Gestiunea In Afaceri

Cuprins

Introducere …………………………………………………………………………………………………………….01

Capitolul 1. Gestiunea de afaceri

Noțiunea ți conținutul gestiunii de afaceri………………………………………………………..04

Natura juridică a gestiunii de afaceri………………………………………………………………..07

Aplicații practice și condițiile gestiunii de afaceri………………………………………………08

Capitolul 2. Efectele gestiunii de afaceri

2.1 Raporturile dintre gerant și gerat……………………………………………………………………….19

2.2. Obligațiile geratului………………………………………………………………………………………….23

2.3. Raporturile dintre gerat și terți………………………………………………………………………….26

2.4. Raporturile dintre gerant și terți………………………………………………………………………..27

Capitolul 3. Plata nedatorată

3.1. Considerații prealabile……………………………………………………………………………………..28

3.2. Noțiunea,caracteristicile și reglementarea faptului juridic licit……………………………..29

3.3. Noțiunea juridică a plății nedatorate………………………………………………………………….32

Capitolul 4. Condițiile Plății nedatorate

4.1. Existența unei plăți nedatorate ………………………………………………………………………….34

4.2. Datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe…………………………………..36

4.3. Plata să fie făcută din eroare……………………………………………………………………………..38

4.4. Cazuri de restituire a plății nedatorate în care nu se cere condiția erorii solvensului..42

Capitolul 5. Efectele plății nedatorate

5.1. Efectul plății nedatorate între părți……………………………………………………………………..43

5.2. Obligațiile solvensului……………………………………………………………………………………….44

5.3. Drepturile părților……………………………………………………………………………………………46

Capitolul 6. Îmbogățirea fără justă cauză

6.1. Îmbogățirea fără justă cauză în lumina Noului Cod civil………………………………………47

6.2. Condițiile Îmbogățirii fără justă cauză…………………………………………………………………49

6.2.1. Condițiile materiale……………………………………………………………………………………….52

6.2.2. Condițiile juridice ale activității în restituire…………………………………………………….53

6.3. Efectele îmbogățirii fără justă cauză……………………………………………………………………58

6.4. Prescripția dreptului la acțiune…………………………………………………………………………..62

Concluzii………………………………………………………………………………………………..64

Spețe……………………………………………………………………………………………………..71

Bibliografie……………………………………………………………………………………………..77

Introducere

În lumea materială, respectiv în viața socială se produc o universalitate de fapte, dar numai o parte au o semnificație și o însemnătate în spațiul dreptului, acestea intrând în categoria faptelor care generează efecte juridice. Ceea ce conferă unor fapte umane ori materiale puterea de a produce efecte juridice, respectiv ceea ce le conferă un rol creator în ordinea de drept este factorul (de cele mai multe ori extern) numit normă de drept, care identifică din sfera universalității de fapte pe cele care au valoare juridică.

Mecanismul nașterii raporturilor juridice nu operează în mod nemijlocit, automat, de la fapt la efect, ceea ce duce la nașterea raportului juridic concret este faptul juridic, ci nu norma de drept. Efectul principal al faptelor juridice îl constituie nașterea de raporturi juridice concrete, dar și modificarea, strămutarea, transformarea ori stingerea unor raporturi preexistente.Acest raport juridic are un conținut care este alcătuit din drepturile și îndatoririle părților, ceea ce determină ca faptele juridice care generează raporturile juridice civile să fie concomitent și izvoare ale drepturilor și obligațiilor care se regăsesc în conținutul acestor raporturi.Ca izvoare ale raporturilor juridice, putem defini faptele juridice ca acele împrejurări – acțiuni omenești și evenimente sau fenomene naturale – cărora legea le conferă eficacitate juridică. în sensul că dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice.

Faptele juridice sunt în directă legătură cu dinamismul dezvoltării societății, cu progresul social, economic, tehnic și științific, astfel, neputând fi enumerate sub aspect limitativ, pot fi in schimb clasificate și sistematizate în funcție de anumite criterii; un rol important în acest demers l-au avut cei care au elaborat lucrări de teorie generală a dreptului, clasificări acceptate și adoptate fără rezerve de către doctrină.

Din definiția de mai sus putem extrage două grupe de clasificări ale faptelor juridice în funcție de conexiunea lor cu voința umană, respectiv evenimentele juridice, care sunt fenomene naturale sau sociale care se produc independent de voința subiectelor raporturilor juridice și de care normele de drept leagă producerea de consecințe juridice , supranumite și fapte juridice involuntare, respectiv acțiunile omenești care sunt conduite umane pozitive sau negative ori manifestări de voință ale persoanelor fizice și juridice care produc efecte juridice, clasificare pe care o vom detalia în proximele subsecțiuni.Așadar, realitățile cotidiene ne-au demonstrat că se pot naște obligații civile din săvârșirea unui fapt personal, care dă naștere prin însăși comiterea lui unui raport juridic civil.Acest fapt personal poate consta fie in diverse acțiuni omenești de producerea cărora legea leagă anumite efecte juridice, fie în evenimente juridice care nasc. modifică, transmit sau sting raporturi juridice concrete.

Întocmai unor constante aproape omniprezente în orice ecuație, evenimentele4 au loc și se succed în viața noastră, producând independent de voința noastră anumite efecte juridice, spre exemplu, moartea unei persoane are ca urmare transmiterea patrimoniului acesteia către succesorii săi.În ce privește acțiunile umane precizăm că acestea pot consta în acțiuni ori inacțiuni ale omului, săvârșite cu sau fără intenție, care generează efecte juridice, ce se produc pentru că așa prevede legea. Prin urmare, intenția celui care săvârșește respectivul fapt nu reprezintă o condiție sine quct non care să influențeze producerea efectelor juridice.

Conturată încă din dreptul roman, noțiunea de fapt juridic și-a croit propriul ..drum" printre izvoarele obligațiilor civile, fiind consacrată în Institutele lui Justinian dar și în valoroasa lucrare Digestele. care în cuprinsul lor fac trimitere la acele obligații care nu-și au izvorul în convenții, ci în fapte licite (J'acta honestd), care iau naștere ca și cum ar proveni dintr-un contract (quasi ex contracții nosci videntur).Noul Cod civil reglementează printre izvoarele obligațiilor civile alături de contract și actul juridic unilateral și faptele juridice, divizându-le în fapte juridice licite și fapte juridice ilicite, precum și orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații.În acest sens se impune să facem câteva precizări, și anume: – art. 1165 NCC enumera printre izvoarele obligațiilor civile ca fapt juridic licit: gestiunea de afaceri, plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză. Observăm astfel că instituția îmbogățirii fără justă cauză este consacrată la nivel legislativ, asemenea sistemului de drept german, respectiv elvețian, considerându-se că această instituție este un izvor de obligații civile:

– tot astfel, remarcăm faptul că legiuitorul adaugă un nou izvor de obligații, și anume: ..orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații", prin intermediul căruia se creează premisa-condiție. ce poate da naștere unor raporturi de drept diverse.

Sintagma ..orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligai ii" permite legiuitorului să includă in această categorie și alte acte sau fapte ce pot fi calificate drept izvoare de obligații civile. În afara celor numite și enumerate expres în textul de lege menționat anterior.În opinia noastră, acest nou izvor de obligații are rolul de a ține pasul cu realitatea reglementărilor dintre cele mai variate din ultima perioadă, caracterizată, printre altele, de diversificarea împrejurărilor care. potrivit legii, generează raporturi juridice obligaționale, față de care concepția tradițională. întemeiată pe distincția act juridic-fapt juridic stricto sensu. se dovedește a fi nesatisfăcătoare. De asemenea, remarcăm faptul că legiuitorul a renunțat la noțiunea de cvasi-contract consacrând în mod expres faptul juridic civil ca izvor de obligații, dând astfel expresie juridică propunerilor făcute în doctrina juridică care sesizase și subliniase în repetate rânduri inexactitatea definiției cvasicontractului care nu acoperea sfera faptelor juridice calificate ca fiind izvor de obligații civile. întrucât nu cuprindea și îmbogățirea fără justă cauză.În literatura juridică de specialitate, cvasicontractul este definit ca fiind un fapt licit și voluntar prin săvârșirea căruia se nasc. potrivit legii, obligații unilaterale sau reciproce. De lege lata, precizăm că termenul este utilizat de Codul civil din 1864 pentru a desemna, generic, gestiunea de afaceri și plata nedatorată, căci acestea constituie fapte unilaterale care nu pot fi asemănate contractelor asimilate. Întrucât lipsește acordul de voință al părților, care este de esența contractului. Or ceea ce face o persoană fără acordul sau împuternicirea alteia nu este nici un contract și nici o altă specie juridică asemănătoare contractului, ci un fapt personal, care atrage prin însăși comiterea lui o obligație. În concluzie, absența acordului de voințe exclude aceste fapte din sfera contractelor, iar pentru că generează obligații în afara oricărei culpe, acestea nu pot fi incluse în domeniul delictelor.Prin urmare, acest capitol aduce în centrul atenției faptul juridic ca izvor de obligații, subliniindu-se în anumite limite că există o viață juridică în care săvârșirea unor fapte, Iară intenția de a produce anumite efecte juridice, poate da naștere unor obligații civile. întrucât legea leagă de producerea acestor evenimente, producerea anumitor efecte juridice.

În opinia noastră, chestiunea faptului juridic ca izvor de obligații prezintă o importanță sporită îndeosebi în practică, unde se ridică problema reparării prejudiciului cauzat prin diverse acțiuni și conduite umane. De altfel, chiar atunci când este vorba de un fapt juridic ilicit, importanța acestuia nu scade, pentru că problema reparării prejudiciului este una de seamă și de actualitate în societatea noastră.

Capitolul 1.

Gestiunea de afaceri

Noțiunea și conținutul gestiunii de afaceri

În literatura juridică de specialitate, gestiunea intereselor altei persoane a fost definită ca fiind: „o operație ce constă în aceea că o persoană intervine, prin fapta sa voluntară și unilaterală, și săvârșește acte materiale sau juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia".

O altă definiție formulată în doctrina juridică arată că prin gestiune de afaceri se înțelege îndeplinirea unui act în interesul altuia, fără o împuternicire prealabilă.

În concepția unui alt autor, gestiunea de afaceri este definită ca fiind „amestecul cu bune intenții a cuiva în afacerile altuia, fără știrea proprietarului". În acest sens se subliniază faptul că amestecul gerantului cu știrea, dar iară consimțământul expres al proprietarului implică ideea de contract de mandat tacit. Așa fiind, amestecul în contra voinței titularului ar trebui, după împrejurări, să fie considerat sau ca o libertate sau ca o gestiune de afaceri.

Preluând definiția dată de Planiol, un alt ilustru autor descrie gestiunea afacerii altor persoane ca existând ori de câte ori o persoană îndeplinește fără însărcinare prealabilă un act în interesul altei persoane.

Într-o altă concepție se afirmă faptul că: „prin gestiunea de afaceri se înțelege îndeplinirea unui act în interesul altuia, fără o împuternicire prealabilă". În acest sens, s-a definit gestiunea intereselor altei persoane ca fiind un fapt licit, unilateral și voluntar prin care o persoană intervine fără a fi primit mandatul sau încuviințarea altei persoane și săvârșește în folosul sau interesul acestuia acte materiale ori juridice.

Din punct de vedere etimologic, expresia „gestiunea intereselor altuia" semnifică o administrare a afacerilor altuia, însă fără știrea acestuia, având ca fundament verbul „a gera" care vine de la verbul gero, gessi, gestum, gerere, care înseamnă „a duce", „a purta", „a administra", de aici rezultând că gestiunea de afaceri este o administrare.

În opinia noastră, gestiunea de afaceri reprezintă un fapt juridic licit prin care o persoană, denumită gerant, săvârșește din proprie inițiativă, în lipsa unui mandat, acte juridice sau acte materiale, necesare și utile, în interesul altei persoane, numită gerat.

Altfel spus, gestiunea de afaceri este un fapt juridic licit și voluntar prin care o persoană, numită gerant, cu intenție și fără cunoștința proprietarului, îndeplinește acte materiale necesare și utile privitoare la patrimoniul altei persoane, numită gerat, acesta din urmă indemnizându-l pe gerant de cheltuielile și obligațiile personale ocazionate prin gestiunea sa.

Din punct de vedere legislativ, gestiunea de afaceri este reglementată în art. 987-991 C.civ. din 1864, respectiv în art. 1330-1340 NCC.

Potrivit art. 987 C.civ. din 1864 „acela care cu voință, gerează interesele altuia, fără cunoștința proprietarului, se obligă tacit a continua gestiunea ce a început și a o săvârși, până ce proprietarul va putea îngriji el însuși".

Noul Cod civil consacră acestei instituții juridice unsprezece articole, prin care conturează, la nivel principial, acele aspecte care conferă autonomie și independență instituției, accentuând natura juridică a acestei operațiuni, precum și calitatea ei de izvor de obligații civile. Noua reglementare îmbină într-o formulare sintetică definiția gestiunii de afaceri și condițiile acesteia.

Astfel, prin intermediul dispozițiilor art. 1330 alin. (1) NCC sunt prezentate condițiile necesare pentru a ne afla în prezența acestei operații juridice, într-o manieră care ne induce în prezența unei așa-zise „definiții legale". Mai extinsă decât unele definiții doctrinare, definiția cuprinsă în cadrul prevederilor mai sus citate punctează acele elemente care diferențiază gestiunea de afaceri de alte instituții asemănătoare, cum ar fi: stipulația pentru altul, mandatul, îmbogățirea tară justă cauză.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1330 alin. (1) NCC: „Există gestiune de afaceri atunci când, iară să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar și oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaște existența gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale". În scopul evitării eventualelor confuzii, legiuitorul nuanțează expres că nu se aplică regulile gestiunii de afaceri atunci când o persoană administrează afacerile altei persoane, mânată fiind de dorința de a gratifica pe aceasta din urmă [art. 1330 alin. (3) NCC].

De lege lata, observăm faptul că Noul Cod civil nuanțează elementele caracteristice acestei instituții care ușurează munca teoreticienilor, în scopul delimitării sferei de aplicare a acesteia.

În ceea ce privește dreptul tranzitoriu, art. 110 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil prevede că „dispozițiile art. 1330-1340 din Codul civil (NCC) nu sunt aplicabile gestiunii de afaceri începute înainte de data intrării în vigoare a acestuia". Mai mult, în conformitate cu dispozițiile art. 103 din Legea nr. 71/2011 „obligațiile născute din faptele juridice extra-contractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor", respectiv o gestiune de afaceri începută sub reglementarea Codului civil din 1864 se va supune dispozițiilor acestuia, chiar dacă administrarea se continuă și după intrarea în vigoare a Noului Cod civil.

Având ca reper aceste dispoziții legale, ne simțim și mai motivați în a prezenta această instituție prin analogie cu mai vechile, anterioarele reglementări în materie, continuând demersul nostru în același spirit, așa cum am realizat analize și expuneri comparative pe parcursul întregii lucrări. Nu putem înhuma un Cod civil care încă mai produce efecte în prezent, care deși învechit a generat și încă generează nenumărate dispute doctrinare și soluții jurisprudențiale. Așa că nu putem decât să dezavuam practica unor autori, presați de apetența cititorilor unor tratate ori comentarii la Noul Cod, de a nu face nicio trimitere, analogie ori studii comparative cu dispozițiile Codului civil din 1864.

Revenind la aspectele și exemplele de ordin practic putem arăta că, din nefericire, de cele mai multe ori geratul este de față, și dacă el rămâne străin de oarecare afaceri care cer o îngrijire mai de aproape și mai urgentă, aceasta se datorează neglijenței sau ignoranței sale.

S-a apreciat în literatura de specialitate că gestiunea de afaceri constă în acte de imixtiune în afacerile altuia, fiind un serviciu în folosul unei persoane. Faptul de a face un serviciu necesar și util altuia își găsește explicația în altruismul, civismul și intenția de întrajutorare care trebuie să caracterizeze oamenii în societate. Fundamentul obligațiilor ce rezultă din gestiunea de afaceri este principiul echității sociale.

Deci, fundamentul gestiunii de afaceri constă în principiul echității sociale, deoarece nu este normal ca oamenii să rămână nepăsători la stricăciunile ce se pot ivi în patrimoniul unei persoane, care nu poate interveni personal pentru a le aplana, datorită absenței ei. Ea va fi deci, în genere, pornită dintr-un sentiment de afecțiune și prietenie, de aceea este esențialmente gratuită.

Exemplul clasic este acela al proprietarului unui imobil care lipsește pentru o perioadă de timp, perioadă în care se ivește o stricăciune la imobilul său, reparată de un terț. Această persoană a gerat interesele proprietarului.

Conchidem prin a preciza faptul că instituția de care ne ocupăm se întâlnește în doctrină sub diferite denumiri: gestiune de afaceri, gestiunea intereselor altei persoane. Persoana care gerează interesele altei persoane se numește gerant sau gestor de afaceri, iar persoana ale cărei interese sunt gerate se numește gerat.

Aceste denumiri au fost dublate atât cu unele referiri la instituțiile clasice ale dreptului roman, cât și cu unele de dată recentă ce au corespuns mai bine nevoilor practice. Astfel, denumirilor mai vechi de negotiorum gestor sau dominus li s-au adăugat și cele mai noi de gestor, stăpân sau proprietar impuse mai ales în practica judecătorească.

Se impune să precizăm faptul că gerantul este persoana care, din proprie inițiativă, fără împuternicire, săvârșește fapte materiale sau acte juridice în interesul și utilitatea altei persoane numită gerat.

Geratul este persoana în folosul și interesul căreia o altă persoană, neîmputernicită, săvârșește din proprie inițiativă fapte materiale sau acte juridice, cu intenția de a-i gera interesele.

1.2. Natura juridică a gestiunii de afaceri

În scopul realizării unei înțelegeri cât mai aprofundate, considerăm că se impune ab initio să precizăm faptul că gestiunea de afaceri reprezintă ipso facto un izvor distinct de obligații. încadrată de Codul civil din 1864 în categoria cvasi-contractelor, gestiunea de afaceri este recunoscută astăzi ca fiind un fapt juridic licit, voluntar și unilateral.

Astfel, Noul Cod civil reglementează expressis verbis gestiunea de afaceri în cadrul Cărții a V-a „Despre obligații", Titlul II „Izvoarele obligațiilor", Capitolul III „Faptul juridic licit" (art. 1330-1340) subliniind astfel că gestiunea de afaceri nu se întemeiază pe un contract, ci are la bază fapta voluntară a unei persoane care, mânată de dorința de a-și întrajutora semenii, intervine în gestiunea altuia, în favoarea acestuia din urmă, dar în paguba sa.

Având ca fundament ideea de echitate, conturată și în practica judiciară, apreciem că este normal și just ca persoana care a intervenit în profitul alteia să fie despăgubită pentru cheltuielile efectuate. Geratul trage un folos de pe urma actului săvârșit de gestor, astfel încât este în firea lucrurilor să fie obligat a-1 despăgubi de cheltuielile făcute.

Obiectul gestiunii de afaceri, limitat în concepția tradițională doar la ipoteza actelor de administrare și de conservare executate pentru o persoană absentă, s-a lărgit astăzi simțitor, astfel încât cu fermitate se poate afirma că există gestiune de afaceri ori de câte ori o persoană îndeplinește un act în interesul altuia. Dar intervenția poate fi folositoare nu numai geratului, ci poate fi utilă și din considerente economice generale, dacă prin ea se tinde spre conservarea și apărarea unor bunuri de interes obștesc, care au fost puse în pericol prin lipsa de îngrijire manifestată de către proprietar.

Efectele juridice ale gestiunii de afaceri nu se produc decât dacă aceasta întrunește anumite condiții prestabilite expressis verbis de lege. Altfel spus, nu este suficient ca cineva să fi intervenit în afacerile altuia, pentru a pretinde să fie despăgubit, dacă actele sale sau poziția sa subiectivă nu-1 înfățișează ca pe un veritabil gestor de afaceri.

În final, precizăm că gestiunea de afaceri nu se poate confunda cu îmbogățirea tară justă cauză, mandatul, actul juridic unilateral și stipulația pentru altul. Vom delimita în acest sens, la finalul acestei analize, gestiunea de afaceri de îmbogățirea fără justă cauză, mandat, stipulație pentru altul și actul juridic de formație unilaterală.

Aplicații practice și condițiile gestiunii de afaceri

Putem exemplifica câteva cazuri practice în care se întâlnește gestiunea de afaceri:

– agentul de bursă care lucrează pe lângă o bursă și face operațiuni pentru clienții săi, pe care acestea nu le cunosc, dar le dă socoteală de activitatea sa. în acest caz, agentul nu lucrează ca mandatar, deoarece nu are mandat de la clienți, ci ca gerant;

– actele materiale și juridice pe care le face coproprietarul asupra bunurilor din coproprietate, care folosesc și celorlalți coproprietari;

– chiriașul care face reparațiile mari în contul proprietarului;

– persoana care conduce victima unui accident la spital, dându-i îngrijiri și făcând anumite cheltuieli;

– plata pensiei de întreținere către creditorul acesteia, în numele debitorului;

– acțiunea unui notar sau avocat care, în afara angajamentului avut cu un client, preia inițiativa unei operațiuni oportune în interesul clientului lor.

Prin fapta unilaterală a gerantului se naște un raport juridic civil, din care vor rezulta drepturi și obligații între gerant și gerat.

Trebuie să facem precizarea că nu se vor putea prevala de regulile gestiunii de afaceri persoanele care intervin în afacerile altora în scopul realizării unui interes personal. In aceste cazuri considerăm că se săvârșește un abuz de drept care va fi sancționat cu refuzul restituirii cheltuielilor pe care gerantul le-a făcut cu gestiunea, chiar când aceasta a fost utilă geratului.

Făcând aplicarea argumentului a fortiori, subliniem că Noul Cod civil interzice aplicarea regulilor gestiunii de afaceri aceluia care fără să știe lucrează în interesul altuia. în acest sens, ort. 1330 alin. (2) NCC dispune: „Cel care, fără să știe, lucrează în interesul altuia nu este ținut de obligațiile ce-i revin, potrivit legii, gerantului. El este îndreptățit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogățirii fără justă cauză. Remarcăm astfel că legiuitorul califică fapta aceluia care lucrează în interesul altuia, crezând că lucrează pentru sine, ca fiind un fapt juridic ce dă naștere la obligația de restituire, în măsura îmbogățirii celui în interesul căruia a lucrat, și în limita pierderii patrimoniale suferite de persoana în cauză (lucrătorul).

