. Gestiunea, Finantarea Si Contabilitatea Stocurilor (s.c. Xyz S.a.)

1. CONȚINUTUL ȘI CARACTERISTICI ALE STOCURILOR CA MIJLOACE CIRCULANTE MATERIALE

1.1. CONȚINUTUL ȘI ROLUL STOCURILOR CA MIJLOACE CIRCULANTE MATERIALE

Mijloacele circulante sunt destinate să asigure continuitatea procesului de producție și circulație, fiind intr-o permanentă schimbare și transformare în cadrul unui circuit închis. Ele își schimbă forma succesiv în fiecare fază a circuitului economic, și anume în faza de aprovizionare, producție și desfacere. Deci pe parcursul circuitului economic, mijloacele circulante se găsesc concomitent, fie în sfera producției, fie a circulației. În funcție de forma succesivă pe care o îmbracă mijloacele circulante în fazele circuitului economic, ele se grupează în mijloace circulante materiale și bănești.

Mijloacele circulante materiale din sfera producției, spre deosebire de mijloacele fixe, se consumă în întregime într-un singur ciclu de exploatare, transferându-și valoarea integral asupra produselor la fabricarea cărora au participat. Consumându-se integral într-un singur proces de fabricație, pentru continuarea acestuia este necesară reînnoirea continuă a lor. În componența acestora intră materiile prime, materialele consumabile și semifabricate cumpărate.

Mijloacele circulante materiale din sfera circulației cuprind produsele finite, semifabricatele și mărfurile aflate în depozite.

În structura mijloacelor circulante materiale se încadrează stocurile propriu-zise și producția în curs de execuție.

Stocurile reprezintă mijloace circulante materiale:

deținute pentru a fi vândute în cursul normal al activității;

în curs de producție pentru o astfel de vânzare;

sub forma de materii prime sau de furnituri ce trebuie să fie consumate în procesul de producție sau de prestare servicii.

Această calificare nu depinde de natura elementului considerat, ci de destinația sa, care este puternic influențată de activitatea întreprinderii ce deține bunurile. De exemplu, terenurile și construcțiile constituie imobilizări în majoritatea întreprinderilor, dar ele sunt stocuri pentru un comerciant de bunuri imobiliare. De asemenea, stocurile pot să aibă o natura necorporală (imaterială). Astfel în întreprinderile prestatoare de servicii, lucrările realizate și nefacturate, la închiderea exercițiului constituie stocuri.

În cadrul stocurilor propriu-zise se includ:

mărfurile, respectiv bunurile cumpărate și revândute fără nici o transformare;

materiile prime, care participă direct la fabricarea produselor și se regăsesc în produsul finit integral sau parțial, fie în starea lor inițială, fie transformată;

materialele consumabile (materiale auxiliare, combustibili, materiale pentru ambalat, piese de schimb, semințe și materiale de plantat, furaje și alte materiale consumabile), care participă sau ajută la procesul de fabricație sau de exploatare, fără a se regăsi de regul~ în produsul finit;

ambalajele, care cuprind bunurile necesare pentru protecția materialelor și mărfurilor pe timpul transporturilor și depozitării sau pentru prezentarea lor comercială. În această categorie de stocuri se cuprind: ambalajele refolosibile, achiziționate goale sau odată cu materialele și mărfurile achiziționate; precum și cele confecționate de unitate și cele restituite de clienți, potrivit contractelor încheiate cu aceștia.

După modul cum participă la circuitul economic, distingem următoarele categorii:

1) ambalaje pierdute (nerecuperabile), vândute clientului, odată cu marfa (hârtie de ambalat, sticle din material plastic, cutii metalice, sfoară, etc.); valoarea lor fiind inclusă în prețul mărfurilor vândute;

2) ambalaje recuperabile sunt ambalajele susceptibile de a fi conservate în mod provizoriu de terți și pentru care furnizorul se angajează să le recupereze în anumite condiții (sticle, borcane, navete din plastic, lăzi, etc.);

3) ambalaje mixte, respectiv ambalaje care în anumite condiții pot fi considerate ca fiind pierdute (nerecuperabile), iar în altele ca fiind recuperabile.

Normele contabile din țara noastră prevăd ca atunci când anumite stocuri îndeplinesc funcția de ambalaje, ele să fie contabilizate , nu ca ambalaje, ci ca o forma particulară de stocuri.

Astfel, ambalajele și materialele de ambalat executate în secțiile de fabricație ale întreprinderii pentru a fi vândute ca atare se cuprind în stocurile de produse finite.

Ambalajele de natura obiectelor de inventar (lăzi, saci de iută sau hârtie), care nu circulă pe bază de decontare, ci se folosesc numai în interiorul unității patrimoniale, se înregistrează în contabilitate la categoria obiectelor de inventar.

Ambalajele (paletele, lăzile și containerele), de natura mijloacelor fixe care aparțin unității patrimoniale, folosite pentru transportul materialelor și mărfurilor în interiorul și în afara unității se înregistrează în contabilitate în categoria mijloacelor fixe.

produsele, reprezintă bunuri, lucrări și servicii obținute în diferite faze din procesul de fabricație sau ale activității de exploatare destinate livrării terților și în unele cazuri pentru consumul intern.

În structura produselor se disting:

semifabricatele, care reprezintă acele produse a căror proces tehnologic a fost terminat într-o secție, fază de fabricație și care trec în continuare în procesul tehnologic al altei secții (faza de fabricație) sau se livrează terților;

produsele finite, adică produsele care au parcurs toate fazele procesului de fabricație și nu mai au nevoie de prelucrări ulterioare în cadrul unității, urmând a fi depozitate în vederea livrării sau expediate direct terților;

produsele reziduale, reprezentând rebuturile, materialele recuperabile sau deșeurile, obținute din procesul prelucrării materiei prime.

animalele și pasările, respectiv animalele achiziționate sau obținute, crescute și folosite pentru reproducție; animalele și păsările puse la îngrășat pentru a fi valorificate; pentru producție (pentru lâna, lapte, blană), precum și coloniile de albine. De asemenea, animalele de muncă se cuprind în activele imobilizate, la categoria mijloacelor fixe.

obiectele de inventar și baracamentele, reprezintă bunuri cu o valoare mai mică decât limita prevăzută de lege, pentru a fi considerate mijloace fixe, indiferent de durata lor de serviciu, sau cu o durata mai mică de un an, indiferent de valoarea lor, precum și bunurile asimilate acestora: echipamentul de protecție, echipamentul de lucru, îmbrăcămintea specială, mecanismele, dispozitivele, verificatoarele, SDV-urile, aparatele de măsura și control, matrițele folosite la executarea anumitor produse și alte obiecte similare.

Baracamentele și amenajările provizorii, sunt bunurile achiziționate sau construite de unitățile patrimoniale, pentru executarea lucrărilor și prestațiilor în construcții. Nu se includ în această categorie, lucrările de organizare la care prin demontare sau demolare nu se recuperează materiale (platforme betoane, drumuri și căi de acces, gropi de var și altele).

Producția în curs de execuție, reprezintă cea de-a doua componentă a activelor circulante materiale, fiind producția care nu a trecut prin toate stadiile de prelucrare, prevăzute în procesul tehnologic, precum și produsele terminate, dar nesupuse probelor și recepției tehnice sau necompletate în întregime. De asemenea, în aceasta categorie se includ și lucrările și serviciile, precum și studiile în curs de execuție sau neterminate.

Toate categoriile de bunuri menționate sunt considerate ca fiind proprietatea unității patrimoniale care le deține, în cadrul acestora incluzându-se și bunurile aflate în custodie, în prelucrare sau în consignație, la terți, dar care se înregistrează distinct în contabilitate, pe categorii de stocuri.

Astfel, după apartenența la patrimoniu, stocurile cuprind:

a) stocuri ce fac parte din patrimoniul propriu, reprezintă stocuri aflate în gestiunea întreprinderii. Caracteristica acestei structuri de stocuri o constituie faptul că ele se găsesc în spa#iile proprii, cum sunt: depozite, magazii, magazine, locuri de producție etc., sau se afl# la terți sub forma de materii și materiale aflate la terți, obiecte de inventar aflate la terți, mărfuri în custodie sau consignație la terți etc.

b) stocuri ce nu fac parte din patrimoniul propriu, dar aflate în gestiune. Acestea sunt reprezentate de stocurile primite spre prelucrare sau reparare, ori în custodie sau consignație.

Având în vedere proveniența lor, stocurile se grupează în:

a) stocuri provenite din afara unității, prin procesul de aprovizionare (cumpărare): materii prime, materiale, obiecte de inventar, mărfuri, etc.;

b) stocuri provenite din producție proprie: produse, animale, obiecte de inventar etc.

Funcționarea normală a întreprinderii necesită, imobilizarea permanentă în stocul necesar continuității activității. Pentru a se asigura o rentabilitate a activității, în gestiunea financiară se operează cu noțiunea de stoc optim.

Pentru a se preîntâmpina anumite perturbații în procesul aprovizionării, unitățile patrimoniale își pot constitui și stocuri de securitate. În cazul materialelor supuse fluctuației prețurilor, în condițiile în care există și surplusuri de trezorerie, se pot realiza cumpărări pentru a se conserva stocuri de speculație.

1.2. CARACTERISTICI ALE STOCURILOR ÎN CADRUL SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

Principalele caracteristici ale stocurilor pot fi sintetizate astfel:

se află succesiv și neîntrerupt în diferite faze ale procesului de producție și comercializare;

descriu în cadrul unei perioade de gestiune mai multe circuite (rotații);

sunt destinate fie a fi consumate la prima utilizare (materii prime, materiale consumabile etc.), fie a fi vândute în aceeași stare (mărfurile) sau după prelucrare (produsele);

contribuie la realizarea cifrei de afaceri a unității și la valorificarea capitalului.

Aceste caracteristici fac ca stocurile să dețină un rol important în formarea rezultatului exercițiului.

Numeroase companii, în special cele producătoare, încearcă să-și reducă stocurile prin trecerea la un mediu de operare în timp real (just-in-time). În acest mediu în loc să acumuleze stocuri pentru utilizarea ulterioară, unitățile colaborează îndeaproape cu furnizorii pentru a coordona și a prognoza aprovizionările astfel încât bunurile să sosească în timp util pentru a fi consumate. Astfel, mai puțin capital este imobilizat în stocuri, iar costurile legate de păstrarea stocurilor sunt reduse considerabil. Nivelul stocurilor influențează în mod evident volumul producției, calitatea acesteia, modul de valorificare și de realizare a producției. Nu orice nivel al stocurilor este favorabil întreprinderii. Astfel un nivel minim poate genera opriri nejustificate ale procesului de producție, datorită unor disfuncționalități care pot să apară în cadrul circuitului furnizor-beneficiar. Un nivel prea ridicat al stocurilor poate determina imobilizări importante de stocuri care vor fi lipsite de mișcare o anumita perioadă, în care se va resimți nevoia de mișcare de fonduri în cadrul altor compartimente funcționale. Nivelul optim al stocurilor este cel care ține seama de condițiile reale de aprovizionare, tehnologice, de producție și comercializare, de reducere a capitalurilor blocate, fiind orientat spre accelerarea rotației fondurilor și a rentabilității economice. Stocurile trebuie evaluate la valoarea cea mai mica dintre costul istoric și valoarea netă realizabilă. Costul istoric trebuie să includă o alocare sistematică a costurilor generale de producție care se referă la aducerea stocurilor în poziția și amplasarea lor prezentă. Alocarea costurilor generale fixe se face în baza capacității normale a spațiilor de producție. Costul trebuie determinat pe o baza specifică de identificare pentru mărfuri care în mod normal nu sunt fungibile sau produse finite și separate pe proiecte distincte. Astfel trebuie utilizată metoda prima intrare, prima ieșire (FIFO) sau formula costului mediu ponderat sau metoda ultima intrare, prima ieșire (LIFO). Pentru stocuri ce au caractele producătoare, încearcă să-și reducă stocurile prin trecerea la un mediu de operare în timp real (just-in-time). În acest mediu în loc să acumuleze stocuri pentru utilizarea ulterioară, unitățile colaborează îndeaproape cu furnizorii pentru a coordona și a prognoza aprovizionările astfel încât bunurile să sosească în timp util pentru a fi consumate. Astfel, mai puțin capital este imobilizat în stocuri, iar costurile legate de păstrarea stocurilor sunt reduse considerabil. Nivelul stocurilor influențează în mod evident volumul producției, calitatea acesteia, modul de valorificare și de realizare a producției. Nu orice nivel al stocurilor este favorabil întreprinderii. Astfel un nivel minim poate genera opriri nejustificate ale procesului de producție, datorită unor disfuncționalități care pot să apară în cadrul circuitului furnizor-beneficiar. Un nivel prea ridicat al stocurilor poate determina imobilizări importante de stocuri care vor fi lipsite de mișcare o anumita perioadă, în care se va resimți nevoia de mișcare de fonduri în cadrul altor compartimente funcționale. Nivelul optim al stocurilor este cel care ține seama de condițiile reale de aprovizionare, tehnologice, de producție și comercializare, de reducere a capitalurilor blocate, fiind orientat spre accelerarea rotației fondurilor și a rentabilității economice. Stocurile trebuie evaluate la valoarea cea mai mica dintre costul istoric și valoarea netă realizabilă. Costul istoric trebuie să includă o alocare sistematică a costurilor generale de producție care se referă la aducerea stocurilor în poziția și amplasarea lor prezentă. Alocarea costurilor generale fixe se face în baza capacității normale a spațiilor de producție. Costul trebuie determinat pe o baza specifică de identificare pentru mărfuri care în mod normal nu sunt fungibile sau produse finite și separate pe proiecte distincte. Astfel trebuie utilizată metoda prima intrare, prima ieșire (FIFO) sau formula costului mediu ponderat sau metoda ultima intrare, prima ieșire (LIFO). Pentru stocuri ce au caracteristici similare din punct de vedere al naturii și utilizării lor, trebuie utilizată aceeași metodă de evaluare a costului. Totuși metode diferite de evaluare a costului se justifică în cadrul stocurilor ce au caracteristici diferite. Stocurile trebuie clasificate (în bilanț sau anexe) într-o manieră corespunzătoare activității comerciale respective și este necesară evidențierea valorilor pentru fiecare clasificare. Prezentările informațiilor solicitate trebuie să includă politicile contabile adoptate, metoda de evaluare a costului utilizată și fie costul stocurilor recunoscută ca o cheltuială, fie cheltuielile de exploatare corespunzătoare veniturilor, clasificate după natura acestora.

CAP.2. ORGANIZAREA ȘI ECONOMIA S.C. PANGRAM S.A. REȘIȚA

2.1. Considerente generale

Activitatea economică se desfășoară în cadrul și prin intermediul unor entități individualizate și autonome. Existenta entităților autonome decurge dintr-o multitudine de factori și de condiții: teritorializarea resurselor, dimensionarea dată, relativ limitată, a fiecărui factor; varietatea posibilităților de folosire rațională a resurselor; inițiativa particulară a subiecților de proprietate; manifestările agenților economici etc.

Întreprinderea este acea unitate economică producătoare care se caracterizează printr-un gen specific de activitate, printr-o funcționalitate și organizare tehnologică, prin capacitatea de a produce anumite bunuri, de a se conduce și gestiona rațional, precum și prin autonomia sa financiară.

Tranziția spre economia de piață a impus conceperea unei noi tipologii a întreprinderilor, pe baza unor criterii specifice, economice și juridice după cum urmează: întreprinderi persoane fizice, întreprinderi asociere, întreprinderi societăți comerciale (societăți în nume colectiv, societăți în comandita simplă, societăți pe acțiuni, societăți în comandita pe acțiuni si societăți cu răspundere limitată).

Ținând cont de aceste aspecte și tema lucrării vom lua ca studiu de caz o întreprindere societate comercială pe acțiuni. Aceasta este o formă de întreprindere care se constituie prin contract de societate și statut. În societatea pe acțiuni, capitalul social este reprezentat prin acțiuni emise de societate, care după modul de transmitere, pot fi nominative sau la purtător, felul acțiunilor fiind determinat prin actul constitutiv.

Astfel, am propus pentru studiul de caz Societatea Comerciala PANGRAM Societate pe Acțiuni.

SC PANGRAM SA a luat ființă în septembrie 1995, profilul inițial de activitate fiind producția de paste făinoase. Piața inițială a desfacerilor s-a limitat la arealul oferit de municipiul Reșița, dar volumul vânzărilor a crescut rapid și sănătos, ca urmare a politicii managementului firmei, la acel moment fiind singura unitate producătoare de paste făinoase din oraș.

Obiectul principal de activitate constă în producția de paste făinoase și comercializarea en-gross și en-detail a produselor din producție proprie, conex celui principal este comercializarea diferitelor produse alimentare.

SC PANGRAM SA din Reșița angajează primele cheltuieli legate de producție în septembrie 1995 prin achiziționarea unui prim utilaj de producție a pastelor făinoase de la Delta TehnologieAlimentari, din Italia , având o capacitate de 60 kg. paste/oră., primele venituri realizându-se în luna decembrie a aceluiași an.

În scurt timp de la înființare, conducerea firmei a constatat imposibilitatea acoperirii cererii de paste făinoase, ceea ce a determinat societatea să hotărască achiziționarea unei noi mașini pentru producerea pastelor făinoase, în luna noiembrie a anului 1996, având o capacitate de 60 kg./oră. În cursul anului 1997 prin eforturi proprii (autodotare) firma a mărit capacitatea de producție cu încă 60 kg paste/oră.

Activitatea productivă s-a desfășurat de la început într-un spațiu închiriat de la S.c Agrocomerț Caraș S.a. Firma a cumpărat de pe piața secundară acțiuni Agrocomerț Caraș S.a. În vara anului 1998, societatea analizată a ajuns să dețină cca. 30% din acțiunile firmei Agrocomerț S.a. În luna iunie 1998 S.C. PANGRAM S.A. a participat la licitația organizată de către F.P.S. București, pentru vânzarea pachetului majoritar de acțiuni la S.c. Agrocomerț Caraș S.a. Prin adjudecarea acestui pachet, S.C. PANGRAM S.A. a ajuns să dețină o cotă de cca. 96% din acțiunile Agrocomerț Caraș S.A. La scurt timp s-a realizat fuziunea prin absorbție a celor două firme, adică S.C. PANGRAM S.A. a absorbit S.c. Agrocomerț Caraș S.a.

Încă din toamna anului 1997, S.C. PANGRAM S.A. a luat legătura cu firma Gima Inter din Elveția, în vederea achiziționării a două linii industriale pentru producție paste scurte, de fabricație Buhler, având o capacitate de 300, respectiv 400 kg. paste /oră.

În cursul anului 1998 firma a obținut un credit pentru investiții de la BRD, a încheiat contractul cu Gima Inter, iar în septembrie 1998 utilajele au sosit la Reșița. O parte din fostele depozite de legume și fructe ale Agrocomerț Caraș, aflate în stare avansată de degradare, au fost reabilitate și transformate în hala de producție.

Cele două linii industriale inclusiv infrastructura aferentă au fost montate în timp record, în decembrie 1998 efectuându-se primele probe tehnologice, iar în ianuarie 1999 a început producția pe linia de 400 kg./oră, în februarie a început producția pe linia de 300 kg./oră.

În paralel cu montarea liniilor industriale și demararea activității de producție, S.C. PANGRAM S.A. a acționat pentru realizarea unei rețele proprii de distribuție.

Cele doua linii industriale, de capacitate relativ mică , s-au dovedit o alegere buna pentru piața din România, datorită unei flexibilități sporite în realizarea sortimentelor cerute pe piață.

Desfacerea pastelor făinoase scurte produse pe liniile industriale Buhler a crescut progresiv, o dată cu extinderea rețelei de vânzări (evident cu unele fluctuații inerente caracterului sezonier al consumului de paste făinoase). Utilajele artizanale cumpărate de la D.T.A. Italia continuă să funcționeze, ele acoperă o gamă de sortimente cerute pe piață, care nu pot fi produse pe nici un fel de linii industriale.

În primăvara anului 1999, S.C. PANGRAM S.A. a achiziționat de la firma Ziegler, Ungaria, două utilaje pentru producție aperitive sărate pe care le-a pus imediat în funcțiune. În acest domeniu pe piața din România, concurența este practic inexistentă.

Specialiștii firmei au pus la punct o rețetă și o tehnologie care corespunde specificului pieței din România, astfel încât cererea a depășit capacitatea de producție, situație în care au fost achiziționate, succesiv încă două utilaje de același tip.

