GESTIUNEA FINANCIARĂ PE TERMEN LUNG. GESTIONAREA ACTIVELOR STABILE 1. OBIECTIVELE SOCIETĂȚILOR COMERCIAL E ȘI CONȚINUTUL GESTIUNII FINANCIARE 1.1…. [600019]
UNIVERSITATEA EUROPEANĂ "DRĂGAN" DIN LUGOJ
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE
GESTIUNE FINANCIARĂ
2
PARTEA I
GESTIUNEA FINANCIARĂ PE TERMEN LUNG. GESTIONAREA ACTIVELOR
STABILE
1. OBIECTIVELE SOCIETĂȚILOR COMERCIAL E
ȘI CONȚINUTUL GESTIUNII FINANCIARE
1.1. Sistemul obiectivelor generale și financiare
Diversitatea statutului juridic și al obiectului de activitate constituie caracteristici importante
ale societăților comerciale care funcționează în economie. Obiec tivul general îl constituie
desfășurarea unei activități rentabile, în scopul maximizării beneficiului (profitului). Realizarea
acestuia are ca scop asigurarea unui flux permanent de beneficii pe seama căruia să se poată
asigura:
– recompensarea sub formă d e dividende a capitalului investit de acționari sau asociați
(persoane fizice și/sau juridice);
– un flux de autofinanțare durabil care să poată contribui la creșterea și menținerea pe
piață a societății comerciale.
Sub presiunea puterii publice, a organizaț iilor sindicale și ale consumatorilor, societățile
comerciale (în special cele de mari dimensiuni) sunt constrânse la o diversificare a obiectivelor pe
piață. Alături de obiectivele pur economice, prin reglementări de natură juridică și/sau contractuală,
acestea trebuie să urmărească realizarea unor obiective sociale, etice și ecologice . Aplicarea
acestora nu trebuie să influențeze negativ autonomia societăților comerciale sub aspect juridic și
financiar. În caz contrar, alterarea echilibrului financiar poa te conduce în final fie la încetarea
afacerii (prin faliment), fie la abandonarea acesteia (prin migrarea capitalului).
Discuțiile cu privire la natura obiectivelor și modul de realizare al acestora în practică au
generat diverse teorii . Cele mai important e sunt: teoria financiar ă sau teoria economică neoclasică,
teoria managerială sau teoria conducerii, teoriile comportamentale.
– Teoria financiară sau teoria economică neoclasică susține raționalizarea deciziilor de gestiune
financiară în scopul realizării maximizării fluxurilor de beneficii . Realizarea acestui obiectiv
fundamental necesită studiul rentabilității activității societății comerciale. În condițiile existenței
pieței bursiere care asigură evaluarea acțiunilor societăților cotate, se preferă ca î n loc de beneficii
(profit) să se analizeze averea acționarilor, respectiv valoarea la bursă a acțiunilor emise de
societate (respectiv capitalizarea bursieră: cursul acțiunilor x numărul total de acțiuni).
– Teoria managerială sau teoria conducerii susține că în scopul realizării creșterii nivelului
asigurării echilibrului financiar al societăților comerciale, deciziile de gestiune financiară trebuie să
3 urmărească maximizarea unei funcții de utilitate, în condiții de rentabilitate. Funcția de utilitate pe
care managerii societății comerciale trebuie să o maximizeze conține următoarele variabile:
volumul investițiilor, costurile, personalul angajat, veniturile salariale. Maximizarea funcției
implică realizarea unui flux minim de beneficii (profit).
– Teorii le comportamentale cuprind un ansamblu de teorii clasice, care au în vedere obiectivele
persoanelor și grupurilor de interese care compun societatea comercială. Acestea negociază un
nivel minim al obiectivelor urmărite, respectiv: segmentul de piață, stocu rile, producția, vânzările,
profitul. Obiectivele gestiunii financiare sunt influențate de conceptul de “slack organizațional”.
Acesta constituie un excedent de persoane și grupuri de persoane pentru a rămâne în societate.
Teoriile expuse au contribuit în timp la stabilirea principalelor obiective economice și
ulterior a celor de natură financiară, care trebuie promovate, realizate și controlate prin decizii
specifice gestiunii financiare.
În consecință, obiectivele generale cu caracter final care revin man agerilor societăților
comerciale sunt:
– menținerea societății pe piața concurențială ;
– creșterea economică la nivelul societății comerciale ;
– rentabilitatea , în scopul asigurării unui flux durabil de beneficii (profit).
În România s -a asimilat categ oria de profit (și în planificarea și în raportarea financiară,
precum și în contabilitate). Așa că, atunci când facem referire la beneficiu, acesta trebuie asimilat și
cu denumirea de profit.
Stabilirea obiectivelor generale constituie baza de referință î n elaborarea obiectivelor
financiare , care trebuie realizate în practică de managerii societății comerciale. Obiectivele
financiare prin care se realizează obiectivele generale sau finale specifice societăților comerciale
sunt:
– asigurarea echilibrului fina nciar dinamic , în scopul menținerii poziției societății
comerciale pe piața concurențială;
– asigurarea rentabilității financiare , în scopul recompensării capitalului utilizat în
condiții de risc;
– asigurarea creșterii , prin sporirea (majorarea) segmentului d e piață deținut;
– asigurarea flexibilității societății comerciale la situațiile conjuncturale, prin
promovarea unor politici adaptate evoluției mediului de afaceri. În funcție de
rentabilitatea investițiilor existente, managerul financiar poate decide amâna rea utilizării
capacităților de finanțare disponibile, în scopul găsirii unor noi oportunități mai
rentabile. Acesta poate promova o politică ofensivă, atunci când urmărește
diversificarea surselor de profit, iar potențialul financiar și mediul concurenția l sunt
favorabile susținerii creșterii și expansiunii pe piață. În schimb, în condiții de recesiune
4 sau de fluctuații, politica promovată de manageri trebuie să asigure adaptarea societății
comerciale la dificultățile de natură economică și financiare noi apărute.
Obiectivele expuse pot fi sistematizate, pentru a avea o imagine de ansamblu asupra
problemelor care se impun a fi rezolvate de managerii societăților comerciale. În același timp, se
impune a reliefa instrumentele de analiză utile în activitatea d ecizională.
Fig. 1.1 Sistemul de obiective și analiza acestora la nivelul
unei societăți comerciale
În decursul timpului, ponderea obiectivelor expuse variază atât la nivelul aceleiași societăți
comer ciale, cât și de la o societate comercială la alta.
Managerii unei societăți comerciale nou înființate se confruntă cu necesitatea
menținerii și consolidării poziției acesteia pe piață . Aceștia acordă prioritate asigurării resurselor
financiare necesare fi nanțării activității de exploatare. Pentru realizarea unor investiții care să
asigure dezvoltarea societății comerciale, managerii preferă obținerea unor finanțări pe termen scurt
de la instituțiile bancare.
În perioada de consolidare a poziției pe piață, managerii acordă prioritate obiectivului de
asigurare a creșterii economice, prin promovarea unor programe de investiții productive. În acest
scop, aceștia caută să identifice și să obțină resurse de finanțare pe termen mediu și lung.
Altele sunt obiective le prioritare cu care se confruntă managerii unei societăți comerciale
care deține un potențial tehnic, uman, comercial și financiar important . Aceștia urmăresc să
identifice noi oportunități de dezvoltare pe segmentul de piață deținut și chiar pătrunderea pe Menținerea pe piață
Creșterea economică
Rentabilitatea OBIECTIVE
GENERALE
Echilibru
financiar Rentabilitate
financiară Creștere
economică Flexibilitate
decizională OBIECTIVE
FINANCIARE
ANALIZA
OBIECTIVELOR Nivelul
încasărilor
Nivelul
fondului de
rulment
Coeficientul
de îndatorare Rentabilitatea
economică
Coeficientul
de îndatorare Rata de
creștere a
activelor
Rata de
creștere a
cifrei de
afaceri Rata de
îndatorare
Capacitatea
de
autofinanțare
Valoarea
activelor
disponibile
Structura
obligaț iilor
5 alte segmente, prin diversificarea afacerii. Analiza oportunităților poate genera fie noi
investiții productive, fie participații financiare . A doua opțiune contribuie la transformarea
societății comerciale în mod treptat fie într -un holding, fie într -o societate financiară al cărei
obiectiv prioritar devine activitatea de administrare a unui portofoliu de titluri de participare.
Aceste societăți comerciale dispun de o bună capacitate de autofinanțare, au acces pe piețele de
capital și nu depind în mod exclusiv de finanțările de pe piața monetară a creditului.
Elaborarea de către managerii societăților comerciale a unei strategii capabile să transpună
în practică obiectivele stabilite reflectă arta acestora de a conduce și gestiona. În această activitate ,
obiectivele financiare trebuie integrate în ansamblul obiectivelor generale.
Obiectivele generale sunt, după cum am văzut, dinamice. Unele dispar, altele apar. Este
evoluția istorică.
În cadrul obiectivelor generale mai pot fi incluse “creșterea valorii societăților comerciale”
(care este strâns legată de concurența de pe piață), “crearea de bunăstare celor din jur” (obiectiv
important în cadrul procesului de globalizare). Acest ultim obiectiv este legat de continuitatea
societății comerciale, de înțelege rea acesteia de către salariați și acționari. Acesta constituie locul
generator de valoare adăugată capabilă să satisfacă, pe durata existenței sale, cerințele și necesitățile
atât celor din interiorul, cât și celor din exteriorul său.
1.2. Conținutul gestiuni i financiare
Fiecare societate comercială are propriile sale obiective strategice pentru a căror realizare
este necesar un ansamblu de decizii de natură economică și financiară. Acestea reflectă strategia sa
pe piață. Dacă combinarea obiectivelor economic e reflectă politica economică, constrângerile
financiare necesită elaborarea unor decizii de politică financiară. Rolul fundamental al politicii
financiare este de a proteja patrimoniul și de a asigura independența financiară a societății
comerciale, în co ndițiile gestionării eficiente a resurselor limitate. Scopul final este de a asigura
consolidarea și creșterea valorii averii acționarilor.
Gestiunea financiară constituie expresia politicii financiare promovate de manageri, în
scopul transpunerii în pract ică a deciziilor stabilite de acționarii societății comerciale. Activitățile
specifice acesteia sunt extrem de diverse, iar informațiile sunt indispensabile în procesul de luare a
deciziilor.
Sub aspect metodologic , gestiunea financiară utilizează un ansam blu de concepte și
tehnici , dintre care unele sunt preluate din economie, drept, contabilitate, statistică, informatică,
matematică.
Gestiunea financiară a preluat din economie și a aplicat în domeniul deciziilor de finanțare
pe termen lung și de investiți i concepte specifice:
– teoriei financiare (sau neo -clasice) , privind obiectivele societăților comerciale;
6 – altor teorii neo -clasice , preluate din teoria portofoliilor și teoria costului capitalului .
Deciziile de selectare a resurselor financiare necesare fin anțării activităților de exploatare
și/sau de investiții au evoluat sub influența modelelor piețelor de capital și monetare specifice
economiei financiare.
Influența dreptului asupra gestiunii financiare se regăsește în deciziile financiare cu privire
la:
– emisiunea de acțiuni noi;
– emisiunea de acțiuni prin încorporarea rezervelor (acțiuni gratuite);
– estimarea și analiza fluxurilor financiare, având în vedere influența reglementărilor de
drept fiscal.
Există confluențe și divergențe între gestiunea financia ră și contabilitate ? Răspunsul
este afirmativ. Contabilitatea generală influențată de dreptul patrimonial se caracterizează
printr -o logică patrimonială , utilizând concepte precum: venituri, obligații, variații pozitive și
negative ale patrimoniului. În sc himb, gestiunea financiară se caracterizează printr -o logică
financiară , fiind interesată de fluxurile monetare (încasări și plăți) și de soldul acestora
(variațiile de lichidități ). Ori, între venituri și încasări pe de o parte și respectiv între obligați i și
plăți există diferențe. Totuși, informațiile contabile oferite de documentele de sinteză (bilanț, cont
de profit și pierderi, tabloul de finanțare) specifice contabilității generale sunt utilizate de gestiunea
financiară în activitatea de analiză și d iagnostic financiar a societăților comerciale. La rândul său,
contabilitatea analitică asigură informațiile necesare elaborării proiectelor de investiții și
analizei rezultatelor .
Gestiunea financiară utilizează matematica financiară și statistica în activ itatea de
elaborare a unor modele decizionale, în scopul optimizării încasărilor, selecției investițiilor,
simulării cash -flow-rilor unor proiecte de investiții. Modelarea și simulările financiare nu ar fi
posibile fără contribuția informaticii .
În concluz ie, managerul financiar utilizează concepte și tehnici :
– proprii gestiunii financiare: fond de rulment, cash -flow;
– provenite din alte domenii: fluxuri reale, fluxuri monetare, stocuri, valoare, risc, bilanț,
cont de profit și pierderi, modelare, simulare, a naliză.
Rezolvarea problemelor specifice gestiunii financiare necesită o abordare interdisciplinară.
Sub aspect teoretic , gestiunea financiară constituie o disciplină de sinteză . Dar sub aspect
practic?
În vederea realizării obiectivelor stabilite prin pol itica generală a societății comerciale,
managerul financiar își fundamentează deciziile pe baza informațiilor oferite de gestiunea
financiară. Acestea privesc: fluxurile de capital, fluxurile de finanțare, fluxurile nete de lichidități,
7 fluxurile de invest iții, fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, solvabilitatea, lichiditatea,
capacitatea de plată, rata rentabilității, rata creșterii economice etc.
Gestiunea financiară prognozează, controlează, analizează și reglează , sub aspect
financiar, activ itățile desfășurate la nivelul societății comerciale. Aceasta asigură desfășurarea
normală a activităților și urmărește consecințele financiare ale complexului decizional (acționari,
manageri, decidenți publici și monetari), asupra evoluției structurale și poziției pe piață a societății
comerciale.
Din cele expuse reiese că, gestiunea financiară asigură în mod permanent resursele
necesare derulării în condiții optime a activităților de exploatare și de investiții, controlând
modul de utilizare a acestora, î n vederea asigurării rentabilității și consolidării poziției pe piață a
societății comerciale. În acest scop optimizează fluxurile de capital (propriu și împrumutat),
fluxurile de investiții, fluctuațiile stocurilor, fluxul datoriilor financiare, soldurile de trezorerie.
Aceasta contribuie la utilizarea eficientă, în condiții de performanță, a potențialului financiar,
uman, tehnic de care dispune societatea comercială.
Rezultă că, în practică, sfera gestiunii financiare este vastă, iar activitățile care tre buie
previzionate, analizate, controlate și reglate sunt eterogene. Se impune, prin urmare, o abordare
conceptuală cu caracter integrator, care să reliefeze dinamica actului decizional, prin care trebuie să
se atingă finalitatea prestabilită. În concluzie, gestiunea financiară cuprinde :
– sistemul deciziilor financiare , destinate aplicării în practică a strategiilor de exploatare,
investiții, finanțare și distribuție a fluxurilor de beneficii (profit), în scopul consolidării
și maximizării valorii societății comerciale;
– ansamblul activităților prin care se gestionează fluxurile capitalurilor proprii și
împrumutate (credite bancare, împrumuturi obligatare, leasing), fluxurile de dezinvestire
(cesiuni de active fixe și circulante), fluxurile de beneficii, se asi gură echilibrul financiar
dinamic și durabil între fluxurile de utilizări și resurse, în scopul maximizării
rentabilității financiare în condiții de risc (economic, financiar, de faliment).
8
2. NECESARUL DE ACTIVE STABILE
Activele stabile repre zintă acele active care rămân la dispoziția întreprinderii o perioadă mai
mare de un an și au o valoare mai mare decât limita stabilită prin lege.
Pentru a stabili necesarul de active stabile trebuie avute în vedere cele trei tipuri de imobilizări
din cadr ul unei întreprinderi: imobilizări corporale, necorporale și financiare.
