Gestiunea Financiara a IntreprinderiiGestiunea Financiara a Intreprinderii [310894]

CUPRINS

NECESITATEA DEZVOLTĂRII FINANȚĂRII DIN EXTERIORUL ÎNTREPRINDERII 27

CARACTERISTICILE ȘI ETAPELE EVOLUȚIEI SISTEMELOR FINANCIARE NAȚIONALE 27

GESTIUNEA FINANCIARĂ ȘI DEZVOLTAREA ÎNTREPRINDERII 28

CONȚINUTUL GESTIUNII FINANCIARE ȘI CICLUL DE VIAȚĂ AL ÎNTREPRINDERII 28

[anonimizat] 31

SITUAȚIA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII APRECIATĂ PE BAZA BILANȚULUI 32

MODELE BILANȚIERE FOLOSITE ÎN ANALIZA FINANCIARĂ 32

ELEMENTELE DE DIFERENȚIERE ÎNTRE MODELELE DE BILANȚ 34

BILANȚUL FUNCȚIONAL 42

BILANȚUL PATRIMONIAL SAU FINANCIAR 44

ANALIZA INDICATORILOR FURNIZAȚI DE BILANȚUL CONTABIL 47

FONDUL DE RULMENT 47

INTERPRETAREA FONDULUI DE RULMENT 51

RELAȚIA FUNDAMENTALA A TREZORERIEI 56

NECESARUL DE FOND DE RULMENT DE EXPLOATARE (NFRE) 58

NECESARUL DE FOND DE RULMENT DIN AFARA EXPLOATĂRII 59

LIMITELE NECESARULUI DE FOND DE RULMENT DE EXPLOATARE 60

NOȚIUNEA DE TREZORERIE ȘI SITUAȚIA TREZORERIEI 64

RELAȚIA TREZORERIEI 66

METODA RATELOR FOLOSITĂ IN STUDIUL BILANȚULUI 68

RATELE DE ROTAȚIE 68

INDICATORI DE EFICIENȚĂ PE BAZA DATELOR FINANCIARE DIN BILANȚ 71

INDICATORI CE PERMIT ANALIZA MANAGEMENTULUI CAPITALULUI CIRCULANT 75

CIRCUITUL FINANCIAR 80

DESCRIEREA CIRCUITULUI FINANCIAR 80

DECIZIILE DE INVESTIRE ȘI DE FINANȚARE 82

PARTICIPANȚII LA DERULAREA OPERAȚIILOR FINANCIARE 84

CICLURILE DE OPERAȚII AFERENTE CIRCUITULUI FINANCIAR 86

SITUAȚIA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII ANALIZATĂ PE BAZA INDICATORILOR CUPRINȘI ÎN CONTUL DE REZULTATE 88

SOLDURILE INTERMEDIARE DE GESTIUNE ȘI RETRATĂRILE POSIBILE ALE ACESTORA 90

ANALIZA SOLDURILOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE ȘI RETRATĂRILE POSIBILE 93

CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE (C.A.F.) 98

SELECTAREA MIJLOACELOR DE FINANȚARE A ÎNTREPRINDERILOR 103

IMPORTANȚA DECIZIILOR DE FINANȚARE PENTRU ÎNTREPRINDERE 103

AUTOFINANȚAREA 105

APORTUL LA CAPITALUL PROPRIU 110

RECURGEREA LA ÎNDATORARE 113

COSTUL FINANȚĂRII ȘI CORELAȚIA ACESTUIA CU STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII 116

COSTUL SPECIFIC PENTRU FIECARE RESURSĂ DE FINANȚARE 116

COSTUL GLOBAL AL FINANȚĂRII 121

CORELAȚIA DINTRE STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII ȘI COSTUL FINANȚĂRII 122

CONCLUZII PRIVIND TEORIILE REFERITOARE LA INFLUENȚA STRUCTURII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII ASUPRA COSTULUI FINANȚĂRII 134

ANALIZA GESTIUNII FINANCIARE A [anonimizat] 136

ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR PE BAZA BILANȚULUI CONTABIL 137

ANALIZA FINANCIARĂ PE BAZA CONTULUI DE PROFIT ȘI PIERDERE. 142

CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE: 146

ANALIZA FINANCIARĂ PE BAZA TABLOULUI DE FINANȚARE: 148

ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ PATRIMONIALĂ 150

ANALIZA RATELOR DE SRUCTURĂ PENTRU PASIVUL BILANȚULUI 153

DIAGNOSTICUL RENTABILITĂȚII ÎNTREPRINDERII 155

Lecția 1

OBIECTUL DE STUDIU AL GESTIUNII FINANCIARE A FIRMEI

Orice agent economic trebuie să stabilească relații comerciale cu alte persoane fizice sau juridice. Aceste relații comerciale presupun dezvoltarea fluxurilor materiale (de bunuri materiale sau nemateriale) [anonimizat] (în condițiile în care ele însele nu reprezintă obiectul tranzacțiilor) au rolul de a stinge angajamente generate de fluxurile materiale. [anonimizat].

[anonimizat] o supune și unor constrângeri deosebite. Obiectul gestiunii financiare sau al finanțelor întreprinderii se poate defini prin raportarea la oportunitățile și constrângerile determinate de mediul financiar.

Problematica gestiunii financiare și conținutul său tehnic sunt în strânsă legătură cu contextul intern și cu cel extern. În aceste condiții apare necesară evidențierea aspectelor identificate de teoria și practica financiară, dar și a aspectelor conjuncturale și locale proprii unui anumit tip de firmă și unui anumit context național sau regional.

O firmă de orice fel, trebuie să abordeze probleme de gestiune financiară de fiecare dată când efectuează sau are în vedere o operațiune care implică achiziționarea, deținerea sau cesionarea de bani sau de titluri financiare, în consecință, orice întreprindere care face parte dintr-o economie în care există o circulație a banilor sau a altor creanțe, e confruntată cu oportunități și constrângeri financiare și trebuie să-și pună la punct proceduri adecvate de gestiune financiară.

Factorii de influență ai gestiunii financiare ai unei firme sunt:

stadiul și formele de dezvoltare ale sistemului financiar național sau internațional;

natura și diversitatea instrumentelor, instituțiilor și mecanismelor.

caracteristicilor proprii întreprinderii și caracteristicilor inerente sistemului financiar.

Conținutul gestiunii financiare poate fi abordat într-un mod mai riguros făcând referire la obiectul său, la sarcinile fundamentale care-i revin și la răspunderile operaționale încredințate diferiților specialiști din domeniul finanțelor.

Figura 1 Conținutul gestiunii financiare a întreprinderilor

Spațiul financiar în care își desfășoară activitatea întreprinderile constituie un ansamblu de procese legate de crearea, conservarea și circulația banilor și a altor active financiare. Banii și celelalte active financiare constituie una din formele de manifestare ale sistemelor financiare complexe care pun în mișcare, cinci ansambluri de componente:

un ansamblu de instrumente care reprezintă activele financiare, având multiple forme. Aceste active constituie titlurile financiare, adică documente reprezentând drepturi de proprietate sau drepturi de creanță deținute de o persoană față de altă persoană. Oricare ar fi forma lor, materială sau imaterială, oricare ar fi identitatea persoanei care le emite și a celei care le deține, oricare ar fi natura exactă a drepturilor care le sunt atașate, acțiunile, obligațiunile, bonurile, biletele de trezorerie, activele în bani și diverse alte titluri de creanță sau de proprietate aparțin unei prime componente a sistemului financiar, aceasta fiind titlurile financiare. Se pot caracteriza operațiunile financiare ca fiind operațiuni de creare, achiziționare, deținere sau cesionare a titlurilor financiare.

agenți cu specializare exclusivă sau principală în realizarea operațiunilor financiare și care sunt caracterizați ca instituții financiare. Este cazul, de exemplu, al băncilor, al caselor de economii, al societăților de asigurări, al intermediarilor specializați în efectuarea tranzacțiilor bursiere.

piețele activelor financiare unde se încheie tranzacțiile care pun titlurile financiare în circulație. Aceste piețe pot avea unul din următoarele roluri:

de finanțare a ansamblului economiei (cum e cazul piețelor bursiere);

de refinanțare a instituțiilor financiare și le sunt rezervate acestora în exclusivitate sau în principal (este cazul piețelor monetare și ipotecare);

acoperirea riscurilor financiare (este cazul piețelor pentru opțiuni și al piețelor pentru contracte financiare la termen).

reglementări juridice și tehnice care definesc regulile formale ale practicii financiare. Aceste reglementări, au ca scop organizarea și reglarea comportamentelor financiare și a piețelor financiare. Ele înglobează, atât dispozițiile referitoare la controlul creditului și la organizarea profesiunilor bancare, cât și regulile profesionale ale asociațiilor agenților de valori mobiliare, fiscalitatea referitoare la veniturile din plasamente sau regulile de deschidere a unei piețe financiare.

variabile care influențează modul de acțiune al operatorilor financiari și care includ de exemplu, ratele dobânzilor care reglează raportul între cei care dau și cei care iau cu împrumut, cursurile de schimb care reglează schimburile între monedele naționale, cotațiile care fixează prețurile activelor financiare supuse tranzacțiilor.

Pe baza celor cinci componente se poate reprezenta celor cinci ramuri ale gestiunii financiare, prezentate în figura 2.

Figura 2 Întreprinderea și mediul său financiar

Această reprezentare arată că, în cazul oricărei organizații sau întreprinderi, gestiunea financiară trebuie să asigure cunoașterea instrumentelor sau activelor financiare (1), a variabilelor (2) și procedeelor de reglare (3), să coordoneze operațiunile financiare și să stăpânească relațiile cu partenerii financiari (4) și cu piețele (5) care au implicații în activitatea întreprinderii.