Încă de la începutul activității de producție conducerea firmei a manifestat interes pentru implementarea unui Sistem propriu pentru Asigurarea Calității, în concordanță cu standardele de Stat în vigoare în România, precum și pentru elaborarea unor Standarde de Firmă cu exigențe sporite.

S-a acționat de asemenea pentru implementarea metodelor moderne de prelucrare a informației. Firma dispune în prezent de o puternică rețea de calculatoare instalate atât la sediul din Reșița, cât și la punctele de lucru din țară, de un program performant de evidențe contabile propus de o firma de specialitate, precum și de o serie de programe necesare diverselor compartimente ale firmei (producție, vânzări-marketing, asigurarea calității etc.) realizate în regie proprie.

Începând cu anul 2000, S.C. PANGRAM S.A. a început să desfacă prin rețeaua proprie de vânzări și mărfuri produse de alte firme din țară sau din import pentru a spori eficiența acestei rețele, în special în perioadele când consumul de paste înregistrează scăderi sezoniere.

Pentru finanțarea investițiilor enumerate mai sus, firma a apelat în repetate rânduri la credite bancare. Societatea și-a onorat întotdeauna la timp și integral obligațiile față de creditori, precum și față de F.P.S. București, la achiziționarea pachetului majoritar de acțiuni al S.c. Agrocomerț Caraș S.a. cu privire la investițiile pe care s-a angajat să le facă.

2.2. Forma juridică de organizare și cadrul legal de constituire

Denumirea și sediul firmei

Situată în partea de sud-vest a României în orașul de reședință a județului Caraș-Severin, str.Timișorii nr. 4.

Cadrul legal de constituire

Anul înființării este septembrie 1995, fiind persoană juridică română, constituită ca societate comerciala mixtă româno-germană pe acțiuni și își desfășoară activitatea în conformitate cu contractul societății, a statutului și a legislației române în materie, respectiv legea 31/1990, iar capitalul este integral privat. Societatea este titular de drept asupra patrimoniului care îl deține. De asemenea asupra dreptului de proprietate al activelor patrimoniale nu se înregistrează revendicări. Registrele și evidențele contabile sunt întocmite în conformitate cu legislația română în vigoare și nu s-au înregistrat nereguli privind fiscalitatea în evidența contabilă.

La data înființării, capitalul social total era de 35.580.000 lei din care 10.000 $ SUA, reprezentând 17.790.000 lei la cursul de 1779 lei pentru 1 $ SUA și 17.790.000 lei aport în numerar, împărțit în 3558 acțiuni nominative cu valoare de 10.000 lei fiecare acțiune.

Număr de înregistrare la Oficiul Registrului Comerțului: J11/1179/1994

Cod fiscal: R 6695683

Banca: BRD Reșița

Contul: 251100996012715

Capital social la înființare: 13.609.000.000 lei

Durata de funcționare: nelimitată

2.3. Volumul afacerilor și structura producției

2.3.1. Structura producției

În condițiile economice actuale, optica „a vinde ce s-a produs” a eșuat în majoritatea cazurilor. Astfel, firma trebuie să pornească necondiționat de la cerințele consumatorilor, trebuie deci să adopte optica „a produce ceea ce se vinde”. Prin urmare piața în aval are o însemnătate deosebită, punctul de pornire în activitatea agentului economic constituindu-l identificarea și comensurarea corectă a cererii.

Trebuie să existe o corelare cât mai bună între cerințele pieței, realizarea ofertei și asigurarea resurselor necesare.

S.C.PANGRAM S.A. produce diverse sortimente de paste făinoase scurte pe cele două linii industriale de fabricație Buhler, trei sortimente de paste lungi pe utilajele de fabricație Delta tehnologie Alimentari, aperitive sărate pe utilajele de fabricație Ziegler.

O activitate aparte poate fi considerată cea desfășurată de rețeaua proprie de distribuție, care are o pondere însemnată în cadrul firmei, atât prin numărul angajaților implicați, cât și prin valoarea mijloacelor utilizate (automobile de diverse tipuri, depozite etc.

Succesul unui agent economic depinde în mare măsură de asigurarea cu resurse materiale în cantități necesare, de o calitate corespunzătoare și un preț acceptabil, disponibile la timpul potrivit pe piață.

În categoria materiilor prime utilizate pentru obținerea produselor se includ: beta caroten, făină grifică, făină TL-50, bicarbonat, brânză, boia, piper , precum și folie ambalaj, folie polietilena și saci polietilenă.

În categoria materialelor consumabile se includ: pungi, folie, ace de gămălie, caiete, creioane, pixuri, lipici, tuș, etc.

În categoria produselor obținute de către unitate se includ diverse sortimente de paste făinoase lungi, scurte și aperitive sărate.

În categoria mărfurilor se includ: ciocolată rom, bănuți ciocolată, muștar, vegeta, alune, migdale, semințe, nucă de cocos etc.

2.3.2. Piața actuală

Referitor la situația actuală și potențială a pieței este necesar ca firma să păstreze o atitudine foarte vigilentă, să culeagă informațiile referitoare la situația pieței și la tendințele acesteia, să aibă capacitatea să se adapteze la modificările impuse de piață.

S.C. PANGRAM S.A. își desface produsele pe întreg teritoriul țării, sistemul de vânzări fiind organizat pe două secțiuni distincte:

Rețeaua proprie de vânzare care cuprinde 14 depozite localizate în principalele orașe din Banat – Transilvania dotate cu personalul și logistica necesară (automobile, calculatoare conectate în rețeaua E-mail, telefoane, fax-uri, etc.), 24 de agenți proprii de vânzări, gestionări, supervisori, marchandiseri.

Un birou de vânzări directe la clienți care deservește marile lanțuri de supermagazine situate în diverse localități din țară, precum și firme de distribuție în special din zona extracarpatică.

Având în vedere și mijloacele de transport de care dispune firma, marfa ajunge la cca. 5000 de clienți în toata țara.

Unitatea patrimonială trebuie să desfășoare o anliză complexă, sistematică și permanentă a mediului său ambiant. Orice strategie adoptată trebuie să țină seama de restricțiile impuse de mediu, dar și să valorifice toate opotunitățile ce îi sunt oferite de acesta.

Dintre clienții cei mai importanți enumerăm:

BILLA ROMÂNIA

SC HIPROMA SA BUCUREȘTI

SC GIMROM HOLDING SA

METROU COPY FOOD SRL

Aprovizionarea cu materii prime (făină) se face din Ungaria de la firma Del Gabona Malomipari RT Szeged, pe bază de contract.

Pentru celelalte materii prime: praf de ou, ulei de palmier, colorant alimentar, aprovizionarea se face pe bază de comenzi.

Principalii furnizori sunt:

AVICOLA BRAȘOV

AVICOLA BACĂU

MTC CLUJ

Pentru rentabilizarea rețelei proprii de distribuție începând cu luna mai 2000, s-a introdus ca produs complementar atât cantitativ cât și valoric produsele MOGYI (semințe, fistic, alune, arahide, stafide, nucă de cocos).

În acest sens s-a încheiat un contract cu firma Mogyi România SRL care este valabil până la 31.12. 2002.

2.3.3. Potențialul uman

Resursa umană este cea mai prețioasă, ea fiind singura dotata cu capacitatea de a-și cunoaște și învinge propriile limite.

Tabelul 1

Evoluția personalului

Se observă o creștere a numărului de personal, creștere care este justificată, datorită creșterii în aceeași proporție a productivității muncii.

2.3.4. Situația financiar – patrimonial

Situația financiar patrimonială a firmei reprezintă o anumită stare a capitalului din punct de vedere al existenței, al rezultatelor obținute și al competenței materiale. Cei interesați în cunoașterea situației financiar–patrimoniale a firmei sunt: asociații/acționarii, managementul firmei, băncile, partenerii de afaceri, organele puterii administrative și locale, organele judecătorești, concurența (în vederea elaborării de politici eficace de consolidare a poziției pe piață) etc.

2.3.4.1.Tendința afacerii

Cifra de afaceri constituie în sine unul dintre cele mai importante obiective strategice ale firmelor, este principala formă de venit a întreprinderii. Indicatorul exprimă veniturile obținute din vânzarea producției și a mărfurilor. Reprezintă volumul total al afacerilor firmei evaluate la prețul pieței.

Cu ajutorul cifrei de afaceri se oferă posibilitatea de a realiza o primă apreciere asupra poziției strategice deținută de firmă în cadrul pieței sau altfel spus se poate aprecia dacă întreprinderea contează sau nu pe piață.

Ca relație de calcul, cifra de afaceri se obține prin însumarea veniturilor realizate din comercializare cu veniturile obținute din vânzarea produselor proprii.

Tabelul 2

Evoluția cifrei de afaceri

Evoluția cifrei de afaceri

Figura 2.1. Evoluția în timp a cifrei de afaceri

Se poate observa că nivelul absolut al cifrei de afaceri este în creștere de la un an la altul, astfel dacă în anul 1999 era de 23.085 mil. lei, în anul 2001 era de 132.967 mil. lei, deci a crescut cu 109.882 mil. lei.

În mărimi relative se constată că în anul 2001, nivelul cifrei de afaceri este de 5,76 ori mai mare față de anul 1999.

Observăm astfel o tendință crescătoare a cifrei de afaceri de la un an la altul, ceea ce înseamnă o sporire a rentabilității firmei.

Modificarea cifrei de afaceri într-un sens sau altul este determinată de modificarea volumului vânzărilor, modificarea structurii fizice a vânzărilor și modificarea prețului unitar de vânzare.

2.3.4.2. Structura bilanțieră

În bilanț, stocurile se regăsesc la capitolul „Active circulante”, rândurile 21”Materii prime și materiale consumabile” și 23 „Produse finite și mărfuri”.

În contul de profit și pierdere:

cheltuielile componente ale costului stocurilor sunt reflectate în funcție de natura lor. Costul bunurilor vândute este prezentat în nota 4 la situațiile financiare, intitulată „Analiza rezultatului din exploatare” ;

variația stocurilor este înscrisă la rândurile 05 și 06 “Variația stocurilor”;

Situațiile financiare trebuie să prezinte următoarele informații referitoare la stocuri:

politicile contabile adoptate la evaluarea stocurilor, inclusiv metodele folosite pentru determinarea costului, informații regăsite în nota nr. 6 la situațiile financiare, intitulată „Principii, politici și metode contabile”;

valoarea contabilă totală a stocurilor și valoarea contabilă a categoriilor de stocuri (mărfuri, materii prime, materiale, obiecte de inventar, ambalaje, produse finite);

valoarea contabilă a acelor stocuri care au fost înregistrate la valoarea realizabilă netă;

valoarea oricăror stornări (reluări la venituri) ale diminuării valorii stocurilor;

valoarea stocurilor depuse drept garanție în contul datoriilor.

Situațiile financiare trebuie să prezinte una dintre următoarele informații:

costul stocurilor, recunoscut ca o cheltuială în cursul perioadei; sau

costurile de exploatare aferente veniturilor, clasificate după natura lor și recunoscute ca o cheltuială în cursul perioadei.

Tabelul 3

Situația financiar-patrimonială a SC Pangram SA

– mil. lei-

Potențialul tehnic și tehnologic urmărește aprecierea stării și utilizării tehnologiilor prin care se înțelege valoarea resurselor tehnologice stăpânite de întreprindere în cadrul unei strategii globale și într-un context concurențial dat.

Astfel, întreprinderea analizată are în dotare:

Imobilizări corporale: calculatoare Pentium III, mașini, utilaje și instalații de lucru, clădiri, depozite, mijloace de transport.

Mijloacele de transport aflate în dotarea firmei sunt utilizate preponderent pentru satisfacerea necesităților Compartimentului de vânzări, societatea dispunând de 5 autocamioane de 10 tone de fabricație româneasca (două cu remorcă), un tir de fabricație IVECO, 8 autoutilitare Dacia carosate, 19 microbuze de diferite tipuri (Daewoo, IVECO, Mercedes, Fiat), 11 autoturisme de diferite tipuri (majoritatea de fabricație Daewoo). Cea mai mare parte din vehicule sunt prevăzute cu autocolante pentru promovarea produselor.

Starea de funcționare a mijloacelor fixe: bună

Performanțe: bune

Impactul asupra mediului: slab (mijloacele de transport respectă normele Euro II)

Imobilizări necorporale: program informatic de gestiune

Putem observa faptul că activele imobilizate (imobilizări corporale, imobilizări necorporale și financiare) au cunoscut o creștere cu 130% în anul 2001 față de anul de bază.

Structura stocurilor

În activul bilanțier, activele circulante sunt înscrise în ordinea lichidității crescătoare, de la activele cele mai puțin lichide până la cele mai lichide. Stocurile sunt considerate activele circulante materiale cel mai puțin lichide, urmate de postul Creante și în final postul Disponibilități.

Tabelul 4

Structura stocurilor

Figura 2.2. Evoluția stocurilor

Rata stocurilor reflectă ponderea activelor circulante cel mai puțin lichide în totalul activului.

Nivelul acestei rate este influențată de:

sectorul de activitate unde își desfășoară activitatea întreprinderea;

durata ciclului de exploatare: rata stocurilor este ridicată la întreprinderile cu durata ciclului de exploatare lung față de întreprinderile cu ciclu de exploatare scurt la care este redusă;

factori conjuncturali și condițiile pieței: elementele speculative pot determina creșterea sau reducerea ratei, mai ales dacă ne referim la modificarea prețurilor materiilor prime.

Se observă faptul că în dinamică rata prezintă o tendință de creștere de la un an la altul, ceea ce înseamnă ca ponderea stocurilor crește ca urmare a modificării valorii lor într-o proporție mai mare decât cea a activului total, situație favorabilă, datorită realizării unei cifre de afaceri într-o proporție superioară. Creșterea stocurilor se admite ca fiind justificată, datorită faptului că indicele de modificare a cifrei de afaceri crește într-o măsură mai mare decât indicele de modificare a stocurilor. Astfel indicele cifrei de afaceri a fost în anul 2000 de 2,53, iar în anul 2001 de 2,27, respectiv indicele de modificare a stocurilor de 1,73 în anul 2000, iar în 2001 de 1,83.

Figura 2.3. Evoluția în structură a stocurilor

Rata materiilor prime reflectă ponderea materiilor prime în cadrul stocurilor totale. Se observă o creștere a materiilor prime de la 5% în anul 1999 la 18% în ultimul an de analiză.

Creșterea ponderii materiilor prime în total stocuri înseamnă că:

firma și-a supradimensionat stocul de aprovizionat;

există materii prime în stoc ce nu-și mai găsesc utilitatea în producție;

se fac aprovizionări mai mari datorită deficitului de anumite materii prime pe piață.

Rata materialelor consumabile reflectă ponderea materialelor consumabile în total stocuri. Pe perioada analizată stocurile cu materialele consumabile cunosc o scădere de la 19% în anul de baza la 8% în ultimul an.

Rata obiectelor de inventar se calculează ca raport între obiectele de inventar ale firmei și stocurile totale existente în patrimoniu. Din grafic se observă faptul că în anul 1999, respectiv 2000 aceste elemente de stocuri au o valoare nesemnificativă, iar în 2001 o pondere de 6% din totalul stocurilor.

Rata produselor finite se determină ca raport între produse finite și total stocuri, observându-se o diminuare a ponderii acestora de la 76% în anul de baza la 32% în anul 2001, adică o scădere cu 44% față de anul de bază.

Rata mărfurilor reflectă ponderea mărfurilor în stocurile totale ale firmei, înregistrând o creștere permanentă pe perioada analizată de la 32% în anul 2000 la 36% în ultimul an de analiză.

Trebuie menționat faptul că în cadrul firmei analizate, în structura stocurilor nu există producție neter

Soldurile intermediare de gestiune sunt prezentate în Anexa 1.

Figura 2.3. Evoluția producției exercițiului, valorii adăugate și marjei comerciale

Soldurile de gestiune prezentate cuprind următorii indicatori:

Marja comercială (adaosul comercial), care reprezintă excedentul vânzărilor de mărfuri în raport cu costul de achiziție. Acest indicator este unul de apreciere al performanțelor activității comerciale și prezintă importanță doar în cazul comercializării mărfurilor cu ridicata sau cu amănuntul. Se constată astfel o creștere în ultimii doi ani, fapt datorat creșterii vânzărilor de mărfuri într-o măsură mai mare decât costurile lor.

Producția exercițiului este rezultatul economic care reflectă cel mai bine activitatea globală a întreprinderii, făcând practic legătura între producție și comercializare.

Producția exercițiului reprezintă totalitatea bunurilor și serviciilor produse de firma pe o perioadă de un an. Principalele elemente componente ale sale sunt:

producția vândută, producția stocată și producția imobilizată.

Pe perioada analizată se observă o creștere accentuată a producției exercițiului de la 26.257 mil. lei în anul de bază la 71.401 mil. lei în anul 2001, datorită creșterii producției vândute.

Valoarea adăugată, care exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea unor factori de producție, îndeosebi a factorilor de muncă și capitalului, peste valoarea bunurilor și serviciilor de la terți în cadrul activității curente. Se calculează ca diferență dintre suma producției exercițiului cu marja comercială și consumurile de la terți.

Valoarea adăugată a crescut de 4,88 ori în anul 2001 față de anul 1999, ceea ce reprezintă bogăția creată de întreprindere în această perioadă de timp.

Excedentul brut din exploatare, care exprimă o acumulare brută din activitatea de exploatare, adică operații legate de activitatea industrială, activitatea comercială, prestări servicii, reprezentând o resursă importantă cu impact asupra rentabilității economice și a capacității potențiale de autofinanțare (amortizare, provizioane, profit) a firmei. În anii de analiză indicatorul cunoaște o evoluție ascendentă, de la 3712 mil. lei în anul 1999 la 24.977 mil. lei în ultimul an, ceea ce înseamnă o creștere cu 572% în anul 2001.

Rezultatul exploatării reprezintă mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare prin deducerea tuturor cheltuielilor de exploatare din veniturile din exploatare. Acest indicator cunoaște o creștere reală pe perioada analizată, de la 2374 mil. lei în anul 1999 la 20.332 mil. lei în anul 2001.

Rezultatul curent care este determinat de rezultatul exploatării normale și curente, dar și de cel al activității financiare. Este rezultatul operațiunilor curente. Ponderea covârșitoare în cadrul acestui indicator este deținută de rezultatul din exploatare. În cadrul firmei rezultatul financiar este negativ, cheltuielile financiare depășind cu mult veniturile obținute din activitatea financiară, astfel rezultatul curent fiind de 713 mil. lei în anul de baza crescând pana la 3093 mil. lei în anul 2001, adică de 4,33 ori.

Rezultatul brut este rezultatul înaintea impozitării. Evoluția acestuia cunoaște o creștere pe perioada analizată, de la 2.357 mil. lei în anul 1999 la 3.329 mil. lei în anul 2001. Influenta rezultatului excepțional asupra acestui indicator este nesemnificativă în ultimii ani de analiză.

Rezultatul net exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare cu care sunt remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise.

2.4. Structura organizatorică a societății comerciale PANGRAM S.A. din Reșița

Prin structură organizatorică se înțelege ansamblul persoanelor și al tuturor verigilor organizatorice, modul de organizare al acestora, relațiile ce se stabilesc între acestea, în vederea realizării procesului de producție și de conducere.Organigrama S.C. PANGRAM S.A este prezentată în Anexa 2.

CAP. 3. GESTIUNEA STOCURILOR

3.1. Clasificarea și codificarea stocurilor

Pentru organizarea unei contabilități unitare și corecte este necesar în primul rând să se cunoască atât categoriile mari de stocuri gestionate de întreprindere, cât și fiecare fel de bun în parte, deci gruparea acestora după diferite criterii.

La clasificarea stocurilor se folosesc două criterii principale:

a) natura fizică a bunurilor sau a serviciilor;

b)ordinea cronologică, succesiunea derulării lor în ciclul de exploatare (aprovizionare, producție în curs, produse, livrări), respectiv destinația, utilitatea.

Din punct de vedere al naturii fizice și însușirilor lor tehnice, stocurile se clasifică pe categorii, pe grupe, subgrupe și clase, în așa fel încât înăuntrul unei grupe să figureze stocuri cu însușiri comune.

Întrucât stocurile folosite în activitatea unităților patrimoniale sunt diverse și însușirile lor sunt foarte variate, pentru a ușura operațiile de aprovizionare și livrare, de păstrare, de folosire și de evidențiere, este necesar să se întocmească o listă a tuturor materialelor folosite, cunoscută sub denumirea de nomenclator de materiale.

