Gestiunea Riscului de Creditare In Cazul Acordarii Unui Credit de Catre Brd Unei Persoane Fizice

Cuprins

Introducere

I.Managementul riscului

I.1.Abordarea riscului în activitatea managerială

I.2. Cadrul conceptual actual al managementului riscului

I.2.1. Delimitări conceptuale și metodologice

I.2.1.1.Caracteristici ale riscului și modalitățile de abordare în context economic

I.2.1.2.Factori de risc pentru mediul economic

I.2.2.Clasificarea riscurilor

I.2.3.Categorii de riscuri economico-financiare

II. Etapele procesului de gestionare a riscului

II.1.Identificarea riscului

II.2.Evaluarea riscului

II.3.Monitorizarea și controlul riscului

II.4.Planificarea raspunsului la risc

II.5.Analiza calitativă și cantitativă a riscului

III.Riscul și activitatea de luare a deciziilor

III.1.Cadrul conceptual al deciziei și procesului decizional

III.2.Procesul de elaborare a deciziei

III.3.Modele decizionale

IV. Studiu de caz privind gestiunea riscului de creditare în cazul acordări unui credit de către BRD unei persoane fizice

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Conținutul managementului riscului este un proces de cunoaștere a factorilor ce amanință securitatea unei societăți precum și măsurarea gradului de dificultate al acestora,reducerea efectelor prin prevenție și protecție.

Riscul poate interveni la toate activitățile de administrare ,fie că sunt activităti mai simple sau mai complexe.Activitățile mai complexe au asociate riscuri mai mari.

Managerii actuali iși desfașoară activitatea in tot mai multe condiții de incertitudine,adeseori deciziile fiind luate in condiții de incertitudine si risc.

Deciziile luate devin tot mai complexe având un număr mare de rezultate posibile în funcție de fiecare strategie aplicată.

Managementul riscului este o abordare structurală si formală,focalizată asupra pașilor necesari si acțiunilor planificate pentru a determina si controla riscurile.

Succesul unei activități înseamnă că acea activitate este fezabilă din punct de vedere economic și tehnic.

La nivel social,procesele de producție și investiții se desfășoară identic în toate statele cu economie de piață,oamenii acționând organizat astfel încat să asigure în mod conștient un anumit nivel al bunăstării prin producerea de bunuri economice.

Proiectul este structurat astfel:

În capitolul 1 este destinat cercetărilor privind riscul in activitatea de management.S-a avut în vedere abordarea riscului cu analiza pe larg a procesului de management.

Este prezentat cadrul conceptual actual al managementului riscului,expunerea cu delimitări conceptuale si metodologice ale termenilor utilizați.

Este realizată o caracterizare generală a riscurilor ,cu analizarea evoluției istorice a tratării conceptului de risc.

Sunt descrise atît categoriile de riscuri de management cât și categoriile de riscuri financiar-economice care trebuie luate în considerare.

În capitolul 2 sunt analizate etapele procesului de gestionare a riscului,planificarea,identificarea,analiza calitativă si cantitativă,planificarea raspunsului la risc.

În capitolul 3 se abordează modalitatea de luare a deciziilor într-o manieră practică,aplicabilă astfel încât să se acopere riscurile.

Pentru exemplificarea aplicației practice a elementelor de management a riscului se va lua un studiu de caz aprofundat asupra unui credit ipotecar la o institutie bancara si se vor evalua riscurile la nivelul anilui 2014.

La finalul lucrării vor fi prezentate concluziile cercetării și posibilele contribuții la dezvoltarea cunoașterii și limitele cercetării efectuate.

I.MANAGEMENTUL RISCULUI

I.1.ABORDAREA RISCULUI ÎN ACTIVITATEA MANAGERIALĂ

Una dintre principalele funcțiuni ale managementului este previziunea și gestionarea acțiunii în condițiile riscurilor.

În problemele de decizie , managerul, este pus în situația de a lua decizii în condițiile unei cunoașteri parțiale a datelor ce sunt necesare astfel încât după luarea lor ramâne o anumită incertitudine privind atingerea rezultatelor preconizate.

Deseori pentru a lua o decizie rațională se foloseasc tehnici specifice, bazate pe rezultate generale stabilite în cadrul statisticilor generale.

Managementul riscului este un proces de identificare, analiză și raportare sistematică a factorilor de risc.

Se merge cel mai mult pe maximizarea probabilităților și consecințelor evenimentelor pozitive și pe o minimalizare a celor negative.

Cultura riscului stabilită la cel mai înalt al unei societăți este adversă față de un nivel mai inferior,ceea ce poate crea confuzie la nivelul intregii organizații.

Se mai iau decizii în condiții de risc atunci când nu dețin informații complete, managerii având posibilitatea de a calcula probabilitățile evenimentelor, ale rezultatelor și costurilor, selectând o alternativă din cele mai favorabile.

Luarea deciziilor pe baza probabilităților din date istorice este o caracteristică a managementului actual. La nivelul unei societăți se abordează două culturi ale riscului , cea care accepta și cea care nu acceptă provocările la risc .

O cultură adversa riscului poate fi caracterizată prin următoarele:

managementul se limitează doar la ceea ce știe fiind stabili în deciziile luate pe baza cunoștințelor;

oraganizația fiind ierarhizată, majoritatea deciziilor se iau la varf și se iau măsuri;

se pierde mult timp pe planificarea activităților decât să se îndrepte spre nevoile clienților;

strategiile nu sunt schimbate destul de des decât atunci când are loc un evenimet destul de important, se vad si la nivelul greșelilor pe care le repetă din cauza lipsei inițiativelor ce trebuiesc luate.

Cultura care acceptă riscurile poate fi întalnită in următoarele:

inovația și o bună motivare sunt cele mai importante valori ale riscului;

cointeresarea personalului și exploatarea oportunităților este o principală preocupare,luarea deciziilor de rutină se iau la niveul întregii organizații pe când deciziile majore se iau de către managementul general;

este orientată mai mult spre dorința clienților și asigurarea serviciilor ;

strategiile și politicile se schimbă foarte des , greșelile sunt acceptate ,ascunderea este considerată inacceptabilă.

Organizațiile se confruntă cu o mare varietate de riscuri, interne și externe care nu avea toate aspectele.

Trebuie să se identifice toate riscurile, să se stabilească o toleranță acceptată în ordinea probabilităților apariției și a impactului pe care îl pot produce, prin aplicarea instrumentelor de control .

Riscurile sunt inerente, se identifică cel mai adesea prin exercitarea unor forme de control intern care au rolul de a diminua riscurile,organizațiile ramânând doar să se ocupe de riscurile reziduale.

Auditorii interni sunt primii din companie care conștientizează riscurile dar si importanța gestionării acestora.

Auditul actual își concentrează mai mult atenția pe identificarea riscurilor, pe modul în care se implică managementul general în administrarea riscurilor.

Auditorii interni iși indeaptă atenția spre prezent și viitor asupra tranzacțiilor , eliminând controalele asupra celor deja realizate.

Ofera un sprijin pentru management ocupandu-se de problemele de actualitate de care depinde succesul fiind de o mare valoare pentru management.

Implementarea unui sistem de management al riscurilor contribuie la înbunatățirea performanțelor, conducerea în conformitate cu normele în vigoare este aceea ce trebuie să identifice riscurile, să organizeze sistemul de administrare, să monitorizeze evoluția.

I.2. CADRUL CONCEPTUAL ACTUAL AL MANAGEMENTULUI RISCULUI

În orice domeniu, activitățile economice sunt des întâlnite diferite forme ale riscului, prezența inevitabilă aduce consecințe ce nu pot fi întotdeauna prevăzute.

În ultima perioadă se observă o evoluție în aprecierea noțiunilor de risc și incertitudine prin manifestarea a trei tendințe principale în proiecția stadiului acestora:

creșterea progresivă a situațiilor de risc și incertitudine;

utilizarea din ce în ce mai intensă a resurselor științei în procesele de studiu ale riscului;

se constată o amplificare și diversificare a consecințelor pe care aplicațiile și tehnicile de analiză a riscului le-a generat în cadrul mediului social.

Riscul apare cel mai adesea din cauza necunoașterii acțiunilor, în situații accidentale, a modurilor defectuoase de acțiune ale celor implicați.Se poate preveni învățând din greșeli, trecând prin asemenea întâmplări.

Dimensiunea sau complexitatea unei activităti nu este o masură adecvată a gradului de risc, cu cât activitățile sunt mai complexe cu atât riscurile sunt mai mari.

O altă definiție a riscului se descrie ca posibilitatea unui eveniment viitor să aibă un efect asupra obiectivelor organizației incluzând costuri, planificări, resurse umane sau de orice natură tehnică.

De asemenea, riscul mai poate fi definit prin reprezintarea posibilităților de apariție a unui eveniment nedorit, cu consecințe periculoase pentu mediul înconjurător.

În general evenimentele favorabile sunt numite oportunități iar cele nefavorabile sunt numite riscuri.

Sursa de risc poate fi identificată și evaluată și duce la transformarea necunoașterii și incertitudinii, în riscuri cunoscute, rezultând o activitate mai bună de management.

Conform definițiilor specificate riscul reprezintă unele trasături specifice :

este un eveniment incert, originea aflandu-se în incertitudine;

este un eveniment păgubitor;

efectele riscului, odată produse, nu mai pot fi înlăturate;

apare în toate activitățile umane,în raporturile dintre oameni, în raporturile om-natură.

I.2.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE ȘI METODOLOGICE

Prin incertitudine se înțelege lipsa de cunoștințe privind consecințele prezente și viitoare ale unei acțiuni, lipsa de sigurantă și ezitarea față de identificarea, definirea ori demonstrarea cu claritate a adevărului, neîncrederea sau dubiul în ceea ce priveste direcția cauzabilității.

Incertitudinea este prezentă în procesul decizional prin factorii determinați de mediul ambiant. Se poate manifesta și în procesul decizional, sub formă de incertitudine inițială, dar fiecare fază a actului se finalizează într-un proces cert și este absorbită prin procesele cognitive.

Cuvântul risc poate fi definite prin următoarele:

nedeterminarea are un sens în care estimările pot fi certe în sens probabilistic;

ambiguitatea se referă la incapacitatea decidentului de a determina cu claritate situațiile ce vor urma să acționeze;

incertitudinea poate desemna capacitatea explicativ-predicativă limitată la nedeterminarea cunoștințelor decidentului.

Incertitudinea cognitivă se înțelege insuficiența cunoștințelor relevante pentru luarea unei decizii anume.

Cunoștințele pe care le dețin participanții la procesul decizional sunt mai degrabă aproximări mai corecte sau mai eronate.

Chiar și atunci cand posedă toate cunoștințele și informațiile relevante,poate reprezenta un grad ridicat de incertitudine în ceea ce priveste calitatea acestora.

Incertitudinea obiectivă poate fi considerată o masură a cunoașterii datelor reale de către cel care dispune, exprimată prin raport între calitatea și cantitatea cunoștințelor pentru luarea unei decizii.

Incertitudinea subiectivă se referă la percepțiile care sunt asupra gradului de certitudine,să aprecieze cu aproximație astfel încât să poată lua o decizie în funcție de competența sa profesională, experiența în domeniu, spiritul de creativitate, capacitatea de analiză și sinteză, gândirea explorativă și normativă.

Riscul reprezintă asumarea rezultatelor unei alegeri facute.Se referă în principal la probabilitatea de reusită a acțiunii realizate pe baza unei decizii oarecare.

Riscul reprezintă o pierdere preconizată, asociată cu apariția unei viitoare situații defavorabile sau probabilitatea ca un agent economic să fie expus unor situații periculoase.

Factorul timp reprezintă de asemenea un moment în care se stabilește distanța față de îndeplinirea sau neândeplinirea obiectivului propus.

Recent, în literatura ă a cunoașterii datelor reale de către cel care dispune, exprimată prin raport între calitatea și cantitatea cunoștințelor pentru luarea unei decizii.

Incertitudinea subiectivă se referă la percepțiile care sunt asupra gradului de certitudine,să aprecieze cu aproximație astfel încât să poată lua o decizie în funcție de competența sa profesională, experiența în domeniu, spiritul de creativitate, capacitatea de analiză și sinteză, gândirea explorativă și normativă.

Riscul reprezintă asumarea rezultatelor unei alegeri facute.Se referă în principal la probabilitatea de reusită a acțiunii realizate pe baza unei decizii oarecare.

Riscul reprezintă o pierdere preconizată, asociată cu apariția unei viitoare situații defavorabile sau probabilitatea ca un agent economic să fie expus unor situații periculoase.

Factorul timp reprezintă de asemenea un moment în care se stabilește distanța față de îndeplinirea sau neândeplinirea obiectivului propus.

Recent, în literatura de specialitate, se evidențiază o evoluție în aprecierea noțiunii de risc, manifestându-se prin trei tendințe:

creșterea complexității în analiza situațiilor de risc și incertitudine;

se înregistrează o utilizare intensă a resurselor științei în procesele de studiu ale riscului;

se constată o amplificare și o diversificare a consecințelor pe care aplicațiile și tehnicile de analiză a riscului le-a generat în cadrul mediului social, în natură sau la nivelul fiecărui agent economic.

În condițiile creșterii numărului de situații de risc, este necesară stabilirea dimensiunii riscului, reflectată prin mărimea efectelor pe care le generează.

Marimea efectelor riscului poate fi masurată la nivelul consecințelor financiare asociate cu riscul ce permite evaluarea financiară a eventualelor pagube dar și la nivelul costurilor prin gestionarea riscului.

I.2.1.1.CARACTERISTICI ALE RISCULUI ȘI MODALITĂȚILE DE ABORDARE ÎN CONTEXT ECONOMIC

Practicienii recomandă responsabililor riscurilor să țină cont de faptul că riscurile nu pot fi evitate și în aceste condiții trebuie să aibă preocupări să țină riscurile sub control, la un nivel acceptabil, tolerat de organizație.

Supravegherea riscurilor este realizată de către controlul intern al societății care au în evidentă încetarea sau transferarea riscurilor ale căror activitate o provoacă. În lupta cu eliminarea riscurilor controlul intern trebuie sa aplice proceduriel astfel încât să dimineze riscurile.

O abordare a riscului presupune privirea acestuia din două puncte de vedere. Primul se concentrează asupra evenimentelor nedorite care pot aduce prejudicii sau pierderi.

De exemplu atunci când o societate comercială se lansează într-o activitate riscantă, managerii urmăresc identificarea factorilor care pot influența negativ activitatea respectivă.

Se observă că managerii nu caută să identifice oportunitățile, ci urmăresc evitarea evenimentelor care pot duce la pierderi. Această abordare exclusivistă se focalizează asupra evenimentelor nedorite se numește perspectiva riscului pur .

Al doilea punct de vedere al abordării riscului se referă la obținerea informațiilor necesare luării unei decizii corecte.

Când o decizie este luată în condiții de ignoranță, aceasta este o decizie riscantă și poate conduce la un eșec, în cazul unei decizii fundamentate, bazată pe informații complete și corecte, aceasta este mai puțin riscantă, iar șansele de succes în implementarea ei sunt mari.

Cele două puncte de vedere au în comun faptul că ambele privesc o activitate viitoare, o oportunitate care are întotdeauna un anumit grad de incertitudine.

Managementul riscului are un punct de vedere mai amplu în ceea ce privește riscul, de exemplu în domeniul afacerilor, o situație de risc este atunci când te afli în fața unei oportunități de câștig, dar care se poate finaliza printr-o pierdere.

În acest sens putem considera exemplul prezentat în figura numărul 1.Sunt prezentate fluctuațiile cotațiilor la bursă a două societăți A, respectiv B.

Se observă că prețurile ambelor acțiuni oscilează, în schimb oscilațiile acțiunilor la societatea A sunt mai mici ca amploare decât cele ale acțiunilor societății B.

Putem spune că investițiile în acțiunile societății B sunt mai riscante decât în acțiunile societății A, deoarece evoluția cotației acestora este mai puțin previzibilă, în schimb beneficiile care pot fi obținute sunt mult mai mari.

Această situație are două tăișuri, respectiv cu cât este mai mare șansa de a câștiga de pe urma acțiunilor societății B, cu atât este mai mare neșansa pierderii de pe urma investiției respective, deci investiția în acțiunile societății B presupune asumarea riscului de a pierde o sumă considerabilă.

Figura nr.1. Evoluția cotațiilor acțiunilor societăților A și B pe o perioadă de 30 de zile

Pentru definirea riscului este necesar ca acesta să fie descompus în două elemente:

probabilitatea riscului;

impactul riscului.

