiile în care banca opereazã pe pieþele financiare dezvoltate. Pierderile generate de acest risc pot fi semnificative și pot antrena falimentul societãții bancare dacã schimbarile de pe piețe sunt dramatice. Riscul de piațã exprimã probabilitatea ca o variație a condițiilor de pe piețele financiare sã afecteze negativ profilul bãncii.

Riscul de piațã sau de variație a valorii activelor financiare apare ca risc de variație a ratei dobânzii, risc valutar prin variația valorii în moneda naționalã a diferitelor active și pasive externe și, în fine, risc de variație a cursului activelor financiare care pot afecta valoarea de piațã a portofoliului de titluri și valoarea titlurilor emise de bancã.

GESTIUNEA RISCULUI RATEI DOBÂNZII

Acest risc este reprezentat de sensibilitatea fluxului de numerar la schimbãrile nivelului ratelor dobânzii. Fluctuația prețului activelor financiare și pasivelor datoratã schimbãrii ratei dobânzii într-o perioadã de timp, poate transforma diversele riscuri într-o amenințare majorã la adresa unei bãnci. Impactul pe care o schimbare a ratelor dobânzii îl va avea în câștigurile unei bãnci depinde de structura bunurilor bãncii și obligațiilor de portofoliu, precum și de direcția schimbãrii ratelor. Aceasta poate determina creșterea sau scăderea venitului net din dobânzi și a valorii de piață a activelor și pasivelor.

Astfel, dacă ratele dobâmzilor cresc peste nivelul așteptat, cheltuielile cu dobânzile aferente depozitelor unei bănci vor crește mai mult decât veniturile din dobânzile aferente activelor, în așa fel încât venitul net din dobânzi va fi mai mare și valoarea băncii va crește corespunzător.

Riscul de rată a dobânzii poate fi considerat ca exprimând sensibilitateta rezultatelor financiare la variația nivelului ratelor dobânzii. De aceea este necesară o prognozare bazată pe criterii riguros acceptate a modificărilor ce pot interveni în nivelul și structura ratei dobânzii, și în plus, aceasta trebuie corelată cu evoluția indicatorilor macroeconomici.

Riscul de dobândă aferent activității în monedă națională în cea mai mare măsură este preluat de clienții băncii. Aceasta se datorează faptului că dobânda la credite, precum și la resursele atrase se modifică continuu datorită cotațiilor fluctuante ale pieței, excepție făcînd doar certificatele de depozit, pentru care se utilizează o dobândă fixă.

Apariția și dezvoltarea riscului ratei dobânzii se află sub influența unor factori endogeni (importanți pentru gestionarea riscului, în sensul că, acționîndu-se asupra lor, se poate minimiza expunerea la risc) și a unor factori exogeni (determinați de evoluția condițiilor macroeconomice), care nu pot fi influențați de bancă dar pot fi anticipați cu destul de mare precizie.

Factori endogeni care determină apariția riscului ratei dobânzii ar pute fi:

strategia băncii

structura activelor și pasivelor bancare

volumul și valoarea creditelor

calitatea portofoliului de credite

eșalonarea scadenței creditelor

scadența fondurilor atrase

Printre factorii exogeni, se pot enumera:

mediul economic existent

politica economică monetară, financiar-valutară, practicată de autorități

necorelarea politicii Băncii Centrale cu politica economică a guvernului

evoluția pieței interbancare

factori de ordin psihologic

Riscul ratei dobânzii poate fi considerat ca avînd două componente esențiale:

riscul venitului – riscul realizării unor pierderi în ceea ce privește venitul net din dobânti, ca urmare a sincronizării imperfecte a mișcării ratelor dobânzilor la împrumuturile contractate, respectiv la cele acordate

riscul investiției, care este riscul producerii unor pierderi în patrimoniul net ca rezultat al unor modificări neașteptate ale ratelor dobânzilor.

Riscul dobânzii într-o operațiune izolatã este omniprezent și nu se anuleazã cu o tehnicã de acoperire: acoperirea comportã întotdeauna un cost, iar dacã riscul n-ar exista, acest cost ar fi superflu. În plus alegerea de acoperire ar putea conduce la renunțarea la oportunitãțile de câștig, riscul dobânzii fiind întotdeauna prezent. Acest risc se regasește în mod logic asupra ansamblului de operații.

2.1 INDICATORI AI RISCULUI RATEI DOBÂNZII

Riscul ratei dobânzii este măsurat în mod tradițional fie prin raportul între activele și pasivele sensibile la dobândă, fie prin diferența dintre acestea. Una din problemele pe care le ridică o astfel de practică se referă la dificultatea selectării scadenței care să fie utilizată drept criteriu pentru sensibilitate, preocuparea că reinvestirea sau modificarea ratelor poate afecta rapid și cuantificabil sensibilitatea la dobândă și eșecul de a aprecia sensibilitatea valorică la modificarea ratelor. Indicatorii mai avansați ai riscului ratei dobânzii includ măsurarea gap-ului la diferite termene de scadență, măsurarea dinamică a gap-ului pe baza unor estimări de reinvestire și rate , măsurarea durației pentru activele băncii, pasive și elemente extrabilanțiere.

Obiectivul principal al băncilor este obținerea unei marje ridicate a dobânzii și menținerea ei în timp. Iar, în condițiile unei scãderi a marjelor, stabilizarea lor devine obiectivul principal.

Gestiunea marjei dobânzii bancare devine astfel obiectiv de gestiune a riscului deși marja dobânzii este un indicator de rentabilitate.

MARJA DOBÂNZII BANCARE

Pentru intermediarii financiari aceasta este principalul indicator de rentabilitate. Aceasta ne indicã raportul dintre veniturile oșținute din dobânzi ºi cheltuielile fãcute cu plata dobânzilor. Calcularea ei este bazatã pe compararea acestor douã elemente.

În practica bancarã se folosesc trei indicatori ai marjei dobânzii:

MARJA ABSOLUTÃ (MA) A DOBÂNZII BANCARE.

MA = Venituri din dobânzi – Cheltuieli cu plata dobânzilor

Aceasta exprimã capaciatatea bãncii de a-și acoperi cheltuielile cu dobânzile bonificate la depozite, certificate de depozit, etc. din veniturile obținute prin încasarea dobânzilor la creditele acordate.. O marjã adecvatã a dobânzii bancare este aceea care este suficientã pentru a susține diferența dintre alte cheltuieli bancare și alte venituri bancare (sarcina bancară) și pentru a obține un profit satisfãcãtor.

MARJA PROCENTUALÃ BRUTÃ A DOBÂNZII BANCARE.

X 100

MARJA PROCENTUALÃ NETÃ A DOBÂNZII BANCARE (SPRED).

Gestiunea riscului de variație a ratei dobânzii se poate efectua prin imunizare sau prin acoperirea riscului. Imunizarea presupune emiterea unui instrument de sens contrar cu aceeași durată și aceeași valoare actuală, ca și instrumentul care trebuie protejat. Acoperirea riscului presupune implementarea unei structuri dezechilibrate a activelor și pasivelor cu scopul de profita de variația ratei dobânzii. Există riscul ca piața să nu evolueze în sensul prevăzut de bancă. În acest caz acoperirea riscului presupune protecția activelor și pasivelor sensibile și se relizează prin folosirea unor instrumente derivate. Acestea constă de fapt în gestionarea gap-urilor și a ecartului.

Ecartul (Gap-ul) se calculeză ca diferență între activele sensibile și pasivele sensibile la un moment dat. Gap-ul este utilizat pentru a izola venitul net din dobânzi de riscul venitului. Aceastã tehnica utilizeazã gap pentru a masurã expunerea venitului net din dobânzi la fluctuaþiile ratei dobânzii.

Venitul net din dobânzi este complet izolat de riscul dobânzii când gap este egal cu zero. Atunci când pasivele sensibile la risc ajung la scadențã sau le este ajustatã rata dobânzii ele vor fi înlocuite cu pasive ce au rate înalte ale dobânzii ducând astfel la creșterea cheltuielilor cu dobânzi și reducând net dobânzile. Și activele sensibile la risc vor fi înlocuite cu active cu rate înalte ale dobânzii, ducând astfel la creșterea venitului din dobânzi ale bãncii.

Cu un gap initial zero se obține un venit net aproape neschimbat din dobânzi. Venitul net din dobânzi este, de asemenea, neschimbat dacã ratele dobânzii coboarã în mod neașteptat din cauza reducerii cheltuielilor cu dobânzi.

Un al doilea indicator al riscului de variație a ratei dobânzii bancare este indicele de sensibilitate. Acesta se calculeazã prin raportarea activelor și pasivelor sensibile la un moment dat.

Valoarea raportului trebuie sa fie cât mai aproape de 1.

Activele și pasivele luate în calcul sunt mãsurate la valoarea lor contabilã și, drept urmare, indicatorii vor reflecta doar starea la un moment dat.

Utilizarea acestor doi indicatori nu asigurã o completã imunizare deoarece, deși ratele dobânzii la activele/pasivele sensibile se modificã în același sens (pentru cã se modificã în același sens cu ratele de pe piațã) mișcãrile lor au, de cele mai multe ori, amplitudini diferite. Diferența între nivelul celor douã rate poate avea asupra bãncii o influențã pozitivã (la creșterea ratelor) sau negativã (atunci când acestea scad).

Separarea elementelor sensibile de activ/pasiv echivaleazã cu izolarea activelor/pasivelor cu dobânzi fixe, a cãror valoare se poate determina dupã metoda rezidualã. În funcție de mãrimea acestor elemente care sunt de fapt chiar purtãtoarele riscului de variație a ratei dobânzii pe piațã, se poate determina poziția bãncii și se pot prezenta efectele modificãrii dobânzilor de pe piațã asupra marjei dobânzii.

GESTIUNEA PRIN GRUPAREA GAP-URILOR

Aceasta tehnica este o extensie a gestiunii clasice, care constă în gruparea activelor și pasivelor sensibile la risc după scadența lor, astfel încât decalajul să fie 0, iar venitul net din dobânzi să fie izolat de riscul variației dobânzii. Și în cazul acestei metode, managementul bancar operează cu ajustări ale marjelor, creșteri sau decreșteri de dobânzi active și/sau pasive astfel încât venitul net din dobânzi să nu scadă, iar cheltuielile generale de exploatare bancară să nu erodeze capitalul acesteia.

GESTIUNEA DINAMICĂ A GAP-URILOR

Se pornește de la necesitatea adaptării celorlalte metode prin maeliorarea modului de stabilire a orizontului de timp luat în calcul sau a duratei pe care se consideră că acționează riscul, atât pentru active cât și pentru pasive. Această schimbare se concretizează în extinderea duratei totale a gap-ului de scurtă durată în înlănțuirea lor succesivă.

VARIAȚIA SCENARIILOR

Aceasta reprezintă o metodă de gestiune realizată prin simulări pe calculator într-o varietate de scenarii ale ratei dobânzii. Condiția de bază pentru eficiența acestei gestiuni este ca scenariile să nu fie prea complicate sau să aibă în vedere orizonturi de timp prea mari.

Fațã de riscul de variație a ratei dobânzii pe piatã, poziția bãncii la un moment dat poate fi: lungã, scurtã sau neutrã. Poziția bãncii se calculeazã ca diferența între activele și pasivele cu dobânzi fixe.

Active cu dobânzi fixe – Pasive cu dobânzi fixe

Poziția scurtã indicã situația în care banca deține mai puține active cu dobânzi fixe decât pasive. Ea este favorabilã pe piațã ratele sunt în creștere.

În poziție lungã se aflã atunci când activele cu dobânzi fixe sunt mai mari decât pasivele cu dobânzi fixe. Din punctul de vedere al rentabilitãții poziția lungã este favorabilã în perioadele de scãdere a ratelor dobânzii.

Variația nivelului ratei dobânzii pe piațã se traduce imediat prin modificarea valorii creanței sau datoriei cu dobândã fixã:

dacã datoria sau creanța este negociabilã pe o piațã atunci cursul sãu va reflecta variația ratei dobânzii, iar relația curs/ratã a dobânzii este de tip invers proporțional: dacã dobânzile cresc, cursul scade. Câștigul sau pierderea apar la fiecare evaluare patrimonialã.

dacã datoria sau creanța nu este negociabilã caștigul sau pierderea se reflectã asupra rezultatului bãncii pânã la scadențã : direct asupra rezultatului și indirect prin costuri de oportunitate.

Poziția neutrã este idealã însã nu imunizeazã banca și o impiedicã sã speculeze în favoarea ei variația ratei.

TEHNICI DE GESTIUNE A RISCULUI RATEI DOBÂNZII

Se pune problema alegerii tehnicilor de gestiune a riscului dobânzii. Existã diferite posibilitãți de acoperire a riscului dobânzii:

tehnici tradiționale.

operații swap.

operații pe piețele organizate.

TEHNICI TRADIȚIONALE

Aceste tehnici sunt vechi și se justificã prin absența tehnicilor mai sofisticate. Ele au meritul de a fi relativ simple, pentru cã prezintã avantajul unui cost redus (în special costul formãrii personalului).

Dobânzile reprezintã caracteristica plasamentelor sau împrumuturilor.

Alegerea unei rate fixe a dobânzii corespunde unei garanții cuantificatã la nivelul dobânzilor vãrsate sau primite la un moment dat, dar implicã a nu profita de o evoluție ulterioarã a ratelor favorabile: o creștere pentru împrumutator și o scãdere pentru împrumutat.

În schimb, o ratã variabilã a dobânzii are prețul unei incertitudini cuantificatã la dobânzi.

Avantajele și inconvenientele fiecãrei forme se regãsesc în nivelul ratelor, pe care le putem observa: o ratã variabilã la un moment dat nu este în mod necesar identicã cu o ratã fixã, pentru aceeași scadențã .

Una din tehnicile tradiționale ale gestiunii riscului dobânzii constã în diversificarea portofoliului bãncii. Astfel se eliminã riscul specific atașat deținerii unei valori.

Andosarea, o altã tehnicã tradiționalã, constã în punerea în paralel a plasamentelor și a împrumuturilor. Aceasta este o generalizare a tehnicii de imunizare. Andosarea presupune o similitudine exactã în termeni referitoare la referințele ratelor dobânzii, la nivelul acestor rate și la modul de rambursare a lor. În plus, în acest caz ar fi preferabil sã nu se facã nimic ce ar permite economisirea costurilor tranzacției.

OPERAȚIUNI SWAP

Instrumente specifice piețelor anglo-saxone sunt variate și, în cea mai mare parte intraductibile în alte limbi. Acestea sunt caps, floors, collars.

Acestea au ca obiectiv limitarea fluctuațiilor ratelor variabile în sensul creșterii sau descreșterii lor. Pentru fiecare dintre aceste tehnici vom distinge banca de client/partener, sau mai bine spus, cumpãrãtorul de vânzãtor: cumpãrãtorul sã beneficieze de o garanție, iar vanzãtorul sã acopere aceastã garanție.