În nomenclator, în afară de denumire, fiecărui bun i se atribuie un cod. Codificarea stocurilor dă posibilitatea înlăturării confuziilor între acestea, ușurează emiterea documentelor primare prin înlocuirea denumirilor lungi cu semne cifrice sau litere convenționale, asigurând prelucrarea automată a datelor.

La întocmirea documentației tehnice, fișei tehnologice, listei de materiale, normei de consum, este indicat să se înscrie, pe lângă denumirea materialului sau produselor, și codul acestora. De asemenea codul se înscrie și în documentele justificative (fișele limită de consum, facturi, precum și în alte documente).

În cadrul societății analizate există 7 grupe, nu există subgrupe, iar clasele, în număr de 6 sunt alcătuite din trei caractere. Simbolurile sunt alcătuite din opt caractere, astfel primele trei caractere alfabetice, iar următoarele cinci fiind alfanumerice (dintre acestea primele trei exprimând gramajul produsului respectiv, iar următoarele două sunt caractere de control, putând lua valori de la 1 la 99).

Astfel, clasele de produse sunt:

ALT : Alte produse

CAR : Carmeco

MAR: Marlen

MMM: Mama Mia

MOB: Monte Banato

MOG: Mogyi

Clasa principală de produse a SC PANGRAM SA este „MOB: Monte Banato”, aceste produse fiind obținute de către firmă.

Exemplificând, avem:

Tabelul 5

Clasificarea și codificarea unui produs se prezintă astfel:

După succesiunea, ordinea în ciclul de exploatare, clasificarea are în vedere destinația stocurilor în activitatea de exploatare, pe baza principiului grupării, omogenizării și generalizării prin conturi.

În nomenclatorul produselor societății analizate se includ cca.30 de produse:

Tabelul 6

Nomenclatorul produselor finite

Tabelul 7

Nomenclatorul de materii prime

3.2. Organizarea depozitelor, a evidenței operative și documentele justificative privind păstrarea și mișcarea stocurilor

3.2.1. Organizarea activității depozitelor

Funcționarea optimă a depozitelor este determinată în principal de organizarea rațională a fluxului primirii, păstrării și eliberării stocurilor.

Asigurarea materială a oricărui agent economic presupune desfășurarea unei activități însemnate și anume depozitarea stocurilor. Depozitarea ca verigă intermediară între asigurarea propriu-zisă cu resurse și lansarea acestora în producție, trebuie să se realizeze într-un mod profesionist, astfel încât să nu existe carențe ce ar putea compromite funcționarea la parametrii prestabiliți a activității firmei.

Dacă gestiunea stocurilor are în principal rolul de a răspunde cât și când să se comande, gospodărirea eficientă a stocurilor de resurse materiale se realizează în cadrul unor verigi organizatorice specifice denumite depozite. Depozitele reprezintă prin urmare, problematica principală în ceea ce privește stocarea resurselor. Conceptul de depozit poate fi abordat în două accepțiuni: tehnic și economic.

Din punct de vedere tehnic, prin depozit se înțelege orice suprafață construită sau amenajată pentru păstrarea stocurilor și efectuarea operațiilor de depozitare-gestiune.

Economic, depozitul poate fi definit ca o verigă organizatorică ce are ca principale funcții recepția, preluarea comenzilor, păstrarea și gestiunea resurselor materiale, precum și expedierea resurselor.

Dacă este proiectat, planificat, organizat și condus în mod corespunzător, un depozit poate să ridice nivelul de servire reducând în același timp costurile și stocurile necesare. În felul acesta sporesc nu numai profitabilitatea și competitivitatea agentului economic, dar se poate îmbunătăți și relația cu clienții, datorită unui nivel superior de servire.

Desfășurarea neîntreruptă a producției agentului economic presupune asigurarea acestora cu resursele materiale necesare. Din momentul eliberării materiilor prime și materialelor pentru consumul productiv către secții, ele se află într-un proces de depozitare-păstrare.

Din punct de vedere economic și organizatoric, gospodărirea depozitelor reprezintă baza tehnico-materială a activității de asigurare cu resurse materiale.

Amplasarea teritorială a depozitelor reprezintă o componentă importantă pentru funcția de depozitare.

În cadrul societății analizate, organizarea depozitelor de materii prime, materiale și stocuri se prezintă astfel:

Depozitul de 4000 tone, cu o suprafață totală de 3160,8 mp, construit în anul 1977, este alcătuit dintr-o structură de rezistență din stâlpi și din beton armat. Se remarcă izolația termică deosebită, pereții fiind alcătuiți din două straturi subțiri de beton armat între care există un strat de cca. 150 mm de polistiren. În componența acestei clădiri intră o hală de 864 mp (celula 6), fost depozit de cartofi. Actualmente în această hală sunt amplasate cele doua linii industriale pentru paste scurte (Buhler). Există de asemenea 5 hale de câte 302,4 mp fiecare (celulele 1…5), foste depozite de legume și fructe. Două dintre acestea (celulele 4 si 5) sunt actualmente depozite de produse finite (paste scurte). Celula 3 este utilizată temporar ca depozit de piese de schimb. Celulele 1 si 2 sunt închiriate firmei Miruna International. Fosta hală de sortare cu o suprafață de 756 mp este parțial folosită pentru livrarea pastelor scurte.

Depozitul de 500 tone cu o suprafață de 480 mp, construit în anul 1963, este cea mai veche clădire din grupul de pe Calea Timișorii nr. 4. Și această clădire s-a aflat în momentul preluării de către S.C. PANGRAM S.A., în stare avansată de degradare. După efectuarea lucrărilor care se impuneau, clădirea a fost transformată în depozit de materii prime, sală alimentare făină, sală alimentare melanj, toate deservind secția de paste scurte.

Depozitul de 1000 tone cu o suprafața de 1771 mp este o clădire alcătuită dintr-o structură de rezistență din stâlpi și grinzi din beton armat, cu ziduri de umplutură din BCA. A fost construită în anul 1965, structura de rezistență nefiind afectată de diverse modificări efectuate la nivelul zidurilor de umplutură din BCA. În cazul acestei clădiri poate fi reorganizată ușor împărțirea spațiilor interioare. Fostă fabrică de sucuri înainte de 1989, clădirea a fost închiriată apoi pe bucăți, de către S.C. Agrocomerț Caraș S.A., la diverse firme private. Într-o încăpere din cadrul acestei clădiri, închiriată de la fosta S.C. Agrocomerț Caraș S.A. s-a desfășurat activitatea de producție paste făinoase în primii trei ani de existență ai S.C. PANGRAM S.A. Actualmente în această clădire se află secțiile de producție Paste lungi și Sărățele ale firmei, depozite de materii prime și produse finite, precum și un număr de birouri. Pentru buna desfășurare a activității, firma PANGRAM S.A. a efectuat și în cadrul acestei clădiri o serie de lucrări cum ar fi: reorganizarea unor spații interioare, refacerea completă a izolației acoperișului, refacerea parțială a instalației electrice, refacerea parțială a instalației de alimentare cu apă curentă, alimentarea cu gaz metan, reparații interioare pereți, tavane etc.

Firma are în obiectiv trecerea la un mediu just in time, scopul acesteia fiind aprovizionarea cu materii prime, materiale ajutătoare necesare procesului de exploatare exact în acel moment, iar acestea să fie utilizate chiar atunci, astfel încât costurile de depozitare a materiilor prime să fie minime. Ceea ce urmărește de fapt sistemul asigurării cu materii prime la timp optim este realizarea unei cât mai bune armonizări ale ciclului asigurării cu cel al producției.

Funcțiile generale pe care trebuie să le îndeplinească depozitarea stocurilor sunt:

Funcția de recepție-primire în gestiune;

Funcția de depozitare propriu-zisă;

Funcția de preluare a comenzilor;

Funcția de eliberare în consum.

Funcția de recepție-primire

Rolul recepției stocurilor este acela de a evidenția corelația dintre ce s-a comandat și ce a sosit efectiv, atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ. Rezultatul acestei corelații va fi consemnat în documente prin intermediul procesului verbal de recepție.

Funcția de depozitare propriu-zisă

În cadrul acestei funcții, principalele probleme de rezolvat sunt legate de alocarea suprafețelor și de alegerea modalităților de depozitare. Realizarea funcției de depozitare presupune respectarea unor cerințe, dintre care amintim:

Asigurarea unor fluxuri raționale de circulație în cadrul depozitelor;

Amplasarea stocurilor să fie făcută în funcție de greutate și de frecvență;

Să se aibă în vedere cerințele de compatibilitate a vecinătății resurselor;

Stabilirea amplasării stocurilor pe suprafețe care să asigure o identificare ușoară a locului de amplasare a acestora.

În cadrul depozitelor amintite, referitor la activitatea de depozitare, aceasta se realizează în vrac și stivuire prin suprapunere.

Funcția de preluare a comenzilor

Dacă prin intermediul funcției de primire-recepție se realizează conexiunea compartimentului de asigurare cu mijloace circulante materiale cu alți agenți economici, prin materializarea efectivă a contractelor, funcția de preluare a comenzilor realizează conexiunea asigurării materiale cu producția.

Această funcție nu se rezumă doar la colectarea comenzilor venite de la producție. Interacțiunea dintre cele doua sisteme, cel al asigurării cu materii prime și cel productiv este mult mai amplă. Fluxul informațional dintre ele este semnificativ. Cu cât produsele sunt mai laborioase, înglobează un număr mai mare de resurse, necesită alimentări la intervale mai scurte de timp, cu atât legătura dintre cele două compartimente este mai puternică. În acest punct, asigurarea cu materii prime trebuie să se afle într-o perfectă armonie cu producția. Circuitul informațiilor trebuie să fie bidirecțional și nu unidirecțional, având în vedere că în urma procesului productiv rezultă rebuturi reutilizabile sau situații în care se depășesc normele de consum prestabilite astfel încât sunt necesare alimentări suplimentare.

Funcția de elaborare în consum a resurselor

În cadrul acestei funcții se desfășoară două mari grupe de activități:

Alimentarea punctelor de consum

Asigurarea unui control asupra încadrării în consumurile standard adoptate.

Privind funcțiile depozitării, după cum se poate observă, majoritatea acestora privesc activitatea de deplasare a stocurilor. Prin urmare trebuie să se treacă de la conceptul de depozitare statică într-un depozit la un concept și o abordare dinamică, considerând depozitele în primul rând niște centre de distribuție.

Înainte de așezarea lor în depozite în diferite feluri, în scopul păstrării în condiții corespunzătoare, stocurile sunt recepționate de o comisie de verificare, componenta comisiei fiind: reprezentantul managementului general, delegatul controlului tehnic de calitate, șeful depozitului și gestionarul de resurse materiale.

Comisia de verificare are în principal următoarele atribuții:

Recepția transportului;

Recepția cantitativă;

Recepția calitativă.

a) Recepția transportului se face la preluarea mijloacelor de transport, urmărindu-se existența încuietorilor și a sigiliilor la vagoane sau containere, numărul și greutatea acestora, prevăzute în documentele de transport.

b) Recepția cantitativă are drept scop să stabilească concordanța dintre cantitățile efectiv sosite și cele indicate în documente (aviz de expediție sau dispoziție de livrare).

c) Recepția calitativă se face de comisie, organoleptic, cu diferite aparate sau prin probe de laborator, în cadrul unității cumpărătoare sau în afara acesteia. Se au în vedere stasurile sau alte norme de calitate, inclusiv cele prevăzute în contracte. Rezultatul recepției calitative se consemnează în „Buletinul de analiză” sau „Proces – verbal de analiză calitativă”. Pe baza celor constatate de comisia de recepție se întocmește documentul numit „ Notă de recepție și constatare de diferențe”.

3.2.2. Organizarea evidenței operative și documentele justificative privind păstrarea și mișcarea stocurilor

A. Bunurile materiale intrate în patrimoniul unității sunt supuse în mod obligatoriu, operației de recepționare și apoi se procedează la înregistrarea lor, la locurile de depozitare.

Valorile materiale aprovizionate de la furnizori, vin însoțite de documente primare:

dispoziție de livrare;

aviz de însoțire a mărfii;

facturi;

facturi și alte documente de calitate, de transport (fracte, buletin de expediție, scrisoare de trasura etc.)

În prealabil între cei doi parteneri: unitatea furnizoare și unitatea cumpărătoare, se încheie contracte economice, în baza cărora cumpărătorul emite comenzi. În anumite condiții contractele economice, sunt înlocuite de către furnizori prin confirmarea de comandă.

La unitatea patrimonială cumpărătoare, pentru urmărirea realizării programului de aprovizionare, este organizată la serviciul de aprovizionare, o evidență operativă care cuprinde:

Registru de comenzi;

Fișă de urmărire a executării comenzilor.

În aceste evidențe se înscriu comenzile emise către furnizori, precum și termenele de livrare stabilite prin contractele economice sau prin confirmarea de comandă trimisă de furnizor, data la care a fost executată comanda, se fac mențiuni cu privire la eventualele reveniri pentru urgentarea executării comenzilor, penalizările pentru nerespectarea condițiilor contractuale.

Firma, în cadrul executării comenzii și a contractului de aprovizionare, primește de la furnizor Avizul de însoțire a mărfii și/sau Factura.

Avizul de însoțire a mărfii se emite pe măsura livrării mărfii, de compartimentul desfaceri (vânzări) și servește ca document pentru: eliberarea și scăderea depozitului, document de însoțire a bunurilor pe timpul transportului, document pentru întocmirea facturii și de primire în gestiunea cumpărătorului a bunurilor. Circulă de la furnizor la cumpărător.

Factura, când se poate întocmi în momentul livrării bunurilor, nu se va mai emite și avizul de însoțire, el va apare numai pentru bunurile trimise pentru prelucrare la terți . Factura realizează pe lângă funcțiile avizului de însoțire și funcția de act justificativ pentru decontarea contravalorii bunurilor preluate de unitatea cumpărătoare (încasare-plată).

Fiecare recepție, se consemnează într-un Registru de evidență operativă, de unde se dă și numărul de ordine. Dacă nu există diferențe, recepția se consemnează prin aplicarea ștampilei și a semnăturilor corespunzătoare, pe documentele de expediție ale furnizorului.

Dacă există diferențe la recepție se întocmește Nota de recepție și constatare de diferențe. Se întocmește în trei exemplare, potrivit prevederilor legale, la locul de depozitare. Circulă la gestiune, pentru încărcarea în gestiune a bunurilor materiale recepționate; la compartimentul financiar-contabil, pentru întocmirea formelor privind lichidarea diferențelor constatate (toate exemplarele), precum și pentru înregistrarea în contabilitatea sintetică și analitică, atașată la documentele de livrare (factura sau avizul de însoțire al mărfii); la unitatea furnizoare (exemplarul 2) și la unitatea de transport (exemplarul 3) pentru comunicarea lipsurilor stabilite.

Dacă materialele se primesc în tranșe sau sosesc înainte de primirea facturii, precum și în cazul în care materialele respective au fost achitate și lăsate un timp în custodia furnizorului, la sosirea acestora, pentru consemnarea recepției se întocmește Nota de intrare – recepție.

Documentele de recepție se înregistrează la depozit în Fișa de magazie după care se predau la contabilitate (sau se preiau) care le predă mai întâi pentru control și înregistrare în evidența operativă a urmăririi contractelor, la compartimentul de aprovizionare, după care se restituie, se evaluează și înregistrează în contabilitatea analitică și apoi sintetică. Se întocmește într-un exemplar, separat pentru fiecare fel de material. Nu circulă fiind document de înregistrare, se arhivează la compartimentul financiar contabil.

În situația unor decalaje ivite, între aprovizionarea și recepția bunurilor care se dovedesc a fi în mod cert în proprietatea unității se procedează astfel:

bunurile materiale în curs de aprovizionare sau sosite și recepționate, se înregistrează distinct în contabilitate ca intrare în patrimoniu;

bunurile sosite fără factură, se înregistrează ca intrări în gestiune, atât la locul de depozitare, cât și în contabilitate.

În situația aprovizionării bunurilor materiale de la furnizori externi (din import), apare o gamă mai largă de documente. În raport de aria de circulație, putem grupa documentele astfel:

– documente care circulă numai pe teritoriul României, precum: Fișa tehnică de import, Autorizația de import, Declarația vamală de import, etc.

– documente care circulă pe teritoriul a cel puțin două state, precum: avize de expediție scrisori de trasură internațională, conosament etc. (documente de expediție și transport), contracte, facturi externe, cambii etc. (documente de decontări).

Unitatea patrimonială, în vederea determinării necesităților de import, întocmește: Fișe tehnice, Note de comandă, Specificații, etc., în care se vor preciza cantitățile necesare a fi importate, furnizorii posibili ai acestora, preturile în valută și în lei la cursul de schimb sau la un curs fix, etc.

B. Unitatea patrimonială, poate obține din producție proprie unele materiale și piese de schimb, obiecte de inventar și SDV-uri, ambalaje etc., cu un caracter specific, sau când procurarea acestora de la terți se poate face într-o perioada prea mare sau neeconomicos. Aceste bunuri se prelucrează sau se confecționează, de regulă, în cadrul secțiilor auxiliare și în unele cazuri în cadrul secțiilor de bază, conform programului de producție. Pe măsură ce bunurile se obțin din producție proprie, se întocmește formularul Bon de predare – transfer – restituire, de către secție, se supun controlului de calitate și se predau la depozitul sau secția ce le solicită. Se întocmește în două exemplare, pe măsura predării la depozite a produselor, de către secții. Circulă la directorul tehnic sau conducătorul societății pentru certificarea executării efective a produselor; la depozitul de produse finite, semnându-se de predare de către secție și de primire în gestiune de către gestionar (ambele exemplare); la compartimentul C.T.C. pentru efectuarea controlului tehnic de calitate, semnându-se pentru certificarea acestui control (ambele exemplare); la compartimentul financiar-contabil pentru efectuarea înregistrărilor în contabilitatea sintetică și analitică (exemplarul 1); precum și la compartimentul care urmărește realizarea producției. Se arhivează la compartimentul financiar-contabil (exemplarul 1) și la compartimentul care urmărește realizarea producției (exemplarul 2).

C. Modalitățile de ieșire sau de diminuare a valorilor materiale din depozitele întreprinderii, sunt variate, ele fiind determinate de : necesitățile procesului de producție și de desfacere; de vânzare către alte întreprinderi; din cauza unor lipsuri constatate la inventariere; transferuri de materiale către alte unități din cadrul aceluiași sistem de organizare.

Consumurile de materiale prezintă pondere însemnată în operațiile de eliberare a materialelor din depozit și în structura costului producției; de aici necesitatea și obligativitatea folosirii lor raționale în procesul de producție.

Consumurile normate de materiale, pe produs, pe piesă, reper, se stabilesc de către compartimentul tehnic al unității prin Fișa tehnologică .

În vederea eliberării materialelor din depozite și evidenței consumului lor se întocmesc, de către compartimentul de lansare, pe baza programului de producție și a extraselor de materiale, Bonurile de consum.

Bonul de consum se întocmește în două exemplare, pe măsura eliberării materiilor prime din magazie pentru consum, de către compartimentul care efectuează lansarea, pe baza programului de producție și a consumurilor normate. Circulă la magazia de materiale, pentru eliberarea cantităților prevăzute, semnându-se de predare de către gestionar și de primire de delegatul care primește materialele; precum și la compartimentul financiar contabil, pentru efectuarea înregistrărilor în contabilitatea sintetică și analitică. Se arhivează la compartimentul financiar-contabil.

Dacă eliberările de materiale sunt întâmplătoare și fără caracter de constanță, se utilizează Bonul de materiale (individual), când se solicită un singur material, sau Bonul de materiale (colectiv), când se solicită mai multe feluri de materiale, din aceeași grupă și gestiune de materiale, care se va înregistra în același cont de cheltuieli. În ele se indică, locul de producție sau de cheltuială pentru care se eliberează materialul.

La finele lunii sau la terminarea unor comenzi, în secțiile de producție pot rămâne anumite materiale neconsumate care se restituie la magazie. În funcție de documentele întocmite la eliberare, înregistrarea acestor materiale se face astfel: daca eliberările s-au făcut pe baza Bonului de consum, restituirea la depozit se reflectă în documentul Bon de predare – transfer – restituire;

D. Stocurile obținute din producție proprie, se reflectă cu precădere la produse finite. Documentele primare întâlnite la aceste categorii sunt:

– Bonul de predare – transfer – restituire se utilizează, pentru consemnarea produselor finite, obținute din procesul de fabricație, întocmit de secții;

– produsele finite ies din patrimoniu prin vânzări, operație consemnată de documentele: Dispoziția de livrare, Avizul de însoțire a mărfii și Factura, documente emise de compartimentul desfaceri.

