. Gestiunea Lichiditatilor Intreprinderii Si Inflatia

INTRODUCERE

Eficiența în utilizarea activelor este vitală pentru atingerea unei performanțe corporaționale bune. Managementul numerarului și al valorilor mobiliare lichide nu este, deci, cu nimic diferit. Pe de o parte, deținerea de valori mari în cont curent sau în valori mobiliare foarte lichide duce la suportarea unui cost de oportunitate de vreme ce fondurile bănești ar fi putut fi investite în alte tipuri de active cu o rată mai mare de rentabilitate. Totuși, acest cost poate fi neglijat datorită siguranței oferite de deținerea unor astfel de active foarte lichide în vremuri nesigure.

Gestiunea de trezorerie trebuie să rezolve problema esențială a gestiunii financiare pe termen scurt a întreprinderii, și anume echilibrul plăților pe termen scurt cu cel al încasărilor pe termen scurt. Aceasta presupune procurarea unor resurse suplimentare atunci când plățile depășesc încasările și/sau plasamente pe termen scurt a lichidităților disponibile temporar în vederea fructificării acestora.

Pentru managementul întreprinderii nu este ușor a menține nivelul fluxurilor capabil să asigure reluarea ciclului de exploatare. Managementul se află în fața unor dificile probleme ce trebuie soluționate, soluționare ce se bazează pe cunoașterea profundă a mediului întreprinderii, a influențelor pozitive sau negative exercitate de mediul în care se află întreprinderea. Calitatea deciziilor luate de managerii firmei depinde și de gradul de cunoaștere a procesului inflaționist și a efectelor sale reciproc adverse antrenate.

Prin urmare, interpretarea datelor contabilității prin intermediul analizei financiare stă la baza întregului ,,eșafod” decizional pe termen scurt, mediu și lung. Din acest motiv, datele contabilității trebuie să fie cât mai fidele realității economice la momentul prelucrării lor cu instrumente, tehnici și metode specifice analizei financiare.

Într-o economie hiperinflaționistă, raportarea fără retratare a rezultatelor și a poziției financiare în moneda locală nu este utilă. Banii își pierd puterea de cumpărare într-o asemenea măsură, încât compararea sumelor ce rezultă din tranzacții și alte evenimente ce au avut loc la momente diferite, chiar în timpul aceleași perioade contabile, induce în eroare.

Un management eficient al numerarului, inclusiv în condiții inflaționiste, este important pentru toate firmele. Managerii financiari, lucrând împreună cu băncile, au dezvoltat diferite tehnici de ridicare și depunere de sume în numerar, care facilitează procesul de disponibilizare de fonduri și astfel permit firmelor să își valorifice cât mai curând fondurile din contul curent.

CAPITOLUL 1

GESTIUNEA LICHIDITĂȚILOR, COMPONENTĂ A FUNCȚIEI ÎNTREPRINDERII

1.1. GESTIUNEA – INSTRUMENT AL MANAGEMENTULUI FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII

Zona de studiu și acțiune pentru știința financiară a întreprinderii este reprezentată de forma modernă de organizare și desfășurare a activității economice denumită cu termenul general de întreprindere. Întreprinderea este o celulă economică, socială și financiară a cărei rațiune constă în crearea unei avuții materiale, spirituale sau intelectuale urmărindu-se satisfacerea unei piețe a consumatorilor.

Întreprinderea poate fi privită ca un sistem bio-social, adică un sistem deschis, cuprinzând drept elemente subsisteme vii și nevii, reunite sub influența unor linii de forță interne, ale societății și ale naturii în general cu scopul de a pune la dispoziția sa și a societății potențial economic sub formă de substanță, energie, informație, încorporate în produse și servicii.

Odată constituită ca sistem, întreprinderea începe să funcționeze în ansamblul economiei naționale și chiar al economiei mondiale sau altfel spus întreprinderea se integrează în sistemul general al pieței.

Definită ca sistem, întreprinderea se comportă după regulile generale. Sistemul va trece la starea de echilibru spre starea de proces sub impulsul unor forțe interne și externe, iar această stare de proces se va exterioriza sub forma unor evenimente vizibile.

Numeroasele fluxuri și relații ce caracterizează întreprinderea modernă au determinat abordarea sistematică a acesteia, fiind considerată ca sistem economico-social care îndeplinește cinci funcții de bază, existând tot atâtea sectoare de management în cadrul managementului întreprinderii, astfel: de producție, cercetare-dezvoltare, comercial(ă), financiar(ă), a(l) resurselor umane.

Privite ca subsisteme, funcțiile întreprinderii și relațiile dintre ele reprezintă module de susținere a structurii organizatorice și de armonizare a tuturor activităților pentru realizarea obiectivului acesteia.

Rolul primordial al funcției financiare în cadrul întreprinderii este de a maximiza valoarea întreprinderii prin fluxurile financiare viitoare actualizate, întrucât întreprinderea este, în cele din urmă, o sumă de investiții, iar investitorii pretind maximizarea valorii investiției.

Realizarea obiectivului de bază al funcției financiare a întreprinderii este determinată de punerea în aplicare a unui sistem de metode de gestiune financiară. Gestiunea financiară este un principiu de conducere și organizare a activității întreprinderii care urmărește gospodărirea judicioasă a resurselor de care dispune sau atrase în circuit în vederea obținerii maximului de eficiență din activitatea desfășurată. De asemenea, managementul financiar (gestiunea financiară) poate fi definit(ă) ca o funcție a întreprinderii a cărui scop constă în asigurarea permanentă cu fondurile necesare pentru exploatarea curentă și pentru investiri, la timpul potrivit, la un preț avantajos, cu costuri cât mai scăzute, fără a se pierde autonomia financiară față de terți, posibilitatea de afaceri, incluzând și controlul rentabilității operațiunilor angajate cu aceste fonduri. Pe de altă parte, prin această funcție se acționează pe linia controlului bunei utilizări a fondurilor și a realizării rentabilității scontate.

Ca expresie operațională a finanțelor întreprinderii, gestiunea financiară cuprinde un ansamblu de decizii, operațiuni și modalități de organizare a activității financiare în vederea procurării și utilizării capitalurilor în scopul obținerii, repartizării și utilizării rezultatului final, respectiv a profitului.

Gestiunea financiară presupune aplicarea în activitatea întreprinderii a două principii de bază:

– autonomia funcțională a întreprinderii, respectiv libertatea în modul de procurare și gestiune a capitalului total;

– eficiența, respectiv obținerea maximului de rezultate în urma gospodăririi și utilizării capitalului.

De asemenea, pentru o gestionare eficientă este necesar să se țină seama cel puțin de următoarele două principii: (i) accelerarea fluxurilor ce presupune sporirea, într-o anumită perioadă, a sumei fondurilor disponibile pe care întreprinderea ar putea să le plaseze din nou în condițiile când accelerarea este însoțită de economii la dobânzi, manoperă, materiale etc. și beneficii suplimentare și (ii) reducerea costurilor (manageriale și de oportunitate) a fondurilor necesare.

O gestiune financiară eficientă impune definirea prealabilă a nevoilor financiare ale întreprinderii, stabilirea politicii de investire în active imobilizate, o viziune clară asupra dimensionării stocurilor ținând cont de relația cu furnizorii, durata ciclului de producție, precum și de riscul de nerealizare a valorii mărfurilor produse. De asemenea, o analiză a politicii credit-client pe baza condițiilor pieței și a posibilităților de expansiune este absolut necesară pentru o gestiune financiară realistă.

Gestiunea financiară se realizează începând cu previziunile pe linia planului de investiri și finanțări și previziuni ale bugetului de trezorerie care, în final, formează punctul de plecare al unui sistem de control al gestiunii. După elaborarea previziunilor, gestiunea financiară are rolul de a selecta cele mai convenabile mijloace și procedee de finanțare, pentru ca, ulterior, să abordeze metode și criterii de analiză a situației financiare a întreprinderii.

Un aspect esențial al gestiunii financiare îl constituie controlul financiar. Activitatea de control financiar își propune compararea și stabilirea diferențelor între previziuni și realizări exprimate în echilibrul financiar și rentabilitate, să stabilească diagnosticul nerealizărilor financiare care afectează întreprinderea, măsurile susceptibile de a fi aplicate pentru înlăturarea disfuncționalităților observate și pentru redresarea situației financiare și chiar de a revizui previziunile și obiectivele care n-au fost corect dimensionate.

Gestiunea financiară este, în cele din urmă, o practică finalizată și depinde de obiectivele urmărite în politica generală a întreprinderii. Activitatea de gestionare financiară este concretă: gestionarea trezoreriei, concentrarea fondurilor, controlul asupra investițiilor.

1.2. DEFINIȚII ÎN PERIMETRUL LICHIDITĂȚILOR LA NIVEL DE ÎNTREPRINDERE

Într-o accepțiune globală, trezoreria sau lichiditățile reprezintă diferența între activele și datoriile a căror lichiditate și exigibilitate sunt imediate.

Mai concret, conceptul de trezorerie a căpătat în timp mai multe expresii:

– cea mai restrânsă pune semnul egalității între trezorerie și disponibilități (la bancă și în casă în lei și în devize, carnetele de cecuri cu limită de sumă, sub formă de acreditive în lei și în devize);

– o alta mai extensivă include alături de disponibilități titlurile de plasament susceptibile de a se transforma în disponibilități;

– o a treia, acreditată de Planul Contabil General Francez, se apropie de noțiunea de trezorerie netă; în anii ’70 trezoreria netă a fost definită ca diferență între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment și măsurată ca diferență între disponibilități și creditele de trezorerie (suma dintre creditele bancare pe termen scurt și soldurile creditoare ale conturilor curente), această definiție fiind utilizată, pe plan conceptual, pentru desemnarea diferenței dintre activele cu lichiditate imediată și datoriile cu exigibilitate imediată;

– o a patra extinde conținutul de trezorerie netă, adăugând disponibilităților titlurile de plasament, iar ansamblului credite pe termen scurt + solduri creditoare ale conturilor curente efectele comerciale scontate, dar neajunse la scadență, precum și creanțele cedate (incluse în categoria angajamentelor în afara bilanțului), această expresie fiind operațională în contextul întocmirii tabloului de finanțare;

– în sfârșit, pentru omul de afaceri, trezoreria poate fi înțeleasă ca totalitatea mijloacelor de care o întreprindere dispune pentru a face față plăților.

Conform normei internaționale IAS 7, expresia fluxuri de trezorerie desemnează ansamblul intrărilor și ieșirilor de lichidități sau de echivalente de lichidități. Lichiditățile se referă la fondurile disponibile și la depozitele la vedere. Echivalentele de lichidități sunt plasamente pe termen scurt, foarte lichide, convertibile cu ușurință într-o mărime determinată de lichidități și a căror valoare nu riscă să se schimbe în mod semnificativ.

Fluxurile de trezorerie nu cuprind mișcările între elementele care constituie lichidități sau echivalente de lichidități pentru că aceste componente fac parte din gestiunea trezoreriei întreprinderii. Or, un tablou al fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte intrările și ieșirile de fonduri generate de activitățile de exploatare, de investiții și de finanțare. Cât privește gestiunea trezoreriei, aceasta cuprinde plasamentul excedentelor de lichidități în echivalente de lichidități.

1.3. GESTIUNEA DE TREZORERIE

1.3.1. CONCEPTUL DE ,,GESTIUNEA TREZORERIEI”

O întreprindere plasată în câmpul operațional al pieței, chiar dacă structurile economiei sunt numai în tranziție către ceea ce desemnăm astăzi prin economia de piață, nu poate răspunde favorabil fenomenelor de incertitudine și de risc fără o gestiune a trezoreriei sale ca subansamblu al gestiunii financiare.

Gestiunea de trezorerie (sau gestiunia netă a fost definită ca diferență între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment și măsurată ca diferență între disponibilități și creditele de trezorerie (suma dintre creditele bancare pe termen scurt și soldurile creditoare ale conturilor curente), această definiție fiind utilizată, pe plan conceptual, pentru desemnarea diferenței dintre activele cu lichiditate imediată și datoriile cu exigibilitate imediată;

– o a patra extinde conținutul de trezorerie netă, adăugând disponibilităților titlurile de plasament, iar ansamblului credite pe termen scurt + solduri creditoare ale conturilor curente efectele comerciale scontate, dar neajunse la scadență, precum și creanțele cedate (incluse în categoria angajamentelor în afara bilanțului), această expresie fiind operațională în contextul întocmirii tabloului de finanțare;

– în sfârșit, pentru omul de afaceri, trezoreria poate fi înțeleasă ca totalitatea mijloacelor de care o întreprindere dispune pentru a face față plăților.

Conform normei internaționale IAS 7, expresia fluxuri de trezorerie desemnează ansamblul intrărilor și ieșirilor de lichidități sau de echivalente de lichidități. Lichiditățile se referă la fondurile disponibile și la depozitele la vedere. Echivalentele de lichidități sunt plasamente pe termen scurt, foarte lichide, convertibile cu ușurință într-o mărime determinată de lichidități și a căror valoare nu riscă să se schimbe în mod semnificativ.

Fluxurile de trezorerie nu cuprind mișcările între elementele care constituie lichidități sau echivalente de lichidități pentru că aceste componente fac parte din gestiunea trezoreriei întreprinderii. Or, un tablou al fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte intrările și ieșirile de fonduri generate de activitățile de exploatare, de investiții și de finanțare. Cât privește gestiunea trezoreriei, aceasta cuprinde plasamentul excedentelor de lichidități în echivalente de lichidități.

1.3. GESTIUNEA DE TREZORERIE

1.3.1. CONCEPTUL DE ,,GESTIUNEA TREZORERIEI”

O întreprindere plasată în câmpul operațional al pieței, chiar dacă structurile economiei sunt numai în tranziție către ceea ce desemnăm astăzi prin economia de piață, nu poate răspunde favorabil fenomenelor de incertitudine și de risc fără o gestiune a trezoreriei sale ca subansamblu al gestiunii financiare.

Gestiunea de trezorerie (sau gestiunea pe termen scurt) reprezintă un domeniu larg al gestiunii financiare. Gestiunea trezoreriei regrupează ansamblul deciziilor, regulilor și procedurilor care asigură la costul cel mai redus menținerea echilibrului financiar instantaneu al întreprinderii.

Gestiunea de trezorerie stabilește și urmărește nevoile de mijloace bănești pentru realizarea sarcinilor de exploatare, pe baza unui buget de venituri și cheltuieli, stabilește creditele pe termen scurt ce vor fi utilizate, cuantumul și costurile aferente, precum și posibilitățile de plasament pe termen scurt.

Pentru înt⁲eprinderile mici și mijlocii problemele financiare cele mai importante sunt legate de gestiunea nevoilor ciclului de exploatare și modul lor de finanțare. Pentru marile întreprinderi aria problemelor financiare este mai extinsă: ele elaborează o politică financiară în vederea posibilităților de utilizare a numeroase surse de finanțare, care urmează să fie aplicată pe o perioadă mai îndelungată și care se concretizează în proiectarea unei anumite structuri financiare, în politica de îndatorare promovată, ca și în previzionarea rentabilității proiectelor avute în vedere.

Gestiunea de trezorerie își propune folosirea unor mijloace pentru optimizarea încasărilor și plăților și pentru menținerea echilibrului financiar cu costuri cât mai reduse. Confruntarea sumei încasărilor cu diferența dintre nevoile de active circulante și fondul de rulment determină apariția, existența sau absența creditelor pe termen scurt.

O componentă importantă a gestiunii de trezorerie o constituie previziunea pe termen scurt a echilibrului financiar al întreprinderii, înțelegând prin aceasta anticiparea unor echilibre între încasări și plăți, între nevoile de surse pentru exploatare și sursele proprii plus cele împrumutate – echilibru care are în vedere atât cuantumul fluxurilor, cât și periodicitatea sau ritmul în care urmează a avea loc.

Gestiunea pe termen scurt urmărește două cerințe importante: să minimizeze costul capitalului, dacă trezoreria este negativă și se impune apelul la credite și să maximizeze rentabilitatea capitalului, dacă trezoreria este pozitivă și se impune efectuarea unor plasamente pe termen scurt; în al doilea rând să obțină o flexibilitate maximă a echilibrului financiar (procurarea fondurilor necesare și utilizarea sau plasarea celor care prisosesc).

Gestiunea de trezorerie ocazionează intervenția simultană, atât a deciziei de finanțare, cât și a celei de plasament; alegerea modalităților de finanțare pe termen scurt apare mai importantă decât a formelor de plasament când trezoreria este negativă și invers dacă trezoreria este pozitivă.

În sfârșit, o dimensiune deloc neglijabilă a gestiunii trezoreriei este reprezentată de gestiunea riscurilor financiare ceea ce presupune utilizarea unor instrumente de asigurare și de speculație atunci când ratele de schimb și ratele dobânzii oscilează foarte mult la intervale scurte de timp.

Problema gestiunii riscurilor financiare devine cu atât mai acută astăzi când întreprinderile românești sunt supuse presiunii unei puternice creșteri a ratei dobânzii ca urmare a creșterii ratei inflației și a unei încetiniri a creșterii economice, pentru a nu mai vorbi că în unele sectoare de activitate țara noastră se confruntă cu o ,,creștere economică negativă”.

Una din cele mai licitate politici de gestiune a trezoreriei, pe plan mondial, este ,,gestiunea zero”. Ea constă în menținerea cât mai aproape de zero a soldurilor de disponibilități în vederea reducerii costurilor de gestiune a trezoreriei. Gestiunea de tip zero întâmpină o serie de dificultăți, mai ales în cazul întreprinderilor cu numeroase fluxuri financiare reglate prin cecuri, data de prezentare în bancă a cecurilor neputând fi prevăzută cu exactitate.

1.3.2. ELEMENTELE FUNDAMENTALE ALE GESTIUNII DE TREZORERIE

Elementele fundamentale ale gestiunii de trezorerie sunt:

– accelerarea încasărilor și reducerea fondurilor neutilizate existente în conturi bancare;

– alegerea mijloacelor de plată adaptate nevoilor întreprinderilor;

– optimizarea trezoreriei.

a). Accelerarea încasărilor este o preocupare care începe încă de la negocierea contractului economic, când se stabilesc termenele și instrumentele de plată ce urmează a se utiliza. Pe parcurs, furnizorul poate acționa în direcția accelerării recuperărilor, cointeresând clienții să plătească mai repede oferind în schimb bonificații sau cote de rabat încă de la efectuarea livrărilor.

b). Alegerea termenelor reale de plată și a instrumentelor de decontare adecvate poate permite accelerarea intrărilor de fonduri sau temporizarea (alungirea) termenelor de plată . Spre exemplu, plata cu cecuri efectuată de client nu înseamnă că furnizorul poate dispune imediat de suma respectivă. Timpul care se scurge între ordinul de plată dat băncii de un client și înscrierea sumei respective în contul furnizorului se numește în literatura de specialitate float. Acest termen reprezintă numărul de zile în care banii se găsesc în circuit poștal și bancar. Altfel spus, float-ul reprezintă ansamblul sumelor intrate în sistemul bancar, fără a fi apărut în creditul contului întreprinderii pentru a dispune de ele sau ansamblul sumelor debitate în contul întreprinderii, dar rămase la dispoziția băncii. Float-ul este în funcție de elementele materiale și administrative, precum și de durata circuitului poștal al documentelor, practica bancară și numărul de zile de bancă (zile-valoare). Zile-valoare (date-valoare sau zile de bancă) apar ca urmare a datei calendaristice folosite de bancă pentru înscrierea în cont a operațiunii în scopul calculării dobânzii debitorului.

c). Optimizarea trezoreriei se întemeiază pe trei principii: utilizarea judicioasă a creditelor, după ce în prealabil au fost selectate cele mai ieftine și mai suple; promovarea unei tehnici adecvate de plasament a excedentelor de trezorerie; evitarea, pe cât posibil, a unor conturi creditoare sau a unor conturi debitoare care comportă costuri.

O îndatorare optimă pe linia trezoreriei urmărește un credit redus și o suplețe sporită a utilizării respectivei posibilități de creditare. Când se apreciază costul, este necesar să se aibă în vedere atât nivelul dobânzii, cât și numerarul și cuantumul diverselor comisioane bancare. Ca linie tactică se poate opta fie pentru un credit mai scump, dar mai suplu, fie pentru unul mai ieftin, dar mai puțin suplu.

În ceea ce privește plasamentele pe termen scurt trebuie avute în vedere trei direcții: randament ridicat, lichiditate bună și risc redus. Cum asemenea plasamente, care să întrunească cumulativ cele trei condiții, nu există, va trebui ca întreprinderea să accepte un oarecare compromis, urmărind cu precădere un aspect sau altul, fără să le poată obține integral pe toate trei.

Pentru optimizarea trezoreriei se impune, de asemenea, ca întreprinderea să-și organizeze relații cu banca de maniera în care să evite, pe cât posibil, ca, în același interval de timp, să aibă deschise mai multe conturi, unele având solduri debitoare, ceea ce reflectă o folosire mai puțin eficientă a fondurilor, iar altele solduri creditoare, adică fonduri împrumutate, care comportă un cost superior ratei dobânzii.

Controlul gestiunii de trezorerie urmărește descoperirea erorilor de gestionare și evaluare a câștigurilor potențiale. Practic, controlul gestiunii de trezorerie constă în urmărirea diferitelor conturi ale întreprinderii. Un control eficient al gestiunii de trezorerie, permite evaluarea câștigurilor potențiale de trezorerie, susceptibili de a fi obținute în condițiile unei trezorerii zero, adică atunci când a fost realizată la timp fuziunea conturilor, cu compensări de solduri debitoare și creditoare, când s-a reușit reducerea finanțărilor în perioada de excedente de fonduri sau când au fost utilizate cele mai ieftine și suple credite în perioada de deficit de trezorerie.

1.4. PREVIZIUNEA PE TERMEN SCURT A ECHILIBRULUI FINANCIAR

În fond gestiunea trezoreriei întreprinderii presupune stabilirea unui optim între costurile mijloacelor de finanțare și veniturile obținute din plasamentele de trezorerie. În plus, o gestiune eficientă a trezoreriei presupune ca întreprinderea să dispună la momentul voit de disponibilități suficiente pentru a face față exigibilităților imediate. Pentru aceasta trebuie prevăzute mărimea și data exigibilităților și disponibilităților instantanee, rezultând din funcționarea întreprinderii. Este, deci, nevoie de o gestiune previzională a trezoreriei firmei.

Previziunile de trezorerie vizează descrierea evoluției disponibilităților înainte și după mobilizarea creditelor pe termen scurt de care dispune o întreprindere. Rolul previziunilor de trezorerie este de a contribui la securitatea financiară și la rentabilitatea întreprinderii printr-o reducere a cheltuielilor de natură financiară.

Literatura de specialitate relevă că în practica țărilor occidentale sunt întâlnite mai multe tipuri de previziune a trezoreriei în funcție de datele disponibile și de interesele urmărite de gestiunea financiară cuprinse în bugete lunare, trimestriale, semestriale sau anuale, și anume:

planul de finanțare pe termen lung;

bugetul trezoreriei;

previziunea de trezorerie pe termen foarte scurt (situație zilnică a trezoreriei).

Planul de finanțare are drept obiectiv asigurarea echilibrului între utilizări și resurse pe termen lung. Pentru a construi planuri de finanțare sau tablouri de fluxuri previzionate se recurge la metoda fluxurilor.

Plecând de la situația trezoreriei de la începutul anului, utilizând datele de ieșire din contul de rezultate previzionate, integrând noile utilizări și noile resurse determinăm situația trezoreriei la finele anului. Avantajul acestui model este acela că pune accentul pe suma trezoreriei de la finele anului. Alte metode fac să apară variația anuală de trezorerie.

Scăzând din E.B.E., prevăzut prin contul de rezultate previzionat, variațiile N.F.R. se obține o previziune a lui E.T.E. Ținând cont de fluxurile în afara exploatării (repartiție, investiții și finanțare) obținem o previziune a trezoreriei la sfârșit de an.

Planul de finanțare este utilizat pentru a defini strategia financiară a întreprinderii. El poate fi la originea deciziei de mărire a capitalului, de lansare a unui împrumut obligatar sau să procedeze la o răscumpărare a unei întreprinderi. Planul de finanțare permite trezorierului să întrevadă cu o primă aproximare perioadele în cursul căreia trezoreria va fi excedentară sau deficitară.

Bugetul de trezorerie este o situație previzională întocmită, în general, lună de lună privind încasările și plățile întreprinderii. Utilitatea lui este legată direct de volumul și calitatea datelor financiar-contabile de care dispune întreprinderea, plecând de la bugetul de exploatare și planul de investiri și finanțări.

Obiectivul previziunilor lunare este acela de a transforma utilizările și resursele anuale ale planului financiar în încasări și plăți lunare. Ținând cont de ritmul de încasări și plăți ale previzionărilor lunare se va calcula, lună de lună, o trezorerie excedentară sau deficitară.

Lunaritatea permite înțelegerea mai exactă a sezonalității activităților întreprinderii.

Studiul condițiilor de plată a clienților și furnizorilor conduce la o mai bună cunoaștere a relațiilor întreprinderii cu exteriorul și cu principalii săi parteneri. Ea permite, de exemplu, aprecierea vulnerabilității întreprinderii în caz de decalaj de plăți ale clienților sau în fața unei cereri de accelerare a lichidărilor din partea furnizorilor.

Abordarea lunară a încasărilor și a cheltuielilor comportă două operațiuni:

mai întâi, evidențierea lunară a facturilor;

apoi, evidențierea lunară a încasărilor care constă în a prevedea repartiția în timp a încasării efective a venitului înscris în factură.

Evidențierea lunară a încasărilor este realizată în funcție de durata creditelor acordate clientelei și ținând seama de incidența tuturor întârzierilor de plată susceptibile de a interveni până la încasarea definitivă a venitului facturilor.

Pentru a ajunge aici, trebuie să se analizeze cum au fost repartizate încasările în cursul perioadei anterioare. Aceste procente statistice ar putea fi aplicate încasărilor previzionale, sub rezerva schimbărilor aduse de amânarea consimțită a plății.

Pentru cheltuieli, prognoza este facilitată de faptul că întreprinderea are toate mijloacele să determine momentele în care ea va trebui să achite plățile sale. Întreprinderea se găsește, deci, eliberată de incertitudinea legată de întârzierile de plată ale clienților.

Pentru cumpărări, trezorierul folosește o tehnică analoagă celei a vânzărilor în scopul evidențierii lunare a plăților. Se determină apoi desfășurarea lunară a recepționării mărfurilor, după care se procedează la evidențierea lunară a plăților, având la bază amânările plății negociate cu furnizorii.

Pentru cheltuielile de exploatare, trezorierul trebuie să distingă elementele cheltuielilor pentru care este posibil să se identifice exact plățile efective (salari, impozite, chirii, taxe sociale) și cele care sunt în funcție de programele de producție și de vânzări (transporturi, comisioane).

Alte plăți de exploatare (furnituri și servicii diverse), care la data angajamentului sunt incerte și a căror importanță nu justifică o analiză individuală, sunt global abordate, adică masa lor totală este repartizată forfetar, cel mai adesea prin fracțiuni lunare egale.

Pentru alte elemente (investiții, capitaluri permanente), care corespund operațiunilor cu caracter nonrepetitiv și adesea programate în timp, scadența plăților este previzibilă fără dificultate.

Chiar dacă TVA este un impozit care nu afectează contul de rezultate, întreprinderea joacă rolul de colector al acestui impozit față de stat. Într-adevăr, în fiecare lună trebuie să plătească trezoreriei soldul datorat între TVA datorată vânzărilor și TVA deductibilă cumpărăturilor lunii precedente. În acest context, întreprinderea suportă un efect de numerar defavorabil când ea acordă o amânare de plată prea lungă clienților, în timp ce ea apare imediat datoare cu TVA.

Dacă soldurile lunare sunt toate pozitive nu se pune nici o problemă de finanțare pe termen scurt. Se va verifica dacă această situație nu rezultă din existența unui fond de rulment net excedentar și se va studia formele de plasament cele mai adecvate pentru rentabilizarea acestor disponibilități excedentare: plasamente pe termen scurt, extinderea termenului sau a volumului creditului-client, cu influențe favorabile asupra cifrei de afaceri, plata mai rapidă a furnizorilor ceea ce contribuie la creșterea credibilității și bonității sau reducerea fondului de rulment și eliberarea unor sume în vederea utilizării lor, eventual, pentru investiții.