Cap reprezintã o polițã de asigurare pentru cumpãrãtor care dorește sã fie protejat de riscul creșterii dobânzilor pe termen scurt, peste un anumit nivel, sperând, în același timp, sã poatã beneficia de orice posibilã scãdere a acestora. Vânzãtorul în schimbul, unei prime, va compensa cumpãrãtorul cu nivelul cu care rata LIBOR va depãși rata cap.

Floor se aseamãnã cu cap, cu deosebirea cã funcționeazã în sens invers. Se protejeazã cumpãrãtorul de eventuala scãdere a dobânzilor sub un anumit planșeu, permițãndu-i în același timp sã poatã profita de o evolușie favorabilã în sensul creșterii dobânzilor.

Collar reprezintã o combinație între floor și cap. Se mai numește și zona tunel deoarece garanteazã cumpãrãtorului protecția contra creșterii ratelor peste un anumit nivel -cap-, el fiind abilitat sã profite de o scãdere a dobânzilor, însã numai sub un anumit nivel –floor.

Dacã dobânzile cresc peste rata cap, societatea va fi compensatã corespunzãtor, la fel și dacã acestea scad sub nivelul floor. Tranzacțiile se fac astfel încât prima sau cumpãrarea unui cap sã fie egalã cu cea la care subscriptorul cumpãrã un floor, rezultând practic plata nici unei prime, întrucât acestea se anuleazã. Dacã totuși nivelul primelor este diferit, se vor plati diferențele.

Swapul ratei dobânzii urmãrește modificarea expunerii la ratele dobânzii de intervenție prin schimbul de rate de dobândã. Distingem 3 categorii ale swap-ului ratei dobânzii:

swap-ul ratelor fixe contra ratelor variabile.

swap-ul ratelor variabile contra ratelor fixe.

swap-ul ratelor variabile contra ratelor variabile.

Bãncile dirijeazã piața operațiunilor swap. Aceastã calitate, de market-makers presupune cotarea regulatã a dobânzilor pentru clientela interesatã. În același mod ca și pe piețele obișnuite, bãncile coteazã pentru orice swap douã rate: o ratã la care banca este dispusã sa plãteascã ratã fixã și o ratã la care banca este dispusã sã primeasca ratã fixã.

Pe piața britanicã, în mod uzual, rata fixã se coteazã în baza ratei LIBOR la sase luni ca ratã variabilã, dacã nu se precizeazã altfel.

Operațiunile SWAP se evidențiazã prin câteva caracteristici și avantaje:

nu necesitã plați în avans, este un avantaj mai ales pentru cei ce duc lipsã de lichiditãți.

operațiunile swap pot fi primejdioase atunci când se trece pe piața dobânzilor fixe, tocmai cu puțin timp înainte ca dobânzile sã scadã. Însã printr-o monitorizare atentã a pieței, o astfel de situație poate fi inversatã, cu efecte negative minime.

dimensiunea pieței este un alt avantaj. Operațiunile swap se negociazã mai ușor, deoarece sunt standardizate.

OPERAȚII PE PIAȚA ORGANIZATÃ

În general, orice anticipare a modificãrii dobânzilor presupune strategii de protejare a portofoliului de titluri cu venit fix sau de reducere a costului unui împrumut cu rata variabilã. Orice instituție bancarã va trebui sa-și echilibreze debitele cu venit fix în baza unor resurse cu dobânzi variabile și invers.

În contractul la termen pe rata dobânzii investitorul cumpãrã la o ratã fixã la încheierea contractului dobânda pe care activul financiar o va produce într-o perioadã urmãtoare.

Contractele la termen pe rata dobânzii sunt contracte: forward și futures.

Operațiunile forward presupun încheierea contractului într-un anumit moment și executarea la un moment ulterior la o dobândã stabilitã în momentul încheierii contractului.

Operațiunile futures presupun lichidarea la un termen ulterior dar, spre deosebire de operațiunile forward se deruleazã printr-un mecanism de tip bursier.

Recurgerea la piețele futures are, ca principal avantaj, o protecție cu costuri reduse, fãrã a fi puse în joc sume importante. Standardizarea contractelor implicã, totuși, un anumit grad de rigiditate.

Astfel, acoperirea nu este niciodatã perfectã, intervenind în plus, și anticipãrile speculatorilor. Astfel, dacã, în același timp, foarte mulți speculatori au aceleași anticipãri, prețul contractelor la bursã va crește sub presiunea cererii, operatorii urmând sã plateascã mai scump costul acoperirii. Acest inconvenient este caracteristic tuturor piețelor la termen.

Operațiunile de acoperire presupun adoptarea unei poziții inverse fațã de poziția avutã pe piațã la vedere, pentru contractele în cauzã.

Operațiunea de acoperire contra riscului de dobândã se reduce, în final, la un proces de creare de resurse cu dobândã fixã, al cãror nivel este determinat în momentul inițierii operațiunii.

ANALIZA RISCULUI RATEI DOBÂNZII

Dincolo de instrumentele și tehnicile de măsurare a variației ratei dobânzii, gestiunea acestui risc implică, întotdeauna, și analizî pentru că numai aceasta permite nuanțarea studiului și degajarea concluziilor ce se impun.

Metodele de analiză necesare cunatificării riscului ratei dobânzii, utilizate în mediile bancare cu tradiție sunt:

Analiza de interval, sau de prag de ecart – analiza decalajului care recurge la o ecuație fundamentală a teoriei administrării pasivelor si activelor.

Dd Gap

MND = X

1 +d APD

MND = marja netă a dobânzii

d = rata dobânzii practicate

Gap = diferența dintre activele și pasivele sensibile, ordonate după scadență

ADP = activele purtătoare de dobândă

În funcție de rezultatul care se obține prin rezolvarea acestei ecuații pot fi trase următoarele concluzii:

dacă decalajul este pozitiv, atunci la o creștere a dobânzii marja netă va crește

dacă decalajul este negativ, o scădere a dobânzii va conduce la o creștere a marjei nete

dacă decalajul este 0, fluctuația ratei dobânzii nu conduce la o variție a marjei nete a dobânzii.

Analiza Gap este folosită în scopul administrării riscului de variație a ratei dobânzii și trebuie să fie coordonată cu prognozele pe termen scurt și mediu da vriație a ratei dobânzii. Dacă banca prognozează o creștere a ratei dobânzii, atunci tot ea trebuie să-și stabilească un Gap negativ.

Analiza duratei activelor și pasivelor (Duration Gap Analysis)

Metoda presupune ponderarea fiecărui element din activ sau pasiv după fluxul de numerar al acestuia, determinîndu-se durata fiecăruia dintre ele.

FNA*ti

D =

SA

FNA = fluxul de numerar actualizat

Ti = unitatea de timp la care are loc acest flux

SA = suma angajată de bacă pentru acest proces

Analiza simulărilor de senzitivitate a pozițiilor bilanțiere ale băncii la apariția unui factor perturbator care în cazul nostru este fluctuația ratei dobânzii. Aceasta presupune existența în bancă a unui sistem informatic pus la punct, care permite accesarea informațiilor primare în timp real. Multe bănci au dat dovadă de încetinlă în adaptarea tehnicilor de control a riscului ratei dobânzii în condițiile în care este un fapt dovedit că bancherii trebuie să-și extindă tehnicile de management pentru a supraviețui într-un mediu tot mai competitiv și mai fluctuant sau instabil.

Sintetizând, putem spune cã factorii ce conduc la creșterea riscului ratei dobânzii sunt:

volatilitatea ratelor de dobândã.

poziția debitoare/creditoare pentru fiecare categorie de rate (variabile, regelmentate, de bazã).

structura activelor bancare.

structura produsului net bancar în funcþie de contribuția principalelor surse de venit.

structura ratelor în funcție de scadentã .

În consecintã, factorii care reduc acest risc sunt.

stabilirea unor limite în concordanțã cu pozițiile bãncii.

utilizarea de metode de mãsurare a expunerii bãncii la risc.

managementul activelor și pasivelor.

monitorizarea managerialã a expunerii.

RISCUL VALUTAR

Riscul valutar sau riscul ratei de curs reprezintă probabilitatea ca o variație a cursului valutar pe piață să conducă la diminuarea profitului net, sau să influențeze negativ marja dobânzii bancare. Riscul cursului de schimb afecteazã atât piața produselor, cât și piața de capital. El apare la orice cumpãrare sau vânzare de monedã, alta decât cea în care se evidențiazã în contabilitate.

Globalizarea serviciilor financiare a determinat o creștere a epunerii instituțiilor financiare față de riscul de curs de schimb (valutar). Acest risc este generat de lipsa echivalenței între activele angajate și pasivele atrase pe o anumită deviză. Aceste discrepanțe pot apărea atât prin tranzacționarea devizelor, acordarea de credite în valută, plasamente în titluri de valoare exprimate în moneda externă (obligațiuni), cât și prin atragerea de resurse cum sunt depozitele în valută și emisiunea de titluri (certificate de depozit).

Situația netă pe fiecare valută trebuie revizuită și modificată în funcție de condițiile din economia internațională, urmărindu-se evitarea expunerii la riscul valutar datorită necorelării scadențelor activelor și pasivelor, pe de o parte, și, sitația în care ratele dobânzilor în valută ar putea depăși nivelul pieței, pe de altă parte.

Expunerea la riscul valutar se poate descompune în trei componente: expunere generatã de activitãțile internaționale prin consolidare bilanțierã, expunere tranzacționalã și așa numita expunere economicã.

Expunerea de translație apare în cazul bãncilor cu activitate internaționalã: societãțile afiliate trebuie sã raporteze date și sã-și consolideze rezultatele financiare în moneda țãrii de referințã , a societãții mamã. Conversia se poate face la cursul zilei sau la cursul mediu pentru perioada de raportare. Este un risc ce poate fi acoperit prin hedging.

Expunerea tranzacționalã rezultã din aceea cã o serie de operații se desfãșoarã în valutã, iar cursul poate fluctua, influențãnd astfel marja în țara de referințã. Poate deveni semnificativã pe termen scurt, dar poate fi minimizatã prin hedging.

Expunerea economicã reflectã influența fluctuațiilor cursurilor valutare asupra valorii bãncii. Valoarea de piațã a bãncii este, ca și în cazul activelor financiare, calculatã ca fiind valoarea actualã a tuturor veniturilor realizate în toate valutele de operare. Actualizarea se face folsind costul mediu ponderat al capitalului.

Pentru a ne forma o idee generalã asupra riscului valutar putem evidenția factorii care-i determinã creșterile.

Factorii care conduc la sporirea riscului valutar sunt:

volatilitatea ratelor de schimb.

poziții deschise semnificative ale valutei.

evaluarea greșitã a evoluției ratelor de schimb.

Factorii care reduc acest risc:

limitãri de poziție.

monitorizarea managerialã a expunerii.

folosirea tehnicilor de acoperire.

INDICATORI AI RISCULUI VALUTAR

Gestiunea riscului de schimb presupune, practic, determinarea și supravegherea permanentã a poziției de schimb a băncilor care își stabilesc un plafon de operare în funcție de standingul propriu. Teoretic, poziția de schimb este constituitã din prezența în patrimoniu a unui ansamblu de active și angajamente exprimate în monede diferite de moneda de referințã a bãncii în cauzã. Banca ale cărei creanțe depășesc angajamentele sale de plată într-o anumită valută preia o poziție lungă (“a la heusee/long”), dacă există o posibilitate ridicată ca acea valută să intre într-un proces de apreciere. În caz contrar, banca preia o poziție scurtă (“a la baisse/short”)

Poziția valutarã poate fi calculatã ca poziție valutarã individualã și poziție valutarã globalã. Poziția valutarăpentru o anumită deviză este definită ca soldul net al patrimonoiului în deviza respectivă, și se calculează ca sumă algebrică între poziția valutară bilanțieră și cea extrabilanțieră.

V = Vb + Ve

Unde:

Vb – poziția valutară bilanțieră

Ve – poziția valutară extrabilanțieră

Dimensiunea expunerii unei bănci față de riscul de preț a unei valute este dată de produsul dintre poziția valutară individuală ajustată și volatilitatea cursului de schimb.

Ωi = VIAi x σi

Unde:

Ωi – pierderea / câștigul în deviza i

VIAi – poziția valutară individuală ajustată

σi – volatilitatea cursului de schimb

Poziția valutarã individualã se calculeazã pentru fiecare valutã comparându-se activele cu pasivele, din aceastã comparație rezultând fie o poziție valutarã scurtã (active mai mici decât pasive), fie o poziție valutarã lungã (active mai mari decât pasive).

O anumitã poziție poate deveni favorabilã sau defavorabilã pentru bancã în funcție de evoluția cursului valutar.

Variația marjei bancare în funție de variația cursului valutar pentru diferite poziții valutare

Situația de ansamblu a debitelor și a creanțelor bãncii în devize, ambele transformate în monedă de referință, permite determinarea poziției valutare globale, care reprezintă valoarea cea mai mare în modul dintre totalul pozițiilor valutare individuale ajustate “long” și totalul pozițiilor valutare ajustate “short”. În acest sens, sumele reprezentând poziții valutare ajustate lungi vor fi considerate cu semnul (+), iar sumele reprezentând poziții valutare individuale ajustate scurte vor fi considerate cu semnul (-). Prezintã avantajul cã oferã o imagine globalã asupra expunerii valutare a bãncii și dezavantajul cã anuleazã situațiile precise (pe valute) care trebuiesc gestionate de fapt. Acest indicator se calculeazã în scopul raportãrii.

Expunerea bãncii la riscul valutar se masoarã prin amploarea poziției valutare individuale gestionatã separat pentru fiecare valutã. Expunerea la risc poate fi limitatã în funcție de mãrimea fondurilor bancare, de regulã la 8% din valoarea acestora calculatã conform standardelor impuse de rata de solvabilitate.

GESTIUNEA RISCULUI VALUTAR

Riscul valutar este inerent operațiilor valutare ca și riscul de variație a dobânzii. El apare în urma executãrii de cãtre bancã a unor operații cu valutã pentru clienții sãi sau în nume propriu.

Riscul valutar poate fi gestionat în douã maniere diferite: prin reglementări de limitare a riscului valutar și prin politica băncii cu privire la operațiunile valutare.

Politica bãncii presupune o serie de norme interne și acțiuni îndreptate spre evitarea sau diminuarea pierderilor valutare. Această politică este formată din două acțiuni:

Neutralizarea poziției valutare care reprezintă ajustarea periodicã a pozițiilor valutare ale bãncii pentru a suprima pozițiile lungi sau scurte. Gestionarea poziției valutare se face pentru fiecare monedă dar și pe ansamblu. Aceastã operatie este relativ scumpã, deoarece impune costuri de gestiune relativ ridicate și prezintã un cost de oportunitate, ea nepermițând specularea unei anumite poziții în funcție de trendul cursului valutar.

Acoperirea riscului valutar se folosește pe scarã largã. Și ea implicã cheltuieli tranzacționale mari, însã gestiunea prin acoperire presupune asumarea unor riscuri rezonabile, anticipate prin metode specifice între care primeazã folosirea instrumentelor derivate.