Dispoziția de livrare, document pentru eliberarea din magazie a produselor, mărfurilor sau altor valori materiale destinate vânzării; document justificativ de scădere din gestiunea magaziei predatoare; document de bază pentru întocmirea avizului de însoțire a mărfii sau a facturii. Se întocmește în două exemplare de către compartimentul desfacere. Circulă la magazie, pentru eliberarea produselor sau mărfurilor, semnându-se de către gestionarul predator pentru cantitățile livrate; la compartimentul desfacere, pentru înregistrarea cantităților livrate în evidențele acestuia și pentru întocmirea avizului de însoțire a mărfii sau facturii. Se arhivează la magazie (exemplarul 1) și la compartimentul desfacere (exemplarul 2).

Toate aceste documente se pot centraliza, respectiv cele ce consemnează operațiile multiple, de același fel și apoi se reflectă în contabilitatea sintetică a ieșirii (diminuării) stocurilor, obținute din producție proprie. În cazul unor decalaje, între vânzare și livrarea bunurilor, acestea se înregistrează ca ieșiri din patrimoniu, nemaifiind considerate proprietatea unității, astfel:

– bunurile vândute și nelivrate, se înregistrează distinct în gestiune, iar în contabilitate în conturi în afara bilanțului;

– bunurile livrate, dar nefacturate, se înregistrează ca ieșiri din gestiune, atât la locurile de depozitare cât și în contabilitate.

E. Evidența operativă a stocurilor de produse finite la depozite, ca și a stocurilor de materii, materiale și obiecte de inventar se realizează cu ajutorul documentului Fisă de magazie, urmărește cantitativ existența și mișcarea valorilor materiale. Ea se deschide, pentru fiecare fel, calitate sau sortiment de stocuri materiale.

Pentru evidența operativă a obiectelor de inventar, în folosință se utilizează documentul Fișă de evidență a obiectelor de inventar în folosință. Se întocmește într-un exemplar, pe măsura dării în folosință a bunurilor pe fiecare persoană, de gestionarul care eliberează obiectele respective. Nu circulă, fiind document de înregistrare și se arhivează la compartimentul financiar-contabil.

De asemenea, pentru realizarea unei evidente corecte a stocurilor, la locurile de depozitare, pe gestiuni se întocmește Lista de inventariere. Reprezintă document pentru inventarierea valorilor materiale aflate în gestiunile unității; document de bază pentru stabilirea lipsurilor și plusurilor de valori materiale; document pentru stabilirea provizioanelor pentru deprecieri precum și document centralizator al operațiilor de inventariere. Circulă la gestionar, la comisia de inventariere, la compartimentul financiar-contabil pentru calcularea diferențelor valorice și semnarea listei privind exactitatea soldului scriptic, precum și pentru verificarea calculelor efectuate, mai circulă la conducătorul compartimentului financiar-contabil împreuna cu procesele verbale cuprinzând cauzele degradării sau deteriorării bunurilor, inclusiv persoanele vinovate și la conducătorul unității, împreună cu procesul verbal al rezultatelor inventarierii pentru a decide asupra soluționării propunerilor făcute. Se arhivează la compartimentul financiar-contabil.

CAP.4. FINANȚAREA STOCURILOR

4.1. Determinarea nivelului rațional al stocurilor și a necesităților de mijloace circulante

4.1.1. Metode de dimensionare a stocurilor

În susținerea ritmurilor operațiilor unui exercițiu de exploatare, o importanță deosebită prezintă stocurile. Stocurile îndeplinesc funcția de regularizare prin absorbția decalajelor între fluxul de vânzare și cel de reaprovizionare, între vânzare și consum pe de o parte și producere sau achiziție pe de altă parte care se derulează în ritmuri diferite. În această situație stocurile au un rol de tampon. Tot prin intermediul stocurilor se realizează și funcția de protecție ca urmare a factorilor aleatori, întâmplători. Aceste funcții se realizează prin imobilizare de capital în mărfuri, stocurile reprezentând un cost important pentru întreprindere.

Stocurile de securitate, de siguranță apar ca urmare a rupturilor în aprovizionări și consum. Stocurile cu rol de regularizare sau curente depind de: durata aprovizionării, durata fabricației și consumul anual.

Există mai multe metode de reaprovizionare, o prima metoda fiind reaprovizionarea când stocul atinge punctul de comandă (de a comanda). Se aprovizionează cantități fixe pentru perioade variabile, iar când stocul atinge punctul de comandă sau de alertă se declanșează reaprovizionarea pentru o cantitate fixă.

Punctul de comandă corespunde cantității din stoc capabilă sa acopere, să satisfacă cererea pe durată medie de aprovizionare:

P. de comandă = intervalul de aprovizionare* (consumul mediu) + stocul de siguranță

Tabelul 8

Punctul de comandă

Categoriile de stocuri sunt:

Stocul curent (Sc) care asigură cantitatea de materii prime și materiale pentru continuitatea procesului de producție între două aprovizionări consecutive.

Stocul de siguranța (Ss) asigură continuitatea procesului de producție în cazul perturbării procesului normal de aprovizionare

Stocul de condiționare (Scd) exprimă cantitatea de materii prime și materiale necesare continuității producției în perioada operațiilor de condiționare necesare, impuse de procesul tehnologic și prevăzute în normele tehnice.

Stocul pentru transport interior (Sti) exprimă cantitatea de materii prime necesare continuității fabricației pe perioada transportului de la un depozit central la locurile de consum.

Stocul de iarnă (Si) cuprinde cantitatea de materii și materiale în scopul asigurării continuității procesului de producție pe perioada în care datorită condițiilor climatice nu este posibil transportul anumitor materiale.

Intervalul între doua aprovizionări consecutive (tc), pentru calculul stocului curent se determină fie pe baza termenelor contractuale, fie pe baza inventarului mediu realizat în anul de bază și determinat cu ajutorul fișelor de magazie pe un interval de 6-12 luni expirate.

Astfel , normativul mediu pentru un material va fi:

tc – intervalul mediu între două aprovizionări consecutive;

qai – cantitatea aprovizionată la momentul i;

tai – intervalul realizat (efectiv) între două aprovizionări.

Întreprinderea consumă în fabricație două materii prime: făină grifică și beta croten .Pe baza fișelor de magazie ale lunii noiembrie și respectiv decembrie se calculează intervalul mediu după relația amintită și următoarea schemă simplificată:

Tabelul 9

Intervalul mediu intre doua aprovizionări

Se observă faptul că intervalul mediu între două aprovizionări este de 8 zile, ceea ce putem spune că este bine pentru unitate.

La calculul intervalului mediu între două aprovizionări consecutive nu se iau în considerare intrările întâmplătoare, necaracteristice sau întreruperile aprovizionării ca urmare a existenței unor stocuri cu mult mai mari decât nevoile curente de producție sau materialele nu mai sunt necesare fabricației pe intervalul de întrerupere a aprovizionării.

Intervalul pentru stocul de siguranță se determină matematic prin metoda abaterilor:

ts – intervalul mediu de siguranță;

qa – cantități aprovizionate;

t – abaterea de timp între intervalul între aprovizionări și intervalul mediu (t-tc >0).

Când abaterea este pozitivă, atunci materialele sunt recepționate la un interval mai mare decât cel mediu (luat în calculul stocului curent) existând deci pericolul epuizării stocului și deci întreruperii fabricației.

Intervalul de siguranță se determină astfel:

Tabelul 10

Calculul intervalului de siguranță

Intervalul pentru stocul de condiționare (tcd) este prevăzut în documentația tehnologică și este necesar unor operații de condiționare în vederea obținerii calității cerute de procesul de fabricație. Înaintea introducerii în fluxul tehnologic, unele materiale sunt supuse în timp unor operații de condiționare potrivit normelor tehnice de condiționare.

Intervalul pentru transportul interior (ti) se calculează ca o medie a realizărilor privind duratele de transport de la depozitul central la locurile de consum.

Modul de determinare a stocurilor cantitativ și valoric, anual și pe trimestre (H. Cristea, 1996) :

Calculul cantitativ al stocului normat maxim este în funcție de consumul mediu zilnic (Cz) și timpul de imobilizare normată (nz).

Consumul mediu zilnic se determină raportând consumul anual dintr-un anumit material la 360, numărul de zile dintr-un an, respectiv necesarul cantitativ trimestrial la 90.

Exprimarea valorică a stocului normat maxim se obține ponderând cantitățile cu prețurile unitare de aprovizionare (sau cu prețul mediu ponderat).

Astfel, necesarul anual pentru materia primă luată în considerare este 135.000 kg., cu un preț mediu unitar de 5100 lei.

Necesarul anual este repartizat pe trimestre astfel:

Trimestrul 1 – 31.000 kg.

Trimestrul 2 – 40.400 kg

Trimestrul 3 – 30.900 kg

Trimestrul 3 – 33.600 kg

Astfel, stocul normat maxim fizic pentru materia primă considerată este:

Valoric, stocul normat va fi:

Din cele expuse în legătură cu determinarea normelor de stoc și a normativelor rezultă că normativele și stocurile au la bază ideea asigurării unei desfășurări ritmice a activităților și care trebuie cuplate cu optimizarea mărimii stocurilor și intervalelor între două aprovizionări consecutive, optimizare bazată pe evoluția contradictorie a costurilor de aprovizionare (transfer în spațiu) și a celor de stocare-depozitare (transfer în timp).

4.2. Finanțarea necesităților de mijloace circulante materiale

Sursele pentru acoperirea necesităților privind mijloacele circulante sunt variate și participă în proporții diferite.

Pentru economistul finanțist, precum și pentru managerul firmei, formarea fondului de rulment reprezintă o decizie multiplu fundamentată. Această fundamentare se sprijină pe argumente legate de costul capitalului permanent (care contribuie la finanțarea fondului de rulment), de mărimea capitalului propriu, de structura activului total al firmei, de abundența pieței de capital.

În funcție de costul capitalului propriu (cost dat de nivelul dividendelor promise proprietarilor) și de costul capitalului împrumutat de pe piața de capital, firma poate avea o politică a fondului de rulment moderată, defensivă sau agresivă .

Dacă luăm în considerare situația de pe piața țărilor occidentale, unde costul capitalului propriu (social) este mult mai mare decât costul capitalului împrumutat, atunci o politică a fondului de rulment agresivă corespunde cu decizia firmei de a realiza o anumită producție cu un fond de rulment cât mai redus. În condițiile economiei noastre, unde costul capitalului împrumutat este foarte mare, iar inflația determină o accentuată decapitalizare a firmelor, politica fondului de rulment se fundamentează pe alte criterii. O politică agresivă privind fondul de rulment, în condițiile economiei în tranziție, ar corespunde cu decizia de a alimenta permanent capitalul propriu din care se finanțează fondul de rulment.

Din punct de vedere al rotației, capitalul unei întreprinderi îmbracă forma capitalului fix materializat în imobilizări, în bunuri durabile și capitalului circulant materializat în bunuri consumabile pe durata de finanțare a unui ciclu de exploatare.

Acoperirea necesarului de mijloace circulante materiale înseamnă, de fapt, acoperirea necesarului de fond de rulment dat de diferența dintre mijloacele circulante stabilite prin unul din modelele amintite când vorbim de planificarea financiară ori de valoarea stocurilor și soldurilor de creanțe când vorbim de realizări și datoriile pe termen scurt (furnizori, creditori, împrumuturi pe termen scurt).

O sursă de acoperire a mijloacelor circulante materiale este fondul de rulment, care exprimă diferența dintre capitalul propriu plus datoriile pe termen mediu și termen lung și imobilizările nete. La rândul său capitalul propriu este format din capitalul social plus rezervele, plus fondul de dezvoltare, plus alte fonduri, plus partea de rezultate nerepartizată.

La același rezultat se ajunge scăzând din activele circulante datoriile pe termen scurt. Activele circulante sunt date de însumarea valorilor de exploatare (stocurile normate sau efective) cu valorile realizabile pe termen scurt și disponibilitățile.

În cazul firmei noastre, situația se prezintă astfel:

Tabelul 11

Determinarea FR și a NFR

– mil. lei –

Figura 4.1. Evoluția FR și NFR

Se observă faptul că fondul de rulment este pozitiv și crescător în toți anii luați în considerare, ceea ce înseamnă că firma dispune de resurse permanente pentru a-și acoperi o parte din necesitățile temporare (active circulante). Este considerată a fi o situație pozitivă, deoarece o parte tot mai mare a activelor circulante este finanțată din capitalul permanent.

Resursele permanente ale firmei au fost utilizate pentru:

În anul 2000:

Finanțarea activelor imobilizate 21.407 mil. lei (74,4%);

Finanțarea activelor circulante 7.336 mil. lei (25,6%).

În anul 2001:

Finanțarea activelor imobilizate 34.369 mil. lei (68%);

Finanțarea activelor circulante 16.143 mil. lei.(32%).

Dacă luăm în considerare și faptul că activele circulante sunt mai mari decât datoriile pe termen scurt, putem spune că firma înregistrează un excedent de lichidități potențiale asupra exigibilităților potențiale pe termen scurt.

Fondul de rulment din perioada curentă este mai mare decât în anul 2000, ceea ce înseamnă că întreprinderea dispune de mai multe resurse permanente pentru acoperirea nevoilor temporare.

Se observă faptul că necesarul de fond de rulment este negativ în anul 1999, ceea ce înseamnă surplusul resurselor temporare în raport cu nevoile temporare corespunzătoare. În acest caz nevoia de fond de rulment negativă constituie o sursă temporară care nu trebuie finanțată, ci dimpotrivă, ea finanțează fondul de rulment și trezoreria. Aceasta situație este apreciată ca fiind pozitivă dacă este determinată de:

accelerarea vitezei de rotație a stocurilor și creanțelor;

angajarea unor datorii de exploatare cu termene de plată mai relaxate.

În ultimii doi ani însă necesarul de fond de rulment este pozitiv, ceea ce înseamnă un surplus de nevoi temporare în raport cu resursele temporare.

Evoluția necesarului de fond de rulment este influențată de acțiunea următorilor factori:

cifra de afaceri;

durata ciclului de fabricație;

modul de gestionare a stocurilor și creanțelor;

modificarea prețurilor la materii prime, materiale, combustibil, energie, etc.;

modificarea nivelului datoriilor.

Tabelul 12

Proporția acoperirii stocurilor din fondul de rulment

Putem spune că nevoile de active circulante materiale sunt acoperite din surse stabile în proporție de 128,63% în anul 2000 și în proporție de 103% în anul 2001, ceea ce înseamnă un fond de rulment pozitiv, cu toate că fondul de rulment propriu este negativ, ponderea surselor stabile străine fiind cea mai mare.

Din cele arătate rezultă că sursele de finanțare a mijloacelor circulante materiale sunt:

o parte din capitalul social;

o parte a datoriilor pe termen mediu și termen lung;

o parte din profit

datoriile pe termen scurt.

De asemenea, fondul de rulment este o mărime variabilă în funcție de o serie de factori care determină, fie creșterea, fie diminuarea fondurilor.

Creșterea se realizează pe baza amortismentelor, beneficiilor nedistribuite (acționarilor sau asociaților) cesiuni de imobilizări, creșterea de numerar, împrumuturi pe termen mediu și lung, aporturile asociaților etc.

Descreșterea se realizează în urma achizițiilor de mijloace fixe (imobilizări), rambursări de capital, rambursări de împrumuturi pe termen mediu și lung, pierderi de exploatare (diminuarea capitalului permanent).

Datoriile pe termen scurt reprezintă o sursa de acoperire a mijloacelor circulante și cuprind obligațiile întreprinderii față de terți: furnizori, creditori, bănci etc.

Unele datorii pe termen scurt au termene fixe de plată. Însă, cum fluxurile cu exteriorul sunt continue, unele datorii se sting, altele apar încât întreprinderea dispune permanent de anumite valori.

Mărimea valorii atrase în circuit sunt datorii, sunt valori temporare pe termen scurt. Ele pot fi dimensionate în cadrul planificării interne.

Planificarea internă ia în considerare, atunci când se dimensionează sursele de finanțare a mijloacelor circulante și nivelul minim cu caracter permanent al datorilor pe termen scurt și numite pasive stabile ale ciclului de exploatare.

Aceste datorii minime, care prin mecanismul acumulării și plății lor nu ating nivelul zero în globalitatea lor, se pot calcula prin mai multe metode:

pentru cele cu termene fixe de plată, metoda însumării soldurilor medii zilnice;

pentru cele fără termen fix, pe baza calculului pe fiecare element generator în parte.

O altă sursă de acoperire a necesarului de fonduri pentru mijloacele circulante este creditul bancar pe termen scurt .

Mărimea creditului bancar poate să apară datorită insuficienței pe termen scurt a surselor necesare, a unei insuficiențe de trezorerie ca urmare a activității sezoniere, insuficienței capitalurilor proprii, creșterii stocurilor. Creditul bancar poate să fie pentru o valoare negativă a trezoreriei (descoperire) sau o facilitate de casă, sau un credit de campanie etc.

Alte surse sunt obligațiunile și bonurile cu termen sub un an, efecte de plată, warante și alte efecte gajate de plătit.

4.2. Indicatorii utilizării activelor circulante materiale

Drept efect al activității de exploatare este considerată cifra de afaceri proiectată pentru anul viitor, fie la nivelul prețului de vânzare, fie la nivelul costului complet. Sunt indicatori care iau în considerare ca efect profitul brut sau net proiectat.

În postura de efort apare necesarul de fonduri pentru formarea-dezvoltarea elementului active circulante materiale. Pentru execuție se are în vedere activul circulant bilanțier, stocurile sau chiar întregul activ al bilanțului.

Pentru a înțelege semnificația eficienței în cazul mijloacelor circulante trebuie să avem clar fenomenul de rotație pe care fondurile alocate îl realizează în unitatea economică pe parcursul ciclului de exploatare:

Figura 4.2. Circuitul procesului economic

Un leu intrat în acest circuit parcurge toate fazele și reintră, după o perioadă numită durata unei rotații, în faza de aprovizionare. În acest mod, pe parcursul unui an, un leu adus prin finanțare poate contribui la obținerea unei producții de n lei. Acest efect este dependent de viteza cu care leul-fond financiar parcurge toate fazele unei rotații.

Orice întreprindere urmărește o diminuare a duratelor de transformare a mijloacelor circulante materiale în bani și reluarea circuitului. Mijloacele circulante se află într-o permanentă mișcare, trecând dintr-o faza în alta și aflându-se, în proporții diferite, concomitent în toate stadiile (aprovizionare – stocuri, fabricație – stocuri, desfacere – stocuri, expediere – stocuri).

Cu cât intervalul de timp în diferite faze este mai mic cu atât timpul total de revenire în forma bănească a mijloacelor circulante va fi mai mic.

Numărul de zile necesar unui circuit reprezintă durata unei rotații. Este un indicator al vitezei de rotație, la fel și numărul de rotații într-o perioadă.

Durata în zile a unui circuit exprimă durata în care mijloacele bănești (capitalul financiar) se întoarce în forma bănească.

Acest indicator se calculează după relația:

în care:

T – durata de timp de referință;

dz – durata în zile a unei rotații;

Bc – baza de calcul

N – stocuri normate (medii).

T poate lua valori 30, 90, 180, 360 în funcție de determinările care se fac: lunare, trimestriale, semestriale, anuale.

Baza de calcul este diferită în funcție de ce dorim să calculăm, de stadiul din circuit la care ne referim: aprovizionare, fabricație, distribuție, vânzare.

Pentru aprovizionare se ia valoarea aprovizionărilor și stocurile medii (de materii, materiale, mărfuri).

Pentru fabricație se iau în considerare costurile totale de exploatare și stocurile medii de produse în curs (nefinite).

Pentru vânzări se iau în considerare, fie costurile de revenire (costul complet), fie cifra de afaceri cu sau fără impozitele aferente și stocurile medii (valoric) de produse finite, mărfuri.

Cea mai uzitată bază de calcul este cifra de afaceri.

Numărul de rotații este un alt indicator al utilizării stocurilor, respectiv al utilizării mijloacelor circulante materiale și se determină după relația:

sau

în care:

cr – coeficient de corelație

T – durata de timp de referință;

dz – durata în zile a unei rotații;

Bc – baza de calcul

N – stocuri normate (medii).

Între cei doi indicatori există legătură de invers proporționalitate:

Când unul este în creștere celălalt este în descreștere.

Analiza comparativă de tipul previzionat – realizat sau realizat – previzionat privind viteza de rotație se face pentru totalitatea elementelor ce compun mijloacele circulante materiale ale întreprinderii. Este o analiză globală a utilizării mijloacelor circulante materiale prin intermediul vitezei de rotație.