Pentru a stabili necesarul de imobilizări corporale, respectiv mijloace fixe, trebuie avut în
vedere volumul estimat al producției și randamentul utilajelor direct productive.
Asigura rea cu active stabile – se realizează printr -un proces numit investiție. Investiția
reprezintă o alocare a unor lichidități prezente în scopul obținerii unor fluxuri de numerar viitoare.
Investiția este supusă unui risc, de aceea calculele care vizează inv estiția au în vedere elementele de
risc. O investiție se concretizează prin punerea în funcțiune a unor imobilizări, cu ajutorul cărora se
transformă materiile prime în produse finite care prin valorificare vor aduce veniturile scontate.
Din punct de vede re al obiectivelor urmărire investițiile pot fi:
a) de înlocuire – care vizează menținerea capitalului de producție prin înlocuirea utilajelor
învechite sau uzate cu altele noi
b) de dezvoltare – presupun dezvoltarea directă a capitalului de producție sau consti tuirea
unor noi capitaluri de producție
c) de modernizare – vizează îmbunătățirea parametrilor de funcționare a capitalului de
producție
d) strategice – vizează realizarea unor obiective pe termen lung
Orice investiție, orice proiect de investiție trebuie să in cludă următoarele faze:
a) Planificare – care înseamnă dimensionarea necesarului de investiții, elaborarea variantelor
de proiect, selecționarea variantelor și decizia privind varianta optimă.
b) Implementarea – transpunere în practică a proiectului de investiți e.
c) Controlul realizării investiției
2.1. Elementele financiare ale unei investiții
1. Cheltuielile inițiale – sumele nete necesare documentării, constituirii și punerii în funcțiune a
unei investiții.
Ele includ:
– cheltuieli de achiziție a imobilizărilor fi xe
– cheltuieli de transport și montaj a imobilizărilor fixe
9 – cheltuieli cu necesarul de fond de rulment
– cheltuieli pentru specializarea personalului care va deservi mijloacele fixe respective
– valoarea activelor vândute, adică dacă din investiție se disponibi lizează unele componente,
ele pot fi valorificate la prețul pieței.
Aceste cheltuieli derivă din modificarea valorii de activitate, care se realizează de pe urma
implementării investiției.
2. Durata de viață a investiției:
– Durata fiscală sau contabilă, care se stabilește conform duratei normale de utilizare,
prevăzută de legea amortizării mijloacelor fixe pe grupe de active și ramuri de activitate.
Aceasta este durata în care urmează să se recupereze valoarea imobilizărilor fixe.
– Durata tehnică, este durata de exploatare, dimensionată prin construcția și fabricarea
mijloacelor fixe, ea depinzând de modul de exploatare, de întreținere, de reparare a
mijloacelor fixe, de condițiile de exploatare, de mediul în care sunt exploatate. Durata
tehnică poate fi mai mi că sau mai mare decât durata fiscală, depinzând de factorii mai sus
menționați.
– Durata comercială, este dată de durata de viață a produselor care se realizează cu acele
mijloace fixe.
– Durata juridică, este dată de perioada de valabilitate a drepturilor de licență, de brevet, care
urmăresc aceste active imobilizate.
– Durata optimă, înseamnă perioada în care efectele economice la unitatea de efort sunt
maxime.
3. Fluxurile financiare sau de trezorerie ce se degajă în urma exploatării investiției. Cu aceasta
intrăm în domeniul exploatării. Se compară cheltuielile cu veniturile, intrările cu ieșirile și se
evaluează fluxurile bănești degajate de exploatare, adică cash -flow.
Primul flux de trezorerie îl reprezintă excedentul brut de exploatare EBE , care este un
surplus degajat din activitatea de exploatare față de cheltuielile de exploatare. Sunt
necesare cheltuieli cu materiile prime, materialele, etc. și surplusul peste acoperirea acestor
cheltuieli formează excedentul brut al exploatării
EBE = CA – CH. CU TERTII – CH. CU PERSONALUL
Excedentul de trezorerie al exploatării:
ETE = EBE – ΔNFR
Cash – flow: CF = ETE – IMP. PE PROFIT
10
NFR = Active ciclice – Pasive ciclice =
= (stocuri + creanțe) –(datorii pe termen scurt totale –credite pe termen scurt)
Necesarul de fo nd de rulment (NFR) reprezintă surplusul de active ciclice care nu este finanțat
din pasivele ciclice și care va trebui finanțat din capitalul permanent (resursele stabile).
4. Valoarea reziduală – este valoarea care rămâne după expirarea perioadei de exploa tare a
obiectului investiției. Nivelul ei se stabilește prin estimarea prețurilor la care se vor valorifica
activele fixe sau cele circulante la sfârșitul perioadei de viață a mijlocului fix.
5. Rata de actualizare
Toate calculele care se fac pentru obiectele de investiții se actualizează, ideea de bază fiind aceea
de a face datele compatibile. Investiția o facem acum, dar fluxurile de numerar pe care le obțin în urma
exploatării investiției le realizez pe parcursul a 5 -10 ani. De aceea actualizăm veniturile v iitoare, adică
le aducem în momentul efectuării investiției. Prin consens s -a stabilit, actualizarea la momentul
investiției. Această actualizare o realizez cu ajutorul ratei de actualizare. Se spune că această rată de
actualizare reprezintă de fapt costul de oportunitate, care este dat de veniturile obținute prin investirea
banilor în alt domeniu.
2.2. Fundamentarea deciziei de investiție
1. Fazele unui proiect de investiție
2. Documentele necesare
3. Criteriile de selectare a variantei de investiție
1. Fazele u nui proiect de investiție
a) Faza investițională – este faza premergătoare derulării activității de investiție în care se decide
oportunitatea și necesitatea investiției. În acest scop se elaborează un studiu de fezabilitate și un
raport de evaluare a investi ției.
11 b) Faza operațională – în care se realizează proiectare, construirea și punerea în funcțiune a
investiției.
2. Documentele necesare
a) Studiul de prefezabilitate delimitează sectorul în care se include obiectivul de investiție,
segmentul de piață căruia i se adresează, modul de valorificare a produselor.
b) Studiul de fezabilitate – detaliază primul document, introducând elemente concrete și de
detaliu privind piața produselor (potențială, probabilă), segmentele de consumatori, estimarea
evoluției acestora, eficiența evoluției acestora, eficiența estimată a resurselor umane, nivelul
tehnic, tehnologic al utilajelor și proceselor tehnologice care se vor practica, necesarul și
resursele de aprovizionare, estimările privind veniturile și cheltuielile, estimări privind
fluxurile de numerar ce se degajă, pragul de rentabilitate, rata internă de rentabilitate a
proiectului.
c) Studiul de deviz – este o situație centralizată a tuturor cheltuielilor necesare investiției:
– cheltuieli pentru construcții
– cheltuieli cu trans portul și montajul utilajelor
– cheltuieli cu utilitățile
– toate cheltuielile care sunt generate pentru punerea în funcțiune a obiectivului pentru investiție.
Toate aceste documente trebuie întocmite cu foarte mare responsabilitate datorită importanței
acesto ra.
3. Criterii de selectare a variantei de investiție
Sunt criterii de acceptare a unui proiect, de ierarhizare și selecționare a acestora. În urma
exploatării investiției se degajă fluxuri de numerar pe o perioadă de 5 – 10 ani, cât este de fapt
durata de viată a investiției.
Pentru a face datele compatibile se utilizează fie factorul de multiplicare, fie cel de
actualizare.
1. Factorul de multiplicare : (1+k)t este acel factor care ne permite să calculăm valoarea
prezentă a unei sume trecute sau valoa rea viitoare a unei sume prezente.
Să presupunem că avem o sumă S ce se investește cu o rată de fructificare K.
După primul an, al doilea…. vom avea:
– S+S*K=S(1+K)
– S(1+K)+S(1+K)=S(1+K)(1+K)=S(1+K)2
– S(1+K)+S(1+K)+S(1+K)=S(1+K)3
– S(1+K)+… S(1+K )=S(1+K)t
12 Valoarea viitoare a unei sume prezente S se va determina cu relația S(1+K)t. Calculul s -a făcut pe
baza tehnicii dobânzii compuse.
2. Factorul de actualizare
tK) 1(1
Considerăm situația inversă, adică influenta timpului poate fi pri vită și invers. Să se determine
valoarea prezentă a unei sume viitoare. Într -o acțiune de investiție se poate, se prevede, ca în
decursul derulării obiectivului, pe o perioadă de 5 ani să se obțină în ultimul an, un profit S.
Valoarea prezentă a acestui pr ofit se obține cu relația:
5
5) 1(
) 1(1
K S
KS Sp
O reprezentare grafică a acestor situații este următoarea:
A. Primul criteriu de selecționare a proiectelor de investiții este valoarea actuarială netă
(VAN) – reprezintă diferența dintre valorile actua lizate ale fluxurilor de încasări și plăți
(pozitive sau negative). VAN se poate determina prin metoda financiară (metoda fluxurilor)
sau prin metoda beneficiilor contabile, rezultatul fiind același.
Metoda financiară:
– costul inițial al investiției : C
– fluxurile anuale de numerar previzionate pentru durata de viață a investiției – B1, B2, Bn
– rata actuarială a dobânzii :
100DK
– valoarea reziduală a proiectului : V
– numărul de ani de funcționare a proiectului : n
n nn
KV
KB
KB
KBC VAN
) 1( ) 1(…
) 1() 1(22 1
Valoar ea reziduală se actualizează cu factorul de actualizare
nK) 1(1
deoarece această valoare
reziduală o obținem la expirarea duratei de viață a investiției.
Dacă presupunem că B 1, B2 = B n sunt egali și constanți, formula de calcul a VAN devin e:
13
nn
KV
KKBC VAN
) 1() 1(1
Se acceptă proiectele care obțin un VAN pozitiv, deoarece înseamnă că fluxurile de numerar
previzionate, actualizate sunt superioare costului inițial al investiției.
B. Rata internă de rentabilitate (RIR) – reprezintă acea rata pe ntru care suma câștigurilor
actualizate (fluxurile de numerar actualizate) este egală cu suma tuturor cheltuielilor
actualizate. Mărimea RIR se obține printr -o aproximare succesivă, adică se calculează
fluxurile de numerar actualizate pentru o serie de rat e de actualizare până când se identifică
rata de actualizare ce face câștigul net actualizat pozitiv, dar foarte aproape de zero și rata
de actulizare ce face câștigul net negativ, dar foarte aproape de zero. Rata căutată se găsește
între cele două rate de actualizare menționate anterior.
min maxmin
min max min ) (r rr
FN FNFNr r r RIR
Unde r min reprezintă rata de actualizare care pozitivează câștigul net, r max reprezintă rata de
actualizare care negativează fluxul de numerar net, FNrmin reprezintă câștigul net actualizat cu rata
minimă și FNrmax reprezintă fluxul de numerar (câștigul net) actualizat cu rata maximă.
Dacă reprezentăm grafic, RIR se va determina astfel:
RIR urmează a fi comparat cu rata dobânzii fără risc. Dacă RIR este mai mare decât Rd rezultă că
proiectul va fi acceptat, adică avem garanția că din exploatarea investițiilor se obțin venituri mai
mari decât Rd. Dacă RIR va fi mai mic decât Rd rezultă că proiectul va fi respins.
C. Indicele de profitabilitate (IP) – reprezintă valoarea actualizată netă ce revine l a unele
investiții:
1IVANIP
14 3. AMORTIZAREA MIJLOACELOR FIXE
3.1. Definire și necesitate
Amortizarea reprezintă un proces financiar de repartiție și de recuperare a valorii
deprecierii activelor corporale și necorporale. Există trei posib ilități de abordare a amortizării:
1. Din punct de vedere al abordării juridico -contabile , amortizarea reprezintă valorile
mijloacelor fixe, ca urmare a folosirii lor în timp. Indiferent de gradul și de condițiile în care se
utilizează mijloacele fixe, din p unct de vedere valoric ele sunt supuse unui proces de depreciere,
corespunzător uzurii fizice și morale ale acestora. Această depreciere are un caracter pasiv de
înregistrare a diminuării valorii mijloacelor fixe, simultan cu scurgerea timpului. Luarea în
considerare a deprecierii valorice asigură reflectarea mijloacelor fixe la valoarea netă și stabilirea
gradului de uzură. Uzura poate fi:
– fizică (care derivă din exploatarea mijloacelor fixe, și din simpla scurgere a timpului)
– morală (care reflectă apariți a unor mijloace fixe mai performante pe piață)
2. Din punct de vedere al abordării economice , amortizarea reprezintă un proces de repartiție,
altfel spus, amortizarea este privită ca o repartizare a consumului de mijloace fixe pentru o perioadă
de timp, r espectiv duratei normale de utilizare. Amortizarea este interpretată ca element de cost fix,
care se repartizează pe exercițiul financiar, dar și pe produse și servicii executate. Repartizarea
amortizării pe produse sau servicii prestate, se realizează dup ă criterii specifice, după procedee și
metode de calculație a costurilor.
3. Din punct de vedere al abordării financiare , amortizarea este tratată ca o sursă de reînnoire
a mijloacelor fixe. Amortizarea este un proces de recuperare a sumelor investite în achiziționarea
de imobilizări fixe. Cheltuiala cu investiția respectivă este realizată integral în momentul
achiziționării mijloacelor fixe, ea urmând să fie recuperată prin amortizarea pe o durată normală de
utilizare a mijloacelor fixe. Amortizarea repre zintă o sursă de finanțare, deoarece reprezintă o
cheltuială care nu presupune o plată. Există posibilitatea, ca fondurile rezultate din amortizare să se
reconstituie la sfârșitul exercițiului și să nu existe o destinație impusă a acestor surse provenite d in
amortizare (se pot achiziționa chiar materii prime, se pot plăti salariile, utilitățile, adică finanțarea
ciclului de exploatare).
Operațiile care se derulează referitor la amortizare sunt:
– stabilirea amortizării pe fiecare exercițiu financiar;
– repart izarea amortizării în conturile de producție, aceasta deoarece în cele mai multe
cazuri se acceptă repartizarea amortizării proporțional cu capacitățile de producție;
– recuperarea amortizării prin prețurile produselor realizate cu acele mijloace fixe;
– repar tiția pe destinații legale a amortizării.
15
3.2. Elementele de calcul ale amortizării
valoarea de amortizat;
durata de serviciu;
cota de amortizare.
Valoarea de amortizat poate fi:
– Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe, care ia în considerare soldul mijloa celor fixe
la începutul anului, la care se adaugă valoarea medie a intrărilor și se scad valorile medii ale
ieșirilor de mijloace fixe.
VVVV IES INT I.
12. . * E FUNCTIONAR LUNINRVVINT
INT
12. . * ARE NEFUNCTION LUNINRVVIES
IES
– Valoarea de intrare a mijloacelor fixe, care poate fi:
prețul de achiziție a imobilizărilor fixe cumpărate, la acest preț adăugându -se
cheltuielile de transport, montaj și punere în funcțiune
costul de producție a imobilizărilor fixe, dacă acestea s -au realizat în cadrul
întreprinderii
valoarea de a cord în cazul asocierii sau fuziunii care se stabilește de comun acord în
urma unui proces de evaluare a mijloacelor fixe.
– Valoarea rămasă actualizată , în cazul mijloacelor fixe intrate în patrimoniu până la 31
decembrie 1993.
Durata de serviciu stabilită în cele mai multe țări prin acte normative, care prevăd durata
diferitelor categorii de mijloace fixe. Durata de serviciu poate fi durată normală de utilizare
(cuprinsă între 2 și 100 ani) sau durată de utilizare rămasă (pentru mijloacele fixe intrate în
patrimoniu înainte de 31.12.2004, data la care s -a modificat nomenclatorul cu duratele normale de
utilizare a mijloacelor fixe – Hotararea de Guvern 2139/2004, publicata in Monitorul Oficial
46/13.01.2005).