Continuând același argument juridic, cu riscul de a ne repeta, menționăm că nu există gestiune de afaceri nici atunci când cel care administrează afacerile unei alte persoane acționează cu intenția de a o gratifica [art. 1330 alin. (3) NCC]. în ce privește aceste aspecte, le vom analiza mai detaliat cu ocazia prezentării condițiilor gestiunii de afaceri.Pentru a produce efectele specifice, gestiunea de afaceri trebuie să îndeplinească anumite condiții referitoare la: obiectul gestiunii, utilitatea ei, atitudinea părților cu privire la actele de gestiune.

a.) Obiectul gestiunii

Acesta poate consta fie din acte materiale precum repararea unui bun al geratului, fie din acte juridice precum plata unor taxe sau impozite sau chiar angajarea unei persoane pentru a efectua o reparație. Aceste acte, în principiu, nu trebuie să depășească actele de conservare și administrare. Toate actele juridice pot fi angajate de gerant în nume propriu, dar cu condiția ca ele să fie încheiate cu intenția de a profita gerantului.

Prin urmare, gerantul nu poate încheia pe seama geratului acte de dispoziție, cum ar fi: achiziționarea unui bun, acceptarea unei donații, vânzarea unui bun etc.

Dar actul de administrare trebuie raportat la întreg patrimoniul geratului și nu la un anumit bun al său. Astfel, vinderea de către gerant a unor bunuri ale geratului supuse stricăciunii sau deprecierii, cu toate că este un act de dispoziție, capătă semnificația unui act de administrare și prin urmare va putea fi încheiată de către gerant. Aceste acte de dispoziție sunt considerate acte de administrare prin scopul lor.

Astfel, de exemplu, o persoană stinge incendiul izbucnit în apartamentul vecin de la instalația electrică, vinde un televizor al proprietarului apartamentului. pentru a cumpăra o nouă ușă, pe care o instalează, și un panou electric pe care îl montează cu ajutorul unui electrician pe care nu mai are bani să-1 plătească, dar cu care încheie un act scris prin care se obligă să-i remunereze serviciile îndată ce proprietarul apartamentului revine în localitate.

În speța mai sus citată, persoana a executat atât acte materiale, ca de exemplu stingerea incendiului, cât și acte juridice, cum ar fi încheierea convenției cu electricianul pentru plata acestuia.

Cu privire la actul încheiat de gerant ce a constat în vinderea televizorului, la prima vedere dacă ne raportăm la bun, acesta este un act de dispoziție ce constă în înstrăinarea unui bun, însă dacă ne raportăm la întreg patrimoniu, actul are valoarea unui act de administrare, deoarece banii obținuți pe televizor, gerantul i-a folosit pentru repararea ușii de la intrarea geratului.

Tot în legătură cu acest aspect, trebuie subliniat că, în practica judiciară, sfera actelor pe care le poate încheia gerantul în contul geratului a fost extinsă și la alte acte juridice de dispoziție, avându-se în vedere că, în acest fel, uneori asigurarea realizării intereselor geratului sau ale altor persoane față de care geratul avea anumite obligații, impune și săvârșirea unor asemenea acte.

Mai mult, s-a arătat că noțiunea gestiunii de afaceri, care după concepția tradițională era limitată la ipoteza actelor de administrare și de conservare executate pentru o persoană absentă, s-a lărgit astăzi simțitor; după doctrina modernă, există gestiune de afaceri ori de câte ori o persoană îndeplinește un act în interesul alteia.

Astfel, precizăm faptul că, în practică, instanțele judecătorești nu au mai limitat actele de gestiune la actele de conservare sau de administrare, ci au decis că astfel de acte pot privi și executarea obligațiilor personale cu caracter patrimonial ale celui gerat pe care acesta era dator să le îndeplinească în baza unei obligații legale, cum este cea privitoare la întreținerea copiilor.

În principiu însă, actele de gerare a intereselor altuia nu pot depăși sfera actelor de conservare și de administrare în sensul larg al acestei noțiuni. Astfel, gestorul de afaceri nu poate încheia acte de dispoziție pe seama geratului, cum sunt achiziționarea unui bun sau a unui fond de comerț; acceptarea unei donații; vânzarea unui bun al geratului; constituirea unei ipoteci, gajarea unui bun.

Trebuie ținut seama de faptul că, uneori, astfel de acte, raportate la întreg patrimoniul unei persoane, au valoarea unor acte de administrare.

Însă gerantul de afaceri nu poate face acte juridice în care o persoană nu poate fi reprezentată prin alta. Astfel gestorul de afaceri nu poate încheia o căsătorie, nu poate revoca o donație pentru cauză de ingratitudine.

O problemă căreia jurisprudența nu i-a dat nicio soluție a fost aceea referitoare la calificarea intentării unei acțiuni în justiție ca fiind sau nu conexă gestiunii de afaceri.În privința acestui aspect, considerăm că nimic nu se opune ca protecția unui interes să poată fi realizată de către gerant chiar și pe calea unei acțiuni injustiție, căreia, deși este un act de dispoziție, îi poate fi conferit în egală măsură și atributul unui act de administrare.

Obiect al gestiunii poate fi constituit și din fapte materiale ca: descărcarea unor mărfuri, repararea unei conducte, stingerea unui incendiu etc. însă, pentru a ne afla în cazul gestiunii de afaceri, trebuie ca actele juridice încheiate și faptele juridice săvârșite să aibă caracter patrimonial.În practica judiciară s-a statuat că aplicarea principiilor referitoare la gestiunea de afaceri nu se mărginește numai la cazul când gerarea afacerii altuia se referă la un bun care se află în patrimoniul său, ci se aplică și atunci când se încheie un contract pentru altul, fără ca cel care 1-a încheiat să aibă mandat. Încheierea unui act juridic, fără mandat, constituie o gestiune de afaceri, în care beneficiarul stipulației are acțiune contra promițătorului pentru executarea ofertei.

Mai facem precizarea că nu este necesar ca afacerea gerată pentru altul să fie exclusiv personală acestuia, fiind suficient ca geratul să fie interesat în cauză.

Noul Cod civil nu identifică expressis verbis obiectul gestiunii de afaceri, însă din interpretarea dispozițiilor art. 1330-1340 rezultă că gerantul poate face atât acte juridice, cât și acte materiale, care să fie in genere de administrare. In opinia noastră, în lipsă de dispoziție contrară, gerantul poate face și acte de dispoziție, atâta timp cât acestea se dovedesc a fi „necesare și utile" geratului.

Caracterul necesar și util al actelor întreprinse de gerant, precum și al cheltuielilor se vor aprecia prin raportare la momentul la care acestea au fost făcute [art. 1337 alin. (3) NCC].

De altfel, precizăm că legiuitorul nu distinge între actele de administrare și actele de dispoziție, ci menționează că ele trebuie să fie acte utile. De plano, precizăm că sfera actelor juridice utile este extinsă, înglobând și categoria actelor juridice de dispoziție.

b.) Utilitatea gestiunii de afaceri

Gestiunea de afaceri trebuie să fie utilă, folositoare geratului, în sensul că prin ea s-a urmărit evitarea sau diminuarea unei pagube în patrimoniul geratului.

În scopul realizării unei înțelegeri cât mai aprofundate, ilustrăm următorul exemplu, întâlnit în practică : doi cărăuși ce se ocupau cu livrarea la hanul lui Focault, trecuseră prin fața hanului condus de Scheuplein (…) și au căzut sub roțile mașinii pe care unul dintre ei o conducea. Aceștia au fost transportați și cazați în casa lui Scheuplein unde au fost îngrijiți în mod corespunzător. La scurt timp, Scheuplein a cerut în instanță rambursarea cheltuielilor cauzate de cazarea și îngrijirea celor doi, precum și daune-interese pe motivul tulburărilor pe care aceste cheltuieli neprevăzute le-a produs afacerii sale. In ciuda faptului că Foucault susținea că nu-i datora nimic lui Scheuplein, instanța a decis că: „făcând cheltuielile de la care Foucault nu se putea sustrage, Scheuplein acționase ca gerant de afaceri al acestuia."

Această utilitate trebuie apreciată la momentul la care operațiunea a fost săvârșită și nu a posteriori: este posibil ca un act care părea util în momentul îndeplinirii lui să nu-i procure niciun profit geratului său, să-i aducă ulterior chiar o pagubă. Exemplul clasic îl constituie reparațiile aduse de către gestor unui imobil distrus anterior intervenției sale de un incendiu. Cursul ulterior al evenimentelor nu trebuie să înlăture caracterul utilității intervenției gerantului, atâta vreme cât ele au fost săvârșite în scopul realizat de a fi utile. In acest caz, gerantul va trebui să dovedească că gestiunea sa a fost utilă și apoi că distrugerea lucrului s-a făcut fără culpa sa.

De plano, precizăm faptul că, pentru a ne afla în prezența gestiunii de afaceri, implicarea gerantului, prin diverse acte sau fapte, în gestiunea unei alte persoane trebuie să aibă ca scop evitarea unei pierderi patrimoniale. Fiind o chestiune de fapt se lasă la aprecierea instanței de judecată, aprecierea urmând a se face în funcție de data la care operațiunea a fost săvârșită , fiind fără relevanță că, ulterior, bunul a pierit din caz fortuit.

Acesta este un aspect care deosebește acțiunea ce izvorăște din gestiunea de afaceri de actio de in rem verso. Astfel, dacă în cazul primei acțiuni, momentul în raport cu care se apreciază utilitatea sa este acela al îndeplinirii actelor de gestiune, în cazul celei de-a doua acțiuni, momentul în raport cu care se stabilește îmbogățirea este cel al intentării acțiunii injustiție.

Utilitatea gestiunii trebuie apreciată și în funcție de importanța actului îndeplinit de gerant. Astfel, actele de simplă complezență nu ar putea da naștere la despăgubire.

Cu riscul de a ne repeta, dorim să subliniem faptul că termenul de „gerare oportună a intereselor altuia" este utilizat de legiuitor în dispozițiile art. 1330 alin. (1) NCC în scopul înțelegerii mecanismului instituției gestiunii de afaceri în sensul încheierii unor acte juridice sau săvârșirii unor fapte materiale utile în interesul altuia, realizând o distincție clară de instituția mandatului, unde mandatarul încheie numai acte juridice în numele și pe seama celui reprezentat.

Pentru o înțelegere cât mai aprofundată, opinăm că se impune a se realiza o distincție între „acte juridice" și „fapte materiale" de gestiune. Astfel, pornind de la teza conform căreia, de plano, actele de gerare a intereselor altuia nu pot depăși suma actelor de conservare și administrare, putem enumera acte ca: angajarea unui terț pentru efectuarea unor reparații utile și necesare geratului, plata unei datorii, solicitarea și angajarea unui medic curant pentru gerat ori pentru vreun animal de-al geratului, încheierea unei asigurări în favoarea geratului, acte care pot întrerupe cursul prescripției vreunui drept susceptibil de a fi stins în dauna geratului, dacă gerantul nu ar fi intervenit la timp etc. Prin excepție de la actele de dispoziție pe care gestorul nu le poate încheia, cum ar fi: acceptarea unei donații, înscrierea unei ipoteci, cumpărarea, gajarea sau vânzarea vreunui bun (al) geratului, gerantul poate încheia astfel de acte care prin scopul și destinația lor se intervertesc în acte de conservare ori administrare. Dar totodată trebuie să mai subliniem și faptul că gerantului nu îi este admis să încheie unele acte juridice în care calitatea persoanei determină valabilitatea actului încheiat. Avem de a face cu actele juridice intuitu personae, unde chiar dacă utilitatea, oportunitatea demersurilor ori intervenției gestorului ar fi evident benefică, poate chiar salvatoare a vieții ori patrimoniului geratului, ca urmare a lipsei calității, gerantul nu poate încheia respectivele acte. Amintim aici acceptarea unei succesiuni, promovarea unei acțiuni în instanță, angajarea unui apărător, exprimarea consimțământului pentru o intervenție chirurgicală în folosul geratului.

Faptele materiale de gestiune pot fi din cele mai diverse, de la efectuarea unor lucrări de reparații, limitarea unor pagube iminente la imobilul geratului prin stingerea unui incendiu, până la intervenția fizică și voluntară pentru a salva viața, sănătatea geratului sau a unui animal de-al său.

Chiar dacă, de principiu, actele juridice și faptele materiale săvârșite de gerant au un caracter patrimonial, în practică există numeroase cazuri în care conținutul gestiunii este unul eminamente nepatrimonial. Legiuitorul nu exclude aceste cazuri, nu limitează sfera actelor juridice și a faptelor materiale la cele cu caracter patrimonial, ci subliniază condițiile de oportunitate și utilitate ale demersurilor realizate de gerant, care fără să fie obligat, gestionează în mod voluntar afacerile altei persoane.

O ultimă precizare care se impune a fi făcută se referă la caracterul indivizibil al utilității gestiunii de afaceri, fiind de neconceput ca gerantul să pretindă a i se rambursa doar beneficiile gestiunii efectuate, prin ignorarea pierderilor încercate de către gerat pe socoteala sa.

c.) Atitudinea părților față de actele de gestiune

Interpretând per a contrario dispozițiile mai vechi ale art. 987 C.civ. din 1864, deducem că nu există gestiune de afaceri dacă nu există intenția de a gera afacerile altuia fără știrea acestuia, deoarece dacă geratul ar avea cunoștință despre intervenția gerantului în afacerile sale, gestiunea s-ar transforma în mandat.

Noul Cod civil extinde însă câmpul de aplicare al gestiunii de afaceri și în acele situații în care geratul are cunoștință despre gestiune, dar nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să „se îngrijească în alt fel de afacerile sale" [art. 1330 alin. (1) NCC].

Ceea ce este însă esențial este că gerantul trebuie să acționeze, în toate cazurile, cu intenția de a gera interesele altuia și, evident, să ceară cheltuielile făcute cu ocazia administrării afacerii.

Așadar, trebuie să distingem între situațiile în care:

a) actele și faptele sunt făcute cu intenția de a gera interesele altuia. Dacă o persoană face cheltuieli cu repararea unui imobil, crezând în mod greșit că este al său, nu ne aflăm în cadrul gestiunii de afaceri, cel în cauză putând cere restituirea cheltuielilor numai pe baza îmbogățirii fără justă cauză. Aceasta deoarece nu este îndeplinită condiția solicitată de art. 987 C.civ. din 1864, respectiv art. 1330 NCC, și anume intenția de a gera sau, așa cum precizează textul menționat, „cu voință".

În cazul în care există eroare asupra persoanei ale cărei afaceri sunt gerate, adică gerantul crede că intervine în afacerile lui A, dar în realitate intervine în afacerile lui B, nu există niciun impediment în aplicarea regulilor de la gestiunea de afaceri, deoarece a existat intenția de a gera interesele altuia.

Cu privire la atitudinea gerantului se pot ivi următoarele situații:

– gerantul nu acționează în mod exclusiv în interesul geratului, el putând acționa concomitent în interes propriu și în interesul altei persoane. Este de exemplu cazul coproprietarului, care face lucrări de interes comun, fără o însărcinare prealabilă din partea celorlalți coproprietari;

– actele de gestiune trebuie făcute cu intenția de a-1 obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor, în caz contrar fiind în prezența unei liberalități. Astfel, dacă gerantul îi plătește o datorie bănească geratului fără intenția de a-1 obliga la restituirea sumei plătite, suntem în prezența unei liberalități, mai exact a unei donații indirecte, pentru care nu este necesară respectarea formei autentice. Trebuie să precizăm că esențial pentru a determina dacă suntem sau nu în prezența unei liberalități este intenția celui care acționează. Astfel, caracteristic pentru liberalitate este animus donandi, iar pentru gestiunea de afaceri este animus gerandi.

S-a decis în practica judiciară că gestiunea de afaceri este faptul aceluia care cu voință gerează interesele altuia fără mandat expres sau tacit din partea proprietarului și din care fapt se nasc anumite obligații pentru ambele părți.

Astfel, în ipoteza în care o persoană îndeplinește un act deoarece acesta îi este impus de lege sau de normele private ale unui contract, nu ne regăsim în sfera gestiunii de afaceri. Spre exemplu, într-o speță, o asociație ce gerează transferurile de bani între avocați îi vărsase 40000 franci doamnei avocat X, desemnată de decan ca suplinitor al unui confrate, doamna Y. Aceasta acționează în rambursarea sumei, considerând că acționase ca gerant de afaceri. Instanța a decis însă că: „gestiunea de afaceri care implică intenția gerantului de a acționa în contul și în interesul proprietarului afacerii, este incompatibilă cu executarea unei obligații legale, precum supleanta unui avocat împiedicat s-o facă".

Conchidem arătând că intenția gerantului de a lucra pentru altul trebuie să fie clară, în sensul că acesta dorește să acționeze și acționează în interesul geratului, deoarece dacă ar avea credința că lucrează pentru el, așa cum am menționat mai sus, nu ne vom mai găsi pe terenul gestiunii de afaceri, ci al îmbogățirii fără justă cauză, situație în care restituirea cheltuielilor urmează a fi făcută pe calea unei acțiuni de in rem verso.

În literatura juridică de specialitate se subliniază faptul că, în acest caz, este vorba despre o poziție intelectivă și psihologică a gerantului:

– intelectivă, pentru că gerantul trebuie să aibă imaginea completă asupra a ceea ce reprezintă demersul său, în sensul că realizează pericolul în patrimoniul geratului. Tot astfel, apreciază disproporția dintre valoarea cheltuielilor pe care le va face și valoarea pagubei evitate și dorește să acționeze în scopul micșorării acestor pagube. De asemenea, realizează faptul că geratul nu are cum să cunoască despre inițiativa sa și totuși apreciază ca fiind oportun să-și ajute geratul. Este conștient de faptul că se află într-o situație caracterizată de imposibilitatea de a lua legătura în timp util cu geratul pentru ca acesta să-i încuviințeze actele etc.

– psihologică (lăuntrică), deoarece gerantul acționează pe baza rezultatului unui proces lăuntric complex care implică deopotrivă sensibilitatea provocată de situația dată, dar și voința de a acționa în favoarea intereselor geratului.

Ilustrăm astfel, ca exemplu, o altă speță, în care un client curajos, mânat de spiritul dreptății și echității, pornește în urmărirea unor răufăcători înarmați care tocmai puseseră mâna pe încasările unui magazin. In timpul urmăririi, clientul reușește să-1 facă pe unul dintre hoți să-și abandoneze prada, însă un alt participant la furt trage asupra lui un foc de armă, care-1 rănește. În acest caz, după cum s-a decis, clientul nostru ar putea obține de la magazin o indemnizație, întrucât a avut intenția de a acționa în contul societății. Astfel, având în vedere că prima reacție a clientului a fost inspirată de comportamentul răufăcătorilor, intolerabil pentru un om onest, este cert că acțiunea sa a fost continuată, în ciuda riscurilor asumate, doar cu intenția de gera interesele societății, și anume, de a nu permite ca magazinul să-și piardă încasările.

b) geratul nu are cunoștință de operația pe care gerantul o săvârșește în interesul său, Art. 987 C.civ. din 1864 prevede că gerarea se face „fără știrea proprietarului". Noul Cod civil preia această teză în dispozițiile art. 1330, conform căruia geratul „nu cunoaște existența gestiunii" ca o condiție esențială a acestei instituții, însă elementul de noutate îl constituie faptul că regulile gestiunii de afaceri se aplică chiar și în situația în care geratul are cunoștință de existența gestiunii, însă nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale. Pentru acuratețe juridică, dorim să subliniem faptul că termenii de „proprietar" și „de stăpân al afacerii" au fost înlocuiți în noile texte legale în materia gestiunii de afaceri cu cel de „gerat".

Nu interesează dacă geratul are capacitate de exercițiu, ci numai actul săvârșit. Având în vedere cele arătate, se pune problema ce soluție vom adopta în situația în care geratul, luând cunoștință de gestiune, se opune, și cu toate acestea gerantul continuă direcțiunea afacerii? Chiar dacă faptul intervenției gerantului ar fi oportun, nimeni nu poate fi obligat să accepte să i se facă un serviciu împotriva voinței sale, serviciu pe care în final să îl și plătească.Această soluție este consacrată și de dispozițiile art. 1338 NCC, care dispune: „(1) Cel care începe sau continuă o gestiune, cunoscând sau trebuind să cunoască împotrivirea titularului afacerii, poate cere numai restituirea cheltuielilor necesare. în acest caz, instanța, la cererea titularului afacerii, poate acorda un termen pentru executarea obligației de restituire." De asemenea, conform alin. (2), „cel care ignoră împotrivirea titularului este răspunzător pentru prejudiciile cauzate chiar și din cea mai ușoară culpă".

În opinia noastră gerantul nu va avea la îndemână niciodată acțiunea negotiorum gestor chiar dacă gestiunea a fost utilă, deoarece nu se poate concepe o gestiune de afaceri acolo unde geratul a manifestat o intenție contrară. Așadar, gerantul va avea la îndemână o acțiune izvorâtă din îmbogățirea fără just temei – actio de in rem verso – cu condiția ca gestiunea să fi fost utilă geratului.S-a arătat în doctrină că, în cazul în care, în cursul unei gestiuni de afaceri începută sub reglementarea Codului civil din 1864 intervine un mandat expres sau tacit, tot ceea ce s-a făcut înainte de mandat va fi supus regulilor cvasi-contractului de gestiune de afaceri, iar ceea ce s-a făcut posterior mandatului va fi supus regulilor de la mandat.În cazul în care mandatul ar fi fost dat de o persoană străină de afacere, gerantul va avea o acțiune rezultată din mandat contra aceluia care i-a dat mandatul și o acțiune ce rezultă din cvasi-contractul de gestiune de afaceri contra persoanei ale cărei afaceri le-a gerat.

Considerăm că este vorba tot de o gestiune de afaceri chiar și atunci când a fost dat un mandat, dar acesta este nul.Sintetizând cele expuse până acum, în privința atitudinii subiective a părților se impun următoarele precizări:

– actele gestiune trebuie să fie făcute cu intenția de a gera interesele altei persoane;

– actele de gestiune trebuie să fi fost făcute fără împuternicirea prealabilă a geratului și fără cunoștința acestuia, ori cunoscând gestiunea, geratul nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească singur de afacerile sale;

– gestiunea de afaceri nu trebuie să fie neapărat numai în interesul geratului, ea poate fi și în interesul gerantului (cum ar fi cazul gestiunii coproprietarului);

– faptele sau actele de gestiune trebuie făcute cu intenția de a obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor ocazionate de îndeplinirea lor, nu cu intenția de liberalitate sau de act dezinteresat – animus donandi, în sensul dispozițiilor art. 1330 alin. (3) NCC.

Ori de câte ori toate aceste condiții sunt îndeplinite, suntem în prezența faptului juridic licit al gestiunii de afaceri care dă naștere la obligații reciproce între gerant și gerat, pe de o parte, și între aceștia din urmă și terți, pe de altă parte.

d.) Gerantul trebuie să aibă capacitatea de a contracta

Gerantul trebuie să aibă capacitatea de a contracta, aceasta deoarece el încheie acte juridice. Spre deosebire de gerant, geratul nu trebuie să îndeplinească nicio condiție de capacitate, putând fi chiar și o persoană fără capacitate de exercițiu, cu capacitate de exercițiu restrânsă sau incapabil.

a) Capacitatea de exercițiu a gerantului se impune ca o condiție pentru intervenția în afacerile altei persoane deoarece implică responsabilitatea celui ce o comite. Dacă gerantul este un incapabil (minor sau interzis), el nu poate fi ținut de nicio obligație, deoarece nu poate contracta în mod valabil obligații. Astfel, putem trage o primă concluzie esențială că responsabilitatea gestiunii intereselor altei persoane nu poate fi asumată decât de către o persoană cu capacitate de exercițiu deplină.