Modul cum a evoluat mărimea diferitelor elemente de mijloace circulante se realizează prin analiza comparativă a valorii stocurilor de mijloace circulante cu valoarea lor stabilită prin planificarea financiară.

Creșterea vitezei de rotație este efectul conjugat al mai multor factori, care sintetic, în ordinea derulării fazelor circuitului pot fi:

organizarea corespunzătoare a relațiilor cu furnizorii și cu unitățile de transport;

aprovizionarea ritmică și în cantitățile cerute, stabilite în raport cu necesitățile;

scurtarea duratei de recepție a materialelor și mărfurilor;

scurtarea duratei ciclului de fabricație;

creșterea calității producției și eliminarea rebuturilor;

reducerea costurilor de producție, îndeosebi a celor materiale;

asigurarea ritmicității producției;

organizarea corespunzătoare, ritmică a relațiilor de livrare;

alegerea unor forme și instrumente de decontare care să asigure încasarea sumelor aferente livrărilor în cel mai scurt termen etc.

Mărirea vitezei de rotație se înregistrează atunci când numărul de rotații realizat este mai mare decât cel prognozat, estimat sau când durata efectiva în zile a unei rotații este mai mica decât cea planificată, bugetată.

Astfel, în cazul acestei firme, situația se prezintă astfel:

Tabelul 13

Determinarea stocului mediu

– mil. lei –

Pe perioada analizată se constată o creștere a stocurilor de la o perioadă la alta, astfel stocul mediu de materii prime și materiale consumabile a crescut în anul curent față de anul precedent cu 154%, în timp ce stocul mediu de mărfuri a crescut cu 310%.

Stocul mediu de produse finite a crescut de la 2.524 mil. lei în anul precedent la 3.756 mil. lei în anul curent, ceea ce înseamnă o creștere cu 48%.

Tabelul 14

Gestiunea stocurilor

În perioada analizată a avut loc o creștere a numărului de rotații a stocurilor, această modificare fiind determinată de modificarea cifrei de afaceri, respectiv modificarea stocurilor medii. Aceasta înseamnă că ambii factori au determinat creșterea indicatorilor care măsoară viteza de rotație. Indicele stocurilor medii devansează indicele cifrei de afaceri, ceea ce conduce la creșterea duratei în zile a unei rotații (de la 27,66 zile la 28,91 zile), respectiv la diminuarea numărului de rotații de la 12,45 rotații în anul curent la 13,01 rotații în anul precedent.

Încetinirea vitezei de rotație semnifică:

– creșterea necesarului absolut/relativ de resurse pentru realizarea unui anumit nivel al cifrei de afaceri;

– obținerea unui nivel al cifrei de afaceri mai scăzut la același consum de resurse;

– reducerea mesei profitului .

Cei doi factori care determina viteza de rotație, deși se condiționează reciproc, au și elemente specifice care le determină nivelul la un moment dat:

pentru cifra de afaceri:

volumul producției fizice realizate și vândute;

structura producției vândute;

prețurile de livrare

pentru nivelul valoric al stocurilor:

conjunctura economică;

modul de derulare al proceselor de aprovizionare și desfacere;

durata ciclului de exploatare;

complexitatea procesului tehnologic;

durata de viață a produsului

particularitățile produselor stocate;

caracterul sezonier al producției;

strategia întreprinderii privind piața de desfacere;

natura clientelei.

Măsurile pentru accelerarea vitezei de rotație a stocurilor, pot fi grupate după mai multe criterii, dintre care utilitatea practică cea mai mare o are clasificarea factorilor după faza ciclului de exploatare în care acționează:

În faza aprovizionării și depozitării, se urmărește aprovizionarea ritmică a resurselor materiale și dimensionarea optimă a stocurilor, aceasta presupune:

alegerea furnizorilor și a modalităților de transport;

încheierea la timp și respectarea contractelor economice;

păstrarea integrității și calității materialelor pe timpul transportului și depozitării;

reducerea cheltuielilor de depozitare, păstrare, manipulare;

reducerea consumurilor specifice.

În faza producției, se urmărește reducerea costurilor de fabricație și a ciclului de fabricație care se realizează prin:

perfecționarea, modernizarea și înnoirea tehnologiilor de fabricație;

reproiectarea, modernizarea și înnoirea produselor;

utilizarea tuturor capacităților de producție;

folosirea integrală a timpului de lucru;

aprovizionarea ritmică a locurilor de muncă;

ridicarea calificării personalului;

încadrarea în normele de consum;

perfecționarea organizării activităților auxiliare (întreținere, reparații, utilități)

creșterea productivității muncii.

În faza comercializării, accelerarea vitezei de rotație presupune reducerea duratei de imobilizare a capitalului circulant și a nivelului stocurilor de produse finite, care se pot realiza prin:

contractarea producției;

asigurarea ritmicității desfacerii prin respectarea clauzelor contractuale;

optimizarea relațiilor cu beneficiarii;

organizarea compartimentului de livrări;

evitarea fabricării unor produse fără desfacere asigurată.

În faza decontării, se urmărește accelerarea vitezei de încasare a contravalorii produselor livrate, acționându-se prin:

alegerea celor mai adecvate forme de decontare;

urmărirea operativă a decontării produselor;

evitarea expedierii în avans a produselor pentru clienții noi sau cu probleme în decontare;

organizarea corespunzătoare a compartimentului de decontări;

apelarea la sancțiuni economice și financiare pentru clienții care nu respectă condițiile și termenele de plată atunci când nu mai există altă variantă de soluționare amiabilă a raporturilor comerciale.

Putem conchide că măsurile de accelerare a vitezei de rotație a stocurilor materiale în toate fazele ciclului economico-financiar pot fi concentrate prin formularea a două obiective, cărora se subordonează toate măsurile enumerate anterior. Aceste obiective sunt:

dimensionarea optimă a stocurilor materiale în toate fazele ciclului economic;

reducerea cheltuielilor de exploatare și comercializare.

Atingerea acestor obiective înseamnă accelerarea vitezei de rotație a stocurilor materiale, creșterea gradului de lichiditate a lor cu toate efectele favorabile pentru rezultatele economico-financiare ale întreprinderii.

CAP.5. ORGANIZAREA ȘI CONDUCEREA CONTABILITĂȚII STOCURILOR

5.1. OBIECTIVELE ȘI FACTORII ORGANIZĂRII CONTABILITĂȚII STOCURILOR

Obiectivele contabilității stocurilor sunt în principal legate de realizarea funcțiunilor comerciale ale firmei.

Principalele obiective ce revin contabilității în acest sens sunt:

– urmărirea și controlul realizării programului de aprovizionare. Prin organizarea evidenței aprovizionării pe grupe și feluri de stocuri, precum și a cheltuielilor de transport-aprovizionare pe feluri de cheltuieli;

– asigurarea integrității patrimoniale a stocurilor la locurile de depozitare și urmărirea permanentă a mișcării lor. Se asigură prin organizarea contabilității mijloacelor circulante materiale pe gestiuni și în cadrul acestora pe feluri de stocuri, cantitativ și valoric, înregistrarea exactă și la timp a cuantumului mișcărilor și a diferențelor rezultate la inventariere, sesizarea stocurilor fără utilitate sau cu mișcare lentă, pentru luarea de măsuri necesare lichidării acestora;

– urmărirea utilizării raționale a mijloacelor materiale aprovizionate impune un asemenea mod de organizare care să permită respectarea normelor de consum specific la eliberarea lor din depozit;

– asigurarea delimitării cheltuielilor de transport-aprovizionare de valoarea materialelor aprovizionate impune organizarea contabilității astfel încât acestea să poată furniza informații cu privire la nivelul și structura cheltuielilor de transport-aprovizionare;

– înregistrarea și controlul valorificării stocurilor de mărfuri și a celorlalte categorii de stocuri destinate spre a fi livrate terților;

– evidența și urmărirea stocurilor de produse în procesul obținerii și livrării la prețuri competitive;

– evaluarea realistă a stocurilor și determinarea influențelor asupra patrimoniului și rezultatelor, prin aplicarea corectă a regulilor de evaluare;

– promovarea principiului prudenței și principiului continuității activității la evaluarea și înregistrarea în contabilitate a stocurilor.

Realizarea acestor obiective este condiționată de studierea și luarea în considerare a factorilor care influențează organizarea contabilității activelor circulante materiale:

– mărimea întreprinderii, ca factor care determină alegerea metodei de contabilitate sintetică a stocurilor, fie metoda inventarului permanent, fie metoda inventarului intermitent;

– structura organizatorică și funcțională a gestiunilor de stocuri (depozite, magazii) determină circuitul documentelor primare și evidența analitică pe gestiuni.

– caracteristicile tehnico-productive ale activelor circulante materiale, în funcție de care se face clasificarea acestora;

– decalajul, în unele situații, între aprovizionarea și recepția bunurilor, care impun delimitări în conturi distincte;

– decalajul ce poate apare uneori între vânzarea și livrarea stocurilor;

– sursele de proveniență a activelor circulante materiale aprovizionate (furnizorii interni sau externi, din producție proprie, din scoaterea din funcțiune a unor mijloace fixe sau obiecte de inventar, din prelucrare la terți etc.) influențează în principal conturile sintetice utilizate și prețurile de evaluare;

– modul de evaluare a activelor circulante materiale (determinarea costurilor încorporabile în stocuri și alegerea procedeelor de evaluare și înregistrare) influențează în special modul de înregistrare a acestora în contabilitatea sintetică, dar și alegerea metodelor de determinare a prețurilor de ieșire la stocurile interșarjabile;

– sistemul de indicatori privind gestiunea de valori materiale influențează organizarea contabilității stocurilor în vederea calculării mărimii cantitative și valorice a intrărilor, ieșirilor și stocurilor, precum și a cheltuielilor efective de transport-aprovizionare, în funcție de care se aleg metodele de contabilitate analitică a stocurilor.

De asemenea, la organizarea contabilității activelor circulante materiale trebuie considerați și alți factori, ca: documentele însoțitoare la intrarea stocurilor; amplasarea depozitelor; separarea mijloacelor circulante proprii de cele ce aparțin terților; fazele procesului de aprovizionare, precum și de mijloacele folosite pentru executarea lucrărilor de evidență și calcul.

5.2. PROGRAMUL INFORMATIC DE EVIDENȚĂ CONTABILĂ A STOCURILOR

În cadrul societății, evidența contabilă se realizează cu ajutorul unui program informatic, adaptat nevoilor firmei.

Aplicația informatică financiar contabilă conține un pachet de programe și un sistem de fișiere și relații, care permit integrarea unui sistem complet de contabilitate.

Programul de contabilitate folosește principiul specializării (independenței) exercițiului financiar. Sunt bine delimitate exercițiile financiare lunare și anuale.

Pachetele de programe sunt scrise în FOX PRO 2.6. pentru MS-DOS și sunt împachetate în format executabil.

Documentele contabile se introduc în calculator printr-un singur meniu „Documente primare”, aflat în meniul principal al aplicației.

Calculele și situațiile contabile se obțin din următoarele meniuri specifice:

„Contabilitatea analitică a stocurilor”

„Contabilitatea analitică a trezoreriei”

„Contabilitatea analitică a terților”

„Contabilitatea sintetică”

Contabilitatea analitică a stocurilor oferă informații analitice despre starea și dinamica gestiunilor definite în cadrul societății. Cuprinde următoarele meniuri:

Descărcarea gestiunii, corecții de preț;

Execuție rulaje stocuri

Înregistrare diferențe de control fișe;

Inițializare pentru luna următoare;

Fișe de magazie;

Liste de inventar;

Mișcarea gestiunilor-Balanțe de stocuri;

Mișcarea stocurilor-Balanțe de stocuri;

Vânzări pe agenți

Balanța gestiunilor;

Fișe pe gestiuni;

Raport de gestiune.

Meniul „Descărcare gestiuni, corecții de preț” se execută obligatoriu primul în vederea finalizării unui exercițiu financiar lunar. Prin acest meniu se calculează descărcarea gestiunilor în mod real și diferențele de preț, generând automat note contabile pentru înregistrarea lor. De asemenea acest meniu calculează prețul mediu ponderat de achiziție.

Caseta de dialog propune la întrebarea „ Prima execuție?” răspunsul „Nu”. „ Prima execuție se referă la începerea procedurilor de închidere financiar-contabilă a unui exercițiu lunar. Răspunsul „Da” face ca toate notele de diferență de preț generate de execuții anterioare să fie șterse pentru ca procedura să înceapă de la punctul 0. La următoarele execuții la întrebarea ‚Prima execuție?” se va răspunde cu „Nu”. Pentru o descărcare corectă se selectează toate gestiunile prin confirmarea valorii „0” în câmpul „Gestiunea”. În cazul unei verificări în timpul lunii, se poate selecta numai o singură gestiune pentru descărcare.

În cadrul acestui meniu există opțiunea „note: Cumulat”, care întocmește notele de descărcare pentru fiecare produs aflat în gestiune. Notele au numărul de la 100 în sus și dată de la sfârșitul lunii. Aceasta opțiune se folosește însă în mod uzual.

Opțiunea „note: Analitic” întocmește note de descărcare pentru fiecare factură de vânzare a unui produs. Notele au data și numărul ca și al facturii pentru a fi mai ușor de identificat. Această opțiune se folosește în cazul verificărilor.

Pentru fiecare produs dintr-o gestiune se obțin trei note contabile.

Prima notă reprezintă încărcarea adaosului comercial și este o operațiune pseudocantitativă, adică ea va fi prezentă pe fișa de magazie a produsului pentru a echilibra valorile de intrare cu cele de ieșire.

A doua notă este descărcarea adaosului comercial înregistrat anterior. Această notă închide contul de adaos comercial aferent produsului. Rulajul contului reprezentând de fapt valoarea adaosului comercial înregistrat într-un exercițiu financiar lunar.

A treia notă este înregistrarea cheltuielilor de achiziție a mărfii vândute.

Utilizând prețul mediu ponderat și transferurile între gestiuni, procedura de descărcare nu poate fi considerată corectă din prima execuție. Împreună cu meniurile „Execuție rulaje” și „Înregistrare diferențe de control fișe” reprezintă un ciclu de execuții care se repetă până când erorile calculate la al treilea meniu sunt minime sau numai scad în valoare.

Meniul „Execuție rulaje stocuri” aduce în stocurile de început de lună, stocurile din final de lună de la luna anterioară, adună intrările lunare, scade ieșirile lunare și calculează stocul final corectând stocul de manevră în cazul în care acesta ar fi eronat. Marchează în fișierul de stocuri data ultimei intrări și data ultimei ieșiri. Marchează cantitățile intrate cumulate de la începutul anului și ieșirile cumulate de la începutul anului.

Acest meniu, este obligatoriu pentru închiderea exercițiului financiar lunar, făcând parte din ciclul necesar calculului corect al adaosului comercial și al cheltuielilor cu marfa vândută.

Meniul „Înregistrare diferențe de control fișe” este obligatoriu după „Execuție rulaje stocuri” pentru a asigura o închidere de lună corectă.

Diferențele de control fișe sunt similare din punct de vedere contabil cu cele obținute la descărcarea de gestiune. Aceste note de diferențe de control sunt obținute pentru gestiunile prețului mediu ponderat și reprezintă eroarea de rotunjire la a doua zecimală a prețului mediu ponderat calculat. Aritmetica de obținere a lor este simplă: soldul fișei de magazie la început de lună, plus intrări (considerând intrare și nota de adaos comercial), minus ieșiri, trebuie să fie egal cu prețul mediu ponderat înmulțit cu stocul final. Diferența reprezintă eroarea de rotunjire a prețului mediu ponderat. Această diferență de rotunjire este tratată contabil ca o încărcare și o descărcare de adaos comercial și trecută pe cheltuieli cu achiziția mărfii vândute. Valorile de diferență de rotunjiri sunt în funcție de numărul de bucăți intrate în fișa de magazie a produsului și nu de valorile prețului de achiziție și nu pot depăși câțiva zeci de lei pentru zeci de mii de bucăți rulate.

Valoarea totală a diferențelor de control trebuie să scadă spre o valoare fixă suficient de mică pentru a fi considerată diferență de rotunjire. Pentru asigurarea corectă a descreșterii, meniurile „Descărcare de gestiune”, „Execuție rulaje stocuri” și „Înregistrare diferențe de control fișe” trebuie executate succesiv de câteva ori. Evidența execuțiilor și valoarea diferențelor este consemnată în meniul „Verificare corelații” din meniul „Contabilitatea sintetică”.

În cazul în care sumele nu converg spre valori rezonabile, se verifică fișele de magazie și transferurile între gestiuni la produsele care generează sume mari de diferență.

Meniul „Inițializare pentru luna următoare” este necesar pentru operatorii de calculator care întocmesc documente primare de gestiune a stocurilor și se găsesc în prima zi a unei luni calendaristice.

Inițializarea pentru luna următoare execută copierea nomenclatorului de stocuri din luna curentă în luna următoare. Prin copiere toate datele din luna următoare sunt șterse și sunt înlocuite cu datele din luna curentă.

Meniul „Fișă de magazie”. Fișa de magazie este un document de evidență cantitativ-valorică a intrărilor, ieșirilor și stocurilor de produse din luna curentă.

Pentru întocmirea fișei de magazie a unui produs din cadrul unei gestiuni, în ecranul de selecție la opțiunea „Gestiune” se înscrie codul gestiunii respective. Dacă se dorește o selecție a tuturor gestiunilor se pune 0 în câmpul de cod.

La opțiunea „Cod” se va trece codul produsului, cod care se poate culege prin consultarea fișierului de stocuri la gestiunea curentă.

Fișa de magazie cuprinde următoarele elemente: simbolul produsului, denumirea produsului, unitatea de măsură a produsului, prețul de achiziție, stocul inițial, prețul mediu ponderat al lunii precedente, soldul fișei de magazie de la începutul lunii (fiind soldul final al lunii precedente determinat ca produs între stocul final și prețul mediu ponderat al lunii precedente), prețul mediu ponderat al lunii curente, numărul, data, tipul documentului aferent operațiunii contabile, prețul de vânzare al produsului, cantitatea intrată, respectiv cantitatea ieșită, valoarea intrărilor și ieșirilor, stocul curent după fiecare operațiune, rulajul lunar cantitativ-valoric, soldul final al fișei de magazie, diferența de control (reprezintă eroarea de rotunjire a prețului mediu ponderat calculat și apare ca diferență între: soldul fișei de magazie la început de lună, plus intrări (considerând intrare și nota de adaos comercial), minus ieșiri și prețul mediu ponderat înmulțit cu stocul final.

Meniul „Liste de inventar” determină obținerea de oferte de preț, liste de inventar, având mai multe opțiuni de evaluare: la preț mediu de achiziție, la preț de vânzare en-gross, la preț de vânzare en-detail, la preț de achiziție.

Opțiunea de evaluare la „preț mediu de achiziție” oferă o listă de inventar a cărui sold trebuie să fie egal cu soldul contului de gestiune din balanța de verificare.

Opțiunile la „preț de vânzare en-gross” și „preț de vânzare en-detail” oferă liste de inventar a căror valoare este determinată la prețul de vânzare en-gross, respectiv la prețul de vânzare en-detail.

Opțiunea la „preț de achiziție” oferă o lista de inventariere a produselor care va cuprinde ultimul preț de intrare a produselor în gestiune.

Meniul „Mișcarea gestiunii – balanțe stocuri” oferă o listă de inventar dinamică, ce arată ca o balanță având stoc inițial, intrări, ieșiri și stoc final. Cu ajutorul ei se poate studia mișcarea produselor dintr-o perioadă determinată și se poate scoate lista de inventar la o anumită zi.

Ecranul de selecție cuprinde următoarele opțiuni:

În câmpul „Cod” se va trece codul gestiunii;

În câmpul „Cont gestiune” se va trece simbolul contului de gestiune

„de la data”. „La data” reprezintă intervalul de timp în care se urmărește situația mișcării stocurilor. Perioada se poate întinde pe maxim două luni.

În câmpurile „De la simbolul”, până „la simbolul” se selectează implicit primul simbol și ultimul simbol al produselor din gestiunea aleasă pentru contul ales;

Opțiunea „Inclusiv stocurile = 0” oferă o situație a tuturor produselor din cadrul gestiunii (inclusiv a celor care au sold inițial și mișcare în perioada analizată);

Opțiunea „Mișcarea intrărilor” selectează doar produsele care au avut cel puțin o intrare în perioada analizată;

Opțiunea „Mișcarea ieșirilor” selectează doar produsele care au avut cel puțin o ieșire în perioada analizată;

Opțiunea „Situație cantitativă” oferă o situație strict cantitativă, ce conține pe coloane separate și mișcările din transferuri;

Opțiunea „Situație valorică” oferă o situație cantitativ-valorică a mișcării stocurilor, inclusiv transferurile.