Dacă soldurile cumulate sunt în întregime sau în parte negative este necesar să se studieze soluțiile de natură să facă față nevoilor trezoreriei astfel degajate, însă în prealabil trebuie examinat dacă aceste nevoi nu pot fi resorbite sau diminuate printr-o ajustare adecvată a scadențelor încasărilor și plăților, respectiv:

– să se accelereze încasările în avans prin: reducerea duratei creditelor acordate clienților, obținerea plăților anticipate, accelerarea punerii în aplicare a împrumuturilor pe termen lung sau mediu;

– întârzierea plăților prin: suprimarea realizărilor unor investiții, prelungirea termenului de plată al furnizărilor.

Bugetele lunare de trezorerie sunt necesare, dar nu suficiente unei gestiuni riguroase a trezoreriei. Ele nu prezintă decât situații la sfârșit de lună și nu dau o indicație asupra trezoreriei în interiorul lunii care poate, de la o zi la alta, să suporte modificări importante.

Este necesar să se articuleze acest buget lunar cu un tabel mult mai precis care să traseze evoluția trezoreriei zi de zi timp de o lună folosind previziunea zilnică a stării trezoreriei.

Trebuie avut în vedere, de asemenea, decalajul în timp între ratele valorice de bancă și cele de contabilitate. Trebuie luate în considerare datele de înregistrare deținute de bancă; este ceea ce numim gestiunea în date de valoare.

Putem defini data de valoare ca fiind data la care banca înregistrează în credit sau în debit operațiunile din conturile întreprinderii. Este vorba, deci, de ratele reale de credit și de debit deținute de bancă.

Principiul de bază este că încasările sunt creditate în valoare după data operațiunii, cheltuielile sunt debitate în valoare înainte de data operațiunii. Încasările vor fi luate în cont cel mai târziu posibil și plățile cel mai devreme posibil. Fiecare mișcare a fondurilor realizează o zi decalaj sau mai mult, decalaj ce trebuie studiat, calculat pentru a cunoaște exact datele valorice reținute de bancă.

Este, de asemenea, importantă cunoașterea exactă a poziției cotidiene a conturilor întreprinderii la bancă și ameliorarea previziunilor pe termen scurt.

1.5. UTILITATEA ȘI STRUCTURA TABLOULUI FLUXURILOR DE NUMERAR (CASH-FLOW)

Un tablou al fluxurilor de trezorerie permite utilizatorilor situațiilor financiare: (i) să evalueze capacitatea întreprinderii de a degaja lichidități; (ii) să determine necesitățile de lichidități; (iii) să prevadă scadențele și riscul încasărilor viitoare; (iv) să compare rezultatele întreprinderii, prin eliminarea efectelor utilizării diferitelor metode contabile pentru aceleași operații și evenimente.

Tabloul fluxurilor de trezorerie sau metoda cash-flow constă în stabilirea și analiza sistematică a intrărilor și ieșirilor de numerar în cadrul unui sistem (compartiment, firmă etc.) furnizând managementului situația disponibilităților de numerar, în vederea fundamentării deciziilor economice, strategice, tactice și curente. Analiza fluxurilor financiare (cash-flow) permite managementului firmei și partenerilor externi de afaceri să aprecieze dacă circuitul bani – marfă – bani se desfășoară în mod normal, respectiv dacă întreprinderea are disponibilitățile bănești necesare pentru a face față plăților, constituind în același timp un suport real pentru previzionarea trezoreriei (disponibilităților bănești).

Tabloul fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte intrările și ieșirile de fonduri ale exercițiului, clasificate din punct de vedere funcțional în:

fluxuri generate de activitățile de exploatare;

fluxuri generate de activitățile de investiții;

fluxuri generate de activitățile de finanțare.

În toate aceste tipuri de activități cash-flow-ul servește pentru: corelarea profitului (pierderii) cu cash-ul; separarea activităților care necesită cash de cele care nu necesită; evaluarea capacității firmei de a-și îndeplini obligațiile de plăți cash; evaluarea fluxurilor de cash pentru activitățile viitoare.

La activitățile de exploatare este necesar să se reflecte efectele tranzacțiilor care au determinat profitul sau pierderea și modificarea (plusuri sau minusuri) fondului de rulment, atât din punct de vedere al elementelor de activ (stocuri, creanțe și alte active operaționale), cât și din punctul de vedere al elementelor de pasiv (furnizori, clienți-creditori și alte datorii curente). Cash-ul din exploatare este considerat un indicator al adevăratei ,,sănătăți” financiare a firmei.

La activitatea de investiții prin analiza cash se vor reflecta încasările sau plățile privind achiziționarea sau vânzarea de mijloace fixe, respectiv variația activelor imobilizate.

La activitățile financiare sunt reflectate variații ale datoriilor și ale capitalului propriu.

Pentru a stabili valoarea disponibilităților bănești la începutul și sfârșitul perioadei, așa cum se reflectă în bilanț, este necesar să fie avută în vedere și variația altor elemente de activ și de pasiv, neluate în calculul fluxurilor de exploatare, de investiții și financiare. Soldul fluxurilor fiecărei categorii relevă mărimea contribuției fiecărei funcții la variația trezoreriei întreprinderii.

1.5.1. FLUXURILE DE TREZORERIE ÎN ÎNTREPRINDERE

Toate operațiunile pe care întreprinderea le realizează se regăsesc imediat sau la termen sub forma fluxurilor de trezorerie. Menținerea echilibrului fluxurilor de trezorerie este o condiție necesară perenității întreprinderii. O întreprindere poate fi considerată viabilă numai dacă activitatea sa degajă, în mod permanent, trezorerie.

Trezoreria permite aprecierea performanțelor întreprinderii, având și un rol strategic, în ceea ce privește nivelul său de formare, cât și modul de utilizare. Degajarea (formarea) trezoreriei (lichidităților) este dovada poziției strategice a întreprinderii în raport cu produsele sale, piețele sale, concurenții săi și constrângerile exterioare. Această poziție strategică satisfăcătoare generează importante fluxuri financiare care-i permit întreprinderii procurarea capitalurilor externe, în special de pe piața financiară sau plasarea excedentului de trezorerie.

De asemenea, trezoreria constituie un instrument de acțiune la dispoziția conducătorilor întreprinderii pentru realizarea obiectivelor lor strategice. Astfel, trezoreria poate fi utilizată fie pentru achiziționarea echipamentelor indispensabile creșterii interne, fie pentru procurarea titlurilor de participație care vizează creșterea externă.

În cursul unui exercițiu dat, excedentul global de trezorerie se stabilește ca diferență între încasările și plățile generate de întreaga activitate a întreprinderii. Acest excedent global de trezorerie provine din următoarele operații distincte:

– operații de gestiune, în principal operații de exploatare, dar și alte operații de gestiune. Această categorie degajă excedentul de trezorerie al operațiilor de gestiune (ETOG) și excedentul de trezorerie al exploatării (ETE);

– operații de investiții și de finanțare care generează excedentul de trezorerie al operațiilor de investiții și de finanțare (ETOIF).

În ansamblul operațiilor de gestiune un loc important îl ocupă operațiile de exploatare, respectiv operațiile ciclice caracteristice activității întreprinderii. Aceste operații degajă în cursul exercițiului un excedent (sau deficit) de trezorerie denumit excedent (deficit) de trezorerie al exploatării (ETE).

Se poate determina după relația: ETE = EBE – ΔNFRE – Producția imobilizată; în cazul în care nevoia de fond de rulment pentru exploatare crește (ΔNFRE > 0) se consumă trezorerie, iar în cazul în care nevoia de fond de rulment pentru exploatare se diminuează (ΔNFRE < 0) se degajă trezorerie, relația devenind: ETE = EBE + ΔNFRE – Producția imobilizată.

Acest mod de stabilire a excedentului de trezorerie al exploatării evidențiază fluxul real de trezorerie al exploatării a cărui mărime trebuie să fie acoperitoare pentru finanțarea capitalului (EBE) și a creșterii nevoii de fond de rulment pentru exploatare.

Dacă excedentul de trezorerie al exploatării este negativ înseamnă că exploatarea consumă trezorerie în loc să degajeze, adică încasările sunt inferioare plăților. În acest caz, întreprinderea nu are capacitatea de a face față nevoilor de autofinanțare a investițiilor (menținerea capitalului economic), de asigurare a creșterii sale (investiții noi) sau de plată a dobânzilor și de rambursare a datoriilor financiare, inclusiv a plăților pentru impozite și dividende. Această situație gravă (pe termen lung compromite supraviețuirea întreprinderii) poate fi consecința unei rentabilități economice insuficiente (EBE insuficient) sau a unei creșteri nejustificate a nevoilor de finanțare a activității de exploatare (creșterea foarte mare a NFRE). O astfel de situație nu se poate prelungi decât în măsura în care întreprinderea își găsește, în alte operații, completarea trezoreriei necesare pentru a face față plăților scadente.

Excedentul de trezorerie al operațiilor de gestiune se determină cu relația: ETOG = CAF – ΔNFR – Producția imobilizată.

Importanța acestei relații constă în faptul că pune în evidență o informație fundamentală și anume: capacitatea de autofinanțare nu poate fi asimilată unui excedent de trezorerie, adică unei resurse disponibile de 100%, deoarece ETOG depinde de capacitatea de autofinanțare și de variația nevoii de fond de rulment (în ipoteza simplificată în care nu există producție imobilizată).

Excedentul de trezorerie al operațiilor de investiții și finanțare are la bază formula: ETOIF = Resurse durabile (altele decât CAF) – Întrebuințări durabile – CAF, dar Resurse durabile – Întrebuințări durabile = ΔFR, rezultă ETOIF = ΔFR – CAF, relație valabilă în ipoteza că nu există producție imobilizată.

În analiza fluxurilor nete de trezorerie, respectiv în analiza cash-flow-urilor întreprinderii sunt reflectate informații referitoare la cash-flow-ul disponibil fiecărui ,,furnizor” de fonduri puse la dispoziția întreprinderii (acționari, creditori).

În cursul unui exercițiu contabil, cash-flow-ul disponibil (CFD) rezultat ca diferență între încasările și plățile generate de întreaga activitate a întreprinderii provine din operații de gestiune (exploatare, financiare, excepționale) și din operații de capital (investiții, dezinvestiții, finanțare).

În literatura și practica financiară, cash-flow-ul disponibil este analizat atât după originea sa, cât și în raport cu destinația acestuia.

Analizat după originea sa, cash-flow-ul disponibil reflectă surplusul disponibilităților bănești generat de operațiile de gestiune după finanțarea creșterii economice a întreprinderii (variația imobilizărilor și a nevoii de fond de rulment).

Deoarece mărimea cash-flow-ului de gestiune este preponderent determinată de activitatea de exploatare, acesta se identifică de cele mai multe ori cu un cash-flow de exploatare.

Cash-flow-ul exploatării este expresia trezoreriei generate (sau consumate) de ansamblul operațiilor de exploatare în sens larg. Aceasta reflectă nu numai fluxurile provenite din operațiile de exploatare în sens strict, ci și fluxurile degajate de operațiile financiare (fără dobânzi și impozit pe profit) și excepționale. Noțiunea de ,,exploatare” corespunde operațiilor pe care întreprinderea le realizează în mod curent în cadrul activității sale și care nu figurează în funcția de investiții și de finanțare a întreprinderii.

Cash-flow-ul exploatării relevă performanța întreprinderii la nivelul exploatării concretizată într-un excedent de lichidități sau, dimpotrivă, vulnerabilitatea acesteia în absența trezoreriei disponibile.

Analizat după destinație, cash-flow-ul disponibil are două componente: CFD pentru acționari și CFD pentru creditori.

Prima componentă asigură creșterea capitalurilor proprii și remunerarea acționarilor prin plata dividendelor, iar componenta a doua asigură plata dobânzilor și rambursarea datoriilor scadente în cursul exercițiului financiar.

Mărimea cash-flow-ului disponibil evidențiază modul în care trezoreria exploatării acoperă creșterea economică a întreprinderii și, mai departe, remunerarea capitalurilor proprii și a celor împrumutate. Dacă valoarea cash-flow-ului disponibil este pozitivă și crescătoare întreprinderea este în măsură să finanțeze investițiile sale (strategice și de exploatare) prin trezoreria degajată din exploatare și, în plus, să ramburseze o parte din datoriile financiare fără să angajeze noi capitaluri externe. Însă, comportamentul financiar al întreprinderii poate fi considerat favorabil numai dacă investițiile realizate sunt suficiente pentru a asigura evoluția întreprinderii, în limitele sectorului din care face parte și a menține competitivitatea sa. Când cash-flow-ul disponibil înregistrează valori negative întreprinderea devine vulnerabilă întrucât nu-și poate finanța investițiile prin trezoreria degajată din exploatare și, în loc să remunereze acționarii și creditorii, atrage din partea acestora fondurile necesare.

Raționamentul privind comportamentul financiar al unei întreprinderi în raport cu mărimea fluxurilor nete de trezorerie trebuie nuanțat în funcție de rata de creștere a întreprinderii, de natura activității sale și de situația sectorului căruia îi aparține. În cazul unei societăți al cărei sector este caracterizat printr-o puternică rată de creștere, importanța investițiilor de realizat poate antrena un cash-flow disponibil negativ. Cu toate acestea, realizarea investițiilor este indispensabilă menținerii pieței întreprinderii și supraviețuirii sale, întrucât absența sau insuficiența lor ar conduce în timp la degradarea trezoreriei întreprinderii. Dacă întreprinderile aparțin sectoarelor cu grad de imobilizare ridicat, cash-flow-ul exploatării trebuie să finanțeze cu prioritate investițiile de reînnoire. În ipoteza în care întreprinderea realizează importante investiții pentru creșterea sa, mizând pe o rentabilitate economică superioară, aceasta poate recurge la împrumuturi pe termen lung beneficiind de efectul de pârghie financiară al îndatorării și prezentând riscuri minime partenerilor săi.

1.6. FUNCȚIA MANAGEMENTULUI NUMERARULUI

Activele cu un grad mare de lichiditate aduc, în general, venituri mici, dar deținerea lor reduce gradul de risc al firmei. Astfel, una dintre problemele importante în managementul numerarului este echilibrul care trebuie stabilit între gradul de risc și rata rentabilității. O altă chestiune este împărțirea acestor active cu grad mare de lichiditate în numerar, care se definește ca totalitatea depozitelor bancare plus banii de casă și valori mobiliare lichide (titluri de plasament), cum ar fi bonuri de trezorerie emise de guvern, efecte de comerț sau fonduri de pe piața monetară. Aceste valori mobiliare sunt atât de ușor convertibile în bani lichizi că ele mai sunt numite și active aproape lichide. Numerarul are gradul cel mai mare de lichiditate și este esențial pentru efectuarea plăților, dar activele aproape lichide pot prelua și ele multe dintre aceste funcții; în plus, ele aduc un venit, ceea ce nu poate fi vorba la numerar. Deci, managerul financiar al unei firme trebuie să decidă asupra defalcării activelor cu grad mare de lichiditate între numerar și active aproape lichide.

Alte aspecte ale managementului numerarului includ folosirea de sisteme eficiente de depuneri și retrageri, utilizarea de modele pentru managementul numerarului, managementul de portofoliu și aranjamentele privind liniile de credit ca o capacitate suplimentară de împrumut în cazul unei lipse de fonduri în numerar.

Numerarul este un activ ,,neproductiv” în sensul că, deși el este necesar pentru plata salariilor și materiilor prime, la cumpărarea activelor imobilizate, la plata dividendelor, impozitelor și datoriilor etc., numerarul în sine nu produce dobândă. Astfel, scopul gestiunii numerarului îl constituie reducerea la minimul necesar a numerarului deținut în casierie și cont curent pentru realizarea afacerilor.

În fiecare zi de afaceri a anului, o firmă se confruntă cu intrări și ieșiri de numerar. Cele mai importante dintre acestea sunt prezentate în Tabelul nr. 1.1:

Tabel nr. 1.1.

Intrări și ieșiri de numerar

Funcțiile managementului numerarului au devenit mai importante în ultimii ani, din cauza ratelor mari ale dobânzilor, gradului lor mare de volatilitate și din cauza tendinței de globalizare a afacerilor. Aceasta a dus la o atenție mult mai mare acordată ratei dobânzilor și ratei cursului de schimb, prin folosirea tehnicilor de ,,hedging”, cum ar fi contractele ,,futures”, ,,forwards”, ,,swaps” sau ,,options”.

CAPITOLUL 2

GESTIUNEA LICHIDITĂȚILOR ÎNTREPRINDERII

2.1. CE ESTE CAPITALUL CIRCULANT?

Capitalul circulant (de lucru) al unei întreprinderi reprezintă acele fonduri investite în: disponibil bănesc, creanțe, stocuri și alte active curente.

Capitalul circulant se referă de obicei la ,,Capitalul de lucru net” care este egal cu ,,Activele curente nete” (diferența dintre activele și pasivele curente).

Administrarea capitalului circulant implică toate aspectele gestionării activelor și pasivelor curente, activități ce ocupă mare parte din ziua de lucru a managerului unei companii.

În multe firme activele curente constituie mai mult de jumătate din totalul activelor deținute. Deoarece ele reprezintă investiții atât de mari și deoarece cantitatea și structura lor tinde să se schimbe rapid în timpul operațiunilor curente, este foarte importantă tratarea lor cu mai multă atenție.

Administrarea capitalului circulant este importantă în mod special pentru firmele mici. Ele pot să-și micșoreze investițiile în fonduri fixe prin închiriere sau leasing de clădiri sau echipamente, dar marea majoritate a activelor firmei rămân sub formă de stocuri, creanțe și disponibil bănesc. Pe de altă parte, deoarece o firmă mică poate avea doar un acces limitat la surse de finanțare pe termen lung, ea trebuie să utilizeze în principal creditul de comerț (vânzarea / cumpărarea pe credit) sau împrumuturile bancare pe termen scurt. Atât creditul de comerț, cât și împrumuturile bancare afectează capitalul circulant prin mărirea activelor curente.

Capitalul circulant este suportul CICLULUI BANI – MARFĂ – BANI al unei firme, adică intervalul necesar pentru transformarea materiilor prime în produse finite, a acestora în marfă vândută și a creanțelor în bani.

Aceste elemente variază în funcție de tipul de industrie sau de mărimea producției care, la rândul lor, pot oscila în funcție de caracterul sezonier, concurență sau creșterea vânzărilor.

Există, de asemenea, o relație directă între creșterea vânzărilor și nevoia de a finanța activele curente. Creșterea vânzărilor determină nevoia imediată de stocuri suplimentare și, respectiv, de surse suplimentare de numerar. Aceste aspecte trebuie menținute sub un strict control.

Fondurile investite în activele și pasivele curente ale unei firme sunt obținute atât din surse financiare interne (profitul nerepartizat, alte surse, precum amortizarea sau impozitele exigibile), cât și din surse externe (împrumuturi pe termen scurt bancare sau de alt tip, credite de comerț primite, credite pe termen lung și capitalul propriu, neutilizate pentru active pe termen lung).

2.2. CONȚINUTUL GESTIUNII CICLULUI DE EXPLOATARE

Ciclul financiar reprezintă totalitatea operațiunilor ce intervin între momentul transformării monedei, a lichidităților proprii sau împrumutate în bunuri și servicii până în momentul în care se recuperează moneda alocată. Ciclul financiar cuprinde o succesiune de modificări ale stocurilor reale datorită unor fluxuri reale (unor procese de producție și/sau comercializare) până la forma de stoc care poate fi transformată în bani, reapărând capitalul avansat inițial și obținând un surplus monetar. Relațiile dintre flux și stoc sunt fundamentele mecanismului financiar.

Un ciclu de exploatare începe cu aprovizionarea pentru formarea stocurilor și se încheie cu încasarea clienților pentru mărfurile vândute sau pentru produsele finite livrate acestora.

Ciclul de exploatare se prezintă astfel ca o succesiune de stocuri în diferite faze ale exploatării, de mărimi fizice diferite și de valori crescătoare pe unitatea de măsură. Valoarea unei unități de stoc este crescătoare pe măsura înaintării în ciclul de exploatare, la valoarea inițială adăugându-se cheltuielile se stocare și cele de prelucrare sau de circulație a acestora până la încasarea clienților beneficiari. Or, procurarea, păstrarea, prelucrarea și circulația stocurilor generează cheltuieli bănești care dau conținut noțiunii de nevoie de finanțare a ciclului de exploatare.

Gestiunea ciclului de exploatare este secțiunea cea mai importantă a gestiunii financiare a întreprinderii, datorită ponderii semnificative pe care o dețin activele și pasivele circulante în totalul bilanțului întreprinderilor.

Ciclul de exploatare implică nevoi de active circulante cu caracter permanent, dar și cu caracter temporar. În aceste condiții pentru întreprinderi este oportun să acopere nevoile permanente cu fondul de rulment, iar nevoile temporare cu credite pe termen scurt. Intervenția creditului pe termen scurt reglează operativ nevoile de finanțat cu sursele acoperitoare.

Obiectivul urmărit de gestiunea ciclului de exploatare îl reprezintă creșterea rentabilității activității în condițiile de diminuare a riscului economic și financiar. Armonizarea relației rentabilitate – risc se realizează, în principal, în cadrul echilibrului dintre necesarul de active circulante și sursele mobilizate pentru finanțarea lui.

Atingerea obiectivului de creștere a rentabilității activelor circulante presupune realizarea ciclului de exploatare cu un nivel minim de active circulante.

Gestionarea eficientă a resurselor reclamă ca sporul producției (al cifrei de afaceri) să-l depășească pe cel al activelor circulante. În privința vitezei de rotație, accelerarea acesteia influențează în sensul reducerii activelor circulante, al creșterii gradului de lichiditate al acestora, degajând fonduri ce pot fi plasate rentabil, lichidabil și sigur în alte activități.

Rentabilitatea pasivelor circulante presupune reducerea costurilor de procurare al capitalurilor necesare, creșterea preponderenței surselor atrase, adică a decalajelor de plăți favorabile ce rezultă din datoriile către furnizori, salariați, buget, etc.

Pentru a răspunde nevoii de diminuare a riscului, gestiunea activelor circulante urmărește eliminarea rupturii de stoc, a lipsei de lichidități, a întreruperilor accidentale în aprovizionare, funcționare, livrare, etc. Această situație reclamă constituirea unui stoc de siguranță care însă determină o creștere a costurilor de exploatare și implicit o diminuare a rentabilității.

În privința pasivelor circulante, diminuarea riscului presupune reducerea sau eliminarea deficitului de capitaluri temporare solicitate de ciclul de exploatare, creșterea autonomiei financiare a ciclului de exploatare. Pentru aceasta se constituie la nivelul pasivelor circulante un fond de rulment, reprezentând surplusul de resurse permanente, necesar pentru a pune în siguranță echilibrul financiar pe termen scurt (Tabelul nr. 2.1).

Tabel nr. 2.1.

Constituirea fondului de rulment

NEVOI RESURSE

FR = Capitaluri permanente – Imobilizări

Egalitatea între nevoi și resurse trebuie să se realizeze în final cu condiția degajării unei trezorerii nete pozitive. Obiectivul sub care se va acționa, în acest sens, este maximizarea rentabilității medii pe unitatea de risc.

Gestiunea ciclului de exploatare cuprinde principalele două activități: determinarea necesarului de active circulante și determinarea surselor de finanțare a ciclului de exploatare.

Spre deosebire de imobilizări, activele circulante au o lichiditate mai mare oferind întreprinderii posibilitatea acoperirii operative din încasări, a datoriilor, a efectuării unor plasamente de trezorerie și a păstrării unei rezerve lichide în cont și în casă.

Alegerea nivelului activelor circulante, ca și a modului de finanțare al acestora, este legată de atitudinea personală a conducerii întreprinderii privind optimizarea relației rentabilitate – risc.

Nivelul activelor circulante se fundamentează, în principal, pe vânzările previzionate. Astfel, creșterea activelor circulante, pentru un nivel constant al producției și vânzărilor, dacă aceasta reduce riscul de insolvabilitate (de incapacitate de plată), conduce la o diminuare a ratei de randament a activelor totale deținute de întreprindere. Din contră, un nivel scăzut al activelor conduce la o rentabilitate ridicată, dar și la un grad de risc la fel de ridicat.

În stabilirea deciziei privind nivelul activelor circulante, conducerea întreprinderii poate alege între cele două modalități extreme: rentabilitate foarte mare și risc foarte ridicat sau cel mai scăzut risc și cea mai slabă rentabilitate.

Raportul dintre vânzări și nivelul activelor circulante necesare pentru realizarea acestora (a cifrei de afaceri) este specific fiecărei întreprinderi. În funcție de acest raport se pot identifica trei politici de gestiune a ciclului de exploatare cu efecte diferite asupra rentabilității și riscului. În funcție de opțiunile conducerii întreprinderii se poate adopta una dintre cele trei politici.

Politica ofensivă (agresivă), indiferentă față de risc, este promovată de acei conducători de întreprindere care doresc realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri minime. Aceștia sunt dispuși să accepte riscuri mari legate de lipsa de stoc, de lipsa de lichidități și de insolvabilitate a întreprinderii, mizând pe rentabilitatea mult mai ridicată a accelerării rotației, a creșterii gradului de lichiditate a activelor circulante.

Politica defensivă, a conducătorilor prudenți, este o politică de aversiune față de risc și își propune realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri și lichidități ridicate. Conducătorii prudenți nu acceptă riscul rupturii de stoc curent chiar în detrimentul unei rentabilități mai moderate, astfel încât, pentru orice creștere a cifrei de afaceri, ei se preocupă și de creșterea corespunzătoare a stocurilor care asigură continuarea activității de exploatare (stocuri curente și de siguranță).

Politica echilibrată (intermediară) armonizează relația contradictorie dintre rentabilitate și risc. Potrivit acestei politici creșterea volumului activității (cifrei de afaceri) se realizează cu un stoc curent de mărime corespunzătoare noii cifre de afaceri, pe când stocul de siguranță este determinat la acel nivel care egalizează costurile lipsei de stoc (rupturii de stoc) și costurile ridicate ale stocurilor excesive (peste necesitățile stricte ale exploatării).

Și în privința pasivelor circulante se pot întâlni manifestări diferite de comportament în raport cu asumarea riscului.

Într-o politică agresivă finanțarea activelor circulante s-ar baza numai pe resurse ciclice posibile de mobilizat (datorii de exploatare, credite bancare pe termen scurt, etc.) care au cele mai mici costuri de procurare, dar care prezintă și o nesiguranță în reînnoirea lor (riscul unei lipse de capital și al creșterii ratei dobânzii).

Politica defensivă are în vedere finanțarea activelor circulante, în principal, din resurse permanente (fondul de rulment) care au costuri de procurare mai mari, dar și o acoperire suficientă împotriva riscului de reînnoire a creditelor și a creșterii ratei dobânzii (costă mai mult, dar este o politică prudentă).

O politică neutră presupune sincronizarea perfectă dintre scadențele activelor și pasivelor pe termen scurt. Rentabilitatea și riscul ce ar însoți formarea activelor și pasivelor circulante, având sensuri contrare, se neutralizează într-o oarecare măsură. Această politică se bazează pe un fond de rulment, minim necesar, la nivelul unei creșteri minime consolidate a nevoii de fond de rulment, urmărind ca fluctuațiile nevoii de fond de rulment să fie acoperite din sursele ciclice.

Alegerea unei anumite politici este subiectivă, fiecare tip de politică fiind rațională în raport cu strategia și obiectivele gestiunii financiare în ansamblul său. Această alegere depinde, deci, de atitudinea conducătorilor cu privire la riscul financiar pe care ei sunt dispuși să și-l asume, angajând simultan rentabilitatea și securitatea întreprinderii.