Apreciem că în anumite împrejurări chiar și o persoană incapabilă poate să gereze interesele altei persoane, și anume atunci când obiectul gestiunii îl constituie simple acte de conservare. Un prim argument în susținerea acestei teze se referă la izvorul obligației persoanei incapabile față de gestiunea începută care nu se regăsește în propria voință a acestuia, ci în lege. în al doilea rând, scopul instituției incapacității este protejarea incapabililor împotriva unui parteneriat prin care să se abuzeze fie de lipsa de experiență, fie de slăbiciunea facultăților mintale. In final, mai facem precizarea că, deși lipsiți de capacitate de exercițiu, incapabililor le sunt permise anumite acte juridice pe care le pot îndeplini în mod valabil, acte cum ar fi cele de conservare și cele mărunte, necesare traiului zilnic. Bineînțeles că în situația în care s-ar pune problema răspunderii incapabilului față de terți, aceștia s-ar putea îndrepta împotriva geratului pe temeiul îmbogățirii fără just temei;

b) Capacitatea de exercițiu a geratului nu constituie o condiție de existență a gestiunii de afaceri, astfel încât el poate fi atât o persoană lipsită de capacitate, cât și o persoană cu capacitate de exercițiu deplină sau cu capacitate de exercițiu restrânsă. Acest lucru se explică prin faptul că dacă incapacitatea îl ocrotește pe incapabil contra actelor sale proprii, el va fi obligat să-1 despăgubească pe gerant doar în măsura îmbogățirii sale. De asemenea, soluția se explică și prin raționamentul că, atâta vreme cât el nu-și manifestă consimțământul în niciun fel, nu interesează dacă are sau nu capacitate de exercițiu.

Capitolul 2.

Efectele gestiunii de afaceri

2.1. Raporturile dintre gerant și gerat

Intervenția unei persoane în afacerile alteia, fără a avea împuternicire din partea acesteia din urmă și chiar fără cunoștința acesteia, nu poate rămâne fără niciun efect.

Efectul principal al gestiunii de afaceri constă în faptul că geratul are la îndemână acțiunea negotiorum gestor directa împotriva gerantului pentru a-1 obliga să-i dea socoteală de gestiunea sa, iar gerantul are împotriva geratului acțiunea negotiorum gestor contraria, ori de câte ori afacerile acestuia nu au fost bine administrate.

Pentru a cunoaște în amănunt efectele gestiunii de afaceri este necesar să facem analiza raporturilor care se nasc în cadrul acestui fapt juridic licit. Cu toate că este un fapt juridic unilateral, gestiunea de afaceri dă naștere la obligații reciproce între gerant și gerat.

Obligațiile gerantului

a) Conform art. 987-988 C.civ. din 1864, respectiv conform dispozițiilor art. 1332 NCC, gerantul are obligația de a continua afacerea începută până când geratul va avea mijloacele necesare să se ocupe de ea.

Gerantul are obligația legală de a continua gestiunea începută până când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi ori până când geratul, personal sau prin reprezentant, ori după caz, moștenitorii acestuia sunt în măsură să o preia.

Prin urmare, dacă geratul moare, gerantul va fi obligat să continue gestiunea până când moștenitorii geratului vor „putea lua direcțiunea afacerii". Cu alte cuvinte, gerantul care începe să efectueze acte de gestiune din proprie inițiativă în interesul altei persoane nu poate lăsa săvârșirea lor până în momentul în care nu l-ar mai expune pe gerat sau pe erezii săi riscului daunelor.

Obligația gerantului de a continua gestiunea începută se justifică și prin aceea că, prin amestecul său, a împiedicat ca o altă persoană să preia gestiunea, persoană care poate ar fi dus-o până la capăt. De asemenea, o afacere întreruptă nu va mai fi utilă geratului.

Trebuie să mai precizăm că gerantul își asumă o obligație a cărei întindere nu îi este cunoscută. Aceasta deoarece atât prevederile Codul civil din 1864, cât și dispozițiile Noului Cod civil îi impun o obligație, apreciind că odată ce a început să se ocupe de afacerile altuia, este dator să le ducă la bun sfârșit, ceea ce înseamnă că nu poate abandona o afacere pe care a început-o. Acest lucru este posibil deoarece legea consideră că o afacere a altuia, abandonată după ce a fost începută, poate fi mai păgubitoare pentru gerat decât una de care nu s-a ocupat nimeni.

Astfel, începând săvârșirea afacerii, gerantul nu poate să aleagă actele care îi convin și să le neglijeze pe cele pe care le consideră inconvenabile, el trebuind să îndeplinească toate actele conexe gestiunii începute. Bineînțeles că acest lucru nu înseamnă că gerantul este obligat să se ocupe de toate afacerile patrimoniului geratului, ci numai de aceea pe care a început-o.

Se admite că dacă continuarea gestiunii ar deveni prejudiciabilă, gerantul o poate întrerupe, fără a fi răspunzător pentru aceasta. Sub acest aspect, gestiunea de afaceri se deosebește de mandat, deoarece în cazul ultimului, mandatarul poate oricând să renunțe la mandat, anunțând despre aceasta pe mandant (art. 1556 C.civ. din 1864, respectiv art. 2034 NCC).

In cazul în care, survine decesul gerantului, moștenitorii săi care cunosc gestiunea, au obligația de a continua afacerile începute de acesta din urmă, în aceleași condiții ca și gerantul {art. 1333 NCC).

În doctrină s-a exprimat teza conform căreia, în ipoteza în care gerantul decedează, continuarea gestiunii ar presupune ca actele de administrare să fie continuate de către moștenitorii gerantului, până când aceasta va putea fi abandonată fără riscul unei pierderi ori va putea fi preluată de gerat sau de altcineva în numele acestuia, cum ar fi reprezentanții acestuia, convenționali sau legali, mandatar, tutore, curator, după caz. In ceea ce privește culegerea succesiunii, obligația continuării gestiunii se preia odată cu această ocazie, de către moștenitorii gerantului, obligație ce va putea fi asumată chiar și în ipoteza acceptării succesiunii sub beneficiu de inventar, sub condiția asumării acesteia de către moștenitorii gestorului decedat.

În spiritul aceluiași raționament juridic, alți autori promovează ideea conform căreia obligația de continuare a gestiunii „le revine și moștenitorilor gerantului, cu excepția situațiilor în care aceștia fie nu cunosc existența gestiunii, fie dovedesc intenția de gratificare a autorului lor în relație cu geratul."

b) În efectuarea actelor de gestiune, geratul trebuie să depună diligentele unui bun proprietar {art. 989 C.civ. din 1864, respectiv art. 1334 NCC), adică să depună aceeași îngrijire pe care ar depune-o un bun proprietar.

Noul Cod civil nuanțează această obligație într-o manieră mai precisă. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1334: „(1) Gerantul este dator să se îngrijească de interesele geratului cu diligenta pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale. (2) Când gestiunea a urmărit să-1 apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenție sau din culpă gravă".

Prin urmare, gerantul trebuie să depună toate diligentele pentru a administra cât mai bine afacerile altuia. Acest lucru implică ca gerantul, pe lângă operațiunile principale ale afacerii să aibă în vedere și operațiunile accesorii ale acesteia, el fiind ținut la toate obligațiile care ar rezulta dintr-un mandat expres. Așadar, legiuitorul nu tolerează imixtiunea în afacerile altei persoane decât cu condiția ca acestea să fie bine administrate. Nu se are în vedere modul concret în care gerantul și-ar administra propriul patrimoniu, ci in abstracto, diligenta firească manifestată de orice bonus pater familias în conducerea propriilor afaceri. Dacă intervenția sa a fost necesară, răspunderea pentru un eventual prejudiciu va fi atrasă în ipoteza în care vina sa îmbracă forma dolului. însă, dacă intervenția sa nu a fost necesară, el va trebui să răspundă indiferent de gradul vinovăției sale.

Aprecierile făcute mai sus s-au referit la cazul în care intervenția gerantului în afacerile geratului a fost utilă. Ce se va întâmpla când amestecul gerantului în afacerile altuia s-a dovedit a fi fără nicio necesitate, în loc de a-l ajuta, gerantul i-a cauzat geratului o pagubă și mai mare? În acest caz, așa cum menționează Noul Cod civil, dacă gerantul a urmărit ca prin imixtiunea sa în afacerile altuia sâ-1 protejeze pe acesta din urmă de suferirea unei pagube iminente, gerantul va răspunde numai dacă se va dovedi că paguba s-a produs ca urmare a culpei sale grave care, totuși, ar fi putut fi evitată.

De altfel, răspunderea gerantului va fi angajată dacă prin gestiunea sa a urmărit ca geratul să sufere o pagubă (sau mai multe).

În consecință, gerantul nu va răspunde pentru orice culpă, ci pentru aceea foarte gravă, pe care nu ar fi comis-o un „excelent părinte de familie".

În final mai precizăm că dacă gerantul și-a substituit o altă persoană, el răspunde de faptele acesteia. împotriva subgerantului, proprietarul are atât o acțiune proprio nomine – negotiorum gestorum directa, cât și o acțiune în numele gerantului.

Dacă mai multe persoane au gerat afacerile aceluiași proprietar, fiecare dintre ele va fi responsabilă de gestiunea sa, fără să existe solidaritate între ele, aceste reguli fiind aplicabile prin asemănare cu cele de la mandat.

Dacă însă greșeala comună a geranților ar îmbrăca forma unui delict, ei vor fi ținuți solidar pentru despăgubire.

Desigur, gerantul nu va răspunde de cazurile fortuite care au provocat pierderea lucrului proprietarului, decât atunci când cazul fortuit este consecința unei greșeli a gerantului;

c) obligația de a da socoteală geratului pentru toate operațiile efectuate, pentru ca acesta să poată aprecia in concreto utilitatea lor. Această obligație este reglementată în mod expres de dispozițiile ort. 1335 NCC, care dispune: „La încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului și să îi remită acestuia toate bunurile obținute cu ocazia gestiunii".

Prin urmare, gerantul este obligat, oricând i se va cere, să dea socoteală geratului de lucrările sale. De altfel, dacă gerantul ratifică gestiunea de afaceri, ea se transformă în mandat.

d) obligația de înștiințare. Noul Cod civil reglementează o nouă obligație și anume, aceea de a-l înștiința pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil [art. 1331 NCC). Astfel, în scopul evitării unei gestiuni inoportune, legiuitorul impune condiția ca gerantul să depună toate diligentele în vederea înștiințării geratului cu privire la gestiunea de afaceri. Astfel, în ipoteza în care gerantul nu-1 înștiințează pe gerat despre acest lucru, dar are cunoștință despre eventuala împotrivire a acestuia din urmă, el va putea solicita geratului doar restituirea cheltuielilor necesare, răspunzând totodată pentru prejudiciile cauzate prin cea mai ușoară culpă (culpa levissima).

Putem reține din noul text de lege că această obligație este expresia principiului bunei-credințe care guvernează raporturile juridice civile – art. 14 alin. (1) NCC. „Momentul exigibilității acestei obligații nu se suprapune în toate cazurile cu cel al începerii gestiunii, fiind posibil ca gerantul să cunoască persoana titulară a obiectului derivat al gestiunii ulterior începerii gestiunii. Mai mult, putem continua acest raționament juridic considerând faptul că geratul este direct interesat să se stabilească momentul la care gerantul a cunoscut sau putea să cunoască identitatea sa, având ca obiectiv diminuarea cuantumului obligației de indemnizare de care va putea fi ținut. Apoi, absența executării obligației de înștiințare poate conduce la exonerarea ori diminuarea obligației de indemnizare a gerantului de către gerat.

e) obligația de a remite geratului toate bunurile obținute cu ocazia gestiunii (art. 1335 NCC). Astfel, dacă în cursul gestiunii gerantul primește bunuri, sume de bani ori alte valori în temeiul afacerii gestionate, acestea se cuvin geratului, chiar dacă nu ar fi fost primite în alte condiții de către gerat. Mai mult, dacă prin diligenta și experiența sa gerantul aduce un spor, un profit vădit afacerii gerate, el este obligat să îl predea geratului căruia i se cuvine, de drept, tot emolumentul afacerii. Chiar dacă legiuitorul nu reglementează expressis verbis obligația ce-i incumbă gerantului de a conserva bunurile primite/dobândite în temeiul afacerii gerate până în momentul predării acestora geratului, ne putem raporta la obligația de diligentă a unui bun proprietar pe care ar trebui să și-o asume în administrarea bunurilor/intereselor/afacerii altuia (conform dispozițiilor art. 1334 NCC).

2.2. Obligațiile geratului

Obligațiile geratului față de gerant izvorâte din gestiunea de afaceri sunt reglementate de dispozițiile art. 1337 NCC (corespondentul art. 991 C.civ. din 1864). Acestea pot fi extrase cu ușurință în:

a) obligația de a plăti gerantului toate cheltuielile necesare și utile ocazionate de gestiunea efectuată, chiar dacă „rezultatul nu a fost atins" [conform dispozițiilor art. 1337 alin. (1) NCC\, desigur sub condiția întrunirii elementelor gestiunii de afaceri;

Cheltuielile necesare sunt cele care au servit la apărarea și conservarea intereselor geratului, cheltuieli ce urmează a fi rambursate integral, singura excepție fiind cazul în care gerantul nu a acționat cu diligentă (art. 1334 NCC). Necesitatea este dată de urgența cu care gerantul a trebuit să acționeze pentru a salva bunurile, respectiv „afacerea" geratului.

Cheltuielile utile sunt cele efectuate de gerant în scopul punerii în valoare a bunurilor geratului, fiind similare cheltuielilor de administrare. în atare condiții, geratul datorează restituirea cheltuielilor doar în limita sporului de valoare adus „afacerii" sale, deoarece în practică pot exista cazuri în care cheltuielile realizate de gerant sunt superioare acestui spor de valoare. în acest din urmă caz, diferența va fi suportată de către gerantul care din exces de zel a exagerat în gerarea afacerii altuia.

În ambele tipuri de cheltuieli, fie ele utile ori necesare, geratul datorează gerantului dobânzi pentru aceste sume, calculate urmând a fi încă de la momentul în care au fost avansate, desigur „caracterul necesar și util al actelor și cheltuielilor se apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut", precum legiuitorul a statuat în art. 1337 alin. (3) NCC, „iar nu la momentul începerii ori finalizării gestiunii sau la momentul stabilirii cuantumului lor, respectiv, la momentul efectuării expertizei reglementate de art. 1337 alin. (4) NCC.

b) obligația de a-l despăgubi pe gerant „pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a suferit din cauza gestiunii" [art. 1337 alin. (1) NCC];

Astfel, despăgubirea este condiționată de lipsa oricărei culpe a gerantului în gestiunea afacerii altuia. Un exemplu în acest sens poate fi cel al utilizării unui ciocan cu percuție proprietatea gerantului, instrument ieșit din garanție, dar în perfectă stare de funcționare înainte de momentul intervenției gerantului, gerant care trebuie să spargă un perete pentru a înlocui o țeava de apă fisurată din locuința geratului care este plecat de acasă, instrument care se defectează iremediabil exact în cursul efectuării reparației. Este evident faptul că gerantul suferă un prejudiciu aflat în gestionarea voluntară a afacerii altuia, el folosind cu prudență aparatul său care fusese costisitor la achiziție și care era păstrat pentru a fi folosit în scopuri personale.

c) obligația geratului de a executa actele necesare și utile care au fost încheiate de gerant [art. 1337 alin. (2) NCC];

Trebuie menționat faptul că atât gestiunea necesară, cât și cea utilă trebuie catalogate ca ratificate în momentul constatării acestor caractere. Excepția în acest domeniu al ratificării este cea a împotrivirii beneficiarului gestiunii, reglementată de art. 1338 NCC, caz în care nu avem de a face cu gestiune de afaceri, ci cu imixtiune ilicită în afacerile altuia care, desigur va antrena, după caz, o răspundere civilă delictuală, poate chiar penală a celui care în mod abuziv își arogă calitatea de gerant. In oricare din cazuri, „cel care începe sau continuă o gestiune, cunoscând sau trebuind să cunoască împotrivirea titularului afacerii, poate cere numai restituirea cheltuielilor necesare" [art. 1338 alin. (1) NCC], respectiv legiuitorul sancționează pe „cel care ignoră împotrivirea titularului" afacerii, și deci îl face „răspunzător pentru prejudiciile cauzate chiar și din cea mai ușoară culpă" [art. 1338 alin. (2) NCC]. Un exemplu în acest sens este cel al unor meseriași, care în căutare de muncă ocazională, sezonieră, văzând o casă cu jgheaburile deteriorate sub greutatea ultimei zăpezi căzute în iarna ce tocmai trecuse, fără să întrebe pe nimeni se apucă să le demonteze și să efectueze reparații și înlocuiri, moment în care proprietarul imobilului venind acasă se împotrivește vehement asigurând pe cei care luaseră voluntar această inițiativă că noile jgheaburi și toată tabla casei urmau să fie schimbate a doua zi de o echipă de profesioniști cu materiale de ultimă generație, cu garanția calității prevăzută în contract. În atare condiții acei „meseriași" pseudo-geranți voluntari sunt direct răspunzători de prejudiciile cauzate prin demersurile care le fuseseră vehement prohibite și de eventualele accidente produse cu ocazia acestor prestații.

Însă continuând analiza privind obligația geratului de a „executa și obligațiile născute din actele necesare și utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant", trebuie să oferim ca exemplu cazul în care gerantul, fiind lipsit de experiență și unelte, contractează o echipă de muncitori să schimbe acoperișul vecinului, acoperiș care s-a desprins parțial sub greutatea stratului de zăpadă și care prin precipitare ar fi putut produce alte prejudicii atât geratului, cât și gerantului. In atare condiții, gerantul acționând în plus și în numele geratului, cheltuielile fiind absolut necesare și utile, geratul va fi obligat să execute obligațiile contractate de gerant, respectiv să achite în cazul de față prețul manoperei și costul materialelor.

d) obligația de a restitui gerantului valoarea cheltuielilor voluptuare îi incumbă geratului în măsura în care gerantul dovedește că i-au „procurat geratului vreun avantaj" (art. 1339 NCC). Noul Cod civil folosește pentru această ipoteză termenul de „gestiune inoportună" raportându-se la „actele și cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada gestiunii", dar se pot crea confuzii deoarece cheltuielile voluptuare pot fi necesare la un moment dat, dar și utile. Să luăm cazul vecinului unui lot de pământ în pantă, care aparține unui alt proprietar plecat în străinătate, lot care în timp, datorită structurii solului și precipitațiilor abundente capătă fisuri, bucăți masive de pământ se desprind, iar prin alunecarea lor amenință gospodăria vecinului din aval. Acesta din urmă, folosind mijloace și echipamente de ultimă generație, fiind și arhitect, forează și ranforsează solul cu stâlpi de beton armat zidind și un perete care să stopeze alunecările pe terenul vecinului. Este evident faptul că aceste cheltuieli nu sunt inoportune prin valoarea lor ridicată, aparent voluptuară, în aceste cazuri urgența cu care trebuie intervenit și calitatea materialelor nu trebuie neglijată, astfel suntem în prezența unor cheltuieli necesare și utile care conduc la apărarea și conservarea bunurilor geratului, dar și a bunurilor și vieții familiei gerantului.

În ceea ce ne privește considerăm că gerantul beneficiază de o serie de garanții. Astfel, gerantul are dreptul de a cere instanței, în urma unei expertize dispuse de aceasta cu procedura prevăzută de lege pentru ordonanța președințială, înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale, în condițiile legale [art. 1337 alin. (4) NCC].

Având în vedere faptul că ordonanța președințială reprezintă o procedură specială de soluționarea cu caracter vremelnic a acelor litigii care reclamă o soluție urgentă, în cazuri grabnice, apreciem că dreptul gerantului la restituirea cheltuielilor necesare și utile pe care Ie-a făcut, mânat de sentimente de solidaritate și întrajutorare, este garantat și beneficiază de un privilegiu special.

Așadar, în situația în care gestiunea a fost ratificată, dobânzile în folosul gerantului vor curge din ziua facerii lor, deoarece el a devenit mandatar (ratihabitio mandat o aequiparatur).

În cazul contractelor sinalagmatice imperfecte, pe temeiul gestiunii de afaceri se poate pretinde restituirea cheltuielilor făcute, cum este de exemplu cazul cheltuielilor făcute de depozitar pentru bunul depozitat, în situația depozitului gratuit.

În final, facem precizarea că geratul nu este obligat să-1 remunereze pe gerant pentru serviciile sale, deoarece au caracter dezinteresat. Această obligație există atunci când activitățile au fost săvârșite de gerant în virtutea profesiei sale.

2.3. Raporturile dintre gerat și terți

Dacă gestiunea de afaceri a fost ratificată sau este utilă, geratul are îndatorirea să execute toate obligațiile contractate de gerant, în nume propriu sau în numele geratului, în interesul gestiunii [ari. 1336 alin. (2) NCCJ.

În scopul realizării unei înțelegeri cât mai aprofundate, ilustrăm exemplul gerantului care angajează meșteri pentru a repara gardul geratului, el nu se obligă pe sine, ci pe proprietar (gerat) asemănător mandatarului. Aceasta deoarece gestiunea de afaceri se transformă retroactiv într-un contract de mandat {ratihabitio mandato aequi-paratur). Din momentul ratificării părțile sunt legate între ele prin regulile referitoare la mandat, astfel că terțul creditor are acțiune împotriva geratului și nu a gerantului.

Pentru a completa acest peisaj juridic, precizăm faptul că geratul este obligat să execute obligațiile născute din actele necesare și utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant, chiar dacă acesta dintâi nu a ratificat gestiunea [cart. 1337 alin. (2) NCCJ. Rațiunea acestei obligații rezidă în faptul că respectivele acte, deși prevăd și obligații în sarcina geratului, s-au dovedit totuși utile și necesare, încheierea lor aducând „un plus de valoare" în patrimoniul său.

2.4. Raporturile dintre gerant și terți

Aceste raporturi depind de atitudinea gerantului. În cazul în care el a încheiat acte juridice în nume propriu cu terții, gerantul va răspunde față de aceștia indiferent dacă gestiunea a fost sau nu utilă pentru gerat deoarece retroactiv se va converti într-un contract de mandat {ratihabitio mandato aequiparatur).