16
DNUDSNDSCDUR * 1
DUR – durata de utilizar e rămasă
DSC – durata de serviciu consumată de la data punerii în funcțiune a mijloacelor fixe până la 31
decembrie 2004
DSN – durata de serviciu normală, potrivit prevederilor din legislația anterioară a amortizării
(Legea 15/1994).
DNU – durata normală d e utilizare conform actualei legislații .
Duratele normale de funcționare țin seama de specificul constructiv, tehnic (al utilajelor), de
mediul în care vor fi exploatate (nociv, umed, uscat) și într -o anumită măsură de efectele uzurii
morale.
Cota de am ortizare – este o mărime relativă, care indică cota din valoarea de intrare care se
repartizează pe fiecare exercițiu financiar. Ea poate fi:
Lineară –
100*1
DNUCal pentru mijloacele fixe intrate în patrimoniu după 31.12.2004
–
100*1
DURCal pentru mijloacele fixe existente în patrimoniu la 31.12.2004
În regim degresiv – reprezintă cota de amortizare lineară care se înmulțește cu:
– 1,5 dacă mijloacele fixe se amortizează într -o perioadă de 1 -5 ani
– 2 dacă mijloacele fixe se amorti zează într -o perioadă de 5 -10 ani
– 2,5 dacă mijloacele fixe se amortizează într -o perioadă de peste 10 ani.
3.3. Regimul de amortizare
Regimul de amortizare pentru un mijloc fix se determina conform următoarelor reguli:
– în cazul construcțiilor, se aplică m etoda de amortizare liniară;
– în cazul echipamentelor tehnologice, respectiv a mașinilor, uneltelor și instalațiilor,
precum și pentru computere și echipamente periferice ale acestora, contribuabilul poate opta
pentru metoda de amortizare liniară, degresi vă sau accelerată;
– în cazul oricărui alt mijloc fix amortizabil, contribuabilul poate opta pentru metoda de
amortizare liniară sau degresivă.
17 3.3.1. Regimul de amortizare liniară
Amortizarea liniară anuală se recuperează prin includerea în cheltuielile de exploatare a
cheltuielilor cu amortizarea, calculate sub forma unor anuități fixe. Cota de amortizare liniară
(CL) se determină pe baza duratei normale de utilizare (DNU):
DNU100100xDNU1C%L
Amortizarea liniară anuală A L se calculează prin ap licarea cotei de amortizare liniare la
valoarea de intrare a mijlocului fix (Vi)
100CxV A%L
i L
3.3.2. Regimul de amortizare degresivă
Acesta se aplică în două variante. Varianta AD1 , care se aplică mijloacelor fixe intrate în
funcțiune înainte de 31.12.2004 și celor cu o durată normală de utilizare reglementată (actualmente
până la 5 ani inclusiv), nu are în vedere influența uzurii morale. Varianta AD2 are în vedere
influența uzurii morale și se aplică în cazul mijloacelor fixe intrate în funcțiun e după 31.12.2004
și având o durată normală de utilizare mai mare de 5 ani.
Pentru calculul amortizării degresive se utilizează următorii coeficienți de multiplicare ,
stabiliți în funcție de durata normală de utilizare a mijlocului fix:
Coeficient Durata n ormală
1,5 între 2 și 5 ani inclusiv
2 între 5 și 10 ani inclusiv
2,5 mai mare de 10 ani
Pe baza duratei normale de utilizare (DNU) și a coeficienților de multiplicare (k), se
determină cota de amortizare degresivă (C D):
kDNU100C%D
sau
k C C%L %D
Atunci când apar modificări ale duratelor de utilizare (de exemplu în 1993, 1998 si 2004),
în locul duratei normale de utilizare (DNU), se folosește durata de utilizare rămasă (DUR). Aceasta
are în vedere durata de serviciu consumată (DSC) și durata de serviciu normată (DSN) și se
determină după următorul algoritm de calcul:
DNUDSNDSC1 DUR
18 Amortizarea degresivă anuală, fără influența uzurii morale, AD1 , se realizează prin
includerea în cheltuielile de exploatare a cheltuielilo r cu amortizarea, calculate conform
următoarelor reguli:
– în primul an de funcționare se aplică asupra valorii de intrare a mijlocului fix (Vi) sau
asupra valorii rămase actualizate a mijlocului fix (Vra) cota de amortizare degresivă
(CD). Amortizarea obțin ută se include în cheltuieli și se scade din valoarea de intrare
(sau din valoarea rămasă actualizată, după caz), obținându -se valoarea rămasă de
recuperat (VR);
– în anii următori se aplică asupra valorii rămase de recuperat (la sfârșitul fiecărui an) Vri
aceeași cotă de amortizare degresivă (CD), până în anul de funcționare în care ,
amortizarea anuală rezultată este egală sau mai mică cu/decât amortizarea anuală
determinată prin raportul dintre valoarea rămasă de recuperat VR și numărul de ani de
utilizare rămași (Nr);
– din acel an de funcționare și până la expirarea duratei normale de utilizare, se trece la
amortizarea liniară (A L). Aceasta se obține prin raportarea valorii rămase de recuperat
(VR) la numărul anilor rămași (Nr).
Deci:
A1 = V i x C D, VR 1 = V i – A1
A2 = VR i x C D, VR 2 = VR i – A2
.
A1 = VR i-1 x C D, VR i = VR i-1 – Ai
Se verifică la sfârșitul fiecărui an (anul 2,3,…i) dacă:
1ni
2n2
D i D 2NrVR…NrVRC VR…C VR
Răspuns negativ : se continuă aplicarea cotei de amorti zare degresivă la valoarea rămasă de
recuperat.
Răspuns afirmativ : se trece la amortizarea liniară. Considerând că afirmația este adevărată
în anul 4 de funcționare, atunci:
4n4
LNrVRA
sau generalizând:
ini
LNrVRA
Amortizarea de gresivă anuală cu influența uzurii morale (AD2) , se realizează prin
includerea în cheltuielile de exploatare a cheltuielilor cu amortizarea, calculate pe baza
următoarelor elemente:
– durata normală de utilizare (DNU) a mijlocului fix,
– cota medie de amortiza re degresivă,
kDNU100C%D ;
19 – durata de utilizare recalculată
%DrecC100DU
– durata de utilizare în cadrul căreia se realizează amortizarea integrală
DUI=DNU -DU rec
– durata de utilizare în regim de amortizare degresiv:
DUD = D UI – DUrec
– durata de utilizare în regim de amortizare liniar:
DUL = DUI – DUD
Amortizarea anuală se calculează pentru:
– durata de utilizare în regim de amortizare degresiv conform principiului degresiv .
În consecință, cota medie de amortizare degresivă, (
%DC ), se aplică în primul an asupra
valorii de intrare, iar în anii următori asupra valorii rămase de recuperat (VR 1…VR i);
– durata de utilizare în regim de amortizare liniar conform principiului liniar .
Amortizarea anuală este aceeași pe ntru toți acești ani și se obține raportând valoarea
rămasă de recuperat (VRi) la numărul anilor de utilizare în regim degresiv (Nud).
Amortizarea anuală:
NudVRi ;
– Acest regim de amortizare permite recuperarea valorii de intrar e a mijloacelor fixe într -o
perioadă de timp mai mică decât durata normală de utilizare (DNU). Diferența în ani:
reprezintă influența uzurii morale.
3.3.3. Regimul de amortizare accelerată
Amortizarea accelerată anuală (A A) se realizează prin includerea, în cheltuielile de
exploatare, a cheltuielilor cu amortizarea, reprezentând:
– în primul an, 50% din valoarea de intrare a mijlocului fix;
– în anii următori, amortizarea anuală se calculează conform principiului liniar, raportând
valoarea rămasă de recuperat (VR) la numărul de ani de utilizare rămași (Nr).
Deci:
A1 = Vi x 50% VR 1 = Vi – A1
A2 = Ai = An este
NrVR1
Amortizarea acumulată nu rămâne neutilizată , dacă societatea comercială nu decide
cumpărarea de activ e corporale și necorporale. Aceasta permite finanțarea activității curente de
exploatare .
20
4. SURSELE DE FINANȚARE A ACTIVELOR STABILE
4.1. Capacitatea de autofinanțare CAF și dezinvestirea – surse interne de finanțare pe termen
lung
CAF – reprezintă o sursă internă de finanțare pe termen lung, reprezentată de amortizare,
provizioane și profitul net, repartizat pe investiții. Provizioanele reprezintă sume constituite de către
întreprindere pentru a se partaja împotriva riscurilor care pot apărea de -a lungul desfășurării
activității. Dacă pe perioada cât au fost constituite, riscul nu s -a produs, provizioanele neconsumate
pot fi utilizate pentru autofinanțare. Aceste provizioane trebuie constituite pe termen limitat.
Profitul net poate constitui o sursă d e finanțare pe termen lung dacă nu i s -a dar o altă destinație.
Dacă din CAF se scad dividendele se obține autofinanțarea netă a întreprinderii.
Dezinvestirea – este consecința vânzării de active fixe sau de stocuri. Această vânzare
poate determina obține rea unor venituri care sunt surse de investiții. Dacă sumele obținute din
vânzarea activelor sunt mai mici decât valoarea neamortizată, înseamnă că avem o deficiență care
poate influența investiția. Situația inversă, în care sumele obținute din vânzarea ac tivelor sunt mai
mari decât valoarea neamortizată voi obține venituri pe care le pot utiliza pentru a -mi finanța o
nouă investiție. Activele fixe mai pot fi casate prin vânzarea ca activ fix în forma în care el se află
sau prin dezmembrarea mijlocului fix, așadar vânzare pe elemente componente. Sumele obținute
prin casarea mijloacelor fixe pot fi mai mici sau mai mari decât cheltuielile cu casarea
(dezmembrarea), iar dacă aceste sume sunt mai mari decât cheltuielile cu casarea avem surse
proprii interne de finanțare.
Sursele de finanțare pe termen lung pot fi surse externe proprii sau atrase. În cadrul surselor
externe proprii de finanțare emisiunea de acțiuni ocupă locul central.
21
4.2. Emisiunea de acțiuni – sursă externă proprie de finanțare pe termen lu ng
Crearea unei societăți comerciale, menținerea poziției pe piață și susținerea creșterii
economice a acesteia necesită resurse care să asigure desfășurarea, în condiții optime, a activităților
de exploatare și realizarea investițiilor de dezvoltare. Ale gerea resurselor implică respectarea unor
constrângeri de natură juridică (capitalul social minim necesar pentru crearea unei societăți
comerciale) și financiară (asigurarea solvabilității, independenței financiare și a rentabilității
activității economice ).
În afară de capitalul inițial, necesar în momentul constituirii, societățile comerciale au
nevoie de capital nou pentru a -și finanța activitățile desfășurate, creșterea și păstrarea în echilibru a
structurii capitalului. Acționarii pot decide noi aportu ri sau recurgerea la împrumut.
De-a lungul duratei de existență a societății comerciale, capitalul social poate crește prin noi
aporturi, prin încorporarea rezervelor și prin conversia datoriilor societății comerciale (respectiv a
creanțelor pe care credit orii le au asupra acesteia). Creșterea capitalului social generează:
– modificarea statutului societății comerciale;
– decizia de a crește fie numărul de acțiuni emise, fie valoarea nominală a acțiunilor deja
emise (după caz).
Consecințele financiare ale creșt erii capitalului social sunt diverse, depinzând de
tehnica de realizare . De aceea, numai adunarea generală extraordinară a acționarilor poate decide
creșterea capitalului social. Decizia acesteia depinde de efectul creșterii capitalului social asupra
poten țialului financiar, echilibrului financiar și structurii de finanțare a societății comerciale .
Acțiunile reprezintă titluri de valoare care conțin părți din capitalul social al intreprinderii
emitente.
Scopul emisiunii de acțiuni este de atragere de lichi dități, de creștere de capital sau de
schimbare a structurii acționaritului. Această nevoie de emisiune de acțiuni apare în situația în care
societatea comercială este în criză de lichidități și își propune menținerea sau dezvolatrea activității
sau doreșt e creșterea capitalului social în interesul consolidării și creșterii autonomiei financiare sau
se dorește o modificare a structurii acționariatului în sensul apariției de acționari noi.
4.2.1. Creșterea capitalului social prin aporturi bănești
Creșterea capita lului social, prin noi aporturi bănești, constituie un mijloc de
finanțare și de consolidare a capitalului propriu . Această decizie are ca prim efect creșterea, fie
a valorii nominale, fie a numărului de acțiuni ale societății comerciale.
22 Emisiunea de noi acțiuni se poate realiza prin:
– plasament privat , adresat acționarilor societății comerciale;
– ofertă publică , în scopul atragerii economiilor existente pe piață.
Decizia de a emite noi acțiuni necesită stabilirea: prețului de emisiune (Pe) și primei de
emis iune (pe).
– Prețul de emisiune (Pe)
În cazul societăților comerciale ale căror acțiuni nu sunt tranzacționate pe piața bursieră (la
Bursa de Valori București sau pe piața extrabursieră), prețul de emisiune (Pe) este egal cu valoarea
nominală (Vn) a acțiunil or deja emise.
În cazul societăților comerciale ale căror acțiuni sunt cotate pe una din piețele bursiere,
prețul de emisiune (Pe) se alege într -un interval limitat, pe de o parte de valoarea nominală (Vn) a
acțiunilor deja emise și pe de alta de prețul (c ursul) pe piață (Cv) ale acestora. Prin urmare, prețul
de emisiune nu poate fi mai mic decât valoarea nominală, dar nici superior prețului (cursului) pe
piață al acțiunilor deja emise de societatea comercială.
– Prima de emisiune (pe) constituie abaterea d intre prețul de emisiune a noilor acțiuni și
valoarea nominală a acțiunilor societății comerciale. Valoarea primei de emisiune influențează
asupra prețului de emisiune, numărului de acțiuni emise pentru obținerea capitalului aprobat (de
către Adunarea gene rală extraordinară) și dividendelor care se vor plăti în viitor pentru fiecare
acțiune.
În cazul creșterii capitalului printr -un aport în numerar, acționarii vechi pot beneficia,
conform reglementărilor legale, de un drept de preemțiune . Adunarea generală extraordinară
poate decide acordarea sau suprimarea acestuia (de exemplu, în cazul recurgerii la economiile
existente pe piață).
Acordarea dreptului de preemțiune necesită stabilirea dreptului preferențial de
subscriere, care constituie un drept de priorit ate acordat acționarilor vechi . În baza acestuia,
acționarii vechi pot:
– subscrie un număr de acțiuni noi, proporțional cu numărul de acțiuni pe care le dețin
până la data emisiunii;
– achiziționa acțiunile noi la prețul de emisiune, care este inferior prețul ui (cursului) pe
piață al acțiunilor deja emise.
Prin acordarea dreptului preferențial de subscriere se evită următoarele efecte:
– diluarea puterii de decizie;
– diluarea beneficiului (profitului) pe o acțiune;
– diluarea averii acționarilor vechi.