În acest sens, când un eveniment de risc este privit din perspectiva probabilității apariției acestuia, riscul crește odată cu creșterea probabilității.

De exemplu, probabilitatea ca Pământul să fie lovit de o cometă în următorii o sută de ani este aproape zero, deci majoritatea consideră acest fapt un eveniment cu risc foarte mic, motiv pentru care nu este luat în considerare.

Dar dacă cometa ar lovi într-adevăr planeta, consecințele ar fi catastrofale, viața pe Pământ ar putea dispărea.

Totodată, un eveniment de risc dacă este privit din prisma impactului pe care acesta îl poate avea, riscul crește odată cu creșterea efectelor negative pe care le generează.

De exemplu, riscul de a fi în țepat de un țânțar în Delta Dunării este foarte mare, dar efectul înțepăturii de țânțar este nesemnificativ, chiar zero.

Din acest punct de vedere cei care merg în Delta Dunării, consideră că acest risc este nesemnificativ.

În management se disting două concepte: riscul și incertitudinea.

Când o decizie este luată în condiții de risc, aceasta presupune o cunoaștere a riscului asumat, respectiv cunoașterea probabilității apariției riscului.

În cazul unei decizii luate în condiții de incertitudine nu sunt cunoscute riscurile, deși acestea sunt asumate.

De exemplu, un individ care pleacă dimineața la serviciu se uită pe geam și vede că este înnourat dar nu plouă, fapt ce îl determină să își ia umbrela considerând că poate va ploua în cursul zilei. Aceasta este o decizie în condiții de incertitudine.

Dacă el ar urmări starea vremii, ar putea observa că sunt 80% șanse ca în acea zi să plouă, fapt ce l-ar fi determinat sigur să își ia umbrela, caz în care ar fi luat o decizie în condiții de risc.

În exemplu de mai sus se poate observa că decizia în condiții de incertitudine se bazează mai mult pe intuiție decât pe informații fundamentate, deci putem spune că dacă se cunoaște probabilitatea apariției unui eveniment se pot face raționamente mult mai corecte în condiții de risc decât în condiții de incertitudine.

Se observă că nivelul informațiilor poate varia de la o ignoranță totală, respectiv volumul informațiilor zero, până la un set de informații complet, ceea ce determinănivelul incertitudinii sau al riscului.

Granița dintre incertitudine și risc este reprezentată de linia corespunzătoare nivelului minim de informații necesare abordării situațiilor de risc.

I.2.1.2.FACTORI DE RISC PENTRU MEDIUL ECONOMIC

Factorii de risc asociați entităților din mediul economic pot fi clasificați astfel:

factori interni de risc;

factori externi de risc.

La rândul lor, factorii externi de risc se pot diviza în:

factori de risc determinați de mediu (obiectivi);

factori de risc de natură umană (subiectivi).

Factorii interni de risc sunt asociați activităților și operațiunilor desfășurate în interiorul entității și exprimă deficiențele cu care subsistemele entității sunt proiectate, realizate și exploatate de către utilizatori.Pot conduce, la obținerea unor performanțe scăzute ale sistemului (entității) în ansamblu.

Factorii externi de risc produși de mediu (încălzire globală, umiditate, ploaie,zăpadă, îngheț, radiație solară, cutremure,incendii, tornade etc.) nu au o determinare umană, în timp ce factorii externi cauzați de om acționează în toate fazele existenței entității privită ca sistem, însumând toate erorile umane care au loc în activitățile de proiectare și exploatare a resurselor entității.

Cu toate că noțiunea de eroare umană are un pronunțat caracter subiectiv,aceasta se poate defini ca fiind o acțiune periculoasă ce depășește o anumită limită de acceptabilitate.

Indiferent de forma de participare la activități și procese economico-sociale,factorul uman condiționează, fie direct, fie indirect, nivelurile riscurilor potențiale asociate entității din care face parte.

Numărul erorilor produse este determinat de fiabilitatea factorului uman,subiect ce rămâne larg discutat de către specialiști și încă imposibil de previzionat cu suficientă precizie.

Fiabilitatea factorului uman depinde chiar pentru același individ și aceeași operație, de un număr ridicat de factori care nu întotdeauna pot fi modelați veridic.

Cercetările efectuate în acest domeniu pun în evidență realitatea că rata greșelilor umane crește semnificativ proporțional cu creșterea complexității tehnice a sistemului din care face parte, cât și a complexității sarcinii pe care acesta o are de îndeplinit.

Specialiștii în tehnici financiare moderne au răspuns cererii presante de protecție împotriva riscului tot mai ridicat pe piețele afacerilor contemporane cu un nou instrument financiar – contractele futures.

Sunt tot mai des întâlnite diferite forme de asociere dintre entități publice și private, încheindu-se contracte oneroase, în cvasitotalitatea lor defavorabile primelor.

În concluzie, putem afirma că adoptarea deciziilor financiare este însoțită invariabil de asumarea unor riscuri.

Neluarea în considerare/necunoașterea aspectelor legate de managementul riscului poate genera dificultăți majore entităților, putând conducela prejudicii majore cauzate acestora.

I.2.2.Clasificarea riscurilor

Ca persoane fizice, suntem supuși la diverse riscuri.

Aceste riscuri se referă la bunurile care sunt la dispozitia noastra, la partenerii cu care lucrăm, la mediul în care lucrăm. Implementarea unui sistem de management al riscului devine un important obiectiv pentru orice structură organizatorică și pentru o persoană fizică.

Orice activitate are un anumit grad de risc. Structura organizatorică din care facem parte este abordată direct sau indirect de diverse riscuri.

Riscurile apar în cadrul activităților economice, pentru fiecare dintre acestea îmbrăcând forme particulare, în funcție de tipul, modul de manifestare și marimea acestora.

Putem constata existența și formarea următoarelor tipuri de riscuri:

Pure ce sunt consecințe ale unor evenimente accidentale ce nu pot fi prevăzute;

Speculative care sunt legate de deciziile ce se iau în cadrul unei companii sau în cadrul unui proiect de investitii, fiind evenimente cu o mare probabilitate de aparitie, depinzând în mare masura si de o serie de factori externi ce influenteaza aceste procese.

În afară de categoriile majore prezentate se identifică o altă sferă alcatuită în funcție de mărimea și evoluția acestora dupa cum urmează:

Macroriscuri, ce sunt rezultatul evoluției sau conducerii într-un anumit sens a unei instituții;

Microriscuri care sunt determinate de către factorii specifici sectorului de activitate a instituției corelate între particularitățile activității și limitele impuse de cadrul general al proiectului

În accepțiunea teoriei clasice a deciziei, riscul este identificat drept un element incert dar posibil ce apare permanent în procesul activităților socio-umane ale cărui efecte sunt pagubitoare și ireversibile.

În cadrul teoriilor statistice avansate în evaluarea riscurilor este prezentată o definire mult mai elaborată a riscurilor: „ riscul reflectă variațiile distribuirii rezultatelor posibile, probabilitatea și valorile lor subiective” .

Noțiunea de incertitudine este prezentă în toate definițiile riscului, deoarece validarea existenței acesteia va conduce în permanență către existența a două rezultate posibile distincte.

Prezente în diverse combinații, riscul și incertitudinea nu se pot confunda, între aceste doua noțiuni existând o serie de diferențe semnificative dintre care cea mai importantă stipulează că: „în timp ce pentru risc se pot face anumite anticipări ale evenimentelor ce se pot produce și asupra probabilităților asociate producerii lor, în cadrul incertitudinii, decidentul nu poate identifica nici unul din evenimentele posibile a se produce și să estimeze probabilitatea producerii lor”.

Măsurarea riscului se realizează prin analiza non-liniarităților utilității relevate de analiza financiară, sau prin variația distribuirii probabilităților câștigurilor și a pierderilor posibile.

O clasificare a riscurilor este realizată în mod particular de către managerii de risc ai companiilor. Acestia, îsi dezvoltă procedurile interne de evaluarea riscului, dezvoltarea unei strategii de răspuns la factorii de risc, monitorizarea și controlul riscurilor, din perspectiva riscurilor ce pot proveni din interiorul sau exteriorul organizației.

Astfel, o clasificare realizată de către manageri este de tipul :

Riscuri interne:

Reprezintă rezultatul unor evenimente din interiorul organizației. Aceste surse de risc pot fi controlate.

În această categorie se pot distinge riscurile de utilizare a echipamentelor tehnologie, riscurile forței de muncă, sau riscurile asociate managementului organizațional.

Aceste riscuri pot fi prevenite prin simpla eliminare a surselor care le produc, lucru posibil datorită faptului că sunt generate de activitatea organizației, deci provin din interiorul acestei.

Astfel prin retehnologizare, se elimină riscului de utilizare a echipamentelor tehnologice învechite; prin instruirea personalului în vederea protecției muncii se elimină riscul accidentelor de muncă, sau, în cel mai rău caz se limitează efectele acestora.

Totuși, există situații în care sursa riscului intern nu poate fi eliminată, cel mai adesea datorită faptului că este necunoscută, dar există și situații în careriscul deși este cunoscut, din diverse motive nu se i-au măsuri.

De exemplu, datorită unor conjuncturi ordin financiar sau politic se asumă un risc tehnologic.

Advertisementul privind utilizarea unor echipamente învechite, sau nu s-a descoperit faptul că acel echipament tehnologic este învechit și pune în pericol buna desfășurare a activității de producție.

Cele mai grele situații de eliminare a sursei de risc interne sunt cele legate de politica și managementul organizațional, datorită subiectivității personalului din această categorie, pe de o parte, precum și datorită faptului că sunt cele mai puțin cunoscute pe de altă parte.

De exemplu, când un manager nu știe sau nu vrea să știe că deciziile sale nu sunt cele mai bune, apare riscul implementării unor decizii care poate conduce la situații dintre cele mai nefavorabile organizației.

Riscuri externe:

Reprezintă acele surse de risc care sunt rezultatul unor evenimente din afara organizației. Aceste riscuri nu pot fi controlate deoarece ele nu depind de activitatea internă a organizației.

Riscuri politice – schimbari frecvente ale regimului politic si ale structurii guvernului fapt care duce la nesiguranta în afaceri; neîndeplinirea strategiei propuse de guvern; deficit de formare profesionala, de cultura tehnologica la nivelul celor care iau decizii politice; aparitia unor puternici factori de risc în momentul în care decalajul dintre "imaginea ghid" si efectul în plan imediat devine incontrolabil.

Optimismul politic se loveste de inertii de mentalitate sau de actiune, de diferenta dintre dorinta oamenilor de afaceri de a pune în practica politica si legislatia privind dezvoltarea afacerilor si societatea reala.

Această sursă de risc este extern deoarece compania este afectată de ea, dar nu este generată de aceasta.

Datorită faptului că în cazul riscul extern nu se pot lua măsuri de prevenire, trebuie luate măsuri asiguratorii, cum ar fi introducerea în costurile de fabricație au unei cote de risc în ceea ce privește sursa riscului extern, sau plata unei polițe de asigurare în cazul în care este posibil acest lucru.

Riscuri comerciale – nivelul costurilor, al crizelor economice, al materialelor neprelucrate, embargouri, blocade economice.

Un exemplu de surse externe de risc găsim în domeniul competiției pe o anumită piață de desfacere, unde există în permanență riscul ca o companie concurentă să lanseze un produs nou, la un preț mai bun, fapt ce determină orientarea pieței spre direcții noi, afectând activitatea tuturor competitorilor.

Riscuri comunitare – întreruperea serviciilor esentiale – apa, electricitate

Riscuri de reglementare – interdictii la transferuri valutare, anulari de autorizatii de import

Riscuri de mediu – conditii climatice grave: canicula, valuri de frig, furtuni.

Riscuri legate de relatiile cu subcontractanti si parteneri

Riscuri sociale – conflicte sociale în tara; incertitudinea îmbunatatirii semnificative a educatiei populatiei privind combaterea criminalitatii economice; reticenta de a anunta organele abilitate sa efectueze cercetarea, pentru ca numai o informatie din partea victimei permite investigarea faptei comise, urmarirea si arestarea infractorului.

Riscuri juridice – legislatie necorespunzatoare care permite dezvoltarea ascunsa a infractionalitatii globale.

Riscul juridic în tehnologia informatiei este dat de absenta legilor pentru criminalitatea informatica sau adoptarea unora abuzive.

Justificarea pentru adoptarea acestor legi este aceea ca vin în sprijinul organelor de ancheta, pentru combaterea terorismului în sensul de a scurta timpul de acces la informatii si de a grabi rezolvarea situatiilor critice.

Încalcarea masurilor de securitate a informatiilor de catre un angajat este infractiune ce poate fi încadrata în dispozitiile penale ale legii privind comertul electronic.

Daca un angajatul fura informatiile firmei la care lucreaza poate fi pedepsit pentru furt intelectual privind drepturile de autor.

În acelati timp tehnologiile informaționale de comunicații au favorizat apariția unor noi moduri de muncă, o activitate flexibilă în timp și la distantă față de o organizație pentru care lucrează salariatul.

Problemele legislative care trebuie soluționate sunt cele legate de asigurarea securității muncii și partajarea costurilor.

De exemplu, o lege sau o ordonanță de guvern care afectează anumite activități sau proiecte în derulare poate fi considerată o sursă externă de risc pentru că nu este generată de organizație dar o afectează în mod direct.

Riscul penal cuprinde:

daunele penale, cum ar fi de exemplu incendierea cu intentie;

furtul de piese, de secrete de serviciu;

cheltuirea peste bugetul planificat;

spionajul industrial: de exemplu un angajat ce este demis poate copia informatii de serviciu pe un sistem electronic si le poate utiliza la noul loc de munca;

nerespectarea aspectului confidential al negocierilor, al actelor;

ascultarea convorbirilor fara mandatul procuraturii;

mesaje postale mincinoase referitoare la numele domeniului în internet;

coruptia angajatilor, a politistilor, a judecatorilor;

falsificarea semnaturii, actelor, planurilor, facturilor fiscale.

Riscul privind terorismul de înaltă tehnicitate – a devenit un factor de risc extrem de important în condițiile în care terorismul internațional utilizează agenți chimici și bacteriologici precum gazele paralizante sau agentii patogeni.

Terorismul este considerat act criminal pe timp de pace, de crize, de razboi. Contra terorismului sunt prevazute reglementari juridice la nivel de stat si de organizatii internationale.

Nici un stat nu poate controla singur criminalitatea informatica. Statele aplica masuri preventive prin care serviciile speciale statale au în vedere urmarirea si distrugerea celulelor teroriste internationale.

Riscul economic – influentat de riscul financiar, inflatie si de transfer financiar.

Riscurile economice contractuale apar la nerealizarea obligatiilor asumate prin contract de catre parteneri si furnizori sau beneficiarii serviciilor consortiului de proiect daca beneficiarii nu ar mai fi în masura sa îsi respecte obligatiile contractuale, sau daca furnizorii nu ar mai avea interes economic real pentru beneficiar respectiv consortiu de proiect.

Riscul în utilizarea tehnologiei informatiei – un risc sistemic global va fi strategia viitoare a razboiului informatiei, un razboi electronico-economic declarat la nivelul concurentei economice globale.

Riscul sistemic al unei reactii în lant de falimente pe piata financiara arata ca acest risc major poate fi utilizat pentru a face presiune asupra natiunilor reticente la liberal schimb generalizat.

Riscul de tara – riscurile aditionale inerente în tranzactiile cu un stat; riscul de suveranitate al statului sau alte afaceri în strainatate; risc dat de instabilitatea legislatiei; regimul neclar al investitiilor, modificari frecvente ale structurilor statale si conditiilor social politice în care se desfasoara activitatile unui proiect.

Riscul psihosocial si acceptarea lui de catre populatie care depinde de:

de cine este controlat riscul, publicul expunîndu-se riscului pe care crede ca-l controleaza.

daca este voluntar sau impus, cel voluntar fiind mai usor acceptat,

daca riscul este natural sau industrial, riscurile artificiale fiind mai greu de suportat,

daca riscul este obisnuit sau exotic. oamenii temîndu-se de necunoscut de tehnologiile noi,

daca riscul este memorabil sau nu, populatia vrând sa uite crizele,

daca riscul este cronic sau iminent catastrofal, publicul fiind mai interesat de riscuri catastrofale decât de cele cronice ca fumatul,

daca riscul poate fi cunoscut sau nu, lumea fiind mai calma daca se convinge singura de prezenta pericolului, ferindu-se de incertitudine,

daca riscul este moral sau imoral.