În conformitate cu dispozițiile art. 1336 alin. (1) NCC, faptul că gerantul, care contractează în nume propriu cu terții, are obligația de a răspunde față de aceștia, nu limitează dreptul terților de a se regresa împotriva geratului. Apreciem că aceștia nu se pot regresa abuziv, ci doar dacă nu au fost îndestulați ori gerantul nu și-a executat obligațiile contractate.

Rațiunea rezidă în aceea că terții trebuie să fie apărați, deoarece ei nu au cunoștință de faptul că gerantul acționează pentru altcineva.

În schimb, dacă le aduce la cunoștință terților că acționează în contul geratul ui și gestiunea este ratificată, el nu are nicio obligație față de terți.

Capitolul 3.

Plata nedatorată

3.1. Considerații prealabile

Intitulată „plata nedatorată" sau „plata indebitului", această instituție prezintă numeroase implicații de ordin economic și social, influențând într-o manieră decisivă sistemul juridic din țara noastră.Construită pe raționamente de ordin moral, construcția juridică a plății nedatorate înglobează în cuprinsul său o serie de principii etice pe care le nuanțează și le modelează în concordanță cu cerințele acute care se impun a fi consacrate la nivel legislativ.

Aruncând o privire fugitivă practicii judiciare, remarcăm importanța în creștere a contenciosului reclamării plății nedatorate, afectând îndeosebi securitatea socială. Din această perspectivă, considerăm că plata nedatorată reprezintă ipso facto răspunsul acelor litigii în care, din lipsă de reglementare exactă, nu s-a putut restabili ordinea de drept, în sensul acordării câștigului de cauză persoanelor care, aflându-se în eroare, au făcut o „plată nedatorată".În scopul conturării unei imagini cât mai exacte a câmpului de aplicare a acestei instituții, menționăm printr-o abordare ex abrupto că plata nedatorată poate fi opusă atât instituțiilor bancare, cât și fiscului, în calitatea lor de subiecte de drept public, care se caracterizează prin existența unor regulamente de ordin intern care le trasează o politică proprie, uneori derogatorie de la dreptul comun.

În doctrina de sorginte franceză s-a exprimat cu fermitate teza conform căreia contenciosul reclamării plății nedatorate are o importanță majoră, punând în cauză valori precum securitatea socială, dar și relațiile cu instituțiile la care am făcut referire mai sus. Mai mult, fără ca textele legale să suporte modificări de esență, instituția de drept ce urmează a fi prezentată a evoluat mult, jurisprudența având rolul de a o lărgi ori simplifica, după caz.

Așa cum vom menționa și în cuprinsul analizei, această instituție este accesibilă oricărei persoane, iar efectele sale reverberează asupra tuturor instituțiilor și persoanelor din stat, în lipsă de stipulație contrară, fără privilegii sau discriminări.

Analizând comparativ dispozițiile Codului civil din 1864, respectiv ale Noului Cod civil, care reglementează această construcție juridică, vom observa faptul că legiuitorul stabilește, la nivel principial, regulile care conturează regimul juridic al acesteia, lăsând însă o marjă de apreciere judecătorului, care va putea să constate existența ei și în alte situații, care au ca fundament aceleași principii de echitate care reclamă restituirea plății nedatorate.

Din motive de acuratețe juridică, subliniem faptul că atât Codul civil din 1864, cât și Noul Cod civil menționează situațiile în care restituirea plății se impune, însă experiența noastră practică ne relevă că aceste ipoteze pot îmbrăca uneori forme greu de descifrat, motiv pentru care apreciem că nu trebuie să ne limităm Ia aceste cazuri, drept pentru care, ori de câte ori se întrunesc condițiile plății nedatorate, în virtutea faptului că instanța de judecată beneficiază de impehum , considerăm că nu trebuie să ezite în a obliga accipiensul la a restitui ceea ce a primit fără a i se cuveni.

În scopul realizării unei înțelegeri cât mai aprofundate, ilustrăm următorul exemplu: un angajat, întemeindu-se pe constatările organului de revizie din cadrul unității, s-a considerat obligat să plătească o sumă de bani ca acoperire a unui prejudiciu cauzat prin fapta sa. Mai târziu s-a stabilit însă că respectivul prejudiciu nu i se poate reține în sarcină. în acest caz, având în vedere cele menționate mai sus, considerăm că se impune ca unitatea la care acesta este angajat să îi restituie suma de bani cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul aparent produs de el, și care ulterior s-a dovedit a fi imputat în sarcina altei persoane.

Conchidem precizând că în susținerea acțiunii sale, persoana care a făcut o plată nedatorată (solvens) nu se poate prevala de propria sa turpitudine. Acest raționament se fundamentează pe faptul că fiecare participant la circuitul civil, respectiv drept comercial trebuie să fie diligent în acțiunile sale. Așa cum am menționat cu ocazia analizării contractului, ca izvor fundamental generator de drepturi și obligații, fiecare contractant trebuie să fie diligent atât în perioada precontractuală, cât și în perioada de executare a acestuia. în concluzie, diligenta se înfățișează astăzi ca un imperativ impus de societate oricărei persoane, pentru desfășurarea în bune condiții a circuitului civil.

3.2. Noțiunea, caracteristicile și reglementarea faptului juridic licit

Din motive de acuratețe juridică, considerăm că se impune ab initio să nuanțăm faptul că termenul de „plată" cunoaște din punct de vedere juridic două înțelesuri:

a) lato sensu, prin „plată" se înțelege executarea unei obligații indiferent de obiectul acesteia;

b) stricto sensu, prin „plată" se înțelege executarea unei obligații care poate avea ca obiect o prestație pozitivă (a da, a face) sau o prestație negativă (a nu face);

c) în materia plății lucrului nedatorat, termenul „plată" are înțeles de izvor de obligații.

Având în vedere accepțiunile termenului de „plată", considerăm că se impune să definim sintagma „plată nedatorată".

Astfel, în literatura juridică de specialitate, plata nedatorată a fost definită ca fiind executarea de către o persoană a unei obligații la care nu era ținută și pe care a făcut-o fără intenția de a plăti datoria altuia.

Într-o altă opinie , se apreciază că prin plata nedatorată sau plata lucrului nedatorat se înțelege remiterea unui lucru sau a unei sume de bani pentru plata unei datorii care, în realitate, nu există.

Un alt autor definește plata nedatorată ca fiind o formă a îmbogățirii fără justă cauză, în baza căreia persoana care, din eroare crezându-se debitor, a plătit o datorie inexistentă este îndreptățită să pretindă celui care a încasat-o restituirea ei.

În opinia noastră, plata nedatorată este definită ca fiind acel fapt juridic licit care rezidă în aceea că o persoană, denumită solvens, execută, din eroare, o prestație la care nu era obligată către o altă persoană, denumită accipiens, lipsind intenția de a plăti pentru acesta.

Din această definiție, decurg și caracteristicile acestei instituții:

a) este un fapt juridic licit, unilateral și voluntar;

b) constă în exercitarea de către o persoană (solvens) a unei obligațiuni cu valoare de plată, la care nu era ținută;

c) solvensul nu se află în exercitarea unei gestiuni de afaceri, tot astfel, acesta nu efectuează plata cu intenția de a plăti datoria altuia și nici de a face o liberalitate, ci are credința greșită că stinge o obligație existentă;

d) între cel care a făcut plata nedatorată și cel care a primit-o să nu fi existat obligația respectivă.

Aceste caracteristici au rolul de a influența faptul că executarea unei plăți, în sensul prezentei instituții, nuanțează că aceasta nu are la bază niciun fundament, mai exact, obligația pe care solvensul o crede existentă nu are nicio cauză, aceasta nefiind datorată. Ca urmare a faptului că plata nu este datorată, ea trebuie restituită.În contextul legal anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, art. 1092 C.civ. din 1864 instituia principiul conform căruia „orice plată presupune o datorie". Dacă nu există o datorie înseamnă că s-a făcut o plată care nu este valabilă, fiind lipsită de cauză.

După cum se poate observa din textul art. 1092 C.civ. din 1864, plata nu constituie un fapt unilateral nici din partea celui care o face, deci a solvensului, nici din partea celui care o primește, deci a accipiensului, deoarece reprezintă pentru ambele părți un raport convențional, implicând intenția comună de a stinge prin remiterea și primirea plății raportul obligațional existent între ele.Această soluție este consacrată în mod expres în Noul Cod civil, care în cadrul dispozițiilor ari. 1469 dispune: „(1) Obligația se stinge prin plată atunci când prestația datorată este executată de bunăvoie. (2) Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricăreia alte prestații care constituie obiectul însuși al obligației".În ce privește părțile acestui raport juridic, menționăm că acestea poartă denumiri juridice specifice, și anume:

a) solvensul reprezintă persoana fizică sau juridică care a efectuat o plată nedatorată, executând astfel o prestație care constituie obiectul unui raport juridic de obligații;

b) accipiensul reprezintă persoana fizică sau juridică care a primit o plată, aceasta având valoarea juridică a unui creditor.

De lege lata, precizăm faptul că ab initio între părți nu există niciun raport juridic obligațional, însă prin efectuarea plății de către solvens, între cele două părți ia naștere un raport juridic de obligație.În temeiul acestui raport juridic, solvensul este creditorul obligației de restituire a ceea ce el a plătit, iar celălalt participant, accipiensul, este debitorul aceleiași obligații.Sub dominația reglementărilor Codului civil din 1864, plata nedatorată era privită ca făcând parte din categoria cvasi-contractelor, încercându-se în acest sens definirea acestei instituții pe baze contractuale.Așadar, plata nedatorată este consacrată expressis verbis de Codul civil din 1864 în cadrul dispozițiilor art. 992-997 C.civ. din 1864, respectiv de prevederile art. 1341-1344 NCC, care reglementează la nivel principial acele aspecte care conturează regimul juridic al acestei instituții.În ceea ce privește dreptul tranzitoriu, trebuie să amintim regulile instituite de art. 103 din Legea nr. 71/2011, conform cărora obligațiile extracontractuale se supun legislației în vigoare la data nașterii lor, respectiv o plată nedatorată efectuată anterior datei de 1 octombrie 2011 se va supune dispozițiilor Codului civil anterior, chiar dacă restituirea va fi cerută după această dată. Trebuie subliniat aici faptul că Noul Cod civil nu modifică profilul juridic al acestei instituții de drept vechi, singurul aspect novator fiind cel legat de modalitatea de determinare a cuantumului obligației de restituire și de mijlocul de cuantificare a lichidității creanței, în ceea ce privesc cheltuielile necesare și utile realizate cu un bun primit fără să existe vreun raport obligațional.

3.3. Natura juridică a plății nedatorate

Pentru a înțelege cât mai bine fundamentele plății nedatorate, considerăm că se impune să analizăm natura juridică a acestei instituții, cele două noțiuni fiind strâns legate între ele.În acest sens, menționăm că în doctrina juridică, unii autori au considerat că plata nedatorată, reglementată expressis verbis atât de Codul civil din 1864, cât și de Noul Cod civil, este generată de un alt izvor, nereglementat de Codul civil din 1864, fiind doar o creație a practicii și doctrinei, fiind ulterior recunoscut și consacrat de Noul Cod civil.

În sprijinul acestei afirmații s-a adus ca argument faptul că nu există deosebire esențială între plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză, singura diferență fiind aceea că, în cazul plății nedatorate, prestația fără temei s-a făcut cu titlu de plată.

Alți autori au considerat că plata nedatorată se asemănă cu îmbogățirea fără justă cauză numai în ipoteza accipiensului de bună-credință. In cazul accipiensului de rea-credință, plata nedatorată se aseamănă cu răspunderea civilă delictuală. Prin urmare, plata nedatorată constituie o instituție distinctă.

Continuând același raționament juridic, precizăm că practica judiciară a observat că plata nedatorată nu se întemeiază pe ideea de vinovăție din partea accipiensului și, prin urmare, este exclusă asemănarea cu răspunderea civilă delictuală, ci asemănarea cu îmbogățirea fără justă cauză.

Prin urmare, putem conchide, arătând că în principal nu există deosebiri esențiale între plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză, întinderea diferită a obligației de restituire fiind diferită după cum accipiensul este de bună sau rea-credință. Obligația de restituire a accipiensului există tocmai pentru că plata ce i s-a făcut este lipsită de cauză.

În lumina reglementărilor, apreciem că plata nedatorată reprezintă un izvor distinct de obligații, ce nu poate fi subsumată unui alt izvor de obligații. în ciuda tuturor asemănărilor cu îmbogățirea fără justă cauză, astăzi, plata nedatorată se înfățișează ca fiind o instituție de sine stătătoare care dă naștere la raporturi juridice de obligații.

Nu excludem faptul că între plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză există anumite „interferențe", însă acestea se datorează faptului că cele două instituții fac parte din aceeași categorie, fapte juridice licite, aceste „asemănări" având rolul de a sublinia legătura dintre ele, fără a influența însă natura juridică a uneia dintre ele.

Spre deosebire de Codul civil din 1864 care reglementa numai gestiunea de afaceri și plata nedatorată, Noul Cod civil reglementează expressis verbis cele trei categorii de izvoare de obligații, distinct, nuanțând astfel faptul că fiecare instituție beneficiază de un regim juridic propriu, supus unor prevederi distincte, care nu se aplică tale quale celorlalte izvoare civile de obligații.

În opinia noastră, plata nedatorată reprezintă un izvor distinct de obligații civile, cu reguli proprii. În ciuda faptului că între plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză există anumite asemănări, numite în doctrina juridică „interferențe", apreciem faptul că acțiunea în restituirea plății nedatorate nu poate fi asimilată cu acțiunea de in rem verso. În sprijinul acestei aserțiuni aducem ca argument decizia nr. 662/1998 a Curții de Apel Iași, care a decis: „Condițiile de admisibilitate a celor două acțiuni sunt diferite, iar accipiensul este obligat să restituie plata primită, doar în limita îmbogățirii sale, numai în ipoteza în care este de bună-credință. Acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză presupune absența unei cauze legitime pentru mărirea unui patrimoniu".

În final menționăm că plata nedatorată este și trebuie calificată ca fiind un fapt juridic licit ce are la bază fapta voluntară și unilaterală a unei persoane care, crezând că este „datoare", face plata unei datorii de fapt inexistente.

Înainte de a trece la analizarea acestei instituții din punct de vedere juridic, trebuie să avem în vedere caracterul moral și temeiul acțiunii sale de restituire. După cum știm, dreptul și morala sunt complementare, acestea se completează și uneori se confundă într-o manieră aproape indisolubilă. Astfel, apreciem că ar fi injust ca o persoană ce efectuează o plată nedatorată să rămână păgubită. Corectitudinea și cinstea constituie două valori majore pentru societatea românească, europeană sau privită într-un cadru și mai larg, societatea transnațională de consum. De această dată părăsim câmpul contractului, unde în sarcina părților sunt incumbate diverse sarcini, asupra acestora planând totuși principiul pacta sunt servanda, și menționăm că ne găsim pe terenul faptului juridic licit, care are ca limite: bunele moravuri, ordinea publică, exercitarea drepturilor potrivit scopului lor economic și social.

Capitolul 4.

Condițiile plății nedatorate

Pentru a se naște obligația de restituire, plata nedatorată trebuie să îndeplinească anumite condiții:

4.1. Existența unei plăți

În sens juridic, prin plată se înțelege executarea voluntară a obligației de către debitor, indiferent de obiectul ei. Astfel, prin plată se înțelege executarea oricărei obligații pozitive, indiferent de obiectul ei, care poate fi un bun individual determinat, un bun determinat prin caractere generice, o sumă de bani. iar în unele opinii chiar și un bun incorporai. Nu trebuie să înțelegem prin plată numai obligația de a da o sumă de bani.

Spre exemplu. Noul Cod civil include în noțiunea de plată:

a) obligația de a preda bunuri individual determinate (art. 1482 NCC);

b) obligația de a da bunuri de gen {art. 1486 NCC);

c) obligația de a da o sumă de bani {art. 1488 NCO;

d) obligația de a strămuta proprietatea (art. 1483 NCC);

e) cedarea drepturilor sau acțiunilor (art. 1484 NCC);

f) obligația de a constitui o garanție (art. 148~ NCC).

Prin urmare, plata poate consta în remiterea unei sume de bani. a unui bun determinat sau generic sau, după caz, în executarea oricărei alte prestații care constituie însuși obiectul obligației.

De lege lata. subliniem că. dacă plata are ca obiect executarea unei prestații de a face, de exemplu confecționarea unui bun de către un meșteșugar cu materialul clientului, izvorul obligației de restituire este îmbogățirea iară justă cauză și nu plata nedatorată.

De asemenea, este necesar ca plata să fie tăcută cu voința fermă de a stinge o datorie, în caz contrar considerându-se că are valoarea unei donații sau a unui împrumut.

S-a considerat de asemenea că „la noțiunea de plată trebuie asimilate și următoarele operațiuni:

a) cazul remiterii unui lucru cu titlu de dare în plată;

b) inscripția eronată în registrele de transcripțiuni imobiliare;

c) compensația eronată".

Știm că darea în plată și compensația sunt moduri de stingere a obligațiilor ca și plata.

Darea în plată constă în acceptarea de către creditor, la propunerea debitorului, de a primi o altă prestație în locul celei pe care debitorul era obligat inițial s-o execute.

Deoarece singura deosebire între plată și darea în plată constă în schimbarea obiectului plății, dacă se constată că prestația ce a făcut obiectul plății care s-a urmărit a se stinge prin darea în plată este nedatorată, este admisă acțiunea în repetițiune.

În scopul completării acestui peisaj juridic, menționăm faptul că Noul Cod civil nu permite debitorului a se libera executând o altă prestație decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestației oferite ar fi egală sau mai mare. cu excepția situației în care creditorul consimte la aceasta. În acest caz. obligația se va stinge atunci când noua prestația va fi efectuată [art. 1492 alin. (1) NCC].

Cât privește compensația, menționăm că ea reprezintă un mod de stingere a două obligații reciproce și de aceeași natură existente între două persoane, astfel încât fiecare este concomitent creditor și debitor al celeilalte. Așadar, compensația are ca efect stingerea reciprocă a celor două obligații până la concurența valorii celei mai mici dintre ele. Dacă însă se constată că, în realitate, părțile nu au calitate de creditor și debitor una față de cealaltă și deci nu există obligații reciproce între părți, rezultă că nici nu au ce compensa. întrucât ele nu au datorii una față de cealaltă și nici creanțe reciproce.

În doctrină s-a arătat că nu este de ajuns numai faptul material al plății, ci trebuie să existe și elementul intențional, adică cel care face plata să aibă credința eronată că prestația pe care o execută este cu titlu de plată și în vederea stingerii unei datorii.

Astfel, nu putem fi în prezența unei plăți nedatorate, dacă prestația s-a făcut cu intenția de a dona sau de a face un împrumut, numai dacă solvens are credința greșită că face o plată, urmărind prin această plată stingerea unei datorii care în realitate nu există, fie că ea nu există deloc, fie că ea nu există în raporturile dintre solvens și accipiem, se admite acțiunea în repetițiune.

Astfel, admițând că prestația nu a avut valoarea juridică a unei plăți, ci a unei alte operațiuni (donație, depozit spre exemplu), restituirea se va face pornind de la caracterul contractual al raportului juridic astfel născut.

Restituirea propriu-zisă cunoaște în practică diverse probleme care pot fi analizate și rezolvate prin prisma prestațiilor nedatorate fundamentate pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, mai mult. În ipoteza repunerii părților în situația anterioară, în cazul obligațiilor negative, de abstențiune, sub aspect logic nu putem pune problema restituirii.

Cu riscul de a ne repeta dorim să subliniem că faptul material al efectuării plății trebuie deci corelat cu elementul intențional, cu reprezentarea la nivel mental și cu voința fermă din partea solvensului de a stinge o datorie. Sancțiunea neîndeplinirii acestor condiții este prevăzută expressis verbis în dispozițiile ort. 13-41 alin. (2) NCC. respectiv ..nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri".

În spiritul aceleiași idei, precizăm că în literatura juridică de specialitate se accentuează teza conform căreia, pentru a fi în prezența plății nedatorate, prima condiție care se impune a fi îndeplinită este reprezentată de efectuarea de către solvens a unei prestații cu titlu de plată, cunoscută și sub denumirea de solutio.

4.2. Datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe

Această condiție este prezentată în doctrina juridică sub diverse forme. Astfel, unii autori precizează că: „plata făcută de solvens să nu fie datorată", în timp ce alții o enunță astfel: „plata să fi fost făcută în legătură cu o datorie inexistentă sub aspect juridic în raporturile dintre solvens și accipiens".

Noi preferăm să o enunțăm sub următoarea formă: „datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe". Considerăm că toate formele de enunțare sunt corecte și pertinente, însă această ultimă formă, uzitată de noi, exprimă că în fapt este vorba:

– fie de o datorie care nu a existat niciodată, spre exemplu. în ipoteza în care moștenitorul plătește un legat despre care nu știa că fusese revocat;

– fie de o datorie care a existat, dar care a fost deja stinsă, cum este cazul moștenitorului care plătește un legat care a existat și care fusese stins prin plată sau prin orice alt mod de stingere a obligațiilor;

– fie plata poate privi o datorie care în fapt a existat, dar în loc să se facă adevăratului creditor, se face unei alte persoane, spre exemplu: depozitarul unui bun îl restituie din eroare unei alte persoane decât deponentului;

– fie plata a fost făcută de un alt debitor decât cel adevărat. Reluăm exemplul prezentat mai sus. când depozitarul unui lucru. în loc să-1 restituie deponentului. îl predă unei alte persoane;

– plata tăcută în temeiul unui contract nul sau rezolvit, datorită efectului retroactiv al nulității și al rezoluțiunii, este supusă restituirii.

Ceea ce este realmente important este faptul că între solvens și accipiens nu trebuie să existe un raport obligațional a cărui stingere se urmărește prin plată. Plata nedatorată poate avea caracter absolut, atunci când se constată absența oricărei obligații, sau relativ, atunci când deși obligația există, ceea ce s-a plătit nu formează obiectul acelei obligații sau atunci când obligația ce a fost executată nu exista între solvens și accipiens. În ambele situații acțiunea în repetițiune este admisibilă.

Din motive de acuratețe juridică subliniem că, în situația în care solvensul plătește în executarea unei obligații civile imperfecte (naturale), el nu va putea cere restituirea, deoarece potrivit dispozițiilor art. 1092 C.civ. din 1864, respectiv potrivit dispozițiilor art.1471 NCC, restituirea nu este admisă în privința obligațiilor naturale care au fost executate de bunăvoie.

Considerăm că se impune să prezentăm situațiile în care plata efectuată de către solvens are caracter nedatorat (absolut):

a) plata făcută în absența oricărui titlu – chiar titlu aparent – de creanță. In această categorie se plasează cazurile când nu a existat niciodată o obligație. Este cazul moștenitorului care a plătit un legat prevăzut în testamentul defunctului și care, ulterior, constată existența unui alt testament, despre care nu avea cunoștință și care îl revocă pe cel anterior. Sau se întâmplă ca un legatar universal să plătească suma prevăzută într-o chitanță semnată de testator, dar se stabilește ulterior că semnătura testatorului era falsă.