Meniul „Vânzări agenți – gestiuni” are ca rezultat situația cantitativ-valorică (fără TVA) a vânzărilor de produse selectate după următoarele criterii: codul agentului de vânzări, gestiunea, perioada, simbolul produsului.

Codul agentului este numărul de lucru asociat fiecărei facturi de vânzare, iar codul gestiunii este codul de proprietar de la facturile de vânzare.

Meniul „Analiza vânzărilor” oferă calculul cantitativ valoric al volumului de vânzări și al adaosului comercial obținut pentru fiecare produs, gestiune, terț, agent de vânzări pentru luna curentă. Documentele analizate pot fi: facturi de vânzare en-gross, facturi de vânzare en-detail, avize către magazine en-detail, recepții în magazine de en-detail.

Meniului „Balanța gestiunilor” se folosește în situația în care evidența conturilor de stocuri se ține analitic pe mai multe gestiuni, deci este o balanță de verificare analitică a conturilor de gestiune, venituri și cheltuieli.

Acest meniu conține balanțe și fișe de cont pe gestiuni și cuprinde următoarele submeniuri:

Actualizări conturi;

Execuție balanță gestiuni;

Descărcarea gestiunii;

Închidere venituri /cheltuieli;

Listarea descărcării;

Recapitulație gestiuni;

Fișe de cont pe gestiuni;

Fișe de consum pe gestiuni.

Submeniul „Fișa de consum pe gestiuni” se referă la analiza și verificarea consumurilor de materii prime și materiale pe locuri de folosință.

Meniul „Fișe de cont pe gestiuni” reflectă totalitatea înregistrărilor operațiilor economice și financiare a conturilor definite în balanța gestiunilor pe o anumită gestiune, într-o anumită perioadă în ordine cronologică. Ea servește la stabilirea rulajelor lunare și a soldurilor pe fiecare cont de gestiune.

În cadrul „Fișei analitice pe gestiuni”, documentele sunt exprimate analitic, în operațiuni cantitativ-valorice (fără total pe documente). În subsolul fișei analitice se face o centralizare cantitativ-valorică a produselor înregistrate prin contul de gestiune.

Contabilitatea sintetică este cel de-al doilea modul al aplicației, care vine să completeze modulul contabilității analitice, prin organizarea cronologică și sistematică a datelor de intrare în sistemul financiar-contabil și obținerea unor situații și rapoarte sintetice.

În viitor se urmărește implementarea unui program informatic privind evidența costurilor, în vederea realizării unei contabilități de gestiune cât mai eficiente.

5.3. REGULI DE EVALUARE A STOCURILOR

La evaluarea stocurilor se disting trei momente principale stării lor patrimoniale:

evaluarea la intrarea în patrimoniul întreprinderii;

evaluarea la inventariere;

evaluarea la bilanț.

Evaluarea stocurilor la intrarea în patrimoniu

La intrarea în patrimoniu, stocurile sunt evaluate în funcție de modalitatea lor de dobândire, astfel:

pentru stocurile din cumpărări (materii prime, materiale consumabile, mărfuri, ambalaje), evaluarea se face la cost de achiziție.

Conform normei contabile internaționale IAS 2 „Stocuri”, costul de achiziție cuprinde prețul din factură minus discounturi aferente cumpărărilor, taxele vamale și alte taxe nerecuperabile, cheltuielile de transport-aprovizionare și alte cheltuieli directe imputabile achiziției de stocuri. Taxa pe valoarea adăugată, fiind recuperabilă, nu intră în costul de achiziție a stocurilor.

pentru stocurile din producție proprie (produse finite), evaluarea se face la cost de producție.

Costul de producție include, conform definiției date de norma contabilă internațională IAS, cheltuieli directe de producție și o cotă parte de cheltuieli indirecte de producție, fixe și variabile, ocazionate de transformarea materiilor prime în produse finite. Obligația includerii unei cote din cheltuielile indirecte de producție în costul de producție interzice evaluarea numai la costurile directe sau variabile. În optica nomei IAS 2, incorporarea cheltuielilor fixe indirecte în costul de producție trebuie bazată pe capacitatea normală de producție a întreprinderii. Norma contabilă internațională IAS 2 definește capacitatea normală de producție ca fiind producția ce se poate obține în medie, pe mai multe perioade (exerciții) și în circumstanțe normale, ținând cont de pierderile ocazionate de lucrările de menținere (reparații și revizii) prevăzute.

Costul de producție este dependent de nivelul de activitate realizat. Deci, cu cât nivelul de activitate este mai ridicat, cu atât costul unitar este mai redus, deoarece cheltuielile fixe de producție sunt repartizate asupra unui număr mai mare de unități fabricate.

În norma internațională de contabilitate IAS 2 sunt incluse în costul stocurilor numai cheltuielile suportate de firmă pentru aducerea stocurilor în locul și starea în care se află, fiind excluse din valoarea stocurilor cheltuielile excesive generate de ineficiența producției cât și cheltuielile posterioare constituirii stocurilor, cum sunt:

consumurile anormale de materii prime, manopera și alte cheltuieli de producție;

costurile de stocaj, altele decât cele care separă două etape ale procesului de producție;

cheltuieli generale care nu contribuie la aducerea stocurilor în locul și starea în care se află;

costurile de distribuție.

pentru stocurile provenind din aport la capitalul social sau obținute din producție proprie (plus în gestiune, donații primite, etc.) evaluarea se face la valoarea de utilitate (valoarea actuală) a stocului respectiv.

Evaluarea stocurilor cu ocazia inventarierii se face la valoarea actuală sau de utilitate, denumită și valoare de inventar.

Aceste valori se stabilesc în funcție de utilitatea bunului respectiv în întreprindere și prețul pieței. Valoarea de inventar este deci egală cu valoarea actuală, care este o valoare estimată, ce se apreciază în funcție de piață și de utilitatea bunului pentru firmă.

Valoarea de utilitate sau prețul pieței, ca bază de evaluare a bunurilor la inventariere, se identifică, în principal, în funcție de destinația lor:

activele destinate vânzării (mărfuri, produse finite) li se stabilesc valoarea de inventar sub forma valorii nete de realizare care este data de prețul de vânzare, din care se scad cheltuielile rămase de efectuat pentru comercializarea lor, cum sunt cheltuieli de transport, comisioane cedate, etc.;

materiile prime și materialele consumabile, destinate utilizării în exploatare se evaluează la costul lor de înlocuire(de reaprovizionare).

La inventariere pot fi constatate și stabilite valori actuale, care delimitează stocurile în trei categorii:

stocuri care nu prezintă deprecieri și pentru care valoarea de inventar este egală cu valoarea contabilă;

stocuri care au suferit deprecieri, care se evaluează la preț posibil de valorificat și la care, ca urmare, valoarea de inventar este mai mică decât valoarea contabilă;

stocuri la care utilitatea sau prețul pieței crește și deci valoarea de inventar este mai mare decât valoarea contabilă.

Evaluarea stocurilor la închiderea exercițiului prin bilanț se face la valoarea de intrare, respectiv valoarea contabilă pusă de acord cu rezultatele evaluărilor la inventariere.

Astfel, valoarea de intrare (contabilă) se compară cu valoarea de utilitate (de inventar):

pentru stocurile la care au rezultat diferențe în plus între valoarea de inventar și valoarea de intrare, în bilanț, acestea sunt evaluate la valoarea de intrare. Deci plusul de valoare nu se înregistrează în contabilitate;

pentru stocurile la care s-au constatat diferențe în minus între valoarea de inventar și valoarea lor de intrare, acestea se evaluează în bilanț la valoarea de inventar, iar minusul de valoare datorat unor deprecieri probabile se înregistrează prin intermediul conturilor de provizioane. Dacă din valoarea de intrare a stocurilor se deduce valoarea deprecierilor pentru care au fost calculate și înregistrate provizioane, se obține valoarea de inventar ca valoare netă care se înscrie în bilanț.

Principiul prudentei cere ca plusurile de valoare între valoarea de inventar și valoarea de intrare să nu fie înregistrate, acestea nefiind realizate, iar pe de altă parte pentru minusurile de valoare același principiu cere constituirea de provizioane din care aceste minusuri sa fie acoperite în caz că la valorificarea stocurilor, minusurile de valoare se confirmă total sau parțial.

Potrivit normei contabile internaționale IAS 2 , la închiderea exercițiului, stocurile trebuie să fie evaluate la costul lor sau la valoarea netă de realizare, dacă aceasta este inferioară.

Valoarea netă de realizare a unui stoc este reprezentată de prețul de vânzare estimat, realizabil în condiții comerciale normale, diminuat cu costurile necesare pentru realizarea vânzării (cheltuieli de transport, comisioane privind vânzările, etc.).

5.4. METODE DE EVALUARE A STOCURILOR ȘI IMPLICAȚIILE FISCALE

La ieșirea din gestiune sau darea în consum, stocurile sunt evaluate și se înregistrează scăderea din gestiune la valoarea lor de intrare.

În condițiile în care pe parcursul desfășurării activității aceleași feluri de bunuri (materiale, mărfuri, ambalaje etc.) se procură la prețuri diferite, pentru evaluarea cantității de stocuri ieșite sau consumate, având la bază valoarea de intrare (costul estimat de intrare) a acestora, reglementările și standardele internaționale recomandă următoarele metode de evaluare:

metoda costului mediu ponderat (CMP);

metoda prima intrare-prima ieșire (FIFO);

metoda ultima intrare-prima ieșire (LIFO);

metoda proxima intrare-prima ieșire (NIFO);

metoda costului standard;

metoda identificării specifice.

Unitățile patrimoniale din țara noastră au posibilitatea, potrivit Legii contabilității și regulamentului de aplicare al acesteia, art. 68, de a aplica în evaluarea bunurilor una din urmatoarele trei metode: metoda costului mediu ponderat (CMP), metoda prima intrare-prima ieșire (FIFO) sau metoda ultima intrare-prima ieșire (LIFO).

Alegerea metodei este la latitudinea conducerii unității patrimoniale, dar potivit principiului permanenței metodei, o metodă adoptată trebuie să fie menținută în tot cursul exercițiului și de la un exercițiu la altul. Aplicarea uneia dintre metodele de evaluare a ieșirilor din stoc trebuie analizată în funcție de fenomenul de mișcare a prețurilor și politica contabilă a firmei, deoarece aceleași ieșiri, evaluate după metode diferite, conduc la valori diferite ale rezultatului contabil (profitului) și mărimii stocurilor (deci, conduc la informații diferite în bilanț și contul de rezultate). Principiul contabil al permanenței metodelor a fost susținut de fiscalitate, după cum se poate observa în articolul 3, paragraful 5 din Ordonanța nr. 70/1994, privind impozitul pe profit. Astfel: ”metodele de evaluare a patrimoniului utilizate în contabilitate pot fi schimbate numai cu aprobarea organelor fiscale, pe baza prezentării influențelor asupra situației patrimniale și financiare și impozitului pe profit”.

Firma utilizează metoda costului mediu ponderat, fiind adaptată tehnicii moderne de calcul. Aceasta presupune determinarea unui cost mediu al stocurilor ,ca raport între suma dintre stocul inițial valoric (Siv) și intrări valorice (Iv) și suma dintre stocul inițial cantitativ (Sic)și intrări cantitative (Ic).

Acest coeficient se înmulțește cu valoarea bunurilor ieșite din gestiune la preț de înregistrare, iar suma rezultată se înregistrează în conturile corespunzătoare în care au fost înregistrate bunurile ieșite.

Metoda costului mediu ponderat poate fi aplicată în două variante, fie prin actualizarea costului mediu ponderat după fiecare intrare, aceasta fiind varianta adoptată de către unitate sau prin actualizarea periodică a costului unitar mediu ponderat, fie lunar, fie la alte perioade, care nu ar trebui să depășească durata medie de stocare.

Metoda se utilizează în unitățile în care gama sortimentală este diversificată, sursele de intrare a bunurilor în patrimoniu sunt diverse și prețurile de intrare pentru aceleași bunuri sunt fluctuante; este recomandată, de regulă, în forma transpusă prin utilizarea tehnicii electronice de calcul. Datorită faptului ca în luna decembrie bunurile s-au procurat la aceleași prețuri, stocurile sunt evaluate la ieșire sau la darea în consum la valoarea lor de intrare.

Metoda primul intrat-primul ieșit (FIFO „FIRST IN FIRST OUT”) presupune evaluarea stocurilor la ieșirea din gestiune la prețul primului lot intrat. După terminarea acestuia se va lua în considerare valoarea următorului lot intrat în ordine cronologică. Acestă metodă este recomandată în perioadele care nu sunt bazate pe o instabilitate mare a prețurilor. Până în anul 2000, firma a utilizat această metodă, după care a trecut la aplicarea metodei costului mediu ponderat.

Metoda ultimul intrat-primul ieșit (LIFO „LAST IN FIRST AUT”) evaluează stocurile la ieșire în funcție de costul de achiziție sau costul de producție al ultimului lot intrat. După epuizarea acestuia se va lua în considerare următorul lot în ordinea inversă a intrărilor. Metoda este recomandată întreprinderilor cu o gamă sortimentală diversificată în varianta de prelucrare automată a datelor și în perioadele în care există mari fluctuații de prețuri ale bunurilor pe piață.

Metoda proxima intrare-prima ieșire (NIFO „NEXT IN FIRST AUT”) se aseamănă prin concepție cu metoda LIFO și este enunțată astfel: cea mai apropiată, proxima intrare-prima ieșire. Evaluarea ieșirilor se face la valoarea lor de înlocuire. Ea este suma pe care întreprinderea va accepta să o plătească pentru achiziționarea unui bun de substituire care să permită asigurarea unui flux identic de bunuri și servicii în aceleași condiții de exploatare. Această metodă mai este cunoscută și sub denumirea de metoda valorii de înlocuire. În practică, ieșirile sunt evaluate la prețul din ultima factură sau dintr-o estimare apropiată.

Metoda costului standard

Norma contabilă internațională IAS 2 autorizează evaluarea stocurilor și după metoda costurilor standard, cu condiția ca aceasta să fie bazată pe ipoteze normale privind consumul de materii prime și materiale, cheltuielile cu manopera cât și eficacitatea și utilizarea capacității de producție. Costurile standard trebuie să fie periodic reexaminate, și dacă este necesar, modificate pentru a ține cont de condițiile care prevalează în momentul evaluării. Aceste costuri pot fi costuri antecalculate sau costuri medii dintr-o perioadă anterioară. În cazul acestei metode de evaluare, bunurilor li se stabilesc anticipat costurile de înregistrare, cu ajutorul cărora se evaluează și înregistrează intrările și ieșirile.

Reglementările contabile românești menționează că stocurile din cumpărări și/sau din producția proprie pot fi evaluate și la prețuri standard (prestabilite), stabilite pe baza prețurilor medii ale bunurilor respective, denumite prețuri de înregistrare, cu condiția înregistrării distincte a abaterilor față de costul standard de achiziție sau de producție după caz.

Abaterile de la costurile standard, denumite de normele contabile românești „diferențe de preț”, stabilite la intrarea stocurilor în patrimoniu, se înregistrează proporțional, atât asupra valorii stocurilor ieșite cât și asupra stocurilor existente în patrimoniu.

Repartizarea diferențelor de preț asupra valorii bunurilor ieșite și a stocurilor se efectuează cu ajutorul unui coeficient (K). Aceste coeficient se calculează ca raport între suma dintre soldul inițial al contului de diferențe și rulajul debitor al contului de diferențe și suma dintre soldul inițial al contului de stoc la preț de înregistrare și rulajul debitor al contului de stoc la preț de înregistrare.

Coeficientul se aplică asupra valorii bunurilor ieșite din gestiune la preț de înregistrare, obținându-se astfel diferențele de preț aferente bunurilor ieșite:

Diferențe preț aferente stocurilor ieșite = K * Valoarea stocurilor ieșite

Rc308 = K * Rc300 (301)

Metoda identificării specifice presupune determinarea valorii de intrare în baza valorii contabile aferente bunului, respectiv pe baza costului de achiziție, a costului de producție sau a valorii de utilitate, stabilite la data intrării bunului în patrimoniul întreprinderii. Această metodă de evaluare a stocurilor are utilitate în cadrul întreprinderilor în care gama sortimentală este de regulă scăzută.

Deci întreprinderile dispun de o anumită „libertate” în alegerea metodei de evaluare a stocurilor și indirect a rezultatului lor.

Trecerea de la metoda FIFO la metoda costului mediu ponderat a avut un impact benefic asupra rezultatului unității. Astfel, în cazul creșterii de prețuri, prin aplicarea metodei FIFO, ieșirile sunt evaluate la valorile cele mai scăzute, stocurile finale la valorile cele mai ridicate, rezultând o majorare a rezultatului unității. Din contră, dacă prețurile sunt în scădere, aplicarea metodei FIFO conduce la evaluarea ieșirilor de stocuri la valoare maximă, stocul final și beneficiul fiind micșorate. Prin trecerea la metoda costului mediu ponderat, evaluarea ieșirilor se realizează la un cost mediu, ceea ce elimină influențele negative asupra beneficiului firmei.

În concluzie, în condiții de relativă stabilitate a prețurilor, este recomandată metoda costului mediu ponderat. În perioadele de creștere a prețurilor, aplicarea metodei LIFO are drept consecințe evaluarea consumurilor la valoare maximă, beneficiul și stocul final fiind prezentate la valori minime. Efectele aplicării metodei LIFO într-o situație inversă, de scădere a prețurilor, sunt diminuarea valorii consumurilor, stocul final și beneficiul fiind prezentate la valori maxime.

În perioadele de inflație, metodele LIFO și NIFO sunt considerate mai adecvate determinării rezultatului exercițiului și politicii de asigurare a conservării capitalului fizic al întreprinderii.

Schimbările de metode de evaluare a stocurilor conduc la „manipularea” rezultatului întreprinderii. În consecință, rezultatul unei întreprinderi nu depinde numai de performanțele economice și financiare, ci și de opțiunea pentru o anume metodă de evaluare a stocurilor. De aceea pentru asigurarea acurateței analizelor financiare, orice schimbare de metodă de evaluare a stocurilor trebuie semnalată în anexă, cu justificarea acesteia și măsurarea incidențelor schimbării metodei de avaluare asupra rezultatului și valorii stocurilor din bilanț.

În cazul utilizării metodei LIFO, norma internațională IAS 2 stipulează că întreprinderea trebuie să indice, în plus, și diferența între valoarea stocurilor prezentate în bilanț și:

cea rezultată din reținerea valorii minime dintre costul mediu ponderat, metoda FIFO și valoarea netă de realizare;

sau cea obținută utilizând valoarea cea mai mică dintre valoarea actuală prezentată în bilanț și valoarea netă de realizare.

Potrivit normei contabile internaționale IAS 2, la închiderea exercițiului stocurile trebuie evaluate la costul lor sau la valoarea netă de realizare, dacă aceasta este inferioară. Estimarea valorii realizabile nete se bazează pe cele mai credibie dovezi, la momentul în care are loc estimarea. Aceste estimări iau în considerare fluctuațiile prețurilor și ale costurilor privind stocurile respective și scopul pentru care stocurile sunt deținute

5.5. ORGANIZAREA ȘI CONDUCEREA CONTABILITĂȚII MATERIILOR PRIME ȘI MATERIALELOR CONSUMABILE

Pentru contabilitatea sintetică a intrărilor și ieșirilor de materii prime și materiale unitatea folosește conturile din grupa 30 “Stocuri de materii prime și materiale”, respectiv conturile sintetice de gradul I: 300 „ Materii prime” și 301 „ Materiale consumabile”.

Firma nu folosește contul 308 “ Diferențe de preț la materii prime și materiale” pentru a reflecta cheltuielile de tansport-aprovizionare, acestea fiind înregistrate în conturile de stocuri. În acest fel se cosideră că se promovează principiul evaluării, în contabilitate, a stocurilor la cost de achiziție, principiu care se încalcă în cazul în care componentele costului de achiziție sunt determinate și înregistrate separat cu ajutorul a două conturi: 300 “ Materii prime” sau 301 “Materiale consumabile” pentru prețul de cumpărare și contul 308 „ Diferențe de preț la materii prime și materiale” pentru celelalte cheltuieli de transport-aprovizionare.