În mod evident, în functie de domeniul abordat sau de categoria pe care o putem considera drept baza de clasificare, se pot genera un numar semnificativ mai mare de exemple de sistematizare a tipurilor de riscuri, scopul acestei prezentari fiind numai acela de a le identifica si trece în revista pe cele majore, detalierea urmând a se face functie de fiecare caz în parte.

I.2.3.CATEGORII DE RISCURI ECONOMICO-FINANCIARE

Stadiul actual al dezvoltării piețelor financiare și a sistemului financiar, precum si evoluțiile mediului care operează au impus abordarea riscurilor economice și a celor bancare, in special.

Pe masură ce instabilitatea a devenit o trasatură dominantă a mediului în care operează instituțiile bancare, acestea trebuie să facă față unor noi provocări, să se confrunte cu noi riscuri.

Pentru a putea reuși, se identifica riscurile și cauzele ce le determină și Ie influențează, elaborarea procedurilor, tehnicilor și instrumentelor de măsurare, atenuare și evitare, știindu-se că riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli neprevăzute.

În definirea riscului bancar, cei mai multi specialiști se rezumă doar la tratarea riscului de creditare sau de lichiditate ce derivă din funcția clasică a băncilor. În schimb ce alții se concentrează asupra identificării unor pierderi, generate de riscuri aleatoare, spre exemplu frauda, catastrofele naturale.

După anul 1970, extinderea sistemelor tradiționale de credit și fragilitatea piețelor financiare au generat accentuarea incertitudinii și multiplicarea riscurilor bancare.

Băncile au suportat riscuri tot mai mari, asimiland noi tehnici și instrumente de gestiune a acestora.

Riscurile bancare pot avea un impact direct asupra valorii băncii și un efect indirect, asupra celor cu care banca are relații .

După opinia specialiștilor băncile se confruntă cu peste 30 de categorii de riscuri. Cei mai multi teoreticieni si practicieni abordează, o singura categorie de riscuri, sub aspectul naturii si originii lor ce au in vedere tehnicile de gestiune si mecanismele de transmitere a riscului.

Diversitatea riscurilor cu care se poate confrunta o banca si multitudinea situațiilor care genereaza riscuri, face imposibila o clasificare unică a acestora.

Definirea riscurilor bancare implică unitate și rigurozitate în abordare, clasificarea acestora scoate în evidentă că specialiștii abordează subiectiv aceasta problemă, insistându-se mai mult asupra teoretizarii ei.

In concluzie, se poate afirma că, încercările de elaborare a unei clasificații unitare a riscurilor bancare, care să explice toate tipurile de riscuri bancare și să surprindă toate trasăturile comune, cauzele, metodele de evaluare care nu au atins rezultate care sa fie unanim impartașite de specialisti.

Luând în considerare legătura logică și evidența dintre operațiunile bancare și tipurile de riscuri pe care acestea le generează trebuie avută în vedere caracteristica bancară.

În funcție de acest criteriu de clasificare, în riscurile bancare se include urmatoarele categorii de riscuri:

Riscul de piată exprimă probabilitatea ca variațiile condițiilor de piață, respectiv rata dobânzii, cursul valutar și cursul activelor financiare să afecteze negativ profitul bancar.

Riscul de creditare denumit și risc de insolvabilitate a debitorului, risc de nerambursare sau risc al deteriorării calității activelor bancare, exprimă posibilitatea ca debitorii să nu-și onoreze obligațiile la scadență.

Riscul de lichiditate (de finantare) reflecta incapacitatea bancii de a procura lichiditati pe termen scurt la un cost rezonabil. Riscul de lichiditate este format din: riscul de nerambursare la scadenta a creditelor acordate clientilor, riscul de neplata a dobanzilor si comisioanelor cuvenite bancii si riscul de refinantare.

Riscul de faliment (riscul de capital sau riscul de indatorare) apare in situatia in care fondurile proprii ale institutiei bancare sunt insuficiente in raport cu pierderile rezultate din activitatea curenta, cu repercusiuni negative asupra plasamentelor creditorilor bancii.

Riscul de prestare afecteaza sfera serviciilor bancare si include riscul operational sau riscul de sarcina, riscul tehnologic, riscul produsului nou si riscul strategic.

Riscul ambiental este riscul cu impact major asupra performantelor bancare, banca putandu-l controla doar intr-o mica masura. Aceasta include riscul de frauda, riscul economic, riscul concurential si riscul legal si cuantifica riscul inregistrarii de pierderi care rezulta din cauze interne sau evenimente externe.

Banca Nationala a Romaniei defineste administrarea riscurilor semnificative ca fiind un proces focalizat pe analiza profilului de risc, in vederea maximizarii raportului dintre risc si profit in diferite domenii de activitate ale unei institutii de credit, iar prin riscuri semnificative se inteleg riscuri cu impact insemnat asupra situatiei patrimoniale si/sau reputationale a institutiilor de credit.

Potrivit BNR riscurile semniticative sunt urmatoarele:

risc de credit – riscul inregistrarii de pierderi sau al nerealizarii profiturilor estimate, ca urmare a neindeplinirii de catre contrapartida a obligatiilor contractuale;

risc de tara – risc asociat riscului de credit, care este determinat de conditiile economice, sociale si politice ale tarii de origine a imprumutatului;

risc de transfer – componenta a riscului de tara, care apare atunci cand obligatia imprumutatului nu este exprimata in moneda locala a acestuia;

risc de piata – riscul inregistrarii de pierderi sau al nerealizarii profiturilor estimate, care apare din fluctuatiile de piata ale preturilor, ratei dobinzii si cursului valutar;

risc de pret – componenta a riscului de piata, care apare din fluctuatiile de piata ale preturilor valorilor mobiliare, marfurilor si instrumentelor financiare derivate;

risc valutar – componenta a riscului de piata, care apare din fluctuatiile de piata ale cursului valutar;

risc al ratei dobanzii – componenta a riscului de piata, care apare din fluctuatiile de piata ale ratei dobanzii;

risc de lichiditate – riscul inregistrarii de pierderi sau al nerealizarii profiturilor estimate, ce rezulta din imposibilitatea institutiilor de credit de a onora in orice moment obligatiile de plata pe termen scurt, fara ca aceasta sa implice costuri sau pierderi ce nu pot fi suportate de institutiile de credit;

risc operational – riscul inregistrarii de pierderi sau al nerealizarii profiturilor estimate, care este determinat de factori interni (derularea neadecvata a unor activitati interne, existenta unui personal sau unor sisteme necorespunzatoare etc.) sau factori externi (conditii economice, schimbari in mediul bancar,progrese tehnologice etc.);

risc juridic – component a riscului operational, aparut ca urma re a neaplicarii sau aplicarii defectuoase a dispozitiilor legale ori contractuale, care afecteaza negativ operatiunile sau situatia institutiilor de credit;

risc reputational – riscul inregistrarii de pierderi sau al nerealizarii profiturilor estimate, ca urmare a lipsei de incredere a publicului in integritatea institutiilor de credit.

Astfel riscurile bancare sunt grupate in patru categorii:

riscuri financiare ;

riscuri operationale ;

riscuri ale afacerii;

riscuri ale aparitiei unor evenimente.

Tinand cont de contextul economico-financiar actual, cele mai importante riscuri sunt: riscul de solvabilitate, riscul de lichiditate, riscul ratei dobanzii, riscul valutar si riscul de tara.

Riscul de solvabilitate sau riscul de capital,prezent în sectorul bancar, conceptul de capital diferă de capitalul contabil prin faptul că include anumite surse prevăzute de reglementările bancare internaționale, preluate in normele Bancii Nationale a Romaniei.

Se evidențiază patru funcții importante ale capitalului bancar:

protejarea deponenților neasigurati in caz de insolvabilitate si lichidare;

absorbtia pierderilor neanticipate, pentru a mentine increderea in bancă;

achizitionarea de echipament de baza pentru prestarea serviciilor bancare;

restrictionarea, in termeni de reglementare, a expansiunii nejustificate a activelor.

Cauzele majore care determina riscul de solvabilitate vizează o politică a dobînzilor necorelate cu realitățile existente in economie , un volum necorespunzatoar a portofoliului de credite.

In vederea evitarii, prevenirii si diminuarii acestor cauze, este necesara aplicarea si respectarea normelor referitoare la: asigurarea unui nivel minim al capitalului; analiza riguroasa a dobânzilor băncii; asigurarea garantării creditelor; calculul si analiza ratei de acoperire a riscului.

In vederea reducerii factorilor de risc asupra activitatii desfasurate de trezoreria bancii, un rol important revine gestionarii corecte a lichiditătii si stabilirii unei politici de dobanzi echilibrate.

In plus,banca trebuie sa ia urmatoarele masuri:

majorarea capitalului propriu;

diminuarea, pe cat posibil, a riscului de portofoliu;

crearea de rezerve (ajustari) pentru creantele indoielnice.

Riscul de lichiditate este cel mai irnportant risc al pietei financiare, este definit ca o situatie în care banca nu dispune de lichidităti pentru a acoperi obligatiile financiare.

Sursa principala de lichiditati o reprezinta activele lichide, cu posibilitate de vanzare imediata, aproape de nivelul valorii nominale.

Pe termen lung, rentabilitatea bancii poate fi afectata negativ daca banca detine in portofoliu prea multe active financiare lichide fata de nevoile sale.

Mentinerea unui grad adecvat de lichiditate de catre toate bancile este extrem de importanta si pentru minimizarea riscului sistemic, datorat riscului de contagiune prin decontarile interbancare.

Analiza lichiditatii presupune: gestionarea pozitiei monetare, gestionarea pozitiei lichiditatii, precum si elaborarea si analiza raportului de lichiditate.

Analiza pozitiei monetare consta in urmatoarele:

– asigurarea incadrarii in nivelul minim al rezervei obligatorii;

identificarea tuturor tranzactiilor care afecteaza soldul contului curent;

efectuarea operatiunilor pentru contracararea influentei tranzactiilor asupra pozitiei monetare.

Pentru a estima poziția lichidității, se pot anticipa două situații:

creșterea mai rapidă a nevoilor de credite față de volumul depozitelor, rezultând o nevoie suplimentară de lichiditate pe termen lung care se poate reduce prin împrumut;

creșterea mai lentă a necesarului de credite decât cel de depozite, fiind un plus de

lichiditate pe termen lung, putând fi folosită pentru majorarea marjei lichiditatii sau pentru finanțarea plasamentelor bancare.

Raportul de lichiditate constituie instrumentul cel mai important al trezoreriei ce reflectă evoluția masei monetare. Se elaborează în lei sau valută, la nivelul băncii, pe baza informațiilor transmise de subunități.

Acesta influențează în mod direct deciziile cu privire la: asigurarea lichiditatii bancare; diminuarea riscului de lichiditate si a altor tipuri de riscuri bancare; adoptarea politicii de dobanzi; introducere de produse si servicii bancare noi, urmarind in permanenta concurenta.

În concluzie, prin gestionarea eficienta a lichiditatii, banca poate diminua riscul de lichiditate si influentele negative generate de interdepenta dintre acesta si celelalte categorii de riscuri.

Printre modalitatile de reducerea riscului de lichiditate se numira urmatoarele: diversificarea sistemului depozitelor, utilizarea resurselor complementare, obtinerea garantiilor de stat la creditele problema, urmarirea si controlul echilibrului active-pasive.

In completare la acestea banca poate actiona si prin intermediul unor noi tehnici si instrumente financiare.

Riscul ratei dobanzii este reprezentat de impactul pe care modificarea ratelor dobanzii il are asupra calitatii fluxului de numerar.

Modificarile neasteptate ale ratelor dobanzii pot determina schimbari semnificative in profitabilitatea unei banci si in valoarea de piata a capitalului .

Astfel, daca ratele dobanzilor cresc peste nivelul asteptat, cheltuielile cu dobanzile aferente depozitelor unei banci vor creste mai mult decat veniturile din dobanzile aferente activelor, iar valoarea bancii o sa se reduca.

Daca ratele dobanzilor scad sub nivelul anticipat, diferenta dintre venitul din dobanzi si cheltuielile cu dobanzile va fi mai mare si valoarea bancii va creste.

Riscul ratei dobanzii este acel risc de deteriorare a situatiei patrimoniale a bancii, sub influenta unei modificari adverse a nivelului dobanzilor pe piata.

Aparitia si dezvoltarea riscului ratei dobanzii se afla sub influenta unor factori endogeni si a unor factori exogeni.

Exemple de factori endogeni care determina aparitia riscului ratei dobanzii sunt: strategia bancii, structura activelor si pasivelor bancare, volumul si valoarea creditelor , calitatea portofoliului de credite, esalonarea scadentelor creditelor,scadenta fondurilor atrase.

Printre factorii exogeni care influenteaza aparitia riscului ratei dobanzii putem enumera: mediul economic existent, politica economica, monetara, financiar-valutara practicata de autoritati, necorelarea politicii bancii centrale cu politica economica a guvernului, evolutia pietei interbancare, dar si factori de ordin psihologic.

Riscul ratei dobanzii poate sa evolueze in funcfie de raportul dintre activele purtatoare de dobanzi si pasivele purtatoare de dobanzi, in conditiile actuale ale pietei românesti.

Pentru minimizarea efectului acestui risc este potrivit ca rezultatul raportului sa fie cat mai aproape de 1 .

De aceea, se considera ca este de o importanta deosebita elaborarea unor planuri si prognoze privind activele si pasivele purtatoare de dobanzi, pentru asigurarea nivelului optim de acoperire a pasivelor purtatoare de dobanzi cu active purtatoare de dobanzi.

Riscul ratei dobanzii trebuie gestionat, constand in obtinerea unei marje nete a dobanzii cat mai mare si mai stabile in timp.

Pentru gestionarea corecta a riscului ratei dobanzii, ar trebui parcursi urmatorii pasi: gestionarea marjei dobanzii; calculul si analiza indicatorilor riscului ratei dobanzilor; gestionarea pozitiei bancii.

A masura riscul ratei dobanzii presupune a determina pozitia bancii fata de riscul de dobanda aferent atat activeloi si pasivelor cu dobanda fixa, cat si celor cu dobanda variabila.

Determinarea pozitiei bancii fata de riscul de dobanda consta in determinarea diferentei dintre activele si pasivele cu dobanda variabila pe care banca le are in portofoliul ei sau determinarea duratei de recuperare – intervalul de timp necesar pentru ca un activ sa fie recuperat la valoarea de piata determinata in functie de rata dobanzii pe piata.

Gestiunea riscului ratei dobanzii consta sa se realizezeo egalitate intre duratele de recuperare a activelor si pasivelor, iar pe de alta parte, acoperirea riscului.

Pentru aceasta, managementul bancar trebuie sa adapteze continuu dobanzile si scadentele aferente activelor si pasivelor, astfel incat sa se ajunga la un portofoliu imun la variatiile ratei dobanzii.

Acoperirea riscului este metoda de care managementul bancii face uz datorita faptului ca este greu de realizat un portofoliu imun la variatiile ratei dobanzii.

Riscul valutar apare la orice cumparare sau vanzare de moneda, alta decat cea care se evidentiaza in contabilitate. Volatilitatea cursurilor valutare poate influenta capacitatea debitorilor de a-si rambursa imprumuturile la scadenta.

Masurarea acestui tip de risc se realizeaza pe baza pozitiilor pe care le preiau bancile comerciale, care isi stabilesc un plafon de operare in functie de propria performanta.

Banca ale carei creante depasesc angajamentele sale de plata intr-o anumita valuta preia o pozitie lunga, daca exista o probabilitate ridicata ca acea valuta sa intre intr-un proces de apreciere. In caz contrar. banca preia o pozitie scurta.

Indicatorii riscului valutar pe care ii calculeaza bancile comerciale din Romania sunt:

-pozitia valutara individuala, care se determina pentru fiecare valuta de gestionat;

-pozitia valutara globala, care reprezinta, soldul net al creantelor in in devize, fata de pasivele in devize, ambele transformate in moneda de referinta, pentru comparabilitate.

Riscul de tara reprezinta expunerea la pierderea unei sume de bani intr-o tranzactie economica externa, cauzata de evenimente care sunt sub controlul guvernului tarii partenere.

Identificarea corecta a riscului de tara la o anumita tranzactie este o conditie pentru stabilirea nivelului optim necesar de protectie a tranzactiei respective.

Exista doua metode pentru stabilirea riscului de tara: metoda indicatorilor de risc si analiza riscului de tara prin teoria valorii firmei.