Tot în această situație se încadrează și cazul unui infractor care plătește victimei o sumă, înainte de a fi condamnat, iar ulterior instanța penală îl achită și constată că suma plătită victimei nu trebuia plătită neexistând o daună reală;

b) situația care vizează plata /acută în temeiul unui contract nul sau rezolvit. Având în vedere că atât rezoluțiunea cât și nulitatea au caracter retroactiv, obligația considerându-se că nu a existat niciodată, operează restitutio in integrum, deci restituirea tuturor prestațiilor efectuate în temeiul contractului desființat.

Trebuie să precizăm că nu se face nicio distincție între nulitatea absolută și nulitatea relativă. Ambele nulități antrenează repetițiunea.

În literatura de specialitate a fost considerată ca fiind nedatorată și plata unei obligații imorale sau ilicite, argumentându-se că o astfel de plată este lipsită de cauză.

Nu împărtășim această opinie deoarece, cum vom vedea în prezenta analiză, acțiunea în restituire este paralizată prin aplicarea principiului nulității nemo auditur propriam turpitudinem allegans – nimeni nu se poate prevala de propria sa faptă josnică, mârșavă pentru a obține protejarea unui drept.De altfel, concepția noastră este împărtășită și de noua reglementare, care în cadrul dispozițiilor art. 1638 NCC, denumit ..Restituirea pentru cauză ilicită”, prevede că: „Prestația primită sau executarea în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii".Tot o excepție de la admisibilitatea acțiunii în repetițiune, în cazul nulității actelor juridice, datorată caracterului retroactiv al nulității, este și cazul plății făcută unui incapabil, astfel când contractul este nul pentru incapacitate, restituirea plății nu poate fi cerută incapabilului decât în măsura în care plata i-a folosit. Cu alte cuvinte, incapabilul nu poate fi obligat la restituirea prestației decât în limita îmbogățirii sale. apreciată la data cererii de restituire (art. 1098 și art. 1164 C.civ. din 1864, respectiv art. 1476 NCC).

În concluzie, cel care a plătit o datorie în temeiul unui contract nul are drept la restituire. întrucât ca urmare a efectului retroactiv al nulității, obligația plătită se consideră că nu a existat niciodată, iar părțile trebuie să fie repuse în situația anterioară, operându-se astfel o restitutio in integrum;

c) situația care se referă la plata făcută de solvens în executarea unei obligații civile naturale imperfecte. Așa cum am arătat, solvensul odată ce a plătit nu mai are dreptul să solicite restituirea deoarece, potrivit art. 1092 C.civ. clin 1864, respectiv art. 1471 NCC, restituirea nu este admisă în privința obligațiilor naturale care au fost achitate de bunăvoie. Per a contrario. dacă plata unei obligații naturale s-a tăcut din eroare de fapt. ea poate fi restituită [art. 1635 alin. (1) NCC].

În acest sens s-a arătat că plata nu se poate considera ca făcută de bunăvoie atunci când debitorul a efectuat-o crezând în mod eronat că este obligat din punct de vedere civil și în această situație acțiunea în restituire este admisibilă.

În dreptul nostru, după cum am văzut, dacă obligația naturală a fost achitată de bunăvoie, nu este admisă restituirea. Obligația este executată de bunăvoie atunci când a fost executată în deplină cunoștință de cauză, adică debitorul știe în momentul executării obligației că nu mai poate fi obligat prin forța de constrângere a statului la executarea acesteia și totuși a executat-o. Rezultă că. în acest caz, rolul voinței celui care face plata este esențial. însă în practică acest lucru va fi greu de probat.În concluzie, în sistemul Codului actual, faptul de a fi executat de bunăvoie o obligație naturală constituie un obstacol, neputându-se cere restituirea.Subliniem faptul că, pentru a se admite restituirea, eroarea trebuie să existe la momentul efectuării plății.

4.3. Plata să fie făcută din eroare

Spre deosebire de Codul civil din 1864 care prevede această condiție în cadrul dispozițiilor art. 993. Noul Cod civil nu o menționează în mod expres. însă apreciem faptul că poate fi dedusă din interpretarea art. 1341 alin. (3). care dispune: „Se prezumă. până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenția de a stinge o datorie proprie".Din această prezumție iuris tantum reglementată în sarcina lui solvens, care crede că prin plata pe care o face. stinge în mod valabil o datorie proprie, rezultă eo ipso că acesta se afla în eroare la momentul plății.Astfel, deși nu o menționează în mod expres, considerăm că această cerință dăinuie încă și în regimul juridic al plății nedatorate reglementat de Noul Cod civil.

Analizând ad litteram dispozițiile art. 1341 alin. (3) NCC\ observăm că legiuitorul vorbește despre fapta solvensului care cu „intenție" face o plată prin care urmărește să stingă o datorie. Această intenție a sa reprezintă de fapt unicul scop al debitorului (altfel spus, singura cauză determinată a plății nedatorate) : stingerea unei datorii proprii către accipiens. pe care acesta dintâi îl crede debitorul său, sau poate că acesta este debitorul său, însă nu stinge o datorie proprie, ci poate efectuează plata în contul unui altui debitor al lui accipiens etc. în practică există o serie de situații în care eroarea lui solvens se poate înfățișa, prin plata pe care o face unei persoane, mânat fiind de dorința stingerii unei datorii proprii.În scopul evitării eventualelor confuzii, menționăm că nu apreciem, în niciun caz, faptul că, prin lipsa menționării exprese a erorii, Noul Cod civil a dorit să renunțe la această condiție. În susținerea acestei aserțiuni aducem ca argumentul că existența unei asemenea cerințe este absolut necesară pentru admisibilitatea acțiunii în repetițiune.De altfel, pentru a fi admisibilă acțiunea în restituire, eroarea trebuie să îndeplinească trei condiții:

a) numai solvensul trebuie să fie în eroare; când plata se face printr-un reprezentant, este suficient ca numai acesta să se afle în eroare;

b) să fi avut un caracter determinant, în sensul că în lipsa erorii solvensul nu ar fi făcut plata;

c) să lipsească orice culpă din partea solvensului. acesta trebuind să fie de bună-credință.Cu privire la lipsa culpei din partea lui solvens, trebuie precizat că este imposibil a se elimina complet în materia plății nedatorate consecințele normale ale culpei. Orice eroare în cazul plății nedatorate implică și existența unei culpe de o gravitate mai mică sau mai mare. Prin aceasta se deosebește eroarea din materia plății nedatorate de eroarea care intră în componența bunei-credințe, unde se cere lipsa oricărei culpe, oricât de ușoare.Considerăm că în cazul plății nedatorate s-a stabilit că restituirea poate fi înlăturată numai în caz de culpă gravă a lui solvens.Sub influența reglementărilor Codului civil din 1864, în doctrină s-a arătat că plata făcută datorită dolului sau sub imperiul violenței produce aceleași efecte ca și cea făcută din eroare și deci dă naștere obligației de restituire din partea celui care a primit-o. Sub imperiul Noului Cod civil, această soluție a fost consacrată. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1343 NCC: „Ceea ce debitorul a plătit înainte de îndeplinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decât atunci când plata s-a făcut prin doi sau violență (…)".În cazul plății nedatorate, dolul este exercitat de accipiens. astfel că plata se face sub imperiul manoperelor viclene ale acestuia.Într-o atare situație se află angajatul care, „întemeindu-se pe constatările organului de revizie din cadrul unității, s-a considerat să plătească o sumă de bani ca acoperire a unui prejudiciu cauzat prin fapta sa, dar cu privire la care s-a stabilit ulterior că nu i se poate reține în sarcină".Eroarea poate fi în egală măsură de drept sau de fapt. spre exemplu: părintele unui major care a cauzat un prejudiciu altuia prin fapta sa culpabilă. îl dezdăunează pe păgubaș, crezându-se din eroare civilmente responsabil pentru fapta țiului său.Dacă solvensul a plătit știind că nu este debitor, plata astfel efectuată poate fi considerată ca o liberalitate sau ca o gestiune de afaceri. Cu eroarea se asimilează și dolul, care este o eroare provocată prin manopere dolosive.

În practica judiciară veche s-a statuat că potrivit art. 1092 C.civ. din 1864 [respectiv în consonanță cu dispozițiile de actualitate ale art. 1341 și art. 1635 alin. (1) NCC], acela care din eroare s-a crezut debitor și a plătit o datorie, are dreptul să-i fie restituită.

Tot în practica judiciară s-a arătat că în conformitate cu art. 992 C.civ. din 1864 (respectiv art. 1341 NCC), cel ce a plătit și nu era dator are o acțiune în restituire, fie că a făcut plata din eroare, fie cu știință, iar conform art. 993 C.civ. din 1864 respectiv conform art. 1341 alin. (I) și (3) coroborate cu dispozițiile art. 1470 NCC, cel care a plătit o datorie care nu era a sa. are acțiune în restituire numai în caz de eroare.

Proba erorii se poate face prin orice mijloc de probă. In literatura juridică franceză referitor la această chestiune s-a decis: „în materie de plată nedatorată, demonstrarea absenței datoriei, pe care trebuie să o facă reclamantul, este suficientă pentru a permite acțiunea în restituire contra lui accipiens, proba erorii și a prejudiciului este inutilă". Din contră, atunci când solvens a plătit datoria altuia, fără a fi fost subrogat în drepturile creditorului, jurisprudența a decis că lui îi revine sarcina să stabilească faptul că cauza plății sale îi deschide o acțiune în restituire contra veritabilului debitor, această cauză putând consta într-un mandant sau într-o gestiune de afaceri. Dacă el a plătit pentru că se credea personal debitor, poate acționa contra veritabilului debitor. Față de accipiens, care a primit ceea ce îi era datorat, acțiunea lui solvens presupune demonstrarea unei erori sau a unei constrângeri. Accipiensul are. la rândul său. obligația de a dovedi intenția liberală sau gestiunea de afaceri a solvensului pentru a nu fi obligat astfel la restituirea plății efectuate de solvens.

Concluzionăm prin a preciza că neglijența lui solvens nu împiedică acțiunea în restituirea plății nedatorate, dar angajează răspunderea sa față de accipiens. Astfel. dacă solvensul face plata unui accipiens de bună-credință care crede că astfel îl eliberează pe debitorul său de datorie, ce se stinge, lăsând astfel să se împlinească termenul de prescripție ori se lipsește în orice mod de titlul său de creanță ori a renunțat la garanțiile creanței, cel dintâi (solvens) se va substitui, în temeiul subrogației legale, în drepturile creditorului plătit, având dreptul de a regresa împotriva adevăratului debitor al lui accipiens.

În teoria clasică a dreptului civil român se apreciază că eroarea poate exista în trei împrejurări:

a) în cazul plății unei datorii existente de către cineva care a crezut că este debitor. dar în realitate nu era debitor, ceea ce înseamnă că a plătit din eroare datoria altei persoane;

b) plata făcută pentru stingerea unei obligații care fie nu există, fie era o obligație naturală, despre care cel care a făcut plata credea, din eroare, că există ca și o adevărată obligație civilă;

c) plata făcută în executarea unei obligații ce era datorată de solvens dar, în loc să plătească adevăratului creditor, solvensul a plătit unei alte persoane.

În afară de ipotezele enunțate mai sus, este posibil ca debitorul să facă o plată voluntară, știind că nu este debitorul ei. Plata astfel făcută se va interpreta fie ca o liberalitate în favoarea debitorului, fie ca o gestiunea a intereselor altei persoane, el acționând ca gerant în contul adevăratului debitor situat pe poziția juridică de gerat.

Există și unele împrejurări în care nu se impune condiția erorii solvensului pentru a lua naștere obligația de restituire, acestea vor fi prezentate în cele ce urmează.

4.4. Cazuri de restituire a plății nedatorate, în care nu se cere

condiția erorii solvensului

Condiția erorii celui care a făcut plata nu este necesară în următoarele cazuri: – plata obligației sub condiție suspensivă, dacă condiția nu s-a realizat;

– plata unei obligații ulterior rezolvită;

– plata făcută în executarea unei obligații nule absolut, deoarece părțile trebuie puse în situația anterioară încheierii actului, în caz contrar sancțiunea nulității ar ti eludată. In schimb, dacă obligația este lovită de nulitate relativă, care poate fi confirmată, executarea cu știință a obligației este considerată o confirmare tacită a actului juridic și prin urmare solvensul nu mai poate cere restituirea. Spre exemplu, o donație nulă pentru vicii de fond și formă poate fi confirmată prin executare de moștenitorii donatorului defunct;

– plata unei datorii tăcută a doua oară de către debitor, care după ce a efectuat prestația, pierde chitanța, iar creditorul îi pretinde să plătească; dacă găsește chitanța, cea de-a doua este plată nedatorată și va fi supusă repetițiunii.

Moștenitorul care a plătit datoria în baza singurului testament cunoscut la data efectuării plății a executat o obligație fără să se fi aflat în eroare. Așadar, nimic nu i-a viciat consimțământul când a executat obligația ce îi incumba în temeiul calității sale succesorale. Faptul descoperii ulterioare a unui ultim testament prin care a fost exheredat nu poate atrage calificarea de plată făcută din eroare pentru o obligație executată fără niciun viciu de consimțământ.

Așa fiind, considerăm că plata este într-adevăr nedatorată și supusă repetițiunii. dar nu pentru faptul că a fost făcută din eroare, ci pentru că obligația de plată era lipsită de cauză.

Capitolul 5.

Efectele plății nedatorate

5.1. Efectele plății nedatorate între părți

Plata nedatorată are ca efect nașterea unui raport obligațional între accipiens și solvens care include în conținutul său subiectele, conținutul și raportul subiectiv.

În ce privește subiectele acestui raport juridic obligațional. acestea sunt: accipiensul (cel care primește plata nedatorată) și solvensul (cel care efectuează plata nedatorată).

Obiectul raportului juridic născut din plata nedatorată constă în prestația la care părțile sunt ținute (obiectul direct și nemijlocit), iar dacă aceste prestații privesc un bun, acesta va fi considerat ca obiect derivat (mijlocit) al raportului.

Conținutul raportului juridic obligațional este format din obligațiile accipiensului și cele corelative ale solvensului.

În concret, avem în vedere obligația accipiensului de a-i restitui solvensului ceea ce a primit sub titlu de plată; corelativ acestei obligații, solvensul are la rândul său câteva obligații către accipiens, cum ar fi cea de rambursare a cheltuielilor tăcute cu bunul supus restituirii.

a.) Obligația lui accipiens

Obligația lui accipiens trebuie analizată în funcție de obiectul plății nedatorate și de buna sau reaua lui credință.

Astfel, este de bună-credință accipiensul care primit plata de la solvens cu convingerea că-i este datorată, și este de rea-credința accipiensul care a avut cunoștință despre caracterul nedatorat al plății.

Ca un principiu fundamental de drept, buna-credință a accipiensului se prezumă conform principiului bona fides praesumitur, fiind în sarcina celui ce afirmă contrariul să facă dovada relei-credințe.

De asemenea, buna sau reaua-credință a accipiensului nu interesează decât pentru determinarea întinderii obligației de restituire. În cazul în care accipiensul a fost de bună-credință, el este ținut să restituie prestațiile primite cu titlu de plată numai în limitele îmbogățirii sale.

5.2. Obligațiile solvensului

Conform mai vechilor dispoziții ale art. 997 C.civ. din 1864, solvensul va fi obligat să-i plătească lui accipiens, indiferent de reaua sau buna-credință a acestuia, valoarea cheltuielilor făcute cu conservarea bunului și care i-au sporit valoarea, ca o consecință a îmbogățirii fără justă cauză. Nu are obligația de a restitui cheltuielile voluptuare, făcute exclusiv cu înfrumusețarea bunului, lucrări care pot fi ridicate de accipiens, dacă nu deteriorează bunul pe care sunt aplicate, ci doar acele cheltuieli necesare și utile.

S-a considerat însă că, dacă cheltuielile voluptuare au fost de mare însemnătate încât au mărit valoarea reală a lucrului, ele vor putea fi considerate ca utile și vor fi restituite primitorului în proporție cu creșterea valorii.

Unii autori consideră că până la rambursarea acestor cheltuieli, accipiens poate să invoce dreptul de retenție, indiferent dacă el a fost de bună sau rea-credință.

Noua reglementare se exprimă foarte judicios în materia ..cheltuielilor privitoare la bun" în dispozițiile ari. 1644 NCC, afirmând că: „Dreptul la rambursarea cheltuielilor tăcute cu bunul ce face obiectul restituirii este supus regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credință sau. dacă cel obligat la restituire este de rea-credință ori cauza restituirii îi este imputabilă, regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credință". acest text coroborându-se și completându-se cu dispozițiile art. 578 alin. (3), art. 581 Ut. a) și art. 582 alin. (1) lit. a) NCC.

Pentru o înțelegere cât mai aprofundată a acestor reglementări, va trebui să realizăm unele precizări, respectiv: „în materia accesiunii, proprietarul poate opta să nu preia de la posesor bunul, ci să îi ceară acestuia desființarea; în materia restituirii prestațiilor, o astfel de opțiune nu există, legea impunând restituirea (întoarcerea bunului la creditor). In consecință, vor fi reținute doar acele dispoziții ca privesc drepturile părților în situația în care bunul este preluat de proprietar".

În materia rambursării cheltuielilor făcute cu un bun imobil, care este susceptibilă aplicării regulilor accesiunii. Noul Cod civil distinge în ceea ce vizează lucrările autonome și cele adăugate, cele cu caracter durabil sau provizoriu, stabilind după o lungă perioadă de controverse doctrinare regimul juridic aplicabil în funcție de buna sau reaua-credință a executantului lucrărilor.

Raportându-ne în continuare la dispozițiile art. 578 alin. (3) NCC. privind „categoriile de lucrări", respectiv a categoriilor de cheltuieli care se pot face în privința unui bun, acestea pot fi: „necesare, atunci când în lipsa acestora imobilul ar pieri sau s-ar deteriora; utile, atunci când sporesc valoarea economică a imobilului; voluptuare, atunci când sunt făcute pentru simpla plăcere a celui care le-a realizat, fără a spori valoarea economică a imobilului."

În ceea ce privește „lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu bună-credință" asupra „imobilului altuia", proprietarul imobilului are dreptul fie „să ceară instanței să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie valoarea materialelor și a manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrării," fie „să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat" (conform dispozițiilor art. 581 NCC).

În ceea ce privește „lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu rea-credință". proprietarul imobilului are dreptul și poate opta între a cere „instanței să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, cu plata, la alegerea sa, către autorul lucrării, a jumătate din valoarea materialelor și a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului", ori a cere „obligarea autorului lucrării la desființarea acesteia"', ori a cere „obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat" (conform dispozițiilor ari. 582 alin. (1) NCC). Importantă este și precizarea faptului că „desființarea lucrării se face, cu respectarea dispozițiilor legale în materie, pe cheltuiala autorului acesteia, care este ținut totodată să repare orice prejudicii cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosință" (conform dispozițiilor ari. 582 alin. (2) NCC).

Fără a intra în detalii, dorim să subliniem faptul că Noul Cod civil, continuând acest raționament juridic, realizează distincții și stabilește regimul juridic aplicabil lucrărilor adăugate necesare (art. 583 NCC), lucrărilor adăugate utile (ari. 584 NCC). lucrărilor adăugate voluptuare {art. 585 NCC), definește termeni ca ,.buna-credință a autorului lucrării" (art. 586 NCC), reglementează regimul juridic al „lucrărilor realizate parțial asupra imobilului autorului" (art. 587 NCC) etc, încheind această subsecțiune prin a indica „cazurile speciale de accesiune" (art. 596 NCC), respectiv regimul juridic al „lucrărilor efectuate de un detentor precar" (art. 59" NCC). desigur reglementări în materia accesiunii imobiliare.

În ceea ce privește rambursarea cheltuielilor făcute cu un bun mobil supus restituirii, se aplică regulile instituite de dispozițiile art. 598-601 NCC în materia accesiunii mobiliare, reguli care gravitează în jurul clasicelor cazuri de accesiune tratate îndelung în doctrină, respectiv adjoncțiunea, specificațiunea și confuziunea.

5.3. Drepturile părților

În literatura juridică de specialitate, alături de obligațiile părților, sunt menționate și drepturile acestora. Fără a intra în prea multe detalii, precizăm că obligațiile pentru una dintre părți reprezintă drepturi pentru cealaltă.

Astfel, accipiensul. fără a deosebi după cum este de bună sau de rea-credință, este ținut de o singură obligație: aceea de a restitui solvensului cheltuielile făcute cu conservarea bunului sau cele care au dus la sporirea valorii acestuia (cheltuielile necesare și utile), dar numai acestea, nu și cele voluptuare.

Solvensul, la rândul său. are următoarele drepturi:

a) să ceară accipiensului să-i restituie ceea ce a primit în starea în care se găsește, iar dacă accipiensul a fost de rea-credință, să ceară și restituirea sumelor de bani ori fructele percepute ale lucrului;

b) să ceară accipiensului să-i înmâneze prețul lucrului înstrăinat, iar dacă este vorba despre rea-credință. să-i restituie valoarea lucrului la data introducerii acțiunii în justiție, indiferent de prețul primit;

c) să ceară accipiensului să-i restituie valoarea lucrului, chiar atunci când acesta a pierit din cauză de forță majoră și caz fortuit, afară numai dacă se va face dovada că lucrul ar fi pierit chiar dacă ar fi rămas la plătitor;

d) să ceară accipiensului să achite contravaloarea folosinței bunului (dacă acesta este de rea-credință), iar dacă este de bună-credință. doar dacă această folosință reprezintă obiectul principal al prestației ori când, prin natura sa, bunul era susceptibil de deteriorare rapidă.

Capitolul 6.

Îmbogățirea fără justă cauză

6.1. Îmbogățirea fără justă cauză în lumina Noului Cod civil

Reglementată în cadrul capitolului III. intitulat „Faptul juridic licit", secțiunea a 3-a, pe parcursul a patru texte de lege (art. 1345-1348 NCC), instituția îmbogățirii fără justă cauză este menționată distinct alături de celelalte două fapte juridice licite, cunoscute în doctrina veche drept cvasi-contracte: gestiunea de afaceri și plata nedatorată.

Această consacrare expresă reprezintă răspunsul legiuitorului la propunerile de lege ferenda care reclamau acut instituirea acestei instituții ca izvor distinct de obligații.

Utilitatea acestei reglementări este vădită. întrucât vine să clarifice fundamentul instituției pe care o analizăm, dar și al plății nedatorate. Astfel, dacă ar ti să dăm valențe juridice celor care susțin că plata nedatorată își găsește fundamentul în îmbogățirea fără justă cauză, atunci aceasta ar trebuie să fie reglementată ca fiind o aplicație practică a celei din urmă. Însă observăm că Noul Cod civil nu împărtășește această opinie, reglementând îmbogățirea tară justă cauză, întocmai gestiunii de afaceri și plății nedatorate, și anume, ca un izvor distinct de obligații, care se aseamănă cu instituțiile menționate mai sus, întrucât fac parte din același trunchi.