23 Valoarea teo retică a dreptului preferențial de subscriere1 se calculează pe baza:
– prețului de emisiune a acțiunilor noi: Pe
– numărului de acțiuni noi: Nn
– numărului de acțiuni vechi: Nv
– prețului (cursului) acțiunii vechi: Cv
Cunoscând că :
– înainte de creșterea capitalulu i social, numărul de acțiuni deja emise (vechi) este Nv, iar
prețul (valoarea) pe piață al fiecărui acțiuni este Cv;
– decizia de creștere a capitalului pe seama aporturilor bănești generează emisiunea unui
număr de acțiuni noi Nn, la un preț de emisiune Pe,
atunci, după emisiune, vom avea :
– numărul total de acțiuni ale societății este Nv + Nn;
– valoarea teoretică a tuturor acțiunilor este Nv x Cv + Nn x Pe;
– valoarea teoretică Ct a unei acțiuni este:
Nn NvPe Nn Cv NvCt
Valoarea teoretică a dreptului prefer ențial de subscriere (Vs) reprezintă diferența dintre
prețul (cursul) acțiunilor societății comerciale înainte și după emisiune:
Vs = Cv – Ct
sau:
Nn NvNn)Pe Cv(Nn NvPe Nn Cv NvCv Vs
Întrucât fiecare acțiune veche dă dreptul la un dividend, atunci prețul (cursul) pe p iață a
vechilor acțiuni include valoarea dividendului. Acțiunile noi, în momentul emisiunii, nu dau încă
dreptul la un dividend. În consecință, valoarea teoretică a dreptului preferențial de subscriere,
'
sV
devine:
Nn NvNn)PeD Cv( V'
s
Acționarii vechi pot utiliza sau vinde drepturile preferențiale de subscriere în timpul
perioadei cât durează subscrierea. Prețul (cursul) pe piață al acestora depinde de fluctuația cererii și
ofertei. După emisiune, valoarea reală a acțiunilor și drept urilor preferențiale de subscriere depinde
de reacția pieței.
1 Carmen Corduneanu – Piețe financiare și operațiuni bursiere, Ed. Mirton, Timișoara, 1996, pag. 94 -96
24 Toți acționarii societății comerciale beneficiază de:
– dreptul de vot;
– dreptul de a primi dividende;
– dreptul de a primi o parte din valoarea activului net cu ocazia lichidării societății
comercia le.
– Aceste drepturi sunt proporționale cu numărul de acțiuni deținute din totalul celor emise
de societatea comercială, în cazul acțiunilor ordinare.
4.2.2. Creșterea capitalului social prin aporturi în natură
Creșterea capitalului social prin aporturi în natu ră (de regulă imobilizări corporale)
constituie un mijloc de finanțare prin care se realizează creșterea capitalului propriu .
Aporturile în natură intervin în diferite situații:
– cu ocazia înființării societății comerciale , când trebuie respectată ponderea maximă a
valorii acestora, prevăzută de lege, în totalul capitalului social;
– pe parcursul existenței societății comerciale . Această operațiune influențează asupra
potențialului productiv. În consecință, evaluarea aporturilor în natură prezintă
importanță. O supraevaluare generează o creștere parțial fictivă a capitalului social ce
nu asigură creșterea potențialului productiv, influențează negativ asupra egalității între
acționari și asupra dividendelor distribuite, iar drepturile creditorilor sunt puse în
pericol.
– în cazul operațiunilor de fuziune , când societatea comerciale absorbantă primește ca
aport ansamblul bunurilor deținute de societatea absorbită. Când cuprinde o parte a activului
societății comerciale aportoare, aceasta nu dispare, fiind vorba de o operațiune de absorbție
parțială . În urma acestei operațiuni, recompensarea sub formă de acțiuni poate să rămână în
portofoliul acesteia sau poate fi distribuită acționarilor săi (societatea comercială aportoare).
– în cazul operațiunilor de sciziune , aporturile, care provin de la societatea comercială
care se dezmembrează, pot fi destinate la două sau mai multe societăți comerciale beneficiare.
Creșterile de capital prin emisiunea de acțiuni apar la societățile comerciale care preiau aporturile.
25 4.3. Sursele de finanțare pe termen lung atrase
4.3.1. Finanțarea prin intermediul pieței obligațiunilor
În condițiile în care piața monetară a creditului ocupă un loc important în finanțarea
societăților comerciale, apariția pieței obligațiunilor con tribuie la diversificarea deciziilor de
finanțare.
A. Accesul pe piața obligațiunilor
Piața obligațiunilor permite finanțarea strategiilor investiționale, orientate spre creșterea
patrimoniului societății comerciale. Recurgerea la potențialul de finanțare al pieței obligațiunilor
permite anticipări cu privire la periodicitatea și nivelul (fix sau fluctuant) fluxurilor destinate
recompensării capitalului solicitat. Se impune a preciza că numai societățile de capital au acces
la capitalurile disponibile pe p iața obligatară . Restul societăților comerciale rămân dependente
de capitalurile proprii (externe și interne) și de potențialul de finanțare al pieței monetare a
creditului.
Societățile comerciale care împrumută capitaluri de pe piața obligatară intră în l egătură cu
mai mulți investitori. Aceștia primesc titluri financiare obligatare, care sunt negociate și cotate pe
piața bursieră.
Finanțarea prin intermediul pieței obligațiunilor necesită a se avea în vedere evoluția
instrumentelor (titlurilor financiare) obligatare , sub aspectul drepturilor oferite investitorilor și al
recompensării capitalului împrumutat de societatea comercială. Diversificarea instrumentelor
(titlurilor financiare sau valorilor mobiliare) obligatare permite o flexibilizare a finanțării .
B. Caracteristici financiare
Decizia de a emite obligațiuni necesită stabilirea caracteristicilor financiare ale emisiunii.
Acestea sunt:
– valoarea suma totală a împrumutului obligatar . Aceasta nu poate depăși trei pătrimi
din capitalul social vărsat, conform ultimului bilanț contabil aprobat;
– valoarea nominală , care reprezintă valoarea unei obligațiuni. Pe baza valorii nominale
și a ratei dobânzii se calculează valoarea dobânzii, care este plătită de societatea
comerciale pentru o obligațiune deținător ului acesteia;
– rata dobânzii , care reprezintă venitul plătit de societatea comercială deținătorilor de
obligațiuni. Trebuie să se precizeze dacă rata dobânzii este fixă sau are un caracter
variabil. În ultimul caz, se precizează variabilele financiare pe b aza cărora se realizează
actualizarea ratei dobânzii;
26 – prețul de emisiune , care reprezintă suma plătită de investitori pentru o obligațiune
cumpărată în momentul emisiunii, respectiv venitul încasat de societatea comercială –
emitentă pentru un titlu;
– prima de emisiune , care reprezintă abaterea dintre valoarea nominală și prețul de
emisiune. Emisiunea se poate face cu primă sau fără primă de emisiune;
– prețul de rambursat , care reprezintă suma încasată de investitori pentru o obligațiune
deținută, în momentul amortizării împrumutului, respectiv venitul plătit de societatea
comercială emitentă pentru un titlu amortizat;
– prima de rambursat , care reprezintă abaterea dintre prețul de rambursat și valoarea
nominală. Emisiunea se poate face cu primă sau fără primă d e rambursat;
– amortizarea împrumutului , care reprezintă rambursarea acestuia conform tabloului de
amortizare. Se precizează tehnica de amortizare și ritmul amortizării
a). Tehnica de amort izare poate fi:
– tragere la sorți: la anumite intervale a unui numă r de titluri. În acest caz se stabilesc
anuitățile de amortizare iar amortizarea efectivă se realizează prin tragere la sorți sau
prin cumpărarea la bursă, proporția fiind prevăzută în contractul de emisiune
– prin răscumpărare: când emitentul cumpără retrăg ând de pe piață titluri de o anumită
valoare. Prețul de răscumpărare este considerat preț de rambursare.
– prin amortizare anticipată : față de datele înscrise în tabloul de amortizare, emitentul
poate să stabilească condițiile în care să se procedeze la r ambursarea anticipată a împrumutului
Rambursarea anticipată apare atunci când:
– prețul (cursul) de vânzare pe piața bursieră este inferior prețului de rambursat , iar
societatea comercială decide să răscumpere o parte din titluri, în funcție de
disponibilită țile monetare de care dispune;
– costul unui împrumut de substituție este mai avantajos decât împrumutul
contractat de emitent . La nivelul societății comerciale, alături de fluxul capitalul
rambursat , apare un flux generat de plata unei prime de rambursat, c u caracter
penalizator , în favoarea investitorului;
investitorul solicită rambursarea anticipată, fie pentru a se proteja împotriva
scăderii venitului , generată de reducerea randamentului plasamentului, comparativ cu
alte oportunități existente pe piață, fie pentru a obține lichidități . La nivelul societății
comerciale emitente, alături de fluxul capitalului rambursat, apare un flux diminuat al
dobânzii plătite, întrucât investitorul este obligat să plătească o penalizare, care se
calculează asupra valorii acestora.
27
b). Ritmul amortizării poate fi progresiv, constant, la sfârșit
În cazul amortizării progresive , anuitățile (valoarea dobânzii plus valoarea amortizată)
sunt constante. Deci, fluxurile de plăți generate de serviciul datoriei sunt constante.
Amor tizarea prin anuități constante se poate realiza:
– la valoarea nominală;
– la un preț de rambursare superior valorii nominale;
Valoarea anuităților se determină după formula:
niiKxA)1(1
unde K – valoarea împrumutului obligatar
Amortismentele a nuale se determină ca diferență dintre valoarea anuității anuale și valoarea
dobânzii anuale.
Numărul obligațiunilor care se rambursează în primul an se poate determina folosind două
formule și anume:
VNaNr
sau
1)1(n riiNx N
unde: N r – numărul obligațiunilor răscumpărate în fiecare an;
a – amortismentul;
VN – valoarea nominală.
N – numărul de obligațiuni emise.
Numărul de obligațiuni răscumpărate în anii următori se obține astfel:
)1(…… ………. ……….)1()1(
12 31 2
i N Ni N Ni N N
rm rmr rr r
Amortismentele se stabilesc înmulțind numărul obligațiunilor ce se rambursează cu valoarea
nominală a acestora.
În cazul în care rambursarea se realizează cu primă de rambursare la valoarea anuității
calculate se adaugă valoarea primei de rambursare anual e, determinată ca produs între numărul de
obligațiuni rambursate anual și valoarea primei de rambursare. Prima de rambursare se determină
ca diferență dintre prețul de rambursare și valoarea nominală.
În cazul amortizării constante , fluxul global al plății cuprinde fluxul de capital rambursat
care este constant în fiecare an și fluxul valorii dobânzilor care descrește în timp. Prin urmare,
obligația financiară, reprezentată de serviciul datoriei, este mai mare la începutul duratei de viață a
împrumutului ob ligatar.
28 În cazul amortizării la sfârșit , fluxurile dobânzilor plătite în fiecare an sunt constante. În
ultimul an de viață, apare fluxul capitalului rambursat. Pentru a diminua efectul rambursării
integrale, la sfârșit, la nivelul societății comerciale se constituie un fond de rambursare (sinking
fund), unde se capitalizează anual capitalul care trebuie să fie rambursat la sfârșitul duratei de viață
a împrumutului obligatar.
C. Efecte antrenate de finanțarea de pe piața obligațiunilor
Finanțarea societ ăților comerciale prin intermediul pieței obligațiunilor produce efecte
asupra gestiunii financiare a acestora:
– în momentul emisiunii . Pe seama fluxului monetar global, reprezentat de venitul net al
societății comerciale, lichiditățile și potențialul de fi nanțare cresc. Asupra venitului net
influențează comisioanele și cheltuielile legate de emisiune, care se scad din venitul
brut. Acesta, la rândul său este influențat de numărul obligațiunilor emise și de prețul de
emisiune. Existența unei prime de emisiun e crește costul capitalului împrumutat de
societatea comercială, dar este avantajoasă pentru investitori (sporește rentabilitatea
plasamentului);
– pe parcursul duratei de viață a împrumutului . Gestiunea trezoreriei este influențată
de periodicitatea și valo area fluxurilor monetare, generate de plata dobânzilor și
influențate de caracteristicile tehnicii de amortizare.
Alături de aceste efecte cu caracter general, pot apărea și altele cu caracter specific. Acestea
din urmă apar în situația în care societatea comercială emite obligațiuni care pun în discuție
transformarea dreptului de creanță a investitorilor obligatari într -un drept de proprietate, ori au
atașat un drept de proprietate. Practic, se produce transformarea capitalului împrumutat în capital
propri u.
4.3.2. Leasing -ul și împrumuturile pe termen lung
Leasing -ul reprezintă o alt formă de asigurare a finanțării. Leasing -ul este o modalitate de
închiriere a unor active, utilaje în scopul exploatării lor. Societatea de leasing acordă aceste active
unei societăți comerciale care exploatează aceste active și dobândește efectele acestor exploatări.
Societatea care exploatează activele trebuie să plătească societății de leasing o chirie care include
amortizarea activelor, dobânda pentru sumele sau valorile finanțate și o cotă de profit ce revine
societății de leasing. Acordând aceste active sau utilaje, societatea de leasing, automat și finanțează
societatea comercială respectivă. La sfârșitul perioadei de leasing se achită contravaloarea valorii
reziduale c u care se înregistrează în patrimoniu intrarea mijloacelor fixe. Prin leasing se acoperă
29 aproximativ 75 -80% din valoarea utilajului respectiv. În contractul de leasing se stabilește
eșalonarea plății chiriilor și valoarea reziduală.
Avantajele financiare – nu se plătește TVA, taxe vamale la valoarea totală a activului, ci la
valoarea reziduală a acestuia. De asemenea se stabilește o economie la impozit deoarece în practica
generală a leasingului, chiriile care se plătesc se suportă din cheltuieli, diminuând astfel profitul
impozabil.
Se pot întâlni astfel două forme principale ale leasing -ului: operațional și financiar:
– Leasing -ul operațional – societatea de leasing asigură încheierea activelor și condițiile de
mentenanță (de funcționare) dar nu se asigură recuperarea integrală a valorii activului
respectiv. Acest sistem include clauze de anulare, adică beneficiarul activului poate oricând
renunța la acesta, înainte de expirarea termenului. Așadar dacă utilajul se uzează moral sau
activitatea agentului econo mic este în scădere, acesta poate să renunțe la contractul de leasing.
– Leasing -ul financiar – se realizează prin finanțarea activelor închiriate de către societăți
financiare de investiții. În acest caz, recuperarea valorii activului se face integral, se
amortizează integral. Această formă de leasing nu include clauza de anulare.
Împrumuturile pe termen lung
Reprezintă o altă formă de finanțare,fiind fonduri atrase de la instituții specializate în
acordarea de credite. Aceste împrumuturi acordă pentru fin anțarea unor instituții pe termen lung.
Principii de creditare sau de finanțare:
a) Credibilitatea – se referă la verificarea beneficiarului creditului, a capacității lui de a utiliza și
restitui creditul respectiv.
b) Forma contractuală – adică relațiile de cre ditare au la bază un contract în care se prevede
obiectul creditului, valoarea acestuia, modalitatea de rambursare, dobânzile, penalizările sau
alte clauze care definesc această formă de împrumut.
c) Destinația creditului – în general, creditele se acordă pen tru anumite destinații care trebuie
respectate, așadar în prealabil se întocmește un plan de fezabilitate prin care se arată care este
destinația creditului.
d) Gajul sau garanția – în țara noastră se practică gajul prin valori mobiliare, adică, ca și garanți e
se pot folosi activele mobilizate (utilajele) sau activele financiare.
Creditul se poate acorda n urma efectuării unui plan de afaceri. Criteriile de acordare a creditelor
sunt: riscul și bonitatea
A) Riscul – îmbracă următoarele forme:
– Riscul de insolvabil itate, care se referă la incapacitatea de rambursare a creditului. Dacă
efectele estimate a se degaja în urma utilizării creditului nu se realizează la nivelul scontat
poate duce la lipsa capacității de restituire a creditului.
30 – Riscul de lichiditate, se re feră la insuficiența lichidităților la termenele de rambursare a
creditelor și a dobânzilor, așadar dereglarea fluxurilor de încasări și plăți poate conduce la
insuficiența lichidităților.
– Riscul de neachitare a dobânzilor la dobânzile neachitate, se refer ă la majorările care se aplică
la dobânzile neachitate, creând o obligație a întreprinderii față de bancă suplimentară.
– Riscul eroziunii prin inflație, se referă la efectele negative ale inflației asupra împrumuturilor
acordate. De exemplu dacă rata inflaț iei este de 8% trebuie pusă o rată a dobânzii de cel puțin
egală cu rata inflației.