SARCINILE GESTIUNII FINANCIARE

Înainte ca departamentul de conducere să ia orice decizie, trebuie stabilite obiectivele firmei. Deși unele firme pot avea unele obiective specifice organizării lor, obiectivul principal al majorității firmelor este maximizarea bogăției proprietarilor. Mai există și alte obiective importante dar acestea sunt în general subordonate acestuia.

Avuția acționarilor este direct afectată atât de cursul de piață al acțiunilor pe care le dețin cât și de dividendele primite. Cursul de piață al acțiunilor reflectă, printre alte lucruri, așteptările privind dividendele ce se vor primi în viitor. Deoarece prețul acțiunilor firmei reflectă cele două aspecte ale bogăției acționarilor, obiectivul managementului este să maximizeze valoarea acțiunilor firmei.

Deși valoarea acțiunilor firmei (ceea ce ele valorează în realitate) și valoarea de piață pot fi diferite în condițiile unei piețe imperfecte, managerii nu pot controla diferența. De aceea, managementul poate cel mult încerca să maximizeze valoarea acțiunilor și să spere la un preț corect din partea investitorilor.

Rolul fundamental al gestiunii financiare a întreprinderii îl reprezintă maximizarea valorii acesteia sau maximizarea avuției proprietarilor săi. Formulările propuse suferă uneori adaptări pentru a ține seama de forma juridică a întreprinderii. Astfel, se va vorbi de maximizarea avuției acționarilor în cazul societăților pe acțiuni și de maximizarea cursurilor, când titlurile reprezentative ale capitalului sunt negociate la bursă. Maximizarea valorii necesită ca patrimoniul să fie angajat în proiecte de investiții, care să-1 valorifice, grație rentabilității lor viitoare.

Alte scopuri ale gestiunii financiare sunt:

asigurarea calității și nivelului performanțelor realizate de întreprindere în diversele sale proiecte și activități.

evitarea risipirea patrimoniului cauzată de un faliment;

să vegheze la menținerea solvabilității sau a echilibrului financiar al întreprinderii.

Riscul falimentului constituie o formă particulară a riscului financiar. Firma este supusă unor riscuri multiple legate de instabilitatea mediului său financiar.

MAXIMIZAREA VALORII ÎNTREPRINDERII

Gestiunea financiară se ocupă în primul rând de maximizarea valorii întreprinderii. Această valoare nu poate fi apreciată numai în raport cu patrimoniul său, cu bogățiile acumulate de întreprindere până la un anumit moment. Ea trebuie analizată și în raport cu proiectele și activitățile viitoare în care va fi angajat patrimoniul.

Bogăția acumulată de întreprindere la un moment dat nu constituie decât unul din elementele care permit aprecierea valorii sale. Aceasta trebuie să țină seama și de rezultatele așteptate în viitor, ca urmare a folosirii patrimoniului acumulat. În acest sens valoarea întreprinderii este o valoare anticipată. Ea ține seama de valoarea actuală, corelată cu veniturile viitoare preconizate, provenite din activitățile întreprinderii.

Valoarea unei întreprinderi nu poate fi asimilată valorii patrimoniului ei prezent. Pentru a evalua o întreprindere trebuie luate în considerare trei aspecte:

valoarea întreprinderii este o valoare actualizată, adică echivalentul prezent al rezultatelor viitoare preconizate.

valoarea este o mărime dinamică, inseparabilă de procesul de valorificare a patrimoniului. Percepțiile legate de calitatea proiectelor desfășurate, de perspectivele lor viitoare în ceea ce privește rezultatele, determină o reexaminare permanentă a valorii întreprinderii. Așa se explică sensibilitatea evaluării la informațiile noi care orientează anticipările într-un sens favorabil sau defavorabil. Astfel, cursul unei acțiuni la bursă se modifică în funcție de informațiile care apar pe piață în legătură cu evoluția firmei.

evaluarea este sensibilă la toate riscurile percepute ca susceptibile să afecteze nivelul și stabilitatea viitoare a rezultatelor preconizate. Aceste riscuri ar putea fi legate de caracteristicile proprii întreprinderii, sau de evoluțiile mediului înconjurător.

Maximizarea valorii întreprinderii este dependentă de nivelul performanțelor asigurate de activitățile întreprinderii și de stăpânirea riscului de faliment și a riscurilor financiare în general.

MENȚINEREA NIVELULUI PERFORMANȚELOR FINANCIARE

Gestiunea financiară trebuie să vegheze asupra menținerii performanțelor întreprinderii la un nivel satisfăcător. Căutarea unui anumit nivel al rezultatelor reflectă, pe de o parte, o constrângere majoră suferită de întreprindere și pe de alta, alegerea deliberată a proprietarilor și a conducătorilor săi.

Întreprinderea folosește resurse care implică un anumit cost. Gestiunea financiară trebuie să verifice, mai întâi, dacă activitatea este destul de eficientă pentru a obține veniturile care să permită plata furnizorilor de resurse și, dacă va fi cazul, să asigure restituirea acestor resurse. Astfel, în cazul unui împrumut, responsabilul financiar va trebui să se asigure că resursele financiare obținute vor fi utilizate în condiții eficiente pentru a permite plata de către întreprindere a dobânzilor și rambursările la termenele convenite cu cel de la care a luat împrumutul.

Obținerea de către întreprindere a unor rezultate defavorabile sau insuficiente va reflecta o risipire a resurselor, dăunătoare, atât pentru întreprindere, cât și pentru furnizorii săi de fonduri și pentru economia națională.

Finanțele întreprinderii nu urmărește căutarea cu orice preț a obținerii unui profit maxim pe termen scurt. Ele apreciază, dimpotrivă, într-un mod favorabil, stabilitatea performanțelor și introducând noțiunile de valoare actualizată și de risc, caută să obțină un compromis satisfăcător între stabilitate și rentabilitate.

Figura 3 Constrângerea întreprinderii de a fi eficientă

Creșterea profiturilor este importantă pentru firmă, dar nu este obiectivul principal, deoarece bogăția acționarilor poate chiar să scadă în ciuda creșterii profitului. Investitorii sunt dispuși să facă o investiție riscantă numai dacă se așteaptă să fie compensați printr-un venit superior. Cu cât este mai mare riscul, cu atât trebuie să fie mai mare venitul obținut.

STĂPÂNIREA RISCURILOR FINANCIARE

Stăpânirea riscurilor financiare constituie al treilea imperativ major al gestiunii financiare. În general, riscul legat de un activ, de un ansamblu de active și deci de o întreprindere care folosește un anumit volum de fonduri poate fi definit în raport cu variabilitatea anticipată a rezultatelor susceptibile a fi obținute. Această noțiune generală de risc se bazează pe luarea în considerație a instabilității sau a variabilității prevăzute a performanțelor financiare viitoare.

Gestiunea financiară studiază și caută să controleze instabilitatea legată de anumite situații sau operațiuni precum: riscul în exploatare legat de structura costurilor, riscul îndatorării legat de efectul structurii financiare a întreprinderii, riscul de faliment legat de o eventuală insolvabilitate. De asemenea, gestiunea financiară caută să controleze influențele exercitate asupra întreprinderii de instabilitatea inerentă a unor variabile ale mediului, de exemplu: riscul de schimb valutar, riscul ratei dobânzii, sau de unele transformări deosebite care au loc în mediul instituțional: riscul administrativ și riscul politic.

RISCURI FINANCIARE SPECIFICE

Nu numai forma generală a riscului financiar definită prin variabilitatea (sau volatilitatea) rezultatelor, dar și formele specifice ale riscului trebuie să fie analizate și stăpânite de gestiunea financiară.

Riscul de exploatare determinat de structura costurilor. Riscul de exploatare are în vedere structura costurilor întreprinderii. Repartiția între costurile fixe și costurile variabile face rezultatele întreprinderii mai mult sau mai puțin sensibile la variația nivelului producției și vânzărilor. O întreprindere care are cheltuieli fixe sau de structură foarte ridicate va avea rezultatele mai instabile și este deci mai riscantă. în cazul când producția e scăzută, întreprinderea nu va putea să repartizeze cheltuielile sale fixe asupra unui număr suficient de produse și va obține astfel pierderi. La modul general, creșterea părții cheltuielilor fixe în cheltuielile întreprinderii se exprimă prin creșterea diferenței între rezultatele obținute în ipotezele cele mai favorabile și cele obținute în ipotezele cele mai pesimiste. Această relație între dispersia rezultatelor (care dă mărimea riscului) și structura costurilor pune în discuție activitatea curentă a întreprinderii, adică activitatea de producție, de aprovizionare și de vânzare, care constituie exploatarea curentă. Structura costurilor exercită astfel, un risc specific care poate fi caracterizat ca risc de exploatare.

Riscul îndatorării ca efect al structurii financiare. Riscul îndatorării e legat de structura finanțării întreprinderii. Când întreprinderea contractează noi datorii, ea se obligă să obțină beneficii suplimentare pentru a asigura remunerarea și rambursarea împrumuturilor contractate.

Creșterea îndatorării amplifică dispersia rezultatelor și determină un risc financiar propriu. Se măresc speranțele de rentabilitate așteptată dacă evoluția viitoare confirmă ipotezele favorabile, dar rezultatele așteptate se reduc în cazul când ipotezele defavorabile se confirmă.

Riscul de faliment. Situația de criză sau falimentul constituie sancțiunea posibilă pentru insolvabilitatea întreprinderii. Controlarea acestui risc explică pentru ce menținerea solvabilității sau a echilibrului financiar constituie un imperativ major al gestiunii financiare. Crizele de solvabilitate nu conduc totdeauna la faliment. Când criza poate fi în final depășită întreprinderea va scăpa de amenințarea dispariției și își asigură supraviețuirea. În acest caz, criza antrenează costuri specifice care trebuie să fie luate în calcul când se urmărește a se aprecia riscul de faliment.