În ce ne privește, salutăm inițiativa legiuitorului care, în sfârșit, a găsit pârghiile necesare, și a reglementat această instituție alături de cele două instituții. întregind astfel tabloul faptului juridic licit, însă considerăm că această intruziune nu reprezintă „un imperativ de modernizare a sistemului juridic românesc", întrucât principiul acestei instituții dăinuie încă din cele mai vechi timpuri, constituind unul dintre cele mai solide precepte morale. Ci apreciem că această reglementarea reprezintă mai degrabă un „imperativ de normare a principiilor dezvoltate jurisprudențial".

Formula în care această instituție se prezintă este, în opinia noastră, închegată, însă așa cum opinează și alți autori: „trebuie mers mai departe", în sensul reglementării la nivel legislativ a efectelor lui actio de in rem verso.

Analizând pe scurt dispozițiile art. 1345-1348 NCC, remarcăm că legiuitorul nuanțează regimul juridic al acestei instituții, la nivel principial, statuând asupra acelor aspecte care dau contur oricărei instituții, cum ar fi:

a) condițiile – reglementate în mod sumar prin intermediul prevederilor art. 1345 NCC;

b) cazurile în care nu suntem în prezența unei „îmbogățiri fără justă cauză" -art. 1346 NCC;

c) condițiile restituirii (adio de in rem verso) – art. 134r NCC;

d) caracterul subsidiar al lui actio de in rem verso – art. 1348 NCC.

La o primă lectură a acestor texte de lege, s-ar putea crede că suntem în prezența unui instrument ce are ca scop despăgubirea victimei care s-a însărăcit, în timp ce altul s-a îmbogățit. Însă, de lege lata, subliniem că îmbogățirea tară justă cauză nu poate fi redusă la „simplu act de despăgubire", scopul ei fiind acela de a restabili echilibrul rupt între două patrimonii ca urmare a transmiterii de valori nejustificate, obligând pe cel care a beneficiat de ea să restituie îmbogățirea efectivă.

Prin urmare, îmbogățirea fără justă cauză, denumită în doctrină și „îmbogățirea fără just temei, reprezintă înainte de toate o regulă morală potrivit căreia persoana care realizează o îmbogățire, constând în sporirea activului sau în micșorarea pasivului patrimoniului său. în dauna unei alte persoane care suferă o diminuare corespunzătoare. în lipsa oricărui temei juridic care să le justifice, este obligată să restituie celui astfel prejudiciat valoarea cu care s-a îmbogățit, dar nu mai mult decât valoarea diminuării.

Privită ca instituție, îmbogățirea fără justă cauză constă de fapt în nașterea unui raport juridic obligațional, în baza căruia cel al cărui patrimoniu s-a mărit devine debitorul obligației de restituire către cel care și 1-a micșorat în mod corespunzător și care devine debitor al aceleiași obligații.

În literatura juridică de specialitate, îmbogățirea fără justă cauză este definită ca fiind faptul juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului unei alte persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei lega, sau o justă cauză. Din acest fapt juridic se naște un raport juridic obligațional, se naște obligația pentru cel care își vede mărit patrimoniul său de a restitui, în limita măririi, către cel care și-a diminuat patrimoniul.

Acestuia din urmă i se recunoaște posibilitatea intentării unei acțiuni în justiție prin care se poate pretinde restituirea, acțiune care se numește actio de in rem verso.

În ce privește părțile acestui raport juridic obligațional. precizăm că creditorul poartă denumire de însărăcit, iar debitorul se va numi îmbogățit.

6.2. Condițiile îmbogățirii fără justă cauză

Noul Cod civil reglementează condițiile îmbogățirii fără justă cauză în cadrul dispozițiilor art. 1345 NCC. Astfel: „Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit tară justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri." Din această dispoziție, decurg următoarele condiții.

6.2.1. Condițiile materiale

Pentru a se putea promova adio de in rem verso sunt necesare următoarele condiții materiale:

a) să existe o îmbogățire a pârâtului care constă în mărirea patrimoniului acestuia prin: dobândirea unui bun sau a unei creanțe, realizarea unei plantații sau executarea unei lucrări, primirea unei liberări de datorie, evitarea unor cheltuieli sau pierderi; prestarea unui serviciu care. de obicei se cere plătit; în îmbunătățirile aduse unui lucru; în folosirea unui lucru, etc.

În literatura de specialitate se consideră că îmbogățirea poate fi nu numai materială, dar și intelectuală, cum este situația în care părinții unui tânăr angajează un profesor pentru acesta, astfel încât tânărul realizează un folos, putând fi obligat la plata onorariului.

Rezultă că elementul material al acțiunii în restituire are în vedere situația în care s-a creat un dezechilibru economic între cele două patrimonii.

Îmbogățirea materială poate consta în achiziția unui drept real sau a unui drept de creanță. îmbogățirea există atunci când o persoană devine proprietara unui imobil. Cu privire la posesie, s-a apreciat în literatura de specialitate că posesia sub toate formele ei, inclusiv posesia precară sau detenția, nu poate duce la îmbogățirea fără justă cauză, deoarece bunul aflat în posesie nu face parte din patrimoniul îmbogățitului.

Dacă posesorul dobândește prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra unui imobil, ne aflăm în prezența unei îmbogățiri a patrimoniului său, dar va fi o îmbogățire cu o cauză justă, deoarece uzucapiunea este un fapt juridic recunoscut de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate.

În practică s-a considerat că lucrările efectuate de chiriaș, asupra părților comune dintr-un imobil cu mai multe apartamente, constituie îmbogățire fără justă cauză a proprietarilor de apartamente cu care chiriașul nu se află în raport de locațiune, chiriașul putând pretinde de la acești proprietari, pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză,valoarea îmbogățirii acestora, care este echivalentă cu cota de contribuție a fiecărui proprietar la reparația unor elemente de instalații din părțile de folosință comună.

Chiriașul, pentru recuperarea cheltuielilor necesare și utile făcute pentru părțile comune ale imobilului cu mai multe apartamente, ar putea să pretindă despăgubirea numai de la proprietarul imobilului închiriat lui, pe temei contractual, dar numai în ceea ce privește cota ce revine acestui proprietar. Dacă proprietarul imobilului, al cărui chiriaș este reclamantul, ar plăti întreaga valoare a despăgubirilor, acesta ar avea acțiune împotriva celorlalți proprietari ai apartamentelor clădirii, pentru cota ce revine fiecăruia.

Chiriașul are însă posibilitatea de a acționa pe fiecare dintre proprietarii imobilelor, pentru cota ce revine fiecăruia, ceea ce a și făcut în speța dată.

Dreptul chiriașului de a proceda ca atare derivă din împrejurarea că, prin executarea lucrării, se creează în paralel două categorii de raporturi juridice: pe de o parte, contractul între chiriaș și proprietarul imobilului închiriat care dă naștere la dreptul chiriașului de a reține din chirie întreaga sumă pe care o datorează proprietarul corespunzător cotei părți ce-i revine din despăgubire; pe de altă parte raportul juridic derivat din îmbogățirea fără justă cauză deoarece în primul rând între chiriaș și ceilalți proprietari nu există raporturi contractuale, iar în al doilea rând opunerea acestora la efectuarea reparațiilor exclude gestiunea de afaceri sau mandatul. Dacă executarea lucrării împotriva voinței geratului în principiu poate constitui un fapt ilicit, în cazul de față o astfel de soluție este exclusă deoarece chiriașul a executat lucrarea în temeiul dreptului său derivat din contract. In consecință fiind în prezența unui fapt licit, obligația celorlalți proprietari nu poate fi întemeiată decât pe principiul îmbogățirii fără justă cauză.De asemenea, mărirea patrimoniului poate rezulta și din micșorarea datoriilor sale.

Îmbogățirea poate îmbrăca și forma evitării unei cheltuieli. Este cazul folosirii lucrului altei persoane, în modul acesta economisind cheltuielile care ar fi trebuit a fi făcute dacă n-ar fi intervenit faptul folosirii lucrului altuia, de pildă cheltuielile reprezentând plata folosirii unui lucru de același gen.

Îmbogățirea directă este atunci când a fost obținută în mod direct în dauna sărăcitului. Ea poate fi provocată printr-un fapt al îmbogățitului sau printr-un fapt al sărăcitului.

De asemenea, îmbogățirea directă poate fi cauzată și din fapta unui terț. În acest caz terțul nu a intervenit decât ca un simplu instrument material al îmbogățirii și al sărăcirii, fără ca el personal să fi dobândit în cursul mutației vreun drept asupra valorii transferate. De exemplu, o persoană încorporează în lucrul altuia materialele altei persoane.

Îmbogățirea directă prin intermediul unui terț se poate realiza nu numai printr-o intervenție de ordin material, ci și printr-o intervenție de ordin juridic. în acest caz. terțul joacă rolul de intermediar, el încheind un contract cu sărăcitul, în urma căruia își va mări patrimoniul îmbogățitul.În practica judiciară s-a statuat că îmbogățirea fără justă cauză poate rezulta și dintr-un contract încheiat de un intermediar cu terțul. Este cazul posesorului unui lucru care încheie cu o unitate prestatoare de servicii un contract prin care aceasta se obligă la executarea unor lucrări asupra lucrului din posesia sa. Unitatea termină lucrarea, dar posesorul din diferite motive (insolvabilitate) nu o achită și unitatea va acționa in rem verso pe proprietarul lucrului. S-a pus problema că din moment ce există un raport contractual între sărăcit și posesorul bunului, sărăcitul îl mai poate acționa de in rem verso pe proprietar, dat fiind caracterul subsidiar al acestei acțiuni? Tribunalul Suprem a decis în acest sens că. deși în general în cazul în care îmbogățirea s-a produs prin intermediul unei alte persoane, care poate fi acționată pe baza oricărui alt izvor de obligații, nu se justifică exercitarea acțiunii întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză tocmai datorită caracterului ei subsidiar, acest caracter nu mai poate constitui o piedică pentru exercitarea ei împotriva celui îmbogățit, dacă, datorită unei anumite situații de fapt (insolvabilitate) cel sărăcit nu se mai poate despăgubi de la acela cu care a avut raporturi contractuale.

Îmbogățirea indirectă se produce prin intermediul unui al treilea patrimoniu. Un exemplu în acest sens este cel al fratelui și surorii care gospodăresc împreună. Sora, care făcea menajul, a împrumutat sume de bani în acest scop în schimbul unor chitanțe sub semnătură privată. Întrucât cea care a împrumutat sumele de bani nu le-a achitat la scadență, creditorii l-au chemat în judecată pe fratele acesteia, el beneficiind de pe urma menajului comun și îmbogățindu-se fără justă cauză în detrimentul acestora.

În concluzie, nu este nevoie ca îmbogățirea să fie de ordin material, să constea într-o valoare pozitivă sau să fie produsă în mod direct, ci poate fi de ordin intelectual, să constea într-o valoare negativă sau să fie produsă indirect prin intermediul unui terț.

b) să existe o însărăcire a reclamantului, prin micșorarea patrimoniului acestuia. Această micșorare poate consta în diminuarea unor elemente active ale patrimoniului sau în efectuarea unor cheltuieli care nu au fost restituite, într-o liberare de datorie; într-o prestație efectuată; într-o cheltuială sau pierdere; într-un serviciu realizat; în lipsirea de folosința unui lucru. Așadar, însărăcirea poate avea ca obiect, ca și îmbogățirea în mod simetric, fie creșterea pasivului, fie diminuarea activului patrimonial. Este de exemplu situația unui moștenitor care face reparații la un bun succesoral, bun care cade la împărțeală în lotul unui alt moștenitor. Este considerată o micșorare a patrimoniului și munca prestată de o persoană în gospodăria altei persoane, deoarece aceasta din urmă se îmbogățește.

Rezultă deci că un patrimoniu este însărăcit atunci când suferă o pierdere evaluabilă în bani. Astfel, micșorarea se produce în patrimoniul celui care devine titularul acțiunii în restituire și dobândește, pe această cale. calitate procesuală activă în promovarea acțiunii de in rem verso.

Pentru ca să existe o însărăcire nu e nevoie numai de o diminuare materială a patrimoniului. De exemplu, lecțiile date de profesor elevului, fără a fi remunerat, echivalează cu o însărăcire a acestuia, deși patrimoniul lui nu s-a micșorat.

De asemenea, nu va putea fi considerată însărăcire folosul care a rezultat indirect din acțiunea întreprinsă de o persoană în interesul ei propriu. De exemplu, persoana care aduce îmbunătățiri propriei case, îmbunătățiri care se răsfrâng și asupra vecinilor.

Dacă îmbogățirea se produce dar însărăcirea nu va putea exista îmbogățire fără justă cauză, deoarece reclamantul va trebui să dovedească, pe lângă îmbogățirea fără justă cauză, și faptul că îmbogățirea pârâtului i-a produs un prejudiciu.

O subcondiție care se impune în acest caz este aceea că prejudiciul trebuie cauzat reclamantului și nu altei persoane. De aici rezultă că acțiunea de in rem verso nu poate fi primită dacă prejudiciul s-a născut în patrimoniul altei persoane.

c) între îmbogățirea pârâtului și însărăcirea reclamantului trebuie să existe o corelație directă, în sensul că ambele fenomene trebuie să fie efectul unei cauze unice. Nu se cere o legătură cauzală între mărirea unui patrimoniu și micșorarea celuilalt, căci o astfel de legătură poate fi concepută numai între o faptă și rezultatul ei, pe când mărirea unui patrimoniu și micșorarea altui patrimoniu au o cauză unică.

În concluzie, între îmbogățire și însărăcire nu există un raport de cauzalitate fiindcă nici una, nici alta nu este cauză sau efect al celeilalte. Există totuși un raport de cauzalitate. însă între faptul sau evenimentul care a cauzat îmbogățirea și însărăcirea. și acestea două din urmă. Dacă nu ar exista acest raport între faptul generator și rezultatele produse, nu ar exista nici efectele. îmbogățirea și însărăcirea.Dacă îmbogățirea s-a produs sine alterius detrimento – fără să fie în detrimentul nimănui – acțiunea în restituire nu se mai justifică. De asemenea în cazul în care are loc o sporire a valorii imobilului care ulterior este vândut, vânzătorul, după ce a primit prețul lucrului, nu mai poate formula o actio in rem verso prin care să-i pretindă cumpărătorului restituirea cheltuielilor pe care le-a făcut cu îmbunătățirea imobilului. Un alt exemplu care evidențiază lipsa unei corelații directe între îmbogățirea pârâtului și însărăcirea reclamantului îl găsim în materia servitutii unde dacă proprietarul fondului dominant face anumite cheltuieli pentru îmbunătățirea fondului aservit, nu are dreptul să promoveze o acțiune bazată pe îmbogățirea fără justă cauză.Legătura dintre mărire și micșorare poate fi directă, cum ar fi situația când o valoare trece direct din patrimoniul unuia în patrimoniul celuilalt sau în cazul posesorului care ridică o construcție pe terenul altuia, teren pe care îl are în posesie.De asemenea, legătura poate fi și indirectă atunci când, prin sărăcirea unui patrimoniu, nu s-a îmbogățit alt patrimoniu decât prin intermediul unui terț.

6.2.2. Condițiile juridice ale acțiunii de restituire

Pentru intentarea acțiunii în restituire se cere a se îndeplini următoarele condiții de ordin juridic:

a) îmbogățirea și însărăcirea să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice. Facem precizarea că nu avem în vedere cauza ca și condiție de validitate a actului juridic civil, ci avem în vedere absența unui temei legitim pentru îmbogățire. Absența elementului juridic este greu de identificat, deoarece se poate deduce și intenția celui sărăcit de a face o liberalitate unei persoane sau de a-i face un act dezinteresat celui îmbogățit. De asemenea, cauza o poate constitui o contraprestație simbolică sau pur și simplu speranța de a obține o contraprestație din partea celui căruia i se mărește patrimoniul.

În conformitate cu dispozițiile art. 1346 NCC: „îmbogățirea este justificată atunci când rezultă:

a) din executarea unei obligații valabile;

b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogățit;

c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal și exclusiv, pe riscul său ori. după caz, cu intenția de a gratifica.

Prin urmare, nu suntem în prezența îmbogățirii tară justă cauză atunci când îmbogățirea își are temeiul în executarea unei obligații valabile. Un instrument util în acest sens îl reprezintă contractul. Astfel, pot fi exemplificate numeroase aplicațiuni ale cauzei juridice de natură să împiedice calea unei acțiuni actio de in rem verso, atunci când, chiriașul convine cu proprietarul ca îmbunătățirile aduse imobilului închiriat să rămână acestuia. În acest caz îmbogățirea este reglementată și se realizează pe cale convențională, neputându-se afirma că este lipsită de cauză, care este dată de voința părților.

De asemenea, mai justifică mărirea unui patrimoniu și convenția prin care o persoană se înțelege cu o alta să gospodărească împreună și să-i acorde îngrijiri medicale.

Totodată, mărirea unui patrimoniu se mai justifică și în cazul unui contract de vânzare prin care i se oferă cumpărătorului un preț vădit avantajos fără a fi simulat sau derizoriu.

În practica judiciară s-a decis că de o îmbogățire lipsită de just temei, care să dea dreptul la restituire, nu poate fi vorba în sfera raporturilor contractuale, când foloasele realizate de o parte sunt consecința actului juridic, consimțit de cealaltă și care constituie temeiul lor legal.Îmbogățirea își poate găsi legitimarea și într-un contract încheiat între îmbogățit și o altă persoană decât cel al cărui patrimoniu a fost însărăcit. In aceasta situație, deși cel sărăcit este un terț, el nu poate invoca relativitatea efectelor contractului, care n poate fi opus în întreaga măsură în care un contract este opozabil terților.

În ceea ce privește compensația, putem spune că aceasta există numai atunci când cele două părți (îmbogățitul și sărăcitul) oferă ceva în compensare. Astfel de cazuri se întâlnesc în practică în situația în care o persoană este primita in gospodărie și prestează o muncă utilă, având grijă de copiii ai căror părinți sunt în câmpul muncii. în schimb persoana respectivă este remunerată în natură prin adăpostul și hrana ce 1 se acordă. Familia care a primit persoana în gospodărie crede că aceasta s-a îmbogățit în dauna familiei, iar persoana primită în gospodărie consideră că munca prestata de ea a îmbogățit familia. Astfel, în cazul arătat, nu se poate stabili o valoare exacta a îmbogățirii și sărăcirii corelative.

În opinia noastră în acest caz nu se poate intenta o adio de in rem verso deoarece persoana care a fost primită în gospodărie și a prestat îngrijiri copiilor a fost remunerată în natură prin adăpostul și hrana acordată, pe baza unei înțelegeri cu persoanele în a căror gospodărie a fost primită. Existând deci o convenție intre părți, acțiunea de in rem verso nu poate fi primită.Însă dacă persoana este primită în gospodărie fără a exista o înțelegere cu privire la prestarea de către aceasta a unei munci în gospodărie și totuși este folosită in acest sens, această persoană poate intenta acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără just temei pentru valoarea muncii prestate.În acest sens Tribunalul Suprem a arătat că: „Dimpotrivă, atunci când a fost luata în gospodărie o persoană aptă de muncă și care efectiv a dus toate treburile gospodăriei, întocmai ca un om de serviciu, fiind tratată ca atare, se aplică principiul îmbogățirii fără justă cauză".

Acțiunea de in rem verso nu poate fi intentată când prin norme de drept pozitiv se interzice restituirea unei îmbogățiri, paralizând fie acțiunea de drept comun (cum ar fi acțiunea în daune) sau în mod direct acțiunea de in rem verso.

Acțiunea de in rem verso nu poate fi intentată ori de câte ori îmbogățirea în dauna altuia este consacrată direct sau indirect de dreptul pozitiv. Există un acord deplin asupra acestui principiu în sensul că nu se poate obține prin acțiunea de in rem verso restituirea îmbogățirilor și sărăcirilor corelative consacrate prin dreptul pozitiv. Acțiunea în restituire {de in rem verso) nu poate servi la modificarea legii. Ea nu poate fi substituită în cursul desfășurării procesului în locul altei acțiuni care a fost fondată de pildă pe o obligație contractuală, dacă debitorul ar fi în imposibilitatea legală de a produce dovezile necesare în sprijinul său. A se servi de acțiunea de in rem verso pentru a eluda regulile care consacră îmbogățirea și sărăcirea corelativă constituie o fraudă de lege.

Există unele cazuri ivite în practică care dau naștere la îmbogățiri și sărăciri corelative și pe care legiuitorul a înțeles să le reglementeze: este cazul îmbogățirii prin accesiunea imobiliară artificială. Dat fiind că și în aceste cazuri se creează un dezechilibru patrimonial în absența unei cauze juste, la baza reglementărilor legale privind accesiunea imobiliară artificială stă principiul îmbogățirii fără justă cauză.

De asemenea adio de in rem verso nu poate fi admisă în cazul obligațiilor naturale. Se știe că obligațiile naturale au drept caracteristică principală aceea că ele sunt lipsite de sancțiune, întrucât creditorul nu are o acțiune sau un mijloc de constrângere a debitorului pentru a-1 obliga să-și îndeplinească obligația, dacă acesta nu și-o îndeplinește de bunăvoie. Dar dacă debitorul execută de bunăvoie obligația, valoarea juridică a acesteia este recunoscută, în sensul că debitorul nu poate cere restituirea a ceea ce a plătit drept executare a obligației.

În cazul obligației alimentare între rude apropiate, în cazul în care legea nu a prevăzut-o în mod expres, de exemplu pensia alimentară plătită de un frate altui frate, aceasta odată plătită, plătitorul nu mai poate cere restituirea valorilor plătite.