Cuantificarea indicatorilor de risc de tara are la baza metoda Delphi (Linstone si Turoff, 2002), si are urmatoarele principii:

stabilirea criteriilor pentru situatia politica, economica si financiara a unei tari;

consultarea expertilor privind pertinenta criteriilor in vederea clasificarii si acordarii de note de catre acestia;

acordarea unei ponderi fiecarui criteriu, care reflecta importanta acestuia, calculul ratei totale care va indica riscul global al tarii.

In concluzie, rolul primordial este sa raspunda unor necesitati informationale in procesul de analiza si management al riscurilor bancare si sa ofere suport decizional pentru intreaga activitate bancara.

Relevanta acestor masurari capata consistenta cu indicatorii care exprima performantele financiare ale fiecarei banci, analiza unei tipoIogii de risc neputandu-se efectua in afara analizei celorlalte riscuri ce caracterizeaza activitatea bancii analizate si nici in afara parametrilor de mediu in care banca isi desfasoara activitatea.

O caracteristica foarte importanta a pietei bancare este faptul ca problemele unei banci pot afecta bancile partenere sau intregul sistem bancar al unei tari datorita riscului sistemic sau de contagiune.

Intre riscul de credit si riscul de lichiditate exista multiple interconditionari si interactiuni, ele fiind de fapt aspecte diferite ale aceluiasi potential de risc, cauzat de operatiunile curente derulate de banca.

Astfel, o expunere excesiva la riscul de creditare poate genera riscul de lichiditate in cazul in care banca nu dispune de suficiente active lichide pentru a onora obligatiile sale scadente.

Riscul de lichiditate poate genera la randul sau riscul de faliment daca banca nu poate atrage rapid de pe piata resurse financiare. Deci, o politica excesiva de creditare, corelata cu o lichiditate necorespunzatoare, constituie o cauza, majora a falimentului bancar.

Mentinerea solvabilitatii este o necesitate care asigura buna functionare a institutiei bancare, iar lipsa lichiditatii sau imposibilitatea procurarii acesteia poate echivala cu falimentul.

Reducerea semnificativa a rentabilitatii pe perioada unui exercitiu financiar nu conduce imediat la insolvabilitate, chiar daca pe termen lung supravietuirea bancii poate fi pusa in cauza.

Printre specialistii din domeniul financiar-bancar, este deseori utilizata metafora: ,,lichiditatea este respiratia bancii".

Astfel, insuficienta lichiditatilor poate afecta semnificativ activitatea curenta si antreneaza costuri financiare si de imagine importante.

Bancile trebuie sa-si previzioneze cu mare acuratete nevoile de lichiditate, asa incat fluctuatiile cash-flow-ului sa se inscrie in proiectiile efectuate

II. ETAPELE PROCESULUI DE GESTIONARE A RISCULUI

II.1.IDENTIFICAREA RISCULUI

Identificarea riscului reprezinta prima si cea mai importanta faza a procesului de management al riscului, aceasta constând în identificarea pericolelor potentiale care exista în cadrul entitatii.

Identificarea riscurilor reprezintă primul pas în constituirea unui profil al riscurilor în vederea analizei acestora în cadrul organizațiilor.

Riscurile trebuie să fie relationate și să poată fi evaluate, pornind de la obiectivele individuale și continuând cu obiectivele de ansamblu ale entitatii.

În cadrul acestei etape se realizeaza o modelare a sistemului tehnic, organizatoric si managerial al entitatii investigate, cu scopul de a se determina si evidentia aspectele esentiale ale acesteia, privita ca sistem, precum si precizarea influentei factorilor de risc exogen.

Activitatea de identificare a pericolelor are drept finalitate depistarea, a tuturor factorilor de risc existenti.

Avantajul identificarii factorilor de risc se concretizeaza atât în crearea conditiilor propice tratarii si analizei acestora într-un mod eficient deoarece sunt cunoscuti, cât si în stabilirea riscurilor latente.

Identificarea riscului este un proces sistematic si continuu, având în vedere ca factorii de risc se modifica în timp.

La nivelul organizației se stabilește prin decizie internă o comisie de gestionare a riscurilor (CGR) formată din toții șefii de compartimente. Șeful CGR este Directorul General.

Pentru o mai bună gestionare a problemelor legate de gestionarea riscurilor se numește un responsabil cu riscurile ale cărui atribuțiuni sunt descrise în prezenta procedură.

În acestă etapă se desfășoară următoarele activități:

sub coordonarea șefilor de compartiment se identifică la nivelul fiecărui Departament, toate problemele care au apărut și se pot repeta în viitor sau care pot apărea în desfășurarea activităților și care au ca efect nerealizarea parțială sau totală a obiectivelor prestabilite; se completează la nivelul fiecărui Departament, formularul „Obiective – Activități – Riscuri”

se identifică situațiile care generează riscurile, se descriu circumstanțele care favorizează apariția lor și se determină consecințele asupra obiectivelor;

se estimează pe o scară de la 1 la 5, pentru fiecare risc identificat, probabilitatea ca acesta să se materializeze . Probabilitatea se calculează pe baza datelor existente sau pe baza analizei circumstanțelor;

se calculează de asemenea și impactul riscului respectiv dacă s-ar materializa. Se folosește tot o scară de la 1 la 5;

se calculează expunerea la risc prin combinarea celor doi indicatori numerici (probabilitatea și impactul) pe o scală.

Comisia de gestionare a riscurilor analizează toleranța la risc și propune Directorul General nivelul acesteia.

Limita la toleranță se comunică tuturor șefilor de compartiment.La nivelul fiecărui compartiment se completează formularul „Baza de calcul pentru evaluarea riscurilor”.

Șefii de Departament și întreg personalul care compun respectivele departamente au obligația de a identifica riscurile care afectează atingerea obiectivelor prestabilite.

Persoana care a identificat un risc efectuează următoarele activități:

definește corect riscul;

analizează cauzele și circumsțantele care favorizează materializarea riscului: activitatile compartimentului sunt importante în întelegerea responsabilității în gestionarea și monitorizarea riscurilor de către managementul de linie și persoanele responsabile ale riscurilor;

evaluează expunerea la risc: poate fi realizată prin documente, pe baza chestionarelor sau prin ateliere de lucru pe activități la care să participe și persoane specializate, care să dețină abilitățile de identificare a riscurilor.

Un punct forte o reprezintă persoanele responsabile de riscuri ce devin tot mai conștiente când sunt implicați în identificarea riscurilor;

propune măsuri de ținere sub control a riscului respectiv, cum ar fi măsuri de prevenire a efectului riscului;

completează formularul „Formular identificare risc” și îl transmite către responsabil.

Din punctul de vedere al teoreticienilor englezi cele mai întâlnite categorii de riscuri sunt următoarele:

Riscuri strategice , afecteaza scopurile pe termen mediu si lung precum și obiectivele .

Gestionarea acestor riscuri este în sarcina Comitetului de Management al Riscului (RMC) si cuprind:

politice: politica guvernamentală;

economice inflatia, ratele dobanzii;

sociale: neputinta reflectarii acestora in obiectivele companiei;

clientii: esecul identificarii nevoilor curente si in schimbare ale clientilor;

Riscuri operaționale sunt riscurile pe care managerii le întâlnesc în activitatea zilnica:

competitionale: esecul de a conferi valoare banilor, calitate produselor.

fizice/materiale: pericole legate de incendii, securitate, prevenirea accidentelor, sanatate si siguranta.

contractuale: esecul de a asigura serviciile sau produsele la timp, costul sau specificatiile.

Riscuri financiare sunt riscuri care rămân în atenția managementului, pot fi eșecuri în planificarea financiară, controlul bugetar, gestiunea fondurilor și monitorizări sau raportări incorecte.

Riscuri privind reputatia sunt acele riscuri asociate cu mass-media și orice alte acțiuni care pot avaria marca sau reputația companiei.

Riscuri informationale sunt riscuri legate de tehnologia IT care se află într-o permanență mișcare:

tehnologice: lipsa abilității de a folosi tehnologia ca raspuns la nevoile în schimbare, eșecuri interne de natură tehnologică, eșecuri privind achiziționarea tehnologiei.

fizice legate de IT: defecțiuni ale echipamentelor.

Riscuri privind personalul

profesionale: lipsa de discernământ financiar, lipsa personalului specializat, lipsa consultării privind dezvoltările.

conducerea: lipsa de personal cheie, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale.

Exista multe metode care pot fi folosite pentru identificarea potențialelor riscuri:

workshop-uri;

planificare de scenarii;

analizarea creantelor trecute și pierderilor;

analizarea incidentelor trecute;

inspecțiile privind sănătatea sau siguranța;

training pentru începători;

realizarea feed-back-ului între conducere și clienți.

Odata identificate zonele de risc, trebuie analizate prin stabilirea impactului și a probabilității de apariție pe baza unei matrice de analiză a riscurilor.

În practică, sunt alte categorii de riscuri, astfel:

Probabilitatea apariției:

riscuri potențiale să se producă dacă nu este un control eficient care să prevină;

riscuri posibile, sunt acele riscuri potențiale pentru care managementul nu a întreprins măsuri eficiente pentru a le elimina.

Natura riscurilor:

riscuri strategice, referitoare la realizarea unor actiuni gresite, legate de organizare.

riscuri informaționale, adoptarea unor sisteme nesigure sau neperformante pentru a prelucra informațiile și raportare;

riscuri financiare, legate de pierderea unor resurse financiare.

Conform Normelor generale privind exercitarea activitatii de audit public intern, riscurile se clasifica astfel:

riscuri de organizare, cum ar fi: neformalizarea procedurilor; lipsa unor responsabilitati precise; insuficienta organizare a resurselor umane; documentatia insuficienta sau neactualizata;

riscuri operationale, cum ar fi: neinregistrarea in evidentele contabile; arhivare necorespunzatoare a documentelor justificative; lipsa unui control asupra operatiilor cu risc ridicat;

riscuri financiare, cum ar fi: plati nesecurizate, nedetectarea operatiilor cu risc financiar;

alte riscuri, cum ar fi cele generate de schimbarile legislative, structurale, manageriale etc.

În România, prin aplicarea OMFP nr. 946/2005 privind implementarea sistemului de control managerial, cu modificarile si completarile ulterioare, s-a constituit grupul de lucru, conform articolului 3, cu atribuții privind reorganizarea sistemului de management financiar si control intern – SMFCI, care conțin necesitatea elaborării Registrului riscurilor și procedurile operaționale de lucru.

II.2. EVALUAREA RISCULUI

Marea majoritate a riscurilor se preteaza la riscurile financiare,există riscuri a căror imagine, riscul de reputatie, riscul de brand.

In concluzie, putem sa consideram că în România se utilizează o abordare a celor doua modalitati de evaluare a riscurilor.

Evaluarea riscurilor este parte a procesului operațional și trebuie să identifice și să analizeze factorii interni și externi care ar putea afecta în mod negativ obiectivele organizației.

Factorii interni pot fi, de exemplu, natura activităților entității, calificarea personalului, schimbări majore în organizare sau randamentul angajaților, iar factorii externi pot fi: variația condițiilor economice, legislative sau schimbările intervenite în tehnologie.

Evaluările riscurilor trebuie să acopere toată gama de riscuri din cadrul entității, de aceea trebuie lucrat la toate nivelele ierarhice, mai ales la cele înalte.

Procesul de evaluare trebuie să descopere riscurile măsurabile și riscurile nemăsurabile, cum ar fi cele operaționale, și să le selecționeze pe cele controlabile.

Managementul, prin activitățile de control prestabilite, identifică riscurile și le analizează evoluția acestora la nivelul organizației.

Departamentul de audit intern, fiind o structură independentă, reia analiza riscurilor stabilite de management în vederea evaluării sistemului de control intern.

Auditorii interni trebuie să raporteze rezultatele activității lor managementului general și orice slăbiciune semnificativă descoperită pe parcursul desfășurării auditului.

Cu toate acestea, auditorii se confruntă cu propriul lor risc: riscul de audit.

Ei trebuie să considere riscul de audit la nivel individual, cont bilanțier sau clasă de tranzacții. Această considerare îi ajută în conturarea ariei auditului și în stabilirea procedurilor de audit.

Evaluarea riscurilor este o preocupare atât a auditorilor interni, pe care o realizează în conformitate cu standardele lor profesionale, cât și a controlului intern, în vederea oferirii unor servicii performante pentru management.

Spre exemplu: dacă este o recesiune în România, va crește riscul neîncasării taxelor și impozitelor și în consecință trebuie să se reducă cheltuielile pentru a ne încadra în bugete până la sfârșitul anului.

Abordarea riscurilor trebuie să aibă în vedere că acestea comportă trei componente și anume:

riscul inerent este riscul ca o eroare materiala sa se produca si reprezinta totalitatea riscurilor care planeaza asupra organizatiei si poate fi constituit din riscuri interne sau externe, masurabile sau nemasurabile;

riscul de control, care este riscul ca sistemul de control intern al entității să nu împiedice sau să corecteze respectivele erori;

riscul de nedetectare, care este riscul ca o eroare materială rămasă să nu fie depistată, nici de auditori, motiv pentru care se mai numește și riscul de audit.

Acest risc este riscul de nedetectare, respectiv riscul ca o eroare materiala sa nu fie depistata, nici de control, nici de auditorii interni sau externi.

In practica riscurile de audit sunt riscuri reziduale care mai pot aparea chiar si dupa activitatea de monitorizare a riscurilor.

Riscurile de control sunt strâns legate de mediul de control și de activitățile de control implementate și trebuie astfel concepute încât să aducă riscurile la nivele acceptabile. În general, deficiențele constatate în sistemul de control intern reprezintă riscuri de control.

Riscurile de audit sunt riscuri reziduale care mai pot apare după monitorizarea riscurilor de către auditorii interni.

Riscul de audit reprezintă posibilitatea de a fi formulate recomandări și concluzii asupra entității auditate, eronate, în mod material, sau neconforme cu realitatea.

În practică, să nu uităm, auditorii interni evaluează și monitorizează riscurile semnificative privind entitatea auditată prin compararea propriei liste de riscuri cu riscurile controlului intern.

Faptul că nu analizează toate riscurile nu înseamnă că acceptă slăbiciunile minore.

Fiecare organizație are nevoie de mai multe elemente pentru instituirea unui sistem de control intern eficient, și anume:

existența unui mediu de control, respectiv: oamenii, competența profesională, integritatea și valorile lor;

evaluarea riscurilor și o urmărire adecvată a evoluției acestora, motiv pentru care trebuie știut unde se găsesc acestea în organizație;

odată știute riscurile, apare necesitatea activităților de control care să le elimină sau să le diminueze impactul.

Pentru o bună evaluare a riscurilor este nevoie să cunoaștem entitatea, activitățile auditabile, riscurile asociate și activitățile de control intern care funcționează.

Evaluarea riscurilor este o problemă permanentă deoarece condițiile se schimbă mereu, apar noi reglementări, apar oameni noi, apar obiective de actualitate și toate aceste schimbări modifică în permanență geografia riscurilor, care niciodată nu poate fi definitivată.

Evaluarea riscurilor înseamnă identificarea și analizarea riscurilor relevante în îndeplinirea obiectivelor, pentru a cunoaște modul în care trebuie să fie administrate.

Deoarece, condițiile economice, umane și de reglementare sunt într-o continuă schimbare, controlul intern trebuie să identifice și să se ocupe de riscurile speciale, asociate schimbării.

Analiza riscurilor nu reprezintă o știință exactă. Prin stabilirea activităților de control se urmărește ca riscurile ridicate să devină medii sau scăzute, până la o eventuală dispariție ulterioară. Oricum riscurile trebuie să „evolueze” în jos.

Analiza/evaluarea riscurilor este o etapă importantă în activitatea desfășurată de auditori și se efectuează pentru:

elaborarea planului de audit;

elaborarea programului de audit.

Activitatea de evaluare a riscurilor este o componentă esențială a managementului și ea trebuie realizată constant, cel puțin odată pe an, pentru identificarea tuturor riscurilor și cuprinde următoarele faze:

Identificarea elementelor/obiectelor auditabile care presupune un demers structurat plecând de la general la detaliu, așa cum rezultă din Figura nr. 10 – Stabilirea obiectelor auditabile;

Stabilirea riscurilor pentru fiecare obiect auditabil pe baza analizei operațiilor în funcție de anumite criterii concepute anticipat și efectuarea unor calcule de ierarhizare și clasare a acestora;

Măsurarea riscurilor care va fi funcție de probabilitatea apariției riscurilor și de impactul și durata consecințelor evenimentului.

