Gestiunea Riscurilor de Exploatare Si a Celor Financiare

Capitol I. RISCURILE ECONOMICE ȘI GESTIUNEA ACESTORA

I.1. Conceptul de risc și semnificațiile sale

I.2. Tipologia riscurilor economice și particularitățile riscurilor financiare

I.3. Necesitatea și rolul gestiunii riscurilor economice

Capitol II.Analiza riscurilor de exploatare

II.1.

II.2.

Capitol III.Analiza riscurilor financiare

III.1. Necesitatea și rolul gestiunii riscurilor economice

III.2. Evaluarea procesului de gestiune a riscurilor economice

III.2.

Capitol IV.Studiu de caz

Concluzii

Anexe

Motto:

„ Trebuie să explorăm fără încetare, iar la capătul explorărilor noastre vom ajunge în punctul de unde am pornit și vom cunoaște locul pentru întâia oară.”

T.S.Eliot

INTRODUCERE

În realizarea acestei lucrări am plecat de la premisa că activitatea oricărei entități economice este expusă pe termen mediu și lung la anumite riscuri, iar abilitatea managementului companiei de a gestiona aceste riscuri constituie în prezent un factor-cheie al succesului unei companii financiare sau nefinanciare.

Gestiunea riscurilior financiare nu mai este în ultimul timp o temă de interes doar pentru companiile mari, ci și o necesitate pentre cele mici și mijlocii. Pentru acestea din urmă a fost mereu o preocupare evitarea riscurilor care pot periclita stabilitatea lor financiară.

Importanța unui proces sistematic de identificare, evaluare și control a riscurilor a crescut mult în ultimii douăzeci de ani, deoarece în multe sectoare de activitate volumul riscurilor este mai mare, ceea ce se vede în procesele rapide de schimbare a tehnologiei, în dependențele de clienții puțini sau în caregorii de riscuri noi. În același timp, globalizarea financiară și volatilitatea piețelor financiare au determinat accentuarea și creșterea complexității riscurilor financiare. Pe de altă parte, dezvoltarea tehnologică și inovațiile financiare au permis cuantificarea și gestionarea mai eficientă riscurilor prin intermediul unori instrumente financiare, inovatoare, precum derivatele financiare.

Gestiunea riscurilor financiare constituie o temă de o deosebită importanță și actualitate în contextul crizei financiare mondiale.

„Întreprinderea este acea unitate economică producătoare care se caracterizează printr-un gen specific de activitate, print-o funcționalitate și organizare tehnologică, prin capacitatea de a produce anumite bunuri, de a se conduce și gestiona rațional, precum și prin autonomia sa financiară”.

Economia și gestiunea întreprinderii este domeniul care impune – în condițiile mediului concurențial contemporan – o atenție deosebită în instruirea – teoretică și practică – a specialiștilor de mâine, în modelareadeprinderiloracestorapentruaplicareașiadaptareamultitudinii de metodeșitehnicioferite de teoria economică la particularitățiile de funcționare a fiecărei firme.

Gestiunea financiară a unei întreprinderi este ghidată de principalul obiectiv, adică maximizarea valorii firmei sau a bogăției acționarilor.

Procesele economice se desfășoară în timp. În general cheltuielile se efectuează într-o anumită perioadă de timp, iar rezultatetele se obțin în alte perioade de timp. Comform teoriei economice a factorului timp, aceeași sumă de bani obținută în perioade diferite de timp are o altă valoare economică, o sumă este cu atât mai importantă cu cât se obține mai repede, deoarece se creează posibilitatea refolosirii ei într-o activitate profitabilă. bani respectivi fructificându-se, multiplicânduse.altă valoare economică, o sumă este cu atât mai importantă cu cât se obține mai repede, deoarece se creează posibilitatea refolosirii ei într-o activitate profitabilă. bani respectivi fructificându-se, multiplicânduse.

Gestiunea financiară constituie deci, un ansamblu de metode de analiză și de tehnici operative care permit întreprinderilor și altor organisme să-și asigure pătrunderea eficace în mediul lor financiar. Continutul gestiunii financiare este legat nu numai de dezvoltarea sistemului financiar global, ci în egală măsură este determinat de însăși dezvoltarea întreprinderii.

Aspectele specifice ale gestiunii financiare în diferitele stadii aledezvoltării întreprinderii (lansare, creștere, maturitate, declin), pot fi puse în evidență cu ajutorul modelului ciclului de viață al întreprinderii. Rolul gestiunii financiare este de a stăpâni totalitatea mijloacelor și instrumentelor de atingere a acestui obiectiv bine precizat.

“Chiar dacă nici o firmă nu pornește de la început, în mod clar, cu intenția de a maximiza profiturile, pe termen lung, firmele care reușesc să supraviețuiască pe piață vor avea tendința de a se constitui în tipul de organizație care se va apropia cel mai mult de maximizare a profiturilor”.

CAPITOLUL I.

RISCURILE ECONOMICE ȘI GESTIUNEA ACESTORA

I.1. Conceptul de risc și semnificațiile sale

În condițiile în care firmele se confruntă zilnic cu o multitudine de surse și de factori de risc, cunoașterea și managementul edicient al acestora constituie o preocupare majoră atât a teoreticienilor, cât și a practicienilor.

Studiul dedicat riscului a început în timpul Renașterii, în condițiile în care oamenii s-au respins de constrângerile trecutului și au pus sub semnul întrebării o serie de credințe și idei. Primele contribuții importante în acest domeniu au loc odată cu apariția teoriei probabilităților(Pierre de Fermat și Blaise Pascal în 1654), abordarea matematică tinzând să se impună încă din acelea vremuri în orice studiu privind riscul.

Utilizarea teoriei probabilităților a schimbat considerabil modul de percepere a incertitudinii, pentru că ea ne arată logica în luarea deciziilor. Dacă în logica matematică clasică nu existau decât două variante adevărat sau fals, logica probabilităților aduce cu sine existența unori adevăruri parțiale. Datorită teoriei probabilităților, o companie poate cuantifica riscurile și apoi decide ce riscuri poate să își asume.