Riscul cursului de schimb valutar și riscul ratei dobânzii. Întreprinderea suportă riscuri financiare specifice legate de evoluția cursului de schimb al monedei naționale în raport cu monedele străine și legate de evoluția posibilă a ratei dobânzii.

Pe de o parte, de fiecare dată când întreprinderea efectuează operațiuni exprimate în devize sau monedă străină, ea se expune riscului de pierdere legat de evoluția defavorabilă a ratelor de schimb. Astfel, o întreprindere exportatoare, care realizează o vânzare în străinătate și facturează în devize riscă o pierdere din schimb dacă moneda străină utilizată se depreciază în raport cu moneda națională. Invers, un împrumutător care s-a angajat să-și plătească furnizorii străini în devize se expune unei pierderi dacă rata de schimb a acestor devize în raport cu moneda națională crește înainte ca plata să se fi efectuat. Instabilitatea ratelor de schimb constituie deci o cauză a variabilității rezultatelor. Ea creează riscul de schimb valutar, pe care gestiunea financiară trebuie să-1 controleze și să-1 stăpânească.

Pe de altă parte, multe întreprinderi sunt expuse efectelor defavorabile date de variația ratelor dobânzii pe piețele de capital. O întreprindere care face apel la împrumuturi bancare pe termen scurt va fi, de exemplu, obligată să suporte cheltuieli financiare majorate în cazul creșterii dobânzii. Dimpotrivă, un împrumutător, care a acordat un credit cu dobândă fixă și care obține deci, un randament plafonat suferă o "pierdere de câștig" dacă dobânzile cresc pe piață, în timp ce remunerarea pe care el o primește nu este însoțită de aceeași creștere. Evoluția ratelor dobânzii constituie deci și ea o sursă de instabilitate a rezultatelor. In acest sens se poate vorbi de un risc al ratei dobânzilor, a cărui urmărire și stăpânire creează o responsabilitate deosebită pentru gestiunea financiară.

DIMENSIONAREA GLOBALĂ A RISCULUI FINANCIAR

Un activ oarecare sau un ansamblu de active permit, atunci când sunt valorificate, speranța unor rezultate viitoare care să aibă o rată de rentabilitate anticipată R,. Se pot asocia acestui activ o serie de rate de rentabilitate anticipate R1,R2,…..,Rn corespunzând diferitelor ipoteze susceptibile de a fi enunțate în legătură cu viitorul întreprinderii, cu activitatea și cu mediul său. Fiecare din aceste rate va avea o probabilitate subiectivă Pj, ceea ce duce la asocierea unui ansamblu de probabilități (P1, P2,…,Pn) la ansamblul de rate preconizate (R1, R2,…,Rn).

Distribuția ratelor de rentabilitate preconizate permite stabilirea speranței matematice corespunzătoare ratelor de rentabilitate preconizate, ponderate cu probabilitățile asociate lor.

Se poate stabili de asemenea, instabilitatea acestor rezultate așteptate, avându-se în vedere amploarea distanței față de medie (Rj, -) pentru diferitele rate preconizate. Dispersia 2(R) și abaterea medie pătratică (R) sunt mărimile care măsoară această instabilitate sau volatilitate a rentabilității prevăzută și deci mărimea riscului.

Riscul obținerii randamentelor preconizate e mai mare sau mai mic, după cum sunt rezultatele acestor calcule.

MENȚINEREA SOLVABILITĂȚII FIRMEI

Analiza riscurilor financiare cărora trebuie să le facă față întreprinderea a dus la sublinierea importanței riscului de faliment. Sursa fundamentală a unui astfel de risc se află în insolvabilitatea posibilă a întreprinderii.

Solvabilitatea exprimă aptitudinea unui agent economic oarecare de a face față datoriilor sale, când acestea ajung la scadență. Mai concret, menținerea solvabilității constă în executarea cu scrupulozitate a rambursărilor promise împrumutătorilor și altor creditori.

În cazul unei organizații și în special al unei întreprinderi insolvabilitatea îi conduce pe creditori la constatarea încetării plăților prin intermediul instanței judecătorești. Procedura judecătorească de "faliment", sau de "redresare pe cale judecătorească", astfel începută poate duce la lichidare și deci la dispariția întreprinderii.

RESPONSABILITĂȚILE OPERAȚIONALE ALE GESTIUNII FINANCIARE

Domeniul competențelor gestiunii financiare privește ansamblul problemelor ridicate de relațiile între întreprindere și mediul său financiar. Sarcinile fundamentale care revin finanțelor întreprinderii privesc menținerea valorii acesteia, a performanțelor sale financiare, stăpânirea riscurilor cu care întreprinderea e confruntată și menținerea solvabilității.

PRINCIPALELE SARCINI OPERAȚIONALE ALE GESTIUNII FINANCIARE

Responsabilitățile operaționale ale gestiunii financiare sunt distribuite pe cele trei faze ale unui ciclu fundamental al gestiunii financiare.

Acest ciclu cuprinde:

faza de diagnosticare sau analiza financiară care are în principal ca obiect aprecierea situației și a activității financiare a întreprinderii, pentru a pregăti adoptarea de măsuri concrete care să permită depășirea lacunelor și valorificarea avantajelor.

faza de formulare și de aplicare a deciziilor financiare care se înscriu în perspectiva proiectelor pe termen lung și mediu și pun în mișcare operațiuni de investiții și de finanțare. Ele urmăresc însă și efecte pe termen scurt care definesc domeniul gestiunii trezoreriei. Pe de altă parte, anumite măsuri trebuie oprite pentru a proteja întreprinderea împotriva riscurilor financiare cărora trebuie să le facă față în diverse situații.

faza urmăririi și controlului proiectelor a căror aplicare a fost hotărâtă de întreprindere. Această fază permite, cel mai adesea, constatarea "diferențelor" între realizările efective și proiectele inițiale. Ea ar trebui să ducă la declanșarea unor măsuri de corecție, care ar însemna fie o rectificare a traiectoriei și apropierea de proiectele inițiale, fie adaptarea sau revizuirea proiectelor inițiale.

STRUCTURA ȘI ATRIBUȚIILE PERSONALULUI DIRECT IMPLICAT ÎN GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

Într-o firmă, în general, responsabilul financiar este ajutat de două persoane: trezorierul (casierul) și revizorul. Revizorul este, în general, responsabil de calculația costurilor, contabilitatea financiară, contabilitatea taxelor și impozitelor. Aceste funcții ajută la furnizarea de informații managementului cu privire la activitățile trecute și situația curentă a firmei, ajutând la proiectarea unor planuri viitoare. Celelalte funcții financiare sunt subordonate casierului (trezorierului). Aceste funcții sunt: managementul capitalului circulant, bugetarea capitalului, managementul structurii capitalului, analiza financiară și planificarea.

Managementul capitalului circulant implică atât managementul activelor curente ale firmei (cash, inventar, valori imobiliare, etc.) cât și managementul pasivelor (taxe, facturi de plată).

Bugetarea capitalului implică achiziția și vânzarea activelor fixe ale firmei. Această activitate este deosebit de importantă deoarece implică cheltuieli mari și irevocabile.

Managementul structurii capitalului determină luarea deciziilor privind proporția fondurilor pe termen lung, decizie bazată pe volumul datoriilor și mărimea veniturilor.

Analiza financiară și planificarea (planning) implică evaluarea situației curente a firmei, determinarea situației financiare a firmei și stabilirea modalităților prin care pot fi atinse obiectivele.

În practică, responsabilitățile gestiunii financiare sunt prezentate pe baza unei enumerări analitice a sarcinilor concrete care îi sunt încredințate.

LOCUL GESTIUNII FINANCIARE ÎN SISTEMUL DE GESTIUNE AL ÎNTREPRINDERII

În calitate de proprietari ai firmei, acționarii dețin autoritatea supremă și controlul activității firmei. Imediat sub acționari se află consiliul de administrație, care este ales de către acționari. Acționarii au dreptul (puterea) de a înlocui membrii consiliului de administrație ale căror rezultate sunt considerate nesatisfăcătoare. Consiliul de administrație numește președintele firmei și trasează liniile directoare în ceea ce privește managementul firmei. Dacă responsabilii numiți de către consiliu nu-și îndeplinesc corespunzător datoria, aceștia pot fi înlocuiți.

Managementul financiar este doar unul dintre aspectele ce privesc activitatea firmei, marketingul și producția fiind alte două aspecte. împreună ele trebuie să coopereze eficient pentru ca firma în ansamblu să fie eficientă.

Între domeniile marketing, finanțe, producție există numeroase interdependențe. De exemplu, pentru a determina nivelul producției, managerul producției trebuie să primească informații de la departamentul marketing privind nivelul așteptat al vânzărilor. Iar pentru a determina nivelul vânzărilor, directorul comercial trebuie să colaboreze cu managerul financiar pentru a determina cea mai potrivită politică comercială a firmei. Numeroase aspecte ale activităților interdepartamentale necesită ca managerii din diferite arii funcționale să fie familiarizați cu activitățile din alte departamente și arii funcționale.

Pe de o parte, gestiunea financiară are o tehnică proprie, ceea ce face să i se recunoască o anumită autonomie de decizie. Pe de altă parte, deciziile luate de celelalte domenii de gestiune atrag consecințe în plan financiar, deoarece ele presupun resurse și necesități financiare, presupun încasări și plăți. în consecință, gestiunea financiară este sub influența ansamblului deciziilor privind gestiunea, ea reacționează la măsurile de tot felul luate în întreprindere, pentru că aceste măsuri au consecințe în plan financiar. Dar ea trebuie în plus să se angajeze în acțiuni de adaptare, corelându-se cu proiectele celorlalte funcții de gestiune, pentru a asigura respectarea de către întreprindere a constrângerilor financiare majore.