Măsurarea riscurilor se realizează prin trei metode:

Metoda probabilităților care presupune următori pași:

permite măsurarea riscului major în raport cu ansamblul riscurilor;

evaluarea pierderilor probabile plecând de la instrumente statistice și de la o abordare istorică;

evaluarea directă a pierderilor anuale;

constatări și extrapolări, cu corecturi dacă este necesar.

Metoda factorilor de risc, care se identifică în prealabil plecând de la o clasificare pe categorii de riscuri, pe care o vom utiliza cu predilecție în prezenta lucrare.

Metoda matricelor de apreciere, plecând de la criteriile de apreciere și ponderile riscului privind:

Impactul financiar I – 35%

Probabilitatea de apariție P – 20%

Nivelul controlului intern CI – 45%

Spre exemplu, construim matricea pentru o entitate publică folosind o scară, de la 1-3, pentru criteriile de apreciere, în vederea măsurării riscurilor, astfel:

Fig.nr.4.Matricea factorilor de risc la o entitate publică

d) Clasificarea riscurilor se realizează,de asemenea prin trei metode:

Metoda de clasificare absolută în ordinea importanței scorului total prin valori ale riscului exprimate în procente:

Fig.nr.5.Matricea factorilor de risc la o entitate publică prin metoda absolută

Metoda clasificării relative utilizând o scară de valori determinată în prealabil: scăzut, mediu, ridicat.

Metoda clasificării matriciale în funcție de diverse combinații posibile. Se aleg criterii diverse aplicabile domeniilor care vor fi evaluate, tot pe o scală cu trei nivele: slab, moderat și grav.

e) Stabilirea controlului intern se realizează cu activitățile de control și constatarea dacă acestea sunt implementate sau nu în practică, conform modelului:

Fig.nr.6.Stabilirea controlului intern la o entitate publică

f) Ierarhizarea riscurilor ce vor fi catalogate cu risc mare și mediu:

Fig.nr.7.Ierarhizarea riscurilor la o entitate publică

g) Clasarea riscurilor

Fazele parcurse in etapa de evaluare a riscurilor, ne ajută să clasăm riscurile în funcție de gravitatea lor și aceasta la rândul ei ne va permite să realizăm o prioritizare a riscurilor pentru planul anual al activității de audit intern sau pentru programul de desfășurare a misiunii de audit intern, în sensul de a avea în vedere activitățile cu riscurile cele mai ridicate.

Evaluarea riscurilor pentru Programul de audit intern este o etapă cu o importanță majoră în desfășurarea misiunilor de audit intern.

Pentru realizarea acestei etape trebuie să fie implicați auditorii interni cu experiență, care cunosc bine entitatea auditată și metodologia de evaluare a riscurilor.

Realizarea unei evaluări a riscurilor competente și pertinente va conduce la stabilirea corectă a obiectelor auditabile, pe domeniile auditabile, ceea ce va reprezenta baza pentru asigurarea formulării concluziilor privind funcționalitatea/nefuncționalitatea sistemului de control intern din cadrul organizației.

Concluziile auditorilor interni obținute în urma recomandărilor stabilite prin intervenția la fața locului și întocmirea documentelor de lucru cerute de specificul derulării misiunii de audit intern, se vor materializa ulterior în etapa de raportare când la concluziile finale ale Raportului de audit intern este recomandat să se atașeze grile/scale de evaluare pe fiecare obiectiv auditat în cadrul misiunii.

II.3. MONITORIZAREA ȘI CONTROLUL RISCULUI

Controlul intern reprezintă ansamblul de dispozitive stabilite de conducere și implementate de către responsabilii de la orice nivel pentru controlarea funcționării activităților.

Conform celor indicate în standarde, obiectivele unei entități publice pot fi grupate in trei categorii:

eficacitatea și eficiența operațiilor;

fiabilitatea informațiilor interne și externe;

conformarea la legi, regulamente și proceduri interne.

O politică adecvată de control intern oferă managerului o asigurare rezonabilă că obiectivele sale vor fi atinse.

Aceasta presupune realizarea următoarelor operațiuni:

identificarea obiectivelor entității;

cartografierea proceselor;

analiza și evaluarea riscurilor care compromit îndeplinirea obiectivelor entității.

Analiza riscurilor este indispensabilă pentru ca dispozitivul de control intern să fie un instrument operațional permanent.

Recunoașterea gestionării riscurilor cu privire la controlul intern s-a concretizat prin apariția conceptului de management al riscurilor.

Activitățile de control intern sunt cu atât mai eficace cu cât sunt integrate în proceduri decât să se suprapună cu sarcinile curente: ele nu se limitează la operațiile de verificare efectuate de manageri asupra operațiilor realizate de subordonații lor sau la controale mutuale între executanți.

Este responsabilitatea managerilor să vegheze asupra eficienței dispozitivului de control intern în funcție de:

apetența lor pentru risc;

rezultatele evaluării riscurilor;

mijloacele de care dispun.

Este foarte important de reținut faptul că riscul 0 nu există.Găsirea unui echilibru optimal între nevoia de securitate și gestionarea eficientă a mijloacelor de care dispun managerii publici.

Demersul de control intern vizează gestionarea riscurilor care amenință activitatea organizației, fără ca acestea să poată fi eliminate complet.

Riscul de fraudă constituie o preocupare majoră pentru managerii financiari, mai ales atunci când resursele sunt constituite din bani publici.

Managerul, prin control intern, trebuie să realizeze o analiză obiectivă a vulnerabilității organizației sale, să implementeze măsuri eficace și cât mai puțin costisitoare prin care să consolideze securitatea.

Este responsabil de pilotajul întregului dispozitiv de control intern, asigurându-se că acesta acoperă riscurile principale și că este coerent în ansamblul său și eficient.

Fiecare manager din entitate trebuie să elaboreze politica de control intern la nivelul compartimentului / compartimentelor care depind de acesta ierarhic și funcțional.

Directorul financiar are o responsabilitate specială pe dispozitivul de control în ceea ce privește procesele contabile și financiare.

Acesta trebuie să aibă în vedere că procesele contabile pot reflecta operațiuni ale mai multor servicii, fie că ele inițiază anumite operații sau contribuie la finalizarea operațiilor financiare ori efectuează controale asupra acestora.

Managerii stabilesc dispozitivul de implementat, restul personalului implementează activitățile de control.

Auditul intern este una din activitățile menite să evalueze periodic dispozitivul de control intern și să propună, măsuri de îmbunătățire în vederea oferirii de sprijin managerilor pentru o mai bună gestionare a riscurilor, pentru atingerea obiectivelor.

Este o activitate independentă și obiectivă care se exercită prin respectarea unei metodologii și a unor reguli de deontologie definite prin norme internaționale de audit și preluate în referențiale naționale.

Pentru a-și menține obiectivitatea, auditorul nu are autoritate ierarhică asupra managerului și nu trebuie implicat în implementarea procedurilor auditate. De asemenea, nu este subordonat managerilor pe care îi auditează.

Acesta propune recomandări operaționale pentru ameliorarea eficacității dispozitivului de control intern dar de a căror implementare este responsabil doar managerul.

Desfășurarea unui demers de control intern în cadrul unei entități publice constituie un proiect în sine.

Inițierea acestui proiect presupune parcurgerea mai multor faze:

crearea unei echipe pilot ce are ca atribuție pilotajul;

realizarea unui diagnostic al sistemului de control managerial existent: trebuie analizate procedurile și practicile existente în cadrul entității raportate la prevederile standardelor;

elaborarea unui plan de acțiune care va constitui tabloul de bord al desfășurării demersului.

Implementarea unei politici de control intern nu răspunde unei nevoi pentru termen scurt.

Aceasta înseamnă că pilotajul implementării controlului intern trebuie să implice, pe lângă echipa de proiect, top managementul entității publice.

Este foarte important ca in stadiul de implementare, să se transmită tuturor compartimentelor entității publice semnale puternice privind importanța și finalitatea demersului.

Managerul general al entității publice ar trebui să conducă direct echipa de proiect.

El poate, să delege această responsabilitate înlocuitorului său de drept sau unei persoane de rang înalt din cadrul entității, și să participe la momentele “cheie” ale proiectului.

Echipa trebuie să cuprindă cel puțin persoanele cu funcție de conducere astfel încât să acopere ansamblul componentelor structurii organizatorice a entității publice.

O bună “instrumentare” a controlului intern nu garantează totuși reușita demersului pe termen scurt și cu atât mai puțin pe termen lung.

Provocarea managerilor constă mai degrabă în a obține adeziunea reală a întregului personal al entității publice la dezvoltarea sistemului de control intern.

Pentru a favoriza această aderare, managerii dispun de cel puțin trei pârghii:

acțiuni de comunicare și de pregătire, pentru a convinge în privința utilității colective a demersului și a implicării managerilor, pentru a da naștere unei culturi comune în acest sens în cadrul entității.

implicarea personalului prin participarea directă la conceperea dispozitivului de control intern, în special în faza de diagnostic. Aceasta poate avea forma de ateliere de lucru.

La aceste ateliere de lucru trebuie să participe manageri, de toate nivelurile, dar și persoane fără responsabilitate managerială. Dezbaterile din cadrul acestor ateliere favorizează identificarea factorilor de risc și definirea măsurilor de control intern corespunzătoare.

Participarea la aceste ateliere a personalului, însărcinat ulterior cu implementarea acestor măsuri, favorizează și mai mult aderarea lor la demers.

exemplul personal al managerilor, îndeosebi al managerului general, constituie o pârghie determinantă pentru reușita întregului demers de control intern.

Comunicarea deține un rol important în demersul de control intern și aceasta trebuie să aibă loc în două sensuri:

comunicarea “descendentă” de la top management către compartimentele entității, în vederea explicării, a demistificării și a promovării demersului. Comunicarea se poate face prin suporturi oficiale, dar se recomandă utilizarea, cu precădere, a unor suporturi mai puțin formale, scrise sau orale, menite să reafirme importanța demersului sau să insiste pe anumite aspecte “cheie” .

comunicarea “ascendentă”: este vorba despre raportarea către nivelurile corespunzătoare de management a informațiilor privind gestionarea riscurilor și îndeplinirea obiectivelor.

Managerii au responsabilitatea de a defini natura, gradul de agregare și termenul de colectare a informațiilor în funcție de obiective și de nivelul de responsabilitate.

Trebuie ținut cont și de costul producerii acestor informații. Cu cât costul este mai ridicat cu atât devine mai important riscul de exhaustivitate, de exactitate, deci de fiabilitate a informațiilor.

Ceilalți actori ai controlului intern, auditorii interni și controlorii financiari, pot, de asemenea, contribui la colectarea informațiilor esențiale privind funcționarea sistemului de control intern prin semnalarea disfuncționalităților constatate.

Implementarea unui demers de control intern constituie o oportunitate reală oferită managerilor pentru ameliorarea funcționării și a performanțelor entității.

Acest diagnostic inerent demersului permite:

identificarea disfuncționalităților sau a factorilor potențiali;

valorificarea celor mai bune practici elaborate în cadrul entității publice.

Trebuie asigurată permanența și durabilitatea dispozitivului de control intern.

Dispozitivul de control intern trebuie să se poată adapta constant la aceste evoluții, altfel riscă să nu mai garanteze controlarea operațiilor. Mai mult, el poate deveni astfel un factor de rigiditate în cadrul entității.

Miza este permanentizarea eficienței dispozitivului de control intern. Pentru aceasta, trebuie actualizate cu regularitate:

diagnosticul proceselor vitale pentru entitate;

cartografia riscurilor.

Această funcție de veghere poate fi încredințată unei structuri specializate, însărcinată cu managementul riscurilor.

Managerii trebuie să fie în continuare, fiecare la nivelul său, actori cheie ai adaptării dispozitivului la realitățile entității publice.

Ei trebuie să diagnosticheze cu regularitate procesele de care sunt responsabili.

Compartimentul de audit intern îi poate ajuta pe manageri să adapteze controlul intern în funcție de riscurile inerente activităților din cadrul entității.

II.4.PLANIFICAREA RASPUNSULUI LA RISC

O data ce riscurile au fost identificate, există o serie de opțiuni pe care managerul le poate adopta ca soluții.

Managerul examinează impactul pe l-ar avea situația de risc asupra proiectului și hotărăște că riscul nu trebuie să fie tratat.

Aceasta abordare ar trebui să fie utilizată doar în situațiile când impactul riscului este scăzut sau probabilitatea ca riscul sa aibă loc este foarte scazută. Această abordare este periculoasă pentru riscurile de nivel mediu sau înalt.

Managerul nu tratează riscul în mod “pro-activ”, ci îl monitorizează pentru a vedea dacă este mai mult sau mai puțin probabil pe parcursul trecerii timpului. Dacă riscul pare mai probabil, atunci echipa trebuie să-l trateze ulterior.

Aceasta abordare se aplică riscurilor puternice cu probabilitate scăzută de manifestare. Mai degrabă decât să elaboreze imediat un plan, Managerul preferă să creeze un plan doar dacă probabilitatea ca riscul să aibă loc este mare.

Avantajul este că resursele limitate sunt cheltuite doar pentru riscurile cele mai probabile. Dezavantajul este ca întârzierea reacției în abordarea riscului poate scădea probabilitatea tratării cu succes a riscului pe viitor.

A evita riscul înseamnăa elimina condiția care se află la baza problemei. Spre exemplu, dacă unei părți a proiectului îi sunt asociate riscuri înalte, atunci respectiva parte este eliminată din proiect. Riscurile asociate cu persoana vânzătorului pot fi înlăturate dacă respectivul vânzător este înlocuit cu un altul.

Aceasta este o metodă foarte eficientă de eliminare a riscului, dar bineințeles că nu poate fi utilizată decât în anumite situații.

În anumite situații, responsabilitatea privind managementul riscului poate fi înlăturată din sfera proiectului către o altă entitate sau terță parte.

Spre exemplu, riscurile de instalare pot fi înlăturate dacă această funcție este delegată unei terțe părți. Aceasta poate avea o experiență specială care-i permite să lucreze fără riscuri, sau chiar dacă riscul este încă prezent, el se află acum pe seama altora.

În majoritatea cazurilor, aceasta este abordarea recomandată.Dacă au fost identificate riscuri la adresa proiectului, de obicei trebuie să fie luate măsuri “pro-active” pentru ca riscurile să nu aiba loc.

Un alt scop al acestei tratări este ca impactul riscului să fie minim în cazul în care acesta are loc. În ambele cazuri se încearcă o diminuare a riscului, fie prin diminuarea probabilității, fie prin diminuarea impactului acestuia.

II.5. ANALIZA CALITATIVĂ ȘI CANTITATIVĂ A RISCULUI

Analiza riscurilor se realizează periodic, pentru a evalua riscul, eventuale modificări ale impactului si probabilitătii, aparitia unor riscuri noi, cu scopul raportării acestor evolutii ce influentează furnizarea de informatii privind eficacitatea controlului.

Procesul general de gestionare a riscurilor este supus unor examinări periodice pentru a se asigura de functionalitatea , de existenta unui sistem de prevenire a riscurilor si de stabilirea unor mecanisme de avertizare a nivelelor superioare de management cu privire la evolutia riscurilor sau aparitia altor riscuri neprevazute.

În practică, procesul de gestionare a riscurilor si activitatea de analiză sunt două activităti distincte care nu se substituie una alteia.

Principalele instrumente si tehnici utilizate îin procesul de analiză a riscurilor sunt:

autoevaluarea riscurilor, se realizeaza în scopul aprecierii riscului la nivelul organizatiei si se efectuează de fiecare salariat;

raportarea managementului de linie, responsabil cu administrarea riscurilor, către managementul superior, cu privire la activitătile pe care le-au intreprins, la închiderea exercitiului financiar, pentru a actualiza registrul riscurilor si să mentină un nivel de functionalitate procedurile de lucru;

echipe specializate de revizie si asigurare a procesului riscurilor care sunt analizate activitatile managementului de linie cu privire la responsabilitatile ce le revin in domeniul de activitate pe care il coordoneaza;

constituirea comitetelor de risc, care trebuie sa se stabileasca de catre conducere,care li se vor atribui urmaroarele roluri:

Comitetul de risc este format din membrii non-executivi, cu atributii privind monitorizarea riscurilor si evolutiei , emitând opinii asupra procesului de gestionare a riscurilor la nivelul organizatiei.

Este stabilit ca un for al directorilor executivi, care au responsabilitati in domeniul administrarii riscurilor si îsi impărtăsesc experiente in vederea elaborării propriilor măsuri de gestionare a riscurilor.