2.3. CICLUL FLUXULUI DE NUMERAR

Cu toate că orice poziție de activ sau de pasiv din bilanțul contabil, precum și veniturile, cheltuielile și profiturile din contul de rezultate sunt exprimate în valoare monetară, numai poziția ,,lichidități – cash” reprezintă sume lichide reale. Activitățile desfășurate trebuie să asigure generarea de numerar prin folosirea activelor deținute. Efectuarea de vânzări duce la: (1) reducerea stocurilor, (2) creșterea sumei de bani lichizi și (3) un profit, dacă prețul obținut în urma vânzărilor este mai mare decât costul bunurilor vândute. Aceste tranzacții produc schimbări în bilanț și sunt, de asemenea, reflectate în contul de profit și pierdere. Este de mare importanță înțelegerea următoarelor aspecte: (1) activitățile de vânzare se derulează pentru unități fizice de marfă; (2) tranzacțiile de unități fizice se transformă în valori bănești cu ajutorul sistemului contabil; (3) scopul analizei financiare este acela de a analiza numerele înregistrate contabil pentru a determina cât de eficientă este compania în producerea și vânzarea de bunuri și servicii.

Pentru a înțelege cum influențează timpul documentele financiare, este necesară înțelegerea ciclului fluxului de numerar în cadrul unei firme, așa cum este acesta prezentat în Figura nr. 2.1 (Halpern, N., Weston, J. F., Brigham, E. F., 1998).

vânzări cu aprovizionare

plata pe cu plata pe loc

loc

vânzări pe amortizare

credit

plata plăți pentru

salarii aprovizionare

încasări

emisiune

acțiuni plata

datoriilor

împrumut

Fig. 2.1 – Fluxuri monetare și materiale în cadrul firmei

Dreptunghiurile reprezintă conturi de bilanț, iar cercurile reprezintă acțiunile întreprinse de companie. Fiecare dreptunghi poate fi asimilat unui rezervor, iar liniile ondulate reprezintă suma de activ sau de pasiv în acest ,,rezervor” (poziție de cont) la data constituirii bilanțului. Diferitele tranzacții duc la schimbări în aceste conturi. De exemplu, colectarea unei facturi de încasat reduce nivelul în rezervorul ,,facturi de încasat”, dar crește nivelul în rezervorul ,,lichidități”.

Contul de lichidități (cont curent) este punctul central al diagramei. Unele acțiuni, precum colectarea facturilor de încasat sau obținerea unor împrumuturi bancare, vor duce la creșteri în acest cont, în timp ce plata impozitelor, a dobânzilor, a dividendelor, a facturilor de onorat vor duce la scăderi în acest cont. Aceleași comentarii se pot face despre toate conturile conținute în bilanț – soldurile pot să crească, să scadă sau să rămână constante, în funcție de ceea ce se întâmplă pe durata perioadei studiate.

Dacă se previzionează creșteri ale vânzărilor, firma poate să-și mărească lichiditatea prin împrumuturi bancare sau prin vânzarea de noi acțiuni. De exemplu, dacă se anticipează o creștere a vânzărilor, firma va proceda după cum urmează: (1) va mări suma de bani lichizi necesară pentru cumpărarea sau construirea de mijloace fixe (imobilizări corporale), prin stabilirea bugetului de investiții; (2) va cumpăra, într-un ritm mai alert, materii prime, crescând astfel atât stocul de materie primă, cât și contul de facturi de plătit; (3) va crește producția, mărindu-se astfel stocul de producție neterminată (producție în curs de fabricație); (4) eventual, va crește stocul de produse finite. O parte din bani vor fi cheltuiți în cadrul acestor acțiuni și, astfel, nu vor mai apărea în contul de lichidități, iar o altă parte vor trebui să fie cheltuiți pentru a onora facturile și salariile personalului. Toate aceste cheltuieli vor avea loc înainte de încasarea vreunei sume de bani din vânzări. Chiar și atunci când vânzările previzionate vor fi realizate, încasările vor mai întârzia un timp, în funcție de durata creditului comercial acordat clienților, de la data perfectării vânzării până la încasarea propriu-zisă. În funcție de suma de lichidități disponibilă la începutul acestei extinderi, de lungimea ciclului producție – vânzare – încasare și în funcție de perioada în care firma poate întârzia plata facturilor sale de onorat și a salariilor, compania poate să ajungă în situația de a avea nevoie de sume substanțiale pe care le va obține din vânzarea de acțiuni sau obligațiuni sau din împrumuturile bancare.

Dacă întreprinderea este profitabilă, atunci veniturile din vânzări vor fi mai mari decât costurile, iar intrările de numerar vor depăși, în final, cheltuielile (ieșirile). Totuși, chiar și o afacere profitabilă poate trece prin momente de lipsă de lichidități, mai ales dacă este într-o fază de creștere rapidă. Se poate ivi situația în care trebuie să se efectueze plățile pentru extinderi, pentru noile echipamente și pentru salarii, înainte ca fluxul de numerar rezultat în urma vânzărilor să înceapă să se materializeze. Aceasta este cauza pentru care întreprinderile care se dezvoltă într-u ritm rapid necesită împrumuturi bancare considerabile sau capital din alte surse.

O firmă neprofitabilă va avea cheltuieli mai mari decât intrările de numerar. Acest fapt, la rândul său, va duce la reducerea soldului contului de lichidități, va cauza o întârziere a plății salariilor și facturilor de onorat și va duce chiar la împrumuturi împovărătoare. Ca urmare, nivelul datoriilor crește excesiv de mult într-o firmă neprofitabilă. De asemenea, un plan, peste măsură de ambițios, de extindere a unei întreprinderi va duce la stocuri excesive, valori mari ale activelor fixe (multe imobilizări corporale), în timp ce o politică de încasări deficitară va avea ca rezultat creanțe neîncasate și profituri reduse; aceasta apare, mai întâi, sub forma unei valori ridicate a contului de facturi de încasat (clienți).

Dacă o firmă este în criză de lichidități și nu poate să le obțină în așa fel încât să își poată îndeplini obligațiile financiare și contractuale, aceasta se află în imposibilitatea de a opera și va trebui să declare falimentul.

2.4. DIMENSIONAREA LICHIDITĂȚILOR (A TREZORERIEI)

Trezoreria este un element esențial, dar și principala restricție a gestiunii financiare a întreprinderii. Nu întotdeauna o întreprindere care încheie exercițiul cu profit are și o trezorerie pozitivă. Aceasta dintr-o multitudine de cauze ce se cer cunoscute și eliminate ori atenuate.

2.4.1. FACTORII DE INFLUEȚĂ AI TREZORERIEI

Dimensionarea trezoreriei este dependentă de:

circuitele financiare

– încasări

– plăți

rata dobânzii.

Trezoreria presupune abordarea întregului tablou al riscurilor financiare ale întreprinderii, necesară ghidării întreprinderii în urmărirea performanței, a determinării poziției întreprinderii și măsurării riscurilor.

Trezoreria este rezultanta intersecției relațiilor privind circulația capitalului. Trezoreria, la nivelul unei întreprinderi, este imaginea disponibilităților monetare și a plasamentelor pe termen scurt, apărută din evoluția curentă a încasărilor și plăților, respectiv din plasarea excedentului monetar.

Încasările și plățile efectuate reflectă operațiunile pe care le realizează întreprinderea fiind de altfel fie operațiuni de intrare de trezorerie, fie operațiuni de ieșire de trezorerie.

Calculul trezoreriei pe bază de bilanț este calculul ordinar, tradițional și unde imaginea financiară a întreprinderii ne apare ca un ansamblu de necesități și resurse cărora le corespund perechile: utilizări durabile – resurse pe termen lung, utilizări curente – resurse curente.

Abordarea pe orizontală a bilanțului permite compararea, pe de o parte, a imobilizărilor cu fondurile proprii și datoriile pe termen mediu și lung, iar, pe de altă parte, a stocurilor și creanțelor cu datoriile pe termen scurt.

Trezoreria (T) se poate determina în două modalități:

a). ca diferență între fondul de rulment (FR) și necesarul de fond de rulment (NFR): T = FR – NFR.

b). ca diferență între trezoreria de activ (TA) (sau active de trezorerie) și trezoreria de pasiv (TP) (sau pasive de trezorerie): T = TA – TP (Tabel nr. 2.2).

Tabelul nr. 2.2

Componentele activelor și pasivelor de trezorerie

Trezoreria poate fi calculată și în termeni de flux: pozitivi sau de intrare și negativi sau de ieșire. Soldul sau cash-flow-ul final este dependent de soldul încasărilor și plăților, fiind de fapt marja brută de autofinanțare.

Se folosește egalitatea între intrările și ieșirile de fluxuri de trezorerie în loc de echilibru deoarece ultimul, menținut pe o durată mai mare, înseamnă, de fapt, lipsa mișcării, evoluției. Ori egalitatea este vremelnică, vieții fiindu-i caracteristică inegalitatea, adică un dezechilibru care economic are dublu sens: unul pozitiv, altul negativ. Dezechilibrul pozitiv, în cazul trezoreriei, se referă la excedentul vremelnic și care, pentru echilibrare, trebuie investit, după cum dezechilibrul negativ marchează un deficit ce se cere acoperit prin mecanisme și instrumente adecvate.

Analiza trezoreriei presupune determinarea mărimii și sensului acesteia, a existenței și mișcării titlurilor de plasament, disponibilităților în conturi la bănci și în casă, a creditelor bancare pe termen scurt și a altor valori de trezorerie. De asemenea presupune determinarea factorilor de influență și cauzele modificării acestor factori.

2.4.1.1. FONDUL DE RULMENT

Fondul de rulment este cel mai important indicator al echilibrului financiar al societății comerciale și evidențiază relația între finanțarea pe termen lung și finanțarea pe termen scurt.

Fondul de rulment reprezintă valoarea absolută a surselor permanente utilizate pentru finanțarea activelor circulante sau partea surselor stabile alocate finanțării activelor ciclice.

Din punct de vedere al gestiunii financiare reprezintă:

marja de securitate sau siguranță privind finanțarea activelor circulante;

cota de autonomie financiară.

Fondul de rulment este un element fundamental pentru a aprecia structura financiară a întreprinderii. El servește la măsurarea condițiilor echilibrului financiar care rezultă din confruntarea între lichiditatea activelor pe termen scurt și exigibilitatea pasivelor pe termen scurt.

Fondul de rulment este, totodată, și un indicator de lichiditate: cu cât fondul de rulment este mai mare cu atât mai mici vor fi datoriile pe termen scurt pentru finanțarea activelor circulante.

Alocările permanente sunt acoperite în principiu din surse permanente. Cu cât sursele permanente sunt mai mari decât necesitățile permanente de alocare a fondurilor bănești, cu atât întreprinderea dispune de o marjă de securitate care o pune la adăpost de evenimentele neprevăzute. Acest surplus de surse permanente degajat de ciclul de finanțare al investițiilor poate fi rulat pentru reînnoirea stocurilor și creanțelor. Rezultă că el este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.

În mărime absolută, fondul de rulment se determină în două variante:

– pe baza părții de sus a bilanțului ca diferență între capitalul permanent și imobilizările nete:

FR = Capital permanent – Active imobilizate

În acest caz fondul de rulment marchează plusul sau disponibilul de capitaluri permanente peste valoarea netă a imobilizărilor care poate fi alocat finanțării activelor circulante;

– pe baza părții de jos a bilanțului ca diferență între activele circulante și datoriile pe termen scurt:

FR = Active circulante – Datorii pe termen scurt

În acest caz fondul de rulment marchează activele circulante finanțate din surse stabile sau excedentul de active circulante față de datoriile pe termen scurt, permițând aprecierea echilibrului financiar pe termen scurt.

Între activele circulante și datoriile pe termen scurt există posibilitatea unei triple corelații:

AC = DTS rezultă FR net = 0;

AC > DTS rezultă FR net > 0;

AC < DTS rezultă FR net < 0.

Semnificația acestor trei ipoteze nu poate fi apreciată fără a cunoaște raportul între maturitatea activelor circulante și cea a datoriilor pe termen scurt.

În cazul fondului de rulment net neutru, solvabilitatea pe termen scurt pare asigurată, însă riscul diferit al elementelor de activ sau de pasiv face ca acest echilibru să fie fragil. Solvabilitatea este fragilă putându-se dezechilibra oricând.

Această situație poate fi reprezentată grafic astfel:

Fig. 2.2 – Fond de rulment net neutru

Realizările viitoare a lichidității elementelor de activ poate fi ușor compromisă: stocuri ce nu pot fi vândute din cauza unei conjuncturi nefavorabile, din cauza supraevaluării anticipate a cererii, din cauze fortuite, de forță majoră, greutăți în recuperarea unor creanțe-clienți, producându-se dificultăți de trezorerie.

Dereglări pot apărea și în ceea ce privește datoriile pe termen scurt. Creditorii pot face intervenții pentru accelerarea termenelor de plată în cazul unor greutăți de echilibru financiar, nefiind de acord cu prelungirea unor scadențe.

Este necesară, în acest caz, formarea unei ,,lichidități suplimentare” cu rol de marjă de siguranță și care să apere echilibrul financiar al firmei.

Un fond de rulment net pozitiv reprezintă un semn favorabil privind solvabilitatea și echilibrul financiar al întreprinderii (vezi Figura nr. 2.3).

Fig. 2.3 – Fond de rulment net pozitiv

O astfel de situație poate fi rezultatul unei bune corelări în termeni de lichiditate, ceea ce înseamnă că întreprinderea este în măsură să facă față tuturor scadențelor pe termen scurt și să dispună de un stoc tampon de lichidități destinat să înlăture eventualii factori nefavorabili în viitor privitor la vânzarea activelor sau onorarea datoriilor pe termen scurt.

Această semnificație rămâne valabilă în condițiile în care viteza de rotație a activelor este foarte apropiată de cea a pasivelor și când aceste anticipări rămân nemodificate.

Rezultă că pentru a avea o apreciere realistă asupra echilibrului financiar trebuie să se ia în considerare gradul de lichiditate a activelor circulante (posibilitatea de a fi transformate în bani) și gradul de exigibilitate a datoriilor pe termen scurt (însușirea lor de a deveni scadente la un anumit termen).

Un fond de rulment net pozitiv reprezintă un excedent potențial al lichidității pe termen scurt față de exigibilitățile potențiale pe termen scurt.

Un fond de rulment net negativ reprezintă dificultăți financiare previzibile pe linia solvabilității, ceea ce impune o ameliorare substanțială de finanțare (vezi Figura nr. 2.4).

Fig. 2.4 – Fond de rulment net negativ

Dacă însă activele circulante se rotesc mai repede decât datoriile pe termen scurt, respectiv dacă termenul mediu de realizare a activelor circulante este mai redus decât al datoriilor pe termen scurt, întreprinderea realizează lichidități mai repede decât ritmul datoriilor pe termen scurt, rezultând că este posibilă realizarea unui echilibru financiar, chiar în condițiile unui fond de rulment net negativ.

Calcularea fondului de rulment net nu permite aprecieri realiste decât dacă se ia în considerare gradul de lichiditate al activelor circulante și gradul de exigibilitate al datoriilor pe termen scurt.

Există întreprinderi cu fond de rulment net negativ care manifestă o vitalitate reală și solvabilitate permanentă, după cum pot exista întreprinderi cu fond de rulment net pozitiv care practic se dovedesc fără capacitate de plată.

Influența factorilor va determina modificări ale fondului de rulment care se pot sintetiza în următoarele situații:

a). fondul de rulment crește – această situație este considerată a fi pozitivă, deoarece o parte tot mai mare a activelor circulante este finanțată din capitalul permanent. Dacă această creștere s-a datorat însă creșterii gradului de îndatorare pe termen lung prin apelarea la credite pe termen mediu și lung, atunci vor crește cheltuielile financiare (dobânzile) care vor avea ca efect diminuarea rezultatului exploatării. Situația financiară se îmbunătățește dacă creșterea fondului de rulment s-a făcut pe seama creșterii capitalurilor proprii.

Un fond de rulment care acoperă în totalitate stocurile nu este dovada unei bune gestiuni a resurselor, deoarece, în locul resurselor permanente mult mai costisitoare, ar putea folosi resurse temporare;

b). fondul de rulment scade – această situație de multe ori este considerată negativă, deoarece activele circulante sunt acoperite într-o mică măsură din resurse permanente. Dacă această diminuare a fondului de rulment se datorează creșterii activelor imobilizate, atunci situația financiară a întreprinderii pe termen lung se îmbunătățește datorită rezultatelor exploatării degajate de investiții. De asemenea, scăderea fondului de rulment poate fi compensată și printr-o gestionare mai eficientă a activelor circulante.

Reducerea fondului de rulment se manifestă negativ atunci când se micșorează pe seama reducerii capitalului social;

c). fondul de rulment rămâne neschimbat – această situație se întâlnește pe perioade scurte, operațiunile financiar-contabile determinând modificarea permanentă a fondului de rulment, în sensul creșterii sau scăderii lui.

În ceea ce privește politica fondului de rulment, constituirea și nivelul acestuia ocazionează posibilitatea aplicării a trei linii strategice din partea întreprinderilor, cu implicații diferite.

O primă strategie ce poate fi aplicată de întreprinderi este de a-și constitui un fond de rulment care să acopere nevoile medii de active circulante (Toma, M., Alexandru, Felicia, 1998).

Fig. 2.5 – Politica prudentă a fondului de rulment

În conformitate cu această strategie, în perioada de vârf de activitate se apelează la credite pe termen scurt (în graficul alăturat corespunde perioadei înscrise între mijlocul trimestrului I și mijlocul trimestrului II), iar în perioada de gol de activitate apare excedent de lichidități în fond de rulment care să poată fi utilizat pentru diverse plasamente pe termen scurt (în grafic corespunde sfârșitului trimestrului II și sfârșitului trimestrului III). Se poate aprecia ca o politică prudentă a fondului de rulment.

O altă linie strategică ce poate fi adoptată de întreprinderi este de a-și constitui un fond de rulment deasupra oricărei oscilații trimestriale a necesarului de active circulante (Figura nr. 2.6).

Fig. 2.6 – Politica conservatoare a fondului de rulment

Este o politică conservatoare a fondului de rulment ce se caracterizează prin renunțarea totală la credit pe termen scurt și realizarea permanentă de excedent de lichidități pe seama fondului de rulment, care ar putea fi utilizate pentru acoperirea oricărei creșteri neașteptate a activelor circulante. Pentru rentabilitatea generală a întreprinderii devine imperios necesar să se găsească plasamente pe termen scurt pentru fructificarea lichidităților.

Cea de-a treia strategie ce poate fi adoptată de întreprinderi constă în formarea unui fond de rulment constant inferior oscilațiilor activelor circulante în cursul anului (Figura nr. 2.7).

Fig. 2.7 – Politica riscantă a fondului de rulment

În această situație întreprinderea este nevoită să apeleze permanent la credite de trezorerie, ceea ce ridică nivelul costurilor. Se poate aprecia ca o politică riscantă a fondului de rulment întrucât întreprinderea depinde de deciziile băncii cu privire la nivelul creditelor și la nivelul dobânzii. Totuși, dacă nivelul rentabilității întreprinderii este mai mare decât nivelul dobânzii această politică a fondului de rulment este acceptabilă întrucât apare efectul pozitiv de îndatorare.

2.4.1.2. NECESARUL DE FOND DE RULMENT

Alăturarea elementelor ciclice (utilizări ciclice / resurse ciclice) pune în evidență nevoia de fond de rulment, pe care unii autori o mai numesc ,,activ net de exploatare”.

Nevoia de fond de rulment corespunde decalajului dintre reglementarea clienților și furnizorilor și nevoia de finanțare a stocurilor: NFR = Utilizări ciclice – Resurse ciclice

Necesarul de fond de rulment este indicatorul cel mai relevant al echilibrului financiar pe termen scurt, deoarece evidențiază acele nevoi temporare, reînnoibile permanent în cadrul ciclurilor de exploatare succesive ale agenților economici și care au rămas neacoperite din surse temporare.

Necesarul de fond de rulment reprezintă cuantumul activelor ce trebuiesc finanțate din fondul de rulment, respectiv activele circulante (cu termen de lichiditate sub un an) care urmează să fie finanțate din surse stabile (cu exigibilitate mai mare de un an).

Dacă activitatea unei întreprinderi poate fi restrânsă la trei faze principale (aprovizionare, producție și desfacere) atunci funcționarea ei presupune parcurgerea următoarelor cicluri: achiziționarea de materii prime și materiale; stocarea materiilor prime și a materialelor; producția; stocarea produselor finite; vânzarea produselor.

Pentru desfășurarea fiecărui ciclu (aprovizionare, producție și desfacere) sunt necesare surse financiare care trebuie să fie asigurate de întreprindere. Cum însă între plăți și încasări există un decalaj temporal (și anume între fluxurile de exploatare, concretizate în reînnoirea stocurilor și creanțelor, și fluxul datoriilor față de furnizori), necesitățile de finanțare ale producției, respectiv ale ciclului de exploatare, sunt acoperite în cea mai mare parte din surse temporare corespunzătoare (datorii de exploatare, furnizori, creditori, etc.).

Definit mult mai precis, necesarul de fond de rulment reprezintă diferența dintre necesitățile de finanțare ale ciclului de exploatare și datoriile de exploatare.

NFR = Active ciclice – Resurse ciclice

sau

NFR = [Active circulante – Disponibilități și plasamente] – [Obligații pe termen scurt – (credite curente + soldul creditor la bănci)]

În practica economică, necesarul de fond de rulment este analizat pe două componente: necesarul de fond de rulment din exploatare (NFRE) și necesarul de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE).

NFRE = Necesitățile ciclice de exploatare – Resurse ciclice de exploatare.

Necesitățile ciclice de exploatare sunt direct legate de ciclul de exploatare, reînnoindu-se în același timp în care se derulează ciclul de exploatare și cuprind: stocuri de produse în curs și produse finite, avansuri acordate clienților, clienți și conturi asimilate, cheltuieli efectuate în avans privind activitatea de exploatare.

Resursele ciclice de exploatare cuprind datoriile de exploatare: furnizori și conturi asimilate, avansuri clienți, datorii fiscale și sociale (asigurări sociale, ajutorul de șomaj, TVA de plată, impozitul pe salarii, alte datorii și creanțe cu bugetul statului), venituri înregistrate în avans ce privesc activitatea de exploatare .

NFRAE = Necesitățile ciclice din afara exploatării – Resurse ciclice din afara exploatării.

Necesitățile ciclice din afara exploatării cuprind alte creanțe, decontări cu asociații privind capitalul. Resurse ciclice din afara exploatării cuprind: datorii fiscale (impozitul pe profit), datorii asupra imobilizărilor (impozitul pe clădiri, taxa de folosire a terenurilor proprietate de stat).

Deci, NFR = NFRE + NFRAE.

Necesarul de fond de rulment pozitiv semnifică un surplus de nevoi temporare (ciclice) în raport cu sursele temporare posibile de mobilizat. O asemenea situație este considerată normală dacă este rezultatul unei politici de investiții care atrage creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare, creșterii vânzărilor, măririi duratei ciclului de finanțare datorită creșterii complexității produselor. Este o situație nefavorabilă dacă este determinată de existența unui decalaj nefavorabil dintre lichiditatea activelor circulante și exigibilitatea datoriilor de exploatare (s-a încetinit încasarea și s-a urgentat plata) sau de existența unor stocuri fără mișcare sau cu mișcare lentă.

Dacă nevoia de fond de rulment este negativă atunci ea semnifică un surplus de surse temporare (ciclice) în raport cu activele ciclice (nevoi temporare). Situația poate fi apreciată pozitiv dacă este rezultatul accelerării rotației activelor circulante (stocuri și creanțe) și angajării de datorii de exploatare cu termene de plată mai relaxate. În caz contrar, aceasta nu poate fi decât consecința unor întreruperi temporare în aprovizionarea și reînnoirea stocurilor.

Evoluția necesarului de fond de rulment este influențată de acțiunea următorilor factori:

Cifra de afaceri

Necesarul de fond de rulment depinde de cifra de afaceri și de viteza de rotație a necesarului de fond de rulment, exprimată prin durata în zile a unei rotații sau numărul de rotații.

Modificarea cifrei de afaceri determină modificarea necesarului de fond de rulment în același sens. Limita inferioară a eficienței creșterii necesarului de fond de rulment este ca ritmul modificării necesarului de fond de rulment să fie inferior, cel mult egal cu ritmul modificării cifrei de afaceri.

Modificarea vitezei de rotație a necesarului de fond de rulment determină modificarea în sens invers a necesarului de fond de rulment. Accelerarea vitezei de rotație a necesarului de fond de rulment conduce la diminuarea absolută și/sau relativă a necesarului de fond de rulment.

Durata ciclului de exploatare

Modificarea duratei ciclului de exploatare influențează în același sens necesarul de fond de rulment.

Costurile de producție

Modificarea costurilor de producție influențează în același sens modificarea necesarului de fond de rulment. Astfel, atunci când are loc o reducere a costurilor de producție prin diminuarea consumurilor specifice de resurse materiale, necesarul de fond de rulment scade. Depășirea costurilor de producție prin neîncadrarea în consumurile specifice de resurse sau creșterea prețurilor și tarifelor de evaluare a acestor consumuri antrenează mărirea necesarului de fond de rulment.

Gestiunea stocurilor

Reducerea necesarului de fond de rulment se realizează prin: diminuarea duratei medii de aprovizionare cu materiale și a vânzării produselor finite, dimensionarea optimă a stocurilor de materiale și produse finite, micșorarea duratei medii de stocare, reducerea cheltuielilor de aprovizionare și de desfacere.

Modificarea prețurilor la materii prime, materiale, combustibil și a tarifelor pentru energie, transport, etc.

Creșterea prețurilor și tarifelor determină mărirea necesarului de resurse de finanțare a activelor circulante.

Nivelul datoriilor ciclice

Datoriile ciclice sunt influențate de volumul aprovizionărilor (datorii față de furnizori), de volumul serviciilor și lucrărilor contractate (datorii față de prestatori), de baza de calcul a obligațiilor față de buget (fondul de salarii, valoarea clădirilor și terenurilor, etc.).

Deși pot fi identificați mai mulți factori de influență asupra necesarului de fond de rulment, influența cea mai mare o are modul de gestionare a stocurilor. Nu trebuie însă neglijată nici viteza de rotație a furnizorilor, respectiv a clienților.

2.4.2. STĂRILE TREZORERIEI

Relația fundamentală a trezoreriei rezumă condițiile esențiale ale echilibrului financiar atât prin prisma raportului între lichiditatea activelor și exigibilitatea pasivelor, cât și prin luarea în considerare a ciclurilor financiare fundamentale: ciclul de investire, ciclul financiar care determină fondul de rulment, ciclul de exploatare care dă naștere nevoii de fond de rulment.

Se poate diferenția o politică de prudență, dacă evoluția fondului de rulment devansează evoluția necesarului de fond de rulment, respectiv o politică ofensivă, caracterizată prin creșterea capacităților de producție sau diversificarea activității când necesarul de fond de rulment este superior fondului de rulment. Se recomandă menținerea unui fond de rulment minim. Aceasta desemnează o politică generală de echilibru care să mențină fondul de rulment la nivelul mediei fluctuațiilor necesarului de fond de rulment. Fondul de rulment optimal este cel care menține echilibrul financiar al societății comerciale la cel mai scăzut cost al procurării capitalurilor.

Deoarece starea trezoreriei rezultă din confruntarea dintre fondul de rulment net și necesarul de fond de rulment, apar trei situații, trezorerie pozitivă, trezorerie nulă sau trezorerie negativă.

În cazul în care trezoreria este pozitivă fondul de rulment net este suficient de ridicat, asigurând nu numai finanțarea stabilă a ciclului de exploatare (nevoia de fond de rulment), dar și un excedent de trezorerie care permite deținerea de disponibilități și/sau efectuarea de plasamente (rezerve de active lichide pe termen scurt).

Această situație a trezoreriei pozitive apare favorabilă în termenii echilibrului financiar, dar ea poate fi semnul unei utilizări ineficiente de resurse stabile.

Efectele pozitive ale existenței excedentului de trezorerie sunt că reduc riscul de insolvabilitate al întreprinderii, însă acest argument nu este acceptat pentru a explica excedentele excesive ale trezoreriei (solvabilitatea întreprinderii nu este dependentă numai de existența unui excedent de trezorerie).

În cazul în care fondul de rulment net și necesarul de fond de rulment sunt egale, trezoreria este egală cu zero (este nulă).

Stricta egalitate între fondul de rulment net și necesarul de fond de rulment nu poate fi decât fortuită și pasageră. Obiectivul ,,trezoreriei zero” este acela de a ajunge la solduri de valoare cât mai apropiate de zero cu scopul de a evita soldurile debitoare, în general mai costisitoare decât diferitele mijloace de finanțare și, mai ales, soldurile creditoare care nu sunt remunerate.