Un alt moment importent în dezvoltarea teoriei riscului este apariția în anul 1738 a noțiunii de utilitate marginală descrescândă (fundamentul economiștilor neoclasici), datorită eforturilor lui Daniel Bernoulli. Conform acestuia, într-un joc de noroc, sporirea utilității ca urmarea a obținerii unui câștig ar putea fi mai mică decât scăderea utilității determinată de pierdere. În aceste condiții, asumarea riscului ar fi irațională, iar problema alegerii în condiții de risc și inceritudine a fost plasată în afara domeniului teoriei economice, care precupune existența unor indivizii raționali.

În analiza economică, importanța riscului și incertitudinii începe să fie recunoscută abia în primele deceneii ale secolului al XX- lea. Merită menționată, în acest sens, contribuția majoră al lui Frank H. Knight prin tratatul Risc, Incertitudine, Profit din anul 1921. Frank Knight a făcut pentru prima dată distincția între noțiunile de risc și incertitudine.

Termenul risc acoperă în opinia acestuia numai cazurile susceptibil a fi cuantificate, în timp ce termenul de incerititudine este asociat situațiilor necuantificabile. Incertitudinea reprezintî acea situație care apare în viața unei firme atunci când informația referitoare la producerea unui anumit aveniment lipsește sau este incompletă. Termenul incert se folosește pentru situațiile ale căror perspective de evoluție sunt necunoscute sau, cel puțin, sunt imposibil de asociat cu o probabilitate de ocurență. Spre deosebire de această, în cazul riscului există paramentrii distribuției probabilistice a realizării unui eveniment, iar toate scenariile de finalizare sunt a priori cunoscute. Pe scurt, Knight a definit riscul ca incertitudine cuantificabilă.

Ulterior, și alți autori au făcut distincția între risc și incertitudine. Printre cei mai renumiți cercetători care au abordat problematica riscului se numără John Maynard Keynes (1921), Richard von Mises (1928) și Andrey Kolmogorov (1933).

Analizând diferența dintre risc și incertitudine, John Maynard Keynes nota: ,,prin cunoașterea incertă, dați-mi voie să explic, nu intenționez, în special, să disting între ceea ce este cunoscut ca sigur și ceea ce este doar probabil. În acest sens, jocul de ruletă nu este subiect de incertitudine… Sesnsul în care eu utilizez termenul este acela în care perspectiva unui războl în Europa este incertă, la fel cum incerte sunt prețul cuprului ți rata dobânzii peste 20 de ani…

În legătură cu acestea chestiuni nu există nici o bază științifică pentru formarea vreunei probabilități matematice. Pur și simplu nu știm”.

O încorporare formală a riscului și a incertitudinii în teoria economică a fost realizată pentru prina dată în anul 1944, odată cu apariția lucrării Teoria jocurilor și comportamentul economic, scrise de John von Neuman și Oskar Morgenstern. Autorii amintiți au dezvoltat o abordare obiectivă pentru adoptarea deciziilor în condiții de risc, formulând ipotezele utilității anticipate pe bază de probabilități statistice.

O altă contribuție importantă la dezvoltarea teoriei riscului și incertitudinii aparține lui Kenneth Arrow, care a evindențiat comportamentul diferit al indivizilor în fața riscului. Atitudinea față de risc a indivizilor poate fi reprezentată printr-o funcție de utilitate.

În conformitate cu criteriul utilității diferite de la un individ la altul, se disting trei tipuri de atitudini față de risc: preferintă (sau plăcere) față de risc, aversiune față de risc și neutralitate față de risc. În situația de preferință față de risc, agentul economic percepe riscul ca pe o ocazie de a obține câștiguri importante și rapide, în al doilea caz, ca pe o sursă de pierderi, iar în al treilea caz, agentul economic este indiferent. În general, operatorii economici au o aversiune față de risc și de aici rezultă necesitatea gentionării acestuia cont.

Prima încercare de a cuantifica riscul în investiții s-a manifestat în iunie 1952, când Journal of Finance a publica un articol de 14 pagini intitulat ,,Portfolio Selection” sub semnătura lui Harry Markowitz, student la Universitatea din Chicago.

Articolul său, extrem de inovativ sub foarte multe aspecte, a influențat lumea financiară atât practic, cât și teoretic pentru mulți ani de atunci încolo și i-a adus lui Markowitz Premiul Nobel în științe economice în 1990. Contribuțiile sale cele mai importante viziază cuantificarea riscului prin abaterea standard a rentabilității față de rentabilitatea medie a unei valori mobiliare, precum și dinstincția între variabilitatea câștigurilor unui activ financiar infividiual și influența sa asupra gradului de risc al unui portofoliu din care face parte.

Deținătorul unui portofoliu de active este interesat de riscul și câștigul așteptat la nivelul portofoliului și ia în considerare orice activ financiar individual în funcție de efectul său marginal (suplimentar) asupra riscului și asupra câștigului total al portofoliului.

Noțiunea de risc cunoaște o multitudine de abordări în literatura de specialitate. Unii autori oferă definiții ale riscurilor aferente activităților unor sectoare economiștii, specialiștii în științe comportamentale, teoreticienii riscului, statisticienii au definiții proprii ale conceptului de risc, iar alții propun accensiuni generale.

Din literatura de specialitate rezultă că nu există o definiție universală a noțiunii de risc și un consens privind criteriile de clasificare a acestuia. Riscul este, în fapt, un concept poliedric ce poate fi abordad din perspective diverse.

Etimologic, cuvântul risc provine din termenul latin risicare, care înseamnă a îndrăzni. În limba franceză, termenul risquer este atestat către 1580, iar în limba germană (riskieren) abia în secolul al XVII-lea. În limba engleză risque este folosit în 1661, dar cu grafia risk în 1741. Dicționarul explicativ a limbii române definește riscul ca fiind ,,o posibilitate de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă”.

Într-un sens larg, care este și cel mai utilizat pe plan mondial, riscul este definit ca probabilitatea apariției unor evenimente cu repercusiuni negative asupra unei afaceri sau unei activități (chance of loss). În această abordare sunt avute în vedere acele evenimente care, în caz că s-ar produce, ar cauza pierderi, pagube, economico- financiare, cheltuieli suplimentare neprevăzute sau chiar pierderea parțială sau integrală a profitului așteptat.