BNR a reglementat poziția valutarã totalã a unei bãnci prin Norma 4/25.09.2001. astfel, la sfârșitul fiecărei zile bancare pozițiile valutare ale unei bănci sunt supuse următoarelor limitări:

maximum 10% din fondurile proprii ale băncii pentru oricare dintre pozițiile valutare individuale ajustate;

maximum 20% din fondurile proprii ale băncii pentru poziția valutară totală.

Conform BNR poziția valutarã totalã reprezintã suma în valori absolute a pozițiilor sale scurte (angajamente > creanțe) sau a pozițiilor lungi (creanțe > angajamente) exprimate în lei la cursul zilei.

Bancile dețin un sistem de supraveghere și gestiune a riscului valutar pe bază de norme și proceduri interne, aprobate de consiliul de administrație al băncii, care să respecte aceste condiții impuse de BNR. În acst sens, băncile folosesc două modalități generale de acoperire:

acoperire bilanțieră (corelarea pasivului cu activul pentru fiecare valută)

acoperire extrabilanțieră (realizarea unei operațiuni extrabilanțiere de semn contrar poziției valutare bilanțiere folosind contracte forward, futures, swap, opțiuni pe devize).

TEHNICI DE ACOPERIRE A RISCULUI VALUTAR

Gestionarea riscului valutar comportã douã componente distincte. Prima privește determinarea și supravegherea permanentã a poziției valutare. A doua, prezintã un caracter mult mai activ, aceasta fiind acoperirea riscului valutar. Ambele iau în considerare evaluarea probabilitãții de realizare efectivã a unei pierderi decurgând din riscul valutar și când este justificatã recurgerea la acoperirea acestuia prin tehnici adecvate protejãrii efective contra acestui risc.

Piața de schimb interbancarã este locul privilegiat pentru acoperirea contra acestui risc. Acoperirea pe aceastã piațã se traduce printr-o livrare sau o recepție de devize. Aceasta este indicatã când se face pe o piațã la vedere. Situația este diferitã când se face pe piațã la termen. Panã în 1985, tranzacțiile pe aceastã piațã și avansurile în devize erau singurele metode aplicate. Ele sunt completate astãzi de noi metode tehnice: contractul la termen, swap-urile, opțiunile pe devize – oferind astfel numeroase oportunitãți.

Operatorii ce opereazã pe piața valutarã nu sunt acoperiți contra riscului valutar. Existã de fapt o vastã panoplie de instrumente de acoperire în mod particular performante, însã costul utilizãrii lor nu este deloc neglijabil.

Contractul la termen este excelent din numeroase puncte de vedere: scadența și suma sa pot fi adaptate perfect nevoilor specifice de schimb ale fiecãrei bãnci. Un alt avantaj îl prezintã acoperirea perfectã pe care o oferã și imunizarea bãncii la riscul valutar. Inconvenientul acestuia este, dupã cum am mai spus, de a fi un instrument ferm. El protejeazã banca contra riscului valutar, dar îl lipsește de toate evoluțiile benefice pe care le-ar anticipa.

Operațiunile swap sunt foarte interesante și foarte utilizate pentru gestionarea riscului de schimb pe o perioadã lungã. Aceasta explicã de ce sunt des utilizate asociate cu împrumuturile sau plasamentele în devize pe termen mediu sau lung.

Un manager cu experiențã poate utiliza cu succes aceste operațiuni în scopul reducerii expunerii la risc și obținerii consecutive de profit din operațiuni pur financiare.

Operațiunea swap urmãrește urmãtoarele obiective:

acoperirea riscului de schimb sau scopul speculativ.

optiunea de fonduri cu costuri reduse.

obtinerea accesului la piețe restrictive.

modificarea, schimbarea devizelor în cadrul fluxurilor de plãți sau venituri.

Bãncile nu preferã sã se ocupe doar de o singurã laturã a operațiunii, situându-se pe o singurã poziție, ci procedeazã la combinații, prin aranjamente cu parteneri care au preferințe opuse. Asemenea poziții permit reducerea riscului bancar.

Dezvoltarea pieței opțiunilor a determinat bãncile sã recurgã din ce în ce mai mult la serviciile oferite de aceste instrumente. Opțiunile permit celor ce le utilizeazã sã fie protejați contra riscului valutar, fãrã a-i priva de o evoluție care le-ar fi fost favorabilã și pe care au anticipat-o greșit. Aceste douã avantaje au drept impediment nivelul relativ ridicat al primelor. În cazul “opțiunilor cu prima zero” acest impediment a fost surmontat.

Opțiunea cu prima zero este un instrument sintetic obținut prin cumpãrarea și vânzarea simultanã de opțiuni cu aceeași scadențã , dar prețuri de exercițiu diferite, astfel încât operațiunea sã nu antreneze nici o platã de prime din partea celui ce a inițiat-o.

Opțiunile din generația a doua sunt mai bine adaptate necesitãților diferiților operatori. Acestea sunt opțiuni look-back, opțiuni asiatice și opțiuni asupra unui coș de devize.

La opțiunile din a doua generație se recurge în puține cazuri, din urmãtoarele motive:

produsele nu corespund intotdeauna profitului de risc valutar al fiecãrui operator.

se gestioneazã foarte greu.

este greu de determinat prețul acestor opțiuni.

bãncile ce oferã opțiuni din a doua generație sunt puțin numeroase.

este aproape imposibil de a compensa în condiții bune o poziție care se aratã puțin eficientã în modul în care evolueazã ratele de schimb, care ar putea fi greșit înțeleasã.

În concluzie, analiza riscului valutar presupune, în principal :

ajustarea periodică a pozițiilor valutare pentru a echilibra pozițiile lungi și scurte

acoperirea riscului valutar prin folosirea unor metode și tehnici specifice

Pentru a realiza cele doua etape, trebuie parcurși anumiți pași, cum ar fi:

definirea și identificarea periodică a tipurilor de expuneri ce pot agecta banca.

Evaluarea riscului prin determinarea valorii absolute a expunerilor nete pentru fiecare valută, în contextul volatilității anticipate a piețelor valutare

Controlul riscului prin formularea politicii valutare a băncii, desemnarea persoanelor autorizate să angajeze operațiunile valutare, determinarea procedurilor de expunere la risc, stabilirea limitelor de expunere.

RISCUL DE VARIAȚIE A ACTIVELOR FINANCIARE DIN PORTOFOLIU

Prețurile de echilibru ale activelor financiare sunt determinate de raportul de forțe dintre cerere și ofertã care influențeazã de fapt piețele. Dacã aceste forțe sunt relativ stabile în timp, atunci nici prețurile activelor financiare nu se vor modifica mult. În caz contrar, prețurile activelor financiare vor manifesta și ele variații sensibile, deoarece mișcarea lor este determinatã de restaurarea echilibrului pe piațã. Modificarile frecvente de prețuri, rapide și de amplitudini mari, caracterizeazã o piațã financiarã eficientã. Aceasta deoarece acțiunea forțelor care determinã modificarea raportului dintre cererea și oferta activului financiar este compensatã de modificãri corespunzãtoare ale prețului care acționeazã în sensul restaurãrii echilibrului pe piețe.

Agenții care operează pe piețele financiare, analiștii financiari și autoritãțile financiare competente sunt unanimi în a aprecia cã volatilitatea prețului activelor financiare a crescut pe parcursul ultimilor 10 ani.

Este important de remarcat faptul cã, deoarece reflectã funcționarea eficientã a piețelor financiare, volatilitatea nu ar trebui sã preocupe. Totuși volatilitatea în creștere poate reprezenta o expunere suplimentarã la riscuri financiare atât pentru agenții de pe piațã cât și pentru neparticipanți. Acest risc de variație sensibilã a cursului activelor financiare este cel care îi preocupã pe agenții prudenți și pe autoritãți.

VOLATILITATEA ȘI RISCUL DE VARIAȚIE

A PREȚULUI ACTIVELOR FINANCIARE

Riscul de variație a cursului exprimã probabilitatea de a realiza câștiguri sau pierderi de capital ca urmare a unor modificãri neprevãzute ale prețului de piațã. Expunerea la acest risc diferã de la o bancã la alta, iar modalitãțile de acceptare și minimizare a riscului includ asigurarea, gestiunea activelor și pasivelor bancare și hedging.

Principala deosebire dintre volatilitate și riscul de variație a prețului este aceea cã volatilitatea genereazã risc doar în mãsura în care aceasta este neașteptatã. Sub acest aspect este foarte important de prefigurat tendința evoluției prețului și promovarea unor măsuri adecvate de lichidare a poziției nefavorabile, pentru ca astfel să se diminueze pierderile.

Este ușor de conceptualizat posibilitatea unor variații de preț frecvente, mari și rapide, cu alte cuvinte de conceptualizat prețuri volatile care pot fi anticipate și care nu vor genera riscuri. În realitate însa prețurile activelor financiare evolueazã într-o manierã rareori predictibilã pe piețe mai mult sau mai puțin eficiente astfel cã volatilitatea de regulã implicã riscul de variație a prețului.

În cadrul măsurilor de protecție împotriva acestui risc trebuie avut în vedere că fiecare bancă are un portofoliu anume care este vizat. Pentru ca măsurile respective să conducă la obținerea efectelor dorite se impune ca portofoliul dat să fie tratat în contextul aplicării principiului agregării tranzacțiilor, ceea ce implică de fapt, o însumare a scadențelor portofoliului. Presupunînd că dispunem de o bună estimare a pierderilor totale și a volatilității pierderii totale și a volatilității pierderii de-a lungul timpului pentru întregul portofoliu existent sau presupus, se pune problema cât de mult poate fiecare nouă tranzacție să contribuie la totalul recompenselor anuale și necesarul de capital implicat în aceste estimări.

Evident, o tranzacție văzută ca acceptabilă raportat la pierderile estimate poate contribui mai mult la recompense decât o tranzacție sigură în acelai timp, dar cu un cost mai redus. Aceasta din urmă, însă, presupune și o recompensă mai redusă. Fiecare tranzacție este supusă arbitrajului eficienței, care în timp a impus o diversificare a portofoliului, atât din punct de vedere a conținutului, cât și a ponderii riscante și sigure în numărul total de tranzacții.

O tranzacție riscantă poate aduce un profit mare în planul efectului. Riscul se împarte în “coșuri sau mulțimi de risc” (buckets) sau grade de risc (grades) și apoi se așează fiecare tranzacție în cel mai apropiat coș, buchet, grup de risc, sau fiecare tranzacție să fie gradată cu cel mai corespunzător grad de risc.

În cazul în care analiza privește un portofoliu de obligațiuni, urmatorul pas este alegerea statistică a mostrelor sau tipurilor de obligațiuni compatibile a fi echivalente cu gradele de risc.

REGLEMENTAREA RISCULUI DE VARIAȚIE A CURSULUI ACTIVELOR FINANCIARE

Autoritãțile financiare preocupate de problema volatilitãții piețelor trebuie sã rezolve douã probleme majore: definirea volatilitãții excesive și mãsurile adecvate pentru a reduce expunerea sistemicã la risc.

Volatilitatea excesivã trebuie definitã în funcție de un reper sau un sistem de repere. Definirea unui reper este extrem de dificilã. În plus nivelul volatilitãții normale este diferit de la o piațã la alta, la nivel național și pentru diferite instrumente: un nivel acceptabil al volatilitãții pe piața obligațiunilor este poate excesiv pentru piața acțiunilor sau piața valutarã. În cazul pieței valutare rezultatele nu au fost omogene, datoritã lipsei unui cadru teoretic corespunzãtor pentru stabilirea limitelor volatilitãții.

Problema mãsurilor de adoptat pentru a reduce volatilitatea este la fel de delicatã, deoarece implementarea acestor mãsuri nu trebuie sã aibã efecte adverse asupra funcționãrii eficiente a piețelor financiare.

Autoritãțile preocupate de existența sau posibilitatea apariției unei volatilitãți excesive a piețelor financiare ar trebui sã fie îngrijorate doar de activitatea arbitrajiștilor. Aceștia sunt acei operatori care opereazã pe piețele financiare tocmai datoritã capacitãții lor de a obșine profit din existența și perpetuarea volatilitãții.

Gestiunea riscului de piață înseamnă aplicarea unor metode și tehnici specifice, prin care variațiile valorii unui portofoliu de active sau pasive financiare să rămână inferioare unei limite stabilite, funcție de care se realizează structurarea și restructurarea continuă a portofoliului.

Lichidarea pieței influențează evoluția riscului de piață și avengura acestuia; pe o piață lipsită de lichidități, costul tranzacțiilor este foarte mare iar termenul de lichidare a pozițiilor lung, eficiența tranzacției se reduce mult, iar pierderile sunt foarte mari.

PARTEA A III-A

NOUL ACORD DE LA BASEL.

REGLEMENTĂRI LEGISLATIVE ROMÂNEȘTI ÎN DOMENIUL RISCURILOR BANCARE

3.1. EVOLUTIA COMITETULUI DE LA BASEL SI A ACORDULUI

PRIN AJUSTAREA CAPITALULUI ( 1974 – 2003 )

Cele mai importante motive pentru emiterea Acordului din 1988 au fost temerile guvernatorilor Băncilor Centrale ale statelor membre G10 asupra nivelului foarte redus al capitalului marilor bănci internaționale ca urmare a competiției foarte ridicate. Pentru o bancă, capitalul are rolul de amortizor al pierderilor și reprezintă un stimulent pentru manageri să-l utilizeze într-o manieră prudentă.

Acordul din 1988 cere băncilor internaționale originare din statele membre G10 să dețină capital cu o valoare de cel puțin 8% din valoarea totală a activelor măsurată prin diferite metode potrivit riscului asociat. Definiția capitalului este împărțită pe două nivele. Nivelul 1 cumulează acțiunile băncii și profiturile reținute, iar Nivelul 2 cumulează resursele interne și externe în proprietatea băncii. Banca trebuie să-și evalueze capitalul incluzând cel puțin 50% elemente din nivelul 1.

Clasificarea pe patru nivele de risc a activelor (pornind de la 0% pentru titlurile de stat, 20% pentru creanțe asupra altor bănci – tradus într-o cota de 1,6% capital de risc – ,până la 100% pentru companii private) permite abordarea portofoliului din perspectiva managementului riscului financiar.

De asemenea, există și o scală a expunerilor extrabilanțiere potrivit garanțiilor, angajamentelor, creanțelor anexate etc. Aceasta este singura secțiune complexă a Acordului din 1988 și necesită o abordare graduală prin conversia pozițiilor extrabilanțiere în parametrii de credit.

Acordul din 1988 a fost în mod repetat suplimentat cu noi amendamente, semnificativ fiind cel adus în 1996, când Comitetul de la Basel a introdus o măsură prin care pozițiilor deschise în urma tranzacțiilor cu acțiuni, obligațiuni sau valută ieșeau din cadrul general și li se acorda un scor explicit individual.

Cele două obiective principale ale Acordului, atinse de altfel, au fost creșterea volumului total al capitalului în sistemul bancar internațional la un nivel propice creșterii economice și direcționarea instituțiilor financiare către arii de afaceri compatibile cu dimensiunea proprie. Meritele Acordului din 1988 au fost recunoscute în mai bine de 100 de țări, printre care și România, aceasta optând pentru implementarea acestuia în sistemele bancare naționale. Acordul prezenta, de asemenea, și câteva trăsături mai puțin pozitive, cum ar fi prezența conflictului între metodele tot mai sofisticate de măsurare a capitalului expus la risc. În plus, Acordul din 1988 nu promova suficient tehnicile de diminuare a riscului, cum ar fi asigurările și garanțiile.