Orice sold în bancă excedentar antrenează o lipsă de câștig, adică un cost de oportunitate egal cu ceea ce aducea plasamentul acestui excedent. Orice sold bancar debitor costă, în general, mai mult decât celelalte mijloace de finanțare ale întreprinderii. Diferența între costul descoperirii și costul mijlocului de finanțare pe care întreprinderea l-ar fi putut utiliza reprezintă o cheltuială reală, deci un cost explicit. Cu o ,,trezorerie zero” întreprinderea se ferește la fel de bine contra riscului unei sterilități de excedente durabile, cât și contra riscului de dependență față de bănci.

Trezoreria este negativă atunci când fondul de rulment net este inferior necesarului de fond de rulment. În această situație nevoia de fond de rulment nu poate fi în întregime finanțată prin resurse pe termen mediu și lung. Întreprinderea trebuie să facă apel la resursele trezoreriei, în special la cele de origine bancară. Trezoreria negativă trebuie finanțată prin concursuri bancare pe termen scurt.

Cât timp creditele de trezorerie sunt reînnoite solvabilitatea întreprinderii nu este în pericol. Prin procedurile de finanțare ale creditului client se asigură o acoperire a nevoii de fond de rulment de exploatare, limitându-se astfel riscul de faliment.

Trezoreria negativă nu pune, în primul rând, problema solvabilității, ci, mai ales, pe cea a dependenței întreprinderii de băncile care-i furnizează o mare parte a resurselor de trezorerie.

Operând distincția între nevoia de fond de rulment pentru exploatare și nevoia de fond de rulment în afara exploatării în cadrul nevoii de fond de rulment se ajunge la un alt mod de determinare a trezoreriei.

Nevoia de fond de rulment pentru exploatare grupează ansamblul utilizărilor și resurselor nestabile (tranzitorii) care sunt legate de ciclurile de investiții și de finanțare, excluzând împrumuturile bancare curente.

Trezoreria apare prin diferență:

T = Fond de rulment – Nevoia de fond de rulment (NFRE + NFRAE)

sau

T = Valori mobiliare de plasament + Disponibilități – Împrumuturi bancare curente

În această situație fondul de rulment net trebuie să acopere nevoia de fond de rulment pentru exploatare.

Dezechilibrul apare atunci când trezoreria este negativă în mod structural, altfel spus dacă împrumuturile bancare curente (considerate precare) finanțează nevoi stabile: imobilizări sau componente stabile ale nevoii de fond de rulment pentru exploatare.

Nevoia de fond de rulment pentru exploatare cunoaște fluctuații importante în cadrul exercițiului financiar datorate fie caracterului sezonier al activității întreprinderii, fie modului de reglementare a unor încasări și plăți.

Relația fundamentală a trezoreriei este importantă cu condiția ca informațiile pe care le furnizează să fie interpretate cu prudență.

Relația trezoreriei reprezintă un instrument al controlului financiar, permițând aprecierea incidenței unor decizii (în materie de aprovizionare, stocuri, credit acordat clientului, plata furnizorilor) asupra nevoilor de finanțare și a echilibrului financiar al întreprinderii.

STRATEGIA GESTIUNII ACTIVELOR CIRCULANTE ȘI A DATORIILOR

Deciziile financiare pe termen lung, care fixează cadrul general al dezvoltării întreprinderii, sunt temeinic fundamentate și cel mai adesea ireversibile. Deciziile financiare pe termen scurt sunt subordonate deciziilor pe termen lung, fiind decizii curente, de corelare. Acest caracter al deciziilor pe termen scurt nu înseamnă că sunt mai puțin importante; o eroare a deciziei pe termen scurt poate antrena pierderi însemnate sau chiar încetarea plăților.

Pentru desfășurarea în bune condiții a activității firmei, pe lângă stabilirea necesarului de active circulante, o importanță majoră o are și decizia privind stabilirea modului de finanțare a acestora. Obiectivul acestei decizii îl reprezintă selecția și mobilizarea operativă a capitalurilor circulante, în funcție de condițiile pieței, cu cel mai redus cost în contextul reducerii riscurilor implicate.

Realizarea obiectivului de activitate pune întreprinderea într-o dublă ipostază: de consumator de stocuri de materii prime, materiale și utilități și de furnizor de produse finite și servicii. Pentru realizarea echilibrului financiar (exprimat prin intermediul trezoreriei) va trebui să acționeze atât asupra vitezei de rotație a stocurilor, cât și asupra creditului comercial (care se prezintă sub două forme: creditul-client și creditul-furnizor, orice întreprindere putând avea concomitent atât creanțe asupra clienților, contabilizate în activul bilanțului, cât și credite primite de la furnizor, contabilizate în pasivul bilanțului).

Din punct de vedere financiar, stocurile reprezintă alocări de capital ce nu pot fi recuperate până când aceste stocuri nu parcurg întregul ciclu de exploatare și sunt valorificate prin vânzare și încasarea produselor, lucrărilor și serviciilor realizate de firmă (excepție cazul în care stocurile sunt vândute ca atare).

Deținerea de stocuri (pentru susținerea activității) trebuie explicată prin câștiguri sau economii pentru deținător, singura justificare de a imobiliza fonduri în stocuri diverse. Efortul financiar de investire în stocuri trebuie comensurat pe baza sumei lichidităților efectiv imobilizate, ținându-se seama de durata imobilizării, de fluxurile de lichiditate intermediare (până la vânzarea stocurilor), costuri de păstrare-depozitare, alte cheltuieli administrative, costuri ce trebuie să fie minime, pentru ca în final să se evalueze pierderea sau câștigul din deținerea de stocuri. Dimensionarea stocurilor este punctul de plecare în determinarea fondurilor bănești acoperitoare.

O problemă deosebit de importantă pentru optimul investirii în stocuri o constituie structura și calitatea acestora, posibilitatea vânzării și transformării lor rapide în bani, adică gradul de lichiditate a stocurilor de mărfuri, ambalaje și alte active. Cum o parte însemnată a activelor circulante este acoperită prin credite bancare pe termen scurt, întreprinderea este pusă în situația de a face față în orice moment angajamentelor asumate față de bănci; or, aceasta nu se poate realiza decât în măsura în care poate să-și desfacă operativ stocurile achiziționate. Rezultă interesul întreprinderilor de a studia atent situația lichidității stocurilor.

Stocurile sunt cu atât mai lichide cu cât pot fi transformate mai repede în bani. Indicatorul ,,viteza de rotație” marchează tocmai starea de lichiditate a stocurilor, eficiența folosirii acestora.

Pentru stabilirea incidenței creditului dintre întreprinderi asupra trezoreriei de exploatare trebuie, deci, luate în considerare atât volumul acestuia, cât și termenele de încasare a clienților și de plată a furnizorilor.

Clienții reprezintă creanțe ale întreprinderii rezultate din livrarea de bunuri și/sau prestarea de servicii, care au o anumită scadență de încasare (la vedere și la termen). Creditul-client reprezintă pentru întreprindere o imobilizare care încetinește viteza de rotație a fondurilor și micșorează lichiditatea financiară. Efectele nefavorabile resimțite de întreprinderile care au acordat credite clienților lor nu pot fi înlăturate prin sistarea radicală a acestor credite întrucât s-ar prejudicia realizarea cifrei de afaceri.

În aceste condiții gestiunea creditului-client constă în luarea de măsuri care să permită minimizarea sumei creditului și costurilor legate de plata efectivă, precum și de a limita riscul de nerecuperare a creditului prin diverse procedee practice care urmăresc, în ultimă instanță, apariția mai rapidă în cont a contravalorii livrărilor.

Politica creditului-client variază în funcție de nivelul activității întreprinderii și de situația sa de trezorerie, știut fiind că surplusul de trezorerie poate fi utilizat pentru dezvoltarea creditului-client.

Orice creștere a efectelor comerciale de primit trebuie să fie finanțată, într-un fel oarecare, dintr-o anumită sursă, dar nu este necesară finanțarea întregii sume de efecte comerciale de primit, pentru că porțiunea ce reprezintă profitul nu este o ieșire de numerar.

Dacă politica de credit a unei firme este relaxată, prin luarea unor măsuri cum ar fi lungirea perioadei de credit acordată, modificarea standardelor de credit, ca urmare a unei politici mai puțin dure relativ la rău platnici sau oferirea de reduceri cash, încasările ar trebui să crească. Relaxarea politicii de credit stimulează în mod normal vânzările. Totuși, dacă politica de credit este relaxată și vânzările cresc, vor crește și costurile, deoarece: (1) va fi nevoie de mai multă forță de muncă, materie primă și așa mai departe, pentru a produce bunuri suplimentare pentru a acoperi cererea generată; (2) efectele comerciale de primit vor crește, crescând în consecință costurile legate de acestea; (3) cheltuielile cauzate de datoriile irecuperabile sau reducerile oferite ar putea, de asemenea, să crească. Astfel, întrebarea cea mai importantă care se pune atunci când se iau decizii de modificare a politici de credit este următoarea: vor crește încasările mai mult decât costurile astfel încât să crească venitul net sau creșterea încasărilor va fi depășită de creșterea costurilor.

După ce ne-am ocupat de activele circulante, să ne oprim acum și asupra necesarului de finanțare a acestor active. În legătură cu respectiva finanțare, există două decizii fundamentale pe care o firmă trebuie să le ia. Prima, ce proporție față de datoriile (obligațiile) pe termen lung trebuie să reprezinte finanțarea prin datorii pe termen scurt? A doua, cât de mult trebuie să se împrumute firma (ce proporție trebuie să existe între împrumuturi și capitaluri proprii)?

Acoperirea financiară a activelor circulante se realizează cu fonduri proprii și cu angajamente pe termen scurt. În prezent, acoperirea financiară a activelor circulante într-o anumită proporție cu fonduri proprii (FR) este avantajoasă atât pentru independența întreprinderii respective, cât și pentru costul mai redus al capitalului propriu în comparație cu costul creditelor – mai ales în condițiile actualelor dobânzi înalte. De fiecare dată însă este oportun să se găsească modelul optim de îmbinare a finanțării prin fonduri proprii cu finanțarea prin datorii pe termen scurt.

Primul factor care influențează nivelul datoriilor curente ale firmei este nivelul stocurilor și a altor active circulante ale acesteia. Cu alte cuvinte, o afacere care necesită nivele ridicate ale activelor circulante va avea tendința de a solicita, de asemenea, nivele ridicate (destul de ridicate) ale datoriilor curente.

Un element secund care influențează nivelul obligațiilor curente este mărimea flexibilității dorite de firmă. Dacă o firmă are un nivel scăzut al obligațiilor curente, aceasta are flexibilitate mare deoarece împrumutul pe termen scurt poate, în general, fi ușor întrebuințat. De asemenea, în caz de situații dificile, pot fi crescute și obligațiile față de furnizori (întârzieri la plată).

În mod curent, sursele de finanțare externă pe termen scurt sunt furnizate de pasivele stabile (sursele atrase), creditele de la băncile comerciale (sursele împrumutate) și hârtia comercială (efectele de comerț).

Deci, datoriile întreprinderii față de terți (inclusiv salariile față de salariați, impozitele față de stat, etc.) reprezintă, până la scadență, surse atrase de capital pentru finanțarea activelor circulante. Acest tip de credit (datorie) este ,,gratuit” în sensul că nu se plătește în mod explicit dobândă pentru aceste surse atrase. Cu toate acestea, firma nu poate, în mod obișnuit, să controleze integral pasivele stabile (să le mărească, aceasta avantajând-o) deoarece scadențele pentru unele dintre acestea (salariile, impozitele) sunt stabilite prin lege. Totuși, o gestiune eficientă a pasivelor stabile presupune realizarea unui volum al decalajelor de plăți ale firmei (îndeosebi față de furnizori) mai mare decât decalajele de încasări ale acesteia.

Deci, prin pasive stabile se înțelege datoria minimă permanentă a societății către terți, rezultată din decalajul în timp dintre apariția obligațiilor de plată și stingerea obligațiilor (efectuarea plăților). Ca urmare a faptului că au un caracter permanent pasivele stabile sunt asimilate fondurilor proprii, fiind folosite ca atare pentru finanțarea activelor circulante. Această formă de împrumut indirect este foarte frecventă și, practic, inevitabilă, ea reprezentând cca 40% din obligațiile curente ale firmelor nefinanciare.

Dimensionarea mărimii surselor atrase ca parte a datoriilor externe ale întreprinderii este o activitate de tip potențial, deoarece în calcul se cer luate mărimi minime cu caracter permanent care să nu influențeze fluxurile de trezorerie. Însumarea nivelelor minime dă o mai mare siguranță în previzionarea fluxurilor de trezorerie.

Determinarea în acest mod a pasivelor stabile influențează asupra mărimii FR și NFR care se găsesc în raport de evoluție inversă față de evoluția nivelului surselor atrase, atunci când determinarea FR se face pe baza elementelor curente pe termen scurt.

Dacă apariția în activul bilanțier a postului ,,clienți” poate fi considerată ca o investire în credit-client, apariția postului ,,furnizori” în pasiv este considerată o finanțare pe seama surselor partenerului de afaceri mărind lichiditatea financiară. Altfel spus, dacă postul ,,clienți” reprezintă o decizie de investire, creditul-furnizor constituie o decizie de finanțare.

Gestiunea creditului-furnizor are drept obiectiv utilizarea eficientă a creditului obținut de client, în principal prin clauze contractuale care să precizeze volumul și durata (măsuri de maximizare a volumului și a termenelor pentru care sunt acordate), dar și prin întârzierea voluntară a plăților, însă de o manieră flexibilă, astfel încât să nu provoace penalități de întârziere care ar putea face nerentabilă întârzierea și nici să nu ducă la deteriorarea relațiilor cu furnizorul.

De multe ori furnizorul oferă clientului posibilitatea de a alege între un credit comercial pe o anumită perioadă de timp și o bonificație calculată asupra livrărilor în situația în care clientul este de acord să plătească cash (fără amânare). În această situație clientul va analiza dacă este economicos pentru el să opteze pentru primirea bonificației, care-i ieftinește mărfurile aprovizionate, dar care-l pun în situația de a-și procura lichidități pentru achitarea imediată a facturii, eventual printr-un credit bancar (purtător de dobândă) sau, dimpotrivă, să renunțe la bonificație și să beneficieze de creditul-furnizor care-l scutește de apelul le credite bancare.

Apreciem, deci, că sursa de finanțare ,,credit-furnizor” are un cost de oportunitate, în funcție de rata dobânzii pieței pe care clientul n-o mai plătește, dar care se regăsește în gestiunea furnizorului.

Când activele nu sunt acoperite din capitaluri proprii și surse atrase pe termen scurt, diferența reprezintă un gol de resurse ce se acoperă printr-un împrumut bancar pe termen scurt, pentru echilibrare. Împrumutul bancar pe termen scurt, cuprins în pasivele de trezorerie (trezoreria de pasiv), intervine atunci când FR nu este acoperitor pentru necesarul de fond de rulment.

În ceea ce privește finanțarea pe termen scurt prin efecte de comerț, dacă vânzările cresc rezultă, în consecință, că și achizițiile cresc și astfel valoarea efectelor comerciale de plătit va crește. Deci, prin simpla creștere a vânzărilor firma a generat spontan o finanțare suplimentară. În mod asemănător, lungirea perioadei de credit generează și ea finanțare suplimentară. Această lungire se poate obține prin efectuarea plății după data scadenței.

Așadar, nevoia de finanțare va crește odată cu creșterea volumului și duratei stocurilor, precum și cu creșterea volumului și duratei creditelor acordate clienților.

Nevoia de finanțare, de asemenea, va scădea (chiar până la degajarea unei trezorerii disponibile) odată cu creșterea volumului și duratei datoriilor și a creditelor primite de la furnizori.

Astfel spus, fragilitatea sau, dimpotrivă, stabilitatea unei întreprinderi depinde de 3 factori:

stocurile și intervalul lor de stocare;

clienții și intervalul lor de încasare;

furnizorii și intervalul lor de plată.

Ideea de bază și ultimă a principiului armonizării activelor ciclice cu datoriile ciclice, în engleză, macking, este de a armoniza, potrivi, fluxul de numerar generat de active cu scadența finanțării (cu termenele de plată a obligațiilor). O creștere temporară în activele circulante trebuie să fie finanțată cu datorii curente care pot fi lichidate deoarece investiția în active circulante este redusă ca timp.

Armonizarea politicilor privind gestiunea activelor circulante și a datoriilor se face după următoarele reguli:

– dacă o firmă are o poziție agresivă a activelor circulante (cu un nivel scăzut al activelor circulante) ea trebuie să contrabalanseze riscurile implicate de această poziție prin utilizarea unei poziții conservatoare a datoriilor (cu un nivel scăzut al obligațiilor curente);

– dacă o firmă are o poziție conservatoare a activelor circulante (utilizând un nivel ridicat al activelor circulante) ea trebuie să contrabalanseze riscurile prin folosirea unei poziții agresive a obligațiilor (cu o valoare ridicată a datoriilor);

– dacă o firmă are o poziție moderată a activelor circulante, ea trebuie să contrabalanseze riscurile utilizând datorii de nivel moderat.

Implicația principiului potrivirii este că firma trebuie să stabilească un anumit nivel (normativ) al capitalului de lucru net (fond de rulment) care să includă aprecierea riscurilor, veniturilor solicitate de acționari și a nivelului corespunzător al activelor circulante și obligațiilor curente.

MANAGEMENTUL NUMERARULUI

2.5.1. MANAGEMENTUL CICLULUI FLUXULUI DE NUMERAR

Firmele au nevoie de active pentru a realiza vânzările; dacă cifra de afaceri crește activele trebuie, de asemenea, să crească. Este de presupus că o firmă în dezvoltare va avea nevoie de numerar suplimentar pentru a fi imediat investit în efecte comerciale de primit, stocuri și alte active curente; atunci când se atinge capacitatea maximă, sunt necesare fonduri și pentru investiții în active fixe. Noile investiții trebuie să fie finanțate, iar finanțarea aduce cu sine obligații referitoare la onorarea datoriilor și rambursarea capitalului obținut. O firmă în dezvoltare poate, de aceea, să aibă probleme de flux de numerar.

În analizarea acestei situații, este util să se facă diferența între doi factori, și anume: ciclul operațional și ciclul de plăți care se combină pentru a determina ciclul de conversie a numerarului.

Ciclul operațional ia în considerare următorii doi factori determinanți ai lichidității:

Perioada de conversie a stocurilor, definită ca perioada de timp necesară pentru conversia materiilor prime în produse finite și, apoi, vânzarea acestor produse finite către clienți. Perioada de conversie a stocurilor poate fi calculată împărțind cele 365 de zile ale unui an la rata de rotație a stocurilor (valoare cifră de vânzări / valoare stocuri).

Perioada de conversie a efectelor comerciale de primit (a sumelor de încasat) este un indicator al perioadei medii de timp necesare unei firme pentru a-și converti efectele comerciale de primit în numerar. Acest ciclu este calculat ca raport între efectele comerciale de primit și cifra de vânzări zilnică = efecte comerciale / (cifră de vânzări anuală / 365).

Ciclul operațional, suma dintre perioada de conversie a stocurilor și perioada de conversie a efectelor comerciale de primit, este o măsură a perioadei de timp care se scurge de la achiziționarea materiei prime necesare pentru producerea bunului și colectarea în numerar a sumelor de primit ca urmare a vânzării bunului respectiv. Pe toată această perioadă, firma trebuie să finanțeze achiziționarea de materii prime, procesul de producere a bunurilor, stocurile de produse finite și efectele comerciale de primit.

Ciclul operațional se concentrează asupra perioadelor intrărilor de numerar, dar neglijează perioadele ieșirilor de numerar – atunci când firma trebuie să plătească pentru achiziționarea de materii prime sau pentru folosirea forței de muncă. Totuși, necesarul de finanțare a unei firme este influențat de capacitatea sa de a întârzia plățile, prin cumpărarea de materii prime pe credit sau prin plata salariilor după ce munca, pentru care muncitorii sunt plătiți, a fost deja efectuată. Astfel, firma trebuie să acorde atenție și ieșirilor de numerar, nu numai intrărilor – cu cât este posibil să se întârzie mai mult plățile, cu atât problemele cauzate de fluxul operațional vor fi mai puțin grave. Cu toate acestea, intrările și ieșirile de numerar sunt rareori sincronizate, astfel încât ciclul fluxului de numerar va scoate la iveală, în mod obișnuit, existența unor perioade când este necesară finanțarea externă.

Perioada de întârziere a plăților este perioada de timp medie între achiziționarea materiei prime și angajarea forței de muncă și plata în numerar pentru acestea. Această perioadă se determină prin raportarea valorii efectelor comerciale de plătit la costul mediu al bunurilor vândute zilnic.

Ciclul ce conversie a numerarului combină cele trei perioade definite anterior și este egal cu perioada de timp necesară pentru ca toate cheltuielile de numerar ale unei firme efectuate pentru a achiziționa factori de producție (materii prime și forță de muncă) să fie recuperate, tot sub formă de numerar, din vânzarea produselor realizate. Ciclul de conversie a numerarului începe din ziua în care se achită o notă de plată pentru furnizori sau forță de muncă și durează până în ziua în care se colectează efectele comerciale de primit. Astfel, ciclul de conversie a numerarului măsoară lungimea perioadei de timp în care firma are fonduri blocate în capitalul de lucru.

În general ciclul de conversie a numerarului are următoarea formulă:

Ciclul ce conversie a numerarului = Ciclul operațional – Ciclul de plăți

Definind fiecare dintre aceste cicluri, ciclul de conversie a numerarului se poate scrie sub forma:

Perioada de Perioada de conversie a Perioada de Ciclul de

conversie a + efectelor comerciale – întârziere a = conversie a

stocurilor de primit plăților numerarului

Se remarcă următoarele: (1) măsurile care se iau și acțiunile care se întreprind pentru extinderea perioadei de plată reduc necesarul de finanțare; (2) dacă firma poate scurta perioada de conversie a stocurilor, de exemplu prin recurgerea la cumpărarea de componente și nu fabricarea acestora, aceasta va reduce, de asemenea, necesarul de finanțare; (3) în sfârșit, dacă firma poate să colecteze mai repede efectele comerciale de primit, de exemplu prim oferirea unei reduceri în cazul plății rapide, în termen de câteva zile, aceasta va reduce, de asemenea, necesarul de finanțare. Iată, deci, că acțiunile care afectează perioada de conversie a stocurilor, perioada de conversie a efectelor comerciale de primit și perioada de întârziere a plăților vor afecta, în aceeași măsură, ciclul de conversie a numerarului și, în consecință, necesarul de capital al firmei.

În ceea ce privește managementul activelor curente, dacă firma ar putea previziona cu precizie ieșirile și intrările de numerar, ar putea să țină la dispoziția sa doar sumele de numerar necesare pentru rambursarea datoriilor scadente, doar cantitatea de stocuri necesară pentru cerințele de producție și vânzare, doar atâtea efecte comerciale de primit câte sunt necesare pentru o politică optimă de credit pentru clienți; firma nu va deține valori mobiliare foarte lichide, decât dacă dobânda purtată de aceste valori mobiliare depășește rata de rentabilitate a investiției firmei (ceea ce are o probabilitate foarte redusă). Activele curente de deținut, în acest caz de previziune perfectă, ar avea o valoare minimă, cel puțin teoretic, astfel încât firma ar putea să urmărească obiectivul de maximizare a profiturilor. Orice activ deținut suplimentar, față de această valoare, nu ar face decât să crească valoarea activului, fără o creștere a ratei de rentabilitate; astfel, per total, rata de rentabilitate a investiției scade. Orice valoare mai mică decât cea optimă va însemna incapacitatea de a face plățile la timp, va duce la pierderi de vânzări și/sau opriri în procesul de producție, datorită lipsei de stocuri de materii prime sau datorită unei politici de credit foarte restrictive. Dar când apare fenomenul de nesiguranță, managementul activelor curente implică: (1) determinarea valorii minime necesare pentru fiecare tip de activ și (2) suplimentarea cu un stoc de siguranță, în cazul că previziunile sunt perfecte.

MODELE DE MANAGEMENT AL NUMERARULUI

Interesul acordat managementului numerarului a crescut dramatic în anii 1980, ca urmare a ratelor mari ale inflației care amenințau să devalorizeze orice sumă de numerar nefolosită. Există câteva modele disponibile, care se dovedesc de folos echipei manageriale, în determinarea soldului optim de numerar. Aceste modele pot fi foarte simple sau foarte sofisticate. În cele ce urmează vor fi prezentate două tipuri generale de modele. Primul tip ia în considerare riscurile intrărilor și ieșirilor de numerar, dar nu exclude explicit costurile managementului numerarului; aceste modele se numesc modele subiective de risc. Al doilea tip ia în considerare explicit costurile managementului numerarului și evaluează problema soldului numerarului în cadrul stocurilor.

A). Modele subiective de risc

O firmă este interesată să determine soldul zilnic al numerarului care acoperă valoarea tranzacțiilor și valoarea de precauție. Unul dintre modurile de determinare a acestui sold este luarea în considerare a schimbărilor zilnice datorate intrărilor și ieșirilor de numerar, altele decât cele provenind din operațiile normale; sunt necesare ajustările sezoniere. De exemplu, dacă există influențe specifice de sezon, trebuie să se lucreze cu schimbările zilnice în soldul de numerar pe sezoane. Rezultatul este un sold de numerar diferit pentru fiecare sezon.

Se construiește pentru fiecare sezon o distribuție a frecvenței modificărilor zilnice a soldului de numerar. Această distribuție se caracterizează printr-o modificare zilnică medie sau estimată și o deviație standard.

Cum utilizează firma această informație pentru a determina soldul de numerar de deschidere? Într-un context de risc – deoarece firma este interesată numai de evenimentele întâmplătoare, care vor determina reducerea soldului de numerar și probabil la o situație de criză – firma va fi interesată numai de schimbările negative.

Această abordare încorporează direct gradul în care echipa managerială dorește să evite riscul. Cu cât echipa managerială este gata să accepte un grad mai mare de risc, cu atât soldul de deschidere estimat poate fi mai mic. Dacă ar fi disponibil un sistem automat de ,,overdraft”, atunci soldul de numerar poate fi, de asemenea, redus. În același timp, firma poate să aibă un stoc de valori mobiliare lichide care pot fi lichidate.

Avantajul unei astfel de abordări este acela că deciziile bazate pe tranzacții și cele bazate pe rațiuni de precauție sunt combinate într-o singură decizie; soldul de numerar estimat pentru deschidere reflectă atât riscul legat de fluxurile de numerar, cât și atitudinea managementului față de risc. Din nefericire, această abordare este deficitară din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, aceasta implică faptul că soldul efectiv de numerar trebuie comparat cu cel dorit și, în acest scop, se procedează fie la vânzarea, fie la cumpărarea de valori mobiliare pentru a se obține valoarea dorită. Aceasta va genera costuri substanțiale de tranzacție. În al doilea rând, cu cât soldul de deschidere este mai mare, cu atât mai mare este pierderea de venituri din dobânzi care ar putea fi obținute prin investirea numerarului în valori mobiliare. Aceasta ne duce direct la considerarea echilibrării gradului de risc cu rata profitului: cu cât este mai mic soldul de numerar dorit, cu atât mai mici sunt fondurile blocate de acesta, iar restul de fonduri pot fi investite într-un mod mai profitabil. Totuși, cu cât este mai mic soldul de numerar, cu atât mai mare este riscul de a rămâne fără numerar în cont curent, ceea ce duce la pierderi monetare și nemonetare (aceasta din urmă se referă la pierderea încrederii din partea furnizorilor și băncii și la pierderea bunului renume al firmei). Un model complet trebuie să ia în considerare, în mod mai explicit, relația dintre risc și câștig.