În mod tradițional, riscul a fonst definit ca reprezentând incertitudinea cu privire la apariția unei pierderi. În această abordare, unii autori fac distincția dintre riscul obiectiv (objective risk) și riscul subiectiv (subjective risk). Riscul obiectiv (mai este denumit și grandul de risc) este definit ca variașia relativă a pierderii față de pierdera așteptată. Acest risc poate fi măsurat statistic cu ajutorul abaterii standard sau coeficientului de variație.

Riscul subiectiv reprezintă incertitudinea bazată pe starea mentală sau starea de spirit a unei persoane. Două persoane în aceeași sitauția por avea percepții diferite ale riscului, ir comportametul lor se va schimba în funcție de acesta.

Conform unei alte definiții, riscul reprezintă ,,o amenințare, o posibilatate de producerea a unui eveniment cauzator de pagube, caracterizat, pe de o parte, prin gravitatea consecințelor sale și, pe de altă parte, prin probabilitatea sa de producere”.

Din punct de vedere probabilistic, riscul reprezintă ,,variabilitatea profitului față de media profitabilității din ultimii ani”. În acest fel se definește riscul pornind de la dispersia profitului față de o medie a sa înregistrată în ultimii ani. Această definiție pune accentul pe rezultatele reale ale companiei, care pot fi mai bune sau mai slabe decât cele așteptate. În cazul în care se realizează profituri viitoare mai mici decât nivelul mediu considerat ca nivel de referință în fundamentarea deciziei, pot apărea situații de criză care să afecteze negativ respectiva activitate economică.

Din punct de vedere economic, riscul poate fi definit drept incapacitatea unei firme de a se adapta la timp și la cel mai mic cost la modificărie de mediu. În această abordare, riscul unei investiții efectuate de o întreprindere provine din instabilitatea mediului de afaceri (care reprezintă un element exogen companiei) și din incapacitatea agentului economic de a contracara la timp și fără costuri ridicate efectele generate de această evoluție continuă. Această perspectivă se referă la ,,riscul de mediu”, ce poate afecta chiar și afacere foarte bine definită și rentabilă din punct de vedere economic.

The Economist Intelligence Unit (EIU) a definit în anul 1995 riscul de afacere (business risk) ca fiind ,,posibilitatea ca un eveniment sau o acțiune să afecteze în mod negativ capacitatea societății de a îsi îndeplini obiectivele de afaceri și de a-și aplica strategia elaborată”. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltarea Economică (OCDE) a considerat în anul 1983 că ,,riscul este constituit din posibilitatea ca un fapt cu consecințe nedorite să se producă”. În această definiție, accentul este pus pe efectele pe care le generează evenimentul respectiv.

Cuantificarea riscului financiar presupune raportarea la un punct de reper (benchmark). În conformitate cu Cambridge Advanced Learner’s Dictionary, benchmark-ul reprezintă un nivel de referință care poate fi utilizat ca standard în analiză. În raport cu acest punct de reper, noțiunea de risc are două accepțiuni:

pericolul apariției riscului (down-side risk);

șansa de câștig (up-side potential).

Prin raportarea la un benchmark dat, riscul semnifică probabilitatea de modificarea față de acesta. În acest context, merită observat că riscul reprezintă în același timp atât un pericol (și de aici accepțiunea negativă asupra riscului), cât și o oportunitate de câștig. Definițiile tradiționale ale riscului (întâlnite mai ales în dicționare) accentuează latura negativă a termenului. În ultimii ani, înțelegerea riscului ca oportunitate începe să câștige teren, acest lucru avândinfluențe clare și asupra managementului riscului.

În decembrie 2000, ,,Project Management Institute” definea riscul în felul următor: ,, un eveniment sau o condiție incertă care, în cazul în care se produce, are in efect pozitiv sau negativ asupra obiectivelor proiectului. … Riscul proiectului include atât amenințări la adresa obiectivelor proiectului, căt și o portunități de îmbunătățire ale acestor obiective”.

În finanțe, riscul se referă la probabilitatea obținerii unei rentabilități a investiției, diferită de rentabilitatea așteptate. În consecință, riscul include nu numai rezultate financiare slabe (rentabilitate mai mică de cât cea sperată), dar și rezultate financiare bune (rentabilitate mai mare decât cea așteptată). Prima formă de manifestare a riscului se numește downside risk, în timp ce a doua se regăsește sub denumirea de upside risk.

Similar, riscul unei investiții este definit de către Ion Stancu ca ,,posibilitatea apariției abaterilor de rentabilitate față de media așteptată, ca urmare a variației anticipate sau neanticipate a fenomenelor economico-financiare care o determină”.

În literatura de specialitate se regăsesc numeroase definiții ale riscului, prin care se urmărește găsirea de noi valențe și semnificații ale acestuia asupra activității investiționale: ,,riscul reprezintă variabilitatea rezultatului posibil în funcție de un eveniment nesigur, incert”; ,,riscul poate fi definit ca posibilitatea ca pierderile să fie mai mari decât se așteaptă ”; ,,riscul reprezintă incertitudinea cu privire la producerea unei plagube” sau ,,riscul este acea situație în care există posibilitatea unei devieri potrivnice rezultatului sperat”.

În adoptarea deciziilor manageriale există două abordări privind conceptul de risc:

abordarea clasică, propusă de teoria deciziei, care definește riscul prin variațiile distribuirii rezultatelor posibile, probabilitatea și valorile lor subiective;

abordarea modernă, bazată pe perspectiva managerilor asupra riscului, considerat că riscul este mai bine definit, prin amplitudinea valorii rezultatului decât prin probabilitate.

Pe baza acestor opinii, am observat că există două caracteristici comune pe care orice definiție a riscului trebuie să le includă pentru a fi completă: ideea de pierdere potențială, cauzată de o evoluție a factorului de risc în sens contrar așteptărilor decidentului și probabilitatea de apariție a pierderii, ce poate fi cuantificată cu ajutorul diferitelor metode.