Această modalitate de organizare a comitetelor de risc includ si persoane non-executive. Atributiile privind monitorizarea riscurilor si procesul de gestionare la nivelul Comitetului de audit.Entitatile publice trebuie să se asigure de existenta functiei de audit intern în conformitate cu reglementările in vigoare.

Auditorii interni pot oferi consiliere managementului, în calitate de consultanti interni, pentru organizarea si dezvoltarea proceselor de gestionare a riscurilor, luând în considerare viziunea care o au asupra portofoliu de activităti care se derulează .

In acest sens, în conformitate cu standardele de audit:

– auditul intern nu se poate substitui de responsabilitătile pe care le are conducerea entitatii în administrarea riscurilor;

– auditul intern nu poate reprezenta un sistem integrat de revizuire a riscurilor ce este pus in practică de catre managementul general si personalul cu sarcini executive pentru atingerea obiectivelor programate.

Entitătile publice, vor trebui să-si constituie Comitetele de audit, formate din membri cu atributii executive, dar si din membri non-executivi si în care presedintele va fi membru non-executiv, care vor avea responsabilitati privind procesul gestionarii riscurilor, respectiv:

– sa asigure riscurile si evolutia acestora ca fiind monitorizată;

– sa ofere o privind functionalitatea procesului de gestionare a riscurilor,gradul de asigurare ;

– să emită o opinie generală privind gestionarea riscurilor.

Organizatia trebuie sa urmarească impactul activitătilor de management al riscurilor si succesul strategiei de management al riscului folosind urmatoarele criterii, pentru analiza sau revizuirea riscurilor.

III.RISCUL ȘI ACTIVITATEA DE LUARE A DECIZIILOR

III.1.CADRUL CONCEPTUAL AL DECIZIEI ȘI PROCESULUI DECIZIONAL

Deciziile constituie o componentă esențială a vieții și activităților noastre cotidiene, ele fundamentând comportamentele umane teleologice.

Intenționalitatea ființei umane este direct legată și concret exprimată prin actele sale decizionale.

Împreună cu rezolvarea de probleme, luarea deciziilor reprezintă o activitate complexă care implică predominant, sub aspect funcțional, mecanismele gândirii.

În sens larg, prin decizie se înțelege procesul cognitiv de gestionare a comportamentelor în situații alternative, subiectul trebuind să realizeze alegeri succesive ale variantei optime sau cel puțin convenabile.

Adoptarea unei decizii comportă o anumită procesualitate, concretizată în următoarea succesiune de etape:

recoltarea informațiilor cu privire la alternativele disponibile,

prelucrarea și evaluarea gradului de relevanță și de reprezentativitate a informațiilor recoltate,

compararea alternativelor pe baza unor criterii de eficiență prestabilite,

evaluarea raporturilor dintre pierderile și beneficiile potențiale pentru fiecare variantă,

alegerea unei alternative considerate cel puțin satisfăcătoare, dacă nu chiar optime,

execuția propriu-zisă a deciziei .

Oferă o perspectivă descriptiv-explicativă parțial diferită asupra dinamicii decizionale, identificând cinci faze ale acestui proces, din care primele trei sunt considerate predecizionale:

definirea problemei,

formularea soluțiilor alternative,

evaluarea și ierarhizarea soluțiilor alternative,

alegerea soluției (decizia propriu-zisă)

execuția deciziei.

În realizarea acestui proces gândirea se implică în fiecare dintre etape, prin determinarea valorilor de bază ale situației, prin anticiparea rezultatelor în termeni de câștiguri (beneficii) și pierderi (costuri), precum și prin evaluarea gradului de corectitudine a opțiunii făcute.

Un proces de decizie este considerat rațional dacă în urma utilizării unor proceduri raționale de prelucrare a informațiilor relevante se ajunge în final la selectarea celei mai bune decizii (optime).

Aceasta presupune ca subiectul să identifice informația relevantă pentru decizia ulterioară și să stabilească procedeul care urmează a fi folosit și pe care îl consideră optim pentru realizarea unei alegeri adecvate.

În teoria deciziei, principiul optimizării conform căruia, în condiții egale, trebuie aleasă alternativa cu valoarea cea mai mare, subiectul urmărind prin aceasta maximizarea câștigurilor așteptate și minimalizarea pierderilor, reprezintă una dintre strategiile care ghidează luarea unei decizii raționale.

Din punct de vedere psihologic însă, fiecare subiect realizează aprecieri diferite ale beneficiilor și pierderilor, procedând la reținerea anumitor alternative și la respingerea altora, adesea pe baza unor criterii și strategii mai puțin raționale.

În situațiile de incertitudine persistentă, procesul decizional dobândește un caracter iterativ: de la o stare actuală se poate reveni la una inițială, una și aceeași alternativă este analizată pe diverse criterii și din multiple perspective, acceptându-se sau respingându-se variante diferite pe baza reconsiderării cunoștințelor acumulate.

Într-un astfel de proces ciclic, decizia nu reprezintă punctul final, ci doar o etapă, ciclul reluându-se pe măsură ce subiectul dobândește noi informații care îl fac să-și reconsidere deciziile inițiale, în condiții de cunoaștere mai exactă.

În situațiile cu implicații și semnificații sociale crescute, deciziile sunt puternic influențate de normele și valorile socio-morale și culturale, de atitudinea subiectului față de acestea, de gradul său de dezirabilitate socială, de modul de anticipare a întăririlor sociale posibile .

Alături de procesele intelectuale, subsistemul afectiv-atitudinal, motivațional și volitiv-reglator intervine în dinamica decizională.

III.2.PROCESUL DE ELABORARE A DECIZIEI

La baza constituirii teoriei moderne a deciziei stau rezultatele cercetărilor efectuate în domenii diferite: psihologie, cibernetică, teoria jocurilor, teoria probabilităților, matematică etc.

Considerați fondatori ai teoriei moderne a jocurilor, J. von Neumann și O. Morgenstern sunt cei care utilizează pentru prima dată conceptul de probabilitate în explicarea actelor de decizie.

Propunându-și mai puțin descifrarea mecanismelor interne ale acestora, cât mai ales identificarea unor soluții optime de alegere decizională, autorii apelează la numeroase analogii între deciziile cotidiene și cele implicate în diferitele tipuri de jocuri de șansă.

Cercetările realizate până în prezent asupra comportamentelor decizionale au condus la conturarea a două tipuri de orientări teoretice: modelele normative și cele descriptive.

III.3.MODELE DECIZIONALE

MODELELE NORMATIVE ALE DECIZIEI

Elaborate de științele economice, au o fundamentare matematică complexă și sunt orientate spre elaborarea de proceduri matematice de calcul a soluției optime din multitudinea alternativelor decizionale posibile.

Aceste metode de elaborare a deciziilor, preconizate prin pozițiile teoriei normative, pornesc de la presupoziția raționalității subiectului uman decident, care în luarea unei decizii se comportă rațional, alegând alternativa optimă de acțiune, capabilă să-i asigure obținerea unui beneficiu optim.

O decizie este considerată rațională dacă reprezintă rezultatul unei analize logice a cunoștințelor relevante, ajungându-se în final la selectarea celei mai bune soluții.

Supoziția raționalității este întărită și de ipoteza omniscienței subiectului decident, care în stabilirea deciziei optime cunoaște și inventariază absolut toate alternativele posibile, evaluând toate semnificațiile și consecințele acestora, pentru ca abia apoi să o selecteze pe cea mai bună.

Modelele normative se bazează pe calculul a două mărimi: valoarea așteptată și utilitatea așteptată.

Prima reprezintă beneficiul pe care subiectul decident îl poate obține în cazul selecției unei anumite variante, fiind o mărime obiectivă, independentă de aprecierea subiectivă a subiecților, cea de a doua reprezintă tocmai percepția subiectivă a acestei valori.

Determinarea valorii așteptate se impune în situațiile de decizie cu rezultate probabile. Într-un studiu experimental în care au fost variate complexitatea deciziilor care trebuiau luate de un grup de subiecți, precum și timpul necesar alegerii variantei optime din mulțimea celor posibile.

În condiții de timp suficient și de complexitate redusă a deciziei, indivizii se comportă rațional, procedând la calculul utilității așteptate, în timp ce timpul scurt afectat deciziei și gradul crescut de complexitate al acesteia îi determină pe decidenți să folosească procedee euristice și tehnici simplificate de alegere decizională.

Prin urmare, modelul utilității așteptate este descriptiv pentru situațiile în care subiecții dispun de suficiente resurse de timp și prescriptiv pentru situațiile decizionale complexe sau limitate de timp, în timp ce modelul valorii așteptate este doar prescriptiv.

În cazul deciziilor reale, ambele se dovedesc însă limitate, deoarece arareori decidentul dispune de toate cunoștințele necesare luării unei decizii corecte, precum și de resurse de timp suficiente, ceea ce îi reduce semnificativ posibilitatea operării pe criterii strict raționale.

Oricât de juste s-ar dovedi în practică modelele normative de elaborare a deciziilor, ele nu dezvăluie însă nimic din mecanismele psihologice ale acesteia și, în consecință, nu pot furniza previziuni valide asupra comportamentului unui individ într-o situație dată.

Ele au mai degrabă rol prescriptiv decât descriptiv, indicând cum ar trebui realizată decizia și nu cum gândește și decide subiectul uman în mod real. Deși dispun însă de o valoare explicativă redusă, pot avea totuși o funcție corectivă.

Fundamentate pe presupoziția certitudinii, aceste modele sunt adecvate descrierii comportamentului uman în condiții caracterizate prin completitudinea cunoștințelor, ele fiiind considerate modele clasice de raționalitate.

MODELELE DESCRIPTIVE ALE DECIZIEI

Sunt rezultatul cercetărilor cibernetice asupra mecanismelor de rezolvare a problemelor în cadrul sistemelor deschise, precum și a studiilor sociologice și psihologice referitoare la raționalitatea subiecților individuali și colectivi.

Necesitatea elaborării lor a pornit de la criticile aduse modelelor raționaliste ale deciziei, considerate inadecvate pentru descrierea comportamentelor decizionale reale.

Tot mai multe cercetări de psihologie cognitivă s-au orientat spre studierea modurilor în care indivizii își elaborează teorii explicative și estimări ale evenimentelor realității și iau decizii în condiții de incertitudine.

Fundamentul teoretic al acestor modele este reprezentat de teoria raționalității limitate, elaborată de H.A. Simon, care consideră că, în condiții de cunoaștere limitată, tipică pentru situațiile curente în care indivizii, grupurile și organizațiile acționează, modalitățile de decizie sunt calitativ diferite de cele specifice modelului clasic de raționalitate.

În situațiile decizionale reale, faptul că subiectul decident dispunde de resurse cognitive și de timp limitate, îl vor determina să apeleze la strategii euristice în alegerea unei alternative.

Alternativa aleasă, chiar dacă nu este cea optimă, poate fi considerată o alternativă satisfăcătoare în raport cu câteva criterii considerate ca relevante.

Din mulțimea opțiunilor aflate la dispoziție, decidentul va selecta prima variantă care satisface aceste criterii, variantă care poate să nu fie în mod necesar cea optimă, deoarece subiectul nu dispune de suficiente resurse cognitive și temporale pentru a compara valoarea sau utilitatea tuturor variantelor posibile.

Decizia ar fi optimă doar în condițiile în care variantele decizionale ar fi integral cognoscibile.

În condiții de luare a deciziei sub presiunea timpului, subiectul utilizează însă un număr minimal de criterii, folosind o euristică de grupare a opțiunilor.

Raportate la aceste criterii minimale, rezultă două clase de alternative: dezirabile, cele îi care satisfac criteriile respective și indezirabile, adică nesatisfăcătoare. Apoi, din mulțimea variantelor dezirabile se alege în mod aleatoriu alta, fără a mai calcula utilitatea ei în raport cu celelalte.

Specific acestor noi modele este faptul că ele își concentrează atenția asupra mecanismelor raționalității în condiții de cunoaștere limitată, de incertitudine decizională. Spre deosebire de primele, modelele descriptive dispun de o valoare explicativă și predictivă mult mai crescută pentru comportamentele decizionale reale.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ PRIVIND GESTIUNEA RISCULUI DE

CREDITARE ÎN CAZUL ACORDĂRI UNUI CREDIT DE CĂTRE BRD UNEI PERSOANE FIZICE

Acest capitol prezintă din punct de vedere teoretic particularitățile creditului Prima Casa, este explicat fluxul creditării pentru o persoană fizică și este descrisă politica băncii referitoare la riscul de credit.

Din punct de vedere practic, este prezentat modul în care o persoană fizică se prezintă la Banca de Dezvoltare Română pentru a contracta un credit, se prezintă toate documentele de care acesta are nevoie pentru acordarea creditului solicitat și se detaliază modul în care analiștii fac evaluarea riscului.

IV.1. PREZENTAREA CREDITULUI CE FACE OBIECTUL STUDIULUI DE CAZ

Prima Casă IV locuințe finalizate, face parte din categoria creditelor pentru investiții imobiliare și se acordă în lei sau euro.

Obiectul creditului este diversificat și conține următoarele categorii:

locuințe finalizate, destinate achiziționării, inclusiv cele construite și date în exploatare prin, este posibilă emiterea de către bancă a unei promisiuni unilaterale de creditare;

locuințe nefinalizate, aflate în diverse faze de construcție, destinate achiziționării după finalizare, inclusiv cele construite prin, este posibilă emiterea de către bancă a unei promisiuni unilaterale de creditare;

locuințe noi, destinate achiziționării după finalizare, inclusiv pe cele construite prin ANL, este posibilă emiterea de către bancă a unei promisiuni unilaterale de creditare.

Titularii creditului pot fi:

persoane fizice, cetățeni români sau străini, rezidenți și nerezidenți din punctul de vedere al Regulamentului valutar;

nu dețin în proprietate exclusivă sau împreună cu soțul ori soția nicio locuință, indiferent de modul și de momentul în care a fost dobândită;

dețin în proprietate exclusivă sau împreună cu soțul ori soția cel mult o locuință, dobândită prin orice alt mod decât prin Program, în suprafață utilă mai mică de 50 m2.

În ceea ce privește vârsta solicitantului la data depunerii cererii de credit, aceasta trebuie să fie de minim 18 ani și maxim 70 de ani.

La sfârșitul perioadei de creditare vârsta acestuia trebuie să fie de maxim 75 de ani, în cazul în care este pensionar.

Venitul minim al solicitantului de credit trebuie să fie de 500 de lei/lună pentru creditele în lei, iar pentru creditele în valută de: 400 euro / lună valabil pentru toți clienții cu performanță financiară B, C și D (excepție: clienții din categoriile B, C si D cu venituri provenite din desfășurarea activității profesiilor liberale: avocați, medici, farmaciști, notari, experți contabili/evaluatori, arhitecți).

Pentru venituri între 350 – 400 euro, se solicită avizul PCR și RISC/RET; 300 euro / lună valabil pentru clienții care îndeplinesc cel puțin una din următoarele condiții: performanța financiară A cu venituri provenite din desfășurarea activității profesiilor liberale: avocați, medici, farmaciști, notari, experți contabili/evaluatori,arhitecți.

Perioada de creditare este de minim 120 de zile și maxim 240 de zile.

Valoarea creditului în euro sau echivalentul în lei este de minim 1000 de euro si maxim 95 % din prețul de achiziție prevăzut în antecontractul de vânzare-cumpărare, dar nu mai mult decât valoarea prevazută în raportul de evaluare a locuinței sau din documentele specifice procedurilor de licitați, dacă prețul de achiziție <= 60.000 euro sau maxim 57.000 euro, dar nu mai mult decât valoarea rezultată în raportul de evaluare, dacă prețul de achiziție > 60.000 euro.

Pentru ca banca să acorde creditul solicitantului de credit acesta trebuie să participe cu un avans minim de 5% din prețul de achiziție al locuinței, daca prețul acesteia este <= 60.000 Euro sau diferența dintre prețul de achiziție al imobilului și 57.000 euro dacă prețul de achiziție > 60.000 euro.

Există de asemenea și în cazul acestui tip de credit anumite comisioane de gestiune anuală, comision unic de analiză etc.

Dobânda este fixă sau indexabilă, iar în ceea ce privește rambursarea creditului aceasta poate fi făcută în avans, parțial sau integral poate avea loc la orice dată pe parcursul derulării creditului.