Propunerea inițială a avut un conținut conceptual puternic și, în mod deliberat, a prezentat numeroase neclarități, solicitând astfel multiple comentarii încă din primele faze. În propunere erau cuprinse trei inovații fundamentale, fiecare desemnată să inducă o mai mare senzitivitate la risc a Acordului.

Prima inovație a fost suplimentarea standardelor cantitative curente cu încă doi Piloni care detaliau rapoartele de supraveghere și disciplina de piață. S-a urmărit astfel distribuirea prevederilor cantitative incluse în Pilonul I, furnizându-se o abordare mai echilibrată a procesului de evaluare.

Cea de-a doua inovație a fost acordarea băncilor cu capacități mari de management al riscului a permisiunii de autoevaluare a riscului de credit, proces denumit „rating intern”, ca alternativă la evaluarea standardizată a ponderii de risc cumulat al fiecărui activ.

În cele din urmă, cea de-a treia inovație este constituită de opțiunea băncilor de a folosi rating-urile agențiilor externe acreditate pentru evaluarea creditelor (în cele mai multe cazuri, agenții private de rating), în vederea clasificării creanțelor pe diferite categorii cu grade de risc distincte. În plus, s-au făcut și alte propuneri pentru a crește capacitatea de identificare exactă a surselor de risc.

Comentariile privind propunerea din 1999 au fost numeroase, acestea reflectând într-o oarecare măsură impactul pe care l-a avut Acordul din 1988. Majoritatea au apreciat intenția de a redefini Acordul și au susținut abordarea pe trei piloni. Au existat, însă, foarte multe comentarii privind detaliile propunerii, cele mai multe venind din parte băncilor care consideră condițiile de utilizare a abordării IRB (bazată pe rating-ul intern) ca fiind prea severe, nepermițând unor bănci cu nivele ridicate de risk management să-și utilizeze propriile rating-uri.

Evoluția Comitetului de la Basel și a acordului privind ajustarea capitalului se prezintă astfel:

1974 – Căderea sistemului de la Bretton Woods ( a ratelor fixe de schimb ) și războaiele Arabo-Israeliene din 1974 – 1975 cu succesivele crize ale petrolului au condus la dereglări severe pe piețele financiare internaționale. După colapsul băncii germane “Herstatt”, guvernatorii băncilor centrale ale G10 au pus bazele Comitetului asupra Regulamentelor bancare și Practicilor de Supraveghere (Comitetul Basel), George Blunden, director executiv al Băncii Centrale a Marii Britanii fiind numit Președinte al Comitetului.

1975 – Comitetul de la Basel întrunește în prima ședință membrii din Belgia, Canada, Franța, Germania, Italia, Japonia, Luxemburg, Olanda, Spania, Suedia, Elveția, Marea Britanie și Statele Unite. Comitetul de la Basel se află în subordinea Comitetului Guvernatorilor Băncilor Centrale ale G10.

1979 – Comitetul de la Basel emite un document privind Supravegherea Consolidată a Activităților Bancare Internaționale, care este apoi încorporată în Acord.

1986 – Comitetul de la Basel emite un document privind Managementul Expunerilor Extrabilanțiere ale Băncilor, care examinează riscurile extrabilanțiere ale băncilor din perspectiva riscului de piață sau pozițional, a riscului de credit sau a riscului operațional.

1987 – Comitetul de la Basel emite o lucrare consultativă privind ajustarea capitalului bancar datorită îngrijorării privind scăderea ratei de acoperire a capitalului marilor bănci internaționale pe fondul creșterii riscului de credit al operațiunilor de asistare a țărilor puternic îndatorate.

1988 – Acordul Basel privind Capitalul, care se concentrează asupra riscului de creditare, este aprobat de guvernatorii băncilor centrale G10 și emis băncilor internaționale în Iulie. Acesta stabilește un minim de capital standard de rezervă de 8% din totalul activelor măsurat cu metode diferite conform riscului asociat. Acesta urma să fie implementat de către băncile internaționale începând cu 1992.

1991 – Comitetul de la Basel emite un Ghid Practic pentru Măsurarea și Controlul Expunerilor de Credit. Se intenționează definirea expunerii de credit și a concentrării riscului de credit.

1994 – Comitetul de la Basel emite Ghidul de Management al Riscului pentru Derivative în vederea promovării unor practici solide de management al riscului din partea băncilor care lucrează cu derivative.

1995 – Comitetul de la Basel emite o Abordare Internă a Cerințelor privind Capitalul pentru Riscul de Piață, care descrie modele VaR și modalități prin care băncile pot face uz de acestea pentru a calcula cerințele de capital.

1996 – Comitetul de la Basel aduce un amendament la Acord prin care introduce expunerile băncilor la riscul de piață. Băncile pot utiliza modelele interne VaR, care respectă anumite standarde, pentru a-și măsura cerințele de capital pentru riscul de piață.

1998 – William McDonough, președinte al Băncii Federale din NewYork, este numit președinte al Comitetului de la Basel.

1999 – Comitetul de la Basel propune lansarea unei noi runde de consultări pentru stabilirea unui nou cadru de reglementare cu scopul de aliniere a cerințelor de management al riscului adresate băncilor. Noul acord are la bază 3 piloni:

Pilonul 1: Cerințe minime de capital. Acestea se dezvoltă pe regulile stabilite în primul Acord și definesc ratele minime ale capitalului de risc calculat relativ la capital.

Pilonul 2: Raportul de supraveghere asupra capitalului adecvat al unei bănci și procesul intern de supraveghere.

Pilonul 3: Cerințele de transparență, cu scopul de salvgardare a pieței.

2001 – În ianuarie, Comitetul de la Basel emite o propunere formală pentru un nou Acord. Acesta primește mai mult de 250 de comentarii.

Comitetul eliberează câteva lucrări voluminoase care încearcă să explice complexitatea acordurilor. Printre acestea, se numără un document de 108 pagini pentru „IRB- abordarea bazată pe rating-uri interne” pentru a evalua riscul de credit, un document de 30 de pagini pentru riscul operațional și un document de 63 de pagini pentru disciplina de piață (pilonul 3). Acestea precum și alte documente auxiliare sunt cuprinse într-un alt document consultativ adițional noului Acord.

În aprilie, Comitetul inițiază un „Studiu Asupra Impactului Cantitativ” (QIS) al Acordului pentru a cumula informații asupra alocării de capital intern pentru riscul operațional al băncilor. Alte 2 studii sunt întreprinse: QIS2 – secțiunea 1 se concentrează asupra aspectelor numerice ale alocării de capital intern pentru riscul operațional și QIS2 – secțiunea 2 se concentrează pe informațiile privind riscurile operaționale individuale de pierdere. Ca rezultat al feedback-ului reprezentanților bancari, Comitetul efectuează, în Noiembrie, un nou studiu cantitativ, QIS 2.5, în vederea modificării ulterioare a Acordului. Noul studiu recomandă câtorva bănci să calculeze cerințele fundamentale IRB conform Acordului anterior parțial modificat.

2003 – Perspectivele pentru adoptarea universală a Acordului Basel II sunt umbrite când Roger Ferguson, vice-președinte al Sistemului Federal anunță în față Camerei Reprezentanților că acordul din 1988 este „mai mult decât adecvat” pentru cele mai multe dintre băncile americane și că aproximativ 10 dintre marile instituții bancare din SUA vor aplica prevederile noului Acord.

3.2. NOUL ACORD DE LA BASEL

Căderea sistemului de la Bretton Woods a produs dereglări severe pe piețele financare internaționale. La mai bine de 10 ani, Comitetul de la Basel pentru Supravegherea Bancară a introdus în 1988 Acordul privind Capitalul de acoperire a riscului. Afacerile bancare, practicile de management al riscului, abordările organelor de supraveghere și piețele financiare au suferit transformări semnificative începând din acel an.

Acordul din 1988 se concentrează pe capitalul cumulat al băncii, care este vital în reducerea riscului de incapacitate financiară și a costului potențial în cazul despăgubirii deponenților. Plecând de la aceste premise, noul Cadru intenționează să crească nivelul de siguranță și robustețe al sistemului financiar prin accentuarea rolului controlului și managementului intern al băncilor, al procesului de supraveghere și a disciplinei de piață.

Noul cadru intenționează să furnizeze abordări care sunt atât mai cuprinzătoare cât și mai sensibile la riscuri decât Acordul din 1998, în timp ce nivelul de ansamblu al capitalului de regularizare este menținut. Noile cerințele de capital care sunt mai adaptate riscurilor aferente vor permite băncilor să-și conducă afacerile mai eficient.

Propunerile de conținut al noului Acord îl definesc ca fiind mai puțin imperativ decât cel original. Complexitatea mai mare se justifică prin oferta unei serii de abordări alternative ce va permite băncilor să utilizeze metodologii analitice mai senzitive la risc. Inevitabil, acestea necesită o detaliere mai mare a aplicațiilor financiare și un set de reguli mai voluminos.

Comitetul Basel este de părere că beneficiile unui regim în care capitalul este mai bine aliniat riscului depășesc cu mult costurile, rezultatul fiind siguranța mai mare și eficiența sporită a sistemului financiar bancar.

Noul Acord are drept scop creșterea sigutanței sistemului financiar internațional, prin acordarea unei importanțe sporite controlului intern și managementului propriu al băncilor, procesului de supraveghere și disciplinei de piață. În aceste condiții, noul Acord prevede abordări mai cuprinzătoare și mai sensibile la risc menținând nivelul capitalului prevăzut în Acordul din 1988.

Datorită structurii flexibile și a cadrului larg de metode de măsurare atât a riscului de credit cât si a celui operațional, băncile vor putea adopta acele abordări care se potrivesc cel mai bine nivelului lor de complexitate si profilului lor de risc putându-și gestiona, astfel, activitatea mai eficient.

Noul Acord este constituit din trei piloni care se completează reciproc, a căror efect cumulat va contribui la siguranța și robustețea sistemului financiar. Comitetul subliniază nevoia stringentă de aplicare a prevederilor celor trei piloni și plănuiește să colaboreze eficient cu organele de supraveghere pentru a implementa corespunzător aspectele prevăzute în Acord.

Primul pilon: Cerințele minime de capital

Primul pilon stabilește cerințele minime de capital. Noul cadru menține definițiile curente ale evaluării capitalului și ale cerințelor minime de capital de risc la nivelul de 8% din expunerea la risc, însă perfecționează metodele de evaluare ale riscului. Pentru a asigura cuantificarea riscului la nivelul întregului grup bancar, Acordul revizuit va fi extins pe o bază consolidată către companiile care posedă aceste grupuri bancare. Noul Acord propune, pentru prima dată, evaluarea riscului operațional, în timp ce evaluarea riscului de piață, definită în 1996 printr-un amendament, rămâne neschimbată.

Pentru măsurarea riscului de credit sunt propuse următoarele variante:

Abordarea standard;

Rating-ul intern ( IBR ) cu două variante: de bază și avansată.

Abordarea standardizată este conceptual egală cu Acordul prezent, cu deosebirea că este mult mai sensibilă la risc. Banca alocă o pondere a riscului pentru fiecare din activele și pozițiile extrabilanțiere deținute și însumează valorile ponderate. Coeficienții de risc individual de credit depind de categoria împrumutatului. Coeficienții de risc vor fi redefiniți în funcție de rating-ul acordat de o agenție de rating specializată.

În funcție de debitor, creanțele se clasifică astfel:

creanțe asupra statelor suverane și băncilor centrale. Coeficienții de risc, în funcție de notațiile de rating, aferenți acestor categorii de creanțe sunt:

Un minus A este creșterea la 150% pentru creanțe cu rating speculativ ( sub B- ) în condițiile în care creanțele fără rating au un coeficient de ponderare de 100% și unele dintre ele pot avea un risc mai mare.

În cazul statelor suverane se pot lua în considerare rating-urile țărilor debitoare, acordate de Agențiile de Credit pentru Export, pentru evaluarea coeficienților de risc. Coeficient de risc de 0% vor avea creanțele asupra BIS, FMI, Băncii Centrale Europene și Comunității Europene.

creanțele asupra administrațiilor locale sunt evaluate ca și creanțele asupra băncilor din țara în care se află ( creanțe asupra țării de proveniență )

creanțele asupra băncilor pot fi evaluate cu ajutorul a două variante. Există o regulă conform căreia nu este admis ca o bancă nenotată de agențiile de rating să aibă un coeficient de risc mai scăzut decât cel al țării de origine.

Prima variantă presupune ca toate băncile dintr-un stat suveran să primească un coeficient de risc aferent categoriei de risc imediat inferioare celei a țării de origine, cu excepția că țările notate de la BB+ la B- și creanțele asupra băncilor nenotate vor avea un coeficient de risc limitat la maxim 100%.

A doua variantă presupune evaluarea externă a riscului de credit asociat fiecărei țări. Se poate acorda un coeficient de risc preferențial care este mai favorabil cu o categorie față de rating-ul băncii pentru creanțele cu o scadență inițială de 3 luni sau mai puțin, dar acesta are o limită minimă de 20%. Această variantă se poate aplica atât băncilor notate cât și celor nenotate, dar nu se va folosi în cazul băncilor cu un coeficient de risc de 150%.

creanțele asupra băncilor de dezvoltare multilaterală vor fi ponderate în funcție de evaluările externe conform celei de-a doua variantă a băncilor. În situația în care marea majoritate a rating-urilor sunt AAA, structura acționariatului este formată din țări notate AA sau mai bine, au un nivel adecvat de capital și lichiditate, au o politică riguroasă și strictă și în funcție de forța acționariatului evaluată prin capitalul vărsat de acționari, băncile de dezvoltare multilaterală pot fi notate cu 0%.

creanțele firmelor, inclusiv a societăților de asigurare. În cazul firmelor nenotate coeficientul standard de risc va fi de 100%, existând însă principiul conform căruia o societate nenotată nu poate avea un coeficient de risc mai favorabil decât al țării de proveniență.

creanțele garantate cu ipoteci asupra imobilelor care sunt sau vor fi ocupate de debitor sau care sunt închiriate, vor fi ponderate cu un coeficient de risc de 50%.

creanțele garantate cu ipoteci asupra imobilelor comerciale vor fi ponderate cu un coeficient de risc de 100%.

elementele extrabilanțiere vor avea un factor de conversie de 20% în cazul angajamentelor cu scadență inițială mai mică de 1 an și pentru angajamentele cu o scadență inițială mai mare de 1 an de 50%.

Diminuarea riscului de credit se poate realiza cu ajutorul garanțiilor, printre cele eligibile numărându-se:

depozite la banca creditoare;

titluri de valoare notate BB- sau mai favorabil emise de state și entitățile din sectorul public;

titluri emise de bănci și întreprinderi cu rating BBB- sau mai bun;

acțiuni ce sunt incluse într-un indice bursier;

aur.