Toate aceste riscuri trebuie să fie identificate, evaluate și prevenite în orice negociere de
împrumut, trebuie identificare riscurile de exploatare, financiare și cele de faliment și trebuie
determinată probabilitatea de apariție a acestora.
B) Bonitatea – include indicatorii precum și lichiditatea, solvabilitatea, rentabilitatea și ratele
echilibrului financiar.
31 PARTEA II
GESTIUNEA FINANCIARĂ PE TERMEN SCURT. GESTIUNEA ACTIVELOR
CIRCULANTE
1. NECESARUL DE ACTIVE CIRCULANTE. GESTIUNEA STOCURILOR
1.1. Conținutul și rolul activelor circulante
Activele circulante ale societății comerciale sunt elemente patrimoniale de activ care,
potrivit naturii lor și a destinațiilor date în procesul reproducției economice, au calitatea de a -și
schimba forma de manifestare, în funcție de procesele de transformare la care sunt supuse. În
acest sens, activele circulante sunt acele active ale societății comerciale care, î n cursul ciclului de
exploatare, se transformă în durate scurte și foarte scurte de timp dintr -o formă funcțională în alta,
cu finalitatea dobândirii formei bănești (lichide) inițiale.
Față de activele fixe, activele circulante se deosebesc în funcție de:
durata de existență a formelor lor concrete de manifestare în patrimoniul societății comerciale
sau de imobilizare în timp;
modul de tra nsmitere a valorii lor în costul produselor, lucrărilor, serviciilor și/sau activităților
în care sunt încorporate/substanțializate;
gradul de lichiditate.
Din punct de vedere existențial, activele circulante ale unei societăți comerciale se
manifestă pe traseul: aprovizionare (A) → producție/activitate lucrativă (P) → desfacere (D)→
realizare (R), iar durata de imobilizare a capitalului alocat pentru formarea acestora depinde de
durata fazei circuitului economic în care se află.
Din punct de vedere al mo dului de transmitere a valorii, activele circulante se deosebesc
față de activele fixe prin aceea că valoarea lor se transmite integral, într-un singur circuit, în
costul noilor produse, lucrări, servicii și/sau activități realizate prin utilizarea/partici parea lor.
În ce privește gradul de lichiditate , acesta este mai mare în cazul activelor circulante,
decât cel al activelor fixe.
Corespunzător gradului crescător de lichiditate , activele circulante evidențiate în bilanțul
societății comerciale cuprind următoarele elemente:
1. Stocuri : materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar, produse, servicii si
lucrari în curs de execuție, , semifabricate, produse finite, stocuri aflate la terți, animale, mărfuri și
ambalaje;
2. Creanțe constituit e din: creante clienți, efecte comerciale de primit, avansuri acordate
creante aferente impozitelor si taxelor platite in plus, alte creanțe;
3. Investiții financiare realizate cu scopul obținerii de câștiguri din investitii pe termen
scurt in cadrul gr upului, acțiuni, obligațiuni, efecte de incasat, efecte remise spre scontare
32 4 Casa si conturi la banci: cuprinde conturile la banci deschise in lei si valuta, cecuri de
incasat, sume in curs de decontare, avansuri de trezorerie, disponibilitatile din cas ierie, acreditive,
alte valori realizabile pe termen scurt
1.2. Politici de gestiune a activelor circulante
Nivelul valoric al activelor circulante necesare asigurării continuității ciclului de exploatare
al unei societăți comerciale este dependent d e influența exercitată de mai mulți factori, din rândul
cărora reținem:
natura (felul) activității societății comerciale;
mărimea (talia) societății comerciale;
rata creșterii/descreșterii vânzărilor în perioada de gestiune vizată;
stabilitatea volumului d e vânzări.
1. În funcție de natura activității , structura activelor circulante diferă în toate cele 4 faze
ale circuitului economic. Astfel, pentru societățile comerciale cu profil industrial , vor fi
predominante stocurile de materii prime, de producție neterminată și de produse finite destinate
vânzării, în timp ce pentru societățile comerciale ce -și desfășoară activitatea în domeniul
comerțului , ponderi ridicate dețin stocurile de mărfuri și de ambalaje, precum și creanțele asupra
terților (în cazul com erțului cu ridicata/”en -gros”).
2. Mărimea (talia) societății comerciale presupune stabilizarea unei ponderi mai ridicate a
activelor circulante în totalul activelor, în cazul societăților comerciale mici și mijlocii, față de
societățile comerciale mari , la care activele fixe și celelalte imobilizări durabile dețin ponderea
covârșitoare.
3. Creșterea/descreșterea vânzărilor se asociază, în cele mai multe situații, cu evoluția în
același sens a mărimii activelor circulante, dar nu trebuie să fie omise i nfluențele induse în această
dinamică economică de modificarea vitezei de rotație a capitalului circulant, a mărimii costurilor,
prețurilor, precum și a structurii cifrei de afaceri.
4. În fine, cu cât stabilitatea volumului vânzărilor este mai ridicată, cu atât mărimea
valorică a activelor circulante scade.
Raportul dintre vânzări și nivelul activelor circulante, necesare pentru realizarea
acestora, este specific fiecărei societăți comerciale. În funcție de acest raport, se identifică trei
politici alte rnative de gestiune a activelor circulante, cu efecte diferite asupra rentabilității și
33 riscului, fiind vorba despre: politica ofensivă (agresivă sau restrictivă), politica echilibrată
(intermediară) și politica defensivă (relaxată, conservatoare.
Politic a ofensivă (agresivă sau restrictivă) presupune o anumită indiferență față de risc și
este promovată de acei manageri care doresc realizarea unei anumite cifre de afaceri, cu stocuri
minime (cât mai reduse).
Într-adevăr, prin promovarea unei astfel de pol itici se asigură o rentabilitate ridicată, dar
riscurile privind lipsa sau insuficiența stocurilor, lipsa de lichidități și apariția insolvabilității sunt
relativ mari.
Caracteristicile politicii ofensive de gestiune a activelor circulante sunt următoarel e:
a) stabilizarea unui nivel scăzut al activelor circulante și administrarea eficientă și agresivă a
acestora;
b) obținerea unui ciclu scurt de conversie a mijloacelor bănești destinate formării activelor
circulante;
c) înregistrarea unor cheltuieli redu se și a unor venituri relativ ridicate, cu obținerea unui volum
mare de profit;
d) asumarea unor riscuri mari în derularea activității, ceea ce impune solicitarea unui venit
ridicat din partea acționarilor societății comerciale.
Politica echilibrată (int ermediară) presupune armonizarea relației contradictorii dintre
rentabilitate și risc. În acest context, creșterea cifrei de afaceri sau a volumului de activitate se
realizează cu stocuri curente de mărime corespunzătoare noii cifre de afaceri sau noului v olum de
activitate, iar stocurile de siguranță au nivelul care egalizează costul rupturii de stoc (lipsei de stoc)
cu costurile ridicate ale suprastocajului (prin constituirea unor stocuri excesive, peste necesitățile
stricte ale exploatării).
Politica de fensivă (relaxată sau conservatoare) este specifică pentru conduita managerilor
prudenți, cu o aversiune deosebită față de riscuri. Prin această politică se dorește realizarea unei
anumite cifre de afaceri cu stocuri materiale și lichidități ridicate. În a cest caz, costurile
suplimentare ale prudenței în asigurarea cu stocuri a continuității ciclului de exploatare vor afecta
rata rentabilității, care va scădea. Prin promovarea acestei politici, managerii prudenți se mulțumesc
cu obținerea unei rentabilități mai moderate și nu acceptă riscul rupturii stocurilor. Ca urmare,
pentru orice creștere a cifrei de afaceri, acești manageri se preocupă și de creșterea corespunzătoare
a stocurilor curente și de siguranță, care să asigure continuitatea sigură a activităț ii de exploatare.
Caracteristicile politicii defensive de gestiune a activelor circulante constau în:
a) asigurarea formării unui volum ridicat de active circulante;
b) acceptarea unui ciclu relativ lung de conversie a mijloacelor bănești utilizate pentru forma rea
activelor circulante;
34 c) înregistrarea unor cheltuieli ridicate și a unor venituri relativ mai reduse (dar sigure), cu
consecința obținerii unui profit mai scăzut;
d) asumarea unor riscuri cât mai mici, ceea ce determină solicitarea unui venit mai scăzut din
partea acționarilor societății comerciale.
În ipoteza acceptării unei relații lineare între vânzările societății comerciale și activele
circulante aferente (deși, cel mai adesea, realitatea economică practică este alta), reprezentarea
grafică a acesteia este de forma:
Active
circulante
50-
40-
30-
20-
10-
0 100 200 300 400 500 Cifra de afaceri(3) Politica
defensiv ă
(2) Politica
echilibrat ă
(1) Politica
ofensiv ă
Figura nr.1.1. Relația dintre activele circulante și cifra de afaceri.
Dacă se ia în considerare structura activelor, cele 3 politici de gestiune a activelor circulante
se pot prezenta și sub forma următoare:
POLITICA
OFENSIVĂ POLITICA
ECHILIBRATĂ POLITICA
DEFENSIVĂ
Active
Imobilizate
450 mld. lei Active
imobilizate
350 mld. lei Active
Imobilizate
200 mld. lei
Active
Circulante
400 mld. lei Active circulante
250 mld. lei Active circulante
150 mld. le i
Figura nr. 1.2. Politicile alternative de gestiune a activelor circulante
35 1.3. Necesitatea stocurilor
Stocurile se exprimă în unități naturale și valorice, dar pot fi cuantificate și prin numărul de
zile aferente imobilizării lor în timp.
În expresie fizică , stocurile reprezintă cantitățile de materii prime și materiale, de produse
în curs de execuție, produse finite, semifabricate și/sau de mărfuri necesare fiecărei faze a ciclului
de exploatare (aprovizionare, producție/lucrări/servicii, desf acere) pentru asigurarea desfășurării
continue și ritmice a activității de exploatare.
Necesitatea constituirii stocurilor derivă din caracterul continuu al producției,
lucrărilor/serviciilor și al vânzărilor (desfacerii) și caracterul discontinuu al apro vizionărilor, care se
realizează cu intermitență, la anumite intervale de timp. În acest context, în stadiul aprovizionării ,
se constituie: stocul curent (Sc), stocul de siguranță (Ss), stocul de condiționare (Scd), stocul pentru
transportul interior (Sti) și stocul de iarnă (Si).
Stocul curent (Sc) se constituie în vederea asigurării continuității desfășurării procesului de
producție/activității între două aprovizionări succesive, realizate în condiții obișnuite.
Mărimea stocurilor de acest gen se determ ină pentru fiecare materie primă sau material “j”,
în parte, fiind utilizabile relațiile:
j jtc czjSc
m
1iijm
1iij ij
j
qaqa ta
tc
în care:
jcz
= consumul mediu zilnic din materialul j;
jtc
= timpul curent mediu de stocare pentru materialul j, calculat ca medie aritmetică ponderată a
intervalelor de timp dintre aprovizionări;
taij = timpul dintre 2 aprovizionări succesive pentru materialul j;
qaij = cantitatea aprovizionată, la aprovizionarea i din materialul j.
Stocul de siguranță (Ss) are menirea să asigure continuitatea în desfășurarea
producției/activității și atunci când se manifestă (apar) unele disfuncționalități în procesul de
aprovizionare.
Determinarea mărimii acestor stocuri se realizează prin luarea în considerare a abaterilor
pozitive ale intervalelor de timp dintre aprovizionări și timpul curent mediu de stocare, folosind
relațiile:
j j j ts cz Ss
36
m
1iaijm
1iij ij
j
qqat
ts
0)ti( tc tatj ij ij
în care:
jts
= timpul de si guranță mediu al stocării materialului j;
Δti = abaterea pozitivă a intervalului de timp între aprovizionările “t” și timpul curent mediu de
stocare al materialului “j”.
Pe baza unor observații empirice semnificative, s-a impus restricția ca timpul mediu de
siguranță să nu depășească jumătatea timpului curent mediu (
ct2/1st ).
Stocul de condiționare (Scd) se constituie în cazul materiilor prime care au prevăzute, în
fișele lor tehnice, unele operațiuni specifice de condiționare, a căror der ulare este obligatorie
înainte de utilizarea în producție a respectivelor materii prime.
Mărimea stocului de condiționare se determină astfel:
j j j tcd cz Scd
în care:
tcdj = timpul de condiționare prevăzut în fișa tehnică a materiei prime j.
Stocul pentru transportul interior (Sti) asigură menținerea continuității fabricației
(vânzării) în intervalul de timp aferent transportului materiilor prime (mărfurilor) de la depozitele
amplasate la o anumită distanță (chiar și în alte localități), față de l ocurile sau punctele de consum
(de vânzare).
Astfel de stocuri se constituie doar dacă societățile comerciale au amenajate depozite
specifice în alte perimetre decât cele de producție sau de vânzare, iar mărimea acestora ia în
considerare durata medie a i ntervalului de timp aferent acestui necesar transport intern
)itt( ,
corespunzător relației:
j j j tti cz Sti
Stocul de iarnă (Si) se constituie, dacă este cazul, pentru materiile prime sau materialele ce
nu pot fi aprovizionate în timpul iernii, în condiții normale.
Dimensionarea mărimii acestor stocuri se realizează pe baza experienței trecute, folosindu –
se datele istorice de care societatea comercială dispune.
Prin cumularea celor 5 categorii de stocuri se obține stocul maxim (Smax), iar stocul minim
(Smin) este constituit din stocul de siguranță și cel de condiționare:
Smax = Sc + Ss + Scd + Sti + Si
Smin = Ss + Scd
37 Din punct de vedere financiar , stocurile înseamnă imobilizarea în timp a unei părți din
capitalul societății com erciale, care se recuperează, după ce aceste stocuri parcurg întregul ciclu de
exploatare și se încasează contravaloarea produselor, mărfurilor, lucrărilor sau serviciilor realizate.
2 . ESTIMAREA CAPITALULUI NECESAR PENTRU FINANȚAREA OPERAȚIUNILOR
CURENT E, DE EXPLOATARE
2.1. Caracterizarea generală a modelelor de estimare
Necesarul de capital pentru finanțarea ciclului de exploatare are în vedere acea mărime
economică a capitalului de care are nevoie societatea comercială pentru formarea stocurilor și
pentru menținerea unui sold corespunzător de creanțe asupra terților, care să asigure desfășurarea
continuă și eficientă a activității curente.
Estimarea acestei mărimi economice este o condiție importantă a proiecției și asigurării
echilibrului financiar pe termen scurt, prin informațiile pe care le pune la dispoziția decidenților
cu privire la capitalul ce trebuie mobilizat și alocat pentru formarea activelor circulante materiale și
a soldurilor de creanțe generate de acceptarea creditului comercial.
Estimarea acestui necesar de capital se realizează folosind modelul analitic și modelul
sintetic (global) .
Modelul analitic presupune dimensionarea necesarului de capital pentru fiecare gen de
stocuri în parte, prin folosirea unor modele matematice specific e.
Modelul ia în considerare fie costurile exploatării, fie cifra de afaceri previzionată, iar în
cadrul elementelor de active circulante materiale, se realizează o determinare a necesarului de
capital pentru fiecare din materiile prime, materialele, pies ele de schimb, obiectele de inventar sau
produsele finite nominalizate. Datorită acestei detalieri, calculele ce se efectuează sunt complexe și
numeroase, iar costul realizării lor este relativ ridicat. De aceea, utilizarea acestui model este
recomandabilă doar dacă în cadrul societății comerciale au loc modificări structurale importante ,
ca urmare a dezvoltării, a înființării de noi activități și/sau unități, a fuzionării cu alte societăți
comerciale, a absorbției etc. Totodată, se recomandă ca detalierea necesarului de finanțat să fie
realizată doar pentru determinarea acestuia ca medie anuală , iar necesarul mediu trimestrial să
fie cuantificat pentru întregul element, pe stadii ale circuitului economic.