Contul 300 “Materii prime” evidențiază existența și mișcarea stocurilor de materii prime care participă direct la fabricarea produselor și se regăsesc în produsul finit. Acest cont funcționează diferit în funcție de sistemul de inventar cu care se operează. În conformitate cu Regulamentul de aplicare al Legii contabilității, unitățile patrimoniale au posibilitatea organizării contabilității stocurilor de materii prime și materiale în două sisteme de inventar, respectiv inventarul permanent sau inventarul intermitent.

S.C. PANGRAM S.A. a adoptat varianta metodei inventarului permanent. Aplicarea metodei inventarului permanent presupune contabilizarea fiecărei intrări de materii prime sau materiale, cantitativ și valoric, la cost istoric sau la preț stabilit în funcție de valoarea de utilitate (pentru stocurile aduse ca aport, primite ca donații sau obținute cu titlu gratuit). De asemenea fiecare ieșire din stoc este contabilizată fizic și valoric, ceea ce permite cunoașterea în orice moment a stocurilor, atât cantitativ cât și valoric.

Astfel, în cazul inventarului permanent, contul 300 „Materii prime” se debitează cu prețul de înregistrare al materiilor prime intrate în gestiunea unității, din diferite surse. Se creditează cu valoarea la preț de înregistrare a materiilor prime ieșite. Soldul debitor al acestui cont reprezintă valoarea materiilor prime existente în gestiunea unității la preț de înregistrare.

În mod similar funcționează și contul 301 „Materiale consumabile”.

Normele contabile din țara noastră, prevăd ca în cazul folosirii inventarului permanent, contabilitatea analitică a stocurilor de materii prime și materiale să se poată organiza, în funcție de specificul activității și necesitățile proprii ale fiecărei unități patrimoniale, după una din următoarele metode:

metoda operativ-contabilă (pe solduri);

metoda cantitativ-valorică (pe fișe de cont analitic);

metoda global valorică.

Societatea analizată utilizează metoda cantitativ-valorică, fiind adaptată tehnicii moderne de calcul, atât pentru evidența operativă a depozitelor, cât și pentru contabilitatea analitică.

Metoda cantitativ-valorică (pe fișe de cont analitic) pentru materii prime și materiale consumabile constă în ținerea evidenței pe feluri de materii prime și materiale consumabile în cadrul gestiunilor, iar în contabilitate a celei cantitativ-valorice. Verificarea exactității înregistrărilor din evidența de la locurile de depozitare și contabilitate se efectuează prin punctajul periodic dintre cantitățile operate în fișele de magazie și cele din fișele de cont analitic din contabilitate.

În cadrul utilizării acestei metode se utilizează următoarele documente: Fișa de magazie, Fișa de cont analitic pentru valori materiale, Fișa de cont pentru operații diverse, Borderou de predare a documentelor și Balanța analitică a stocurilor.

Fișa de cont analitic pentru valori materiale (prezentată în Anexa 3) se întocmește într-un singur exemplar și servește la ținerea contabilității analitice (cantitativ și valoric) pe sortimente, a materialelor, produselor și mărfurilor. Se completează la începutul anului pe baza stocurilor și soldurilor de la sfârșitul perioadei precedente, iar în cursul anului, pe baza documentelor de intrare și ieșire a valorilor materiale. Înregistrările se fac zilnic pe baza documentelor primite de la magazie, poziție cu poziție, stabilindu-se stocul și soldul. La sfârșitul fiecărei luni se totalizează rulajele din fișe în vederea întocmirii balanței analitice de materii prime și materiale.

Evidența cantitativă a materialelor se ține la gestiune cu ajutorul fișelor de magazie, care se aranjează în ordinea fișelor de cont analitic din contabilitate. În fișele de magazie înregistrările se fac zilnic de către gestionar, pe baza documentelor de intrare și ieșire a materialelor. După înregistrare documentele respective sunt predate la contabilitate pe bază de Borderou de predare a documentelor. În contabilitate, documentele primite se înregistrează în fișele de cont analitic pentru valori materiale și se stabilesc stocurile și soldurile, după ce în prealabil s-a verificat modul de emitere și completare a documentelor privind mișcarea materialelor. De asemenea, pe baza acelorași documente se întocmesc situațiile centralizatoare privind intrările și ieșirile de materiale pentru înregistrare în contabilitatea sintetică.

Controlul înregistrărilor din conturile sintetice și cele analitice ale stocurilor de materii prime și materiale se asigură lunar cu ajutorul balanței de verificare analitice (prezentată în Anexa 4), întocmită separat pentru fiecare cont de stoc. În vederea întocmirii balanței de verificare este necesar, ca lunar, să se efectueze controlul asupra concordanței stocurilor scriptice din fișele de magazie cu cele din fișele de cont analitic pentru valori materiale.

Metoda global-valorică se aplică pentru evidența mărfurilor și ambalajelor aflate în unitățile de desfacere cu amănuntul, folosindu-se formularul Fișa de cont pentru operații diverse și Raportul de gestiune.

Potrivit acestei metode, contabilitatea analitică a mărfurilor și ambalajelor se ține global-valoric, atât la gestiune cât și la contabilitate, iar controlul concordanței înregistrărilor din evidența gestiunii și din contabilitate se efectuează numai valoric la perioadele stabilite de unitate. Soldurile valorice ale mărfurilor și ambalajelor aflate în gestiune se verifică pe baza Raportului de gestiune predat la contabilitate, precum și cu ocazia inventarierii.

Metoda operativ contabilă (pe soduri) constă în faptul că la locul de depozitare a stocurilor se organizează o evidență cantitativă, pe categorii de stocuri (cu ajutorul documentului Fișa de magazie), iar în contabilitate, stocurile sunt înregistrate valoric, pe gestiuni, iar în cadrul lor, pe grupe sau subgrupe de stocuri după caz. Verificarea concordanței dintre evidența depozitelor și înregistrările din contabilitate se asigură lunar, prin evaluarea stocurilor cantitative transcrise din fișele de magazie în Registrul stocurilor.

Metoda inventarului permanent constă în înregistrarea tuturor operațiilor de intrare și ieșire în conturile sintetice de stocuri corespunzătoare, asigurându-se stabilirea și cunoașterea în orice moment a stocurilor, cantitative și valorice:

Sf = Si + I – E

unde: Sf – reprezintă soldul final;

Si – sodul inițial;

E – valoarea ieșirilor.

Metoda inventarului intermitent constă în stabilirea ieșirilor și înregistrarea lor în contabilitate pe baza inventarierii stocurilor la sfârșitul exercițiului (perioadei). Potrivit acestei metode, ieșirile se determină periodic sau doar la finele exercițiului, ca diferență între valoarea stocurilor inițiale plus valoarea intrărilor și valoarea stocurilor finale determinate pe baza inventarierii, conform relației:

E = Si + I – Sf

Dezavantajele inventarului intermitent sunt următoarele: o eroare sau o omisiune în inventarul fizic duce la deformarea informației contabile prezentată în documentele contabile de sinteză (valoarea stocurilor din bilanț, cheltuielile cu stocurile, respectiv rezultatul din contul de profit și pierdere); de asemenea nu permite stabilirea plusurilor sau minusurilor în gestiune; creează tentația de „subevaluare” a stocurilor la inventar, din motive fiscale, în vederea creșterii nereale a cheltuielilor cu stocurile și diminuării profitului impozabil.

Inventarul permanent este considerat un sistem ce generează costuri ridicate, deoarece presupune înregistrarea fiecărei mișcări de stoc și calcule iterate, aceste neajunsuri sunt însă mult diminuate prin prelucrarea informatizată a datelor.

Potrivit metodei inventarului permanent, înregistrarea intrărilor și ieșirilor de materii prime și materiale se face în mod curent pe baza documentelor primare sau centralizatoare și se determină stocurile, respectiv soldurile, permanent.

Reflectarea în contabilitate a operațiilor, potrivit inventarului permanent aferente lunii decembrie 2000:

– Achiziția de materii prime și materiale consumabile, la cost de achiziție conform facturii și notei de intrare – recepție:

% = 401 „Furnizori” 3.353.626.514

2.330.176.420 300 „Materii prime”

487.997.122 301 „Materiale consumabile”

535.452.973 4426 „TVA-deductibil”

Această variantă propusă de către unitate, prin înregistrarea directă în conturile de stocuri a tuturor elementelor ce compun costul de achiziție necesită o muncă mai complexă comparativ cu varianta înregistrării costului de achiziție prin cele două serii de conturi, respectiv conturile de stocuri și conturile de diferențe de preț. Înregistrarea în contabilitate a intrărilor de materii prime și materiale consumabile la cost de achiziție impune stabilirea costului unitar de achiziție al bunurilor intrate pentru fiecare lot, ceea ce implică operațiuni deosebit de laborioase.

Varianta înregistrării costului de achiziție prin cele două serii de conturi, tehnică ce simplifică lucrările de calcul și înregistrare se prezintă astfel:

% = 401 „Furnizori” valoarea facturii

nclusiv TVA

– preț de cumpărare fără TVA deductibil

300 „Materii prime”

301 „Materiale conumabile”

– cheltuieli de transport facturate

308 „Diferențe de preț la materiele”

4426 „TVA-deductibil”

Această variantă de înregistrare oferă informații la fel de utile, întrucât, prețul de cumpărare pentru fiecare articol, se identifică cu ușurință din factură și stă la baza înregistrării în evidența sintetică și analitică a stocurilor, fără a mai fi necesar calculul costului unitar de achiziție, iar celelalte elemente din structura costurilor de achiziție se înregistrează global în conturile sintetice de diferențe de preț și apoi sunt repartizate proprțional asupra conturilor care preiau consumurile sau ieșirile de stocuri.

– Ieșirea din stoc a materiilor prime și materialelor consumabile prin consum, conform bonului de consum se înregistrează astfel:

2.118.988.489 600 „Cheltuieli = 300 „Materii prime” 2.118.988.489

cu materii prime”

519.191.500 601 „Cheltuieli cu = 301 „Materiale consumabile” 519.191.500

materilele consumabile”

Având în vedere faptul că, costurile de achiziție a materiilor prime și materialelor consumabile nu diferă de la o aprovizionare la alta, evaluarea ieșirilor se va face la valoarea de intrare.

– Transferul între subunități a materiilor prime și materialelor consumabile, conform avizului de însoțire:

363.913.880 482 „Decontări între = 300 „Materii prime” 363.913.880

subunități”

6.793.600 482 „Decontări între = 301 „Materiale consumabile 6.793.600

subunități”

363.913.880 300 „Materii prime” = 482 „Decontări între 363.913.880

subunități”

6.793.600 301 „Materiale = 482 „Decontări între 6.793.600

consumabile” subunități”

– La sfârșitul exercițiului se compar[ soldul scriptic al contului de stocuri cu situația faptică rezultată în urma inventarierii, constatându-se un minus de materii prime în gestiune, imputabil gestionarului în valoare de 16.432.789 lei:

16.432.789 600 „Cheltuieli cu = 300 „Materii prime” 16.432.789

materii prime”

19.555.019 428.1 „Alte datorii = %

în legătură cu personalul”

758 ” Alte venituri 16.432.789

din exploatare”

4427 „TVA- colectat” 3.122.230

Soluția propusă de normalizatorii români pentru contabilitatea stocurilor în condițiile inventarului permanent face abstracție de câteva elemente ce aduc atingere conceptului de „contabilitate de angajamente”. În primul rând se încalcă principiul independenței exercițiului ce presupune „delimitarea în timp a veniturilor și cheltuielilor aferente activității unității patrimoniale pe măsura angajării acestora…” (M.Epuran, 1996), deoarece însăși formarea stocului de materii prime și materiale (cumpărare) reprezintă angajarea unei asemenea cheltuieli, indiferent de data plății acestei cheltuieli sau consumul stocului.

În al doilea rând absența unui cont de variația stocurilor aferent cumpărărilor de materii prime și materiale are incidență asupra contului de profit și pierdere, deoarece soldul acestui cont vine să corecteze cheltuielile de exploatare ale exercițiului cu semnul „+ ” în cazul destocajului și cu „-” în cazul stocajului.

Într-o contabilitate de angajamente stocajul de materii prime și materiale cumpărate (stoc final > stoc inițial) are semnificația unui venit, reprezentând o „îmbogățire” pentru firmă și astfel se trece în contul de rezultate (contul de profit și pierdere) cu semnul „–” . În situația destocajului de bunuri cumpărate (stocul final < stocul inițial) acesta este considerat ca o cheltuială, o „ sărăcire” a întreprinderii și se înscrie în contul de profit și pierdere cu semnul „+”.

Soldul contului variația stocurilor (aferente cumpărărilor de materii prime și materiale) este trecut în debitul contului de profit și pierdere fie cu semnul „ +” (destocaj), fie cu semnul „-” (stocaj).

Absența unui astfel de cont din planul de conturi românesc contravine transpunerii tehnice a conceptului de contabilitate de angajamente și denaturează valoarea informațională a unor indicatori obținuți plecând de la contul de rezultate (valoarea adăugată, excedentul brut din exploatare, etc.).

Luând în considerare aceste aspecte, utilizând un cont de variație de stocuri 60x „Variația stocurilor din cumpărări” și contul de cheltuieli privind stocurile având semnificația unui cont de „cumpărări”, 600 „Cumpărări de materii prime”, similar cu soluția întâlnită în doctrina contabilă franceză, înregistrările în contabilitate sunt:

– Achiziția de materii prime, conform facturii și notei de intrare-recepție:

% = 401 „Furnizori” 2.772.909.940

2.330.176.420 600 „Cumpărări

de materii prime”

442.733.520 4426 „TVA-deductibil”

Achiziția stocurilor este contabilizată ca o cheltuială deoarece în acest moment are loc „angajarea” acestei cheltuieli.

– Recepția stocului de materii prime:

2.330.176.420 300 „Materii prime” = 60x „Variația stocurilor 2.330.176.420

din cumpărări”

– Ieșirea de materii prime prin consum, conform bonului de consum:

2.118.988.489 60x „Variația = 300 „Materii prime” 2.118.988.489

stocurilor din cumpărări”

– La sfârșitul exercițiului se înregistrează rezultatul inventarului, prin compararea soldului scriptic al contului de stocuri cu situația faptică, constatată la inventarierea fizică:

16.432.789 60x „Variația = 300 „Materii prime” 16.432.789

stocurilor din cumpărări”

Comparârnd cele două soluții prezentate privind contabilizarea stocurilor în condițiile practicării inventarului permanent la cost de achiziție, acestea generează aceeași mărime a rezultatului exercițiului.

În cazul aplicării metodei inventarului intermitent, evaluarea stocurilor de materii prime și materiale consumabile se va face la costul de achiziție:

– La începutul lunii se preia pe cheltuieli soldul inițial al contului 300„Materii prime”, astfel:

388.095.514 600„Cheltuieli = 300 „Materii prime” 388.095.514

cu materiile prime”

În urma acestei înregistrări, contul 300„Materii prime” se închide și nu se mai folosește în cursul lunii, toate intrările de materii prime înregistrându-se direct pe cheltuieli, la costul lor de achiziție.

– Achiziția de materii prime, conform facturii se înregistrează astfel:

% = 401 „Furnizori” 2.772.909.940

2.330.176.420 600 „Cheltuieli

cu materii prime”

4426 „TVA-deductibil”

– La sfârșitul lunii se stabilește prin inventariere stocul de materii prime, se evaluează la prețul zilei și se preia în contul 300 „Materii prime”, diminuându-se cheltuielile cu materiile prime, iar înregistrarea în contabilitate va fi:

600„Cheltuieli cu materiile prime = 300 „Materii prime”

5.6. ORGANIZAREA ȘI CONDUCEREA CONTABILITĂȚII OBIECTELOR DE INVENTAR

Obiectele de inventar fac parte din activele circulante și reprezintă bunuri care se caracterizează prin aceea că servesc mai multe cicluri ale procesului de producție și deci își transmit treptat valoarea asupra diferitelor perioade de gestiune. Ele sunt incluse în această categorie deoarece au fie o durată de utilizare mai mică de un an, fie au o valoare individuală mai mică decât limita prevăzută de lege pentru a fi considerate mijloace fixe.

Obiectele de inventar se comportă în gestiune ca și mijloacele fixe, deservesc mai multe exerciții, își păstrează forma materială inițială până la scoaterea din folosință, iar valoarea lor se include integral pe cheltuieli la darea în folosință.

Evidența operativă a existenței și mișcării obiectelor de inventar în folosință se organizează la magazii, pe feluri de obiecte, cu ajutorul Fișei de evidență a obiectelor de inventar în folosință. Fișa de evidență a obiectelor de inventar în folosință reprezintă document de evidență a obiectelor de inventar de mică valoare sau scurtă durată până la scoaterea lor din uz. Se întocmește pe măsura dării în folosință a bunurilor de către gestionarul care eliberează obiectele respective.

Contabilitatea analitică a obiectelor de inventar se ține cu ajutorul metodei cantitativ-valorice (pe fișe de cont analitice). Astfel, documentele de intrare și ieșire se înregistrează mai întâi cantitativ în fișele de magazie care se țin la depozite cu ajutorul programului informatic de contabilitate. La biroul de contabilitate aceleași documente se prelucrează pe feluri de obiecte de inventar . După prelucrarea datelor din aceste documente, obiectele de inventar se înregistrază cantitativ și valoric în fișele conturilor analitice, deschise pe feluri de obiecte de inventar și locuri de folosință.

Contabilitatea sintetică a obiectelor de inventar se ține cu ajutorul conturilor 321”Obiecte de inventar” și contul 322” Uzura obiectelor de inventar”.

Contul 321” Obiecte de inventar”, după funcția contabilă este cont de activ. Se debitează cu valoarea obiectelor de inventar intrate în gestiunea unității patrimoniale de la furnizori, aduse ca aport la capital sau din alte surse. Obiectele de inventar intrate în gestiunea unității sunt înregistrate în contabilitate la cost de achiziție. Se creditează cu valoarea obiectelor de inventar scoase din uz ca urmare a folosirii lor. Soldul debitor reprezintă valoarea la preț de înregistrare a obiectelor de inventar aflate în depozit și în folosință.

Contul 321”Obiecte de inventar” cumulează atât obiectele de inventar date în folosință, cât și cele din depozit. Separarea gestionară a obiectelor de inventar în depozit de cele în folosință se realizează cu ajutorul contabilității analitice a stocurilor deschizându-se conturi analitice distincte:

321.01 „Obiecte de inventar în depozit”,

321.02 „Obiecte de inventar în folosință”.

Pentru evidența uzurii obiectelor de inventar a căror valoare se include în cheltuielile de exploatare, integral la darea în folosință se utilizează contul 322”Uzura obiectelor de inventar”, cont rectificativ al valorii obiectelor de inventar, iar după funcția contabilă este cont de pasiv. Se creditează cu uzura obiectelor de inventar inclusă pe cheltuieli. Se debitează cu valoarea obiectelor de inventar scoase din functiune. Soldul creditor al contului reprezintă valoarea uzurii obiectelor de inventar inclusă pe cheltuieli.

În contabilitate au loc următoarele operații potrivit inventarului permanent:

– Aprovizionarea de la furnizori cu obiecte de inventar, conform facturii:

% = 401 „Furnizori” 15.715.745

13.206.508 321.01 „Obiecte

de inventar în depozit”

2.509.237 4426 „TVA- deductibil”

– Darea în folosință a obiectelor de inventar, conform bonului de consum:

13.206.508 321.02 „Obiecte = 321.01 „Obiecte 13.206.508

de inventar în folosință” de inventar în depozit”

– Înregistrarea uzurii obiectelor de inventar:

13.206.508 602 „Cheltuieli privind = 322 „Uzura obiectelor 13.206.508

obiectele de inventar” de inventar”

5.7. ORGANIZAREA ȘI CONDUCEREA CONTABILITĂȚII PRODUSELOR FINITE

Rezultatul material al activității economice al unității patrimoniale se concretizează în produse finite, acestea constituind producția depozitabilă care face obiectul contabilității stocurilor.

Operațiile specifice gestiunii produselor sunt:

obținerea produselor din secțiile de producție și predarea acestora, după efectuarea controlului de calitate, la depozitele unității;

identificarea produselor necorespunzătoare sub raport calitativ și valorificarea acestora, după cum se constituie ca rebut definitiv sau parțial;

transferul de produse între subunitățile întreprinderii;

livrarea produselor finite către terți;

verificarea integrității stocurilor de produse finite la locurile de depozitare și concordanța dintre existent și evidență.

Organizarea evidenței operative se face cu ajutorul fișei de magazie, în care se înregistrează pe baza documentelor justificative, cantitativ, operațiile de gestiune.