La fel se întâmplă și în cazul fiului care a plătit cheltuielile de îngrijire și înmormântare a părinților, atunci când acesta a renunțat la moștenire, sau repararea prejudiciului cauzat altuia atunci când după lege, cauzarea prejudiciului nu dă naștere la o acțiune în despăgubire.În toate aceste cazuri, sumele achitate nu mai pot fi restituite pe calea acțiunii de in rem verso și nici pe calea acțiunii în repetițiune, deși cheltuielile, reparațiile constituie forme de sărăcire pentru persoanele care le-au executat, deoarece aceste obligații, chiar dacă nu pot fi aduse la îndeplinire pe calea de constrângere a statului, nu sunt lipsite de cauză, ele rezultă fie din convenția părților, fie dintr-o dispoziție legală, fie dintr-o faptă ilicită. Actio de in rem verso este admisibilă numai când sărăcirea și îmbogățirea sunt lipsite de cauză, ceea ce nu se întâmplă în situațiile analizate mai sus.

b) îmbogățitul să fie de bună-credință. Buna-credință se prezumă [ari. 1899 C.civ. din 1864. respectiv ari. 14 alin. (2) NCC] și prin urmare nu trebuie dovedită. Prin urmare trebuie să lipsească orice culpă din partea îmbogățitului, situație în care însărăcitul nu va putea recupera decât valoarea îmbogățirii. Fundamentul acțiunii de in rem verso nu constă într-o conduită culpabilă a debitorului, ci rezidă în îndatorirea generală de a nu ne îmbogăți în dauna altuia. Această îndatorire morală presupune absența oricărei culpe din partea îmbogățitului, el fiind obligat să restituie numai valoarea îmbogățirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare. Dacă acesta a fost de rea-credință, nu ne mai aflăm în prezența îmbogățirii tară justă cauză, ci în prezența unei fapte ilicite, care va atrage răspunderea civilă delictuală, posibilitate prin care însărăcitul își va putea recupera întreaga pagubă;

Condiția ca îmbogățitul să fie de bună-credință rezultă din interpretarea dispozițiilor de actualitate ale art. 1345 NCC care îl prezintă pe acesta ca fiind „cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit iară justă cauză". De aici rezultă faptul că fundamentul acțiunii de in rem verso nu constă în conduita culpabilă a debitorului, ci în „îndatorirea generală" de a nu ne îmbogăți în dauna altuia. Această îndatorire are un fundament eminamente moral, care se întemeiază pe lipsa oricărei culpe din partea îmbogățitului.

c) însărăcitul să nu aibă la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru repararea pagubei sale (art. 1348 NCC). Adio de in rem verso are caracter subsidiar și poate fi exercitată numai în absența altui mijloc de recuperare a pierderii. De exemplu, proprietarul unui bun individual determinat poate cere restituirea lui de la cel la care îl găsește pe calea acțiunii în revendicare sau nu poate fi intentată când reclamantul are la dispoziție o acțiune bazată pe contract.

Facem precizarea că doctrina franceză explică această condiție prin prisma teoriei obstacolelor potrivit căreia actio de in rem verso nu poate fi primită atât timp cât există un obstacol de drept, fiind însă admisibilă dacă alte acțiuni sunt împiedicate de un obstacol de fapt.

S-a decis în practica judiciară că acțiunea în restituire bazată pe îmbogățirea fără justă cauză are caracter subsidiar, în sensul că nu poate fi exercitată decât în absența oricărui alt mijloc juridic prin care cel sărăcit și-ar putea recupera pierderea suferită. Dacă reclamantul are la dispoziție acțiunea bazată pe contract sau cvasicontract. delict sau cvasidelict ori pe alt izvor de obligații, nu se justifică folosirea acțiunii în restituire fundamentată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Acest caracter subsidiar al acțiunii nu mai poate constitui însă un impediment pentru exercitarea ei împotriva celui îmbogățit, dacă din cauza unei situații de fapt (de exemplu insolvabilitatea), cel sărăcit nu se mai poate despăgubi de la acela cu care a avut. de exemplu, raporturi contractuale. Este cazul antreprenorului care face lucrări la un imobil pentru cumpărătorul acestuia. Dacă cumpărătorul nu ar plăti prețul, iar imobilul s-ar întoarce la vânzător, nimic nu s-ar opune ca antreprenorul să pretindă despăgubiri de la vânzător pe calea acțiunii de in reni verso, dacă între timp cumpărătorul a devenit insolvabil. In acest caz, insolvabilitatea debitorului constituie un obstacol de fapt.

În doctrină5 s-a arătat că. dat fiind caracterul subsidiar al acțiunii, ea nu se justifică nici în cazul în care îmbogățirea s-a realizat prin intermediul unui terț. dacă cel însărăcit poate acționa pe baza unui izvor de obligații (contract, delict, cvasidelict) pe acel terț. Acest caracter subsidiar al acțiunii nu mai poate constitui însă un impediment pentru exercitarea ei împotriva terțului care a profitat de pe urma acelui act juridic, dacă, datorită unor anumite situații cum ar fi insolvabilitatea, cel sărăcit nu se mai poate despăgubi de la persoana față de care s-a găsit de pildă în raporturi contractuale.

Această acțiune nu poate fi intentată nici pentru determinarea unei persoane să-și execute anumite obligații contractuale, practica judecătorească subliniind că „acțiunea din contract exclude acțiunea pentru îmbogățirea fără just temei.

În ceea ce privește proba, se vor aplica dispozițiile de drept comun. în principiu fiind vorba de fapte juridice, dovada se poate face cu orice mijloc de probă, inclusiv cu martori și prezumții, iar în măsura în care se invocă un act juridic, pentru probă urmează a se aplica regulile prevăzute de art. 1191 C.civ. din 1864, în condițiile în care obligația se naște sub imperiul reglementării Codului civil din 1864.

În materia dreptului tranzitoriu, vor fi de strictă aplicabilitate dispozițiile art. 103 clin Legea nr. 71/2011, cu precizarea că evaluarea sărăcirii pe de o parte, respectiv a îmbogățirii pe de altă parte, se va face la data promovării acțiunii, indiferent de data săvârșirii faptului care a condus la îmbogățirea fără justă cauză. Datorită asemănării dintre cele două reglementări în această materie. În practică nu se vor naște mari probleme în privința rezolvării unei actio de in rem verso promovată după intrarea în vigoare a Noului Cod civil, ale cărei condiții s-au acumulat înainte de intrarea acestuia în vigoare.

6.3. Efectele îmbogățirii fără justă cauză

Îmbogățirea fără justă cauză dă naștere unui raport obligațional în temeiul căruia cel al cărui patrimoniu s-a mărit devine debitorul obligației de restituire, iar cel al cărui patrimoniu s-a micșorat, devine la rândul său creditorul aceleiași obligații.

În principiu, restituirea urmează să se facă în natură, dar atunci când acest lucru nu mai este posibil, restituirea se va face prin echivalent.

Obligația de restituire are o dublă limită:

a) îmbogățitul este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogățirii sale, chiar dacă însărăcirea sa este mai mare. Creșterea se apreciază la momentul introducerii acțiunii în restituire. Pe cale de consecință, dacă bunul cu care s-a mărit patrimoniul piere fortuit până la momentul intentării acțiunii, obligația de restituire încetează. Dacă, însă a fost vândut, va trebui restituită valoarea din momentul introducerii acțiunii;

b) însărăcitul are dreptul la restituirea doar a valorii însărăcirii, chiar dacă foloasele obținute de îmbogățit sunt mai mari, deoarece s-ar îmbogăți el fără just temei.

7.3.1. Natura juridică a îmbogățirii

Literatura juridică a căutat să construiască un fundament pentru justificarea îmbogățirii fără justă cauză ca sursă autonomă de obligații, inițial datorită lipsei de reglementare expresă a acestei instituții, ca apoi Noul Cod civil să instituie și să trateze expressis verbis reguli și condiții speciale.

În continuare vom analiza pe rând fiecare dintre aceste teorii arătând avantajele și neajunsurile fiecăreia.

a) Teoria transmisiunii valorilor. Această teorie aparține autorilor Aubry și Rau. fiind tratată în cadrul teoriei patrimoniului. în opinia acestor autori. îmbogățirea și sărăcirea au loc prin transmiterea unor valori dintr-un patrimoniu în altul. Atunci când justifică existența acțiunii de in rem verso, ei o caracterizează ca fiind „facultatea de a reclama, prin mijlocirea unei acțiuni personale, restituirea obiectelor și valorilor patrimoniului".

Autorii citați au emis teoria transmisiunii valorilor. înglobând problema îmbogățirii fără cauză în capitolul despre patrimoniu și în special despre diverse situații prevăzute de cod care justifică acțiunea de in rem verso ca: aluviunea {art. 496 C.civ. din 1864, respectiv art. 570 NCC), restituirea în natură sau a valorii bunurilor mobile (art. 506 C.civ. din 1864, respectiv art. 598-599 C.civ. din 1864), despăgubirile pentru construcțiile, plantațiile și lucrările făcute pe terenul altuia (art. 494 C.civ. din 1864, respectiv art. 577 NCC).

b) Teoria delictuală a lui Planiol. în opinia acestui autor, izvoarele obligațiilor se reduceau la două: legea și contractul. în această viziune, dacă persoana îmbogățită este obligată pe calea acțiunii de in rem verso, aceasta se datorează faptului că în sarcina sa există o obligație legală de restituire. în cazul în care persoana obligată nu restituie, atunci încalcă o obligație legală de restituire. Ca urmare, obligația născută din îmbogățirea tară justă cauză are un fundament cvasi-delictual: „Ea își trage originea în existența unui fapt lezionar" și prezintă un caracter de despăgubire. Persoana nu este ținută prin fapta altuia, ceea ce ar fi inadmisibil, dar ea este ținută pentru că îmbogățirea sa reprezintă „o stare de fapt contrară dreptului”. „O astfel de îmbogățire este, prin însăși definiția sa, un fapt ilicit, pentru că el este injust"; nu-i este permis aceluia care posedă bunurile sau valorile altuia de a pretinde să le păstreze pentru el.

Această teorie a fost criticată, în primul rând, deoarece prin ea nu se poate explica întinderea și caracterul obligației de restituire. În cazul îmbogățirii fără justă cauză, se știe că obligația de restituire are o dublă limită, atât cu privire la valoarea însărăcirii, în sensul că îmbogățitul nu poate restitui mai mult decât valoarea îmbogățirii sale, iar însărăcitul nu poate pretinde mai mult decât valoarea însărăcirii sale. În schimb, în cazul răspunderii civile delictuale, autorul faptei ilicite este obligat să repare integral prejudiciul cauzat victimei. Sub acest aspect, actio de in rem verso nu poate fi asimilată cu acțiunea în răspundere civilă delictuală.

În al doilea rând, cât privește culpa, teoria lui Planiol a fost criticată, susținându-se că „nu este o culpă faptul de a profita de activitatea altuia, atunci când nu ai făcut nimic pentru a trage pentru sine beneficiul acestei activități".

În concluzie. în cazul îmbogățirii tară just temei, îmbogățitul nu este în culpă, obligația de restituire nu vine să sancționeze conduita îmbogățitului, ci ea decurge din faptul că nu este echitabil a te îmbogăți în dauna altuia.

c) Teoria asimilării cu gestiunea de afaceri. In literatura juridică, îmbogățirea fără justă cauză a fost asimilată și cu gestiunea de afaceri. Se știe că gestiunea de afaceri este un fapt juridic licit, prin care gerantul săvârșește din propria inițiativă, fără împuternicirea geratului, acte juridice sau fapte materiale în folosul altei persoane care se numește gerat.

În cazul gestiunii de afaceri, geratul este obligat să-1 despăgubească pe gerant pentru toate cheltuielile utile și necesare, cât și pentru pierderile pe care gerantul le-a avut în timpul gestiunii, dacă aceasta s-a dovedit a fi utilă.

În cadrul teoriei pe care o expunem s-a considerat că îmbogățirea tară cauză este o gestiune de afaceri anormală sau imperfectă.

Această teorie nu poate fi primită, deoarece îmbogățirea fără justă cauză și gestiunea intereselor altei persoane sunt instituții juridice distincte care se deosebesc prin elemente esențiale: 1) în primul rând gestiunea de afaceri se face cu intenția de a gera interesele altuia, iar la îmbogățirea fără justă cauză elementul intențional lipsește; 2) sărăcitul are dreptul să fie despăgubit numai în limita îmbogățirii, pe când geratul este obligat să restituie toate cheltuielile necesare și utile făcute de gerant, chiar dacă patrimoniul său nu a suferit nicio îmbogățire; 3) în cazul acțiunii de in rem verso se apreciază îmbogățirea din momentul intentării acțiunii, pe când în cazul gestiunii de afaceri se apreciază utilitatea actelor gerantului în momentul gestiunii; 4) la îmbogățirea fără justă cauză, îmbogățitul este debitor, iar însărăcitul este creditor, pe când la gestiunea de afaceri, atât gerantul, cât și geratul au calitatea atât de debitor, cât și de creditor; 5) în fine, îmbogățitul a lucrat pentru profitul său. pe când gestorul de afaceri a lucrat în contul altuia, datorită intenției de reprezentare;

d) Teoria responsabilității bazată pe riscul creat. Aceasta nu este decât o variantă a teoriei responsabilității. în cazul acestei teorii, susținută de Loubers, se degajă o cauză particulară a responsabilității civile, care nu este nici culpa și nici riscul, ci este profitul: „Cel ce profită de dauna pricinuită altuia, este ținut față de victimă să o repare";

e) Teoria obligației naturale. In această dispută referitoare la natura juridică a îmbogățirii fără justă cauză, s-a emis și teza potrivit căreia, dacă nu se poate aplica nici acțiunea în răspundere civilă, nici acțiunea bazată pe gestiunea de afaceri, nici acțiunea în revendicare, atunci persoana îmbogățită fără cauză este ținută să răspundă în baza unei obligații naturale, fiindcă în mod cert nu ne aflăm în prezența unei obligații civile.

Această teorie a fost criticată în sensul că nu este bine să se admită că o îndatorire morală ca aceea de a nu se îmbogăți în dauna altuia, să se poată mulțumi cu o recunoaștere derizorie ca obligație naturală, care îi permite restituirea, dar nu o impune;

f) Teoria asimilării cu plata nedatorată. Unii autori au susținut că îmbogățirea fără justă cauză se aseamănă cu plata nedatorată, dar numai în ceea ce privește ipoteza accipiensului de bună-credință. care este obligat să restituie în limita îmbogățirii sale, și nu și a ipotezei accipiensului de rea-credință a cărui răspundere este mai riguroasă;

g) Poziția pe care o adoptăm. Am văzut că în literatura de specialitate s-au emis numeroase teorii care au încercat să justifice temeiul obligației de restituire în cazul îmbogățirii fără just temei. S-a încercat asimilarea cu gestiunea de afaceri, plata nedatorată. răspunderea civilă delictuală, dar după cum am observat, toate aceste teorii, chiar dacă au la bază o parte de adevăr, totuși au neajunsurile lor.

Îmbogățirea fără justă cauză este un izvor distinct de obligații, de sine stătător, cu condiții și efecte proprii. Această opinie a noastră este, de altfel, îmbrățișată și de Noul Cod civil, care reglementează îmbogățirea fără justă cauză alături de celelalte două instituții: plata nedatorată și gerarea intereselor altei persoane. în cadrul Capitolului III. intitulat ..Faptul juridic licit'".

Îmbogățirea fără justă cauză se deosebește de răspunderea civilă delictuală, deoarece aceasta din urmă are la bază vinovăția, pe când îmbogățirea fără justă cauză nu presupune vinovăția celui care și-a mărit patrimoniul. De asemenea, în privința prejudiciului. în primul caz trebuie reparat în măsura îmbogățirii (limitat), iar la răspunderea civilă delictuală trebuie reparat în întregime.

De asemenea, se deosebește de gestiunea de afaceri și de plata nedatorată, fiind o instituție distinctă în sistemul nostru de drept.

La gestiunea de afaceri gerantul acționează cu intenția de a gera interesele altuia, pe când la îmbogățirea fără justă cauză lipsește elementul volițional. Gerantul este obligat să continue gestiunea până când geratul sau moștenitorii lui o vor prelua, problemă care nu se pune la îmbogățirea fără justă cauză.

Se aseamănă cu plata nedatorată, când accipiensul este de bună-credință. deoarece acesta restituie în limita îmbogățirii și se deosebește de aceasta în cazul în care accipiensul este de rea-credință. deoarece obligația de restituire a acestuia este mai riguroasă.

Putem conchide arătând că îmbogățirea fără justă cauză este un izvor distinct de obligații, de sine stătător, cu condiții și efecte proprii.

6.4. Prescripția dreptului la acțiune

Acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/ 1958, respectiv de dispozițiile de actualitate ale art. 2517 și 2528 alin. (2) NCC, termenul de prescripție începând să curgă din momentul în care însărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască îmbogățirea altuia în paguba sa, cât și pe cel obligat la restituire.

În practică s-a pus următoarea problemă: când începe să curgă prescripția dreptului la acțiune în cazul cererii de restituire a unei sume de bani cu care reclamantul a contribuit la repararea casei pârâților în care a locuit fără să plătească chirie? Cu privire la această situație, s-a pus problema care este momentul îmbogățirii și obiectul ei, precum și care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiune?

Într-o opinie s-a susținut că. în cazul sus menționat, momentul îmbogățirii este momentul efectuării investiției și deci termenul de prescripție începe să curgă din acest moment. Ținând seama de faptul că sărăcitul a dobândit un drept de folosință asupra imobilului, curgerea termenului de prescripție este oprită.

Într-o altă opinie această teză a fost criticată astfel: „este adevărat că îmbogățirea s-a produs în momentul efectuării investiției, dar în acest moment nu s-a putut cunoaște și extinderea îmbogățirii, deși s-a cunoscut suma investită, adevărata extindere a îmbogățirii nu putea fi cunoscută decât în momentul încetării folosinței asupra imobilului. In consecință, nu se putea lega de acest moment începerea curgerii termenului de prescripție”.

În opinia contrară, care este susținută de majoritatea autorilor, se arată că prescripția începe să curgă de la data când s-a cunoscut paguba și nu de la data când s-a produs faptul îmbogățirii, divergențe de opinie alimentate și de noile dispoziții ale art. 2523 MX, care prevede că: „Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui."

Concluzii

Înainte de a proceda la analizarea gestiunii de afaceri, prezentând-o ca fiind unul dintre faptele juridice voluntare, licite, care generează drepturi și obligații în favoarea unei alte persoane, considerăm că se impune să facem câteva precizări prealabile, care au rolul de a nuanța distincția dintre faptele licite și cele ilicite.

În acest sens, precizăm faptul că gestiunea de afaceri datează încă din perioada clasică a dreptului roman, fiind cunoscută sub denumirea de negotiorum gestio. Instituțiile lui Iustinian o califică implicit referindu-se la împrejurarea când cineva se preocupă fără mandat de treburile altuia „si sine mandato quisque alienis negotiis gerendis se obtulerit". Acest termen își găsește sorgintea în jurul unor elemente vecine instituției mandatului, respectiv procuratio omnium rerum și cura furioși – stări de fapt care s-au conturat și materializat într-un edict pretorian, ca apoi în epoca imperială să se dezvolte în spiritul instituției actuale. Analiza clasică asocia gestiunea de afaceri cu contractul de mandat, cu care împarte multe puncte comune, dar se și deosebește fundamental din punct de vedere al naturii juridice, gestiunea de afaceri nefiind un contract.

În dreptul comparat, unde s-au iscat reale controverse în jurul acestei instituții, a existat o permanentă dispută între asocierea gestiunii de afaceri cu o imixtiune neper-misă în afacerile altuia – „culpa est immiscere se rei ad se non pertinenta – ca atribut al libertății absolute și a individualismului, respectiv cu asocierea acesteia cu valori civice importante, ca officium, humanitas, fides, pietas și nu în ultimul rând amiciția.

În prezent, în aceeași materie (a dreptului comparat) remarcăm în sistemele de drept continental de inspirație germană, franceză și italiană o reglementare amplă, cu reguli proprii, sub marca termenului latin de negotiorum gestor, care are la bază un principiu care validează dreptul la acoperirea rezonabilă a cheltuielilor ocazionate de îndeplinirea unui fapt juridic în favoarea unei alte persoane fără să existe o obligație în acest sens, spre deosebire de dreptul anglo-saxon de tip common low, în care această instituție a gestiunii de afaceri este cunoscută sub termenul de benevolent intervention in other's affairs, care este uzitat prin pârghiile altor instituții juridice și care nu recunoaște dreptul celui care gerează interesele altuia la despăgubire.

Sistemul național de drept a preluat viziunea continentală a acestei instituții în „spiritul comunității de securitate legală".

În practică, această instituție se înfățișează astfel: „o persoană X se află plecată într-o excursie în străinătate. In urma unei furtuni puternice acoperișul casei sale a suferit avarii serioase. Ploile continuă. Vecinul său Y, din proprie inițiativă, și tară să aibă posibilitatea să ia legătura cu proprietarul, cumpără urgent materiale necesare și angajează doi meseriași care în condițiile atmosferice neprielnice, execută în cel mai scurt timp posibil reparațiile. Y pe lângă prețul materialelor, plătește celor doi meseriași costul manoperei. Dacă Y n-ar fi intervenit, paguba încercată de X ar fi fost mult mai mare pentru că, să presupunem, apa ar fi pătruns în camere deteriorând zugrăvelile, mobila, parchetul și celelalte obiecte. Sumele cheltuite de Y din proprie inițiativă și Iară să fi putut lua legătura cu X sunt incomparabil mai mici decât pagubele care s-ar fi produs dacă n-ar fi avut loc intervenția sa".

Observăm astfel din exemplul citat faptul că există gestiune de afaceri atunci când o persoană se amestecă în afacerile altuia, cu intenția de a face un serviciu.Privită din această perspectivă, gestiunea de afaceri pare legată de altruism, cu diversele sentimente pe care acesta le inspiră. Altruismul veleitar este, uneori, periculos, întrucât, în unele cazuri, este mai bine să nu faci nimic, decât să începi și să nu termini. Astfel, pentru a-1 descuraja, legea impune o obligație de perseverență gerantului. Dar, în sine, altruismul este o virtute, în consecință, legea îi acordă drepturi gerantului. Noblețea individuală și solidaritatea socială a filantropiei nu sunt indiscutabile. Mai întâi, pentru că încurajând altruismul riscăm să incităm la indiscreție, care este o mare plagă socială, multe persoane au o înclinație naturală, chiar maladivă, de a se ocupa de alții și totuși, „fiecare este stăpân în casa lui". Tot astfel, menționăm faptul că filantropia poate fi adesea, o mască frumoasă sub care se ascund interese egoiste.Gestiunea de afaceri se dezvoltă astăzi în cele mai variate domenii. Acest fapt este studiat la materia dreptului civil – obligații deoarece, ca urmare a săvârșirii, dă naștere unui raport juridic obligațional, persoana în favoarea căruia s-a săvârșit având obligația de a-1 despăgubi pe negotiorum gestor.

În genere, gestiunea de afaceri reprezintă o instituție la care se recurge îndeosebi în materie familiala, unde rudele mânate de sentimente de altruism își protejează membrii familiei (înțelegându-se prin aceasta familia extinsă și nu cea formată din soț, soție și copii).

Făcând aplicarea argumentului a fortiori, precizăm că există gestiune de afaceri ori de câte ori o persoană îndeplinește fără însărcinare prealabilă un act în interesul altei persoane. Expresia „gestiunea de afaceri" relevă în dreptul civil un sens tehnic, distinct de cel pe care îl are în mod obișnuit în limbajul comun: geratul nu este acea persoană care are grijă de „afacerile sau de averea altuia", ci mai degrabă este un act de administrare temporară a bunurilor sau intereselor geratului. El se amestecă în treburile altuia fără a fi primit însărcinarea în acest sens, cum este exemplul vecinului menționat mai sus. Firește, pot fi găsite și aplicații mai moderne, cum ar fi acțiunea unui notar sau agent de schimb, în afara angajamentului avut cu un client, care preia inițiativa unei operațiuni oportune, în interesul clientului lor.