B). Modele de tip control al stocurilor

N-ar fi surprinzător ca numerarul să fie asimilat unei materii prime; astfel, există costuri de deținere și costuri de comandă și se stabilesc aceleași relații între ele și mărimea ,,stocului” de numerar ca cele ce se stabilesc la stocurile de materii prime sau produse finite, există un sold optim de numerar sau de ,,stoc” de bani. Dacă se utilizează un sold mic de numerar, atunci vor trebui să se efectueze vărsăminte dese în contul curent pentru a se păstra un anumit nivel al soldului de numerar. Aceasta se poate realiza prin vânzarea de valori mobiliare și, astfel, vor apărea costuri de comandă. Aceste costuri sunt costuri funcționărești, de decizie și de brokeraj. De fapt, dacă soldul de numerar avut în obiectiv este mic, firmele vor trebui să investească orice surplus de numerar în valori mobiliare, generând, și în acest mod, costuri de comandă. Pe de altă parte, dacă se optează pentru deținerea unui sold mare de numerar, firma are de suportat costuri sub forma dobânzilor care s-ar fi câștigat dacă fondurile nu ar fi fost blocate în contul curent. Astfel, relația între costurile de deținere și de comandă și mărimea ,,stocului” de bani este exact ca aceea prezentată în Figura nr. 2.8 (Halpern, N., Weston, J. F., Brigham, E. F., 1998) și aceasta este analiza care poate fi utilizată.

Comandă

Comandă

0 5 10 15 20 Timp (săptămâni)

Fig. 2.8 – Modelul Baumol pentru cererea de numerar

Acest punct de vedere privind deciziile asupra soldului de numerar, prin care acesta este asimilat cu un stoc, a dus la generarea diferitelor modele. Dintre acestea vor fi prezentate două, și anume: primul, prezentat de W. Baumol, este un model simplu care presupune că nu există grad de nesiguranță privind fluxurile de numerar și de aceea se preocupă numai de cererile de numerar pentru tranzacții; al doilea, dezvoltat de către M. Miller și D. Orr, este un model mai sofisticat care include gradul de nesiguranță. Modelele sunt prezentate pentru a oferi o mai bună înțelegere a modului în care anumite variabile influențează nivelul optim al numerarului.

Modelul Baumol echilibrează costul de oportunitate care apare în urma deținerii de numerar, cu costurile de tranzacție suportate atunci când se achiziționează fondurile. Să presupunem că firma a determinat că vărsămintele de numerar efectuate pe parcursul anului vor fi în valoare de T: aceste cheltuieli se cunosc cu siguranță și trebuie plătite cu regularitate în decursul acestei perioade. Firma trebuie să ia o decizie în legătură cu suma de numerar care trebuie ,,comandată” și astfel să determine câte astfel de ,,comenzi” trebuie făcute. ,,Comandarea” numerarului se face fie printr-un împrumut care urmează să fie rambursat din încasările viitoare, fie prin emisiunea de valori mobiliare sau prin vânzarea de valori mobiliare deținute de către firmă. Să presupunem că mărimea comenzii de numerar este C. Rezultă, numărul de comenzi este T / C, iar durata între două comenzi este T / C * 365 (zile). Se remarcă că soldul de deschidere scade continuu de-a lungul perioadei de timp dintre două comenzi succesive și atunci când numerarul din contul curent ajunge la zero se face o nouă comandă.

Cum decide firma mărimea optimă a comenzii de numerar? În primul rând, trebuie identificate costurile de comandă. De fiecare dată când firma face o comandă de numerar, aceasta trebuie să suporte un cost F ori în vederea obținerii unui împrumut, ori în vederea vânzării unor valori mobiliare; aceste ,,costuri de brokeraj” nu includ numai plata ce se cuvine brokerului pentru executarea ordinului, dar și costuri funcționărești și administrative asociate cu trimiterea și recepționarea comenzii. Pe de altă parte, există un cost de oportunitate care apare datorită blocării fondurilor sub formă de ,,stocuri de bani”; pe timpul anului, media soldului de numerar este C / 2, astfel costul de oportunitate anual este reprezentat de valoarea câștigurilor care ar fi putut fi obținute dacă ar fi fost investit într-un activ fără nici un grad de risc. Dacă rata dobânzii anuale este de k%, costul cu dobânda al unei comenzi în valoare de C este kC/2.

De remarcat, că trebuie să existe un echilibru între costurile de comandă și cele de deținere. Pe măsură ce comenzile de numerar devin mai mari sunt necesare mai puține comenzi, iar costul anual de comandă scade. Totuși, crește media soldului de numerar și, deci, costurile de deținere. Din combinația acestor costuri se determină valoarea optimă a comenzii de numerar și soldul mediu de numerar corespunzător.

Rezultatul modelului Baumol este ecuația prin care se determină valoarea optimă a comenzii de numerar, C*: C* = .

Valoarea optimă a comenzii de numerar depinde de costurile de brokeraj, F și de cheltuielile ce trebuie făcute în numerar, T. Pe măsură ce acestea cresc, comanda de numerar C și soldul mediu de numerar cresc și ele. În plus, valoarea optimă a comenzii de numerar depinde de rata dobânzii – pe măsură ce ratele dobânzilor cresc comanda de numerar scade. Valoarea finală a soldului mediu de numerar efectiv deținută de către companie depinde de rezultatele modelului și de cerințele bancare privitoare la soldurile minime și de compensație.

Cu toate că modelul prezintă factorii determinanți pentru valoarea optimă a comenzii de numerar și media respectivă a soldului de numerar, acest model face obiectul unor serioase rețineri. Acestea se referă, în principal, la ipotezele unei siguranțe perfecte și a unor vărsăminte regulate de numerar. În următoarele paragrafe aceste ipoteze sunt ignorate și se prezintă un model mai realist.

Ipotezele de la care pornește modelul Baumol sunt acelea că firma face comenzi specifice de numerar în momentul în care soldul de numerar atinge nivelul zero. Această soluție însă nu este adecvată atunci când soldul de numerar crește și scade de o manieră imprevizibilă. Este necesar un model care să analizeze soldul zilnic de numerar al firmei și să semnaleze echipei manageriale fie atunci când soldul de numerar este scăzut și necesită fonduri proaspete, fie atunci când soldul de numerar are o valoare prea mare, iar surplusul trebuie să fie investit în valori mobiliare lichide. Modelul Miller – Orr oferă o soluție acestei probleme. Acest model este, la bază, un model de control al stocurilor; el evaluează atât costurile de comandă, cât și costurile de deținere.

Să considerăm o companie care a decis că va deține solduri de numerar care să reflecte cheltuielile imprevizibile de efectuat în numerar. Soldul de numerar la începutul oricărei zile va reflecta valorile încasărilor și vărsămintelor din ziua precedentă.

Pe măsura trecerii timpului, soldul de numerar pare să varieze întâmplător până la t0 când apare un trend crescător. Firma permite ca soldul de numerar să crească până în ziua în care acesta atinge sau trece peste limita superioară, h. La acest moment, denumit t1, firma achiziționează un număr de valori mobiliare lichide (sau rambursează împrumuturi bancare) în așa fel încât să reducă soldul de numerar la nivelul de echilibru, z. Apoi firma lasă soldul de numerar să varieze din nou. La momentul t2 soldul de numerar atinge valoarea limită inferioară, l și în acest moment trebuie vândut un număr de valori mobiliare în așa fel încât soldul să revină la nivelul z. Această strategie pentru soldul de numerar permite acestuia să varieze până când atinge sau depășește limita maximă sau minimă; în aceste momente firma achiziționează sau vinde valori mobiliare astfel încât să readucă soldul de numerar la nivelul de echilibru.

Pentru a pune în practică modelul, managerul financiar trebuie să determine valorile limitei superioare, h, a celei inferioare, l și a punctului de echilibru, z. Acestea sunt obținute în soluția modelului. Diferența dintre limitele superioară și inferioară va depinde de costurile de comandă, de gradul de variabilitate a fluxurilor de numerar și de costurile de deținere care sunt cel mai bine exprimate prin raportare la rata dobânzilor. Costurile de comandă sunt exprimate prin costurile transferurilor de fonduri de la valori mobiliare lichide la numerar și invers.

Cu cât este mai mică diferența dintre limitele inferioară și superioară cu atât frecvența acestor transferuri va fi mai mare. În cazul în care costurile de comandă sunt substanțiale, cu cât frecvența transferurilor va fi mai mare, cu atât mai mari vor fi costurile totale de comandă pe care firma va trebui să le suporte. Dacă fluxurile de numerar sunt extrem de variabile, o diferență mică între cele două limite va face ca soldul de numerar să atingă foarte frecvent una sau alta dintre aceste limite, ceea ce va genera costuri mari de comandă. Dacă fluxurile de numerar sunt variabile sau costurile de tranzacție sunt mari, diferența dintre cele două limite va fi mare. Dacă această diferență este mare, firma poate acumula fonduri destul de substanțiale în soldul de numerar înainte de atingerea limitei superioare – aceasta este o posibilitate distinctă deoarece nivelul de echilibrare nu se află la jumătatea distanței dintre limitele inferioară și superioară, ci la o treime de la limita inferioară. Dacă ratele dobânzilor sunt mari, firma care deține un sold mare de numerar va avea de suportat costuri de oportunitate sub forma câștigurilor la care se renunță prin deținerea fondurilor sub formă de numerar. Astfel, atunci când ratele dobânzilor sunt mari, diferența dintre cele două limite se va micșora.

Soluția Miller – Orr este după cum urmează. Să notăm cu:

F = costuri de transfer sau de comandă

σ2 = variația zilnică a tranzacțiilor în contul curent

v = rata zilnică a dobânzii

z = punctul de echilibru =

Pentru a pune în practică modelul Miller – Orr, managerul financiar trebuie să înceapă prin specificarea limitei inferioare de control. În cele prezentate am presupus că limita inferioară este zero.

Modelul de control Miller – Orr este ușor de utilizat și pare să ofere soluții rezonabile echipei manageriale în ceea ce privește managementul numerarului. Se observă că discuția asupra modelului a exclus luarea în considerare a acelor ieșiri de numerar care sunt controlabile, ceea ce rămâne este efectul net asupra soldului de numerar al acelor fluxuri de numerar care sunt absolut imprevizibile. Modelul se bazează pe niște ipoteze care par să fie puțin probabile, și anume acelea că fluctuațiile de numerar sunt absolut întâmplătoare sau că nu există trend crescător sau descrescător al soldului de numerar pe perioada analizată. Însă, chiar dacă aceste ipoteze nu sunt conforme în întregime cu realitatea, modelul este de folos echipei manageriale. Modelul nu intenționează să înlocuiască managementul, ci să îi ofere acestuia modalități de control care pot fi utilizate împreună cu alte tehnici manageriale în vederea îmbunătățirii performanței companiei.

CREȘTEREA EFICIENȚEI MANAGEMENTULUI NUMERARULUI

Un buget de trezorerie este punctul necesar de la care se pleacă în managementul numerarului unei firme. Un astfel de buget poate fi folosit pentru previziunea perioadelor în care se vor înregistra acumulări de numerar și a celor în care se vor înregistra scăderi ale balanței de numerar; de aceea, bugetul de trezorerie reprezintă punctul de pornire în sistemul de gestiune a numerarului. Însă, după cum se va vedea din cele ce urmează, există și alte elemente care trebuie să fie conținute într-un program bun de management al numerarului.

Sincronizarea fluxurilor de numerar

Dacă o persoană fizică ar primi venitul aferent pe o perioadă de un an de zile ca o singură sumă, l-ar depune, probabil, la bancă de unde ar retrage periodic sumele necesare de bani; și presupunând că ar consuma întreaga sumă până la sfârșitul anului, ar dispune de un sold a cărui valoare medie anuală ar fi jumătate din suma depusă inițial. Dacă ar primi venit lună de lună și nu o dată pe an, ar opera cu solduri mai mici de numerar. Dacă ar putea să aranjeze în așa fel încât să primească venitul zilnic și să plătească pentru chirie, educație și altele tot zilnic și dacă ar fi foarte sigur în privința previziunilor de ieșiri și intrări de numerar, atunci ar fi posibil să dețină doar un sold minim de numerar. Situația este perfect valabilă și pentru firme. Prin îmbunătățirea previziunilor și prin stabilirea plăților și încasărilor astfel încât să se realizeze aproximativ în același timp, firmele pot să își mențină un nivel minim al soldurilor de tranzacție. Recunoscând valabilitatea acestui punct de vedere, firmele stabilesc să încaseze de la clienți și să efectueze plățile către proprii lor furnizori aproximativ în aceeași perioadă, realizând așa-zisele ,,cicluri de facturare” care sunt, de obicei, lunare. Astfel de sincronizare a fluxurilor de numerar reduce soldul contului curent și necesarul de împrumut bancar, duce la cheltuieli mai mici cu dobânzile și la creșterea profiturilor.

Creșterea ritmului încasărilor

Termenul de întârziere se folosește pentru a desemna fondurile care sunt blocate în cecuri, care au fost completate, dar nu au fost încă procesate și încasate.

Firmele trebuie să față acestei întârzieri atât la încasarea efectelor comerciale de primit, cât și la achitarea propriilor datorii. Poate să apară din mai multe surse. Cecurile sunt întârziate din două cauze majore: întârzieri datorită sistemului de poștă și întârzieri datorită sistemului de procesare. Întârzierile datorate sistemului de poștă sunt rezultatul perioadei de timp care se scurge între momentul punerii cecului la poștă și recepționarea acestuia. Ele sunt egale în valoare cu suma de bani înregistrată în contabilitatea firmei ca plătită și neînregistrată încă la banca pentru care este adresată. Întârzierile datorate sistemului de procesare sunt cauzate de întârzieri în cadrul firmei, cum ar fi cele rezultate din nedistribuirea cecurilor în ziua în care sunt primite sau lipsa unei proceduri de control pentru urmărirea plăților întârziate. Ele sunt egale în valoare cu cecurile scrise, dar nedistribuite și, deci, care nu pot fi încă folosite.

În unele țări sunt cauzate de întârzierile sistemului bancar. Dar a fost adoptat sistemul onorării cecurilor în decurs de o singură zi. Aceasta înseamnă că atunci când o firmă depune un cec la o bancă are acces la suma respectivă în aceeași zi. Multe dintre tehnicile de management al numerarului dezvoltate în Statele Unite se preocupă de minimizarea perioadei de întârziere cauzată de sistemul bancar prea fragmentat și de managementul serviciilor bancare.

Firmele care au de-a face cu volume mari și sume mici de plată și care dispun de o clientelă stabilă, cum ar fi companiile de utilități publice, încurajează clienții să accepte plăți preautorizate. Aceasta permite companiei să debiteze automat contul clientului, în mod obișnuit lunar, cu o sumă fixă. Deși plățile preautorizate sunt eficiente și par să fie tendința în viitor, acceptarea lor de către plătitori a mers în ritm mult mai lent decât s-a prevăzut inițial: pe de o parte, datorită faptului că un plătitor care utilizează plăți preautorizate nu mai poate beneficia de întârzieri în favoarea sa, iar pe de altă parte, plătitorii doresc să păstreze cecurile folosite în calitate de chitanțe.

Firmele mai pot utiliza un plan ,,lockbox” (cutia poștală închisă) care este o cutie poștală amplasată aproape de clienții firmei și închiriată de către banca acesteia. De vreme ce cutia poștală este aproape de client, documentele de plată petrec o perioadă minimă de timp în sistemul de poștă. Banca golește cutia cel puțin o dată în fiecare zi și procesează plățile. Sistemul lockbox este eficient reducând atât întârzierile datorate poștei, cât și cele datorate băncii.

Ulterior a fost pus în practică sistemul de transfer electronic al fondurilor între corporații (”electronic funds transfer – EFT”). EFT este un sistem prin care firmele pot să trimită pe cale electronică comenzi și facturi. EFT permite ca și plățile să fie transmise electronic. Cu toate că, în aceste condiții, clientul nu mai poate beneficia de întârzieri, costurile funcționărești reduse și buna funcționare a sistemului va face sistemul EFT mai eficient decât cel obișnuit prin cecuri. Acest sistem reduce perioada de timp între momentul livrării produsului și încasarea contravalorii.

În sfârșit, EFT se referă, de asemenea, la plata diverselor facturi prin ATM (”automatic teller machine” sau bancomaturi) sau prin telefon. Firma beneficiază astfel și de reducerea întârzierilor prin poștă și a celor de procesare.

Întârzierea plăților

La fel ca și impulsionarea procesului de încasări, întârzierea plăților printr-un management eficient al vărsămintelor duce la deținerea sumelor de numerar pe o perioadă mai lungă. O firmă poate, pur și simplu, să își întârzie plățile, dar aceasta este o practică ce implică evident dificultăți.

Un alt procedeu pentru întârzierea plăților este utilizarea cambiilor (tratelor). Cu toate că sunt utilizate destul de rar, ele sunt foarte eficiente în întârzierea expedierii fondurilor. În timp ce un cec se plătește la cerere, o cambie trebuie să fie retransmisă celui care a emis-o, care o semnează și depune fonduri pentru acoperirea sumei înscrise pe cambie, abia după aceea ea poate fi încasată. Deoarece există o perioadă de timp în care cambia este emisă, transmisă și retransmisă spre aprobare emitentului, compania a extins în acest fel timpul de utilizare a fondurilor înainte de efectuarea plății.

Întârzierile nete reprezintă diferența dintre întârzierile datorate sistemului poștal și cele datorate sistemului de procesare. Sunt, de asemenea, egale cu diferența dintre soldul de pe carnetul de cecuri al unei firme și soldul înregistrărilor contabile ale băncii. În general, o firmă ar dori să opereze cu întârzieri nete pozitive. Aceasta înseamnă ca o firmă să fie capabilă să încaseze relativ repede cecurile care îi parvin și să i se permite să utilizeze mai multă vreme fondurile destinate efectuării plăților.

Deși există proceduri care pot fi utilizate pentru menținerea unui sold neglijabil de numerar, implementarea acestor metode nu este o operație gratuită. Cât de departe trebuie să meargă o firmă în eficientizarea operațiunilor de numerar? Ca regulă generală, o firmă trebuie să facă cheltuieli în această direcție atâta vreme cât rata marginală a rentabilității depășește cheltuielile marginale. În mod clar, valoarea unui management adecvat al numerarului depinde de costurile fondurilor păstrate în numerar; acestea la rândul lor depind de rata dobânzii.

CAPITOLUL 3

GESTIONAREA LICHIDITĂȚILOR ÎNTREPRINDERII ÎN CONDIȚII DE INFLAȚIE

3.1. INFLAȚIA: DEFINIRE, MĂSURARE, MANIFESTARE

Toată lumea discută despre inflație, se teme de ea, intră în panică când ea se anunță.

Termenul de inflație a intrat în limbajul curent al afacerilor, al băncilor cu deosebire, dar și al populației. Aceasta deoarece ea, inflația, este considerată o formă de manifestare a dezechilibrului economic global.

Specialiștii în materie recunosc dificultatea consensului în definirea, măsurarea și combaterea inflației.

Se poate defini inflația din punct de vedere cantitativ, ca fiind creșterea nivelului general al prețurilor și nu a unui anume preț al unui anume produs, ca un fenomen autoîntreținut al acestei creșteri.

Inflația, ca fenomen amplu, nu poate fi definită doar prin aspectele sale cantitative, între care prețurile și costurile sunt într-adevăr cele mai importante, ci și prin elementele sale calitative. Astfel, inflația este un dezechilibru structural al mecanismului economic, monetar și financiar, exprimând o circulație monetară peste nevoile economiei, conducând la deprecierea banilor și la creșterea importantă, generalizată și pe termen a prețurilor.

În literatura de specialitate nu există o definiție acceptată. Sunt întâlnite o mulțime de definiții. Putem realiza, pe baza a ceea ce este comun definițiilor studiate, următoarele enunțuri:

generalizarea excesului de cerere;

masa monetară în exces față de valoarea bunurilor;

creșterea veniturilor ce dau o cerere mai mare decât oferta;

creșterea costurilor, antrenând noi creșteri de prețuri și ca urmare a sporirii gradului de neocupare a forței de muncă și a producției;

erodarea valorii banilor în raport cu aurul sau alte monede.

Inflația este generată de o mulțime de factori variabili a căror acțiune determină amploarea, intensitatea inflației.

Pozițiile privind inflația sunt diferite, uneori contradictorii, indiferent că este vorba despre inflația forte sau de cea latentă, inflația trecătoare sau prin cerere, inflația prin costuri sau hiperinflație.

Trebuie admis că inflația este un fenomen al economiei de piață, care în unele împrejurări este incapabilă să ofere beneficii din producția realizată, mai ales că prețurile, după cum am văzut, nu scad în urma creșterii productivității, iar salariile cresc nu numai odată cu productivitatea. Așa ajungem la o inflație generalizată.

Când cererea globală crește, fără creșterea corelativă a producției, ea se reflectă în creșterea prețurilor. Creșterea cererii globale, în situația subocupării resurselor, conduce la creșterea paralelă a prețurilor și producției. La noi mai mult a prețurilor. Aceasta din multe cauze, între care lipsa de capital, lipsa de suport al micilor întreprinzători, lipsa unei legislații adecvate, lipsa unei educații specifice, etc.

În perioada de inflație, prețurile cresc rapid, afacerile sunt favorabile obținerii de profit, conducând la creșterea mijloacelor de plată (a masei monetare), prețurile și salariile nemaijucând rolul lor regulator. Astfel, inflația afectează eficiența economică. În perioada creșterii rapide a prețurilor, comparațiile prețurilor, estimările investițiilor sunt greu de efectuat.

Prețurile și rata dobânzii tind să nu-și mai joace rolul regulator, rol esențial în funcționarea eficientă a unei economii de piață, descentralizate. Profiturile contabile, în condițiile date, nu sunt decât nominale, pierzându-și semnificația.

Atunci când dorim să exprimăm efectele antrenate de inflație nu trebuie să uităm cauzele acesteia, și anume creșterea masei monetare, a mijloacelor de plată și creșterea salariilor nominale mai rapid decât creșterea productivității. Ambele s-au manifestat cu virulență în România anilor de după 1989.

Desigur ar fi bine să nu existe inflație, dar acest lucru nu este posibil. Inflația poate fi prevăzută și anticipată, chiar dacă prezintă un anumit grad de incertitudine.

Cea mai bună politică este combaterea inflației și nu întreținerea ei prin măsuri ce devin în timp cauze inflaționiste. Întreprinderi ce ar trebui să dispară din cauza unei proaste gestiuni sunt întreținute prin credite pentru producție ca urmare a indexării operațiilor.

Inflația influențează justiția socială, dreptatea socială. Economia de piață nu poate duce la reducerea prețurilor. Salariile ar trebui să crească pe măsura creșterii productivității.

Inflația înseamnă, de fapt, crearea unei puteri de cumpărare artificiale. Statul și debitorii beneficiază de inflație deoarece primesc o putere de cumpărare gratuită ce le permite însușirea fără contraserviciu a unei fracțiuni din producție, defavorizând pe cei care au o putere de cumpărare limitată și venituri fixe.

Inflația este generată de crearea de monedă nouă prin mecanismul creditului și a acțiunii conjugate a două grupuri de presiune, și anume unul ce controlează mijloacele de producție și investițiile larg finanțate prin inflație și al doilea de sindicate a căror membri beneficiază de creșterea salariilor, chiar dacă acestea preced creșterea prețurilor.

Într-un regim de instabilitate a prețurilor, efectul inflației continui este acela de a modifica repartiția veniturilor pentru o parte a populației într-un sens defavorabil.

Efectele reale ale inflației sunt diferite, inflația reprezentând o spoliere a unora de către alții.

Finanțarea investițiilor pe termen lung și lichiditățile pe termen scurt antrenează distorsiuni ale ratei rentabilității, defavorabile realizării unei eficiențe maxime. Dacă inflația nu este frânată un asemenea proces tinde să scadă ratele dobânzii reale pe termen lung și de creștere paralelă a ratei dobânzii reale pe termen scurt. Investitorii, pe termen mijlociu și scurt, sunt penalizați comparativ cu cei pe termen lung rezultând o tendință de pierdere de capital, în sensul că productivitatea investițiilor realizate nu este suficientă pentru compensarea efortului de economisire în termeni reali. Pierderea este inevitabilă atâta timp cât nu se ține corect seama de valoarea efectivă a efortului de economisire în procesul investițiilor.

În situația inflației generalizate, întreprinderile sunt mai puțin stimulate în ameliorarea procesului de producție.

Inflația, în loc să favorizeze creșterea, o compromite. Ea nu duce la un calcul economic eficient, ci la o pierdere generalizată și costisitoare de resurse, îndeosebi de capital, devenind o piedică în mutațiile cerute de progres. Consecința inflației este o diminuare continuă a productivității capitalului, ceea ce reflectă o pierdere de capital.

Inflația prin costuri este cea mai sensibilă, deoarece prin difuzia ce o realizează, prin elementele de intrare în ciclul de exploatare (prețurile materiilor prime, prețul forței de muncă, marja producătorului, marja capitalului investit și altele) antrenează o creștere a prețurilor ieșirilor fără de care întreprinderea ar intra în zona pierderilor de capital.

Inflația prin costuri se explică prin mecanismul de circuit al producerii bunurilor, prin faptul că mărfurile se produc din mărfuri și, deci, prețurile inputurilor se regăsesc în cele ale outputurilor ș.a.m.d. Presiunea produsă de un cost de producție mărit se traduce într-un preț inflaționist numai dacă remunerarea factorilor de producție crește într-o cadență superioară sporirii productivității lor.

Costurile mărite provin, în primul rând, de la o politică salarială nefondată pe criterii economice; salarii mari fără acoperire în planul producției creează cel mai adesea tensiuni inflaționiste. Creșterea prețurilor la materii prime și materiale are același efect.

Se ajunge astfel la spirala inflaționistă (Figura nr. 3.1) (9, pag. 126).

Fenomenul se produce atunci când inflația prin costuri se manifestă concomitent cu inflația prin cerere. Pentru a evita creșterea șomajului indus de o reducere a producției (determinată de creșterea costurilor), pe calea politicii guvernamentale se lansează un program de creștere a cererii globale. În această situație, oferta globală se va deplasa mereu spre stânga, în timp ce cererea globală se va deplasa constant către dreapta. Rezultatul acestor deplasări de sens contrar ale cererii și ofertei va fi o diminuare a șomajului, dar cu prețul unei inflații din ce în ce mai mari.

Întreprinderea este supusă presiunilor de intrare care erodează capacitatea lichidă și chiar masa capitalului.

Fig. 3.1 – Spirala inflaționistă

Inflația afectează economisirea, autofinanțarea întreprinderii. Aceasta ca urmare a creșterii valorice a consumului.

Creșterea prețurilor intrărilor generează comportamente diferite ale managementului financiar, prin natura deciziilor pe care le ia, între care multe nu au un fundament adecvat, un suport economic normal și pentru aceasta conducând, de cele mai multe ori, la blocaje ale fluxurilor bănești. Mai mult, se produc dezechilibre interioare întreprinderii cu efecte notabile în mediul său exterior. Este o rețea de favorizări și defavorizări și reale, și aparente cu rezonanță în repartiția veniturilor și asupra structurii capitalului întreprinderii.

Rețeaua dezechilibrelor este rezultanta spiralei inflației și care poate fi explicată și prin cei trei P: productivitate, paritate, putere de cumpărare (9, pag. 127).

Principiul

productivității

(1)

Principiul

parității (2)

Principiul puterii

de cumpărare (3)

Fig. 3.2 – Redarea celor trei P și efectele antrenate

Existența unei inflații prin costuri este rezultatul unor cauze diferite: creșterea salariilor mult mai rapid decât creșterea numărului de locuri de muncă, creșterea prețurilor la produsele importate, la materii prime, combustibil, energie, creșterea impozitelor, epuizarea resurselor naturale ș.a.m.d.

În general inflația se exprimă prin rata inflației care se calculează pe o anume perioadă, prin raportarea prețurilor din perioada curentă la prețurile din perioada de bază, prețurile fiind cele cu amănuntul. Pentru comparații și analiză, rata inflației se calculează ca o creștere procentuală a prețurilor pe timp de un an.

Depășirea pragului critic al inflației antrenează efecte micro și macroeconomice într-o spirală ca poate genera un climat economico-social necontrolabil.

Componentele economice sunt grav viciate, agenții economici fiind preocupați de conservarea patrimoniului material și financiar în mai mare măsură decât activitatea propriu-zisă. Prețurile își pierd intercorelarea și capacitatea de a transmite semnale coerente cu privire la eficiența economică și necesare fundamentării deciziilor. Investitorii, la rândul lor, sunt inhibați, fiind afectată creșterea economică.