Contabilitatea analitică a produselor este organizată pe baza metodei cantitativ-valorice, metoda fiind adaptată tehnicii moderne de calcul. Documentele de intrare și ieșire (Bon de predare-transfer-restituire, Dispoziția de livrare, Avizul de insoțire a mărfii și Factura) se înregistrează cantitativ în fișele de magazie, care se țin la depozitele unității. La biroul de contabilitate aceleași documente se prelucrează conform necesităților și se evaluează cantitățile la prețul de înregistrare. După prelucrarea datelor din aceste documente, produsele finite se înregistreză cantitativ și valoric în fișele conturilor analitice, deschise pe locuri de depozitare.

Pentru evidența stocurilor de produse finite și a mișcării lor se folosesc conturile 345 „Produse finite” și 348 “Diferențe de preț la produse”.

Contul 345 „Produse finite”, după funcția contabilă este cont de activ și evidențiază stocurile de produse finite aflate în patrimoniul unității și mișcarea lor. În debit se înregistrează valoarea produselor finite intrate în gestiunea unității rezultate din producție proprie, constatate plus la inventar sau aduse de la terți. În creditul acestui cont se înregistrează valoarea produselor ieșite din gestiune prin vânzare, lipsuri la inventar, date în custodie sau prelucrare la terți. Soldul debitor reprezintă valoarea la preț de înregistrare a produselor finite aflate în stoc.

În momentul obținerii lor, produsele finite se înregistrează la un cost prestabilit, iar pentru înregistrarea diferenței dintre costul efectiv de producție și prețul prestabilit se utilizează contul 348 “Diferențe de preț la produse”. Este cont rectificativ al valorii de înregistrare a produselor. Se debitează cu diferențele în plus sau în minus dintre costul de producție efectiv și prețul prestabilit al produselor obținute, în roșu sau în negru după caz. Se creditează cu diferențele în plus sau în minus aferente produselor ieșite din gestiune, în roșu sau în negru după caz. Soldul contului reprezintă diferențele de preț aferente produselor existente în stoc.

Reflectarea în conturi a operațiunilor privind produsele finite este dependentă de sistemul de inventar adoptat pentru evidența acestora: inventarul permanent sau inventarul intermitent. Unitatea patrimonială a adoptat metoda inventarului permanent.

De aceea în condițiile aplicării inventarului permanent, obținerea stocurilor din producție proprie se contabilizează prin debitarea conturilor de produse finite și creditarea contului 711 „Venituri din producția stocată”. Ieșirile de stocuri provenite din producția proprie a unitții se înregistrează invers, prin creditarea conturilor de stocuri aferente și debitarea contului 711 „Venituri din producția stocată”. În acest fel, contul 711 „Venituri din producția stocată” joacă rolul unui cont de variație de stocuri provenind din producție proprie.

La sfârșitul exercițiului, soldurile conturilor de stocuri din producție proprie se compară cu datele furnizate de inventarul fizic, eventualele diferențe (plusuri sau minusuri în gestiune) fiind regularizate. Astfel, minusurile de stocuri din producție proprie sunt contabilizate ca o ieșire din stoc, iar plusurile de stocuri din producție proprie, constatate la inventar, sunt contabilizate ca o intrare stoc prin intermediul contului 711 „Venituri din producția stocată”. După efectuarea regularizărilor impuse de inventarul fizic, soldul creditor sau debitor al contului 711 „Venituri din producția stocată” se transferă, la sfârșitul perioadei, asupra contului 121 „Profit și pierdere”.

Soldul contului 711 „Venituri din producția stocată” este înscris în contul de profit și pierdere la rubrica corespunzătoare din structura veniturilor din exploatare, în vederea determinării indicatorului „producția exercițiului”. În situația stocajului (stocul finaf>stoc inițial), respectiv soldul creditor al contului 711 „Venituri din producția stocată”, are loc o majorare a indicatorului „producția exercițiului”, sodul acestui cont fiind înscris în contul de profit și pierdere cu semnul „+”, iar în cazul destocajului (stoc final<stoc inițial), respectiv soldul debitor al contului 711 „Venituri din producția stocată”, are loc micșorarea „producției exercițiului”, soldul contului 711 „Venituri din producția stocată” fiind înscris în contul de profit și pierdere cu semnul „-”.

Deși în prezent contabilitatea de gestiune se realizează manual, în viitor se are în obiectiv achiziționarea unei aplicații informatice adaptată cerințelor unității.

Reflectarea în contabilitatea financiară a operațiilor specifice aferente produselor finite obținute se prezintă astfel:

– Contabilizarea produselor finite obținute în cursul lunii înregistrate la cost prestabilit:

3.326.528.685 345„Produse finite” = 711„Venituri din 3.326.528.685

producția stocată”

– Înregistrarea vânzării de produse finite, pe baza facturii și a dispoziției de livrare:

4.503.498.911 411„Clienți” = %

701„Venituri din

vânzarea produselor finite” 3.784.452.866

4427„TVAcolectată” 719.046.045

– Ieșirea din gestiune a produselor finite vândute la cost prestabilit:

3.936.538.508 711„Venituri din = 345„Produse finite” 3.936.538.508

producția stocată”

– La finele lunii decembrie se preia din contabilitatea de gestiune costul de producție efectiv al produselor finite obținute în cursul lunii și se înregistrează diferențele de preț:

257.331.107 348„Diferențe de preț = 711„Venituri din 257.331.107

la produse finite” producția stocată”

– Determinarea și înregistrarea diferențelor de preț aferente producției vândute:

Se calculează coeficientul mediu al diferențelor:

Diferențele de repartizat vor fi = 0,1304 * 3.936.538.508 = 513.324.621

Articolul contabil va fi:

513.324.621 711„Venituri din = 348„Diferențe de preț 513.324.621

producția stocată” la produse finite”

La sfârșitul exercițiului, soldul final al contului 345„Produse finite” reflectă mărimea reală a stocului de produse finite, iar soldul final creditor al contului 711„Venituri din producția stocată” indică fenomenul de stocaj de produse finite, care majorează indicatorul „producția exercițiului”.

Reflectarea în contabilitatea de gestiune a operațiilor aferente produselor finite obținute se prezintă astfel:

– Preluarea cheltuielilor din contabilitatea financiară, aferente lunii decembrie:

3.583.859.792 901„Decontări interne = %

privind cheltuielile”

921„Cheltuielile

activității de bază” 2.088.931.255

922„Cheltuielile

activităților auxiliare” 347.509.947

923„Cheltuieli

indirecte de producție” 521.541.897

924„Cheltuieli

generale de administrație” 625.876.693

– Repartizarea cheltuielilor indirecte de producție și administrative asupra costului producției:

1.494.928.537 921„Cheltuielile = %

activității de bază” 922„Cheltuielile

activităților auxiliare” 347.509.947

923„Cheltuieli

indirecte de producție” 521.541.897

924„Cheltuieli

generale de administrație” 625.876.693

– Determninarea și înregistrarea, în cursul lunii a producției obținute la preț prestabilit și a diferențelor de preț aferente:

% = 902„Decontări interne 3.583.859.792

931„Costul producției privind producția obținută”

obținute”

257.331.107 903„Decontări interne

privind diferențele de preț”

– Decontarea cheltuielilor efective aferente producției obținute:

3.583.859.792 902„Decontări interne = 921„Cheltuielile 3.583.859.792

privind producția obținută” activității de bază”

– La sfârșitul perioadei, justificarea cheltielilor încorporabile aferente producției realizate:

3.583.859.792 901„Decontări interne = %

privind cheltuielile” 931„Costul producției 3.326.528.685

obținute”

903„Decontări interne 257.331.107

privind difernțele de preț”

5.8. ORGANIZAREA ȘI CONDUCEREA CONTABILITĂȚII MĂRFURILOR

Organizarea contabilității mărfurilor este influențată de mai mulți factori. Un prim factor îl reprezintă forma circulației: cu ridicata (en gros) sau cu amănuntul (en detail). În cazul circulației mărfurilor en-gros, vânzarea se face pe bază de documente, încasarea urmând a se realiza ulterior, prin virament, iar în cazul circulației en-detail, vânzarea se face, cu plata imediată în numerar.

Un alt factor de influență îl constituie metoda de contabilitate a stocurilor folosită : inventarul permanent sau inventarul intermitent. Unitatea a adoptat metoda inventarului permanent. Înregistrările în contabilitate se prezintă astfel :

– contul de mărfuri este folosit pe măsură ce au loc operațiuni cu mărfuri, evidențiind toate intrările și ieșirile, așa încât , în orice moment, prin soldul său, acest cont indică valoarea mărfurilor în stoc. În cazul inventarului intermitent, contul de mărfuri intervine doar la sfârșitul lunii, când pe baza inventarului faptic se determină valoarea mărfurilor în stoc, diminuându-se cheltuielile cu mărfurile. La începutul exercițiului următor intervine din nou contul de mărfuri care se creditează, valoarea stocului inițial fiind preluată din nou de contul de cheltuieli privind mărfurile ;

– în debitul contului 607 „Cheltuieli privind mărfurile” se înregistrează costul mărfurilor vândute, odată cu descărcarea contului de mărfuri și se creditează prin transferul acestor cheltuieli în debitul contului de rezultate după care se soldează. În cazul inventarului intermitent în debitul contului 607 „Cheltuieli privind mărfurile” se înregistreză costul mărfurilor aprovizionate (deoarece se pornește de la premisa că mărfurile aprovizionate se vor vinde și nu se cumpără pentru a fi stocate), iar în credit, la sfârșitul lunii, costul mărfurilor vândute transferat în debitul contului de rezultate și costul mărfurilor în stoc translocate în debitul contului de mărfuri.

Contabilitatea analitică a stocurilor de mărfuri se ține potrivit metodei cantitati-valorice , pentru înregistrare utilizându-se prețul de vânzare, inclusiv TVA. Prețul de vânzare cu amănuntul coincide cu prețul de vânzare en gross. De aici rezultă intervenția contului 378 ”Diferențe de preț la mărfuri” pentru evidența adaosului comercial conținut în prețul de înregistrare a mărfurilor.

Pentru contabilitatea sintetică a intrărilor și ieșirilor de mărfuri, unitatea folosește conturile: 371”Mărfuri” și 378 „Diferențe de preț la mărfuri”.

Contul 371 ”Mărfuri”, cont de activ servește pentru evidența existenței și mișcării mărfurilor aflate în depozite. În debitul său evidențiază valoarea la preț de înregistrare a mărfurilor intrate în gestiunea unității prin aprovizionare sau pe alte căi, iar în creditul acestui cont se evidențiază valoarea la preț de înregistrare a mărfurilor ieșite din patrimoniul unității prin vânzare sau pe alte căi. Soldul debitor al contului reprezintă valoarea mărfurilor existente în stoc.

Contul 378 “ Diferențe de preț la mărfuri” este cont rectificativ al valorii de înregistrare a mărfurilor și ține evidența adaosului comercial aferent mărfurilor existente în gestiunea unității. Se creditează cu valoarea adaosului comercial aferent mărfurilor intrate în gestiune. Se debitează cu valoarea adaosului comercial aferent mărfurilor vândute. Soldul creditor reprezintă valoarea adaosului comercial aferent mărfurilor rămase în stoc.

Reflectarea în contabilitate a operațiilor specifice aferente intrărilor și ieșirilor de mărfuri, în condițiile metodei inventarului permanent se prezintă astfel:

– Înregistrarea mărfurilor aprovizionate de la furnizor pe bază de facură:

% = 401„Furnizori” 2.743.370.677

2.305.353.510 371„Mărfuri”

438.017.167 4426„TVA deductibilă”

– Înregistrarea adaosului comercial:

469.208.441 371„Mărfuri” = 378„Diferențe de 469.208.441

preț la mărfuri”

– Transferul între subunități, pe baza avizului de însoțire:

2.421.359.536 482„Decontări = 371„Mărfuri” 2.421.359.536

între subunități”

2.421.359.536 371„Mărfuri” = 482„Decontări 2.421.359.536

între subunități”

– Vânzarea mărfurilor pe bază de facură:

3.309.158.372 411„Clienți” = %

707„Venituri din 2.780.805.355

vânzarea mărfurilor”

4427„TVA colectat” 528.353.017

– Descărcarea gestiunii de mărfurile vândute:

Se stabilește coeficientul de repartizare a adaosului comercial:

Determinarea adaosului comercial pentru mărfurile vândute:

Articolul contabil va fi:

%

2.538.875.289 607„Cheltuieli = 371„Mărfuri” 2.780.805.355

cu mărfuri vândute”

241.930.066 378„Diferențe de

preț la mărfuri”

În varianta inventarului intermitent, întrgistrările în contabilitatea financiară sunt:

– Preluarea pe cheltuieli a stocului final al lunii precedente:

607„Cheltuieli = 371„Mărfuri”

– Achiziționarea de mărfuri în cursul lunii decembrie se înregistrează astfel:

% = 401„Furnizori”

607„Cheltuieli cu mărfuri vândute”

4426„TVA deductibilă”

– Vânzările de mărfuri în cursul lunii se înregistrează astfel:

411„Clienți” = %

707„Venituri din vânzarea mărfurilor”

4427„TVA colectat”

– Înregistrarea stocului final stabilit prin inventariere la sfârșitul lunii se înregistrează:

607„Cheltuieli cu mărfuri vândute” = 371„Mărfuri”

5.9. ORGANIZAREA ȘI CONDUCEREA CONTABILITĂȚII AMBALAJELOR

Înainte de a fi propuse spre vânzare, produsele și mărfurile sunt ambalate, atât din considerente tehnice (asigurarea protecției bunurilor, ușurință în timpul manipulării și transportului etc.), cât și datorită aspectelor legate de politica de vânzare (mod de prezentare, folosirea ambalajului ca publicitate etc.).

Ambalajele sunt obiecte destinate să conțină produse sau mărfuri și livrate clienților în același timp cu conținutul lor.

Ambalajele comerciale sunt stocuri rezultate din producția proprie sau cumpărate de la terți și care îndeplinesc funcția de ambalaje pe timpul prezentării, transportului, vânzării și depozitării bunurilor.

Pentru organizarea contabilității ambalajelor prezintă importanță gruparea acestora în funcție de modul de rotație, astfel:

ambalaje de natura imobilizărilor (mijloace fixe) ; acestea se evidențiază în contabilitate cu ajutorul contului 212”Mijloace fixe”.

ambalaje de natura mijloacelor circulante, care pot fi: ambalaje de natura obiectelor de inventar (se evidențiază în contabilitate cu ajutorul contului 321”Obiecte de inventar”), ambalaje de transport sau circulație și materiale de ambalat.

Materialele de ambalat folosite în procesul desfacerii mărfurilor (hârtie de ambalat, pungi, etc.) sunt evidențiate în contabilitate cu ajutorul contului 3013 ”Materiale pentru ambalat”. Contravaloarea acestor materiale este achitată de către cumpărător, odată cu prețul mărfii.

Ambalajele de transport sau de circulație, după modalitatea de facturare și decontare se împart în:

ambalaje de transport facturate distinct, care după modul de circulație și recuperare sunt: ambalaje care circulă în sistem de vânzare-cumpărare și ambalaje care circulă în sistem de restituire;

ambalaje al căror preț este inclus în prețul mărfurilor.

Evidența operativă a ambalajelor se organizează atât la nivelul serviciilor de aprovizionare cât și a celor de vânzare pe baza fișelor nominale pe furnizori, respectiv beneficiari, precum și la depozite. La depozite evidența ambalajelor se organizează pe fișe de magazie cantitativ și pe feluri de ambalaje.

Contabilitatea analitică a ambalajelor se organizează potrivit metodei cantitativ-valorice. Potrivit acestei metode, contabilitatea analitică a ambalajelor se ține cantitativ-valoric, atât la gestiune cât și la contabilitate, iar controlul concordanței înregistrărilor din evidența gestiunii și din contabilitate se efectuează numai valoric la perioadele stabilite de unitate.

Contabilitatea sintetică a ambalajelor de transport se organizează utilizând contul 381”Ambalaje”. În debitul acestui cont se înregistrează valoarea ambalajelor de transport aprovizionate sau confecționate de către unitate, iar în creditul său valoarea ambalajelor de transport vândute sau ieșite din patrimoniu pe alte căi, soldul contului reprezentând valoarea ambalajeor aflate în patrimoniu. Ambalajele sunt înregistrate în acest cont la costul de achiziție.

În luna decembrie 2000 au loc aprovizionări cu ambalaje în valoare de 1.501.998 lei, pe bază de factură, operație care se reflectă în contabilitate astfel:

% = 401”Furnizori” 1.787.378

1.501.998 381”Ambalaje”

285.380 4426”TVA-deductibilă”

5.9. CONTABILITATEA PROVIZIOANELOR PENTRU DEPRECIEREA STOCURILOR

Unitățile patrimoniale din țara noastră au posibilitatea de a constitui provizioane pentru deprecierea stocurilor. Calculul lor se face la încheierea exercițiului financiar, cu ocazia inventarului general al patrimoniului, ca diferență între prețul zilei (mai mic) la care sunt evaluate respectivele stocuri și valoarea contabilă (mai mare) a acestora. Dacă valoarea contabilă este mai mică decât prețul zilei, nu se justifică provizioanele.

Unitatea analizată nu relizează provizionarea stocurilor.

Pentru înregistrarea provizioanelor se utilizează două metode:

metoda generală sau a reluării provizioanelor;

metoda anulării globale a provizioanelor.

Metoda generală sau a reluării provizioanelor este cea adoptată în cadrul reformei contabilității din România și constă în compararea soldului provizioanelor calculat pe bază de inventar la închiderea exercițiului financiar, cu soldul creditor al contului de provizioane pentru deprecierea stocurilor. În cazul în care soldul final calculat este mai mare decât cel contabil, pentru difrență se face înregistrarea:

68”Cheltuieli cu amortizările și provizioanele”= 39”Provizioane pentru deprecierea

stocurilor și a producției în curs de execuție”

Dacă soldul final calculat este mai mic decât cel contabil, pentru diferență se face înregistrarea de diminuare a provizionului:

39” Provizioane pentru deprecierea stocurilor și a = 78”Venituri din provizioane”

producției în curs de execuție”

Metoda anulării globale a provizioanelor constă în anularea soldului inițial creditor al provizioanelor, iar apoi înregistrarea provizioanelor calculate pe baza inventarului:

Înregistrările în contabilitate sunt:

anularea provizioanelor inițiale:

39” Provizioane pentru deprecierea stocurilor și a = 78”Venituri din provizioane”

producției în curs de execuție”

provizioanele calculate pe baza inventarului, la încheierea exercițiului financiar:

68”Cheltuieli cu amortizările și provizioanele”= 39”Provizioane pentru deprecierea

stocurilor și a producției în curs de execuție”

Bibliografie

Băbăiță V., Epuran M., „Bazele contabilității”, Editura Mirton, Timișoara 1999

Băbăiță V., Epuran M., Grosu C. „Contabilitatea financiară în noul sistem contabil” Editura de Vest Timișoara 1996

Băileșteanu Gh., „Diagnostic, risc și eficiență în afaceri”, Editura Mirton Timișoara 1998

Colectiv, „ Principiile de bază ale contabilității”, Editura Arc

Colectiv, „Contabilitatea întreprinderii”, Reprografia Universității din Craiova 1998

Colectiv, „Contabilitatea și fiscalitatea întreprinderii”, Editura Tribuna Economică 1995

Colectiv, „ Manualul expertului contabil și contabilului autorizat”, Editura Agora 1998

Cristea H., Ștefănescu N., „Gestiunea financiară”, Editura Mirton Timișoara 1996

Feleagă N., Ionașcu I. „Contabilitate financiara”, volumul II, Editura Economica 1993

Feleagă N., Ionașcu I., „Tratat de contabilitate financiară”, Editura Economică 1998

Lădar Lucian, Prada S., „ Managementul asigurării resurselor materiale”, Editura Solness 2002

Manfred Bruhn, „Marketing”, Editura Economica București 1999

Mihai I., colaboratori, „Analiza economico-financiară”, Editura Mirton, Timișoara 1999

Oprea Călin, Mihai Ristea, „ Contabilitate generală”, Independența Economică Brăila 1999

Ristea M., „ Noul sistem de contabilitate al agenților economici din România”, Editat de Corpul Experților Contabili și Contabililor Autorizați Români 1994

Legea contabilității nr. 82/1991

Revista „Gestiunea și contabilitatea firmei” nr.6/iunie 2001

Revista Finanțe, Credit, Contabilitate

=== Anexa 1 ===

Anexa 1

Situația soldurilor intermediare de gestiune

– mil. lei –