O distincție fundamentală trebuie făcută între noțiunile de ,,risc” (sau sursa de risc) și ,,expunere la risc”. În opinia unor autor, existența unei surse de risc nu generează neapărat expunere la risc, în timp ce expunerea la risc nu poate exista în absența sursei de risc.

Expunerea la risc rezultă numai din efectele negative pe care prezența unei surse de risc le are asupra valorii activelor sau pasivelor firmei. Această distincție este importantă, deoarece politica de gestiune a riscului vizează reducerea sau eliminarea expunerilor la risc și nu a riscului sau sursei de risc în sine.

I.2. Tipologia riscurilor economice și particularitățile riscurilor financiare

În urma cerecetării literaturii de specialitate care tratează problematica riscurilor economice, am constatat faptul că nu există o clasificare unitară (unanim acceptată) a riscurilor economice, ele fiind abordate, în principal, din punctul de vedere al cauzelor care le determină sau instumenteleor utilizate în comensurarea și gestionarea lor.

Riscurile cu care se confruntă companiile sunt clasificate în literatura de specialitate după mai multe criterii, dintre care cele mai importante sunt: gradul de asumare, gradul de diversificare, situațiile pe care le implică, perspectiva din care sunt abordate și natura evenimentelor care generează expunerea la riscul.

A.După gradul de asumare a riscului (a se vedea figura 1.1.), acestea se pot clasifica în: riscuri asumate, riscuri excluse voluntar și riscuri excluse involuntar.

Cele mai multe riscuri se încadrează în categoria riscurilor identificabile, deoarece managerul companiei poate analiza cu o anumită precizie factorii de risc și cuantifica efectele materializării acestor riscul.

Din ansamblul riscurilor identificabile, compania îsi va asuma numai o parte dintre ele și anume pe cele care pot cauza pierderi importante riscurile asumate sau riscurile majore.

Figura 1.1. Clasificarea riscurilor în funcție de gradul lor de asumare

B.În funcție de gradul de diversificare, există două tipuri majore de riscuri, care formează împreună riscul total al unei investiții:

riscul sistematic nediversificabil, general sau al pieței (systemic risk);

riscul nesistematic specific, diversificabil sau riscul de firmă (firm-specific risk).

Diferențierea între cele două tipuri de riscuri se face în funcție de factorii care determină producerea lor. Riscul sistematic este determinat de factori economici generali și politici (inflația, politica fiscală, modificarea cursurilor de schimb, variabilitatea ratei dobânzii sau frământările politice), care influențează totalitatea activităților din cadrul unei economii.

Riscul nesistematic este acea parte a riscului unui titlu de valoare sau a unei activități economice, care poate fi eliminate prin diversificare.

Acest tip risc este rezultatul acelori factori de risc care depend în mod nemijlocit de condițiile interne ale firmei, cum ar fi: invenții noi, acțiuni în justiție, greve succesul sau insuccesul programelor de marketing, câștigul sau pierderea unor contracte majore. Toți acești factori influențează fie negative, fie pozitiv rezultatele uneisingure firme, dar nu afectează întreaga aconomie națională.

Mai departe, riscul specific poate fi descompus în risc specific propriu firmei (emitente) și risc specific datorat caracteristicilor sectorului sau industriei în care compania activează.

Pentru investitorii de portofoliu, riscul nesistematic poate fi acoperit pron diversificarea portofoliului de titluri. După cum se poate observa în figura 1.2, pe măsurace gradul de diversificare al portofoliului crește, dispersia (riscul) portofoliului scade datorită diversificării riscului specific.

Figura 1.2. Impactul diversificării portofoliului

asupra riscului sistematic și a riscului specific

Sursa: Horobeț, A. – Managementul riscului îm imvestițiile internaționale, Editura All Beck, București, 2005, pag. 29.

C. În funcție de situațiile pe care le implică, riscurile se pot clasifica în riscuri pure (pure risk) și riscuri speculative (speculative risk).

Riscurile pe care agenții economici și le asumă, deoarece ele încorporează atât posibilitatea obținerii unei recompense, cât și posibilitatea unei pierderi, se numesc riscuri speculative. Aceste riscuri se evidențiază în cazul deciziilor investiționale, al jocurilor de noroc sau al acțiunilor speculative la bursă.

Riscurile care nu aduc cu ele perspectiva obținerii unui câștig, ci numai pe aceea a unei pierderi (sau situații neutre) se numesc riscuri pure.

D. În funcție de perspectiva din care sunt abordate, riscurile cu care se confruntă o companie care investește în străinătate sunt clasificate în: macroriscuri și microriscuri. Macroriscurile sunt determinate de evoluția pozitivă sau negativă a mediului de afaceri în care este efectuată investiția. În această categorie se includ riscurile de mediu, cum ar fi: riscul de țară, riscul de transfer, riscul suveran, riscul politic și riscul de piață (market risk).

Microriscurile sunt rezultatul unor factori endogeni, specific sectorul de activitate, firmei și proiectului propriu-zis. În această categorie sunt incluse majoritatea riscurilor de firmă și a riscurilor de proiect: riscul de implantare, riscul valutar, riscul de dobândă, riscul de preț, riscurile comerciale, riscurile legate de personal, riscurile juridice.

E. Dupănatura evenimentelor care generează expunerile la risc, toate tipurile de risc sunt grupate în următoarele mari categorii: riscuri de afaceri (business risks) sau riscuri economice, riscuri financiare (financial risks), riscuri operaționale (operațional risks) sau riscuri de implantare, riscul legal și de reglementare (legal and regulatory risk) și riscul reputațional (reputațional risk).

În opinia unor autori, riscul financiar este un risc adițional riscului de afaceri pe care și-l sumă propietariiîntreprinderii atunci când fac apel la finanțarea externă.

Riscurile financiare sunt asociate cu apariția unor evenimente financiare nefavorabile, precum: evoluții nefavorabile ale prețurilor și lichidității pe piețele de mărfuri li cele financiare, deteriorarea bonității financiare a contrapărților, insolvabilitatea contrapărților

Riscul financiar este împărțit în trei mari categorii (a se vedea anexa 1):

riscul de piață (market risk);

riscul de credi (credit risk);

riscul de lichiditate (liquidity risk).