Modurile de încadrare a gestiunii financiare în cadrul organizării întreprinderii sunt multiple și exprimă, în același timp, caracteristici istorice (competențele inițiale ale fondatorilor și ale înalților responsabili) și exigențe proprii ale întreprinderii. Reușita încadrării gestiunii financiare în structura organizatorică a întreprinderii depinde de respectarea a trei condiții fundamentale:

structura organizatorică trebuie să exprime recunoașterea autonomiei și a competențelor tehnice proprii finanțelor întreprinderii

structura organizatorică trebuie să comporte procedee sau mecanisme intime de coordonare, de negociere și de arbitraj între gestiunea financiară și celelalte funcțiuni, consumatoare de resurse sau generatoare de resurse pentru întreprindere

structura organizatorică trebuie să aibă grijă ca relațiile cu partenerii financiari externi (bancheri, operatori bursieri, acționari) să fie întreținute de responsabili a căror competență, autonomie și nivel ierarhic să fie adaptate situației întreprinderii.

Se poate spune că gestiunea financiară constituie un ansamblu de metode de analiză și de instrumente de lucru care permit întreprinderilor și altor organizații să își asigure o încadrare eficientă în mediul lor financiar.

APLICAȚIE PRACTICĂ

Riscul financiar determinat de variabilitatea rezultatelor

O întreprindere vizează realizarea unei noi investiții, având de ales între proiectele A și B. Pentru fiecare proiect se fac previziuni privind producția, vânzările și rezultatele și se atribuie fiecărui proiect rate de rentabilitate așteptate, funcție de diverse ipoteze referitoare la întreprindere și la mediul în care își desfășoară activitatea. Presupunem că există pentru fiecare proiect cinci ipoteze în care s-ar putea afla întreprinderea, fiecare ipoteză având aceeași probabilitate de a se realiza (probabilitatea pentru fiecare ipoteză va fi P1=0,l; P2=0,3; P4=0,3; P5=0,l; P6=0,2;. Pentru fiecare ipoteză Hj, având probabilitatea Pj, se preconizează o rentabilitate Rj (tabelele 1 și 2).

Tabelul 1 Elemente referitoare la proiectul A

Tabelul 2 Elemente referitoare la proiectul B

Se constată că proiectul A va avea o rentabilitate medie de 8%. Instabilitatea performantelor pentru acest proiect poate fi apreciată prin diferența dintre rata de rentabilitate cea mai ridicată (25%) și rata de rentabilitate cea mai scăzută (-10%), prin dispersie și prin abaterea medie pătratică.

Proiectul B oferă speranța unei rate medii de rentabilitate mai scăzută (=7%). Acest proiect prezintă un risc mai ridicat în obținerea rezultatelor preconizate, întrucât toți indicatorii care măsoară instabilitatea performanțelor financiare sunt mai mari.

Întreprinderea investitoare se confruntă în acest caz cu o situație frecvent întâlnită în gestiunea financiară. Din calcule rezultă că proiectul A va fi cel optim, atât din punct de vedere a rentabilității cât și a stabilității rezultatelor preconizate.

Lecția 2

INFLUENȚA SISTEMULUI FINANCIAR GLOBAL ASUPRA GESTIUNII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

Întreprinderea nu este un element izolat. Ea este un sistem complex și totodată un subsistem în cadrul mai multor sisteme ce se organizează la nivele superioare. Ea reprezintă un conglomerat de interacțiuni între sistemele: social, economic, cultural, ecologic etc. Din punct de vedere financiar interacțiunile sunt reprezentate de modurile externe de finanțare a activității sale. Aceste interacțiuni și sisteme, cu precădere cel financiar, își pun amprenta major pe dezvoltarea întreprinderii.

Modul în care se pun problemele managementului financiar la nivel de întreprindere e determinat în mare măsură de mediul financiar în care aceasta activează. Dat fiind că instrumentele, variabilele, constrângerile managementului financiar sunt tributare caracteristicilor mediului, analiza structurii financiare globale permite identificarea influențelor pe care aceasta le exercită asupra problemelor puse managementului financiar.

Analiză a structurii financiare globale trebuie diferențiată în spațiu și timp. Comparațiile între țări permit, la un moment dat, evidențierea profundei eterogenități a structurilor financiare naționale. La fel, studiul evoluțiilor care afectează structura financiară globală a fiecărei țări duce la punerea în evidență a tendințelor evoluției sistemelor financiare, care prezintă similitudini pe plan internațional, dar comportă și caracteristici naționale.

SISTEMUL FINANCIAR ȘI STRUCTURA FINANCIARĂ GLOBALĂ

Mediul financiar în care se încadrează întreprinderile, are caracteristici care permit, în același timp, să se delimiteze domeniul gestiunii financiare și să se justifice instrumentele pe care le folosește și tipurile de reglementări care o orientează și o sancționează. Ținând seama de interdependența dintre componentele acestui mediu, se poate avansa conceptul de sistem financiar pentru a desemna ansamblul de instrumente, instituții, piețe, circuite și tipuri de reglementări care permit realizarea operațiunilor financiare într-un spațiu economic național sau internațional.

Sistemul financiar astfel definit prezintă în majoritatea țărilor forme de organizare tipice. Acest lucru e sugerat de recurgerea la noțiunea de structură financiară. Această noțiune exprimă caracteristicile majore și relativ stabile proprii îmbinării componentelor sistemului financiar.

CARACTERISTICILE PRINCIPALE ALE STRUCTURII FINANCIARE GLOBALE

Se pot sublinia trei caracteristici principale ale structurii financiare:

structura financiară globală e caracterizată de gama de instrumente care servesc ca suport al operațiunilor financiare, adică al operațiunilor de decontare, de constituire a economiilor, de finanțare și acoperire a riscurilor financiare.

structura financiară e caracterizată de natura și diferențierea instituțiilor financiare care intervin în mod regulat în procesul de creare, conservare și punere în circulație a activelor financiare. Diversitatea acestor instituții, nivelul lor de specializare, influența lor efectivă asupra

comportamentului statului, întreprinderilor și particularilor, valoarea și structura patrimoniului lor și a operațiunilor lor, constituie a doua caracteristică majoră a structurii financiare globale. Aceste instituții trebuie analizate în contextul piețelor pe care se negociază și se încheie tranzacțiile privind activele financiare, precum și studierea circuitelor și canalelor care asigură circulația fluxurilor financiare în economia națională și internațională.

Structura financiară globală poate fi caracterizată în termeni cantitativi datorită analizei raporturilor caracteristice între valorile atinse de activele financiare de diverse tipuri. De asemenea, ea poate fi studiată prin comparația între fluxurile tranzacțiilor (emisiuni noi, tranzacții pe piețe secundare) legate de aceste tipuri diferite de active, prin indicatorii care reflectă ponderea diferitelor tipuri de instituții și de piețe și prin mărimile care exprimă caracteristicile majore ale economiei reale (producție, avuție națională, economii globale, patrimoniul particularilor, al întreprinderilor și al altor instituții).

structura financiară globală în care-și desfășoară întreprinderile activitatea este caracterizată de un anumit nivel de diferențiere a componentelor sale și printr-un mod specific de combinare a acestora. Complexitatea și stadiul de dezvoltare al structurii financiare globale determină variabilele de acțiune ale gestiunii financiare, termenii problemelor pe care aceasta și le pune, natura soluțiilor pe care le poate aduce.

Astfel, un sistem financiar caracterizat de o structură puțin diferențiată apare dominat de gestiunea mecanismelor de creare și circulație a banilor și oferă o gamă limitată de mijloace de finanțare. Problematica gestiunii financiare e ancorată în domeniul autofinanțării și al controlului plăților și încasărilor întreprinderii.

Într-un sistem financiar caracterizat de o intensă diferențiere a instrumentelor, instituțiilor și piețelor, gestiunea financiară a numeroase întreprinderi trebuie, dimpotrivă, să pună în mișcare o gamă complexă de tehnici de finanțare, plasare, investiții, stăpânire a riscurilor. În același timp,

într-un context determinat, nu toate întreprinderile sunt în mod egal preocupate de diferitele aspecte ale structurii financiare globale. Anumite caracteristici care le sunt proprii le determină posibilitățile de acces la diferitele câmpuri de acțiune ale gestiunii financiare, dar și eventuala evitare a unora dintre ele.

Analiza relațiilor dintre structura financiară globală (sau "mediul financiar") și structura financiară a întreprinderii necesită în prealabil identificarea caracteristicilor majore ale structurii financiare globale. Aceste caracteristici sunt legate de cele trei moduri fundamentale de finanțare: autofinanțarea, finanțarea externă directă și finanțarea externă prin intermediari. Pe de altă parte, ele sunt legate și de diversitatea de instituții și piețe financiare, precum și de gama de instrumente financiare propuse economiei naționale.

MODURILE DE FINANȚARE FUNDAMENTALE

Aspecte generale ale finanțării. La un moment dat în cadrul economiei naționale coexistă trei tipuri de situații.

Anumiți operatori, particulari, întreprinderi sau diverse instituții asigură un echilibru riguros între resursele și cheltuielile lor imediate și viitoare. Ei își acoperă nevoile de finanțare prin resurse din autofinanțare și sunt deci total independenți de finanțarea externă.

Unii agenți economici prevăd resurse care depășesc cheltuielile prevăzute. Ei vor dispune deci, de un excedent de resurse care ar putea rămâne nefolosit, dacă nu găsesc un mijloc de a-1 pune la dispoziția altor agenți care să-1 utilizeze. Este vorba deci, de agenți care dispun de capacitate de finanțare, de resurse care ar putea fi avansate altor agenți economici.