Modelul sintetic (global) asigură dimensionarea nec esarului de capital pentru totalitatea
stocurilor materiale și a creanțelor, cu defalcarea corespunzătoare a acestui necesar pe elemente de
active circulante.
38 Acest model ia în considerare volumul previzionat al activității de exploatare, exprimat prin
costul cifrei de afaceri, și durata în zile a unui circuit complet din exercițiul precedent, cu unele
corectări ale acesteia, pe baza unor previzibile modificări, cu referire la fiecare trimestru în parte.
În perioadele de relativă stabilitate economică, rezultatele obținute prin aplicarea acestui
model sunt mulțumitoare , iar costul presupus de utilizarea sa este mult mai scăzut, comparativ cu
cel ocazionat de folosirea modelului analitic.
2.2 Modele analitice de estimare a capitalului necesar pentru finanț area stocurilor
A. Modelul pentru materii și materiale
În vederea dimensionării acestui necesar de capital, se iau în considerare stocurile medii pe
care societatea comercială trebuie să le constituie în vederea rezolvării contradicției care se
manifest ă între caracterul continuu al producției/activității și caracterul discontinuu al
aprovizionării , care se realizează din când în când, la anumite intervale de timp.
Așa cum s -a reținut din subcapitolul 8.1, stocurile la care ne referim sunt: stocul curen t,
stocul de siguranță, stocul de condiționare, stocul pentru transportul interior și stocul de iarnă.
Corespunzător acestor stocuri și principiului modelului, dimensionarea necesarului de
capital pentru materii și materiale presupune parcurgerea următoar elor 3 etape, cu modelele
matematice aferente:
Etapa I – Dimensionarea necesarului mediu anual de capital
a) Pentru materiile prime și materialele nominalizate (Mn)
)tti tcd ts tc5,0(360BcajMjNaj j j j
jm
1jMaN MnNa
în care:
MjNa
= necesa rul mediu anual de capital pentru materia primă/materialul j;
Bcaj = baza de calcul anuală a materiei prime/materialului j;
j j jj tti,tcd,ts,tc = intervalele de timp aferente constituirii stocurilor: curent, de siguranță, de
condiționare și pentru tra nsportul interior, cu semnificația cunoscută din subcapitolul 8.1;
MnNa = necesarul mediu anual de capital pentru toate materiile prime și materialele
nominalizate.
Baza de calcul anuală este expresia valorică în prețul de aprovizionare a necesarului anual
de materii prime și materiale presupus de realizarea cifrei de afaceri previzionate (cantitate × preț
de aprovizionare).
39 b) Pentru materialele diverse se realizează o dimensionare globală a necesarului mediu
anual de capital, avându -se în vedere pluralitatea formelor de existență a acestora și a destinațiilor
pe care le au în derularea activității. În acest scop, se folosește modelul:
m
1jm
1jNacdj MnNa
BcajBcadMdNa
în care:
MdNa = necesarul mediu anual de capital pentru mat erialele diverse;
Bcad = baza de calcul anuală pentru ansamblul materialelor diverse.
Așa cum se poate observa, modelul ia în considerare raportul dintre bazele de calcul anuale
ale celor două tipuri de materiale (care, în mod firesc, ar trebui să fie su bunitar) și diferența dintre
necesarul mediu anual de capital pentru materialele nominalizate și cele care necesită operațiuni de
condiționare ( ce nu pot fi, în nici un caz, materiale diverse).
Finalizarea etapei I presupune determinarea necesarului medi u anual de capital pentru
elementul materii și materiale , utilizând relația:
MdNa MnNa MMNa
Etapa a II -a asigură determinarea numărului mediu de zile
)MMNz( de imobilizare a
capitalului pentru formarea stocurilor de materii prime și materiale, prin folosirea relației:
MMNaBcad Bcaj
:360 MMNzm
1j
Etapa a III -a este etapa finală a metodei analitice, prin care se determină necesarul mediu
trimestrial de capital pentru elementul materii și materiale, potrivit relației următoare:
MMNz90BctrMMNtr
Evident, baza de calcul trimestrială se referă la toate materiile prime și materialele ce
formează stocurile societății comerciale, prin defalcarea bazelor de calcul anuale ale tuturor
materiilor prime și materialelor ce urmează a se aproviziona și totalizarea acestora, pe fiecare
trimestru în parte.
Fără a cădea în “didacticism”, considerăm că rezolvarea unei aplicații practice ipotetice
poate fi utilă celor care doresc să ajungă la operaționalizarea metodei.
Astfel, se pune prob lema estimării necesarului mediu anual de capital și pe trimestre pentru
formarea stocurilor de materii și materiale, cunoscându -se următoarele date:
40 B. Modelul pentru produsele finite și semifabricate destinate vânzării
La finalizarea proceselor de fab ricație, societățile comerciale cu activitate de producție obțin
produse finite și/sau semifabricate destinate vânzării – care sunt stocate pe anumite perioade
variabile de timp, din momentul recepționării acestora la depozitele sau magaziile de produse fi nite
și/sau de semifabricate, până la momentul facturării lor efective către beneficiari. În acest interval
de timp se realizează diverse operațiuni de sortare, de ambalare, etichetare și de formare a loturilor
comerciale, sau chiar unele operațiuni de con diționare -maturizare a bunurilor destinate vânzării.
Capitalul încorporat în aceste bunuri este imobilizat pe durata intervalului de timp în care se
realizează operațiunile menționate, generând o necesitate de finanțat ce trebuie acoperită în
vederea asig urării continuității ciclului de exploatare.
Necesarul de capital pentru acest element de active circulante se estimează prin parcurgerea
acelorași trei etape, cunoscute de la elementele prezentate anterior, cu luarea în considerare a
aspectelor specific e referitoare la: evoluția bazei de calcul – care se exprimă în cost complet și la
perioada de imobilizare a capitalului – care se calculează prin utilizarea datelor aferente din
perioada precedentă. În acest scop, se folosesc relațiile următoare:
I.
jjnzi360CcprPfjNa
II.
360Po:So nzi
TScoSo
n
1jPfjNa PfNa
II.
PfNaCcpr
:360 PfNzn
1jj
III.
PfNz90tr/ CcprPfNtr
în care:
jPfNa
=necesarul mediu anual de capital pentru produsul finit/semifabricatul j;
Ccpr j=costul complet previzionat pe an pentru produsul finit/semifabricatul j;
jnzi = numărul mediu de zile de imobilizare a capitalului în stadiul desfacerii;
So = stocul m ediu de produse finite/semifabricate din anul de bază exprimat în unități
fizice;
41 Sco = stocul cumulat al perioadei luate în considerare din anul de bază;
Po = producția fizică din anul de bază;
PfNa = necesarul mediu anual de capital pentru elementul produse finite și
semifabricate destinate vânzării (ca rezultat final al etapei I de calcul);
PfNz = numărul mediu de zile de imobilizare a capitalului în stadiul desfacerii;
PfNtr = necesarul mediu trimestrial de capital pentru elementul produse finite și
semifabricate destinate vânzării.
2.3. Modelul sintetic (global) de estimare a capitalului necesar pentru finanțarea activității
curente de exploatare
În condițiile unei relative stabilități econ omice, societatea comercială își poate determina mai
ușor necesarul de finanțare a ciclului de exploatare, apelând la modelul sintetic sau global.
Acest model presupune parcurgerea doar a două etape de calcul, care se referă la:
dimensionarea necesarului mediu trimestrial de capital pentru totalul activelor circulante;
defalcarea pe elemente de active circulante, a necesarului mediu de capital, pentru fiecare
trimestru în parte.
În acest scop, se utilizează relațiile :
prDz90CCA
Ntrtr/pr
ACpr
Dz Dz prDz0
0tr/0
0NtrACCCA:90 Dz
100PiNtr Ntr0ACpr iprx
în care:
0/ ACprNtr = necesarul mediu trimestrial de capital pentru ansamblul activelor circulante
previzionate sau din anul de bază;
CCA pr/0/tr = costul comp let comercial al cifrei de afaceri pe trimestrele anului de
previzionare și, respectiv, din anul de bază;
prDz = durata medie în zile, previzionată, a unui circuit complet al capitalului circulant;
0Dz = durata medi e în zile, a unui circuit complet al capitalului circulant, în trimestrele
anului încheiat (precedent/de bază);
42
Dz = modificările previzibile pentru trimestrele viitoare ale duratei în zile a unui circuit
complet;
iprNtr
= necesarul mediu trimestrial de capital previzionat pentru elementul i;
Pi0 = ponderea efectivă a elementului i în necesarul total de capital din anul de bază
(precedent).
Avându -se în vedere dinamica diferită a cifrei de afaceri și a celorlalte el emente
determinante, calculele trebuie să fie efectuate pentru fiecare din cele 4 trimestre ale anului.
Una din dificultățile metodei se referă la identificarea factorilor care generează modificarea
viitoare a duratei medii de imobilizare a capitalului și la cuantificarea efectivă a acestei
modificări. La aceasta, se adaugă și posibilul neajuns presupus de faptul că preluarea și folosirea
ponderilor din anul de bază – pentru defalcarea pe elemente a necesarului de capital circulant –
poate induce unele dis cordanțe în alocarea capitalului pentru formarea elementelor concrete de
active circulante în anul de previzionare.
2.4. Eficiența utilizării activelor circulante
Eficiența utilizării activelor circulante este foarte importantă pentru rezultatele finale ale
activității de exploatare și comercializare. Modul de gestionare al activelor circulante, de folosire a
lor și vitezei de rotație a acestora sunt hotărâtoare pentru rentabilitatea și profitabilitatea
întreprinderii.
Eficiența utilizării activelor circu lante poate fi exprimată cu ajutorul vitezei de rotație a
acestora. Viteza de rotație se exprimă prin numărul de rotații și durata în zile a unei rotații.
– numărul de rotații:
circulante ActivePsauCAnex
r… ,
unde P ex este producția exerciț iului.
Numărul de rotații ne arată de câte ori activele circulante parcurg ciclul complet al
producției în cadrul unui exercițiu financiar.
– Durata în zile a unei rotații:
TPsauCAcirculante Activeledz
ex*….
și ne arată numărul mediu de zile pentru o rotație din m omentul achiziționării materiilor prime și
până în momentul încasării produselor finite.
43 În cazul în care asistăm la o creștere a numărului de rotații și implicit a reducerii a duratei în
zile a unei rotații vom avea o accelerare a vitezei de rotație a act ivelor circulante. Creșterea vitezei
de rotație atrage după sine o serie de efecte economico – financiare pozitive, cum ar fi:
– eliberări de capital, care pot fi absolute, relative și compuse. Cele relative nu se pot
observa cu ochiul liber, ci trebuie dete rminate.
– Creșterea rezultatelor financiare
– Reducerea costurilor fixe totale pe o relație.
Diminuarea vitezei de rotație a activelor circulante provine în momentul în care asistăm la o
creștere a duratei de zile a unei rotații a activelor circulante. Efecte le economico – financiare
negative, induse de reducerea vitezei de rotație a activelor circulante sunt:
– imobilizările de capital
– reducerea rezultatelor financiare
– creșterea costurilor fixe totale pe o rotație.
Măsurile de creștere a eficienței activelor ci rculante:
– reducerea cheltuielilor de aprovizionare și de stocare
– reducerea duratei medii de stocare a produselor finite
– reducerea duratei de încasare.
44
3. SURSELE DE FINANȚARE A CICLULUI DE EXPLOATARE. FONDUL DE
RULMENT ȘI RESURSELE ATRASE (PASIVELE STABILE)
Orice societate comercială are la dispoziție trei categorii de surse de finanțare a ciclului de
exploatare:
– surse proprii
– surse atrase
– surse împrumutate.
3.1. Fondul de rulment
Sursele proprii de finanțare a activelor circulante le id entificăm sub forma unui excedent
de surse permanente față de activele imobilizate, adică fondul de rulment (FR). Fondul de rulment
reprezintă surplusul de surse permanente după finanțarea în întregime a activelor imobilizate nete,
surplus sau excedent uti lizat pentru finanțarea ciclului de exploatare. Fondul de rulment se
determină cu relația:
netee imobilizat Active prmanentCap FR . . .
.
Fondul de rulment se poate găsi în una din cele trei situații:
a) Pozitiv , și atunci capitalul permanent este mai mare decât activele imobili zate nete, așadar
dispune de un excedent de resurse permanente care va fi utilizat pentru finanțarea activelor
circulante.
b) Negativ, rezultă capitalul permanent este mai mic decât activele imobilizate nete, așadar
sursele permanente sunt insuficiente să fie acoperită din datoriile pe termen scurt. Aici există
riscul de a realiza o non concordanță între lichiditatea activului și exigibilitatea pasivului.
c) FR=0 și rezultă capitalul permanent este egal cu activul imobilizat net, adică activele
imobilizate nete s unt finanțate în întregime din sursele permanente, nedegajându -se nici un
surplus de surse permanente.
Fondul de rulment reprezintă o marjă de siguranță sau de securitate pentru activitatea
financiară a întreprinderii. Fondul de rulment se poate împărți în fondul de rulment propriu și fond
de rulment străin.
AIN propriuCap FRP .
, aceasta reprezentând excedentul de surse proprii ce rămân după
finanțarea în întregime a activelor imobilizate nete, excedent utilizat pentru finanțarea activelor
circulante., reprezintă cea mai ieftină sursă de finanțare.
FRP FR FRS
ne arată excedentul de datorii pe termen mediu și lung, utilizat pentru
finanțarea ciclului de exploatare. Nivelul fondului de rulment nu poate fi apreciat corect prin
mărimea lui abso lută, deoarece nu este sugestivă valoarea absolută a fondului de rulment.
45 Pentru a avea o imagine mai clară a mărimii optime a fondului de rulment trebuie să ținem
cont de anumite elemente. În primul rând trebuie să se țină cont de nevoia sau necesarul d e fond de
rulment adică acea parte a activelor circulante care trebuie finanțată din fondul de rulment.
Mărimea optimă a fondului de rulment poate fi apreciată numai în raport cu gradul în care fondul
de rulment participă la finanțarea nevoii de fond de ru lment.
În aprecierea fondului de rulment trebuie să se ia în considerare raportul dintre gradul de
lichiditate al activelor și gradul de exigibilitate al pasivelor. Dacă gradul de lichiditate este mai
mare decât gradul de exigibilitate (încasările sunt mai rapide decât plățile) fondul de rulment este
favorabil, adică cu un volum mai mic de încasări putem echilibra raportul dintre lichiditate și
exigibilitate. Aici întâlnim trei situații:
– O situație se referă la folosirea eficientă a activelor circulante, ad ică dacă creștem
volumul de producție prin folosirea eficientă a activelor circulante, respectiv reducerea
costurilor sau a sumei activelor circulante, are loc o creștere a rentabilității și ale
rezultatelor economice ale întreprinderii.
– Dacă în utilizarea surselor permanente se constată o subutilizare a acestora se va degaja
un fond de rulment mai mare, însă poate fi afectată activitatea pe termen lung, adică pot
apărea deficiențe, o scădere a capitalului de producție, o scădere a randamentului,
așadar o s cădere a eficienței utilizării acestora.
– Dacă se face o supra investire, adică se dezvoltă capitalul de producție, există riscul ca
acestea să nu fie utilizate corespunzător și asistăm astfel la o creștere în special a
cheltuielilor fixe, care diminuează e ficiența și rentabilitatea activităților (cheltuielile
fixe sunt formate din amortizări, o serie de cheltuieli de întreținere, cheltuieli cu
personalul care deservește aceste capitaluri de producție, energia, combustibilul).
În aprecierea fondului de rulme nt trebuie să se țină seama de specificitatea și de natura
activității economice ce se desfășoară.
3.2.Conținutul și rolul resurselor atrase
În tentativa sa de asigurare a echilibrului financiar pe termen scurt, societatea comercială ia
în considerare, într-o măsură apreciabilă, resursele atrase care rezultă și se manifestă în gestiunea
sa internă datorită decalajului temporal existent în mod real și obiectiv între momentele în care
apar diversele datorii pe termen scurt (de exploatare) și momentele în c are aceste datorii se sting
în mod efectiv.