Din perspectiva utilizării instrumentelor derivate în gestiunea riscurilor trebuie analizate interrelațiile care se manifestă între riscurile economice și cele financiare. Riscul economic este „evidențiat de elasticitatea profitului din exploatare sub influența cifrei de afaceri, în sensul că o schimbare semnificativă a valorii producției vândute și încasate antrenează o modificare însemnată a profitului brut”.

Riscul economic vizează toți factorii care influențează costurile, prețurile de vânzare, volumul vânzărilor firmei și care, în cele din urmă, afectează profiturile firmei. În această categorie se încadrează, în principal, riscuri determinate de factorii procesului de producție (precum forța de muncă, utilajele, materiile prime) și riscuri de gestionare a factorilor de producție. Printre cele mai importante riscuri se află riscul de preț, riscul de produs, riscul tehnologic și riscuri macroeconomice (de exemplu, riscul de inflație).

Riscurile financiare sunt generate de modul în care este finanțată activitatea firmei, avînd în vedere sensibilitatea rezultatului la modificarea condițiilor de finanțarea.

Figura 1.3. Tipologia riscurilor

în funcție de natura evenimentelor care generează expunerile

Inițial, instrumentele financiare derivatele au apărut pentru a gestiona un risc economic (în sens restrâns) și anume riscul de preț cu care se confruntau producătorii și comercianții de mărfuri. Ulterior, în contextul volatilității ridicate de pe piețele financiare, instrumentele financiare au fost folosite cu precădere pentru administrarea riscurilor financiare. În același timp însă, derivatele sunt utilizate înultimii ani pentru gestiunea unor riscuri economice, precum riscul de preț și de volum al curentului electric, riscuri macroeconomice, riscul asociat proprietăților imobiliare și riscul meteorologic.

Din perspectiva utilizării derivatelor în gestiunea riscurilor, considerăm un sens larg pentru riscul economic, cu semnificația de riscuri interne sau externe firmei care pot avea repercusiuni negative asupra rezultatelor entităților economice (a se vedea figura 1.3.). În această categorie se încadrează atât riscurile financiare (riscul de piață și credit), cât și riscurile economice în sens restrâns, precum riscul de preț al mărfurilor, riscul de preț și de volum al curentului electric și riscuri macroeconomice.

Chiar dacă orice risc ce amenință existența unei entități economice are în cele din urmă consecințe de natură financiară, termenul de risc financiar ar fi prea restrictiv în contest (el fiind asociat cu probabilitatea de a înregistrea pierderi ca urmare a îndatoririi unei companii). Termenul de risc economic reușește să capteze mai satisfăcător întregul set de amenințări semnificative la adrea unei firme.

Gestiunea riscurilor economice constituie un proces foarte complex datorită faptului că riscurile componente sunt independente și dinamice. Spre exemplu, o recesiune economică va avea efecte asupra riscului de piață și a volatilității, dar va putea induce și falimentul prin creșterea riscului operașional și sistemic. De asemenea, gestiunea riscurilor se realizează distinct în funcție de specificul activității și de riscurile cu care se confruntă entitatea economică.

Pentru instituțiile financiare, riscul de credit este mult mai important decât riscul de piață, diversificarea scăzută (din cauza concentrării geografice sau sectoriale) a riscului de credit fiind principala cauză a falimentelor bancare. În același timp însă, băncile sunt mult mai pregătite să gestioneze riscurile, deoarece au departamente sofisticate de management al riscului.

Firmele pot adopta mai multe atitudini față de risc: evitarea riscului, ingorarea riscului, limitarea riscului, diversificarea și gestiunea eiscului. În opinia celor doi autori, evitarea sa este imposibilă, deoarece riscul constituie un element inerent oricărei afaceri și activități financiare. În plus, evitarea riscului nu este, în general, optimală pentru proprietarii firmei.

În pofida faptului că riscul este un factor important, care afectează profund veniturile și prețul acțiunilor, unele firme nu iau nici o măsură împotriva sa (ignoră riscul). Această atitudine poate fi justificată prin cel puțin trei argumente, precum:

firma nu este capabilă să utilizeze metodele cantitative pentru a măsura expunereala risc și este intimidată de complexitatea instrumentelor financiare derivate;

managerii apreciază că estimarea evoluției prețurilor de pe piețele financiare nuface parte din aria de expertiză a firmei și acționarii ar trebui să gestioneze riscurile individual;

consturile de acoperire a riscului depășesc beneficiile potenăiale alemanagementului riscului, de unde rezultă că asumarea riscului este mai benefică decât acoperirea lui. Acest fapt este valabil atunci când expunerile la risc sunt reduse.

Indiferent de motiv, ignonrarea riscurilor nu reprezintă o opțiune sigură. Din cauzapierderilor spectaculoase înregistrate de unele firme, autoritățile legistlative, investitorii, clienții și publicul cer un control mai riguros al riscului. Președinții și directorii companiilor devin responsabili pentru pierderi și, din acest motiv, trebuie să înțeleagă implicațiile și riscurile asociete cu fiecare decizie adoptată.

Diversificarea riscului constituie o metodă de a reduce expunerea la risc la un cont redus (sau chiar zero) pein asumarea unor riscuri multiple și necorelate. În mod normal, diversificarea este integrată automat în operaăiunile marilor firme, dar este mai greu de ralizat în cazul micilor firme care sunt mult mai specializate. Nu toate riscurile pot fi reduse prin diversificare, ci numai riscurile specifice (sau de firmă).

Gestiunea riscurilor presupune ca firmele să decidă ce riscuri fac parte din activitatea lor de bază și trebuie reținute, respectiv ce riscuri trebuie transferate către alte părți. Datorită ingineriei financiare, riscurile pot fi separate și realocate între persoanele care sunt dispuse să le asume. Cu toate acesteam este important de menționat legea „conservării riscului” (conservation of risk): ingineria financiară nu modifică riscului, el rămânând la aceleași nivel, dar redistribuit.