Alți agenți au, dimpotrivă, pentru perioada viitoare, prevăzute cheltuieli, a căror mărime o depășește pe cea a veniturilor și a disponibilităților lor previzibile. E vorba în special de întreprinderi care au proiecte de investiții sau de extindere a producției lor. Poate fi vorba și de stat, dacă bugetul său e deficitar, de particulari care efectuează cheltuieli

pentru achiziționarea de bunuri de folosință îndelungată. Toți acești agenți se află deci în situația de deficit previzibil și vor trebui să renunțe la unele din proiectele lor, dacă nu își procură fonduri care să le acopere lipsa resurselor. Dacă reușesc acest lucru au reușit să-și finanțeze deficitul sau să-și acopere nevoile de finanțare.

Repartizarea excedentelor și a deficitelor prezintă caracteristici de regularitate care exprimă aspecte structurale ale finanțării. Anumiți agenți sunt esențialmente excedentari. E vorba în special de particulari. Alți agenți sunt în general deficitari, acesta fiind în special cazul întreprinderilor, în sfârșit, alte categorii au o situație variabilă și pot fi, în funcție de operațiunile dintr-o anumită perioadă, în situația de excedent sau de deficit.

Problema finanțării ridică la scara economiei naționale, două probleme principale:

mijloacele prin care agenții cu capacitate de finanțare pot fi convinși să-și pună resursele excedentare la dispoziția agenților aflați în deficit, acceptând să se lipsească momentan de excedentele lor. Această primă întrebare pune problema instrumentelor și mecanismelor care permit asigurarea colectării economiilor.

modalitățile prin care economiile vor putea fi canalizate spre agenții care au nevoie de finanțare. Ea permite discutarea instrumentelor și mecanismelor de finanțare și de distribuire a creditului.

Relația între agenții cu excedent și agenții cu deficit se poate stabili după două modalități fundamentale ale finanțării externe, cea a finanțării directe și cea a intermedierii financiare.

Finanțarea externă poate fi finanțare directă sau finanțare cu ajutorul intermedierii financiare. În cazul relației de finanțare directă se stabilește un contact direct între agenții cu excedent de finanțare și agenții cu deficit de finanțare. Cei dintâi își pun economiile la dispoziția celor din urmă, fără ca un intermediar să intervină între ei.

Acest tip de situație se întâlnește în cazul în care o întreprindere

folosește economiile publice cu ocazia unui împrumut obligatar sau a emiterii de acțiuni noi.

Necesitatea dezvoltării finanțării din exteriorul întreprinderii

Finanțarea externă se poate baza, fie pe un mod de finanțare directă, fie pe o intermediere financiară. Finanțarea directă permite stabilirea unei relații imediate între unitățile care au nevoie de finanțare și cele cu excedente de finanțare.

În cazul intermedierii, intermediarul financiar poate realiza reglarea, dacă acceptă să-și asume riscul transformării operațiunilor pe care le efectuează.

Cele trei moduri fundamentale de finanțare corespund unor trei faze ale unui proces istoric de extindere a domeniului de finanțare, care asigură trecerea de la un regim de autofinanțare pură la un sistem care include finanțarea directă și apoi intermedierea financiară. Acest proces permite lărgirea cercului celor care concură la finanțarea economiei și mărirea fondurilor mobilizate. Astfel, diferențierea între cele trei moduri de finanțare fundamentale constituie unul din aspectele majore ale evoluției sistemelor financiare.

Caracteristicile și etapele evoluției sistemelor financiare naționale

Analiza procesului de evoluție a sistemelor financiare necesită, în același timp, o abordare istorică și una comparativă.

Din perspectiva istorică se caută punerea în evidență a

transformărilor efective care au afectat sistemul financiar al fiecărei țări. Compararea evoluțiilor observate permite apoi discutarea existenței tendințelor generale, care privesc ansamblul sistemelor financiare naționale.

Din perspectiva comparativă interesează starea actuală a sistemelor financiare pentru a se evidenția caracteristicile lor comune și specifice.

Gestiunea financiară și dezvoltarea întreprinderii

Conținutul gestiunii financiare e determinat de dezvoltarea sistemului financiar global, dar este de asemenea determinat și de dezvoltarea întreprinderii însăși. Transformarea gestiunii financiare în diferite stadii de dezvoltare a întreprinderii va fi mai întâi pusă în evidență prin referire la modelul ciclului de viață al întreprinderii și apoi în cadrul unei comparații între stadiile dezvoltării întreprinderii și fazele dezvoltării mediului său financiar global.

Conținutul gestiunii financiare și ciclul de viață al întreprinderii

În diferitele etape ale ciclului lor de viață, întreprinderile sunt confruntate cu nevoi de finanțare specifice. Dar ele degajă surse de fonduri în condiții care se modifică și care impun probleme de ajustare financiară în termeni proprii fiecărui stadiu de dezvoltare a lor.

Formularea obișnuită a modelului ciclului de viață pentru o întreprindere pune în evidență succesiunea a patru etape tipice pe plan comercial, strategic, tehnic, financiar.

Figura 4 gestiunea financiară și ciclul de viață al întreprinderii

Rezultatele financiare ale întreprinderii nu asigură resurse interne suficiente și e constrânsă să solicite sprijin extern în condiții defavorabile date de slaba sa notorietate, de rezultatele încă mediocre și de incertitudinile care există asupra dezvoltării sale viitoare. Dacă accesul la resurse apare încă precar în această fază, întreprinderea este, pe de altă parte, confruntată cu nevoi de finanțare ridicate, legate în special de investiții, necesare pentru demarajul producției și vânzărilor. Această fază apare dominată de necesitatea căutării de fonduri externe. Pentru gestiunea financiară, problema esențială constă în căutarea mijloacelor de finanțare care să-i permită menținerea solvabilității, finanțarea cheltuielilor curente și a investițiilor necesare pentru demaraj.

În faza de creștere, întreprinderea care a depășit incertitudinile demarajului cunoaște o creștere rapidă a producției și a vânzărilor, în termeni financiari, această creștere înseamnă o sporire a nevoilor de finanțare legate de investițiile necesare pentru extinderea capacităților, și de nevoile de fond de rulment (sau de capital circulant) determinate de necesitatea constituirii de stocuri și pentru creditarea clienților. Resursele de autofinanțare rămân insuficiente pentru acoperirea acestor nevoi, pentru că rezultatele sunt încă limitate de mărimea cheltuielilor fixe determinate de

demaraj și de creșterea activităților, în schimb, întreprinderea este de acum înainte bine plasată pentru obținerea de finanțări externe, în special bancare.

Pentru gestiunea financiară, faza de creștere rămâne deci dominată de preocuparea pentru echilibrul financiar, și în consecință, de grija de a stăpâni creșterea nevoilor de capital fix și de fond de rulment, și de obținerea unei acoperiri suficiente cu resurse externe.

În faza de maturitate, întreprinderea cunoaște o creștere lentă a producției și a vânzărilor. Nevoile sale de finanțare cunosc în continuare o puternică reducere, pentru că întreprinderea nu mai este interesată să crească volumul capitalului fix și circulant. Pe de altă parte, nivelul ridicat al producției permite acoperirea din plin a cheltuielilor fixe și degajă abundente resurse de autofinanțare, în această fază de maturitate, gestiunea financiară e confruntată cu o nevoie de finanțare redusă. Frecvent întreprinderile ajunse la maturitate prezintă o situație de supralichiditate. Ele trebuie atunci să-și pună mai mult probleme de plasament sau de investire a excedentelor lor, decât probleme de căutare de finanțări suplimentare.

Faza de declin se caracterizează prin reducerea producției, a vânzărilor și a rezultatelor. Pentru gestiunea financiară, declinul pune mai întâi probleme de dezinvestire și de orientare spre activități noi. Abandonarea activităților compromise poate permite eliberarea de resurse susceptibile a fi investite în noi activități care oferă perspective favorabile.

Derularea ciclului de viață astfel descris apare la prima vedere ca un proces inexorabil și liniar, însă observarea evoluției efective a întreprinderilor arată că drumurile urmate sunt în realitate mult mai complexe. Pe de o parte, ciclul de viață al majorității întreprinderilor este marcat de fenomene de discontinuitate cum sunt, accelerarea îmbătrânirii, declinul prematur, sau din contră prelungirea fazei de creștere, existând frecvente exemple de asemenea evoluții neliniare. Pe de altă parte, ciclul de viață nu se derulează într-un mod uniform, ci poate să comporte reîntoarceri datorate inițiativelor întreprinderii. Astfel, relansarea fazei de creștere, atunci când maturitatea pare deja în curs, sau stoparea declinului constituie două exemple de reacție voluntară și combativă susceptibile să împiedice derularea inexorabilă a etapelor ciclului de viață.

Dezvoltarea externă, dezvoltarea internă și gestiunea financiară

Legătura între dezvoltarea externă (adică transformarea mediului financiar) și dezvoltarea internă a întreprinderii permite să se evidențieze sintetic ansamblul caracteristicilor structurale care determină conținutul și orientările gestiunii financiare.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE:

Ce reprezintă sistemul financiar? Dar structura financiară globală?

Care sunt principalele caracteristici ale structurii financiare globale?

Care sunt principalele moduri de finanțare a întreprinderii?

Explicați ce relație există între ciclul de viață al întreprinderii și gestiunea financiară a acesteia.

Cum se explică curba cifrei de afaceri și a rezultatelor întreprinderii, pe parcursul ciclului de viață a acesteia si ce rol are gestiunea financiară în acest context?

Lecția 3

SITUAȚIA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII APRECIATĂ PE BAZA BILANȚULUI

Studiul financiar al bilanțului constituie aspectul esențial al "analizei financiare statice", și se bazează pe examinarea unei situații contabile (bilanțul).

O primă metodă de analiză a bilanțului constă în gruparea posturilor bilanțiere în subansambluri semnificative, care duce la o reprezentare sintetică a bilanțului și permite să se exprime și să se calculeze noțiunile fundamentale de fond de rulment, nevoie de fond de rulment și trezorerie.