Valoarea de piață a garanției va fi corectată în scopul protejării împotriva volatilității prețului, iar în situația în care garanția este exprimată într-o valută diferită de cea a expunerii garantate se va mai aplica și o corecție care să reflecte volatilitatea cursului de schimb.

Conform abordării IRB, băncilor li se va permite să-și utilizeze estimările interne de stabilitatea financiară a clienților pentru a evalua riscul portofoliilor deținute care reprezintă baza cerințelor minime de capital. Cadre analitice distincte vor fi disponibile pentru diferite tipuri de expuneri la credit (ex.: credit pentru corporații sau persoane fizice), care prezintă caracteristici specifice. Banca estimează stabilitatea financiară a fiecărui client și rezultatul este transpus în estimările potențialelor pierderi, formându-se astfel bazele cerințelor minime de capital.

Cadrul permite o abordare de bază ( estimarea probabilității insolvabilității asociate fiecărui debitor și anexarea datelor auxiliare furnizate de supraveghetori) și o abordare avansată ( băncile care aplică un proces de alocare evoluată a capitalului intern obțin permisiunea de a-si furniza datele auxiliare în vederea evaluării expunerilor către corporații, instituții de stat sau alte bănci).

În cazul abordării IRB, paleta de riscuri luate în calcul este mult mai diversificată decât în cazul abordării standard, permițâdu-se astfel a sensibilitate mult mai mare la riscul cumulat.

Riscul operațional este definit în Noul Acord de la Basel ca fiind riscul de a înregistra pierderi datorită unor sisteme informatice defectuoase sau personalului, fraudelor, documentației incomplete sau greșite.

Încercând să crească sensibilitatea la risc, Comitetul a colaborat cu reprezentanții agenților economici pentru a dezvolta o formulă convenabilă pentru determinarea riscului operațional (de exemplu, riscul blocării sistemului informațional, al depistării de fraude etc.).

Studierea riscului operațional se află într-un stadiu de evoluție. Au fost însă identificate trei abordări diferite cu grade de sofisticare crescătoare:

indicatorul de bază;

abordarea standard;

abordarea internă.

Abordarea indicatorului de bază utilizează un singur indicator al riscului operațional notat cu alfa, pentru întreaga activitate a băncii, care se aplică la profitul brut.

Abordarea standard specifică indicatori diferiți pentru diferite departamente și servicii. Pentru fiecare serviciu există un indicator precizat care reflectă mărimea și volumul activității băncii în acel domeniu. Acest indicator reprezintă o aproximare a riscului operațional aferent fiecărui serviciu.

În cadrul fiecărui serviciu, capitalul necesar e calculat înmulțind indicatorul cu factorul de capital Beta corespunzător serviciului. Indicatorul Beta este fixat de autoritățile monetare.

Abordarea internă de măsurare cere băncilor să utilizeze informațiile interne privitoare la posibile pierderi din riscul operațional pentru a estima cerințele de capital.

Potrivit ultimelor studii, Comitetul se așteaptă ca sumele destinate acoperirii riscului operațional să constituie aproximativ 20 % din capitalul cumulat destinat satisfacerii cerințelor noului cadru. Va fi important să se centralizeze un volum mare de informații în următoarea perioadă pentru a stabili o calibrare adecvată a riscului operațional în vederea asigurării bazelor unor viitoare abordări mai avansate.

În ceea ce privesc modalitățile de măsurare a riscului de piață acestea rămân neschimbate față de Acordul din 1988.

Pilonul II: Procesul de supraveghere prudențială

Acest proces însărcinează supraveghetorii cu asigurarea desfășurării unor procese viabile în cazul fiecărei bănci prin evaluarea compatibilității capitalului acesteia cu natura riscurilor aferente operațiunilor desfășurate. Autoritățile monetare trebuie să se asigure că fiecare bancă are modele interne viabile, capabile să evalueze adecvarea capitalului pe baza evaluării corecte a riscurilor.

Noul cadru accentuează importanța managementului băncii în dezvoltarea unui proces de evaluare a capitalului intern și stabilirea unor profiluri paralele ale constituirii capitalului de risc și a sistemului de operațiuni riscante efectuate de bancă.

Implementarea acestor propuneri va cere, în multe cazuri, un dialog detaliat între organele de supraveghere și bănci. Aceasta presupune training-uri speciale ale supraveghetorilor bancari, domeniu în care Comitetul Basel și Institutul de Stabilitate Financiară a BIS vor acorda asistență continuă.

Pilonul III: Disciplina pe piață

Cel de-al III-lea pilon al noului Acord urmărește sprijinirea disciplinei de piață prin creșterea transparenței băncilor, esențială pentru a asigura înțelegerea profilurilor de risc ale acestora și compatibilitatea pozițiilor deținute. Noul cadru conține indicații pentru calcularea adecvării capitalului și prezintă metode de evaluare a riscului (în special a riscului de credit, a tehnicilor de diminuare a acestuia și a capitalizării activelor).

Comitetului Basel se concentrează pe strategiile de implementare a recomandărilor în cadrul legislativ ale Statelor Membre. Aceste eforturi previn soluționarea unor probleme legate de tratamentul capitalului de risc, anumite tehnici de reducere a riscului și asigurarea riscului operațional.

Al trei-lea studiu emis de Comitetul Basel în Mai 2003 asupra impactului cantitativ indică băncile ce furnizează servicii „retail” ca principale beneficiare ale abordărilor standardizate și IRB (bazată pe rating-uri interne). Capitalul de risc pentru portofoliile marilor bănci autohtone ale G-10 va scădea cu 10% în cazul tratamentului standard și 17% în cazul abordării IRB. Cifrele corespondente pentru expunerile corporațiilor sunt 1% și 4%. Băncile active internațional care utilizează abordarea avansată își vor micșora capitalul de risc cu 9%. Per total, băncile autohtone vor crește cu 3% în urma utilizării abordării standard și vor scădea cu 19% în cazul celei fundamentale; băncile internaționale ar economisi 2% dacă optează pentru abordarea IRB avansată.

Cu toate acestea există și unele aspecte mai puțin pozitive cum ar fi:

evaluarea debitorului va depinde de evaluărea riscului bazată pe rating-ul țării de origine a acestuia ceea ce ar putea conduce la o creștere a categoriei de risc ( de exemplu: în Vechiul Acord categoria de risc aferentă creanțelor acordate statelor era de 0%, iar în Noul Acord categoria de risc ar putea fi chiar de 150% pentru o țară cotată sub B-, fapt ce ar putea conduce la influențarea deciziei de creditare.

costurile de implementare ale celor două tipuri de abordări: standar și internă;

Noul Acord fiind foarte complex, pentru a putea fi utilizat, ar presupune instruirea personalului bancar, adaptarea sistemelor informatice ceea ce ar conduce la o creștere a costurilor în situația în care rezultatele nu sunt sigure.

în situația în care un debitor nu își va permite calcularea unui rating, el va fi obligat să accepte categoria de risc de 100%, iar dacă își permite acest lucru ar însemna un cost în plus pentru acesta.

Datorită faptului ca agențiile de rating revizuiesc calificativele date la intervale de timp destul de lungi și din această cauză surprind mai greu crizele financiare, Noul Acord permite instituțiilor financiare să utilizeze notațiile interne pentru măsurarea riscului de credit.

În ceea ce privesc diferențele dintre Vechiul Acord și Noul Acord, în cadrul acestora conceptele de bază și structura rămân aceleași, dar pachetul modificat are un caracter mult mai concret. Cele mai importante schimbări sunt:

în cazul abordării standardizate a managementului riscului, sursele de risc din expunerea corporației au fost mult mai atent aliniate riscului fundamental, băncile și corporațiile putând cuantifica acum mai bine ponderea fiecărui risc;

pentru abordarea IRB (bazată pe rating-ul intern) a riscului de management, două opțiuni (fundamentală și avansată) sunt disponibile, astfel un număr mult mai mare de bănci fiind acum capabile să implementeze una dintre ele;

pentru măsurarea altor riscuri, Pilonul I se concentrează pe riscul operațional;

pilonii II și III au fost concepuți pentru recomandări pe criterii mai specifice.

Comitetul de la Basel specifică necesitatea dialogului continuu cu reprezentanți ai industriei financiare europene în vederea perfecționării Acordului și asigurării eficienței recomandărilor incluse în acesta. În acest sens, Forum-ul European al Piețelor Financiare, un grup afiliat Asociației pieței Obligațiunilor, organizează frecvent mese rotunde care reunesc experți financiari în care se discută aspecte privind viitorul piețelor financiare europene. În prezent, volumul emisiunilor are un trend crescător de amploare considerabilă, piețele din Marea Britanie, Germania și Italia fiind cele mai importante pe plan european.

Pe de o parte, există optimismul că cererea de titluri în creștere combinată cu noile structuri de tranzacționare vor alimenta dezvoltarea piețelor financiare. Dar, un alt aspect domină discuțiile: creșterea temerilor privitoare la stagnarea discuțiilor productive între bănci și membrii Comitetului care să conducă la eliminarea unor anomalii ale Basel II. Băncile se tem că Basel II va penaliza tranzacțiile cu titluri cu grad ridicat de risc.

În ciuda publicității negative cauzate de unele căderi ale pieței, acestea au un rol foarte important în crearea de lichidități și în transferul de risc. Experții indică dificultățile create de Basel II pe piețele financiare ca surse ale scăderii eficienței pieței capitalului. Comitetul afirmă, însă, că Noul Acord reprezintă un echilibru între flexibilitate, comparabilitate și complexitate.

3.3. Reglementări legislative românești

în domeniul riscurilor bancare

În România, reglemetările prudențiale se regăsesc în legi și alte acte normative, respectiv Legea bancară nr. 58/1998 cu modificările și completările ulterioare, normele emise de Banca Centrală a României și în Regulamentul nr.1/1999 privind organizarea și funcționarea la B.N.R. a Centralei Riscurilor Bancare.

În Legea bancară la secțiunea a 3-a intitulată „ Cerințe prudențiale” din cadrul capitolului IX denumit „Cerințe operaționale”, sunt prezentate principalele obligații ale băncilor în ceea ce privește respectarea unor indicatorii de prudență bancară.

Astfel, băncile trebuie să respecte următoarele cerințe:

nivelul minim de solvabilitate, determinat ca raport între nivelul fondurilor proprii și totalul activelor și al elementelor din afara bilanțului, în funcție de gradul lor de risc;

expunerea maximă față de un singur debitor, exprimată procentual ca raport între valoarea totală a acestorași nivelul fondurilor proprii ale băncilor;

expunerea maximă agregată, exprimată ca raport între valoarea expunerilor mari și nivelul fondurilor proprii;

nivelul minim de lichiditate, determinat în funcție de scadențele creditelor și ale angajamentelor băncii;

clasificarea creditelor acordate și a dobânzilor neîncasate aferente acestora și constituirea provizioanelor specifice de risc;

poziția valutară exprimată în funcție de volumul fondurilor proprii.

De asemenea, Legea bancară limitează și volumul participațiilor:

totalul angajamentelor bancare sub formă de plasamente în acțiuni emise de o societate nebancară nu poate depăși 20% din capitalul acestei societăți;

totalul angajamentelor bancare sub formă de plasamente în acțiuni emise de o societate nebancară nu poate depăși 10% din fondurile proprii ale băncii;

totalul angajamentelor bancare sub formă de plasamente în acțiuni emise de o societate nebancară nu poate depăși 50% din fondurile proprii ale băncii;

valoarea totală a investițiilor băncii în valori mobiliare, efectuate în nume și în cont propriu nu poate depăși nivelul fondurilor sale proprii, excepție făcând plasamentele în titluri de stat.

La gestiunea globală a riscului de credit un rol important este jucat de existența și respectarea unor reglementări de prudență bancară în domeniul angajării băncii în operațiuni de plasament și în special în operațiuni de creditare.

Principalele aspecte vizate sunt:

Expunerea maximă față de un singur debitor – în conformitate cu normele românești în vigoare, o bancă poate să acorde credite unui singur client în limita maximă a 20% din fondurile sale proprii. Acestă reglementare acționează în sensul limitării pierderilor băncii în cazul în care clientul devine insolvabil. Începând cu vara anului 2004, prin aplicarea Normei nr. 12 limita maximă a expunerilor maxime față de unsingur debitor devine 25% din fondurile proprii și pentru cazul în care un singur debitor are în componența sa cel puțin un membru al grupului instituției de credit, iar membrul respectiv este societatea-mamă, filială a societății-mamă sau filială a instituției de credit, procentul va fi redus la 20%.

Expunerea maximă agregată – încadrează volumul creditelor mari acordate de bancă la maximum 8 ori fondurile sale proprii. Se consideră credit mare atunci când totalitatea angajamentelor față de un singur debitor depășește 10% din fondurile proprii ale băncii.

Suma totală a împrumuturilor nete acordată de bancă persoanelor aflate în relații speciale cu banca nu poate depăși 20% din fondurile proprii ale băncii.

Suma totală a împrumuturilor nete acordate de bancă personalului propriu, inclusiv familiilor acestuia nu poate depăși 5% din fondurile proprii ale băncii;

Constituirea de provizioane specifice de risc în funcție de calitatea creditelor acordate – băncile sunt obligate să își constituie provizioane la un nivel procentual față de valoarea creditului în funcție de calitatea creditului.

Pentru a stabili calitatea creditului se folosesc trei criterii de apreciere care se regăsesc în Regulamentul nr. 5/2002 cu modoficările și completările ulterioare:

Performanțele financiare ale debitorului – reflectă potențialul economic și soliditatea financiară ale unei entități economice, obținută în urma analizării unui ansamblu de factori cantitativi ( indicatori economico-financiari ) și calitativi ( modul de administrare al entității, calitatea acționariatului, garanțiile primite ). Această evaluare se va realiza potrivit normelor interne ale băncilor ( conform avizului BNR – Direcția de Supraveghere ). Frecvența cu care se determină categoria de performanță financiară va coincide cu frecvența cu care se întocmesc situațiile financiare. Categoriile de performanță sunt notate de la A la E în ordinea descrescătoare a calității acestora. În cazul în care băncile se găsesc în imposibilitate de a evalua performanța financiară a unui client din sectorul nebancar, acesta va fi încadrat direct în categoria E. Cele cinci categorii sunt:

Categoria A – performanțele financiare sunt foarte bune și permit achitarea la scadență a dobânzii și a ratei. Totodată, se prefigurează și menținerea în perspectivă a performanțelor financiare la nivel ridicat.

Categoria B – performanțele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot menține acest nivel în perspectivă mai îndelungată.

Categoria C – performanțele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă tendință de înrăutățire.

Categoria D – performanța financiară este scăzută și cu o evidentă ciclitate în intervale scurte de timp.

Categoria E – performanțele financiare arată pierderi și există perspectiva clară că nu pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile.

Serviciul datoriei – reprezintă capacitatea debitorului de a-și onora datoria la scadență, exprimată ca număr de zile de întarziere de plată de la data scadenței. Există cinci intervale de timp în funcție de care se apreciază serviciul datoriei ( 0 – 15 zile, 16 – 30 zile, 31 – 60 zile, 61 – 90 zile, minimum 91 de zile ).