CAPITOL II

DIAGNOSTICUL RISCULUI DE EXPLOATARE

Analiza rentabilității nu constituie decât o parte a diagnosticului financiar. Concluziile la care se ajunge sunt incomplete dacă nu se are în vedere și diagnosticul riscului. Prezentarea separată acelor două părți ale diagnosticului financiar nu înseamnă că ele sunt independente. Rentabilitatea nu se poate aprecia decât în funcție de riscul reciproc, iar riscul acceptat de investitori în funcție de rentabilitatea așteptată. Noțiunea de echilibru financiar nu are sens decât în cadruri relației rentabilitate-risc.

Diagnosticul riscului de exploatare

Efectul de levier de exploatare rezultă din incidența fluctuațiilor nivelului de activitate asupra rentabilității economice. Analiza efectului de revier de exploatare are ca obiectiv evaluarea sensibilității rezultatului din exploatare la variația nivelului de activitate. Această sensibilitate este condiționată de structura cheltuielilor, fixe și variabile.

Riscul de exploatare și poziția în raport cu pragul de rentabilitate al exploatării

Măsurarea sensibilității se bazează pe elasticitatea rezultatului din exploatare raport cu nivelul de activitate. Se are în vedere ca indicatorul de risc, poziția întreprinderii în raport cu pragul de rentabilitate al exploatării (sau punctul mort al exploatării).

Pragul de rentabilitate pentru exploatare (PRE), sau punctul mort al exploatării, se definește ca fiind nivelul de activitate pentru care rezultatul din exploatare este nul.

Pragul de rentabilitate pentru exploatare (PRE), sau punctul mort al exploatării, se definește ca fiind nivelul de activitate pentru care rezultatul din exploatare este nul

CAPITOL III

III.1.Necesitatea și rolul gestiunii riscurilor economice

Riscul reprezintă în prezent o realitate a vieții economice de zi cu zi, gestiunea riscurilor economice constituind o funcție-cheie a companiilor moderne. Activitatea economică și socială se desfășoară ăn condițiile unor riscuri mai mult sau mai puțin grave, mai mult sau mai puțin cunoscute, mai ușor sau mai greu de evitat.

Pentru ca o companie să poată supraviețui și prospera este nevoie ca aceasta să cunoască riscurile la care este ecpusă, să le evalueze corect și să se acopere corespunzător împotriva acestora. Răspunzănd acestor nevoi practice, s-a conturat o nouă arie de cercetare și anume gestiunea riscurilor, care a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă în ultimii douăzeci de ani.

Principala responsabilitate a managementului riscului este să înțeleagă portofoliul de riscuri cu care se confruntă firma și riscurile pe care și le poate asuma în viitor.

Există numeroase definiții ale gestiunii (managementului) riscurilor financiare, unele având un pronunțat caracter empiric: „arta de a face alegerea potrivită, artă bazată mai degrabă pe anticiparea evenimentelor viitoare decât pe reactia la cele deja petrecute” (Felix Klownam) sau „managementul riscului este pur și simplu bunul simț” (George Head).

În sens larg gestiunea riscului financiare reprezintă ansamblul deciziilor adoptate și al acțiunilor întreprinse de un individ sau de o firmă pentru a modifica relația risc-rentabilitate a cash-flow-urilor sale viitoare.

În literatura de specialitate se regăsesc trei teorii importante referitoare la motivele pentru care managementul riscului este necesar la nivelul unei companii (corporate risk management): teoria financiară (financial theory), teoria de agent (agency theory) și teoria noua economie instituțială (new institutional economics).

A.Teoria lui Miller și Modiglani (denumită și teoria irelevanței structurii financiare) Reprezintă fundamentul abordării moderne a structurii financiare a întreprinderii. Teotema de bază consideră că în absența impozitelor, consturilor de faliment și a informației asimetrice (pe o piață eficientă), valoarea unei întreprinderi nu este afectată de structura sa financiară.

B. Teoria de agent include în analiză motivația managerilor și separația dintre proprietari și control. În domeniul managementului riscului, problemele de agent (agency issues) s-au dovedit a influența atitudinea managementilor față de asumarea riscului și hedging.

Teoria susține, de asemenea, o posibilă nepotrivire a intereselor acționarilor, managementelor și creditorilor ce provine din asimetria distribuției câștigurilor. Această asimetrie poate fi determinată prin asumarea de câtre întreprindere a unor riscuri prea mari sau de neangajarea în proiecte cu o valoare netă pozitivă.

C. O perspectivă nouă asupra managementului riscului este oferită de câtre teoria noua economie instituțională („new institutional economics”), în cadrul căreia atenția este mutată asupra procesului de guvernare și asupra instituțiilor social-aconomice care ghidează aceste procese.

În ultimii douăzeci de ani, la nivel mondial se observă o creștere a rolului jucat de managementul riscurilor financiare în companiile multinaționale sub impactul următorilor factori:

dereglementarea de pe piețele financiare internaționale, care a forțat instituțiile financiare să fie mult mai competitive și să devină conștiente de nevoia de a acoperi riscurile financiare;

globalizarea financiară a determinat firmele să recunoască cu adevărat dimensiunea globală a competiției;

cererea în creștere pentru noi produse financiare și procesul de inovare financiară;

volatilitatea sporită de pe piețele financiare internaționale, alături de publicitatea falimentelor și acțiunile regulatorii ale Băncii Reglementelor Internaționale;

creșterea considerabilă a volumului de tranzacții cu acțiuni și obligațiuni, care a dus la complexitatea sistemului financiar mondial;

dezvoltarea comerțului internațional;

rolul tot mai important al instumentelor financiare (mai ales instrumentele financiare derivate) în procesul de intermediere financiară;

crearea unor portofolii diversificate cărora le sunt asociate o multitudine de riscuri;

dezvoltările teoretice în domeniul finanțelor (modelele de evaluare a prețului activelor financiare);

introducerea unor reglementări legale care obligă societățile pe acțiuni să implementeze un sistem de management al riscului.