Costul economic și social al revenirii în zona limitelor tolerabile ale inflației este extrem de ridicat.

Întreprinderile suportă efectele deciziilor de corecție, de natură autoinflaționiste și care antrenează veritabile pusee de natură economică.

3.2. IMPACTUL INFLAȚIEI ASUPRA FIRMEI

Amplitudinea, sensurile și efectele inflației, proces prin excelență monetar, au fost asimetrice și asincrone, făcând din aceasta una dintre cele mai complexe și mediate probleme contemporane. Inflația contemporană reprezintă un dezechilibru la nivel monetar-real care se datorează existenței în circulație a unei mase monetare ce depășește nevoile economiei, proces însoțit, pe de o parte de deprecierea continuă a banilor și, pe de altă parte, de creșterea durabilă și generală a prețurilor.

Aceste efecte au un impact deosebit la nivel microeconomic. Din punctul de vedere al agenților economici, fiind un proces economico-financiar care are efect erodarea în timp a puterii de cumpărare, inflația induce asupra situației financiare o desincronizare între costurile și veniturile corespondente, datorită faptului că primele sunt exprimate în unități monetare anterioare celor în care sunt dimensionate ultimele. În aceste condiții, contabilitatea furnizează o imagine distorsionată a realității, ceea ce-i alterează calitatea de model cognitiv al realității, cu incidențe asupra deciziilor de gestiune și comportamentului firmei, în general.

Problemele care apar astfel au implicații negative asupra performanțelor și situației financiare a firmei, fiind necesare anumite corijări privind puterea de cumpărare a monedei cu care se operează. Astfel, contracararea acestor neajunsuri se referă la necesitatea adaptării veniturilor înregistrate la prețul zilei cu costurile istorice, în acest fel diminuându-se baza impozabilă cu veniturile realizate ca urmare a inflației (în termeni reali ele nu pot fi considerate venituri).

Situația ivită într-o astfel de economie inflaționistă afectează atât datele din bilanț, cât și pe cele din contul de profit și pierdere, în acest sens fiind necesare anumite ajustări.

Pentru a evidenția și analiza în esență aceste aspecte, vom apela la structura elementelor patrimoniale așa cum sunt reflectate de bilanțul contabil (Tabelul nr. 3.1):

Tabel nr. 3.1.

Bilanțul contabil

ACTIV PASIV

Se observă gruparea patrimoniului în elemente nemonetare (imobilizări, stocuri, capitaluri, a căror valoare crește odată cu inflația) și monetare (creanțe, disponibilități, datorii, care sunt mai puțin susceptibile să fie influențate de inflație). Regula contabilă fundamentală este înregistrarea valorii activelor fizice la costul lor de achiziție și a activelor financiare la valoarea nominală. Consecințele acestei situații sunt foarte importante.

(1) Activele imobilizate se înregistrează în contabilitate la o anumită valoare care, odată cu trecerea timpului, se depreciază, în aceste condiții și amortizarea aferentă având de suferit. Dacă activele fixe ar fi lăsate la valoarea lor de înregistrare, în condiții inflaționiste, pe termen lung, amortismentul ar fi ,,mai redus”, fapt ce duce la o diminuare a cheltuielilor cu impact direct, dar de sens contrar asupra profitului și implicit în mod identic asupra impozitului pe profit.

Amortizarea este, deci, apriori subevaluată și impozitul supraevaluat. În situația ajustării la inflație are loc o supraevaluare a activelor ce va duce la creșterea costurilor și, deci, la micșorarea profitului, implicit a impozitului pe profit. Chestiunea este puțin mai complexă deoarece, în urma unei supraevaluări, creșterea de cost corespunzătoare va fi repercutată în preț, fie prin creșterea acestuia, fie prin nemodificarea lui pe fondul diminuării marjei de profit, ambele reprezentând situații mai puțin fericite pentru agentul economic. Opțiunea reevaluării aparține în acest caz agentului economic dacă, însă, nu există alte reglementări de ordin legislativ în acest sens. Ajustarea valorii nominale a activelor imobilizate este preferabil să se facă, atunci când acest lucru este dorit, cu ajutorul indicelui prețurilor producției industriale.

(2) Creșterea nominală a valorii stocurilor, ca urmare a creșterii prețurilor la aprovizionare sau la vânzare, influențează direct rezultatul activității și în mod direct impozitul, statul prelevând un impozit pe profit strict nominal. Astfel, atât în cazul achizițiilor (prețul materiilor prime, materialelor, materialelor consumabile, etc.), cât și în cazul vânzărilor (prețul produselor finite livrate) erodarea valorii acestora se datorează momentelor diferite în care se efectuează operațiunile respective (decalaje între achiziții, între vânzări și între achiziții și vânzări), pe fondul creșterilor de preț datorate inflației. De aceea este necesar ca aceste valori să fie corijate.

(3) Valoarea activelor monetare (creanțe, disponibilități) este în permanență determinată pe baza valorii nominale neindexate. Opiniem că acestea nu trebuie ajustate la inflație, deoarece puterea de cumpărare este menținută prin practicarea de prețuri mai ridicate, în cazul creditelor comerciale-clienți (care țin cont și de deprecierea monetară) și prin dobânzile bancare primite, în cazul conturilor de disponibil, dobânzi care fie mențin puterea de cumpărare a banilor, fie atenuează într-o oarecare măsură fenomenul de depreciere.

(4) Evaluarea capitalurilor proprii este în mare parte falsificată de inflație în sistemul contabil, consecințele directe nefiind prea grave, căci evaluarea contabilă nu este suportul evaluării întreprinderii care se realizează pe piața financiară. Din contră, consecințele inflației asupra evaluării activelor pot afecta puterea de cumpărare a capitalurilor proprii, din cauza insuficienței capacității întreprinderii de a-și reînnoi imobilizările prin investiții.

(5) Situația datoriilor este legată de dobânzile plătite creditorilor care depind de volumul împrumutului și de rata dobânzii. Rambursarea capitalului împrumutat se efectuează pe baza valorii nominale, neindexate. Rata dobânzii rămâne adesea inferioară nivelului inflației (rata dobânzii reale fiind adesea nulă sau chiar negativă), fapt ce reprezintă un avantaj evident pentru cel ce se împrumută.

Ajustarea elementelor patrimoniale la inflație trebuie să țină cont și de momentul în care se face această operațiune; din punctul nostru de vedere, corijarea ar trebui făcută simultan cu calculul rezultatului, de fiecare dată când se determină plata impozitului pe profit, în conformitate cu legislația fiscală a țării respective.

Normele contabile internaționale (IAS 29) consideră că elementele monetare (creanțe, disponibilități și datorii) nu trebuie ajustate deoarece ele sunt deja exprimate într-o unitate monetară neanterioară datei bilanțului. Pentru elementele nemonetare standardul sugerează faptul că imobilizările și stocurile trebuie să fie reflectate de valoarea lor rămasă de amortizat (netă), în situația activelor fixe sau la valoarea de piață, în cazul stocurilor. Nu trebuie să se confere acestora o valoare superioară care ar putea fi obținută de firmă prin utilizarea sau cesionarea viitoare a acestor bunuri. În aceste condiții reevaluarea este plafonată la valoarea recuperabilă, în cazul imobilizărilor și la valoarea realizată netă, în cazul stocurilor. Indicele utilizat trebuie să reflecte astfel evoluția puterii de cumpărare generale și se referă, în principiu, la același indice pentru toate posturile bilanțiere.

Referitor la situația contului de rezultate, așa cum am afirmat anterior, inflația induce asupra situației financiare o desincronizare între costurile și veniturile corespondente. Deci, profitul contabil al exercițiului nu reflectă profitul real, ci pe cel nominal, impozitul pe profit stabilit – impozit pe inflație – fiind unul (parțial sau total) fictiv și constituind, de fapt, o prelevare asupra capitalului. Normele contabile internaționale (IAS 29) prevăd, în aceste condiții, că fiecare element al contului de profit și pierdere trebuie corijat, prin aplicarea unui indice care să reflecte creșterea de prețuri după realizarea tranzacțiilor sau producției, cifrele eferente perioadei anterioare trebuind să fie exprimate în unități de măsură de la finele perioadei.

Mulți analiști pledează pentru adoptarea unor astfel de corijări, tocmai datorită faptului că ele vor reliefa rezultate reale. Alții, în schimb, susțin că, prin aceste aranjamente, se pierde credibilitatea informației contabile, fapt ce determină inevitabil renunțarea la principiul costului istoric.

Decizia de a aplica ajustarea la inflație și stabilirea metodei de calcul trebuie să țină cont și de costurile administrative suplimentare, determinate de complexitatea operațiunilor.

3.2.1. INFLUENȚA INFLAȚIEI ASUPRA INTRĂRILOR MONETARE

Intrările monetare pierd, în condiții de inflație, din consistența lor nefiind capabile să reia ciclul mărimilor de ieșire la același nivel cantitativ. Este un dezechilibru evident, o nesincronizare între intrări inflaționiste și ieșiri la cost istoric. Intrările reprezintă echivalentul bănesc al consumurilor date de mărimea achizițiilor, remunerațiilor personalului, amortismentelor și variației stocurilor. De asemenea, ele privesc capitalul de exploatare evidențiat în stocuri și creanțe, datorii (către furnizori) și fondul de rulment net de exploatare.

Dacă admitem că inflația se manifestă prin creșterea generalizată a prețurilor, este evident că efectul imediat pentru întreprindere este cel al diminuării fluxurilor reale de intrare, ca urmare a gradului de lichiditate erodat. Puterea de cumpărare a întreprinderii scade cu influența ratei inflației.

Dacă necesarul bănesc pentru asigurarea fluxurilor reale de intrare, necesare ciclului de exploatare, era la momentul t0 M0, la momentul t1 devine M0 * inferior lui M0 și, prin urmare, incapabil de a asigura reluarea ciclului de exploatare cantitativ.

La momentul t0 întreprinderea realiza un flux de intrare (fizic) q0 * p0 = M0. În momentul t1 intrările monetare devin p1 = p0 (1+i). Consumurile cantitative nu se modifică, iar cererea este nemodificată C1 = C0. Atunci este evident că q0 * p1 = q0 p0 (1+i) > M0. Pentru a ajunge la egalitate, la momentul t1, adică q1 p0 (1+i) = M0 rezultă q1 = < q0 = . Este evident că fluxurile de intrare fizice devin inferioare.

Inflația erodează fluxurile de intrare ca urmare a diminuării capacității de plată a întreprinderii. În frecvente situații, lupta dintre inflație și menținerea capacității de plată conduce la decizii de blocare a lichidităților de ieșire pentru menținerea cantitativă a celor de intrare și, în special, a celor legate de exploatare: F1 = M0, dar F0 = M0, însă F1 = F0 (1+i); cum F1 > F0 rezultă F1 > M0, M1 > M0, F1 = M1, M1 = M0 (1+i), M1 = M0 + M0 * i, respectiv M1 = M0 + ΔM, unde notațiile au următoarele semnificații:

F0, 1 = flux de intrare la momentul t0, 1

i = rata inflației la momentele t (1, 2, …, n)

M0, 1 = lichiditatea (cantitatea de bani necesari) la momentul t0, 1

ΔM = variația nevoii de lichiditate (a cantității de bani) ca urmare a inflației în t1

Rata inflației operează asupra lichidităților (cantității de bani) prin erodarea lor și, implicit, asupra fluxurilor de intrare prin diminuarea lor: F0 = bază, iar i este egală pe intervale; F1 = F0 = F0 , F2 = F1 = F0 , …, Fn = Fn-1 = F0 , rezultă când rata inflației este constantă în timp, deprecierea fluxului inițial F0 este dată de factorul de depreciere . Dacă rata inflației este diferită pe intervale de timp, atunci deprecierea se determină pentru fiecare interval pe baza fluxurilor precedentului interval.

Pentru a nu ieși de pe piață se impune calculul necesarului bănesc în condițiile inflației care să permită întreprinderii acoperirea fluxurilor de intrare într-o manieră constantă: F1 = F0 și F1 = M1 = M0 * (1+i1), dar M1 = M0 (1+i), respectiv F1 = F0 (1+i1), F2 = F1 (1+i2) = F0 (1+i1) (1+i2), …, Fn = Fn-1 (1+in) = F0 (1+i1) (1+i2)…(1+in) sau Mn = Mn-1 (1+in), iar când i este constant în timp atunci vom avea Mn = Mn-1 (1+in) = M0 (1+in).

Lichiditatea (nevoia de bani), pentru a acoperi fluxurile de intrare, se poate satisface prin modalități diferite:

– amânarea unor plăți către buget, atunci când rata de penalizare este mai mică decât rata dobânzii la un credit de trezorerie și care duce la blocarea fluxurilor către bugete sau alte fonduri;

– apelarea la credite bancare de trezorerie care să acopere deficitul de trezorerie:

T1 = T0 + ΔT, T1 = T0 (1+i1), T1 = T0 + I1 – P1. Dacă I1 = I0 atunci P1 > P0, unde notațiile înseamnă:

T1, 0 = trezoreria la momentul t1, 0

I1 = încasările la momentul t1

P1, 0 = plățile la momentul t1, 0.

Un rol important îl are metoda de evaluare folosită privind intrările pentru consum. Metoda adecvată în condițiile inflației galopante apreciem că este LIFO care diminuează profitul impozabil, însă îmbunătățește fluxurile de trezorerie.

Intrările inflaționiste prejudiciază viitorul întreprinderii și datorită nesincronizărilor pe traseul realizării rezultatelor. Profitul devine incapabil să mențină întreprinderea la același nivel de bogăție, la același nivel al capitalului său. Mișcarea prețurilor, instabilitatea lor influențează conservarea capitalului încorporat în active (monetare sau nemonetare).

Neluarea în considerare a indicelui prețurilor mărimilor de intrare conduce la erodarea capitalurilor proprii . Fenomenul este amplificat și de repartizarea rezultatelor neactualizate la inflație, respectiv a unui impozit și a unui profit nereal.

Actualizarea intrărilor monetare, respectiv a nevoii de intrări monetare este indispensabilă gestionării lichidităților. Pornind de la elementele fluxurilor de intrare inițiale în valoare nominală și ținând seama de indicele inflației se ajunge la elementul recalculat:

= , în care eiejr = elementul de intrare j recalculat, eiej = elementul de intrare j (nerecalculat), pj = indicele prețurilor elementului de intrare j.

Dacă se ia în calcul existența datoriilor ca surse de acoperire a unor elemente de intrare și care au și ele un indice al prețului lor, atunci modelul se poate dezvolta ținând seama de acest aspect al finanțării: eiej = d0j = Sn0j, unde d0j = datorii inițiale pentru elementul j, Sn0j = surse nete inițiale pentru elementul j.

Când intrările sunt eterogene apare problema surselor proprii pentru fiecare element. Considerând fondul de rulment net ca fiind partea de surse proprii destinate acoperirii fluxurilor de intrare pe termen scurt necesare exploatării sau finanțării ciclului de exploatare, și anume: CPr – In = FRN și luând în considerare destinația împrumuturilor pe termen lung, cel al finanțării imobilizărilor, putem introduce aceste datorii în ciclul fondului de rulment global, și anume: FR = CPr + DTL – In FR = CPr – (In – DTL). Acest model determină partea de surse proprii ce intervin în finanțarea intrărilor monetare.

Următoarea problemă este cea referitoare la dimensionarea părții de surse proprii ale intrării necesare ciclului de exploatare. Această repartiție se realizează pe baza legii proporționalității, chiar dacă este imperfectă: FR = , FRr = , în care FRi = fondul de rulment atașat elementului i, FRr = fondul de rulment atașat elementului i recalculat, geiej = greutatea specifică (valorică) a elementului de intrare j, neactualizat.

Elementele de intrare se dimensionează cantitativ pe baza normelor interne de consum, a duratelor de stocare, folosind prețurile actuale de achiziție sau de plată (la un moment dat).

Judecarea modelului se face având în vedere și costurile de finanțare pe durata unui ciclu. Acest mod este mult mai apropiat de realitate. În acest caz partea de sursă proprie destinată finanțării ciclului de exploatare este: gsn = , unde gsn = greutatea specifică a resurselor proprii față de costurile totale, coj = costul elementului j, iar> FR. Mărimea sursei proprii (Sn) de finanțare a unui element j va fi: Snj = gsn * coj. Când = FR < gsn * coj rezultă sursele proprii nu sunt suficiente, apărând sursele străine, fie atrase de la terți (decalaje de plată), fie împrumutate de la bănci: = + Dts, = Ct = + Sa + Sî, unde Ct = costuri totale de finanțat, Sa = surse atrase, Sî = surse împrumutate.

Marja pozitivă proprie de finanțare este erodată datorită inflației, nemaifiind capabilă să acopere nivelul precedent al finanțării.

Managerul se află în situație de constrângere: fie să crească prețurile mărimilor de ieșire pentru a menține nivelul finanțării, fie să reducă nivelul intrărilor, fie să apeleze la noi surse străine. A doua poziție conduce în continuare la erodarea capacității de finanțare inițială: SN1 = SN0 (1+i) = constant, adică SN1 = [CPr0 – (In0 – DTL0)](1+i). Finanțarea globală va fi: FG = SN + SA + SÎ. Când SN1 = SN0 (unde i = rata inflației) este evident că FG1 < FG0 deoarece FN1 < FN0.

Pentru echilibrare este necesară creșterea uneia dintre variabilele modelului de finanțare: FG = (Cs + R + P) – (In – DTL) + SA + SÎ, unde Cs = capital social (constant), R = rezerve (variabile), P = profit (variabil), SA = surse atrase (variabile), SÎ = surse împrumutate (variabile).

Profitul poate crește pe mai multe căi: reducerea costurilor, modificarea structurii, creșterea prețurilor (fără reducerea cererii). Sursele atrase pot spori prin înțelegeri, contracte ce creștere, a decalajului de plată (cu implicații asupra fluxurilor externe monetare) sau amânări (nepermise de înțelegeri sau norme). Sursele împrumutate cresc prin solicitarea de noi credite bancare, dar cu implicații asupra rezultatului întreprinderii. Când ratele dobânzii sunt superioare ratei profitului, după impozitare, această creștere erodează capitalul propriu.

3.2.2. INFLUENȚA INFLAȚIEI ASUPRA FLUXURILOR MONETARE DE IEȘIRE ȘI GESTIUNEA LOR

Inflația are influență asupra mărimii fluxurilor monetare de ieșire: fie că este nevoie de un supliment de flux pentru a menține același nivel de activitate, fie că este o erodare pronunțată a puterii fluxurilor. Ieșirile privesc echivalentul bănesc al produselor vândute și variația stocurilor. Tot aici este inclus și fluxul lichidităților cu cel al concursului bancar pe termen scurt cu rezultanta lor, trezoreria curentă. Sunt fluxurile monetare de contrapartidă și anume cele legate de plăți (ieșiri) și încasări (intrări).

Ieșirile sunt legate, de asemenea, de plata obligațiilor întreprinderii față de terți (furnizori, personal, buget, instituții financiare, etc.). Mărimea lor este în funcție de mărimea intrărilor, reprezentând încasări din vânzări, dar și alte încasări: din împrumuturi, redevențe, etc.

Când sursele încasate, ca fluxuri proprii, și destinația lor, ca ieșiri, nu sunt suficiente, întreprinderea apelează la soluții de echilibrare: SF = VV + AV, în care SF = surse de finanțare a reluării ciclului, VV = venituri încasate de vânzări, AV = alte venituri.

Dacă SF este mai mic decât ieșirile atunci echilibrarea se realizează fie prin majorarea prețurilor livrărilor sau a altor servicii oferite, fie prin apelarea la un credit bancar.

Este evident că menținerea neschimbată a prețurilor ofertei, în condiții de inflație, duce la insuficiență în menținerea nivelului fluxurilor intrărilor: FIe1 = FIe0 (1+i), iar puterea încasărilor din vânzări este în descreștere cu indicele inflației intrărilor fizice.

Pornind de la egalitatea FIn0 = FIe0 + π0 la momentul t0 neinflaționat, în momentul t1 inflaționat vom avea: FIn1 = FIn0 < FIe0 (1+i) + π0. Este evident că pentru menținerea echilibrului dintre intrări (FIn) și ieșiri (FIe), managerul trebuie să propună decizii de echilibrare, fie pe seama creșterii prețurilor, fie pe seama apelării la credite bancare, fie la amândouă: FIn1 = FIn0 (1+i) + Sî + π0, atunci când marja profitului nu se modifică.

Este posibilă și diminuarea marjei profitului pentru menținerea echilibrului (π1 < π0), dar această decizie antrenează alte efecte privind dezvoltarea întreprinderii bazată pe politica profitului: π1 = π0 .

Managerul este pus în situații dificile, cum ar fi: majorarea prețului care duce la pierderea cererii, apelarea la credite care duce la diminuarea profitului societății, diminuarea profitului care conduce la diminuarea sursei de dezvoltare, de modernizare și de bunăstare a întreprinderii. Echilibrarea se poate obține prin intermediul unor măsuri interne de reducere a costurilor sau de menținere a prețului cu un spor de calitate, conducând la un spor al ofertei prin noi nișe de vânzare ale produsului, ale serviciului oferit.

3.3. DECIZII ÎN CONDIȚII DE INFLAȚIE PRIVIND GESTIUNEA LICHIDITĂȚILOR

Fluxurile sunt influențate de inflație. Impactul inflației se realizează sub dublu aspect: la nivelul prețurilor specifice și la cel al indicelui general al prețurilor. Fluxurile, atât cele fizice, cât și cele monetare, sunt erodate; cele fizice datorită ratei discount-ului monetar, iar cele monetare datorită ratei inflației. Între cele două rate (monetară și a inflației) există o anumită relație pentru a obține o rată reală (r): r = . Rata monetară este rata nominală a dobânzii pe piață (n) care acționează indirect asupra cantității de flux, în timp ce rata inflației (i) operează direct asupra fluxului.

Elementele patrimoniale, ca rezultate ale fluxurilor, se cer reflectate în condiții de inflație, managerul având obligația să formuleze decizii în condiții de inflație. Stăpânirea conversiei valorilor istorice a elementelor monetare în valori curente și chiar prognozate constituie un element major al managementului financiar.

Valoarea activelor actualizate la inflație, în special a stocurilor este pusă în egalitate cu sursele de finanțare, supuse de asemenea conversiei. Evoluția ascendentă a stocurilor conduce la surse împrumutate pentru menținerea echilibrului, inițial pe termen scurt, însă menținerea unei stări prelungite inflaționiste face ca acest fenomen să devină unul cronic, permanent până în momentul falimentului. Capitalul social este artificial crescător în urma retratării activelor, nemaiînsemnând un plus de lichidități. Numerarul este evidențiat în unități monetare nominale neajustându-se. Dar puterea lui este din ce în ce mai scăzută în timp ca urmare a fenomenului inflaționist.

Defazajele care apar între momentele fluxurilor, în condiții de inflație, influențează puternic echilibrele și reluările ciclului de exploatare.

În condițiile menținerii nivelului prețurilor pentru mărimile de ieșire față de cele aferente mărimilor de intrare, reluarea unui nou ciclu se realizează la un nivel micșorat cu efectul ratei inflației aferentă intrărilor.

Pentru a menține fluxurile monetare de intrare, întreprinderea apelează la mai multe decizii de reglare. Prima este menținerea neschimbată a ratei profitului, adică aplicarea principiului partajului și pe această bază creșterea prețurilor sale, care să-i mențină rata profitului, dar și fluxul de intrare nemodificat, adică: q1p1 = q0p1 = M0 (1+ie), q0p0 (1+ii) = M0 (1+ie) = q1p1 q0p0 (1+ii) = M0 + ΔM, unde

q0, 1 = cantitățile de intrare în momentul t0, 1

p0, 1 = prețurile în momentul t0, 1

M0 = lichiditatea la momentul t0

ie = indicele inflației aferent resurselor în momentul t1

ii = indicele inflației aferent intrărilor în momentul t1

ΔM = creșterea nevoii de lichiditate ca urmare a inflației în momentul t1

O altă decizie este cea întâlnită frecvent, cu urmări foarte grave în circuitul fluxurilor, și anume cea a blocării unor ieșiri în favoarea altora. Din studiile efectuate, întreprinderile au blocat ieșirile care alimentau diferitele venituri ale bugetului statului în favoarea ieșirilor privind achizițiile de factori, în special întreprinderile cu capital majoritar de stat sau regiile statului. Este aceasta decizia de amânare sau renunțare la plată a managerului întreprinderii.

Gândită ca o decizie pe termen scurt, blocarea a generat efecte ce se mențin pe termen lung, ca urmare a necompensării de creșterea ulterioară a prețurilor ieșirilor sau chiar ca urmare a imposibilității majorării prețurilor, datorită refuzului pieței.

Situația privind blocarea fluxurilor către bugete rezultă din acumulările mari de datorii în timp către acestea. Având în vedere că salariații au exercitat o presiune continuă asupra creșterii salariilor, fără o creștere adecvată a productivității muncii, iar intrările sunt cu prețuri inflaționate, ne găsim în fața unei inflații prin costuri care conduce la creșterea prețurilor mărimilor de ieșire.

Însă lipsa de cultură și educație în materie de prețuri, goana după îmbogățire imediată, de repartiție necontrolată a averii, a venitului, respectiv a bunăstării conduce la necorelări, la stabiliri de prețuri nu bazate pe cerere și ofertă, ci bazate pe o penurie de ofertă, pe subproducție sau pe o producție slabă calitativ și care operează ca un veritabil monopol în economia românească. În asemenea circumstanțe se impunea intervenția statului, așa cum Banca Națională a intervenit la limitarea inflației prin intermediul masei monetare și a ratelor de schimb valutar.

Lipsa de cultură în mecanismul prețurilor și faptul că cererea, în condițiile unei oferte insuficiente, este mare, îndeosebi la bunurile alimentare, respectiv la cele destinate consumului final, a permis judecăți incorecte: dacă prețul unui factor de intrare a crescut cu X% atunci și prețul produsului ce se vinde trebuie să crească cu același număr X de procente. Or, acest lucru nu este adevărat. Prețul se modifică cu produsul dintre creșterea prețului intrării și ponderea acelei intrări în mărimea prețului ce se modifică: p0 = e10 + e20 + … + en0 + π0, p0 = C0 + π0, în care e1, 2, …, n = elementele de intrare componente ale costului C0 în momentul t0, π0 = profitul producătorului în momentul t0.

Dacă un element ei0 se modifică ca urmare a inflației atunci prețul se va modifica, dar de maniera următoare: p1 = e10 + e20 + … + ei0 + … + en0 + π0, p1 = e10 + e20 + … + ei0 (1+ii0) + … + en0 + π0 p1 = p0 + p0 = p0 .

Blocajul a fost generat de o mulțime de factori, dintre care considerăm că se detașează în mod evident lipsa de programe clare, bazate pe obiective și priorități adecvate, capabile să susțină o dezvoltare economică durabilă.

Blocajul financiar se manifestă prin marile datorii ale unor agenți economici față de stat, față de bănci, dar și față de alți agenți economici, ponderea cea mai mare fiind reprezentată de datorii ale întreprinderilor de stat, toate acestea constituind o frână în dezvoltarea economică. Majoritatea blocajelor au fost generate, în climatul inflaționist, de ,,voința de plată” a agentului economic privită cu îngăduință de legislația în vigoare.

Pentru a face față indicelui inflației aferent intrărilor, majoritatea întreprinderilor au apelat și apelează la împrumuturi de trezorerie sau împrumuturi bancare pe termen scurt, dar cu prețuri înalte fără ca starea lor să se amelioreze. Dimpotrivă costul ridicat al împrumuturilor bancare generează sărăcie și nu plus-valoare, valoare nouă, adăugată. Politica bancară de creditare prin practicarea de dobânzi real-negative, în condițiile unei inflații mascate și a lipsei unui management bancar capabil să susțină economia întreprinderilor viabile, a întreținut și ea blocajul. Politica dobânzilor a fost și poate fi în continuare contraproductivă pentru economie.

Rezultă că inflația se manifestă în dublu sens privind fluxurile, și anume:

a). în sensul diminuării lor prin erodare cu factorul ;

b). în sensul majorării lor prin preț cu factorul (1+i).