Solicitantului de credit îi este prevăzut obligatoriu încheierea unei polițe de asigurare imobiliară extinsă pentru toate riscurile a construcțiilor aferente locuințelor ipotecate, în valuta creditului; a fost încheiat contract de ipotecă mobiliară asupra creanțelor din polița de asigurare în favoarea Statului român reprezentat de MFP și a BRD și o asigurare de viață Grup BRD – AV (facultativă). Gradul de îndatorare se calculează după următoarea formulă: Gradul de indatorare (%) = (Chf +M) / (VT – Chsub – Chnef).

Pentru a face față riscului tot mai pregnant din activitatea bancară, BRD solicită titularului creditului anumite garanții: ipoteca mobiliară asupra conturilor bancare; ipoteca mobiliară asupra creanțelor; ipotecă asupra sumelor de bani blocate în cont bancar; ipotecă imobiliară.

Gradul de acoperire cu garanții trebuie să fie de minim 100% (Garantia Statului + 50%Ipoteca >= 100%).

IV 2. POLITICA BĂNCII DE DEZVOLTARE ROMÂNĂ PRIVIND

ADMINISTRAREA RISCULUI DE CREDIT

În conformitate cu Strategia de administrare a riscurilor, riscul de credit face parte din categoria riscurilor cărora BRD le acordă o atenție sporită, cu cât mai mult cu cât activele rezultate în urma operațiunilor de creditare reprezintă o pondere importantă din totalul activelor băncii.

Managementul riscului de credit va presupune maximizarea randamentului ajustat la risc prin menținerea unei expuneri față de riscul de credit în limite acceptabile.

Obiectivele managementului riscului de credit sunt următoarele:

dezvoltarea unui portofoliu sănătos de plasamente în creditare adică credite noi;

management activ al creditelor problemă și neperformante, prin abordarea clienților care se confruntă cu probleme financiare pe termen scurt și trecerea rapidă la executare silită dacă nu se întrevăd semnale de redresare economică;

derularea tranzacțiilor cu băncile de contrapartidă și instituții financiare externe în condiții de maximă prudență având în vedere contextul financiar.

Banca este expusă la riscul de credit ca urmare a activităților desfășurate, cum ar fi:

acordarea de credite persoanelor juridice;

acordarea de credite persoanelor fizice;

angajare în operațiuni de efectuare plasamente în titluri de datorie și de capital;

angajare în următoarele operațiuni cu alte instituții de credit: operațiuni pe piața valutară: operațiuni pe piața monetară, operațiuni pe piața instrumentelor financiare derivate, operațiunile documentare,

BRD acordă următoarele tipuri de credite:

după tipul clientului: credite pentru persoane fizice sau juridice;

după monedă: credite în lei sau valută(euro, dolari sau alte valute);

după termen: credite pe termen scurt(până la un an), credite pe termen mediu(până la 5 ani) și credite pe termen lun(peste 5 ani)

după destinație: credite de consum, credite credite de refinanțare și credite imobiliare/ipotecare;

după forma de acordare: credite revolving și credite cu rambursări treptate.

Conform Normei privind creditarea persoanelor fizice „creditul este orice angajament de punere la dispoziție a unei sume de bani ori prelungirea scadenței unei datorii, în schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei respective, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de acestă sumă sau orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță ori a altui drept la încasarea unei sume de bani.”

În accepțiunea băncii, în funcție de serviciul datoriei, creditele se clasifică în:

– Credite curente sunt acele credite care nu înregistrează întârzieri la plata principalului și la plata dobânzii;

Credite restanță sunt creditele care nu au fost rambursate conform contractului de credit

Bancar;

Credite îndoielnice sunt acele credite evidențiate în bilanțul băncii asupra cărora s-au

demarat procedurile de executare silită;

Credite în afara bilanțului sunt acele credite asupra cărora s-au demarat procedurile de

executare silită și sunt evidențiate în conturi extrabilanțiere;

Credite problemă sunt definite în procedura specifică;

Credite neperformante sunt creditele cu serviciul datoriei mai mare sau egal cu 90 de zile,

creditele îndoielnice și creditele în afara bilanțului.

Pentru atingerea obiectivelor propuse, BRD definește un cadru de administrare a riscului de credit în zona proceselor principale asociate acestuia, și anume:

Proceduri de identificare;

Proceduri de evaluare;

Proceduri de monitorizare;

Proceduri de reducere.

IV.2.1. PROCEDURI DE IDENTIFICARE

Procedurile de identificare sunt constituite de operațiunile prin care BCC sesizează potențialul de risc pe care îl implica tranzacția de creditare.

Identificarea riscului de credit are loc atunci când se doresc a se iniția noi tranzacții de creditare sau pe parcursul derulării tranzacției.

Banca va identifica riscul de credit derivat din calitatea contrapartidei și asociat produselor sale de creditare.

Riscul de credit aferent debitorului se identifică în primul rând pornind de la bonitatea împrumutatului, înainte de a se lua în considerare garanțiile și caracteristicile tranzacției. În realizarea acestei cerințe se folosesc informațiile furnizate de documentația de creditare constituită de client, dar și datele externe/interne pe care banca le are la dispoziție.

IV.2.2. PROCEDURI DE EVALUARE

Procesul de evaluare se delurează pe două nivele:

la nivel individual, de contrapartidă;

la nivel global, asupra întregului portofoliu.

Procesul de evaluare se derulează și asupra proceselor de creditare și urmărește să măsoare riscul de credit asociat produselor de creditare.

Acest proces se va derula cel puțin semestrial, la nivelul Direcției Risc și va urmări să stabilească costul net al riscului.

Un rezultat negativ, respectiv dacă se consideră că acest produs influențează negativ toleranța la risc a băncii (impune cheltuieli ridicate cu gestiunea creditelor, provizioane în comparație cu beneficiile aduse) va duce obligatoriu la revizuirea condițiilor specifice de creditare ale produsului.

La nivel individual, evaluarea se derulează prin determinarea ratingului și scoring-ului de credit.

Aceste două instrumente se folosesc atât în etapa de analiză a solicitării de credit, cât și pe parcursul derulării creditului, și urmăresc să stabilească probabilitatea nerespectării obligațiilor contractuale de către debitor.

Ratingurile/scoringurile sunt sisteme de indicatori, care, prin agregare, generează un rezultat pe care banca îl asociază unei clase de risc.

Sistemul de indicatori urmărește atât bonitatea financiară a clientului, cât și aspectele nefinanciare ce caracterizează o afacere.

Metodologia de determinare a rating-ului și a scoring-ului de credit se revizuiește, BRD ajustând parametrii și sistemul de punctaj, în funcție de profilul de risc adoptat pentru anul în curs și de rezultatul analizelor asupra calității creditelor și împrumutaților.

Această acțiune se derulează la nivelul Direcției de Risc, cu o frecvență cel puțin anuală.

Procedurile de evaluare la nivel global sunt constituite de operațiunile prin care BRD clasifică activele supuse riscului, respectiv creditele și partea aferentă contractelor de credit care la momentul respectiv nu s-a transformat în credit (împrumuturi neutilizate, partea neangajată din linia de credit).

Banca Română de Dezvoltare stabilește proceduri prin care să se deruleze clasificarea creditelor în scopul reflectării riscului de credit asociat contrapartidei. BRD clasifică toate creditele din portofoliul său în conformitate cu reglementările în vigoare BNR într-una din categoriile „Standard”, „În Observație”, „Sub-Standard”, „Îndoielnic” și „Pierdere”.

Criteriile de clasificare luate în considerare sunt:

performanța financiară (evaluarea performanței financiare se va face pe baza punctajului agregat al factorilor cantitativi și calitativi);

serviciul datoriei;

inițierea de proceduri judiciare.

Cadrul normativ intern al clasificării creditelor este reprezentat de Norma de evaluare a

performanțelor financiare a entităților economice, clasificarea creditelor și stabilirea provizioanelor de risc de credit.

În cazul în care au fost inițiate proceduri de faliment sau de recuperare a creditului pe calea executării silite, creditul va fi clasificat în mod automat „Pierdere".

Clasificarea creditelor acordate aceluiași client va urma principiul contaminării.

IV.2.3. PROCEDURI DE MONITORIZARE

Acestea sunt procedurile prin care BRD urmărește evoluția riscului de credit. Procedurile de monitorizare sunt structurate pe două nivele:

monitorizare individuală, asupra evoluției riscului la nivelul împrumutului;

monitorizare globală, asupra întregului portofoliu al Băncii, prin prisma unor indicatori de risc grupați într-un sistem de limite.

Monitorizarea individuală urmărește să stabilească dacă prin evoluția economico-financiară a debitorului, banca poate fi expusă mai mult sau mai puțin la riscul de credit decât anterior, la data asumării expunerii.

BRD va asigura urmărirea evoluției activității debitorului și după acordarea creditului

în scopul sesizării de semnale de risc.

Monitorizarea globală a riscului de credit și riscului de concentrare se face prin intermediul sistemului de limite, scopul acestuia fiind de a avertiza managementul asupra

creșterii riscurilor la care banca se expune, astfel încât să fie adoptate rapid decizii pentru a elimina cauzele care pot duce la eventuale pierderi.

IV.2.4. PROCEDURI DE REDUCERE

Sunt reprezentate în prima instanță de modul în care banca înțelege să implementeze și să aplice tehnici de diminuare a riscului (garanțiile), precum și de măsurile pe care aceasta le adoptă pentru reducerea impactului manifestării riscului de credit asupra rezultatelor sale financiare (provizioane).

De asemenea. această secțiune tratează și modalitățile de reducere a impactului riscului prin aplicarea procedurilor de transfer.

Politica privind administrarea riscului de credit va fi revizuită cel puțin anual, dar și ori de câte ori sunt semnalate modificări de orice natură, cu impact semnificativ asupra capacității băncii de a gestiona riscul de credit.

Modul de respectare a prevederilor cuprinse în prezenta politică face obiectul controlului de risc derulat de către Direcția Risc.

IV.3. FLUXUL CREDITĂRII ÎN CADRUL BĂNCII DE DEZVOLTARE ROMÂNĂ AGENȚIA PASCANI

La data de 28.02.2014 persoana fizică Circov Claudiu, se adresează Băncii de Dezvoltare Română, agenția Pascani pentru contractarea unui credit.

Clientul dorește un credit imobiliar de tipul Programului Prima Casă prin care să-și poată achiziționa un imobil.

Consilierul clientelă persoane fizice îl informează pe domnul Circov Claudiu despre produsul pe care acesta dorește să-l procure de la bancă și în același timp îi oferă informații cu privire la documentele pe care acesta trebuie să le prezinte pentru ai putea spune dacă se încadrează sau nu pentru primirea acestui tip de credit.

Cosilierul clientelă îi comunică clientului Circov Claudiu faptul că există 2 etape importante pentru acordarea creditului și anume :

a. Etapa de Pre-aprobare financiară prin care Consilierul Clientelă pe baza documentelor solicitate clientului verifică dacă acesta se încadrează în normele Băncii pentru a primii creditul.

Documentele solicitate clientului sunt următoarele :

Actele solicitantului, adică copie după Cartea de Identitate și implicit a soție care deși nu participă cu veniturile va fi și ea proprietară a imobilului achiziționat pe baza creditului obținut, Carte de identitate Circov Claudiu”.

Copie după certificatul de căsătorie

Adeverință de venit model BRD.

Copie după cartea de muncă sau contractul individual de muncă pe perioadă nedeterminată cu toate actele adiționale.

O recomandare din partea angajatorului.

Fluturașii de salariu pe ultimele 3 luni.

Certificat de rețineri și venituri în Contul Impozitului pe Venitul Persoanelor fizice.

Declarația pe propria răspundere autentificată la notar, conform căreia titularul fie nu deține în proprietate exclusivă sau împreună cu soțul ori soția, nicio locuință, indiferent de modul în care a fost dobândită, fie deține în proprietate exclusivă sau împreună cu soțul ori soția, cel mult o locuință, dobândită prin orice alt mod decât prin programul Prima Casa, în suprafață utilă mai mică de 50 mp.

Deoarece clientul lucrează în străinătate și dorește să participe cu veniturile de acolo toate aceste documente trebuie traduse în limba română de către un traducător autorizat și apostilate de ambasada țării în care lucrează.

Tot în această etapă clientul Circov Claudiu completează cererea de credit, unde specifică valoarea creditului care este de 33.500 de euro din care minim 5% trebuie să acopere clientul potrivit programului Prima Casă.

Clientul dorește să achite 2.000 de euro deci BRD realizează analiza de acordare a creditului pentru suma de 31.500 pe perioada de 240 de luni și cu o dobândă variabilă.

b. Etapa de Aprobare finală se realizează de către Centrala Băncii după ce aceasta verifică toate documentele prezentate de client băncii.

Pe lângă documentele din pre-aprobarea financiară, Centrala Băncii mai are nevoie de următoarele documente pentru ai putea acorda creditul clientului :

Contract / antecontract vânzare-cumpărare pentru imobilul finanțat, din care să reiasă valoarea de vânzare a imobilului, modalitatea de plată și valoarea avansului achitat .

Actele de proprietate ale imobilului ce urmează a fi finanțat prin credit ;

Raportul de evaluare pentru imobilul ce urmeaza a fi finanțat prin credit ;

Dovada constituirii avansului ;

Extras de carte funciară privind înscrierea proprietății ;

Certificatul de eficiență energetică privind încadrarea în una din clasele A, B sau C ;

Polița de asigurare a imobilului finanțat.

Actele aduse de client sunt verificate din punct de vedere al formei și conținutului adică dacă prezintă ștersături sau corecturi, dacă sunt conforme cu originalul dacă sunt aparent falsuri sau nu, etc.

Dacă documentația de credit este completă Consilierul Clientelă înregistrează primirea dosarului în registrul unic de intrare a documentelor, după care verifică existența/deschide cont curent pentru client.

Dacă acest pas a fost trecut Consilierul Clientelă calculează modul cum se încadrează clientul la rambursarea creditului (capacitatea de rambursare a acestuia) și anume prin faptul că totalul ratelor de credite de consum ale clientului nu trebuie să depășească 60% din media aritmetică a salariului net realizat de acesta sau în cazul în care intervin coplătitori pe lângă venitul acestuia se iau în considerare și veniturile întregii familii.

În cazul nostru venitul net reflectat în adeverința de venit din data de 28.02.2014 a solicitantului salariat al Hispano Alcala Promociones este în valoare de 863.95 euro, deci corespunde acestei cerințe.

Folosind aplicația electronică Consilierul Clientelă începe să alcătuiască analiza prescoring a clientului; se introduc în această aplicație toate datele furnizate de client (nume, prenume, date de identificare, adresă, veniturile, alte rate, dacă este proprietar al locuinței unde locuiește, de cât timp lucrează în prezentul loc de muncă, câte persoane are în întreținere, număr de telefon, dacă este căsătorit, dacă este pensionar sau nu, cât timp mai are până la pensie, etc.)

După introducerea acestor date aplicația furnizează pe loc automat un punctaj scoring aferent analizei făcute, acest punctaj trebuind să fie cel puțin 16 pentru ca banca să accepte cererea de credit a clientului în sens contrar când punctajul scoring este sub acest barem cererea sa va fi respinsă automat.

În situația de față în urma introducerii datelor referitoare la clientul nostru Circov Claudiu s-a obținut un punctaj scoring foarte bun care corespunde pe deplin pentru ca cererea de credit a acestuia să fie acceptată de banca ce acordă creditul.

După parcurgerea acestor etape clientul Circov Claudiu este informat de Consilierul Clientelă de faptul că dosarul său de credit cu toate documentele pe care banca i le-a solicitat va merge spre analiza la Centrala BRD de la Iasi și de asemenea la Fondul de Garantare a Statului pentru abrobare și va dura cel puțin două săptămâni, iar în momentul în care agenția Pascani va primi un răspuns din partea centralei băncii BRD va informa clientul.

Analiza creditului se realizează în mod exclusiv la nivelul Departamentului de Creditare

Populație, realizându-se astfel separarea efectivă a funcției de analiză a riscului de credit de funcția de promovare și vânzare a produselor de credit, care se realizează la nivelul unităților teritoriale prin intermediul consilierilor clientelă.

Analiza creditului, reprezintă procesul prin care Banca, pe baza unor informații furnizate de documente puse la dispoziție de client și a oricărei informații relevante obținute din alte surse, stabilește dacă clientul are bonitatea necesară și urmărește limitarea la maxim a expunerii Băncii la riscul de credit.

Procesul de analiză a creditului va cuprinde o analiză de formă și o analiză de fond care va avea atât o dimensiune cantitativă, cât și calitativă.