Principalele avantaje ale unui management activ al riscurilor financiare sunt:

îmbunătățește planificarea financiară și managementul companiilor care se află încentrul guvernanței corporative;

facilitează adoptarea deciziilor de investiții;

informează managerii în vederea adoptării deciziilor de acoperire a riscurilor;

încurajează dezvoltarea unui sistem de monitorizare a piețelor financiare.

În opinia mea, maganementul riscurilor financiare se impune la nivelul unei companii, deoarece atât managerii și acționării, cât și stakeholderii (angajați, furnizori, clienți) au aversiune față de risc. Managdementul riscurilor financiare determină reducerea volatilității cash-flow-urilor viitoare ale companiei, ceea ce ameliorează capacitatea de planificare a firmei și permite astfel efectuarea unor investiții sau activități care altfel nu ar fi luate în considerare. În aceleași timp, managementul riscului poate reduce costurile antrenate de dificultățile financiare (financial distress).

Alte argumente în favoarea unei politici active de gestionare a riscurilor financiare constau în:

reducerea volstilității fluxurilor de încasări și plăți viitoare ale companiei, care imprimă un caracter de derulare normală a operațiunilor acesteia;

echipa managerială are un avantaj comparativ față de acționari în ceea ce privește cunoașterea riscului total al firmei;

managerii recunos mai ușor situațiile de dezechilibru de pe piețele financiare și astfel pot derula activități de acoperire selectivă a riscurilor, care să conducă la creșterea valorii firmei

III.2. Evaluarea procesului de gestiune a riscurilor economice

În general, termenul de gestiunea riscurilor (sau sau maganementului riscurilor) utilizat în cadrul instituțiilor (ne)financiare reprezintă totalitatea politicilor și procedurilor pe care instituțiile financiare le-au implementat pentru a monitoriza și controla expunerea lor față de risc. Risk Waters Group (o filială a companiei americane JP Morgan) consideră că gestiunea riscului reprezintă controlul și limitarea riscurilor cu care se confruntă o organizație ca urmare a expunerilor la schimbările variabilelor de pe piață.

În sens larg, managementul riscurilor este arta de a lua decizii într-o lume nesigură. Asemenea decizii implică o evaluare a riscurilor și a recompenselor, o alegere între a face un lucru sigur sau a accepta un risc. Indiferent de domeniul de activitate, o companie trebuie să procedeze la:

identificarea și evaluarea riscurilor ce pot apărea;

eliminarea sau reducerea acestor riscuri pe cât posibil;

acceptarea acelor riscuri care nu afectează decât într-o mică măsură activitatea firmei

Obiectivul managementului financiar vizează maximizarea valorii de piață a companiei în condițiile menționerii riscurilor la niveluri rezonabile. Cunoașterea inadecvată a riscurilor cu care se confruntă firma, evaluarea eronată a acestora sau absența unei strategii de protecție împotriva riscului vor afecta rezultatele financiară și poziția firmei de piață.

Gestiunea riscurilor economice este un proces ciclic, ce cuprinde, pe general, următoarele etape (a se vedea figura 1.5.):identificarea riscurilor (sau recunoașterea riscurilor) ‒ presupune detectarea în mod sistematic și continuu a tuturor riscurilor relevante legate de operațiunile derulate de firmă: riscul de piață, riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul operațional, riscul de afaceri. Identificarea riscurilor trebuie să țină cont de o clasificare logică a riscurilor cu care se confruntă compania;

măsurarea riscurilor ‒ vizează cuantificarea și analiza riscurilor, atât individual, pe fiecare risc în parte, cât și global, pentru aprecierea poziției de risc a companiei/ portofoliului. Teoria probabilităților și statistica matematică reprezintă instrumente importante în procesul de disecare și măsurare a riscului, în felul scesta creându-se un cadru rațional pentru analiza viitorului în adoptarea deciziilor. Datele statistice cuprind o memorie numerică a trecutului, din care putem desprinde informații care ne pot ajuta să navigăm în viitor. Pentru fiecare tip de risc sunt utilizate metodologii diverse, precum: riscul de credit ‒ metodologia /creditMetrics; riscul de lichiditate ‒ scenarii ce cuprind condiții normale de piață, condiții deosebite și crize ale piaței; riscul de piață ‒ metodologia valoare la risc (VaR); riscul operațional ‒ model care are la bază informațiile provenite din experiența pierderilor interne colectate retroactiv. Cuantificarea riscului în decizia de investiții este un proces practicat cu regularitate de profesionițtii din lumea de azi a investițiilor globale;

elaborarea unei politici adecvate de gestionare a riscurilor prin utilizarea unor instrumente specifice cu scopul de a reduce expunerea la riscul de față a dobânzii, riscul valutar și riscul de credit (contractele swap, contractele futures, contractele forward și opțiunile),

Figura 1.5. Procesul gestiunii riscurilor economice

Sursa: prelucraredupă Andersen, T.J. – Global Derivatives – A Strategic Risk Management

Perspective, Ed. Perarson Education Limited, Harlow, 2006, pag. 80.

controlul riscurilor – se realizează printr-un sistem de supraveghere la nivelul întregii firme sau grup, elaborat pentru a identifica și evalua toate riscurile din cadrul firmei sau grupului, astfel încât să permită managementului să exercite control activ asupra acestora;

evaluarea continuă a performanței proceselor de control al riscului – este necesară în condițiile în care companiile activează într-un mediu în permanentă schimbare.

Managementul riscurilor (financiare) la nivelul unei companii se poate realiza în două moduri diferite:

fiecare risc să fie gestionat individual de către un compartiment specializat;

toate riscurile să fie cuorise într-un cadru strategic și coordonat.

Există trei tehnici fundamentale prin care o companie îți poate implementa obiectivele de management al riscului: prin modificarea operațiunilor sale, prin ajustarea structurii capitolului și prin utilizarea unor instrumente financiare.

Managementul integrat al riscului este prin natura sa strategic și nu tactic, deoarece are în vedere expuneri pe un orizont de timp redus implică în mod obișnuit acoperirea riscului asociat unor contracte sau alte angajamente viitoare explicite ale firmei, cum ar fi expunerile la rata dobânzii ale datoriilor.