Inițiativele luate în scopul de a face altuia un serviciu sunt însă, în viața cotidiană, foarte rare. Acesta este și motivul pentru care se pledează pentru necesitatea de a evita inechitatea ca beneficiarul unui astfel de serviciu să păstreze toate avantajele, fără a-și asuma nicio responsabilitate față de cel care i-a salvat interesele. Ideea menționată protejează în același timp și drepturile celui care a intervenit în vederea reparării pagubelor și despăgubirilor încercate prin inițiativa sa.

Considerăm că se impune ca în societate să existe un echilibru între caritate și egoism. Astfel, fiecare persoană trebuie să fie ghidată, în fiecare dintre acțiunile sale, de o morală de caritate. S-a afirmat că gestiunea de afaceri trebuie să pornească „dintr-un sentiment de afecțiune și de prietenie: de aceea ea este esențialmente gratuită", chestiune cu care suntem întru totul de acord.

În opinia unui alt autor, gestiunea de afaceri se înfățișează ca fiind un act de imixtiune în treburile unei alte persoane care trebuie să fie protejate de amestecul abuziv, inutil și indiscret. Pe aceeași linie de gândire, același autor afirma: „nu se putea să se prevaleze de regulile gestiunii de afaceri samsarii și alți agenți, care s-ar fi amestecat în treburile altora, într-un scop egoist și în vederea unui interes personal, cu intenția nerușinată de a specula și de a-și face un venit din administrarea patrimoniului altuia". Intitulată „plata nedatorată" sau „plata indebitului", această instituție prezintă numeroase implicații de ordin economic și social, influențând într-o manieră decisivă sistemul juridic din țara noastră.

Construită pe raționamente de ordin moral, construcția juridică a plății nedatorate înglobează în cuprinsul său o serie de principii etice pe care le nuanțează și le modelează în concordanță cu cerințele acute care se impun a fi consacrate la nivel legislativ.

Aruncând o privire fugitivă practicii judiciare, remarcăm importanța în creștere a contenciosului reclamării plății nedatorate, afectând îndeosebi securitatea socială. Din această perspectivă, considerăm că plata nedatorată reprezintă ipso facto răspunsul acelor litigii în care, din lipsă de reglementare exactă, nu s-a putut restabili ordinea de drept, în sensul acordării câștigului de cauză persoanelor care, aflându-se în eroare, au făcut o „plată nedatorată".

În scopul conturării unei imagini cât mai exacte a câmpului de aplicare a acestei instituții, menționăm printr-o abordare ex abrupto că plata nedatorată poate fi opusă atât instituțiilor bancare, cât și fiscului, în calitatea lor de subiecte de drept public, care se caracterizează prin existența unor regulamente de ordin intern care le trasează o politică proprie, uneori derogatorie de la dreptul comun.

În doctrina de sorginte franceză s-a exprimat cu fermitate teza conform căreia contenciosul reclamării plății nedatorate are o importanță majoră, punând în cauză valori precum securitatea socială, dar și relațiile cu instituțiile la care am făcut referire mai sus. Mai mult, fără ca textele legale să suporte modificări de esență, instituția de drept ce urmează a fi prezentată a evoluat mult, jurisprudența având rolul de a o lărgi ori simplifica, după caz.

Așa cum vom menționa și în cuprinsul analizei, această instituție este accesibilă oricărei persoane, iar efectele sale reverberează asupra tuturor instituțiilor și persoanelor din stat, în lipsă de stipulație contrară, fără privilegii sau discriminări.

Acordând prioritate calității noastre umane, care în conformitate cu regulile dreptului sacru, ne impune să fim corecți, onești și drepți, apreciem că recunoașterea la nivel legislativ a acțiunii restitutio indebiti nu reprezintă decât conservarea acțiunii consacrată în vechiul drept roman condictio indebiti, care presupunea întotdeauna eroarea în persoana celui care a plătit. Având ca fundament această eroare, se aprecia faptul că, în cauza supusă judecății se impune întotdeauna restituirea plății necuvenite.

Așa cum vom observa, această instituție a fost preluată din dreptul roman, fiind transpusă în legislația noastră, totuși corelată cu alte instituții și modelată în funcție de specificul fiecărui caz în care se întâlnește.

Analizând comparativ dispozițiile Codului civil din 1864, respectiv ale Noului Cod civil, care reglementează această construcție juridică, vom observa faptul că legiuitorul stabilește, la nivel principial, regulile care conturează regimul juridic al acesteia, lăsând însă o marjă de apreciere judecătorului, care va putea să constate existența ei și în alte situații, care au ca fundament aceleași principii de echitate care reclamă restituirea plății nedatorate.

Din motive de acuratețe juridică, subliniem faptul că atât Codul civil din 1864, cât și Noul Cod civil menționează situațiile în care restituirea plății se impune, însă experiența noastră practică ne relevă că aceste ipoteze pot îmbrăca uneori forme greu de descifrat, motiv pentru care apreciem că nu trebuie să ne limităm Ia aceste cazuri, drept pentru care, ori de câte ori se întrunesc condițiile plății nedatorate, în virtutea faptului că instanța de judecată beneficiază de impehum , considerăm că nu trebuie să ezite în a obliga accipiensul la a restitui ceea ce a primit fără a i se cuveni.

În scopul realizării unei înțelegeri cât mai aprofundate, ilustrăm următorul exemplu: un angajat, întemeindu-se pe constatările organului de revizie din cadrul unității, s-a considerat obligat să plătească o sumă de bani ca acoperire a unui prejudiciu cauzat prin fapta sa. Mai târziu s-a stabilit însă că respectivul prejudiciu nu i se poate reține în sarcină. în acest caz, având în vedere cele menționate mai sus, considerăm că se impune ca unitatea la care acesta este angajat să îi restituie suma de bani cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul aparent produs de el, și care ulterior s-a dovedit a fi imputat în sarcina altei persoane.

Conchidem precizând că în susținerea acțiunii sale, persoana care a făcut o plată nedatorată (solvens) nu se poate prevala de propria sa turpitudine. Acest raționament se fundamentează pe faptul că fiecare participant la circuitul civil, respectiv drept comercial trebuie să fie diligent în acțiunile sale. Așa cum am menționat cu ocazia analizării contractului, ca izvor fundamental generator de drepturi și obligații, fiecare contractant trebuie să fie diligent atât în perioada precontractuală, cât și în perioada de executare a acestuia. în concluzie, diligenta se înfățișează astăzi ca un imperativ impus de societate oricărei persoane, pentru desfășurarea în bune condiții a circuitului civil.

Reglementată în cadrul capitolului III. intitulat „Faptul juridic licit", secțiunea a 3-a, pe parcursul a patru texte de lege (art. 1345-1348 NCC), instituția îmbogățirii fără justă cauză este menționată distinct alături de celelalte două fapte juridice licite, cunoscute în doctrina veche drept cvasi-contracte: gestiunea de afaceri și plata nedatorată.

Această consacrare expresă reprezintă răspunsul legiuitorului la propunerile de lege ferenda care reclamau acut instituirea acestei instituții ca izvor distinct de obligații.

Utilitatea acestei reglementări este vădită. întrucât vine să clarifice fundamentul instituției pe care o analizăm, dar și al plății nedatorate. Astfel, dacă ar ti să dăm valențe juridice celor care susțin că plata nedatorată își găsește fundamentul în îmbogățirea fără justă cauză, atunci aceasta ar trebuie să fie reglementată ca fiind o aplicație practică a celei din urmă. Însă observăm că Noul Cod civil nu împărtășește această opinie, reglementând îmbogățirea tară justă cauză, întocmai gestiunii de afaceri și plății nedatorate, și anume, ca un izvor distinct de obligații, care se aseamănă cu instituțiile menționate mai sus, întrucât fac parte din același trunchi.

În ce ne privește, salutăm inițiativa legiuitorului care, în sfârșit, a găsit pârghiile necesare, și a reglementat această instituție alături de cele două instituții. întregind astfel tabloul faptului juridic licit, însă considerăm că această intruziune nu reprezintă „un imperativ de modernizare a sistemului juridic românesc", întrucât principiul acestei instituții dăinuie încă din cele mai vechi timpuri, constituind unul dintre cele mai solide precepte morale. Ci apreciem că această reglementarea reprezintă mai degrabă un „imperativ de normare a principiilor dezvoltate jurisprudențial".

Formula în care această instituție se prezintă este, în opinia noastră, închegată, însă așa cum opinează și alți autori: „trebuie mers mai departe", în sensul reglementării la nivel legislativ a efectelor lui actio de in rem verso.

Analizând pe scurt dispozițiile art. 1345-1348 NCC, remarcăm că legiuitorul nuanțează regimul juridic al acestei instituții, la nivel principial, statuând asupra acelor aspecte care dau contur oricărei instituții, cum ar fi:

a) condițiile – reglementate în mod sumar prin intermediul prevederilor art. 1345 NCC;

b) cazurile în care nu suntem în prezența unei „îmbogățiri fără justă cauză" -art. 1346 NCC;

c) condițiile restituirii (adio de in rem verso) – art. 134r NCC;

d) caracterul subsidiar al lui actio de in rem verso – art. 1348 NCC.

La o primă lectură a acestor texte de lege, s-ar putea crede că suntem în prezența unui instrument ce are ca scop despăgubirea victimei care s-a însărăcit, în timp ce altul s-a îmbogățit. Însă, de lege lata, subliniem că îmbogățirea tară justă cauză nu poate fi redusă la „simplu act de despăgubire", scopul ei fiind acela de a restabili echilibrul rupt între două patrimonii ca urmare a transmiterii de valori nejustificate, obligând pe cel care a beneficiat de ea să restituie îmbogățirea efectivă.

Prin urmare, îmbogățirea fără justă cauză, denumită în doctrină și „îmbogățirea fără just temei, reprezintă înainte de toate o regulă morală potrivit căreia persoana care realizează o îmbogățire, constând în sporirea activului sau în micșorarea pasivului patrimoniului său. în dauna unei alte persoane care suferă o diminuare corespunzătoare. în lipsa oricărui temei juridic care să le justifice, este obligată să restituie celui astfel prejudiciat valoarea cu care s-a îmbogățit, dar nu mai mult decât valoarea diminuării.

Privită ca instituție, îmbogățirea fără justă cauză constă de fapt în nașterea unui raport juridic obligațional, în baza căruia cel al cărui patrimoniu s-a mărit devine debitorul obligației de restituire către cel care și 1-a micșorat în mod corespunzător și care devine debitor al aceleiași obligații.

În literatura juridică de specialitate, îmbogățirea fără justă cauză este definită ca fiind faptul juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului unei alte persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei lega, sau o justă cauză. Din acest fapt juridic se naște un raport juridic obligațional, se naște obligația pentru cel care își vede mărit patrimoniul său de a restitui, în limita măririi, către cel care și-a diminuat patrimoniul.

Acestuia din urmă i se recunoaște posibilitatea intentării unei acțiuni în justiție prin care se poate pretinde restituirea, acțiune care se numește actio de in rem verso.

În ce privește părțile acestui raport juridic obligațional. precizăm că creditorul poartă denumire de însărăcit, iar debitorul se va numi îmbogățit.

SPEȚE

Sentință civilă 307 din 24.02.2010

1. pretenții –  SENTINȚA CIVILĂ NR.307 din 24 februarie 2010

Asupra cererii de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. /198/2007, reclamantul A A a chemat în judecată parata N F pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată aceasta la plata sumei de 4700 lei RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor făcute de el pentru consolidarea părții de 1, proprietatea pârâtei, din imobilul cu două camere, situat în comuna Cîineni, sat Robești și obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata. În motivarea cererii, reclamantul arată că în urma partajului succesoral de pe urma autorilor A M și A N, finalizat prin sentința civilă nr. 655/21.09.1995, casa autorilor a fost dobândită de părți în proporție de 1, fiecare primind câte o cameră și 1 din sală, pivniță și verandă. Precizează reclamantul că imobilul a fost edificat în anul 1920 din bârne, pe temelie de piatră, acoperit cu șiță și încă înainte de partaj se afla în stare avansată de degradare, astfel că pârâta , printr-o scrisoare l-a rugat să se ocupe de repararea imobilului. Arată că, după partaj, deși pârâta venea în localitate la locul situării imobilului nu a întreprins nimic pentru a-l repara deși atât reclamantul cât și Primăria i-au cerut acest lucru. Pentru că imobilul se degrada încontinuu reclamantul a luat hotărârea de a repara partea ce i se cuvenea din imobil și a obținut autorizațiile necesare, însă cu ocazia efectuării lucrărilor constructorii i-au spus că sunt necesare lucrări de consolidare la întregul imobil pentru ca acesta să nu se dărâme.Menționează reclamantul că a comunicat acest lucru pârâtei, însă aceasta nu a răspuns dar nici nu s-a opus efectuării lucrărilor. Astfel, arată reclamantul că a efectuat următoarele lucrări la imobil: a consolidat temelia pe toată lungimea foișorului (față, spate); a acoperit cu tablă toată casa; a construit altă scară , închizând-o pe cea veche stâlpul de susținere fiind putrezit; a acoperit scara. Solicită ca pârâta să-i plătească 1 din aceste cheltuieli, care erau necesare și urgente. In drept reclamantul si-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 998 C.Civ. În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar: copie notificare, copie dovadă de comunicare,copie calcul cheltuieli, copii planșe foto, copie B.I., copie sentința civilă nr.655/1995, copie cerere, copie certificat de urbanism, copie declarație, copie adresa nr. 2/4485/2001 și adeverința nr.2719/2007.Pârâta nu a formulat întâmpinare. Reclamantul a solicitat proba cu înscrisuri , proba testimonială cu doi martori și expertiză tehnică de specialitate, iar pârâta a solicitat proba cu înscrisuri și proba testimonială cu doi martori.Au fost audiați în cauză martorii P I, S P, Ș M și V I, declarațiile acestora atașându-se la dosarul cauzei. Expertiza tehnică a fost efectuată în cauză de expert tehnic judiciar in specialitatea construcții, C C.Prin sentința civila nr. 7 din 10.01.2008 pronunțată de Judecătoria Brezoi a fost admisa acțiunea formulată de reclamant si a fost obligata pârâta să plătească reclamantului suma de 6149 lei , reprezentând contravaloarea reparațiilor efectuate de reclamant la partea din imobil ce aparține pârâtei.  S-a dispus si obligarea pârâtei la plata sumei de 2390 lei reprezentând cheltuieli judiciare către reclamant.In motivarea sentinței instanța a arătat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 998 C.Civ, invocate de reclamant in acțiune si nici cele ale gestiunii de afaceri, invocate de apărătorul reclamantului oral in ședință, dar sunt îndeplinite toate condițiile îmbogățirii fără just temei, astfel încât cel care și-a mărit în mod nejustificat patrimoniul este obligat să restituie celui ce și-a micșorat patrimoniul în măsura creșterii patrimoniului său. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta. Prin decizia civila nr. 510/R/11.04.2008 Tribunalul Vâlcea a admis recursul formulat de  parata N F, împotriva  sentinței  civile nr.  din  10 ianuarie  2008, pronunțată de Judecătoria Brezoi  în dosarul nr. /198/2007, a casat sentința mai sus menționată și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond. Pentru a pronunța aceasta soluție Tribunalul a arătat ca instanța de fond a schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a reclamanților și a soluționat cauza in baza unui temei juridic  neinvocat  în proces și nepus în discuția părților, cum ar fi fost corect procedural legal.Cauza a fost reînregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr./198/2008. In rejudecare, la termenul din 09.09.2009 reclamantul si-a precizat acțiunea in sensul ca temeiul juridic este îmbogățire fără justă cauză și că în subsidiar insistă pe gestiune de afaceri. Pârâta a formulat întâmpinare fata de cererea precizatoare a reclamantului prin care a solicitat respingerea acțiunii, așa cum a fost precizată, arătând ca reclamantul a săvârșit un abuz de drept efectuând reparațiile fără nici o autorizare si trecând peste opoziția paratei. Reparațiile nu îi aduc nici un beneficiu din moment ce construcția urmează a fi demolată. Nu sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justa cauza deoarece patrimoniul pârâtei nu s-a mărit ca urmare a lucrărilor efectuate de reclamant.Reclamantul a depus la dosarul cauzei in copie declarație din 06.08.1988, iar parata a depus la rândul sau trei declarații. S-a dispus completarea raportului de expertiza pentru a  se evalua si sporul de valoare, adus de reparațiile efectuate de reclamant, părții de imobil ce aparține pârâtei.Raportul de expertiza completat se afla atașat la dosarul cauzei. Părțile au formulat concluzii scrise si au depus înscrisuri justificative in privința cheltuielilor de judecata.La termenul din 20.01.2009 pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii introduse de reclamant, față de caracterul subsidiar al acțiunii întemeiată pe îmbogățirea fără just temei, arătând ca reclamantul avea la dispoziție o acțiune in pretenții pentru o mică parte din îmbunătățiri. La același termen de judecată reclamantul și-a mărit câtimea obiectului cererii solicitând ca pârâta să fie obligată la plata sumei de 6961 lei sumă rezultând din expertiză și care reprezintă contravaloarea reparațiilor efectuate de reclamant la partea din imobil aparținând pârâtei plus sporul de valoare adus acesteia. Prin Sentința civilă nr. din 27 ianuarie 2009, Judecătoria Brezoi a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a admis în parte acțiunea obligând-o pe pârâtă la plata sumei de 6545 lei către reclamant, reprezentând contravaloarea micșorării patrimoniului acestuia ca urmare a efectuării reparațiilor la partea de imobil ce aparține pârâtei. De asemenea, a fost obligată pârâta la cheltuieli de judecată în cuantum de 4399,20 lei. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta solicitând modificarea acesteia, în sensul respingerii acțiunii, cu cheltuieli de judecată pentru fond și recurs. Prin Decizia civilă nr./R din 14 mai 2009 a fost admis recursul, casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare la aceiași instanță cu motivarea că se impune completarea expertizei tehnice deoarece nu toate îmbunătățirile aduse imobilului erau și necesare, respectiv consolidarea temeliei și zid de cărămidă putându-se înlocui stâlpul și grinda de lemn degradată, reparațiile accesului la beci, tencuieli la soclu în față și trotuarul de beton.Se recomandă ca expertul să identifice lucrările ce erau absolut necesare pe care să le evalueze în funcție de prețurile practicate în zonă. Un alt motiv de casare este încălcarea principiului „non reformatio in pejus”, instanța de fond agravând situația pârâtei în propria cale de atac. Cu ocazia rejudecării dosarul a fost înregistrat sub nr./198/2009. S-a suplimentat probatoriul în funcție de indicațiile instanței de control judiciar cu o expertiză tehnică, specialitatea construcții din conținutul căreia instanța reține că au fost efectuate ca îmbunătățiri necesare consolidarea temeliei cu soclu de beton și zid de cărămidă tencuit în valoare de 416 lei, înlocuirea stâlpului și grinzii degradate în valoare de 128 lei și refacerea acoperișului în valoare de 4175 lei, rezultând o valoare totală de 4719 lei. Față de probele dosarului instanța reține următoarele: Excepția inadmisibilității acțiunii este neîntemeiată deoarece se încalcă principiul liberului acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituție și art. 6 din C.E.D.O., astfel că aceasta urmează a fi respinsă. În ceea ce privește fondul cauzei se reține că imobilul este în coproprietate între cele două părți și la acesta reclamantul a executat o serie de lucrări de îmbunătățire. La executarea acestor lucrări pârâta nu și-a dat consimțământul așa cum rezultă din declarațiile martorilor Ș M și V I care menționează că între părți au existat neînțelegeri cu privire la repararea locuinței, pârâta dându-și acordul doar cu privire la acoperiș. În atare situație reclamantul a înțeles să efectueze lucrările pe riscul său și în baza temeiului juridic al îmbogățirii fără just temei, i se cuvin doar cheltuielile necesare, respectiv acele cheltuieli efectuate pentru conservarea lucrului și pe care însăși pârâta ar fi fost obligată să le facă.Așa fiind în baza art. 987 cod civil instanța va admite în parte acțiunea și va obliga pe pârâtă la plata sumei de 4719 lei cu titlu de contravaloare îmbunătățiri necesare aduse imobilului proprietatea acesteia. În baza art. 274 cod procedură civilă pârâta va fi obligată și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7199 lei către reclamant.

Bibliografie

[1.] Adam,I., 2011, Drept civil. Drepturile reale principale,Editura Lumina Lex,București.

[2.] Alunaru, C., 2007, Drept Civil.Drepturile reale,Editura Cordial Lex,Cluj Napoca .

[3.] Cărpenaru,D.,S., 2001,Imbogățirea fără just temei, ,în Revista „ Arbitraj de stat”

nr. 1/2001

[4.] Crăciunescu, C.,2009. Dreptul românesc în contextul exigențelor Uniunii Europene,

Ed.Hamangiu, București.

[5.] Cosmovici, P.,M.,2008,Drept civil, drepturi reale, obligații, Editura Cordial

Lex,Cluj-Napoca.

[6.] Craiovan, I.,2001,Teoria generală a dreptului,Ed.Sibila,Craiova.

[7.] Gherasim, D.,1998, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român,Ed.Academiei,

București.

[8.] Hamangiu,C.,Rosetti-Bălănescu,I.,Băicoianu,A.,2015, Tratat de drept civil român,

vol. II, Ediția aII-a, Ed.Hamangiu,București.

[9.] Lupan, E., Sabau-Pop, L,2007, Tratat de drept civil român. Persoanele, Ed C.H.

Beck, București.

[10.] Păun .C.,2009, Îmbogățirea fără justă cauză. Studiu comparativ în dreptul german și

român. Ed. Wolters Kluwer,București.

[11.] Pop , L.,2010, Tratat de drept civil , Ed Cordial Lex,Cluj-Napoca.

[12.] Pop, L., Popa I.F.,2012, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul

Juridic, București.

[13.] Poenaru E, 2012,Drept civil,Teoria generalăa obligațiilor civile,Editura Dacia Europa

Nova,Lugoj.

[14.] Stătescu ,C.,,2005,Drepturi reale și obligații civile, Editura Universitară,București.

Declarație

Subsemnata – BĂBUȚĂ IOANA ,declar pe propria-mi răspundere că lucrarea de licență intitulată „ FAPTUL JURIDIC LICIT, ÎN REGLEMENTAREA CIVILĂ ACTUALĂ”, la disciplina Obligațiile civile , îmi aparține, nu a fost plagiată, iar pentru întocmirea ei nu am consultat alte izvoare și materiale, în afara celor menționate la bibliografie, în conținutul lucrării și în notele de subsol.

Absolventă,