Cel de-al doilea sens este cel folosit, dar cu praguri de ordin psihologic și de ordin cantitativ, care în unele situații nu fac posibilă creșterea prețului sau o fac cu o mărime insuficientă menținerii puterii de plată în noile condiții și, prin urmare, erodarea acesteia cu efect în descreșterea fluxurilor de intrare, iar în continuare efectele antrenate fiind decapitalizarea, pe de o parte și intrarea în starea de incapacitate de plată, pe de altă parte.

Decizia majorării prețurilor nu se bazează, de cele mai multe ori, pe efectele ce le induce inflația prețurilor de intrare, respectiv a costurilor, ci pe calea comodă de a majora prețul cu rata creșterii prețului de achiziție, fapt ce atrage un cerc vicios al prețurilor cu efecte asupra lichidităților și asupra capitalului întreprinderii (pierderi care sporesc continuu erodarea capitalului propriu sau erodarea profitului). Inflația influențează și asupra profitului ca diferență între capitalurile proprii de la sfârșitul și începutul exercițiului: P = Cf – C0, fiind un profit nereal deoarece elementele inițiale nu sunt actualizate la inflație. Procedând la actualizare vom obține: C = Ano (1+in) + Amo (1+im) – D0 (1+i), în care C = capital inițial reactualizat, Ano = active nemonetare inițiale, Amo = active monetare inițiale, D0 = datorii inițiale, i = rata inflației, n, m = nemonetar, monetar profitul devine: Pr = C1 – C.

Managerul întreprinderii operează într-un mediu al diferitelor mărimi, cum sunt costul curent și costul istoric, ultimul trebuind să fie actualizat pentru a fi comparabil cu cel curent, adus în condițiile unei inflații așteptate.

Elementele monetare deținute antrenează pierderi prin erodarea puterii lor de a relua ciclul de exploatare, iar cele nemonetare se depreciază și ca urmare a variației specifice a indicelui prețurilor acestor elemente. Întreprinderea trece de la stabilitate la instabilitate. Managerul se confruntă cu situații de așteptare din care trebuie să iasă.

Din studiile efectuate de specialiști rezultă o slabă preocupare managerială în actualizarea la inflație a elementelor patrimoniale, a luării în considerare a unei inflații prognozate când se elaborează planuri cu conținut financiar. Cauzele sunt diferite, între care predominantă este cantitatea mare de muncă fără programe informatice standardizate.

Pornind de la mărimile preconizate ale inflației și cele reale obținute se poate estima ajustarea așteptărilor: i – i = e (it-1 – i), unde i* = rata așteptată a inflației previzionată, i = rata efectivă a inflației, iar e = procentul de eroare al previziunii cu rata de ajustare. După un alt model, rata așteptată a inflației se poate determina astfel: i = e * it-1 + (1 – e) i.

Elementele din momentul t-1 sunt deja istorice. Ele se supun actualizării prin indexarea cu indicele prețurilor sau a ratei inflației pentru a elimina rezultatele fictive sau supraevaluate care supuse repartizării antrenează erodarea capitalului propriu al întreprinderii. Elementele monetare generează pierderi sau profituri în funcție de poziția elementelor de debitor sau de creditor.

Proiectând o variație pozitivă și cunoscând indicele inflației se ajunge, potrivit modelului de actualizare la inflație, la mărimi apropiate de puterea lor reală.

Maniera de interpretare este reală în ambele cazuri:

a). fie dimensionarea mărimii viitoarea fluxului prin luarea în calcul a indicelui de prețuri și a stabilirii nevoii de resurse (prin multiplicare),

b). fie prin actualizarea puterii fluxului în funcție de indicele general al prețurilor, adică erodarea puterii de regenerare a fluxului.

CAPITOLUL 4

STUDIU DE CAZ PRIVIND INFLUENȚA INFLAȚIEI ASUPRA TREZORERIEI ÎNTREPRINDERII

Partea practică a acestei lucrări va avea ca suport datele din bilanțul contabil și anexele acestuia aferente S.C. ,,OȚELINOX” S.A. cu sediul în Târgoviște și care are ca obiect de activitate producerea și comercializarea laminatelor finite pline, în colaci și bare din oțeluri speciale, producerea și comercializarea produselor din table și benzi din oțeluri inoxidabile laminate la rece, elaborarea și comercializarea de studii de cercetare și proiectare a tehnologiilor de laminare la rece și cald, de tratament termic al laminatelor, acordarea de consultanță în domeniul cercetării și proiectării tehnologiilor de laminate la rece și la cald.

Având în vedere scopul acestei lucrări și anume, evaluarea influențelor inflaționiste asupra elementelor patrimoniale și în special asupra lichidităților întreprinderii și urmărirea și orientarea gestiunii financiare a întreprinderii în aceste condiții, am considerat oportun tratarea elementelor bilanțului contabil și construirea bilanțului financiar care se bazează pe gradul de lichiditate pentru elementele de activ și gradul de exigibilitate pentru cele de pasiv.

Deci, analiza va fi realizată cu ajutorul bilanțului financiar al S.C. ,,OȚELINOX” SA, iar perioada de analiză cuprinde anii financiari 1999 (notat pentru simplificare an 0) și 2000 (notat an 1). În tabelul ce urmează este redat acest bilanț:

Tabel nr. 4.1.

BILANȚUL FINANCIAR AL S.C. ,,OȚELINOX” S.A.

Pentru a putea evalua influența inflației asupra situației financiare a societății este necesară reactualizarea datelor bilanțului la inflație pentru ca să fie cât mai fidele realității economice la momentul prelucrării în vederea realizării analizei financiare a întreprinderii și apoi pe baza acestuia compararea cu bilanțul financiar neajustat. În continuare voi urmări analiza gestiunii resurselor cu ajutorul ambelor bilanțuri în vederea realizării ciclului lichidități – stocuri – creanțe – lichidități și analiza lichidităților întreprinderii (modul de formare și utilizare). Așa cum am văzut în Capitolul 3, Subcapitolul 3.2. Impactul inflației asupra firmei, trebuie corijate doar capitalurile, activele imobilizate și stocurile, întrucât sunt elemente nemonetare și sunt evaluate la cost istoric. Ele sunt prezentate în bilanț la costul lor de achiziție sau de producție, diminuate cu eventualele amortismente și provizioane practicate până la data întocmirii bilanțului. Pentru aceste elemente valoarea lor este exprimată în unități de măsură în vigoare în momentul intrării lor în întreprindere. De aceea, ele trebuie reevaluate prin aplicarea unui indice reprezentativ pentru creșterea prețurilor după această dată. Celelalte elemente patrimoniale fiind elemente de natură monetară nu sunt retratate deoarece ele sunt deja exprimate în unități de măsură în vigoare la data întocmirii bilanțului. Aceste influențe pot fi sesizate și evaluate, la un moment dat, numai prin instrumente și tehnici specifice unei contabilități de inflație.

Menționez că datele referitoare la rata inflației au fost preluate din ,,Raportul anual al BNR” pe anul 2000 sub forma indicelui general al prețurilor de consum (IPC). Acesta înregistrează următoarele valori (în perioada supusă analizei): 154,8% în 1999 și 140,7% în 2000. În cele ce urmează va fi prezentat modul în care se ajustează elementele patrimoniale la inflație.

Evaluarea influențelor inflaționiste asupra capitalurilor

În cadrul capitalurilor diferențele din reevaluare și fondurile și rezervele sunt cele care pot compensa

parțial influențele negative ale inflației ce se manifestă asupra capitalului social, în timp ce rezultatul curent și reportat preia toate influențele negative rezultate ca urmare a derulării operațiunilor economice reflectate în conturile de patrimoniu prin intermediul conturilor de venituri și cheltuieli.

În ceea ce privește împrumuturile și datoriile asimilate (împrumuturi din emisiuni de obligațiuni, credite bancare pe termen mediu și lung, datorii legate de participații), în condiții de inflație, acestea se contractează într-o monedă cu putere de cumpărare mare, dar se rambursează ulterior într-o monedă cu putere de cumpărare redusă, iar dobânzile aferente acestora se aplică la o bază de calcul neactualizată la inflație.

Tabel nr. 4.2.

Evaluarea influențelor inflaționiste asupra capitalurilor

Recalcularea soldurilor se realizează prin compararea valorii de la 31.12.2000 (Sf) cu cea de la 01.01.2000 (Si). Întrucât Sf > Si indicele prețurilor de consum (IPC = 140.7%) se aplică lui Si deoarece cel puțin acesta a parcurs întreg exercițiul financiar, la care se va adăuga diferența Sf – Si. Soldul recalculat al împrumuturilor pe termen mediu și lung este egal cu cel de la sfârșitul perioadei analizate (31.12.2000). Rezultatul curent nu se retratează și nici nu se păstrează la valoarea sa nominală, ci se obține din calcule, prin ultima poziție din tabel, cu denumirea generică de profit din ajustarea la inflație.

Se constată, deci, un câștig valoric aferent capitalurilor de 255.866.083 mii lei, profit calculat și atribuit inflației și considerat, în esență, o capitalizare reală, care nu este sesizat valoric de contabilitatea în costuri istorice.

Evaluarea influențelor inflaționiste asupra imobilizărilor

Principala influență a inflației constă în diferențele existente între valoarea rămasă neactualizată și valoarea de înlocuire a acestor imobilizări, precum și imposibilitatea înlocuirii acestora, după expirarea duratei de folosință, din resursele create pe baza amortizării.

Situația prezentată de S.C. ,,OȚELINOX” S.A. pe parcursul exercițiului financiar 2000, cu privire la soldurile inițiale, intrările și ieșirile de active imobilizate (date preluate din Anexa nr. 6 a bilanțului contabil) este sintetizată în tabelul ce urmează:

Tabel nr. 4.3.

Situația imobilizărilor în exercițiul financiar 2000

Soluția propusă constă în reactualizarea valorilor de intrare, a amortizărilor constituite și a valorilor rămase ale acestor active, în concordanță cu posibilitatea constituirii de provizioane deductibile din baza impozabilă pentru pierderi reversibile de valoare însoțite de un grad de risc ridicat, deoarece nedeductibilitatea acestora atrage după sine influențe fiscale nejustificate economic, în situația patrimonială a întreprinderii.

Modelul de evaluare pentru imobilizări este următorul:

Tabel nr. 4.4.

Evaluarea influențelor inflaționiste asupra imobilizărilor

Pierderea puterii de cumpărare netă reprezintă diferența între pierderea puterii de cumpărare și amortizarea inclusă pe cheltuieli. Această diferență nu este reflectată de contabilitatea în costuri istorice. În urma calculelor finale se constată o diferență totală de 49.398.657.53 mii lei (pentru imobilizările totale).

Evaluarea influențelor inflaționiste asupra stocurilor

Inflația influențează stocurile, în cazul în care viteza de rotație a acestora este redusă, nivelul stocului fiind inflaționat după logica deprecierii în viitor a valorii prezente: SN1 = , unde SN = stocuri normate, costurile finale vor fi mici, inflația afectând reluarea procesului de producție. Inflația afectează stocurile prin prisma reluării procesului de producție pe scară largă, atât din punct de vedere cantitativ, cât și din punct de vedere calitativ, existând posibilitatea diminuării aprovizionărilor cantitative ca urmare a deprecierii puterii de cumpărare a unității monetare (influență negativă). Stocurile greu vandabile sau de folosință îndelungată duc la imobilizări de resurse financiare în condițiile unei deprecieri considerabile. Astfel pentru a diminua în mod decisiv influența inflației asupra stocurilor trebuie realizată o mărire a vitezei de rotație a acestora, pe fondul unei activități profitabile. În situația existenței unor procese de fabricație cu durată lungă inflația determină influențe negative.

Pentru a sesiza influența valorică a inflației asupra stocurilor se poate recurge la evaluarea acestor influențe prin numărul de rotații aferente acestora. Astfel indicele prețurilor de consum se raportează la numărul de rotații pentru stocuri și se obține indicele prețurilor / rata inflației pe o rotație.

Pentru ajustarea soldului final la stocuri se propune următoarea procedură:

determinarea vitezei de rotație a stocurilor sub forma duratei unei rotații: dz1999 = dz1999 = = 57,21 zile;

determinarea numărului mediu de rotații lunar: 30 zile / 57,21 zile = 0,52 rotații / lună;

determinarea ratei medii a inflației pe o rotație:

Rianuală = IPC – 100% = 140.7% – 100% = 40.7% pe an

Rilunară = 40.7% / 12 = 3.39% pe lună

Rirotație = 3.39% / 0,52 = 6,51% pe rotație;

determinarea valorii actuale a stocurilor: Va = Sold final + Sold final * Rirotație = Sold final (100% + Rirotație) = 101.890.170 (100% + 6,51%) = 101.890.170 * 106,51% = 108.523.220 mii lei;

determinarea ajustării la inflație: Ai = Va – Sold final = 108.523.220 – 101.890.170 = 6.633.050 mii lei.

Ajustarea stocurilor cu valoarea de mai sus indică o apreciere medie a inflației după tehnica soldurilor, răspunzând necesității de a cunoaște valoarea cu care trebuie ajustat la nivel global, în bilanț, postul corespunzător.

Evaluarea influențelor inflaționiste asupra creanțelor și datoriilor

Teoria economică accentuează transferul de valori, în condiții de inflație, de la creditori la debitori și invers, în condiții de deflație. La aceasta se adaugă faptul că, în condiții de inflație, datoriile față de stat și alte organisme sunt însoțite de penalizări care nu reprezintă altceva decât ajustări legale la inflație. Acestea sunt de fapt actualizări la rate mult mai mari decât rata oficială a inflației, pentru anumite perioade. În același timp, în România se constată lipsa prevederilor legale de actualizare a datoriilor față de personal, asociați, etc.

Problema esențială a influențelor inflației asupra elementelor patrimoniale de natura datoriilor și creanțelor constă în neomogenitatea valorilor reprezentate prin conturile sintetice, în situația patrimoniului. Totuși, caracterul de exploatare al majorității datoriilor și creanțelor, la care se adaugă cel de elemente preponderent monetare, duce la influențe minime, cu excepția celor exprimate în valută și a celor însoțite de clauze de actualizare.

Plata pe loc a datoriilor în condiții de inflație atrage după sine renunțarea la avantajele oferite de tehnica pasivelor stabile și la diminuarea câștigului din deținerea pasivelor monetare; în schimb plata ulterioară a acestor datorii implică creșterea câștigului de deținere a pasivelor monetare.

Referitor la creditul client neprecizarea unor termene de decontare atrage deprecierea valorică a sumelor de încasat. Creanțele în valută influențează favorabil câștigul de deținere a activelor monetare. Apariția unor situații litigioase atrage după sine deprecierea valorică a sumelor în litigiu. Eventualele penalități și despăgubiri percepute de la client duc la acoperirea parțială a acestora. În cazul decontărilor ulterioare apar influențe cauzate de puterea de cumpărare existentă în momentul apariției și stingerii creanței/datoriei.

Analiza influențelor inflației asupra datoriilor și creanțelor este prezentată în tabelul de mai jos:

Tabel nr. 4.5.

Evaluarea influențelor inflaționiste asupra creanțelor și datoriilor

Data decontării a fost stabilită astfel:

am calculat viteza de rotație (sub forma duratei unei rotații) a creanțelor și datoriilor:

dzcr1999 = dzcr1999 = = 34,23 zile

dzdat1999 = dzcr1999 = = 87,46 zile;

am numărat numărul respectiv de zile începând din 01.01.2000 și astfel am obținut data decontării creanțelor și datoriilor.

La fel ca și indicele general al prețurilor de consum, ratele IPC aferente lunilor ianuarie și februarie au fost preluate din ,,Raportul anual” pe anul 2000.

Se observă din tabel că societatea obține un câștig de 9.740.057 mii lei la datorii și de 1.586.166 mii lei la creanțe.

Evaluarea influențelor inflaționiste asupra lichidităților

Influențele se manifestă în mod direct asupra disponibilităților prin simpla depreciere. O gestiune defectuoasă a trezoreriei poate produce unității patrimoniale o penurie de lichidități sau un excedent nejustificat și neutilizat, ambele situații fiind nefavorabile. În cea de-a doua situație însă, în fiecare zi, unitatea ,,pierde fără efort” din puterea de cumpărare pe care o are.

În condiții de inflație întreprinderea se află în imposibilitatea reluării la un nivel mai mare a producției ca urmare a pierderii puterii de cumpărare a creanțelor și disponibilităților. La nivel de trezorerie influențele negative ale inflației se manifestă prin: încasarea unor sume în putere de cumpărare depreciată, deprecierea puterii de cumpărare a sumelor din cont sau neinvestite, precum și a sumelor existente în casierie. Aceste efecte sunt atenuate prin constituirea de depozite la termen, conversia lichidităților în valută, prin deprecierea puterii de cumpărare a sumelor de plătit ca dobândă.

Modelul de analiză a influențelor inflației asupra lichidităților este redat în tabelul următor:

Tabel nr. 4.6.

Evaluarea influențelor inflaționiste asupra lichidităților

Trezoreria inițială este supusă deprecierii datorită procesului inflaționist și a duratei de timp în care se exprimă fluxurile.

În cazul lichidităților, influența inflației apare atunci când există excedent de lichidități, situație în care acestea sunt afectate prin pierderea puterii de cumpărare de la o perioadă la alta. În cazul lichidităților în devize, unde deprecierile sunt foarte mici, iar cursul de revenire valutar păstrează tendința ratei inflației, influențele datorate inflației vor fi și ele foarte mici.

Titlurile de plasament negociate pe o piață reglementată creează o problemă cu două aspecte, deoarece prețul poate să crească într-un ritm mai mare sau mai mic decât indicele prețurilor de consum. În aceste condiții, apar două tipuri de influențe. O primă influență este legată de creșterea prețurilor peste indicele prețurilor, situație în care diferența dintre valoarea de piață și valoarea reactualizată nu se înregistrează. Ce-a doua influență apare atunci când prețul pieței este sub prețul actualizat cu indicele prețurilor, caz în care diferența ar trebui să ducă la constituirea unor provizioane suplimentare. Și în acest caz, aplicarea principiului prudenței este limitată, deoarece privește evaluarea, la un moment dat, în condițiile în care într-o economie hiperinflaționistă valoarea de piață va avea o tendință crescătoare.

În cazul altor valori de trezorerie, modelul de evaluare a influențelor este similar celui de evaluare a stocurilor. Se recomandă ca aceste valori să nu dețină o pondere mare în total trezorerie, mai ales în cazul celor cu valoare nominală constantă în timp.

În urma retratării elementelor patrimoniale, bilanțul financiar pe anul 2000 (având elementele nemonetare corijate cu ajustările la inflație) va avea următoarea structură:

Tabel nr. 4.7.

Retratarea bilanțului financiar

Rezultă Bilanțul financiar corectat la sfârșitul exercițiului financiar 2000 este următorul:

Tabel nr. 4.8.

BILANȚ FINANCIAR AJUSTAT LA INFLAȚIE

În tabelul nr. 4.9 este prezentat bilanțul financiar de deschidere și de închidere al anului 2000 având ca punct de plecare datele în costuri istorice și cele retratate la inflație.

Tabel nr. 4.9.

Bilanțul financiar de deschidere și de închidere pentru exercițiul 2000

Constatăm că în bilanțul financiar ponderea elementelor la 31.12.2000 în valori retratate este ameliorată comparativ cu cea din valori istorice. Astfel, în activul financiar imobilizările cresc de la 71,84% la 72,68%, stocurile cresc de la 10,14% la 10,24%, în timp ce disponibilitățile și creanțele scad de la 12,31% la 11,67%, respectiv de la 5,71% la 5,41%. În pasivul financiar capitalul propriu crește de la 78,67% la 79,76%, în timp ce datoriile pe termen lung și scurt scad de la 0,02% la 0,01%, respectiv de la 21,32% la 20,21%.

Pentru analiza lichidităților întreprinderii se impune mai întâi analiza gestiunii resurselor în vederea realizării ciclicității producției pe seama fluxului lichidităților. Totodată gradul de lichiditate al capitalului circulant variază în funcție de întreprindere, de lungimea ciclului de rotație a elementelor sale și de riscurile care pot să apară; o parte din capitalul circulant trebuie să fie acoperit de capitalul permanent ceea ce conferă o continuitate în viața întreprinderii. La momentul inițial lichiditățile se metamorfozează în stocuri, investiții financiare și investiții nefinanciare. Stocurile devin fie lichidități, fie creanțe. La rândul lor creanțele devin lichidități ca și investițiile financiare. Investițiile fizice se transformă în stocuri, pe când cele financiare sporesc lichiditățile. Acest ciclu va fi analizat mai întâi pe baza datelor din bilanțul financiar neajustat pentru perioada de analiză 1999 – 2000, iar situația finală (a anului 2000) va fi comparată cu cea rezultată în urma ajustării la inflație.

Urmărirea modului de gestionare a resurselor se face cu ajutorul ratelor (indicatorilor) de gestiune (viteze de rotație) care arată rapiditatea cu care resursele trec prin toate stadiile până se reîntorc în forma bănească inițială. Mai precis cu ajutorul acestor rate se măsoară viteza de transformare a activelor în lichidități, precum și viteza de reînnoire a datoriilor.

Ratele de gestiune furnizează cele mai importante informații calitative asupra modului de folosire a resurselor, puterea lor informativă crescând atunci când sunt utilizate în analiza resurselor temporare.

În modul cel mai general o rată de gestiune se exprimă prin două mărimi:

număr de rotații determinat ca raport între cifra de afaceri și un element de activ, respectiv pasiv;

durata în zile a unei rotații calculată ca raport între un element de activ, respectiv pasiv înmulțit cu T.

Numărul de rotații ne indică de câte ori elementele de activ sau pasiv se rotesc prin cifra de afaceri într-o perioadă de calcul. Durata în zile a unei rotații indică numărul de zile necesar elementelor de activ sau de pasiv pentru parcurgerea unei rotații. Cu cât viteza de rotație e mai mare necesarul relativ de active e mai mic, crește gradul de lichiditate al acestora degajând fonduri ce pot fi plasate rentabil, lichidabil și sigur în alte activități.

În tabelul ce urmează sunt redate vitezele de rotație a activelor circulante și a datoriilor folosind în paralel două serii de date, și anume: o serie din contabilitatea în costuri istorice (la începutul și sfârșitul exercițiului financiar 2000) și o a doua serie furnizată de bilanțul financiar ajustat la inflație.

Tabel nr. 4.10.

Analiza gestiunii resurselor temporare

Mai întâi voi interpreta evoluția acestor indicatori de gestiune de la începutul exercițiului la sfârșitul acestuia, iar apoi voi compara rezultatele obținute la sfârșitul anului cu cele obținute prin ajustarea la inflație.

Rata de gestiune a stocurilor (viteza de rotație) arată rapiditatea cu care stocurile trec prin toate stadiile până se reîntorc în forma bănească inițială marcând starea de lichiditate a acestora.

Numărul de rotații a crescut de la 6,29 rotații în anul de bază la 6,86 rotații în anul curent, respectiv durata în zile a unei rotații s-a diminuat de la 57,21 zile în anul bază de comparație la 52,46 zile în anul curent, accelerarea vitezei de rotație însemnând reducerea necesarului absolut și/sau relativ de resurse pentru realizarea unui anumit nivel al cifrei de afaceri.

Efectele directe și indirecte ale modului de gestionare a stocurilor pot fi sintetizate în eliberări sau imobilizări de resurse materiale și financiare și în creșterea sau diminuarea masei profitului.

E(I) = (dz1 – dz0) * CA1/360 = (52,46 – 57,21) * 699.183.797/360 =

9.230.293,942 mii lei rezultă E (-)= 9.230.293,942 mii lei

Eliberările sunt echivalente cu disponibilizarea de resurse materiale și financiare. Reducerea duratei de rotație a stocurilor cu 4,75 zile/an a determinat o eliberare de resurse financiare din exploatare în valoare de 9.230.293,942 mii lei.

Măsurile de accelerare a vitezei de rotație a stocurilor materiale în toate fazele ciclului economico-financiar pot fi concentrate prin formularea a două obiective, cărora se subordonează alte măsuri. Aceste obiective sunt:

dimensionarea optimă a stocurilor materiale în toate fazele ciclului economic;

reducerea cheltuielilor de exploatare și comercializare.

Atingerea acestor obiective înseamnă accelerarea vitezei de rotație a stocurilor materiale, creșterea gradului de lichiditate a lor cu toate efectele favorabile pentru rezultatele economico-financiare ale întreprinderii. La acestea se poate adăuga, de asemenea, creșterea cifrei de afaceri.

Rata de gestiune a creanțelor (viteza de rotație a creanțelor) ne arată în câte zile întreprinderea își încasează contravaloarea mărfurilor de la clienți, perioada de conversie a stocurilor și a creanțelor constituind factori determinanți ai lichidității. Creditul-client reprezintă o imobilizare care încetinește viteza de rotație a fondurilor și micșorează lichiditatea financiară.

În perioada analizată a avut loc o creștere a numărului de rotații a creanțelor cu 1,67 rotații, respectiv o diminuare a duratei în zile a unei rotații cu 4,69 zile.

Încasarea cu 4,69 zile mai repede a creanțelor este un aspect pozitiv pentru gestiunea întreprinderii, în perioada de bază durata de încasare a creanțelor depășește cu 4,23 zile durata normală de încasare ceea ce nu este foarte grav întrucât depășirea este destul de mică și durata de încasare tinde să scadă, iar durata de încasare din perioada curentă se menține la un nivel sub durata normală de decontare (30 zile).

Deoarece durata în zile a unei rotații a creanțelor nu este mare înseamnă că clienții utilizează o perioadă mică de timp resursele financiare ale firmei, iar întreprinderea nu se confruntă cu dificultăți în încasarea facturilor emise.

Întrucât creșterea creanțelor este însoțită de o creștere a vânzărilor rezultă o îmbunătățire a situației întreprinderii.

E(I) = (dz1 – dz0) * CA1/360 = (29,54 – 34,23) * 699.183.797/360 =

9.117.232,082 mii lei rezultă E (-)= 9.117.232,082 mii lei

Reducerea duratei de rotație a creanțelor cu 4,69 zile/an a determinat o eliberare de resurse financiare din exploatare în valoare de 9.117.232,082 mii lei.

În ceea ce privește viteza de rotație a creditului-clienți, în perioada analizată a avut loc o creștere a numărului de rotații a creditului clienți cu 1,18 rotații, respectiv o diminuare a duratei în zile a unei rotații cu 2,48 zile.

Încasarea cu 2,48 zile mai repede a clienților este un aspect pozitiv pentru gestiunea întreprinderii, în ambele perioade de analiză durata de încasare a clienților se încadrează sub durata normală de decontare (30 zile) (cu 1,19 zile în anul de bază și cu 3,68 zile în anul curent) ceea ce este foarte bine, iar durata de încasare tinde să scadă.

Deoarece durata în zile a unei rotații a creditului clienți nu este mare înseamnă că clienții utilizează o perioadă mică de timp resursele financiare ale firmei.

E(I) = (dz1 – dz0) * CA1/360 = (26,32 – 28,81) * 699.183.797/360 =

4.832.372,445 mii lei rezultă E (-)= 4.832.372,445 mii lei

Reducerea duratei de rotație a clienților cu 2,48 zile/an a determinat o eliberare de resurse financiare din exploatare în valoare de 4.832.372,445 mii lei însemnând o disponibilizare de resurse materiale și financiare de 4.832.372,445 mii lei.

Viteza de rotație a datoriilor pe termen scurt reflectă numărul de zile în care firma își plătește datoriile pe termen scurt, necesarul de finanțat al unei întreprinderi fiind influențat de capacitatea sa de a întârzia plățile.

În perioada analizată a avut loc o scădere a numărului de rotații a datoriilor pe termen scurt cu 0,85 rotații, respectiv o creștere a duratei de plată a datoriilor pe termen scurt cu 22,89 zile.

Plata datoriilor curente cu 22,89 zile mai târziu este un aspect negativ pentru gestiunea întreprinderii, dar în același timp prezintă importanță pentru că managementul întreprinderii a reușit să obțină o relaxare a termenelor de plată a datoriilor.

Se mai poate remarca faptul că durata de plată a datoriilor pe termen scurt se menține în ambele perioade analizate la un nivel cu mult peste durata normală de decontare (30 zile) (cu 57,46 zile în perioada de bază și cu 80,35 zile în anul curent).