Unii autori susțin că acele companii care reușesc să implementeze o soluție de tip ERM (managementul riscului la nivelul întregii firme) au un avantaj competitiv pe termen lung față de acele companii care monitorizează și administrează fiecare risc separat.

Procesul gestiunii riscurilor financiare se bazează atât pe utilizare contrctelor de asigurare, cât și pe intrumentele financiare derivate. Derivatele financiare, în calitate de instrumente de gestiune a riscurilor, reprezintă numai o parte a procesului de management a riscului. Între asigurare și acoperirea riscurilor prin utlizarea unor controcre financiare derivate (hedging) există o serie de asemănări și deosebiri. Abmele tehnici presupun transferul riscului prin intermediul unui contract, dar, spre deosebire de asigurare, care presupune numai transferul unor riscuri asigurabile (precum incendiu, fenomenel nature, furt), acoperirea prin intermediul derivatelor financiare se utilizează numai pentru riscuri neasigurabile, precum riscul de scădere a prețurilor materiilor prime, riscul valutar, riscul de rată a dobânzii. O a doua diferență dintre asiguare și hedging constă aceea că asigurarea poate reduce riscul obiectiv al unui asigurător prin aplicarea legii numerelor mari.

În ultimul deceniu, tehnicile de management a riscului practicate de entitățile aconomice s-au îmbunătățit, au fost utilizate pe scară largă și au putut contribui alături de alte instrumente specializate la o volatilitate mai scăzută și la disfuncționalități mai muțin pronunțate ali piețelor financiare.

Figura 1.6 Schema riscului economic

SursaIon Stancu Finanțe volum III. Gestiuneafinanciară a întreprinderii pag. 183

Schema riscului economic

SursaIon Stancu Finanțe volum III. Gestiuneafinanciară a întreprinderii pag.184

Schema riscului financiar

SursaIon Stancu Finanțe volum III. Gestiuneafinanciară a întreprinderii pag.186

Analiza riscului financiar

SursaIon Stancu Finanțe volum III. Gestiuneafinanciară a întreprinderii pag.188

CAPITOL IV Studiu de caz la Vae Apcarom

Vae Apcarom este o companie producătoare de material rulant din Buzău, România. Compania a fost înființată în anul 1973 sub denumirea de IPICCF și este singurul producător de aparate de cale și compomente de aparate de cale ferată și metrou. În perioada 1991, denumirea companiei a fost Apcarom SA. Din 1998, firma a fost preluată de concernul internațional VAE AG. Principalul acționar al companiei este VAE Gmbh, subsidiară a grupului austriac Voestalpine, care deține 92,32% din capitalul social al firmei. Acțiunile societății sunt tranzacționate la categoria a doua a Bursei de Valori București (BVB), din data de 20 iunie 1997, sub simbolul APC.

Cu o experiență mai mare de 30 de ani, voestalpine VAE APCAROM și-a consolidat poziția pe piața românească, fiind singura companie furnizoare de aparate de cale ferată pentru căile ferate, metrou și un partener de încredere pentru Tramvai și companii cu linii industriale proprii. Aparținând unui grup cu tehnologie la standarde înalte, voestalpine VAE APCAROM și-a perfecționat sistemul tehnologic și de producție pentru a ajunge la calitate și cost eficient pentru produsele sale.

Pe parcursul integrării in grupul VAE – Divizia Sisteme de cale ferată voestalpine, compania susnumită a livrat macazuri și piese de schimb pentru diferite piețe externe: Croația, Bosnia, Grecia, Slovenia, Austria, Serbia, Bulgaria.

1973-Infiintarea Companiei de Productie Aparate de Cale

1991-Infiintarea APCAROM S.A.

 1995-Privatizare 30 % si listare la Bursa de Valori Bucuresti

1998-VAE APCAROM S.A. – Privatizare 100% – VAE AG Austria – principalul actionar

2003-Sistem de Management al Calitatii – DQS GmbH  Certificat ISO 9001:2000 Sistem de Management al mediului – DQS GmbH  Certificat ISO 14001Certificat IQ Net

2003 -Certificat AFER (Autoritatea Feroviara Romana)

2004-Certificat de Sudura – ISIM CERT 792

2007-Sistem de management integrat: Calitate, Mediu, Securitatea muncii 

Evoluția cifrei de afaceri, a rezultatului net și

a activelor totale ale societății

Pentru efectuarea diagnosticului financiar se apelează la datele contabile care reprezintă cuantificarea activității economice dintr-o firmă si anume: bilanț, contul de profit și pierdere, unele note explicative, balanța de verificare cât și la informațiile conținute în bilanțul financiar și în bilanțul funcțional.

Necesitatea formulării unor concluzii pertinente privind situația întreprinderii impune analiza în dinamică a indicatorilor selectați, motiv pentru care rezultatele financiare ale societății vor fi urmărite pe parcursul a doi ani succesivi : 2011 și 2012.

Societatea comercială VOESTALPINE VAE APCAROM a fost înființată în anul 1991 și are ca principal obiect de activitate fabricarea materialui rulant . Datorită numărului de angajați: 242 și a valorii cifrei de afaceri/activelor totale de 90.490.019 societatea este încadrată în cadrul societăților mari. Principalii clienți de pe piata internă sunt: societati din cadrul CNCFR, Porr Tehnobau suc. Bucuresti, Livarom Prest SRL Bucuresti,Teloxim Bucuresti, Asaed Bucuresti, Euroconstruct Trading 98 Srl Bucuresti, iar pe piata externa voestalpine VAE GmbH Austria, Contec Transportation System, Zico Zimmermann, Weichenwerk Worth Gmbh Austria.
.

Principalii indicatori financiari ai societății comerciale VOESTALPINE VAE APCAROM pentru anii 2013 și 2014 sunt:

Calculele……………………

ANEXA 1

ANEXA 2

Informatii financiare – 31.12.2014

  Simbol: APC
  Denumire societate: VOESTALPINE VAE APCAROM SA
  Cod Fiscal / CUI: 1151753
  Tip raportare financiara: IFRS

Nota: Raportarile financiare sunt conforme reglementarilor emise de Ministerul Finantelor Publice.