Confruntarea între grupările bilanțului permite, să se formuleze relațiile fundamentale de trezorerie, pe care se sprijină funcționarea întreprinderii, atât pe termen scurt, cât și pe termen mijlociu și lung.

Metoda ratelor aplicată la studiul bilanțului aduce informații complementare, mai analitice, care permit să se aprofundeze și să se precizeze aspectele relevate de aprecierea sintetică a bilanțului.

MODELE BILANȚIERE FOLOSITE ÎN ANALIZA FINANCIARĂ

Pentru a obține informațiile dorite se apelează la datele contabile care reprezintă cuantificarea activității economice dintr-o firmă.

Cele mai frecvente surse de informații utilizate sunt situațiile financiare, care prezintă în sinteză situația economică a unei firma la un moment dat (cu ajutorul bilanțului) sau evoluția principalilor indicatori economici într-o anumită perioadă de timp, de obicei perioadă definită de exercițiile financiare (date prezentate în contul de profit și pierdere).

Situațiile financiare nu cuprind însă numai bilanțul și contul de profit și pierdere. Alte surse de informații sunt constituite din:

bilanțul funcțional;

tabloul soldurilor intermediare de gestiune;

tabloul de finanțare și de urmărire a mărimilor esențiale: fondul de rulment, excedentul de trezorerie, etc.

Analiza comparativă a formelor de prezentare a bilanțului

Formularea normelor generale referitoare la analiza financiară a bilanțului se lovește de problema prezentării bilanțului. Metodele de prezentare și întocmire a bilanțului variază de la o țară la alta și într-o anumită măsură, de la o întreprindere la alta.

O examinare atentă a diferitelor prezentări permite să se observe că acestea prezintă totuși principii comune, care justifică formularea metodelor generale de analiză financiară statică. Bineînțeles, diferențele de prezentare rămân, dar ele implică o simplă adaptare a metodelor de analiză, în cadrul principiilor generale.

Principii comune de prezentare

Oricare ar fi modelele de elaborare, bilanțurile sunt totdeauna construite pe baza unor reguli comune de prezentare.

În bilanț apar separat drepturile patrimoniale acumulate de întreprindere la un moment dat (activele) și angajamentele patrimoniale contractate la aceeași dată (pasivele). Această separare se poate face printr-o prezentare a bilanțului sub formă de tablou cu două coloane reprezentând activul și pasivul (prezentare sub forma de cont), într-o altă variantă, activul și pasivul sunt prezentate sub formă de listă. Acest model este acum relativ abandonat, câștigând teren modelul impus de Directiva a IV-a. Bineînțeles, suma și conținutul activului și pasivului sunt aceleași, oricare ar fi prezentarea aleasă.

Structura internă a activului și pasivului este în general prezentată pe baza criteriului duratei activelor și pasivelor. Posturile bilanțului sunt ordonate exclusiv, sau în principal, după lichiditate în cazul activului și după exigibilitate în cazul pasivului.

Ordonarea activelor după criteriul lichidității. Lichiditatea unui activ exprimă aptitudinea sa de a fi transformat în bani într-un termen mai mult sau mai puțin apropiat și în condiții normale de utilizare.

Lichiditatea apare astfel, ca o proprietate generală a oricărui activ.

Unele active sunt sub formă de bani (de exemplu disponibilitățile dintr-un cont bancar) sau vor fi transformate în bani în scurt timp (de exemplu creanțele asupra clienților care trebuie să fie încasate în câteva zile, sau stocurile de mărfuri ce vor fi vândute în curând). Aceste elemente sunt cele mai lichide și constituie activele circulante corespunzând intrărilor de fonduri așteptate pe termen scurt.

Alte active sunt, din contră, destinate a fi consumate un timp în condiții normale de funcționare a întreprinderii. Acestea trebuie considerate ca active ce exprimă utilizarea fondurilor pe termen mediu și lung. Sunt considerate imobilizări sau active imobilizate.

Ordonarea pasivelor după criteriul exigibilității. Exigibilitatea unui element de pasiv exprimă apropierea scadenței sale, adică perioada de timp până la rambursare.

Fiecare element de pasiv corespunde de fapt unui angajament. Dar obligațiile de plată contractate de întreprindere o obligă să prevadă plăți în timp după scadențe foarte diferite. Unele elemente de pasiv comportă o obligație fermă de rambursare (datoriile), în timp ce altele nu comportă nici o constrângere de rambursare la o scadență determinată (capitalurile proprii). Pe de altă parte, unele elemente de pasiv sunt exigibile pe termen scurt, în timp ce altele nu sunt exigibile decât la o scadență îndepărtată sau nedeterminată (capitalurile permanente).

Se consideră în general, că distincția între elementele exigibile peste mai mult de un an (capitalurile permanente) și elementele exigibile în mai puțin de un an (datorii pe termen scurt, angajamente pe mai puțin de un an) exprimă o caracteristică structurală majoră a pasivului. Ea permite să se aprecieze durata resurselor conferite întreprinderii și în consecință, stabilitatea finanțării sale.

ELEMENTELE DE DIFERENȚIERE ÎNTRE MODELELE DE BILANȚ

Principalele elemente care diferențiază prezentarea bilanțului în

diferite țări sunt:

ordonarea activelor și pasivelor;

modul de înscriere a rezultatului în bilanț.

Primul din aceste elemente de diferențiere ridică problemele cele mai dificile, când se realizează analize financiare comparative între bilanțurile societăților din diferite țări.

Ordonarea activelor după lichiditatea lor și a pasivelor după exigibilitatea lor constituie o opțiune universală. Dar această opțiune e aplicată după două modalități distincte în diferite țări.

O primă modalitate de prezentare constă în clasarea elementelor de activ în ordinea lichidității crescătoare și a elementelor de pasiv în ordinea exigibilității crescătoare (Franța, Belgia, Germania).

O a doua modalitate de prezentare clasează elementele de activ după lichiditatea descrescătoare și elementele de pasiv după exigibilitatea descrescătoare (țările anglo-saxone).

Situațiile financiare în conformitate cu Directiva a IV-a a Comunității Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate

La noi în țară, în conformitate cu Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 94/2001, respectiv OMFP 306/2002, s-a trecut și în țara noastră la armonizarea reglementărilor contabile cu Directiva a IV-a a Comunității Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate. Situațiile financiare care trebuie întocmite de către firme sunt:

bilanțul;

contul de profit și pierdere;

situația modificărilor capitalului propriu;

situația fluxurilor de trezorerie;

politici contabile și note explicative.

Interesante pentru diagnosticul financiar sunt câteva din prevederile prezente în documentele legislative privind întocmirea situațiilor financiare, precum:

Situațiile financiare anuale trebuie să ofere o imagine fidelă a

poziției financiare, performanței, modificărilor capitalului propriu și fluxurilor de trezorerie ale întreprinderii pentru respectivul exercițiu financiar.

Administratorii întreprinderii vor elabora politici contabile în acord cu "Cadrul general de întocmire și prezentare a situațiilor financiare" și se vor asigura că situațiile financiare furnizează informații care să fie:

relevante pentru nevoile utilizatorilor de luare a deciziilor; și

credibile în sensul că:

reprezintă fidel rezultatele și poziția financiară a întreprinderii;

reflectă substanța economică a evenimentelor și tranzacțiilor și nu doar forma juridică;

sunt neutre, adică nepărtinitoare;

sunt prudente; și

sunt complete sub toate aspectele semnificative.

bilanțul trebuie să prezinte cel puțin următoarele posturile prezentate mai jos;

contul de profit și pierdere trebuie să prezinte cel puțin elementele enumerate în formatul de cont de profit și pierdere prezentat în continuare;

situația fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte elementele enumerate într-unul din formatele situației fluxurilor de trezorerie, prevăzute de IAS 7;

situația modificărilor capitalului propriu va prezenta informațiile cerute de Standardele Internaționale de Contabilitate.

Fiecare element obligatoriu prezentat în situațiile financiare ale unei întreprinderi poate fi prezentat mai detaliat decât se cere în formatul adoptat, dacă această detaliere concură la prezentarea unei informații mai elocvente pentru utilizatorii de informații.

Bilanțul unei întreprinderi și contul de profit și pierdere al acesteia pot fi dezvoltate cu orice element de activ sau pasiv, venit sau cheltuială, care nu este prevăzut în formatul adoptat.

În situația în care specificul activității întreprinderii necesită astfel de

dezvoltări, formatul bilanțului și contului de profit și pierdere va respecta ordinea elementelor cerute de formatul obligatoriu, detalierile efectuându-se numai la pozițiile numerotate cu numere arabe.

Structura bilanțului și a contului de profit și pierdere, în special în ceea ce privește formatul obligatoriu, nu poate fi modificată de la un exercițiu financiar la altul. În cazuri excepționale se admit derogări de la această regulă. Orice derogare trebuie prezentată în notele explicative, împreună cu motivele care au determinat-o.

Pentru fiecare post, respectiv element, prezentat în bilanțul sau în contul de profit și pierdere al unei întreprinderi, valoarea corespunzătoare pentru exercițiul financiar precedent trebuie prezentată într-o coloană separată.

În situația în care valorile corespunzătoare exercițiului financiar curent și precedent, înscrise în bilanț și în contul de profit și pierdere, nu sunt comparabile, cele aferente exercițiului precedent trebuie retratate corespunzător, astfel încât să se asigure comparabilitatea. Rezultatele retratării, motivele pentru care a fost făcută și modalitatea de efectuare a acesteia trebuie prezentate în notele explicative.