Analiza de formă presupune verificarea tuturor documentelor anexate la cererea de credit, conținutul acestora și semnarea lor de către persoanele autorizate, corelațiile dintre diferitele informații, etc.

Trecerea la următoarea etapă, analiza de fond, se va face numai după ce se realizează cu toata atenția analiza de forma, etapa decisivă pentru a continua

acțiunile pentru întocmirea dosarului de credit.

Analiza de fond constă în verificarea și interpretarea unor indicatori calitativi și cantitativi pe baza datelor din cererea de credit și introduse în aplicația informatică.

Analiza de fond va cuprinde:

Analiza de fond calitativă presupune realizarea următoarelor verificări, în vederea fundamentării deciziei de creditare:

Verificarea modului în care solicitantul/soțul, soția /codebitorului/garantului și-a achitat obligațiile în relațiile cu alte instituții de credit prin:

consultarea bazelor de date CRB și a Biroului de Credit ,consultarea listei negre, verificarea adresei domiciliului/reședinței solicitantului și a numărului de telefon pentru solicitant/codebitori/garanți,

verificarea unității care a eliberat adeverința de venit pentru solicitant/codebitori/garanți,

verificarea solicitărilor de credit și a soțului/soției în baza de date a Arhivei Electronice de

Garanții Reale Mobiliare (AEGRM), alte verificări.

Analiza de fond cantitativă presupune: încadrarea clientelei țintă pe clase de risc de nerambursare stabilirea nivelurilor maxime admise pentru gradul total de îndatorare, diferențiat pe categoriile de clientelă, venitul net obținut de solicitant conform documentelor prezentate, funcție de destinația creditului (credit de consum fără garanții reale de tipul ipotecilor sau valorilor financiare, credite garantate cu ipotecă, credite garantate cu ipoteci asupra proprietăților imobiliare locative sau a terenurilor intravilane, depozit colateral, titluri de stat, scrisoare de garanție bancară emisă în favoarea clientului de către o bancă recunoscută.

Gradul total de îndatorare se determină ca pondere a angajamentelor totale de plată decurgând din credite sau alte finanțări rambursabile în venituri eligibile ajustate din care s-au dedus cheltuielile.

Pentru facilitățile de creditare la care nu sunt stabilite scadențele lunare se va lua ca și obligație de plată lunară 3% din valoarea aprobată a acesteia (indiferent de gradul de utilizare).

La acordarea creditului, se va avea în vedere ca pe întreaga perioadă de acordare a creditului gradul total de îndatorare a solicitantului se încadrează în nivelul maxim admis aplicabil acestuia.

Comisioanele și alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute în contractele încheiate cu debitorii, rămân constante pe întreaga perioadă de acordare a creditului

În situația creditelor preluate se va respecta gradul maxim de îndatorare și procedura de stabilire a acestuia menționata de prezenta Normă.

În baza informațiilor existente, administratorul de credite va determina performanța financiară a solicitantului, cu respectarea prevederilor interne în vigoare, urmând ca referatul de creditare să conțină mențiuni referitoare la categoria de performanță financiară.

După realizarea acestei analize de către centrala băncii aceasta informează agenția dacă va acorda credit clientului sau nu.

În cazul nostru, clientului Circov Claudiu i-a fost aprobată cererea de credit și va

primi creditul în valoare de 31.500 pentru achiziționarea imobilului.

Atunci când BRD în calitate de creditor aprobă acordarea creditului clientului Circov Claudiu în calitate de debitor aceștia încheie 4 tipuri de contracte și anume :

Contract de credit nr.29/28.03.2014 semnat în data de 29.03.2014; prin care de stabilește, valoarea aprobată a creditului, moneda creditului, rata dobânzii, dobânda anuală efectivă, valoarea totală plătibilă, comisioanele, garanțiile, rambursarea creditului. Creditul s- a aprobat integral la data de 29.03.2014, cu o rată a dobânzii variabilă.

Contract de ipotecă imobiliară asupra conturilor bancare nr. 29B/28.03.2014 semnat în data de 29.03.2014.

Contract de ipotecă imobiliară asupra creanțelor nr.29C/28.03.2014 semnat în data de

29.03.2014.

Contract de garantare pentru achiziția de locuințe PC4-35840/11.03.2014.

Pe lângă aceste documente clientul împreună cu Consilierul Clientelă trebuie să semneze și următoarele documente prevăzute în anexe : convenția de depozit colateral constituit în scopul garantării și sau rambursării creditului pentru persoane fizice; ipoteca asupra sumelor de bani blocate în cont bancar, cererea de înscriere a garanției reale mobiliare în Arhiva Electronică a Garanțiilor reale .

Pentru a putea pune la dispoziția clientului creditul acesta trebuie să încheie obligatoriu o poliță de asigurare cu o societate de asigurări privind asigurarea imobilului și facultativ

poate încheia și o asigurare de viață.

Clientul Circov Claudiu încheie atât o asigurare a locuinței cât și o asigurare de viață cu societatea Groupama.

Consilierul clientelă realizează Calculul Dae astfel creditul se acordă cu o dobândă indexabilă pe baza indicelui monetar EURIBOR la 3 luni + 3.65 puncte procentuale, marja care este fixă pe toată durata derulării creditului.

La data încheiereii prezentului contract indicele EURIBOR are valoarea de 0.6770.

De altfel banca în cauză, adică BRD nu înregistrează nici o expunere la riscul de credit, căci aceasta are drept garanție imobilul care face obiectul creditului și de asemenea contractul de ipotecă mobiliară asupra conturilor bancare ale clientului.

După îndeplinirea cumulativă a condițiilor enumerate mai sus, Banca va pune la dispoziție Creditul în contul Împrumutatului, prin virarea sumei aferente contractului de vânzare-cumpărare direct în contul vânzătorului.

CONCLUZII

Investigarea riscului la nivelul managementului financiar al întreprinderii constituie un demers complex, având în vedere multipla determinare a riscului și diversitatea surselor și a factorilor de risc la nivelul întreprinderii.

Analiza aspectelor legate de dezvoltarea tendințelor actuale în managementul riscului a demonstrat importanța pe care guvernanța corporatistă trebuie să o dețină precum și necesitatea implementării principiilor managementului durabil.

Astfel, au fost identificate zonele de risc (economică, financiară, fiscală) și factorii de risc

aferenți (structura costurilor, structura financiară, reglementările fiscale).

În continuare, s-a procedat la evaluarea riscului folosind metode statisticomatematice

bazate pe coeficienți de elasticitate și dispersie, ambele fiind o măsură a variabilității indicatorilor de rezultate financiare.

Riscul este un element permanent în viața oamenilor și a afacerilor pe care ei le întreprind.

Din această cauză, de el trebuie să se țină seama în cazul tuturor analizelor și deciziilor ce se iau, pentru a nu fi nevoiți să constatăm ulterior că „socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”, să nu fim nevoiți să suportăm eventuale pierderi financiare sau alte efecte negative din cauza neluării în calcul a riscului și a măsurilor de protejare împotriva lui.

Având în vedere instabilitatea mediului de afaceri și impactul potențial al acesteia asupra

indicatorilor financiari, s-a procedat la determinarea intervalelor de încredere

pentru un set de indicatori financiari, utile în realizarea de previziuni financiare,

însoțite de valorile medii ale indicatorilor, la nivelul eșantionului analizat și al

sectorului de activitate din care fac parte întreprinderile analizate.

În urma întocmirii lucrării am ajuns la concluzia că activitatea desfășurată în cadrul agenției Pascani a Băncii de Dezvoltare Română este una profesională, de înaltă calitate, efectuată la un nivel superior în conformitate cu prevederile legale și cerințele normelor interne ale acesteia.

De asemenea am reușit să înteleg modul de desfășurare a operațiunilor atât din perspectiva clientului cât și din perspectiva băncii, mai precis operațiunile pe care le realizează Consilierul Clientelă pentru acordarea unui credit persoanelor fizice.

La realizarea părții practice a lucrării, am efectuat o documentare amănunțită a unui dosar de credit din cadrul băncii, de unde am constatat profesionalismul și corectitudinea pe care se bazează toate activitățile desfășurate.

De altfel, am analizat procesul de creditare a unei persoane fizice, client fidel al Băncii de

Dezvoltare Română, am parcurs toate etapele propuse de acest proces și le-am tratat în mod amănunțit.

În urma analizei efectuate, am constatat că solicitantul se încadrează în cerințele prevăzute de bancă și este candidatul ideal pentru contractarea unui astfel de credit imobiliar, Prima Casă. Banca îi acordă creditul solicitantului în valoare de 31.500, pe o perioadă de 240 de luni, cu o dobândă indexabilă.

Scopul contractării acestui tip de credit este acela de achiziționare a unui imobil.

Clientul garantează acoperirea creditului cu imobilul achiziționat pe baza creditului primit de la bancă.

Prin urmare societatea bancară este favorizată datorită faptului că nu este expusă riscului de credit, fapt pentru care centrala băncii aprobă acordarea acestui credit.

Din cauză că împrumutatul a solicitat creditul în valută, banca este expusă totuși unui tip de risc și anume riscului valutar.

Ca și propuneri, având în vedere situația economică cu care se confruntă economia la nivel mondial și în consecință și cea de la nivel național, Banca de Dezvoltare Română trebuie să-și îmbunătățească înțelegera și practica gestiunii resurselor bancare pentru a-și administra cu succes diferite game de produse și servicii.

Aceasta poate gestiona cu succes riscurile bancare, dacă recunoște rolul strategic al gestiunii resurselor, și dacă adoptă măsuri precise de adaptare a performanței la risc.

În opinia mea, Băncile pot gestiona cu succes riscurile bancare dacă recunosc rolul strategic al modelelor de rating, dacă folosesc evaluarea, analiza si gestiunea în vederea îmbunătățirii calității examinării băncilor.

BIBLIOGRAFIE

Boghean Florin (2010) Contabilitatea în procesul de asistare a deciziilor, Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj Napoca,pag 29;

Boghean Florin,(2010) Ghid de formare antreprenoriala, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2005,pag 73;

Ceocea Costel (2010) Riscul în activitatea de management ,Editura Economică, București, pag 23;

Ciobanu Gheorghe (1011) Macroeconomie, Editura Risoprint, Cluj Napoca, pag.56;

Cocriș Vasile, Dan Chirleșan (2010) Managementul bancar și analiza de risc în activitatea de creditare, Editura “Universității Alexandru Ioan Cuza “, Iași, pag 26;

Hlaciuc Elena Boghean Florin (2008) Normalizarea informatiei contabile în România, Editura Catier, Chisinau, pag 36;

Hlaciuc Elena (2010) Agenda pentru manageri si profesionisti, Editura: Didactica si Pedagogica, pag.35;

Ghită Marcel, Boghean Florin, Hlaciuc Elena, Ghiță Răzvan (2010) Guvernanța corporativă și auditul intern, Editura Tipo Moldova, Iași;

Ghită Marcel (2005) Control financiar componentă a mecanismului economiei de piată, Editura Universitaria, Craiova, pag 36;

Ghită Marcel, Mares Valerică (2002) Auditul performanței finanțelor publice, Editura

CECCAR, București, pag 27;

Ghită Marcel,Sprânceană Mihai (2004) Auditul intern al instituțiilor publice,Editura Tribuna Economică, București, pag 36;

Ghită Marcel, Ghită Emil (2007) Audit si control, Editura Fundatiei “Romania de Maine”, Bucuresti, pag 36;

Ghită Marcel, Ghiță Emil, Domnișoru Sorin (2004) Manual de audit intern, Editura Sitech, Craiova, pag.51;

Ghită Marcel, Pereș Ion, Popescu Marian, Bunget Ovidiu, Croitoru Ion (2005) Audit public intern –concepte și metodologii, Editura Mirton Timișoara pag.28-33;

Ghită Marcel (2005) Auditul intern, Editura Economică, București, pag.21-23;

Hada Teodor (2010) Gestiunea Financiară a întreprinderii, Editura Aeternitas, editia a -2-a, pag.38;

Matiș Eugenia Ana (2010) Managementul Performanței și Riscului în Băncile Comerciale din România, Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, pag 83;

Treapăt Laurențiu Mihai (2011) Managementul și asigurarea riscurilor bancare în România, Editura Economică. București, pag 60.

Vlad Mariana (2012) Contabilitatea si auditul financiar la institutiile de credit,Editura Sedcom Libris, Iasi, pag.131;

Legea nr.30/1991 privind societățile comerciale,cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr.672/2002 privind auditul public intern;

OMFP nr.946/2005 privind aprobarea Codului controlului intern ,cuprinzând standardele de management si control intern la entitațile publice și pentru dezoltarea sistemelor de control;

OMFP nr. 38/2003 pentru aprobarea Normelor generale privind exercitarea activitatii de audit public intern, Monitorul Oficial nr. 130 bis/2003;

Site-ul oficial al Băncii Naționale a României http://www.bnr.ro.

Site-ul oficial al revistei eFinance, http://www.efinance.ro .

Site-ul oficial al revistei Tribuna Economică, http://www.tribunaeconomica.ro.

Site-ul http://www.bursa.ro.

Site-ul oficial al Băncii de Dezvoltare Română www.brd.ro

BIBLIOGRAFIE

Boghean Florin (2010) Contabilitatea în procesul de asistare a deciziilor, Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj Napoca,pag 29;

Boghean Florin,(2010) Ghid de formare antreprenoriala, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2005,pag 73;

Ceocea Costel (2010) Riscul în activitatea de management ,Editura Economică, București, pag 23;

Ciobanu Gheorghe (1011) Macroeconomie, Editura Risoprint, Cluj Napoca, pag.56;

Cocriș Vasile, Dan Chirleșan (2010) Managementul bancar și analiza de risc în activitatea de creditare, Editura “Universității Alexandru Ioan Cuza “, Iași, pag 26;

Hlaciuc Elena Boghean Florin (2008) Normalizarea informatiei contabile în România, Editura Catier, Chisinau, pag 36;

Hlaciuc Elena (2010) Agenda pentru manageri si profesionisti, Editura: Didactica si Pedagogica, pag.35;

Ghită Marcel, Boghean Florin, Hlaciuc Elena, Ghiță Răzvan (2010) Guvernanța corporativă și auditul intern, Editura Tipo Moldova, Iași;

Ghită Marcel (2005) Control financiar componentă a mecanismului economiei de piată, Editura Universitaria, Craiova, pag 36;

Ghită Marcel, Mares Valerică (2002) Auditul performanței finanțelor publice, Editura

CECCAR, București, pag 27;

Ghită Marcel,Sprânceană Mihai (2004) Auditul intern al instituțiilor publice,Editura Tribuna Economică, București, pag 36;

Ghită Marcel, Ghită Emil (2007) Audit si control, Editura Fundatiei “Romania de Maine”, Bucuresti, pag 36;

Ghită Marcel, Ghiță Emil, Domnișoru Sorin (2004) Manual de audit intern, Editura Sitech, Craiova, pag.51;

Ghită Marcel, Pereș Ion, Popescu Marian, Bunget Ovidiu, Croitoru Ion (2005) Audit public intern –concepte și metodologii, Editura Mirton Timișoara pag.28-33;

Ghită Marcel (2005) Auditul intern, Editura Economică, București, pag.21-23;

Hada Teodor (2010) Gestiunea Financiară a întreprinderii, Editura Aeternitas, editia a -2-a, pag.38;

Matiș Eugenia Ana (2010) Managementul Performanței și Riscului în Băncile Comerciale din România, Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, pag 83;

Treapăt Laurențiu Mihai (2011) Managementul și asigurarea riscurilor bancare în România, Editura Economică. București, pag 60.

Vlad Mariana (2012) Contabilitatea si auditul financiar la institutiile de credit,Editura Sedcom Libris, Iasi, pag.131;

Legea nr.30/1991 privind societățile comerciale,cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr.672/2002 privind auditul public intern;

OMFP nr.946/2005 privind aprobarea Codului controlului intern ,cuprinzând standardele de management si control intern la entitațile publice și pentru dezoltarea sistemelor de control;

OMFP nr. 38/2003 pentru aprobarea Normelor generale privind exercitarea activitatii de audit public intern, Monitorul Oficial nr. 130 bis/2003;

Site-ul oficial al Băncii Naționale a României http://www.bnr.ro.

Site-ul oficial al revistei eFinance, http://www.efinance.ro .

Site-ul oficial al revistei Tribuna Economică, http://www.tribunaeconomica.ro.

Site-ul http://www.bursa.ro.

Site-ul oficial al Băncii de Dezvoltare Română www.brd.ro