Deoarece viteza de rotație este mică înseamnă că întreprinderea nu folosește resursele creditorilor, se confruntă cu greutăți de plată și cu lipsa de lichiditate.

Din analiza comparativă a duratelor de încasare a creanțelor și a duratelor de plată a datoriilor de exploatare se poate constata că, pe întreaga perioadă analizată, situația este favorabilă întreprinderii, deoarece creanțele se încasează mult mai ușor decât se plătesc datoriile pe termen scurt, astfel decalajul dintre cele două durate este de 53,23 zile în anul precedent și crește la 80,81 zile în perioada curentă, situația ameliorându-se și rezultând un excedent de resurse financiare care trebuiesc plasate pentru a îmbunătăți gestiunea disponibilităților.

Viteza de rotație a furnizorilor ne arată în câte zile agentul economic își achită obligațiile sale față de furnizori.

Finanțarea pe seama surselor partenerilor de afaceri mărește lichiditatea financiară; dacă postul clienți reprezintă o decizie de investire, creditul-furnizori constituie o decizie de finanțare.

În perioada analizată a avut loc o creștere a numărului de rotații a creditului furnizori cu 35,95 rotații, respectiv o scădere a duratei de plată a furnizorilor cu 18,64 zile.

Plata furnizorilor cu 18,64 zile mai repede este un aspect pozitiv pentru gestiunea întreprinderii. Se mai poate remarca faptul că durata de plată a furnizorilor se menține în ambele perioade analizate la un nivel sub durata normală de decontare (30 zile), reducându-se în anul curent chiar foarte mult (la 7,21 zile). Viteza de rotație nefiind mare înseamnă că întreprinderea nu folosește resursele furnizorului.

Din analiza comparativă a duratelor de încasare a clienților și a duratelor de plată a furnizorilor se poate constata că, pe perioadă analizată, situația este defavorabilă întreprinderii, deoarece clienții se încasează mult mai greu decât se plătesc furnizorii, astfel decalajul dintre cele două durate este de 2,96 zile în anul precedent și crește la 19,11 zile în perioada curentă, situația înrăutățindu-se și rezultând un deficit de resurse financiare care trebuie acoperit din surse externe (credite de trezorerie). Comparând vitezele de rotație la 31.12.2000 în cazul inițial (neajustat) cu cele obținute în urma ajustării la inflație observăm că viteza de rotație a elementelor patrimoniale s-a modificat (a scăzut) odată cu ajustarea la inflație: numărul de rotații a scăzut, iar durata unei rotații în zile a crescut ceea ce înseamnă creșterea necesarului absolut și/sau relativ de resurse pentru realizarea unui anumit nivel al cifrei de afaceri.

Vânzările și cumpărările pe credit, în condiții de inflație, au loc la prețuri ce compensează pierderea așteptată a puterii de cumpărare în timpul perioadei de creditare, chiar dacă perioada este scurtă.

Durata de încasare a creanțelor crește depășind cu 11,56 zile durata normală de încasare a creanțelor în același sens cu durata de încasare a clienților care depășește însă durata normală de încasare cu 7,03 zile. Acestea reprezintă un aspect negativ pentru întreprindere având în vedere faptul că aceasta urmărește încasarea cât mai rapidă a creanțelor.

Datoriile pe termen scurt vor fi plătite mai târziu în condiții de ajustare la inflație decât în cazul în care nu s-a luat în considerare ajustarea. Creșterea duratei de plată a datoriilor este un aspect pozitiv pentru întreprindere întrucât semnifică faptul că a obținut o relaxare a termenelor de plată, situându-se cu mult peste durata normală de plată a datoriilor (cu 125,27 zile).

Din analiza comparativă a duratelor de încasare a creanțelor și a duratelor de plată a datoriilor de exploatare se poate constata că, pe întreaga perioadă analizată, situația este favorabilă întreprinderii, deoarece creanțele se încasează mult mai ușor decât se plătesc datoriile pe termen scurt, astfel decalajul dintre cele două durate fiind de 113,71 zile (cu 32,9 zile mai mult decât în cazul neinflaționist) rezultând un excedent de resurse financiare care trebuie plasate pentru a îmbunătăți gestiunea disponibilităților.

Referitor la durata de plată a furnizorilor, aceasta a crescut odată cu inflația, dar se menține tot cu mult sub cele 30 de zile normale pentru plata furnizorilor.

Din analiza comparativă a duratelor de încasare a clienților și a duratelor de plată a furnizorilor se poate constata că situația este defavorabilă întreprinderii, deoarece clienții se încasează mult mai greu decât se plătesc furnizorii, decalajul dintre cele două durate fiind de 26,88 zile, decalaj care a crescut în comparație cu situația neajustată la inflație. Acest decalaj trebuie acoperit din surse externe (credite de trezorerie).

În ceea ce privește dimensionarea trezoreriei, ea apare din evoluția curentă a încasărilor și plăților reprezentând un decalaj temporal între acestea. Intrările și ieșirile de numerar sunt rareori sincronizate astfel încât ciclul fluxului de numerar scoate la iveală existența unor perioade când e necesară finanțarea externă. Rezultă că formarea trezoreriei depinde și de rata dobânzii.

În condiții de inflație întreprinderea obține împrumuturi într-o monedă cu putere de cumpărare mare, dar rambursarea lor ulterioară se face într-o monedă cu putere de cumpărare scăzută, iar calculul dobânzii se face în condițiile neactualizării bazei de calcul, inflația depreciind puterea de cumpărare a sumelor de plată în contul dobânzii; toate acestea reprezintă influențe favorabile pentru întreprindere. După cum calculul dobânzilor de achitat se face la o rată inferioară sau superioară ratei inflației sau ratei rentabilității financiare se induc efecte pozitive, respectiv negative.

Trezoreria este rezultanta intersecției relațiilor privind circulația capitalului. Calculul trezoreriei pe bază de bilanț este un calcul ordinar, iar imaginea echilibrului financiar al întreprinderii apare ca un ansamblu de necesități și resurse cărora le corespund perechile: utilizări durabile – resurse pe termen lung, utilizări curente – resurse curente.

Metoda de redare a fluxurilor financiare cu incidență asupra trezoreriei scoate în evidență investițiile și creșterile interne sau externe, modul de finanțare, rotația stocurilor, durata creditului-client. Cu ajutorul ei se poate exprima incidența modificării mediului economic și financiar asupra NFR în condițiile inflației și implicit asupra trezoreriei.

Echilibrul financiar exprimă egalitatea dintre sursele financiare și mijloacele economice necesare desfășurării activității de exploatare și comercializare, iar analiza trezoreriei nu este altceva decât analiza echilibrului financiar pe termen scurt când se compară o mărime relativ constantă (FR) cu o mărime fluctuantă (NFR).

Fondul de rulment este o sursă de acoperire a unei părți a activelor circulante, rămasă descoperită după utilizarea datoriilor pe termen scurt și reflectă realizarea echilibrului financiar pe termen lung și contribuția la realizarea echilibrului pe termen scurt, prezentând următoarele valori în perioada de analiză 1999-2000 comparativ pe baza bilanțului neajustat și a celui ajustat la inflație (la sfârșitul exercițiului 2000) (tabel nr. 4.11.):

Tabel nr. 4.11.

Analiza fondului de rulment (FR)

Fondul de rulment în perioada analizată (neajustată) înregistrează valori pozitive, ceea ce înseamnă că întreprinderea a dispus de resurse permanente pentru a-și acoperi o parte din necesitățile temporare.

Resursele permanente ale întreprinderii au fost utilizate:

în anul precedent: – pentru finanțarea AI 511.215.790 mii lei (91,35%)

– pentru finanțarea AC 48.382.248 mii lei (8,64%)

în anul curent: – pentru finanțarea AI 722.085.893 mii lei (91,31%)

– pentru finanțarea AC 68.669.943 mii lei (8,68%).

Dacă luăm în considerare faptul că activele circulante sunt mai mari decât datoriile pe termen scurt, putem spune că întreprinderea înregistrează un excedent de lichidități potențiale asupra exigibilităților potențiale pe termen scurt.

Se observă că pe intervalul analizat, nivelul FR crește de la 48.382.248 mii lei în anul precedent la 68.669.943 mii lei în anul curent. În acest caz, FR1 > FR0 ceea ce înseamnă că în perioada curentă întreprinderea dispune de mai multe resurse permanente pentru acoperirea nevoilor temporare. Cât de mare trebuie să fie acoperirea pe seama fondului de rulment ne semnalează necesarul de fond de rulment.

De asemenea, se constată că fondul de rulment este mai mare în cazul ajustat la inflație decât în valori istorice ceea ce însemnă pentru întreprindere că datoriile pe termen scurt pentru finanțarea activelor circulante vor fi cu atât mai mici, o parte tot mai mare a activelor circulante fiind finanțată din capitalul permanent; întreprinderea este în măsură să facă față scadențelor pe termen scurt și să dispună de un stoc tampon de lichidități destinat să înlăture eventualii factori nefavorabili în viitor privitor la vânzarea activelor sau onorarea datoriilor pe termen scurt.

Calculul NFR, care reflectă echilibru curent prin compararea activelor circulante cu obligațiile pe termen scurt, este prezentat în tabelul de mai jos, datele fiind preluate din bilanțul financiar neajustat și din cel ajustat la inflație.

Tabel nr. 4.12.

Analiza necesarului de fond de rulment (NFR)

NFR înregistrează în anul precedent (în cazul neajustat) valoare pozitivă (4683586 mii lei), iar în anul curent scade înregistrând valoare negativă (-54945595 mii lei) ceea ce înseamnă că în anul precedent întreprinderea dispune de active ciclice ce trebuie finanțate din sursele stabile, pe când în anul curent activele ciclice sunt finanțate în întregime din resurse ciclice, această situație datorându-se faptului că pasivele ciclice (Pc) cresc mult mai repede decât activele ciclice (Ac) (IPc > IAc).

O mai bună percepție asupra implicațiilor NFR asupra trezoreriei întreprinderii se obține dacă determinarea lui se realizează cu ajutorul ratelor de gestiune cum se poate observa din Tabelul nr. 4.13:

Tabel nr. 4.13.

Analiza NFR cu ajutorul ratelor de gestiune

Se observă că în anul 0 durata medie de realizare a activelor este mai mare decât durata medie de plată a datoriilor din pasiv, iar în anul 1 situația este inversă ceea ce impune existența unui FR care să compenseze acest decalaj și să mențină echilibrul financiar.

Dacă se compară doar creditul client cu creditul furnizor se constată că atât în anul 0 cât și în anul 1, întreprinderea se află în avantaj deoarece încasează mai repede și plătește mai târziu, observându-se că în anul curent există un decalaj mult mai mare între încasări și plăți (29,54 zile, respectiv 7,11 zile), avantajul firmei îmbunătățindu-se simțitor.

Inflația influențează direct asupra mărimii NFR prin componentele sale în sensul creșterii valorii lor. În sens opus putem accepta formularea că inflația diminuează puterea refacerii structurii materiale a exploatării: SN1 = SN0 și SN1 < SN0, SN = stocuri normate. Dacă cererea se menține neschimbată, satisfacerea acesteia este prejudiciată datorită incapacității refacerii structurii de fabricație ca urmare a ratei inflației: A1 = A0 și A1 < A0, A = achizițiile de factori de fabricație de la furnizori. Întreprinderea fabrică cantități inferioare cererii. Cererea este satisfăcută parțial. Întreprinderea intră în spirala inflației majorând prețul. Astfel riscă nu numai pierderea segmentului de piață, ci și o decapitalizare și o încetinire și chiar o ștrangulare a fluxurilor sale financiare.

În anul 1 R viteza de rotație a activelor circulante scade (durata unei rotații este mare) comparativ cu anul 1 (creanțele se încasează mai încet) și, de asemenea, viteza de rotație a datoriilor scade ceea ce înseamnă o relaxare a termenelor de plată a acestora, decalajul dintre ele crescând și determină un NFR negativ care indică un dezechilibru în ritmul aprovizionărilor, plăților și încasărilor.

Se constată că NFR crește de la -54.945.595 mii lei (în cazul neajustării la inflație) la –48.312.545 mii lei (în cazul ajustării la inflație) datorită creșterii duratelor medii de rotație a decalajului dintre reglementarea clienților și furnizorilor, pe de o parte și a nevoii de finanțare a stocurilor, pe de altă parte, nevoia de fond de rulment integrând orice schimbare de preț datorată inflației. În funcție de metoda contabilă, reconstituirea permanentă a stocurilor absoarbe mai curând sau mai târziu creșterea prețurilor. Această ajustare la noile prețuri va determina o ieșire netă de trezorerie pentru plata furnizorilor în prețuri curente.

Egalitatea între nevoi și surse trebuie să se realizeze în final cu condiția degajării unei trezorerii nete pozitive. Pe baza datelor de mai sus se poate determina nivelul și dinamica trezoreriei întreprinderii (Tabel nr. 4.14):

Tabel nr. 4.14.

Analiza trezoreriei

În perioada de analiză, trezoreria întreprinderii a fost pozitivă ceea ce înseamnă că FR a fost suficient pentru a asigura finanțarea ciclului de exploatare fără a fi nevoie să sporească volumul creditului de trezorerie. Situația trezoreriei pe perioada analizată s-a îmbunătățit semnificativ crescând de la 43.698.662 mii lei în perioada precedentă la 123.615.538 mii lei în perioada curentă. Îmbunătățirea trezoreriei se datorează creșterii FR cu 41,93%, în timp ce NFR înregistrează o scădere de 59.629.181 mii lei față de perioada precedentă.

Putem spune că întreprinderea se găsește într-o situație favorabilă care se caracterizează prin autonomie financiară pe termen scurt și echilibru financiar.

Nu întotdeauna o trezorerie pozitivă este și semnul unei situații favorabile, deoarece pe termen lung abundența disponibilităților bănești ar putea semnifica și o insuficiență a utilizării lor și ele ar putea fi utilizate pentru investiții profitabile, plasamente pe piețe financiare și alte acțiuni profitabile. Dacă pe termen scurt trezoreria pozitivă înseamnă realizarea echilibrului financiar, pe termen lung abundența de resurse stabile ar putea semnifica insuficiența utilizării lor cu efecte negative în remunerarea capitalului.

Analiza trezoreriei cu ajutorul FR și NFR pe baza datelor din bilanțul financiar reajustat la inflație este prezentată în tabelul nr. 4.14 ultima coloană.

Din analiza comparativă a trezoreriei întreprinderii pe baza bilanțului neajustat și a celui ajustat la inflație rezultă că trezoreria netă determinată ca diferență între FR și NFR nu înregistrează valori diferite în anul 2000 în funcție de bilanțul avut în vedere chiar dacă în cel de-al doilea caz (a bilanțului ajustat) atât FR, cât și NFR s-au modificat față de situația inițială (a bilanțului neajustat) deoarece prin diferență se elimină ajustarea elementelor la inflație.

În cazul determinării TN pe baza FR, calculat la rândul său ca diferență între capitalul permanent și activele imobilizate, ambele fiind retratate luând în considerare influența inflației, și a NFR, care are în structura sa stocurile ajustate și ele în funcție de inflație, diferența este de 0 mii lei, adică TN în cazul neajustat este cu 0 mii lei mai mare decât în cazul ajustat la inflație ceea ce înseamnă că creșterea prețurilor nu a generat nici o modificare a lichidităților întreprinderii întrucât acestea sunt deja exprimate în unități monetare ajustate la inflație.

În această situație, în care TN este pozitivă, rezultă că FR este suficient de ridicat, asigurând nu numai finanțarea stabilă a ciclului de exploatare (NFR), dar și un excedent de trezorerie care permite deținerea de disponibilități și/sau efectuarea de plasamente (rezerve de active lichide pe termen scurt).

În cazul celălalt al determinării FR pe baza părții de jos a bilanțului, TN a rămas aceeași ca și în cazul neajustat, având în vedere că atât FR, cât și NFR au fost ajustate cu aceeași sumă, și anume ajustarea aferentă stocurilor, dar care prin diferență se elimină.

În ceea ce privește a doua modalitate de determinare a trezoreriei, și anume T = Trezoreria de Activ (TA) – Trezoreria de Pasiv (TP), aceasta include sau mai precis exclude creditele de trezorerie, noile împrumuturi care nu trebuie retratate la inflație întrucât sunt deja exprimate în raport cu unitatea monetară curentă la data bilanțului. Acestea pot fi, parte din ele, consecința inflației, chiar dacă nivelul a scăzut în perioada analizată. O parte este antrenată de creșterea nivelului activității sau a unui deficit de exploatare, respectiv al trezoreriei, adică a unui decalaj temporal (în decursul exercițiului) între evoluția curentă a încasărilor și plăților și pe de altă parte ca urmare a incapacității reluării cantitative a fluxurilor de exploatare datorate ratei inflației.

În această situație, a determinării trezoreriei ca diferență între TA și TP aceasta nu s-a modificat față de situația inițială întrucât nici un element din formula de calcul nu a suferit ajustarea la inflație, rezultând o TN în ambele cazuri de 123.615.538 mii lei.

Rambursarea datoriilor ca flux de ieșire este supusă influenței inflației prin rata dobânzii ce se actualizează de regulă la inflație, rata nominală a banilor luați cu împrumut crescând: 1 + r = , iar n = (1 + r)(1 + i) – 1, n = i + r(1+i), în care r – rata reală a dobânzii, n – rata nominală a dobânzii, i – rata inflației. Când rata inflației este mică sau foarte mică atunci r * i este neglijat și n = i + r, respectiv r = n – i, ceea ce nu este cazul economiei românești în care în perioada de tranziție rata inflației și indicele prețurilor au avut și au mărimi înalte, produsul r * i trebuind luat în model. În condiții inflaționiste rata dobânzii crește conducând, pe de o parte, la o redimensionare cantitativă a fluxurilor, iar pe de altă parte la dimensionarea fluxului net final.

Pentru a completa analiza lichidităților întreprinderii se pot calcula indicatorii fondului de rulment și cei ai lichidității. Studiul fondului de rulment ne conduce implicit la examinarea lichidității întreprinderii în raport cu datoriile sale exigibile pe termen scurt. Lichiditatea reprezintă, pe de o parte, capacitatea mai mare sau mai mică a elementelor de activ de a se transforma în lichidități (bani), iar pe de altă parte, capacitatea întreprinderii de a acoperi din activele sale cele mai lichide obligațiile pe termen scurt sau capacitatea de a-și achita obligațiile pe termen scurt din resurse curente; rezultă că se poate evalua riscul incapacității de plată pe termen scurt. Astfel un bancher care nu are suficiente detalii asupra unei întreprinderi și care vrea, cu toate acestea, să cunoască rapid lichiditatea sa, va avea tendința să nu considere fondul său de rulment ca fiind într-adevăr bun decât dacă el este egal sau mai mare decât ansamblul stocurilor. Lichiditatea este o noțiune generală care intervine în toate categoriile capitalului circulant, ceea ce este gradul lor de lichiditate.

Acești indicatori cu modul lor de calcul și limitele între care trebuie să se cuprindă sunt prezentați în tabelul de mai jos:

Tabel nr. 4.15.

Indicatori de echilibru

Rata de finanțare a NFR este mai mare decât 100% la începutul anului, dar scade devenind negativă spre sfârșitul acestuia și scade și mai mult în cazul ajustării la inflație ceea ce semnifică faptul NFR nu poate fi finanțat din FR, întreprinderea aflându-se în dificultate. Referitor la gradul de acoperire a activelor circulante din FR pe întregul interval analizat acesta se menține în limitele normale, dar scade în cazul neajustat la inflație, pentru ca apoi să crească în situația ajustării la inflație însemnând faptul că prin ajustarea la inflație FR acoperă o proporție mai mare a activelor circulante decât în cazul neajustării.

Situația evoluează în sens invers în cazul gradului de acoperire a stocurilor din FR și anume, acesta crește de la începutul perioadei de analiză spre sfârșitul acesteia și apoi scade prin ajustarea la inflație, în ambele cazuri (ajustat și neajustat) situându-se peste limita superioară normală ceea ce înseamnă că o parte prea mare a FR este alocată finanțării stocurilor și că această parte scade prin ajustarea la inflație.

Indicatorul de lichiditate generală scade în decursul exercițiului, dar se menține în interiorul intervalului de referință ceea ce înseamnă că firma a fost capabilă să-și acopere integral pasivele curente pe seama activelor curente, chiar dacă indicatorul înregistrează o tendință de reducere. Indicatorul se ameliorează prin ajustarea la inflație rezultând faptul că întreprinderea dispune de active circulante mai mari decât datoriile pe termen scurt, fiind asigurată împotriva incapacității de plată pe termen scurt.

Lichiditatea relativă crește de 0.83 la 01.01.2000 la 0.84 la 31.12.2000 și se menține la 0.84 la 31.12.2000 R (întrucât elementele pe baza cărora se determină nu trebuie ajustate la inflație) ceea ce reflectă faptul că întreprinderea are o capacitate bună de a-și onora obligațiile pe termen scurt pe baza acelor active curente care pot fi transformate relativ rapid în lichidități, încadrându-se în intervalul (0.6 – 1). Totodată, pentru întreprinderile ale căror termene de plată acordate de furnizorii lor sunt inferioare termenelor de plată acordate clienților (cum este cazul și al întreprinderii noastre), este necesar ca raportul de lichiditate relativă să fie mai mare sau egal cu unu.

Lichiditatea imediată crește în exercițiul financiar 2000 și nu înregistrează nici o modificare față de sfârșitul anului 2000 prin ajustarea la inflație datorită faptului că nici disponibilitățile, și nici datoriile pe termen scurt nu sunt ajustate le inflație. Nivelele înregistrate de acest indicator nu se încadrează în limita de 0,2 și 0,3 (sunt mai mari) rezultând o utilizare necorespunzătoare a disponibilului.

În concluzie analiza statică patrimonială pune în evidență un fond de rulment pozitiv și o trezorerie excedentară. Dacă corelăm cu viteza de rotație redusă atunci putem spune că entitatea economică prezintă un risc de faliment mic. Totuși trebuie corelată această interpretare și cu stadiul de dezvoltare în care se află entitatea economică deoarece aceasta are investiții foarte mari. Observăm că valorile retratate pun în evidență aceleași rezultate ale interpretării lichidităților întreprinderii ca și în cazul valorilor istorice.

CONCLUZII

Incidența inflației trebuie luată în considerare atunci când întreprinderea își desfășoară activitatea într-un mediu economic, caracterizat prin creșterea generalizată a prețurilor. Fenomenul inflației determină, la nivelul întreprinderii, o creștere nominală a valorii care, însă, nu afectează în mod uniform parametrii financiari ai acesteia.

Dacă întreprinderea parcurge o perioadă de creștere economică, atunci consecințele fenomenului inflaționist vor fi insuportabile; invers, dacă înregistrează o stagnare a vânzărilor, inflația este un pericol în plus și va fi dificil de suportat la nivelul trezoreriei.

Datorită caracterului preponderent istoric al costurilor contabile care stau la baza calcului amortizării, întreprinderea se confruntă cu riscul unei supraevaluări a profitului contabil însoțit de un efect restrictiv asupra trezoreriei.

Inflația antrenează o creștere nominală a cifrei de afaceri datorită impactului creșterii costurilor asupra prețului de vânzare. Paralel se înregistrează o creștere nominală a stocurilor și creanțelor asupra clienților.

Pentru ca o întreprindere să fie asigurată împotriva riscurilor financiare direct generate de inflație este suficient ca ea să aibă o exigibilitate cel puțin egală cu creanțele plus valoarea disponibilităților. Inflația care duce la pierderea unei părți din valoarea economică a creanțelor și a disponibilităților reduce în aceeași proporție și importanța relativă a datoriilor. În alți termeni, o întreprindere a cărui raport de lichiditate relativă este egal cu unu este protejată împotriva efectelor financiare directe ale inflației.

Prin urmărirea și confruntarea permanentă a celor trei raporturi de lichiditate (generală, relativă și imediată) este ușor de prevăzut evoluția în timp a finanțării întreprinderii. Între altele examinarea continuă a stocurilor, a posturilor ,,Clienți” și ,,Furnizori” permit luarea măsurilor necesare pentru a face față eventualelor dificultăți de trezorerie. De asemenea, printr-o gestionare corectă se poate menține fondul de rulment la un nivel optim. Nivelul optim ferește întreprinderea de situații critice în ce privește lichiditățile sale, fondul de rulment având un rol important, prin el firma putându-și asigura menținerea nivelului de lichiditate necesar.

Întreprinderea poate, de asemenea, datorită sistemului provizioanelor, să se protejeze împotriva incidenței inflației asupra stocurilor de materii prime, de produse semifabricate și de produse finite.

Nevoia de fond de rulment a întreprinderii crește automat cu inflația, integrând orice schimbare de preț datorată inflației. Are loc o afectare directă a cash-flow-ului. În funcție de metoda contabilă (FIFO, LIFO, costul mediu ponderat), reconstituirea permanentă a stocurilor absoarbe mai curând sau mai târziu creșterea prețurilor. Această ajustare la noile prețuri va determina o ieșire netă de trezorerie pentru plata furnizorilor în prețuri curente.

Dacă firma parcurge o etapă de creștere economică pe baza fondului de amortizare, inflația determină o reducere a ritmurilor de creștere; dacă etapa este una de creștere slabă sau nulă se înregistrează o reducere a activului economic.

În perioade caracterizate de inflație se accentuează tendința spre investiții pasive, a căror valoare finală este importantă (terenuri, construcții, etc.).

În urma analizei financiar – contabile comparative (în costuri istorice și în valori retratate) ajungem la concluzia că este foarte importantă a se realiza o asemenea analiză, deoarece aceasta se completează reciproc, punându-se în evidență aspecte pe care analiza financiară în costuri istorice nu le sesizează și invers. Analiza financiar – contabilă în condiții de inflație este un instrument al cunoașterii efectelor antrenate de mediul inflaționist, cunoaștere care stă la baza deciziilor de corecție, pe fondul tendințelor inflației, ale managementului financiar.

BIBLIOGRAFIE

Cristea, Horia – ,,Gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Mirton, Timișoara, 1996

Dima, I. C., Constantinescu, Dan A., Man, Mariana, Dobin, M. – ,,Economia și gestiunea firmei”, Editura Economică, București, 1999

Feleagă, N., Ionașcu, I., – ,,Contabilitate financiară” (vol. 3), Editura Economică, București, 1993

Feleagă, N., Ionașcu, I., – ,,Contabilitate financiară” (vol. 4), Editura Economică, București, 1993

Feleagă, N., Ionașcu, I., – ,,Tratat de contabilitate financiară” (vol. 1), Editura Economică, București, 1998

Halpern, N., Weston, J. F., Brigham, E. F., – ,,Finanțe manageriale”, Editura Economică, București, 1998

Hoanță, Nicolae – ,,Finanțele firmei”, Editura Continent, Sibiu, 1996

Nicolescu, Ovidiu – ,,Sisteme, metode și tehnici manageriale ale organizării”, Editura Economică, București, 2000

Pirtea, Maria – ,,Consecințele inflației asupra fluxurilor financiare ale agenților economici în perioada de tranziție la economia de piață în România”, Teză de doctorat, Coordonator științific prof. univ. dr. Horia Cristea, 2001

Stancu, Ion – ,,Finanțe. Teoria piețelor financiare. Finanțele întreprinderii. Analiza și gestiunea financiară”, Editura Economică, București, 1997

Toma, M., Alexandru, Felicia – ,,Finanțe și gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Economică, București, 1998

Toma, M., Brezeanu, P. – ,,Finanțe și gestiune financiară (aplicații practice, teste grilă)”, Editura Economică, București, 1996

Vintilă, Georgeta – ,,Gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000

Centrul ONU pentru promovarea întreprinderilor particulare mici și mijlocii – ,,Ghidul financiar al întreprinzătorului”, Editura Tehnică, București, 1997

Academia Română – Institutul de Finanțe, prețuri și probleme valutare ,,Victor Slăvescu” – ,,Procese și politici macroeconomice ale tranziției”, Editura Economică, București, 1995

*

* *

xxx – Revista ,,Contabilitatea, expertiza și auditul afacerilor”, colecție 2001, nr. 7,8,9,10,11,12

xxx – Raportul anual al BNR, 2000

Standardul Internațional de Contabilitate IAS 29 – ,,Raportarea financiară în economii hiperinflaționiste”