Bilanțul întocmit în conformitate cu Directiva a IV-a are următoarea structură:

A. Active imobilizate

I. Imobilizări necorporale

1. Cheltuieli de constituire (când reglementările permit imobilizarea acestora)

2. Cheltuieli de dezvoltare (când reglementările permit imobilizarea acestora)

3. Concesiuni, brevete, licențe, mărci, drepturi și valori similare și alte imobilizări necorporale, dacă au fost:

a) achiziționate contra unei plăți; sau

b) create de societate, în cazul în care reglementările permit înscrierea acestora în active

4. Fondul comercial, în cazul în care a fost achiziționat

5. Avansuri și imobilizări necorporale în curs de execuție

II. Imobilizări corporale

1. Terenuri și construcții

2. Instalații tehnice și mașini

3. Alte instalații, utilaje și mobilier

4. Avansuri și imobilizări corporale în curs de execuție

III. Imobilizări financiare

1. Titluri de participare deținute la societățile din cadrul grupului

2. Creanțe asupra societăților din cadrul grupului, altele decât cele comerciale

3. Titluri sub formă de interese de participare

4. Creanțe din interese de participare

5. Titluri deținute ca imobilizări

6. Alte creanțe

7. Acțiuni proprii1) (cu indicarea în note a valorii nominale)

B. Active circulante

I. Stocuri

1. Materii prime și materiale consumabile

2. Producția în curs de execuție

3. Produse finite și mărfuri

4. Avansuri pentru cumpărări de stocuri

II. Creanțe

(Sumele ce trebuie să fie încasate după o perioadă mai mare de un an trebuie să fie prezentate separat pentru fiecare element.)

1. Creanțe comerciale

2. Sume de încasat de la societățile din cadrul grupului

3. Sume de încasat de la societățile la care se dețin interese de participare

4. Alte creanțe

5. Creanțe privind capitalul subscris și nevărsat

III. Investiții financiare pe termen scurt

1. Titluri de participare deținute la societățile din cadrul grupului

2. Acțiuni proprii1) (cu indicarea în note a valorii nominale)

3. Alte investiții financiare pe termen scurt

IV. Casa și conturi la bănci

C. Cheltuieli în avans

D. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an

1. Împrumuturi din emisiuni de obligațiuni, prezentându-se separat împrumuturile în monede convertibile

2. Sume datorate instituțiilor de credit

3. Avansuri încasate în contul comenzilor

4. Datorii comerciale

5. Efecte de comerț de plătit

6. Sume datorate societăților din cadrul grupului

7. Sume datorate privind interesele de participare

8. Alte datorii, inclusiv datorii fiscale și datorii pentru asigurările sociale

E. Active circulante nete, respectiv datorii curente nete

F. Total active minus datorii curente

G. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an

1. Împrumuturi din emisiuni de obligațiuni, prezentându-se separat împrumuturile în monede convertibile

2. Sume datorate instituțiilor de credit

3. Avansuri încasate în contul comenzilor

4. Datorii comerciale

5. Efecte de comerț de plătit

6. Sume datorate societăților din cadrul grupului

7. Sume datorate privind interesele de participare

8. Alte datorii, inclusiv datorii fiscale și datorii pentru asigurările sociale

H. Provizioane pentru riscuri și cheltuieli

1. Provizioane pentru pensii și alte obligații similare

2. Alte provizioane

I. Venituri în avans

J. Capital și rezerve

I. Capital subscris (prezentându-se separat capitalul vărsat și cel nevărsat)

II. Prime de capital

III. Rezerve din reevaluare

IV. Rezerve

1. Rezerve legale

2. Rezerve pentru acțiuni proprii

3. Rezerve statutare sau contractuale

4. Alte rezerve

V. Rezultatul reportat

VI. Rezultatul exercițiului financiar

____________

1) Legislația națională permite înscrierea acestora în bilanț.

În România s-a folosit până în anul 2001, respectiv 2002 o structură de tip tablou a bilanțului care mai este denumit și bilanț cu secțiuni separate și care se baza pe ecuația fundamentală:

ACTIV = CAPITAL PROPRIU + DATORII

Acest model este important pentru analiza – diagnostic în măsura în care pune în evidență cele două părți ale patrimoniului activul respectiv pasivul bilanțier, structuri a căror valoare este folosită în calculul unor indicatori financiari.

Tabelul 3 Model de bilanț cu secțiuni separate

La sfârșitul fiecărui exercițiu contabil, întreprinderea obține un rezultat care apare ca o consecință globală a activității sale. Incidența rezultatului asupra bilanțului poate fi pusă în evidență diferit, după cum rezultatul este pozitiv sau negativ.

Dacă rezultatul evidențiază un beneficiu, înseamnă că activitatea perioadei trecute a fost favorabilă. Veniturile au depășit cheltuielile, întreprinderea a creat un venit suplimentar care constituie o sursă adițională de fonduri, beneficiul apare ca o resursă care majorează pasivul întreprinderii.

Dacă rezultatul corespunde unei pierderi, înseamnă că întreprinderea a făcut cheltuieli care au depășit veniturile sale, a utilizat fondurile într-un mod ineficient, în aceste condiții, pierderea poate face obiectul a două modalități de înscriere, teoretic echivalente, în bilanț. Ea poate fi scăzută din pasiv pentru că semnalează o reducere a resurselor, dar ea poate fi considerată și ca o utilizare ineficientă a fondurilor și înscrisă în activ.

Caz 1 Beneficiu – resursă adițională ce majorează pasivul:

Tabelul 4 Majorarea capitalului pe seama profitului

Caz 2 Pierdere – reducere a resurselor proprii (capitalului)

Tabelul 5 Influența pierderii asupra capitalului propriu

Rezultatul rămâne fără efect asupra datoriilor, creditorii întreprinderii nu au nici un drept asupra beneficiului eventual, dar nici nu participă la pierderile eventuale. Incidența rezultatului e limitată la capitalurile proprii.

Bilanțul face obiectul a două prezentări succesive. În prezentarea dinaintea repartizării rezultatului, acesta apare după una din modalitățile arătate mai înainte, în prezentarea de după repartizare, rezultatul nu mai apare pentru că a fost repartizat între diferite conturi care corespund destinațiilor rezultatului. Dacă e vorba de beneficiu, rezultatul va fi virat la capitalurile proprii (pentru partea nedistribuită care rămâne la dispoziția întreprinderii) și la datorii (pentru partea destinată a fi distribuită ca dividende proprietarilor întreprinderii). Dacă e vorba de o pierdere, rezultatul e scăzut din capitalurile proprii.

BILANȚUL FUNCȚIONAL

Pe baza acestei structuri poate fi construit bilanțul funcțional:

Tabelul 6 Model de bilanț funcțional

Prin reclasări și retratări ale posturilor bilanțului funcțional se vor putea calcula fondul de rulment net global și necesarul de fond de rulment.

Realizarea de retratări și reclasări în cadrul bilanțului funcțional

Reclasările bilanțului funcțional

Amortizările și provizioanele pentru deprecierea activelor din bilanț sunt reclasate în resursele stabile ale pasivului bilanțier.

Cheltuielile de repartizat sunt reclasate în imobilizări.

Capitalul subscris și nevărsat se deduce din capitalurile proprii.

Primele de rambursare a împrumuturilor obligatare care figurează în activul bilanțului sunt reclasate în datorii diverse (aceeași regulă se aplică dobânzilor cu privire la creanțele atașate participanților înscrise în activul din afara exploatării).

Creditele de trezorerie care figurează în datoriile financiare vor fi reclasate ca trezoreria negativă.

Diferențele de conversie sunt eliminate și reintegrate în posturile corespunzătoare.

Clienții creditori (avansuri și aconturi primite pentru comenzi) sunt reclasași cu creanțele comerciale.

Valorile mobiliare de plasament a căror sumă este lichidă și fără risc de pierdere intră în cadrul disponibilităților.

Retratările bilanțului funcțional

Bilanțul funcțional trebuie să ofere imaginea valorilor patrimoniale pe cicluri de activitate. De aceea, se cer reintegrate în bilanț elementele excluse prin natura lor juridică sau prin utilizare.

Retratarea constă în a face să apară în activul bilanțului suma efectelor scontate și a creanțelor cedate cu o contrapartidă corespunzătoare în creditele de trezorerie ale pasivului.

Cheltuielile de constituire și cheltuielile de repartizat. Aceste posturi sunt considerate ca non valori și pot fi suprimate din activul bilanțier, diminuându-se în contrapartidă capitalurile proprii.

Plusurile din activ: Acestea pot fi reținute dacă delimitarea lor este precisă. In ipoteza continuității exploatării, evaluarea se poate face la „valoarea de utilitate”, aceasta neputând fi inferioară „valorii venale”.

Datoriile fiscale latente: Pot fi luate în calcul în redactarea bilanțului economic al întreprinderii. De exemplu, impozitul latent corespunzător provizioanelor reglementate (provizioane pentru creșterea prețurilor, fluctuații de curs).

Aceste datorii fiscale latente pot fi actualizate pentru a ține cont de decalajul de plată. De exemplu, impozitul latent corespunzător provizioanelor pentru creșterea prețurilor reintegrabil în șase exerciții va trebui actualizat.

Leasing-ul: Retratarea constă în înscrierea în cadrul imobilizărilor a valorii brute de origine, amortizările fictive calculate integrându-se în resurse stabili, iar valoarea netă în datoriile financiare. Altă retratare posibilă a leasing-ului este actualizarea. În practică, rambursările împrumuturilor nu se fac în mod constant, ci progresiv, iar rambursarea dobânzilor se realizează tot în timp, dar degresiv. Durata leasing-ului (corespunzătoare duratei împrumutului fictiv) poate să difere de durata de viață a imobilizării. Actualizarea permite compararea anuității leasing-ului cu o anuitate constantă de rambursare a împrumutului. Această retratare modifică rezultatul exercițiului, rambursarea capitalului fiind diferită de amortizări.