Aceste resurse formează o bună parte a pasivului bilanțului contabil, iar societatea
comercială beneficiază de ele gratuit, fiind cele mai avantajoase resurse de finanțare a ciclului
de exploatare. Tocmai de ace ea, trezorierii activi încearcă întotdeauna să angajeze datorii cu
46 scadențe cât mai relaxate în timp, în raport cu termenele încasărilor, pe care și le doresc cât mai
apropiate.
În cazul în care, la scadențele fixate prin lege sau prin contracte, plățile sunt amânate – ca
urmare a unei atitudini deliberate sau datorită lipsei de lichidități, în economie se formează un
volum ridicat de datorii ale agenților economici față de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale,
fondurile speciale și furnizorii div erselor bunuri și utilități, constituind așa numitele arierate,
pentru care se calculează penalizări și/sau majorări de întârziere.
În situația în care, datorită manifestării acestui fenomen, o societate comercială ajunge să
aibă datorii de exploatare (p e termen scurt) mai mari decât valoarea stocurilor materiale și a
creanțelor, atunci necesarul de fond de rulment devine negativ (NFR<0), cu consecința
înregistrării unui surplus de pasive circulante, precum și a unui excedent de trezorerie – care
provin g ratuit de la terții cu care societatea comercială se află în raporturi economice.
Societatea comercială apare și în ipostaza inversă – de creditoare temporară a clienților
săi. De aceea, concluzii asupra situației nete în care se află se pot formula doar pe baza analizei
corelative a datoriilor pe termen scurt și a creanțelor asupra terților.
În literatura noastră de specialitate, resursele la care ne -am referit sunt denumite în mod
curent pasive stabile și se definesc ca datorii medii minime și cvasiperm anente ale societății
comerciale față de terți.
3.3. Modele de estimare a resurselor atrase
Mărimea efectivă a acestor resurse de finanțare a ciclului de exploatare este dată de soldul
datoriilor pe termen scurt înscris în bilanțul contabil, iar mărimea lor previzionată se estimează
prin folosirea modelului sintetic și a unor modele analitice.
3.3.1. Modelul sintetic
Modelul sintetic de estimare constă în însumarea soldurilor medii zilnice și se referă la
grupa 1 de pasive stabile (PST1) – în care sunt cuprinse elementele cu sold zilnic crescător și
termen fix de plată, cunoscut cu anticipație.
Într-o enumerare logică, în această grupă de pasive stabile sunt incluse:
1) Fondul de salarii (FS);
2) Contribuția angajatorului pentru:
2.1. asigurările sociale
2.2. fondul asigurărilor sociale de sănătate
2.3. fondul de șomaj
47 3) Contribuția salariaților pentru:
3.1. asigurările sociale
3.2. asigurările sociale de sănătate
3.3. fondul de șomaj
4) Impozitul pe veniturile salariale (Ivs);
5) Plățile pentru energie electr ică, gaze naturale, apă, termoficare (EE,GN,A,T);
6) Dobânzile bancare (D’);
7) T.V.A. de plată (T.V.A.);
8) Impozitul pe profit (IPr);
9) Impozitul pe dividende (I DI), dacă este cazul.
10) Alte impozite și taxe.
Pentru estimarea pasivului stabil al acestei grupe, se uti lizează următoarele relații, în ordine:
)90(30BciCzi
30
1ji i pi Cz Szj
9
1ii 1 Sz min PST
în care:
iCz = cota medie zilnică a datoriei la elementul i;
Bci = baza de calcul lunară trimestrială a elementului i;
iSz = soldul mediu zilnic al datoriei la elementul i;
pi = mărimea plății periodice la elementul i;
PST 1 = pasivul stabil calculat (estimat) pentru întreaga grupă (ca sumă minimă din cele 30
ale lunii).
3.3.2. Modelele analitice
Model ele analitice de calcul se folosesc pentru estimarea pasivelor stabile din grupa a 2 -a
(PST2), în care sunt incluse datoriile cu sold variabil și cu termene de plată variabile, care nu
se cunosc anticipat, fiind vorba despre:
1) Datoriile față de furnizori;
2) Preliminările pentru constituirea rezervelor destinate reparațiilor capitale;
3) Preliminările pentru plata indemnizațiilor de concediu;
4) Garanții diverse.
Estimarea mărimii acestor pasive stabile se efectuează pentru fiecare element în parte,
folosind modele specifice.
48 În cazul datoriilor față de furnizori, sunt utilizabile relațiile:
înz90tr/Apr
APST
n
1jjVfn
1jjVfjnzî
înz
în care:
PST A = pasivul stabil degajat din aprovizionare;
Apr/tr = valoarea aprovizionării previzionată pe trimestru;
înz
= numărul mediu de zile de întârziere a plății facturilor furnizorilor;
nzîj = numărul de zile de întârziere a plății în cazul facturii j;
Vfj = valoarea facturii j.
Preliminările pentru plata indemnizațiilor de concediu se efectuează în tot cursul anului,
în vederea formării rezervei bănești necesare pentru onorarea acestei obligații față de salariații
proprii – atunci când se acordă concediile legale de odihnă.
Ca rezerve bănești „în așteptare”, aceste preliminări ajung să se stabili zeze la nivelul unui
sold minim în fiecare trimestru, fiind posibilă includerea în cadrul resurselor destinate finanțării
ciclului de exploatare.
Pentru dimensionarea acestui gen de pasive stabile se folosesc relațiile:
0 ICPr prnz90tr/ FSprPST
90
tr/oFSminSdprnz0
100Potr/ FSpr PSTICPr
100
tr/oFSminSdPo
în care:
PST PrIC = pasivul stabil din preliminările pentru plata indemnizațiilor de concediu;
FSpr/tr = fondul de salarii previzionat pentru trimestrul anului vizat;
0prnz = numărul mediu de zile pentru care se efectuează preliminări în anul de bază;
Sdmin = soldul minim al preliminărilor;
tr/oFS = fondul mediu trimestrial de salarii din anul de bază;
Po = ponderea soldului minim al contului aferent prelimină rilor în fondul mediu trimestrial
de salarii din anul de bază.
49 Societățile comerciale care au o conduită previzională adecvată efectuează preliminări și
pentru constituirea rezervelor destinate finanțării reparațiilor capitale – care generează
degajarea u nor pasive stabile la nivelul trimestrelor, în măsura în care valoarea reparațiilor se
situează sub cea a preliminărilor efectuate în acest scop.
Tehnica preliminărilor diferă față de cazul precedent, în sensul realizării constante a
acestora, în funcție de valoarea previzionată a reparațiilor capitale.
Pentru estimarea pasivelor stabile de acest gen se utilizează relațiile:
12an/ RKprlRKPrpr
c
prc
pr pr RK RKPr neRe
neRemin PS TRK
în care:
PrlRK pr = preliminări lunare pentru reparațiile ca pitale previzionate;
RK pr/an = valoarea reparațiilor capitale previzionate pentru anul viitor;
Rene pr = rezerva din preliminări neconsumată previzionată;
c
prRKPr
= preliminări previzionate pentru reparații capitale, cumulate;
c
prRK
= reparații capitale previzionate, cumulate;
PSTRK = pasivul stabil din preliminări pentru reparații capitale.
În contextul gestiunii globale a resurselor, este posibilă și înregistrarea unei situații
inverse, în care valoarea reparaț iilor capitale să depășească nivelul preliminărilor aferente,
generând un deficit de pasive – care va fi acoperit pe seama fondului de rulment disponibil sau
chiar prin angajarea de credite bancare.
În structura acestei grupe de pasive stabile mai sunt in cluse și rezervele aferente
garanțiilor acordate clienților în scopul promovării vânzărilor, precum și eventualele chirii de
plătit, în cazul în care societatea comercială folosește unele utilaje închiriate.
Dimensionarea mărimii acestor pasive stabile se realizează prin luarea în considerare a
experienței din trecut și a elementelor de referință din contractele de vânzare și/sau de închiriere.
4. SURSELE DE FINANȚARE A CICLULUI DE EXPLOATARE.
CREDITULCOMERCIAL
4.1. Formele creditului comercial
Valorif icarea pe piață a produselor, lucrărilor, serviciilor sau mărfurilor, ce fac obiectul
activității societății comerciale, se realizează atât prin vânzările cu încasare imediată , la vedere
(cash), a contravalorii acestora, cât și prin acceptarea/promovarea c reditului comercial , care
50 presupune încasarea viitoare a acestei contravalori, după o anumită perioadă de timp. Termenele
cele mai uzuale ale acestor încasări viitoare sunt de 30, 60 sau 90 de zile, dar pot fi convenite și
perioade mai mari de timp. În ace st context, apare necesitatea gestiunii clienților și cea a
conturării și promovării unei politici de credit comercial – în vederea creșterii cifrei de afaceri
și a mărimii profitului obținut.
Gestiunea clienților reprezintă ansamblul metodelor și instrum entelor de
acceptare/promovare a creditului comercial și de utilizare cât mai eficientă a capitalurilor
imobilizate în creditele comerciale consimțite.
Creditele comerciale sunt acele credite pe care și le acordă direct subiecții economici ce
derulează op erațiunile de vânzare cumpărare pe piața bunurilor, lucrărilor și serviciilor, fără
intervenția unei verigi intermediare și fără să fie explicit purtătoare de dobânzi . Aceste credite se
practică sub forma creditelor vânzător și a creditelor cumpărător.
Creditele vânzător sunt reprezentate de vânzările de produse, lucrări, servicii și/sau
mărfuri pe credit.
Creditele cumpărător apar ca expresie a plăților efectuate în avans spre a putea beneficia
de livrările dorite într -un viitor apropiat.
Societatea com ercială se află atât în ipostaza de a acorda credite comerciale, prin creditele
– clienți acceptate și/sau avansurile plătite către unii furnizori, cât și în ipostaza de a beneficia de
credite comerciale, prin creditele -furnizori ce i -au fost acceptate și/ sau avansurile primite de la
unii clienți, potrivit următoarei reprezentări grafice:
CREDITELE VÂNZ ĂTOR
CREDITELE CUMP ĂRĂTORSOCIETATEA
COMERCIAL Ă “X”FURNIZORI CLIEN ȚICredite-furnizori primite Credite-clien ți acceptate
Avansuri acordate Avansuri primite
Figura nr.4.1. Tipurile de credite comerciale acceptate sau primite de societățile comerciale
Creditele -clienți și avansurile acordate f urnizorilor reprezintă o alocare de capitaluri ale
societății comerciale, fiind o necesitate de finanțat a gestiunii viitoare. Simetric, creditele –
furnizori și avansurile primite de la clienți reprezintă resurse de finanțare a ciclului de exploatare
al soc ietății comerciale, provenite de la terți.
Volumul creditelor comerciale, aflate la un moment dat în circuitul economic, este deosebit
de ridicat și depășește, în multe cazuri, pe cel al creditelor bancare. În acest context, s -au născut o
51 seamă de dispute și s-au făcut auzite numeroase critici cu privire la consecințele propagate în
economie de extinderea considerabilă a acestui gen de credite, vizând denaturarea concurenței și
restrângerea/anihilarea efectelor politicii de creditare promovate de Banca Naț ională.
În continuare se vor prezenta doar aspectele referitoare la gestiunea creditelor -clienți , cu
mențiunea că problematica avansurilor acordate furnizorilor este relativ similară.
4.2. Politica și gestionarea creditelor clienți
Politica creditelor -clienți este decisă (stabilită) de către fiecare societate comercială, fiind
recomandabilă elaborarea a mai multe variante, care să țină seama de următorii parametri:
a) evoluția probabilă a vânzărilor, în funcție de condițiile de creditare ale fiecărei va riante;
b) costul capitalului, în funcție de creditele -clienți acordate;
c) mărimea cheltuielilor de administrare a creditelor -clienți;
d) riscul direct asumat;
e) mărimea relativă și absolută a rabatului (discountului) acordat pentru reducerea duratei cre ditului
comercial.
Creditele -clienți acceptate de o societate comercială reprezintă o veridică investiție de
capital a acesteia, care -i poate aduce o anumită rentabilitate. Pe baza acestei caracteristici, în
componența gestiunii clienților se includ:
1) investiția de capital aferentă soldului creditelor -clienți (sau al efectelor comerciale de primit);
2) rentabilitatea degajată de vânzările suplimentare realizate datorită creșterii duratei creditării
clienților;
3) costul marginal al creșterii investiției de capital în creditele -clienți;
4) riscurile de insolvabilitate a clienților;
5) profitul marginal net.
1) Dacă ne referim la un singur client, creditul comercial ce i se acceptă la vânzarea
bunurilor este o alocare de capital pe termen scurt – din momen tul livrării, până la cel al încasării.
Privite în ansamblul lor, creditele comerciale acordate tuturor clienților reprezintă o alocare
permanentă de capital a societății comerciale, fiind o investiție ce trebuie să fie finanțată
continuu. Mărimea valorică a acestei investiții (imobilizări) se determină astfel:
î Cl DzACCr 360..
în care:
CrCl = credite -clienți acordate (acceptate);
C.A. = cifra de afaceri exprimată în preț (cu sau fără T.V.A.);
îDz
= durata medie în zile a încasări i livrărilor (durata stingerii creanței).
52 Creșterea duratei creditelor -clienți determină o sporire a volumului vânzărilor către clienții
curenți și atragerea a noi clienți, care sunt interesați de prelungirea termenelor de plată ale
aprovizionărilor pe ca re le realizează.
2) Rentabilitatea aferentă vânzărilor suplimentare, degajată ca urmare a prelungirii duratei
creditelor -clienți, este dată de mărimea marjei asupra costurilor variabile (costurile fixe și
profitul exploatării) și motivează promovarea une i asemenea politici în gestiunea clienților. Întrucât
evaluarea acestei rentabilități la nivelul întregii gestiuni a clienților este mai dificil de realizat, este
recomandabilă dimensionarea rentabilității marginale a unei modificări a duratei creditelor –
clienți. În acest sens, costurile fixe, care rămân constante la variațiile cifrei de afaceri, sunt
absorbite de vânzările inițiale, iar cele aferente vânzărilor suplimentare, înregistrate datorită
prelungirii duratei creditelor -clienți, se regăsesc ca eleme nte de rentabilitate, alături de profitul
corespunzător acestor vânzări.
3) Prelungirea duratei creditelor -clienți determină apariția unui cost marginal al
imobilizării unei părți din capital în creșterea mărimii creditelor -clienți, prin prelungirea durat ei
acestora. Acest cost este la nivelul dobânzii plătite , dacă sursa capitalului aferent este un credit
bancar, sau la nivelul costului de oportunitate , dacă se utilizează resurse proprii.
4) Într -o economie concurențială de piață, frecvența și numărul f alimentelor sunt relativ
ridicate, iar riscurile de insolvabilitate ale clienților se pot ivi cu atât mai mult, cu cât perioada de
timp a finalizării unei afaceri este mai mare. În consecință, prelungirea duratei de încasare a
creanțelor societăților comer ciale asupra terților clienți este însoțită, în mod inevitabil, și de
creșterea riscurilor de insolvabilitate a unora dintre clienții creditați.
5) Principala componentă a gestiunii clienților, care orientează politica financiară a
societății comerciale î n ce privește prelungirea duratei creditelor -clienți, este profitul marginal
net. Acest profit se determină ca diferență între rentabilitatea vânzărilor suplimentare și costul
creșterii creditelor -clienți, cu luarea în considerare și a creșterii riscurilor de insolvabilitate a
clienților. De asemenea, profitul marginal net este influențat și de celelalte cheltuieli ocazionate de
prelungirea duratei creditelor -clienți, vizând salarizarea suplimentară pentru extinderea gestiunii
clienților, cheltuielile de se rvice sau impuse de verificarea conturilor noilor clienți.