Inițierea de proceduri judiciare – hotărârea de către instanță a începerii procedurii de faliment sau declanșarea procedurii de executare silită față de persoane fizice sau juridice.

Din combinarea celor trei criterii rezultă clasificarea creditelor conform principiului declanșării prin contaminare:

Pentru sectorul nebancar:

Pentru sectorul bancar:

În baza clasificării pentru sectorul nebancar, banca procedează la constituirea provizioanelor specifice pentru riscul de credit, aplicând următorii coeficienți de provizionare:

credite „pierderi” – coeficientul de provizionare este 100%;

credite „îndoielnice” – coeficientul de provizionare este 50%;

credite „substandard” – coeficientul de provizionare este 20%;

credite „în observație” – coeficientul de provizionare este 5%;

credite „standard” – coeficientul de provizionare este 0%.

Acești coeficienți se aplică la o bază de calcul determinată prin:

deducerea din expunerea băncii față de debitor a garanțiilor acceptate de către BNR, deducerea calculându-se numai dacă nu s-au inițiat proceduri judiciare și serviciul datoriei este sub 90 de zile;

prin luarea în considerare a întregii expuneri, indiferent de garanții, în cazul unui credit clasificat în categoria „pierdere”, în situația în care s-au inițiat proceduri judiciare sau în situația în care cel puțin una dintre sumele respectivului credit înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de 90 de zile.

Întrucât riscul de credit este principalul risc ce trebuie combătut, societatea, respectiv statul, prin legi și comunitatea bancara, prin norme precise, creează băncilor un sistem de protectie ( prin cadrul de control intern și extern asupra băncilor ), care trebuie să fie promovat permanent, în primul rând de ele însele.

Prin politica de creditare banca își poate stabili propriile norme și regului de îndeplinit la acordarea de credite. Aceste norme de creditare pot face referire la reglementările prudențiale bancare generale prezentate anterior, prin creșterea exigenței aplicării lor sau pot crea noi restricții de respectat în procesul creditării.

Reglementările prudențiale bancare impun următoarele norme ce vizează riscul de solvabilitate:

1. Capitalul social minim – începând cu luna mai 2003 fiecare bancă comercială este obligată să dețină un capital social minim de 320 miliarde lei, pentru ca din mai 2004 nivelul minim al acestuia să devină 370 miliarde lei. Capitalul unei bănci trebuie vărsat, integral și în formă bănească, la momentul subscrierii. Având în vedere nivelul minim care trebuie actualizat periodic în funcție de cursul de schimb și dorința acționarilor de a depăși acest prag, băncile pot realiza majorări de capital pe următoarele căi:

noi emisiuni de acțiuni publice;

prin aport în natură la capital;

prin includerea primelor de emisiune, a unor rezerve sau a unor diferențe de curs valutar.

2. Adecvarea fondurior proprii – constituirea fondurilor proprii se face în funcție de riscurile asumate de bancă.

Pentru calculul indicatorilor de solvabilitate cunt necesare:

criteriile de încadrare a elementelor de activ în categoriile de risc de credit, conform legislației în vigoare:

criteriile de încadrare a elementelor din afara bilanțului în categorii de risc de tranfsormare în echivalent credit:

Echivalentul credit este apoi considerat ca element de bilanț și i se aplică ponderea de risc corespunzătoare categoriei de beneficiar al facilității respective.

LISTA ȚĂRILOR DIN CATEGORIA A

Australia Japonia

Austria Luxemburg

Belgia Norvegia

Canada Noua Zeelandă

Danemarca Olanda

Elveția Portugalia

Finlanda Regatul Unit al Marii Britanii și

Franta Irlandei de Nord

Germania Spania

Grecia SUA

Irlanda Suedia

Islanda Turcia

Italia

LISTA ȚĂRILOR DIN CATEGORIA B

Toate țările, cu excepția celor de mai sus.

Norma nr. 8/1999 a Băncii Naționale a României definește noțiunea de debitor unic astfel:

„orice persoană sau grup de persoane fizice și/sau juridice față de care banca are o expunere și care sunt legate economic între ele în sensul că:

una dintre persoane exercită asupra celorlalte, direct sau indirect, putere de control;

nivelul cumulat al împrumuturilor acordate reprezintă un singur risc de credit pentru bancă, întrucât persoanele sunt legate într-o asemenea măsură încât, dacă unele dintre ele vor întâmpina dificultăți de ramburasare, alta sau celelalte vor întâmpina dificultăți similare.”

Pentru a fi considerat debitor unic, persoana sau grupul de persoane fizice și/sau juridice trebuie sa îndeplinească, alternativ sau cumulativ, urmatoarele condiții:

– sunt afiliate;

– au aceeași conducere;

– dispun de garanții încrucișate;

– au interdependență comercială directă, care nu poate fi substituită într-un termen scurt.

Începând cu vara anului 2004, se va aplica Norma nr. 12/2003 privind supravegherea solvabilității și expunerilor mari ale instituțiilor de credit.

În cadrul noii Norme noțiunea de debitor unic este definită astfel:

„orice persoană sau grup de persoane fizice și/sau juridice față de care instituția de credit are o expunere și:

care constituie, dacă nu se dovedește altfel, un singur risc, deoarece una dintre persoane deține, direct sau indirect, controlul asupra celeilalte ori celorlalte;

între care nu există o relație de control în sensul exprimat mai sus, dar care trebuie să fie considerate ca reprezintând un singur risc, deoarece între ele există asemenea legături încât, dacă una dintre ele s-ar confrunta cu probleme financiare, există o probabilitate considerabilă ca cealaltă sau toate celelalte să se confrunte cu dificultăți de ramburasare”

Debitori unici pot fi:

regii autonome;

societăți comerciale;

grupuri (holdinguri).

În ceea ce privește expuneriile mari nu sunt diferențe prea mari între Norma nr. 12 și Norma nr. 8 în sensul că limita maximă a expunerilor mari devine 25% și pentru cazul în care un singur debitor are în componența sa cel puțin un membru al grupului instituției de credit, iar membrul respectiv este societatea-mamă, filială a societății-mamă sau filială a instituției de credit, procentul va fi redus la 20%.

Expunerile mari se aprobă de către Consiliul de Administrație al băncii, pe baza unui raport întocmit de Comitetul de Risc, care va cuprinde cel puțin analiza tranzacției, a situației financiare și a bonității persoanelor fizice sau juridice reprezentând un singur debitor precum și analiza structurii grupului de persoane fizice/juridice, în cazul în care acesta reprezintă un singur debitor.

Odată cu aplicare Normei nr. 12/2003 va exista o reglementare mai bună a solvabilității rețelelor cooperatiste de credit și a instrumentelor financiare derivate.

Modul de calculare al expunerii nete extrabilanțiere este același cu diferența că vor fi 4 categorii de risc de tranfsormare în echivalent credit.

Cea mai mare diferență între cele două norme prudențiale aș putea spune că este faptul că începând cu vara anului 2004 se va clacula un singur indicator de solvabilitate și anume IS1 având aceeași limită minimă de 12%.

Reglementarea lichidității bancare în țara noastră se realizează prin Norma nr.1/2001 cu modificările și completările ulterioare ( Norma nr.1/2002 și Norma nr.7/2003 ).

Indicatorul de lichiditate se calculează ca raport între lichiditatea efectivă și lichiditatea necesară, determinate conform Normei nr.1/2001 a B.N.R. privind lichiditatea băncilor.

Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadență, a activelor bilanțiere și a angajamentelor extrabilanțiere.

Lichiditatea necesară se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadență, a obligațiilor bilanțiere și a angajamentelor date extrabilanțiere.

Se impune prin aceasta, de către autoritatea de reglementare, respectarea de către bănci a unei limite minime a acestui indicator de 1.

Norma nr.1/2001 definește noțiunile de risc de lichiditate față de o singură persoană și risc mare de lichiditate al băncii față de o singură persoană astfel:

„risc de lichiditate față de o singură persoană reprezintă obligația băncii față de orice persoană sau grup de persoane fizice sau juridice care sunt legate economic între ele în sensul că:

una dintre persoane exercită asupra celorlalte, direct sau indirect, putere de control;

nivelul cumulat al împrumuturilor acordate reprezintă un singur risc de lichiditate pentru bancă în sensul că retragerea de către una dintre persoane a unui depozit, închiderea unui cont curent și/sau utilizarea unui angajament de finanțare primit de la bancă poate atrage din partea celorlalte persoane retagerea depozitelor, închiderea conturilor curente și/sau utilizarea angajamentelor de finanțare primite de la bancă” și

„risc mare de lichiditate al băncii față de o singură persoană este riscul de lichiditate a cărui valoare reprezintă cel puțin 10% din valoarea obligațiilor bilanțiere altele decât împrumuturile și a angajamentelor de finanțare date de bancă și evidențiate în afara bilanțului”.

În România, cu privire la riscul de curs de schimb se aplică Norma nr. 4/2001 privind supravegherea pozițiilor valutare ale băncilor. Prin această Normă, la sfârșitul fiecărei zile bancare pozițiile valutare ale unei bănci sunt supuse următoarelor limitări:

maximum 10% din fondurile proprii ale băncii pentru oricare dintre pozițiile valutare individuale ajustate;

maximum 20% din fondurile proprii ale băncii pentru poziția valutară totală.

Băncile dețin un sistem de supraveghere și de gestiune a riscului valutar pe bază de norme și proceduri interne, aprobate de consiliul de administrație al băncii, care să respecte cerințele prezentate mai sus.

O altă reglementare importantă pentru gestionarea riscurilor bancare o constituie cea privind organizarea și funcționarea la B.N.R. a Centralei Riscurilor Bancare. Aceasta reprezintă o structură specializată în colectarea, stocarea și centralizarea informațiilor privind expunerea fiecărei bănci din sistemul bancar românesc față de acei debitori care au beneficiat de credite/angajamente al căror nivel cumulat depășește suma limită de raportare. În prezent suma limită de raportare a fost stabilită prin Ordinul Guvernatorului nr.27 din 18 ianuarie 2000 la nivelul de 200 milioane lei.

C.R.B. reprezintă un centru de intermediere, care gestionează, în numele băncii centrale, informația de risc bancar pentru scopurile utilizatorilor, în condițiile păstrării secretului bancar.

Informația de risc bancar, potrivit reglementării, cuprinde datele de identificare a unui debitor și operațiunile în lei și în valută prin care băncile se expun la risc față de acel debitor, respectiv:

acordarea de credite;

asumarea de angajamente de către o bancă, în numele debitorului, față de o persoană fizică sau o persoană juridică nonbancară;

asumarea de angajamente de către bancă, în numele debitorului, față de altă bancă.

Prin această reglementare sunt definite câteva noțiuni care sunt relevante pentru importanța funcționării Centralei Riscurilor Bancare. Astfel:

Riscul individual reprezintă suma valorilor operațiunilor raportată la C.R.B. de către o persoană declarantă pentru un debitor. Acest risc reprezintă expunerea băncii față de un debitor și se determină de către persoana declarantă;

Persoana recenzată reprezintă debitorul, respectiv persoana fizică sau juridică nonbancară rezidentă înscrisă în baza de date a C.R.B.;

Riscul global este suma riscurilor individuale raportate de toate pesoanele declarante pentru aceeași persoană recenzată;

Persoanele declarante la Centrala Riscurilor Bancare sunt:

Centralele băncilor – persoane juridice române;

Sucursalele din România ale băncilor – persoane juridice stăine.

Persoana acreditată este angajatul autorizat de conducerea persoanei declarante să transmită la și de la Centrala Riscurilor Bancare informații de risc bancar.

Utilizatorii sunt băncile și Banca Națională a României.

Baza de date a Centralei Riscurilor Bancare este organizată în două registre:

Registrul central al creditelor (RCC) conține informațiile de risc bancar raportate de persoanele declarante, prelucrate și difuzate de către C.R.B. în vederea valorificării de către utilizatori în condițiile păstrării secretului bancar;

Registrul creditelor restante (RCR) este alimentat lunar de Registrul Central al Creditelor cu informații de risc bancar referitoare la persoane recenzate și la creditele restante ale acestora față de întregul sistem bancar din România.

Schimbul de informații de risc bancar se realizează electronic prin Rețeaua de Comunicații Interbancară.

Raportările efectuate de bănci conțin următoarele informații:

datele de identificare a debitorilor față de care banca înregistrează o expunere mai mare sau egală cu limita de raportare;

informații privind fiecare din creditele și angajamentele de care debitorul beneficiază: tipul creditului, termenul de acordare, tipul garanției, serviciul datoriei, data acordării și data scadenței, suma acordată, suma datorată la momentul raportării, suma restantă.

Difuzarea informațiilor de Centrala Riscurilor Bancare către bănci se face în două moduri:

rapoarte lunare care cuprind informații privind toți debitorii pe care banca i-a raportat în luna respectivă, cu toate informațiile disponibile la CRB referitoare la creditele și angajamentele de care acesta a beneficiat de la toate băncile, fără a se preciza identitatea băncilor creditoare (situația riscului global);

ca răspuns la interogările (cereri de consultare) "on line" în care băncile pot solicita două tipuri de informații: situația riscului global și situația creditelor restante (pe o perioadă de 7 ani).

Trebuie precizat că pentru debitorii raportați de bancă, informațiile sunt furnizate necondiționat, în timp ce, pentru clienții – debitori potențiali, accesul băncii este condiționat de obținerea prealabilă a acordului clientului respectiv.

Sisteme similare de gestiune a informațiilor de credit funcționează cu succes în țări dezvoltate ca: Austria, Belgia, Franța, Germania, Italia, Portugalia, Spania, etc.

Importanța funcționării Centralei Riscurilor Bancare rezidă în aceea că poate transmite oricărei persoane declarante informații referitoare la creditele restante pe ultimii doi ani și informații referitoare la riscul global, pentru fiecare debitor. Aceste informații sunt oferite în termen de cel mult o zi bancară , de la data primirii cererii de consulatre a bazei de date a Centralei Riscurilor Bancare , ceea ce are o mare însemnătate în selectarea clienților și limitarea riscului de creditare.

PARTEA a IV-a.

STUDIU DE CAZ ASUPRA ACTIVITATII S.C. BANC POST S.A

Banc Post a fost înființată în luna iulie 1991, prin Hotărâre de Guvern, ca societate pe acțiuni cu capital de stat, prin preluarea unei părți din activele companiei publice RomPostTelecom, fiind autorizată de Banca Națională a României să funcționeze ca o bancă de tip universal, comercial și de economii.

Banc Post derulează operațiuni bancare din luna ianuarie 1992. Activitatea Banc Post a demarat cu un capital social de numai 226 milioane de lei, o rețea de 20 de calculatoare, prima sucursală fiind deschisă în București. Banc Post a obținut profit încă din primul an, înființându-și în scurt timp sucursale în fiecare reședință de județ.

În prezent, activitatea băncii se axează pe:

– atragerea de resurse în lei și în valută din țară și din străinătate prin depozite la vedere și la termen;

– acordarea de credite în lei și în valută pe termen scurt, mediu și lung;

– furnizarea întregii game de operațiuni financiar – bancare pentru companii publice, societăți pe acțiuni, alte companii și pentru clienți persoane fizice;

– efectuarea de operațiuni cu titluri de valoare, acțiuni, obligațiuni și valori mobiliare în numele băncii sau al clienților săi;

– servicii de compensare: Societatea Națională de Compensare, Decontare și Depozitare pentru Valori Mobiliare și Bursa de Valori București

participarea în calitate de membru în organismele financiar – bancare internaționale;

În anul 2002 structurarea operațională și organizațională pe principii moderne a permis băncii adaptarea rapidă la evoluțiile complexe de pe piață și în special la cele de natura tehnologiei informatice, în condițiile intensificarii concurenței. Abordarea diferențiata a activității de creditare pe categorii de clienți și segregarea procedurilor aferente fiecărei etape a procesului de creditare, precum și managementul performant al riscului pe fondul relansării în cursul anului 2002 a activității de intermediere financiară a condus la menținerea indicatorilor de prudențialitate bancară la nivele superioare celor stabilite de BNR.

Un impact major asupra performanțelor Banc Post în mediul financiar bancar românesc l-a avut consolidarea forței sale de vânzare și promovarea susținută a strategiei comerciale proactive axată pe client. Comunicarea cu clienții a fost mai bună, asistența de specialitate acordată acestora sporind considerabil gradul de atractivitate a băncii în rândul publicului.

Banc Post și-a consolidat în anul 2002 prezența pe piața de capital românească. A obținut de la Banca Națională a României autorizația de funcționare ca intermediar al pieței primare și secundare a titlurilor de stat, fiind autorizată să efectueze tranzacții cu titluri de stat în nume și cont propriu și în numele și în contul clienților, precum și activități de custodie. Totodată, Banc Post și-a făcut debutul pe piața obligațiunilor municipale realizând, în consorțiu cu societatea de valori mobiliare SIVM Broker din Cluj, intermedierea emisiunii de obligațiuni municipale Sebe în valoare de 10 miliarde lei, care a fost subscrisă integral.

Anul 2002 a consemnat și un pionierat național: Banc Post a fost prima bancă din România care s-a implicat în proiectul guvernamental de implementare a sistemelor electronice pentru colectarea taxelor și impozitelor locale, furnizând un model de interfațare a soluției de Internet Banking cu sistemul informatic al autorității Locale.

Principalele produse și servicii

Carnete de economii

• carnetul de economii și împrumuturi

• carnetul de economii și împrumuturi pentru tineret (CEIT)

Certificate de depozit

• certificatul de depozit în lei, nominativ, cu termen de maturizare opțional

• certificatul de depozit în lei, nominativ, cu termen de maturizare opțional, cu capitalizarea dobânzii la scadență

• certificatul de depozit în lei sau în valută, nenominativ, cu termen de maturizare opțional

• certificatul de depozit cu discont, în lei și în valută, nenominativ

Depozite în cont în lei și în valută

Credite

• credite în lei și valută pe termen scurt și mediu pentru persoane fizice și juridice: overdraft pe carduri, credite pentru vacanță, creditele pentru cheltuieli personale, pentru achiziționare de bunuri de folosință îndelungată și pentru amenajare de locuințe, credite pe afacere, credite pentru investiții, credite pentru cumpărare de acțiuni, credite pe documente în circuit bancar, pe facilitate de cont, credite pentru societăți de leasing, credite pentru cabinete de avocatură, notariat, medici, scrisori de garanție, scontări etc.

• creditele acordate din fondurile speciale ale MMSS, MAA .i ANT, respectiv creditele acordate pentru IMM-urile care angajează șomeri, creditele pentru finanțarea lucrărilor agricole și creditele pentru finanțarea activității de turism;

Carduri de debit

• VISA International: ULTRA, SUPREMA, PROSPERA

• MASTERCARD International: MILLENIUM, TAIFUN

Carduri de credit

• VISA International: BRILIANT

Cecuri de călătorie în valută

• American Express

• Thomas Cook

Tranzacții valutare

Internet Banking

Plata facturilor telefonice RomTelecom din conturile curente personale ale abonaților.

Încasarea facturilor telefonice de la abonații companiilor de telefonie mobilă MobiFon, Orange, Telemobil S.A, CNM;

Contul Total

Mobile banking (SmartTel™ SMS .i SmartTel™ 3G)

Plata mandatelor poștale internaționale;

Transferuri de bani din Israel și Portugalia;

Transferuri rapide de bani Western Union;

Transferuri Eurogiro;

Servicii de depozitare pentru fonduri și societăți de investiții, servicii de decontare specială pentru SVM-uri și servicii de compensare

Servicii de tranzacționare și custodie pentru titluri de stat

Plata dividendelor cuvenite acționarilor unei societăți comerciale prin intermediul unităților Banc Post

Produse și servicii lansate în anul 2002

Certificatul de depozit cu discont, nenominativ, în lei și în valută

Cardul de debit "Taifun" cu card virtual asociat

Serviciul m-banking SmartTelTM 3G

Transferuri Eurogiro

Microcredite, conturi curente și de depozit Banc Post prin oficii poștale

Credite pentru IMM-uri din linia de finantare BERD

Serviciul Internet Banking a fost extins cu două noi module – Carduri și Taxe

Privatizarea Banc Post

Anul 2002 a marcat încheierea procesului de privatizare pentru BANC POST. Pe data de 8 noiembrie 2002, EFG Eurobank Ergasias și-a exercitat opțiunea de cumpărare a pachetului remanent de 17% din acțiunile băncii deținut de stat, devenind astfel principalul acționar al BANC POST, cu o participare de 36,25%. Împreună cu Grupul BPI din Portugalia, EFG Eurobank Ergasias deține pachetul majoritar de 53,25% din acțiunile băncii. În urma finalizării procesului de privatizare va fi construită o nouă strategie al cărei obiectiv principal este consolidarea poziției deținute de bancă atât pe piața de retail cât și pe piața corporativă.

Structura acționariatului

EFG Eurobank Ergasias 36,25 %

Banco Portugues de Investimento 17,00 %

Capital Corporation 8,75 %

Actionari persoane fizice 8,00 %

SIF Banat – Cri.ana S.A. 6,00 %

SIF Moldova S.A. 6,00 %

SIF Transilvania S.A. 6,00 %

SIF Muntenia S.A. 6,00 %

SIF Oltenia S.A. 6,00 %

Rezultatele Banc Post – 2002

În cursul anului 2002, Banc Post a realizat o cifră de afaceri de 4.224 miliarde lei, în cadrul căreia o contribuție însemnată (66%) au adus-o veniturile din dobânzi și cele din comisioane, taxe și speze bancare. Aceasta evoluție reflectă creșterea volumului de operațiuni al băncii, în mod special politica de creditare susținută. Operațiunile de trezorerie și de pe piața bancară, precum și cele cu titluri realizate în decursul anului 2002 au condus, de asemenea, la obținerea unor venituri semnificative.

Banca a încheiat exercitiul financiar al anului 2002 cu un profit brut de 258,3 miliarde lei și un profit net de 221 miliarde lei, în ușoară scădere față de rezultatele anului anterior și sub nivelurile prevăzute prin bugetul de venituri și cheltuieli. Indicatorul sintetic al activității băncii pe anul 2002 – rata profitului – a fost de 3,7%, în condițiile unei rentabilități financiare de 13% și a unei rentabilități economice de 1,14%.

Evoluția ușor descendentă a rezultatelor băncii a fost determinată de o serie de factori atât de natură conjuncturală, cât și intrinseci. Reducerea ecartului dintre dobânzile active și pasive aferente operațiunilor cu clienții nebancari a influențat rezultatele obținute de bancă, în special în a doua jumătate a anului. Pe de altă parte, deși diminuate pe parcursul perioadei analizate, rezervele minime obligatorii au continuat să antreneze costuri ridicate. Profitul băncii a fost influențat în mod obiectiv și de intensificarea competiției; piața de retail pe care Banc Post a continuat să dețină o poziție semnificativă a fost abordată cu asiduitate în acest interval de majoritatea operatorilor bancari din România, menținerea în cursă făcând necesară ajustarea marjelor de profit. În același timp, Banc Post a adoptat o politică de protecție mai accentuată care și-a găsit expresia într-un nivel al provizioanelor mai mare decât cel stabilit în buget.

În interval de un an, Banc Post a reușit să își crească activele totale cu 36%, iar portofoliul de credite cu aproape 42%. De asemenea, capitalurile sale proprii au crescut cu aproximativ 11%.

În ultimii doi ani, printr-o gestionare mai bună a surselor, prin eficientizarea unor produse pentru care se impunea acest lucru precum și printr-un control mai bun asupra costurilor operaționale, Banc Post și-a îmbunătățit indicatorii de performanță financiară. Ca urmare a unei politici prudențiale susținute, banca și-a menținut indicatorul de solvabilitate, calculat ca raport între nivelul fondurilor proprii și expunerea netă, la nivele superioare celor cerute prin normele BNR, astfel că la 31 decembrie 2002 acesta se ridica la 21,01% față de o limită minimă de 12%. În acelasi spirit, indicatorul de lichiditate se situa la 31 decembrie 2002 la 1,43%.

Gestionarea adecvată a portofoliului de credite este, de asemenea, un punct forte al Banc Post: creșterea creditării nu s-a efectuat în detrimentul calității activelor sau al lichidității, rata creditelor neperformante menținându-se în perioada analizată la numai 1,4%.

Pe parcursul anului 2002 baza de clientela a Banc Post s-a extins cu peste 550.000 noi clienți, corespunzător unui ritm de creștere de 36,5%. Astfel, la 31 decembrie numărul total de clienți ai băncii depășea 2 milioane. Numărul de conturi a avut în aceasta perioadă o dinamică de peste 18%, sensibil superioară celei înregistrate în anul anterior. La finele anului 2002, în întreaga rețea Banc Post erau deschise în total peste 4,1 milioane conturi. Creșterea înregistrată atât în ceea ce privește clienții, cât și conturile se datorează în special componentei persoane fizice.

EVOLUȚIA ACTIVELOR

2001

ACTIVE 19 368,3 14 211,2

Structura activelor, în funcție de gradul de risc, la data de 31 decembrie 2002, fațã de 31 decembrie 2001, se prezintã dupa cum urmeazã:

Banca își menține preocuparea pentru îmbunãtãțirea structurii activelor, printr-o politica riguroasa de asigurare din punct de vedere al gradului de risc a acestora. În plus, raportul între activele generatoare de venit și cele imobilizate a continuat sa se amelioreze în anul 2002. Astfel ponderea activelor imobilizate în ansamblul activelor bãncii a scãzut constant de la 18,57% la finele anului 2000, la 16,82% în anul urmãtor, atingând un nivel de 12,45% la 31 decembrie 2002.

BILANȚUL CONTABIL

CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE

REPARTIZAREA PROFITULUI

INDICATORI DE PERFORMANȚĂ

Resursele bancare

Sursele atrase și împrumutate de bancă au crescut de la începutul anului cu 47%, cifrându-se la 31 decembrie 2002 la 17.051,4 miliarde lei; în cadrul acestora, resursele atrase de la clienții nebancari au continuat să dețină o pondere de 90%. Pe întreaga perioadă de referință, resursele atrase de la populație au avut un trend ascendent semnificativ, fiind cu 50% mai mari față de nivelul anului precedent: cu o creștere în volum de 80% în decursul anului 2002, depozitele la termen constituite de persoanele fizice dețin o pondere de aproape 60% din totalul acestor resurse, în timp ce conturile la vedere au contribuit cu 30% în total. Preferința acestei categorii de clientelă s-a manifestat preponderent pentru depozitele pe termene scurte în valută, dar și pentru disponibilitățile la vedere și depozitele pe termene scurte constituite în lei.

Agenții economici au asigurat 1/3 din totalul resurselor atrase de bancă, în care predomină conturile la vedere (60%). Creșterea volumului de resurse atrase de la persoane juridice (26%) a fost rezultatul atractivității depozitelor la termen cu capitalizare la scadență, atât în lei, cât și în valută (în special a celor pe termen de 1 lună).

În această perioadă, volumul de resurse atrase de pe piața interbancară a continuat să fie scăzut, reflectând astfel atitudinea activă a băncii de gestionare a resurselor proprii.

Plasamentele bancare

Evoluția resurselor bancare s-a reflectat atât în nivelul, cât și în structura plasamentelor băncii. La data de 31 decembrie 2002, creditele brute reprezintă 1/3 din totalul activelor băncii și 40% din totalul surselor atrase și împrumutate, înregistrând o creștere de 1,4 ori față de aceeași dată a anului precedent. Disponibilitățile în cont la BNR au înregistrat o valoare similară celei din anul anterior (2.367,6 mld.lei). Față de anul anterior, ponderea acestora în structura plasamentelor a scăzut cu aproape 8 puncte procentuale, la 15%. Plasamentele băncii în titluri de stat reprezentau, la finele anului 2002, 10 % din totalul activelor, în ușoară creștere față de anul anterior, ca rezultat al achiziționării în decursul anului a unui volum mai mare de titluri, în special în lei. Valoarea depozitelor constituite la alte bănci din România și din străinătate a crescut cu 74%, reprezentând 1/4 din totalul activelor.

Evoluția surselor și plasamentelor bancare purtãtoare de dobânzi în anul 2002, comparativ cu anul 2001 se prezintã astfel:

Politica de creditare

Activitatea de creditare a continuat să dețină o poziție prioritară în rândul operațiunilor de bază. Banc Post a încurajat pe tot parcursul anului 2002 creditarea prin forțe proprii, promovând un pachet diversificat de produse de creditare. În cadrul acestora, creditele acordate persoanelor juridice dețin 68% din totalul portofoliului, înregistrând o creștere de 1,2 ori față de anul precedent.

Optimizarea structurii organizatorice a activității de creditare, în sensul gestionării separate a companiilor mari și a celor mici și mijlocii, a condus la o abordare pecializată și echilibrată a fiecăruia dintre cele două segmente, cu rezultate dintre cele mai bune.

Creditele acordate companiilor mari au reprezentat, la finele anului 2002, 30% in totalul plasamentelor în credite, crescând față de începutul anului cu 28%. Această categorie de agenți economici a beneficiat în decursul perioadei analizate de toate produsele create de Banc Post, inclusiv de pachete complementare de servicii cu efecte sinergice semnificative. Prin liniile de credit, creditele pentru investiții, creditele de afacere, cele pe documente în circuit bancar, prin overdraft-uri, dar și prin angajamente contingente precum acreditivele, scrisorile de garanție bancară, avalizările de bilete la ordin s.a., Banc Post a susținut cu precădere activități din domeniile telecomunicațiilor și transporturilor (aproximativ 2/3), al construcțiilor, producției alimentare, creșterii animalelor și al prestărilor de servicii.

Interesul agenților economici pentru creditele în valută a crescut semnificativ în anul 2002: 44% din creditele pentru aceste companii au fost acordate în USD și 22% în euro, concentrându-se în sfera investițiilor. Din punct de vedere al perioadei de acordare, companiile mari au preferat creditele pe termen scurt (49%) și mediu (44%). Calitatea portofoliului de credite destinat agenților economici mari s-a menținut în cote înalte pe tot parcursul anului.