53
PARTEA III. GESTIUNEA ECHILIBRULUI FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII
1. INDICATORII ECHILIBRULUI FINANCIAR. ACTIVUL NET CONTABIL SI FONDUL
DE RULMENT
În procesul de luare a deciziilor, manage rii societăților comerciale sunt interesați de natura,
structura și valoarea resurselor utilizate, întrucât acestea influențează asupra expunerii la risc a
societății comerciale. Deciziile de finanțare a activelor generează costuri și riscuri diferite.
Finanțarea pe seama capitalurilor împrumutate crește expunerea societății comerciale la risc.
Nivelul dobânzilor și fluctuația acestora generează costuri și riscuri financiare.
Nivelul resurselor investite în active și finanțarea acestora ridică problema dim ensionării și
utilizării activelor imobilizate (durabile) și circulante (curente), concomitent cu capacitatea
societății comerciale de a -și plăti obligațiile pe termen scurt și lung. Metodele de gestiune a
echilibrului financiar au rolul de a asigura info rmații cu privire la situația echilibrului la un
moment dat (metodele statice) și cu privire la fluxurile financiare și impactul lor asupra
echilibrului pe termen lung (metodele dinamice).
Echilibrul financiar este unul din obiectivele permanente ale înt reprinderii. Echilibrul
financiar presupune o armonizare a activității economico – financiare, astfel încât să se creeze
raporturi optime între venituri și cheltuieli, între încasări și plăți, între nevoi și resurse. Echilibrul
financiar urmărește pe de -o parte corelarea utilizărilor cu resursele financiare din punct de vedere al
duratei și pe de altă parte asigurarea plăților pe seama încasărilor. Starea de echilibru financiar nu
există, practic ea e doar o tendință care se află permanent în mișcare, în di namică.
Echilibrul financiar poate fi definit și altfel, din prisma celor interesați, adică acționari,
manager și creditori.
Pentru acționari, realizarea echilibrului financiar înseamnă obținerea acelui nivel de
rentabilitate care să asigure renumerarea ca pitalului prin dividende. Dezechilibrul financiar se
manifestă atunci când rata de rentabilitate obținută nu acoperă renumerarea capitalului, precum și
riscurile de exploatare, financiare sau de faliment pe care și le asumă investitorii.
Pentru o societate cotată la bursă, semnele dezechilibrului financiar se manifestă prin
scăderea valorii de piață a acțiunilor. Analiza acestei scăderi a valorii acțiunilor trebuie făcută în
contextul pieței de capital pentru a se putea identifica în ce măsură scăderea valo rii este o reflectare
a activității întreprinderii, respectiv o reflectare a conjuncturii pe piața de capital.
Dacă întreprinderea nu este cotată la bursă, însemnele dezechilibrului financiar se pot
manifesta prin nivelul și tendința unor indicatori financ iari:
– rata de creștere economică
– autonomia financiară
54 – rentabilitatea economico – financiară.
Pentru manageri echilibrul financiar înseamnă maximizarea valorii întreprinderii, adică
atingerea obiectivului managementului. Realizarea acestui obiectiv, în apre cierea echilibrului
financiar este însoțită de unele criterii financiare privind autonomia financiară, rentabilitatea și rata
de creștere economică. Însemnele dezechilibrului financiar se manifestă în acest caz prin
necorelarea unor obiective cu eforturile de realizare a lor. De exemplu se propune o anumită rată de
creștere economică, dar dimensionarea necorespunzătoare a acestui nivel de creștere poate atrage
costuri suplimentare a finanțării și așadar o diminuare a rentabilității.
Pentru creditori, echili brul financiar este atunci când întreprinderea are capacitatea de
rambursare la termen a datoriilor și dobânzilor, importantă fiind starea de lichiditate și solvabilitate
a întreprinderii respective. Dezechilibrul financiar este atunci când apar neonorări din partea
întreprinderii.
1.1. Activul net contabil
Activul net contabil – sau situația netă reprezintă averea acționarilor degrevată de datorii,
așadar valoarea netă a întreprinderii prin prisma capitalului propriu.
propriuCap DT PT DT AT ANC .
Activul ne t contabil prezintă importanță pentru acționari deoarece se poate cunoaște
valoarea averii și evoluția acesteia, dar este important și pentru creditori deoarece gajul se
constituie pe baza activului net contabil.
Dacă ANC>0 înseamnă că întreprinderea desfă șoară o activitate profitabilă și alocă
permanent surse pentru dezvoltare. Activul net contabil trebuie să înregistreze o tendință de creștere
anual pentru a putea atinge obiectivul managementului, adică creșterea valorii întreprinderii. Un
activ net conta bil ne arată o activitate profitabilă, o politică judicioasă a profitului, o fructificare
bună a elementelor patrimoniului întreprinderii.
Dacă ANC<0 se înregistrează o diminuare a capitalului propriu, o diminuare a averii
acționarilor ca urmare a unei act ivități încheiate cu pierderi. Dacă activitatea încheiată cu pierdere
se perpetuează în timp, pe mai multe exerciții financiare, activul net contabil se diminuează
deoarece pierderile se deduc sau se scad din capitalul propriu și se ajunge la situația în c are se
consumă întreg capitalul propriu și atunci acționarii nu mai recuperează nimic, rămânând de
lichidat doar o parte din datoriile rămase.
55 1.2.Fondul de rulment
Fondul de rulment constituie un indicator financiar al stării societății comerciale.
Ca flux financiar , fondul de rulment “constituie o marjă de securitate pentru societate;
acesta este partea din resursele pe termen lung care finanțează activele circulante” Valoarea
fondului de rulment constituie rezultatul deciziilor de politică econom ică și financiară promovate
de manageri. Aceștia sunt obligați să procedeze la ajustarea și prevenirea fluctuațiilor nedorite ale
fondului de rulment, prin acțiunile asupra fluxurilor financiare. .
Managerii societăților comerciale sunt interesați de va loarea capitalului permanent pe care
o pot utiliza pentru finanțarea activelor reale curente și plata efectelor comerciale de plătit. Fondul
de rulment determinat pe baza bilanțului financiar (care prezintă fluxurile nete de lichidități,
grupate în funcți e de factorul timp), oferă informații utilizabile în activitatea decizională operativă,
dar și în activitățile de analiză și de prognoză.
FR = CAPITALURI PERMANENTE – ACTIVE IMOBILIZATE
Reflectând relația dintre finanțarea pe termen lung și finanțarea p e termen scurt, fondul de rulment
net poate înregistra în decursul activității societății comerciale valori pozitive, negative sau neutre.
Valoarea pozitivă a fondului de rulment net (FR>0) reflectă situația în care valoarea
capitalurilor permanente este superioară investițiilor realizate. Acest fapt ne semnalează pe de -o
parte că echilibrul între utilizări și resurse a fost realizat (el apare pentru relația de egalitate dintre
utilizările și resursele pe termen lung) iar pe de altă parte că a mai rămas u n excedent de resurse pe
termen lung pe care societatea comercială le poate utiliza pentru echilibrarea pe termen scurt între
resurse și utilizări.
Societatea comercială poate să -și onoreze obligațiile scadente curente și dispune de un
excedent de lichidi tăți utilizabil în cazul apariției unor dificultăți legate de vânzarea activelor sau de
plata obligațiilor față de terți. Se poate considera că, solvabilitatea și echilibrul financiar dinamic pe
termen scurt sunt asigurate.
Valoarea negativă a fondului de rulment net (FR<0) reflectă situația în care valoarea
activelor circulante este inferioară datoriilor pe termen scurt, exprimând existența unui excedent de
datorii .
Echilibrul financiar pe termen scurt este afectat, întrucât lichiditățile potențiale nu acoperă
exigibilitățile potențiale. Analiza trebuie extinsă prin luarea în considerare a vitezei de rotație a
activelor și pasivelor. În situația în care durata medie de conversie a activelor circulante este mai
scurtă decât durata medie de plată a datorii lor pe termen scurt, echilibrul financiar este posibil să fie
totuși realizat. Altfel spus, atunci când gradul de lichiditate al activelor circulante este superior
56 gradului de exigibilitate al datoriilor pe termen scurt, societatea comercială realizează un excedent
de lichidități, care îi permite achitarea datoriilor exigibile curente.
Valoarea neutră a fondului de rulment net (FR = 0) reflectă situația în care, valoarea
activelor circulante este egală cu datoriile pe termen scurt.
Teoretic, solvabilitat ea curentă este asigurată, însă practic există riscuri legate de lichiditatea
și exigibilitatea elementelor patrimoniale:
– transformarea cu întârziere a stocurilor în lichidități;
– existența unor stocuri nevandabile și deteriorate;
– insolvabilitatea cliențilo r;
– schimbarea structurii și a nivelului cererii de bunuri și servicii economice.
Managerii societății comerciale sunt constrânși să ia măsuri de vindere rapidă a creanțelor,
activelor neutilizabile, valorificare a creanțelor, creștere a autofinanțării, a capitalului social și a
capitalului împrumutat pe termen mediu. În practică, valoarea neutră a fondului de rulment
constituie o raritate, însă sunt posibile valori apropiate de nivelul neutru.
Din punct de vedere al structurii, fondul de rulment poate fi alcătuit din fond de rulment
propriu (FRP), respectiv fond de rulment străin (FRS). Acestea ne arată fie excedentul de surse
proprii, fie excedentul de datorii pe termen mediu și lung, care va fi utilizat pentru finanțarea
activelor circulante. Ponderea ce a mai mare ar trebui să o aibă fondul de rulment propriu.
netee imobilizat Active propriu Capital FRP . . .
și
FRP FR FRS
2. INDICATORII ECHILIBRULUI FINANCIAR. NECESARUL DE FOND DE RULMENT
ȘI TREZORERIA NETĂ
2.1. Necesarul de fond de rulment
Managerul financi ar este interesat să cunoască atât capitalul disponibil la un moment dat
(fondul de rulment), cât și capitalul necesar (necesarul de fond de rulment) pentru asigurarea
continuității activității societății comerciale.
Abaterea dintre utilizările (alocările ) și resursele aferente ciclului operațiunilor curente (din
exploatare și din afara exploatării) constituie necesarul de fond de rulment (NFR), care exprimă
necesarul de capital destinat finanțării ciclului operațiunilor curente când abaterea este pozitivă și
care o numim NFR pozitiv sau un excedent de resurse numit NFR negativ.
În vederea estimării capitalului necesar finanțării ciclului operațiunilor curente se exclud:
disponibilitățile bănești, investitiile financiare pe termen scurt, creditele banc are curente
57 . Relațiile de calcul utilizate în vederea determinării necesarului de fond de rulment (NFR) sunt:
NFR = Utilizări (alocări) curente – Resurse curente
unde:
Utilizări curente = Active curente – (Disponibilități bănești + Investitii financiare pe termen
scurt)
Resurse curente = Datorii pe termen scurt totale – Credite pe termen scurt
Necesarul de fond de rulment poate fi:
– pozitiv , atunci când utilizările (alocările) curente sunt mai mari decât resursele curente care pot
fi mobilizate. Cauza o constituie decalajul dintre gradul de lichiditate a stocurilor și creanțelor
totale, care este mai redus, comparativ cu gradul de exigibilitate a datoriilor curente. Societatea
comercială se confruntă cu încetinirea ritmului încasărilor și creșterea ritm ului plăților. Numai
dacă creșterea necesităților de finanțare este consecința unei politici active de investiții, situația
financiară a societății comerciale poate fi considerată normală;
– negativ , atunci când utilizările (alocările) curente sunt mai redus e decât resursele curente, ca
urmare a creșterii vitezei de rotație a activelor circulante și existenței unor termene de plată a
datoriilor avantajoase pentru societatea comercială. Dacă aceasta se confruntă cu întreruperi
temporare în aprovizionarea și re înnoirea stocurilor, atunci necesarul de finanțare se reduce,
putând înregistra valori negative.
Sub aspectul stabilității temporale , capitalul necesar finanțării ciclului operațiunilor
curente cuprinde:
NFR permanent , destinat finanțării alocărilor stru cturale cu caracter stabil. Partea structurală
poate fi finanțată integral pe seama capitalurilor permanente (CP). Atunci când capitalurile
proprii (Cpr) și datoriile pe termen mediu și lung (Dtml) sunt insuficiente, datoriile minime
cvasipermanente (dator iile curente) (Dcp) participă la finanțarea alocărilor structurale.
NFR variabil , destinat finanțării alocărilor cu caracter conjunctural sau instabil (fluctuații
întâmplătoare sau cu caracter sezonier ale activității). Finanțarea acestor alocări impune
utilizarea unor resurse cu caracter temporar: credite bancare curente, amânarea plății obligațiilor
față de terți, când cele degajate sub forma NFR nu sunt suficiente.
Sub aspectul naturii operațiunilor curente , capitalul necesar finanțării acestora cuprind e
necesarul de fond de rulment din exploatare și respectiv din afara exploatării.
Necesarul de fond de rulment din exploatare (NFRexpl) , se determină ca diferență între
alocările și resursele aferente exploatării.
Necesarul de fond de rulment din afara exploatării (NFRafexpl) , se determină ca diferență
între alocările și resursele din afara exploatării.
58 Necesarul de fond de rulment (NFR) la nivelul societății comerciale constituie suma
algebrică a celor două componente prezentate anterior:
NFR= NFRexpl + NFRaf.expl
2.2. Trezoreria netă
Deciziile pe termen lung, cu privire la politica de investiții și de finanțare, influențează
asupra fondului de rulment (FR). Fluctuația nivelului de activitate, măsurată prin cifra de afaceri și
decalajele pe termen scurt dintre venituri și cheltuieli, încasări și plăți influențează asupra
necesarului de fond de rulment (NFR). Ajustarea valorii relativ constante a (FR) cu valoarea
fluctuantă în timp a NFR se realizează prin intermediul trezoreriei nete (TN).
TN = FR – NFR
Această relație reflectă faptul că, orice fluctuație a FR și NFR influențează asupra
trezoreriei nete, care constituie soldul disponibilităților resurselor financiare pe termen scurt
sau excedentul capitalului permanent față de nevoia de active circ ulante neacoperite din
resurse pe termen scurt .
Trezoreria netă poate fi:
A. pozitivă , când FR > NFR În această situație, societatea comercială dispune de un
excedent de lichidități care permite efectuarea de plasamente fie pe piața monetară, fie pe
piețele de capital.
Trezoreria pozitivă asigură realizarea echilibrului financiar pe termen scurt . Totuși, pe
termen lung , utilizarea insuficientă a resurselor durabile (stabile) poate avea consecințe negative
asupra recompensării capitalurilor proprii și rambursă rii împrumuturilor contractate de pe
piață . Această situație este specifică societăților comerciale din sfera comerțului.
B. negativă , când FR <NFR. În această situație, societatea comercială nu -și poate finanța
întegral ciclul de exploatare pe seama FR . Aceasta trebuie să recurgă la contractarea de
noi credite bancare.
Întrucât mărimea creditelor este superioară mărimii lichidităților, costurile financiare
și expunerea la risc cresc . Riscurile sunt atât de natură economică, cât și de natură pur financiar ă:
fluctuația permanentă și respectiv inversarea nedorită (dezavantajoasă) a ratei medii a dobânzii pe
piață. Trezoreria negativă este mai des întâlnită în cazul societăților comerciale din industrie.
C. neutră , când FR = NFR. În practică, situația în care societatea comercială dispune de un FR
care finanțează exact NFR se poate întâlni în mod excepțional.
În practică, situațiile, în care valoarea trezoreriei nete fluctuează în jurul pragului de
neutralitate, sunt mult mai frecvente în raport cu neutralitat ea absolută.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: GESTIUNEA FINANCIARĂ PE TERMEN LUNG. GESTIONAREA ACTIVELOR STABILE 1. OBIECTIVELE SOCIETĂȚILOR COMERCIAL E ȘI CONȚINUTUL GESTIUNII FINANCIARE 1.1…. [600019] (ID: 600019)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.