Politica de sprijinire a IMM-urilor a continuat și în anul 2002, creditele destinate acestui sector reprezentând 38% din portofoliul total și 58% din creditele acordate agenților economici. Portofoliul de credite acordat companiilor din cadrul acestui sector aflat în plin avânt economic are o largă diversificare. Cele peste 5.100 de credite au avut că destinații predilecte investițiile necesare dezvoltării și modernizării afacerii, producția, activitățile de comerț și de prestări servicii. Creșterea cu 15% a volumului creditelor acordate IMM-urilor față de anul anterior s-a realizat în special pe seama creditelor pe termen mediu (ponderea acestora a crescut în anul 2002 de la 26,5% la 41,5% în total).

O alta tendință conturată în această perioadă a fost aceea de creștere a angajamentelor în valută, la care au contribuit nivelul mai ridicat de disponibilități proprii în valută pentru susținerea cererilor de credit în alte monede decât leul, dar și cele două linii de finanțare externă deschise de bancă. Astfel, dacă la finele anului 2001 creditele în valută reprezentau cca. 32.5% din angajamentele în sold, la sfârșitul anului 2002 ponderea acestora era de peste 45%. Linia de finanțare în valoare de 10 milioane USD de la Black Sea Trade and Development Bank, cu posibilitatea acordării de credite de până la 1 milion USD pe termen de 5 ani a fost angajată în întregime până la finele lunii martie. La scurt timp a fost încheiat un nou acord de finanțare în valoare de 10 milioane de euro cu BERD, ce permite acordarea de credite de până la 125.000 EUR pe o perioadă de până la 4 ani. Aceasta finanțare a fost integrată într-un pachet complex de servicii asigurat de BERD și Comisia Europeană (asigurarea de consultanță din partea unei echipe de specialiști bancari vest-europeni pe probleme de creditare).

Volumul creditelor acordate persoanelor fizice a crescut în anul 2002 de peste 2 ori. Interesul publicului pentru descoperirea de cont pe cardul de debit a crescut exponențial în decursul ultimilor 2 ani, volumul de astfel de facilități de cont fiind de peste 4 ori mai mare la finele anului 2002 față de aceeași perioadă a anului anterior. Clienții băncii au optat în proporție de 40% pentru această formă de creditare extrem de flexibilă și ușor accesibilă care a luat avânt datorită ritmului de dezvoltare impus de Banc Post activității de carduri. Cu aproape o pătrime din portofoliul de credite pentru persoane fizice, creditele pentru cheltuieli personale nenominalizate de până la echivalentul a 1.000 USD au constituit a doua preferință majoră a clienților Banc Post în perioada analizată. Microcreditele acordate în oficii poștale și destinate de asemenea acoperirii unor cheltuieli personale nenominalizate au devenit populare în scurt timp de la lansarea în luna iunie 2002, ajungând să dețină la sfârșitul anului circa 6% din totalul creditelor pentru populație. Și înclinația pentru achiziționarea de bunuri de consum a fost mai accentuată decât în anii anteriori. Volumul creditelor acordate pentru aceasta destinație s-a triplat, reprezentând 14% în totalul portofoliului. În același timp creditele pentru vacanță și-au pierdut poziția privilegiată deținută în anii precedenți, destinația acestui credit înscriindu-se în paleta largă de utilizari posibile pe care o oferă creditul pentru cheltuieli nenominalizate.

O altă mutație semnificativă de natură structurală este scăderea ponderii creditelor acordate în valută de la 53% la 40%. Creșterea substanțială a volumului de credite pentru populație a avut loc în condițiile menținerii calității ridicate a portofoliului, rata creditelor neperformante la 31 decembrie 2002 în cadrul acestei componente fiind doar de 1,62%.

Din punct de vedere al perioadei de acordare, se observă o tendință de egalizare a creditării pe termen mediu cu cea pe termen scurt. Astfel, creditele pe termen mediu au înregistrat o creștere de 1,8 ori în cursul anului 2002, superioară mediei de creștere a portofoliului total (1,4 ori) și dețin 45% din acesta, față de 53% cât reprezintă creditele pe termen scurt.

Din punct de vedere al monedei în care au fost acordate, în anul 2002 ritmul de creditare în valută a fost superior celui în lei, în așa fel încât la sfârșitul anului s-a ajuns la un raport de echilibru între volumul creditelor acordate în valută și cele acordate în moneda națională.

Creditele restante și în litigiu s-au menținut la un nivel scăzut, ca de altfel și în anii precedenți, reprezentând doar 1,4% din total portofoliu.

Indicatori ai riscului de creditare

Pentru cuantificarea expunerii băncii la riscul de creditare se calculează anumiți indicatori:

Indicatori de structură

= x 100 = 32.77 %

Cu o pondere a creditelor în activ sub maximul admis se poate spune că Banc Post a reușit să administreze creditele angajate în mod eficient, având o politică de creditare în general conservatoare.

Indicatori de dinamică

= x 100 = 141.59 %

Dinamica creditelor reprezintă, de fapt, modul în care banca și-a asumat un risc de credit mai ridicat față de perioada anterioară. Banca a înregistrat o creștere de 141,59 % față de anul 2001, concretizată mai ales în credite acordate persoanelor juridice.

Indicatori de acoperire a calității creditelor

Rata creditelor restante

= x 100 = 1.32 %

= x 100 = 5.6 %

Creditele restante au valori bune și foarte bune, în condițiile unei concurențe puternice între bănci, precum și între bănci și firme nonbancare. Se poate spune că banca își poate asuma un risc de credit mai mare pentru a-și putea menține un nivel rezonabil de profit.

Evoluția unor indicatori de solvabilitate și lichiditate

Indicele de adecvare a capitalului al carui nivel reflectã solvabilitatea bãncii, determinat în funcție de valoarea fondurilor proprii și de nivelul activelor bilanțiere contabile, este de 21,01 %.

Având în vedere nivelul minim reglementat de BNR și de organismele bancare internaționale (8%), indicele de adecvare a capitalului, realizat poate fi considerat cã are un nivel corespunzãtor.

Banca își menține în continuare preocuparea pentru reducerea riscului de capital, atât pe seama creșterii fondurilor proprii, cât și prin asigurarea unei structuri corespunzãtoare, din punct de vedere al gradului de risc, a activelor bãncii.

Gradul de îndatorare a bãncii, este determinat ca raport între fondurile proprii și celelalte resurse bancare, comparativ cu începutul anului, este în scadere cu 2,46 procente, fapt ce reflectã o ușoarã creștere a dependenței bãncii fațã de resursele atrase. Aceasta este urmarea faptului cã, în ultimele luni, ritmul de creștere al fondurilor proprii a fost mai lent, comparativ cu cel al resurselor. Putem spune cã un grad de îndatorare superior asigurã acționarilor bãncii o rentabilitate financiarã (ROE) superioarã pentru un nivel dat al rentabilitãții economice (ROA).

= = = =

= 9,61 %

Rata de acoperire a pasivelor din activ reflectă o situație foarte bună, 91,23 % din pasive fiind acoperite de active. Solvabilitatea băncii este, deci, bună în raport cu activele bancare, putând spune că obligațiile băncii sunt acoperite în proporție de 91,23 %.

În continuare se vor calcula anumiți indicatori de profitabilitate pentru a se contura mai bine situația activelor și a capitalurilor în cadrul SC Banc Post SA.

ROA = = x100= 1,14 %

ROE = = x100 = 13,01 %

EM (multiplicatorul fondurilor prioprii) = =

= 11,4 ori

Acest rezultat reprezintă gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare servește creșterii rentabilității capitalului propriu (ROE).

Randamentul capitalului ROE este legat de cel al activelor ROA prin multiplicatorul fondurilor proprii EM (efectul de pârghie) prin urmatoarea relație:

ROE=ROA * EM

Aceastã relație sugereazã cã un randament mai mare al capitalului poate fi obținut fie prin majorarea activelor ori prin mãrirea gradului de îndatorare.

Un EM mare majoreazã ROE doar când venitul net este pozitiv, însã indicã de asemenea un risc ridicat de solvabilitate, accentuând pierderile când ROA este nefavorabil.

CONCLUZII SI PROPUNERI

BANC POST apreciaza ca riscul bancar este un obiectiv important al strategiei sale, motiv pentru care el se înscrie ca un capitol de sine statator în conceptia adoptata de Consiliul de Administratie al bancii.

Potrivit acestei conceptii, banca are în vedere ca expunerea la risc este o conditie pentru a fi profitabila pe piata bancara. În aceste conditii se va actiona pe toate caile pentru reducerea la maximum a expunerii la riscuri în conditiile mentinerii unei profitabilitati care sa–i asigure o pozitie puternica pe piata concurentiala.

Este de la sine înteles ca în plan managerial, banca va elabora si dezvolta metode de monitorizare permanenta a tuturor riscurilor la care este expusa.

Strategia bancii are în vedere neacceptarea riscurilor individuale sau acumularea de riscuri care nu pot fi masurate (calculate) sau a caror consecinta finala previzibila ar putea periclita pozitia bancii pe piata concurentiala sau i–ar pune sub semnul întrebarii chiar existenta.

În contextul acestor cerinte, conditiile care se impun pentru ca banca sa–si asume un anumit risc sunt:

expunerea respectiva sa asigure un profit corespunzator cu riscul asumat;

eventualele pierderi ce ar putea apare sa poata fi suportate de profit si pierderi fara ca efectele acestor pierderi sa influenteze devastator situatia anului respectiv;

pierderile sa poata fi acoperite din provizioane pentru pierderi, deja constituite;

daca activitatea în care s–a asumat riscul devine falimentara, aceasta trebuie sa aibe loc în cadrul unei activitati bancare normale si, deci, pierderea sa nu afecteze reputatia bancii nici pe plan intern si nici pe plan extern. Astfel, banca îsi asuma riscuri numai pentru activitati bancare specifice.

Banca va întreprinde masuri pentru a deveni independenta de sursele mari de finantare pe baza unor planuri de alternativa subordonate acestui scop.

Banca urmareste toate categoriile de risc ce pot apare si pot afecta diferitele pozitii din bilant, riscurile principale fiind: riscul de credit,

riscul de lichiditate, riscul ratei dobânzii, riscul valutar.

În economia românească creditarea este considerată principala operațiune banacară, avându–se învedere și faptul că între plasamentele băncilor pe primul loc se situează creditele. Astfel riscul de creditare prezintă o pondere importantă în cadrul riscurilor bancare, iar gestionarea riscului de credit devine o prioritate în desfășurarea activității oricărei societăți bancare. Pentru ca o politică bancară de creditare să se dovedească utilă trebuie să îndeplinească condiții de formulare corectă și conținut complet:

selectarea unor credite sigure și cu o probabilitate maximă de rambursare;

asigurarea unor plasamente fructuoase pentru fondurile de care dispune banca;

încurajarea extinderii creditelor care corespund nevoilor piețelor pe care operează banca.

În baza reglementarilor BNR, BANC POST tine sub control riscul de credit prin instrumentele specifice cum ar fi modelul de analiza financiara, analiza portofoliului de credite si încadrarea creditelor pe clase de calitate sau constituirea provizioanelor de risc.

Pentru obtinerea unei imagini reale asupra situatiei financiare a clientului este necesar ca pornind de la documentele de sinteza prezentate de client, sa se construiasca noi documente contabile care sa corespunda necesitatilor de analiza ale bancii, respectiv de diagnostic dar si de evaluare.

Din punct de vedere bancar, analiza financiara reprezinta un complex de tehnici economice, procedee si metode prin care se încearca sa se realizeze o imagine reala a situatiei economico–financiara a clientului.

Analiza economico–financiară, în cadrul procesului de creditare, este cea mai importantă etapă, ea având rolul hotărâtor în fundamentarea deciziei de creditare. Clientul este “diagnosticat” economic și financiar de către specialiștii băncii, pentru a repera simptomele și a interveni pentru îmbunătățirea situației de fapt. Necesitatea analizei economico–financiare asupra unui client, din punct de vedere a societății bancare, decurge din nevoia de cunoaștere a acestuia în vederea luării deciziei “supreme”, decizia de creditare.

În cadrul economiei actuale analiza economico–financiară, definită atât ca necesitate, cât și ca instrument de supraveghere, capătă un rol din ce în ce mai important. Astfel, literatura de specialitate consideră că o analiză economico–financiară cuprinde un ansamblu de 5 caracteristici – 5M și anume :

Men: reprezentând tot ce ține de potențialul uman, inclusiv competența profesională și managerială;

Money: reprezentând totalitatea problemelor financiare;

Merchandise: privește cantitatea, calitatea și evaluarea stocurilor;

Materials: cuprinde nivelul tehnologic, fiabilitate, performanțe și evaluare cantitativ–calitativă a activelor imobilizate;

Market: privește diagnosticul comercial, poziția pe piață, distribuția produselor și serviciilor.

S–a spus că “planificarea afacerilor fără o bună educație în domeniul planificării poate avea ca rezultat documente numite planuri, dar care sunt ineficiente ca instrumente de management”. Acest lucru trebuie avut în vedere și în cazul creditelor în sensul că dacă procesul tehnic de analiză a creditelor nu are la bază o educație corespunzătoare în domeniul creditelor, nici măcar cea mai înaltă competență tehnică nu poate asigura un bun portofoliu de împrumuturi. Prin termenul de educație în domeniul creditelor se înțelege atât cadrul administrativ și politic în care se iau hotărârile privind creditele cât și “climatul” în care se iau asemenea hotărâri – adică acea combinație specifică de integritate, motivație, loialitate, atitudine față de clienți, tradiție și capacitate de analiză atât la nivel individual cât și la nivelul instituției financiare.

În concluzie, este de dorit ca pentru realizarea unui management bancar și al creditului performante (condiția desfășurării unei activități bancare completă și complexa profesională și omogenă) să se țină seama de următoarele propuneri:

Stabilirea politicii bancare în domeniul riscului bancar cu obiective masurabile pe termen scurt si de perspectiva ;

Instruirea personalului bancii pentru aplicarea tehnicilor în domeniul riscului bancar;

Stabilirea unui set de proceduri de lucru care sa documenteze tratarea la nivel operational a tuturor activitatilor legate de riscul bancar;

Efectuarea unor audituri financiare având ca obiectiv modul de implementare si eficienta procedurilor de lucru si care sa permita micsorarea riscului bancar;

Prezentarea în analizele managementului bancii a unor categorii de informatii:

sinteza cazurilor relevante care au condus la marirea coeficientului de risc al bancii;

acțiunile corective si preventive stabilite în domeniul riscului bancar;

resursele alocate si rezultatele obtinute în pregatirea personalului implicat în riscul bancar;

prognoze ale evolutiei riscului bancar la nivel BANC POST si în sistemul national;

Utilizarea unor tehnici de “benchmarking” în domeniul riscului bancar pentru cunoasterea nivelului de performanta al BANC POST în comparatie cu alte banci performante;