BILANȚUL PATRIMONIAL SAU FINANCIAR

Bilanțul financiar, preferat de planul contabil din 1957, este mai puțin folosit în zilele noastre, după cum aminteam în introducere.

Utilizarea sa este în general de natură bancară și are ca scop aprecierea solvabilității întreprinderii.

Criterii de clasament:

– Posturile de activ sunt regrupate în ordine crescătoare a lichidității

– Posturile de pasiv în ordine crescătoare a exigibilității

O altă ierarhie a lichidității sau solvabilității mai puțin restrictivă decât simpla noțiune de mai mult de un an sau mai puțin de un an ar permite o analiză mai fină (de exemplu, la 3 luni, 1 an, 3 ani, 5 ani).

Prezentarea schematică a bilanțului financiar

Figura 5 Structura bilanțului financiar

Reguli de evaluare a bilanțului financiar

Activele imobilizate figurează la valoarea netă. Dacă valoarea actuală este diferită de valoarea netă contabilă ce rezultă din planul de amortizare, se va aplica o amortizare sau reintegrare excepțională.

Activul este clasat în ordinea crescătoare a lichidității, activele mai puțin lichide (imobilizări) fiind înscrise în partea de sus a bilanțului. Ansamblul activelor este evaluat la valoarea netă.

Distincția „durată mai mică sau mai mare de un an” pentru creanțele și datorii este în funcție de scadența împrumuturilor contractate sau acordata și nu de originea lor mai mică sau mai mare de un an. Astfel, o datorie financiară poate fi distribuită între capitalurile permanente (pentru partea de

rambursat într-o perioadă mai mare de un an) și datoriile cu durata mai mică de un an (pentru cele care au scadență în exercițiul următor).

Trecerea de la bilanțul contabil la bilanțul financiar cere în principal retragerea creanțelor și datoriilor în funcție de scadențele mai mici sau mai mari de un an. Aceste elemente sunt furnizate de documentele fiscale (detalii cu privire la scadențele datoriilor și ale creanțelor).

Ansamblul valorilor mobiliare de plasament este inclus în disponibilități.

În bilanțul patrimonial sau financiar, noțiunea de activ net este extrem de importantă.

Activ net = Activ – Datorii

= Capitaluri proprii

Această noțiune reprezintă patrimoniul întreprinderii fără a ține cont de originea sa (exploatare, investiții…). Activul net este pus îân evidență în actualul model al situațiilor financiare întocmite în conformitate cu Directiva a IV-a și Standardele internaționale de contabilitate.

Retratările bilanțului financiar

Efectele scontate neajunse la scadență și creanțele „Legea Dailly” sunt retratate la fel ca în bilanțul funcțional.

Concepția patrimonială fiind apropiată de evaluarea întreprinderii, punctele reluate în c) al bilanțului funcțional vor fi întotdeauna retratate.

Suprimarea nonvalorilor (cheltuieli de repartizat, cheltuieli de constituire)

Înregistrarea datoriilor fiscale latente, împărțirea provizioanelor reglementate în capitaluri proprii și datorii.

Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli ar putea fi încadrate:

în capitalurile proprii pentru partea cu caracter de rezervă,

în datoriile pe termen lung pentru partea destinată acoperirii unor cheltuieli de achitat în mai mult de un an.

în datoriile pe termen scurt pentru partea de achitat în mai puțin de un an.

Dividendele de plată sunt retrase din capitalurile proprii și înscrise în datoriile pe termen scurt, bilanțul fiind retratat după repartiție.

Se poate efectua și următoarea retratare:

Stoc permanent: întreprinderile având un stoc permanent minim necesar producției (stoc util) și un stoc permanent de siguranță pot înscrie această parte a stocurilor în active imobilizate. Același lucru se poate face și cu stocurile având o viteză de rotație scăzută (de exemplu, stocul pieselor de schimb).

Întreprinderea nefiind proprietara bunurilor achiziționate prin leasing, nu este necesară retratarea acestora.

ANALIZA INDICATORILOR FURNIZAȚI DE BILANȚUL CONTABIL

Fondul de rulment

Necesarul de fond de rulment

Trezoreria

Se va aprofunda analiza funcțională.

Fondul de rulment net sau permanent;

Fondul de rulment net global;

Fondul de rulment propriu;

Necesarul de fond de rulment de exploatare,

Necesarul de fond de rulment din afara exploatării.

Noțiunile de fond de rulment permanent și de necesar de fond de rulment ale bilanțului patrimonial aduc puține elemente în analiza economică a întreprinderii și nu permit decât măsurarea solvabilității mai mici și mai mari de un an a întreprinderii.

FONDUL DE RULMENT

Determinarea fondului de rulment

Noțiunea de fond de rulment a dat loc la multiple formulări. Totuși, două din aceste formulări prezintă un interes particular și apar drept concepte fundamentale ale gestiunii și analizei financiare. E vorba de noțiunea de fond de rulment net sau permanent (anumiți autori îl numesc fond de rulment net global), pe de o parte și de noțiunea de fond de rulment propriu, pe de altă parte.

Fondul de rulment net sau permanent (FRN)

Reducerea bilanțului la părțile mari ale acestuia. Pentru a permite formularea și calcularea FRN, bilanțul trebuie să fie organizat în părți mari regrupând elementele de activ și de pasiv pe baza criteriului duratei activelor și pasivelor.

În acest scop s-a convenit să se repartizeze activele în active imobilizate, lichide peste mai mult de un an și active circulante, susceptibile de a fi transformate în bani, în condiții normale, în mai puțin de un an.

Elementele de pasiv sunt împărțite în capitaluri permanente și datorii pe termen scurt. Capitalurile permanente regrupează capitalurile proprii, datoriile și alte resurse care sunt exigibile peste mai mult de un an și prezintă deci un caracter de stabilitate în timp pentru întreprindere. Datoriile pe termen scurt corespund resurselor instabile, pentru că sunt exigibile în mai puțin de un an și impun deci o rambursare (sau o reînnoire) a lor la scadență, punându-se la încercare solvabilitatea întreprinderii.

Bilanțul la sfârșitul exercițiului

Figura 6 Reducerea bilanțului la marile părți ale acestuia

Determinarea FRN. Noțiunea de FRN poate fi definită prin două formulări echivalente, exprimând, fie o abordare a părții de sus a bilanțului, fie o abordare a părții de jos a bilanțului.

FRN = Capitaluri permanente – Active imobilizate

FRN = Active circulante – Datorii pe termen scurt

Figura 7 Reprezentarea schematică a FRN

Prin datele furnizate de schema de mai înainte se verifică echivalența celor două formulări ale fondului de rulment net sau permanent.

Figura 8 Fondul de rulment net global (FRNG)

Fondul de rulment net global reprezintă o alternativă la fondul de rulment permanent. Fondul de rulment net global reprezintă excedentul de resurse durabile constatat după finanțarea utilizărilor stabile.

Spre deosebire de fondul de rulment permanent, fondul de rulment net global ia în calcul și o parte a capitalului circulant, mai precis stocul minim necesar de materii prime și materiale pentru producție.

Prin urmare, el reprezintă capitalurile permanente care rămân la dispoziția întreprinderii pentru a sprijini funcționarea exploatării.

Fondul de rulment propriu (FRP)

Determinarea fondului de rulment propriu. Fondul de rulment propriu prezintă o utilitate mai limitată decât fondul de rulment net. Se calculează când se dorește să se aprecieze autonomia financiară a unei întreprinderi.

Se poate defini prin formula următoare:

FRP = Capitaluri proprii – Active imobilizate

Evaluarea capitalurilor proprii. Capitalurile proprii trebuie să includă situația netă după afectarea rezultatului, corespunzând fondurilor conferite întreprinderii de proprietarii săi fără limită de durată. Dar anumiți analiști consideră că subvențiile pentru investiții și provizioanele pentru riscuri și cheltuieli trebuie să fie considerate quasifonduri proprii și deci să fie luate în calcul în formula de determinare a fondului de rulment propriu.

Pentru provizioane, această soluție pare justificată când stabilitatea lor permite să se considere că au un caracter de rezervă și pot fi asimilate capitalurilor proprii. Totuși, provizioanele care nu acoperă un risc real și viitor, dar constituie quasirezerve trebuie să suporte ulterior un impozit. Vor fi reintegrate în masa beneficiului impozabil provizioanele constituite în exces în raport cu riscurile efective, întreprinderea va suporta o datorie fiscală. Dar scadența acesteia va fi în toate cazurile peste un an. Se poate deci considera că provizioanele care nu acoperă strict riscuri reale și viitoare (și nu sunt deci destinate a fi consumate pe termen scurt) pot fi tratate drept capitaluri permanente.

Subvențiile pentru echipamente pot fi în general considerate capitaluri permanente.

Pentru calculul FRN, se poate îngloba ansamblul acestor subvenții în capitalurile permanente. Pentru calculul FRP, în schimb, numai partea corespunzătoare rezervelor latente trebuie să fie inclusă în capitalurile proprii. Partea corespunzătoare datoriilor fiscale trebuie să fie exclusă.

Fondul de rulment împrumutat

Această mărime se calculează ca diferență între fondul de rulment net sau permanent și fondul de rulment propriu.

FRÎ = FRN – FRP

Fondul de rulment împrumutat exprimă mărimea resurselor împrumutate pe termen lung, destinate să finanțeze activele pe termen scurt (circulante).

INTERPRETAREA FONDULUI DE RULMENT

Interpretarea fondului de rulment net

FRN are două exprimări echivalente care permit să se definească această noțiune din două unghiuri distincte.

Comparația între capitalurile permanente și activele imobilizate

După o primă formulare, FRN este definit astfel:

FRN = Capitaluri permanente – Active imobilizate

Această formulare pune accentul pe comparația între capitalurile permanente și activele imobilizate așa cum sugerează schema următoare întocmită cu datele cifrice utilizate mai înainte.

Din această perspectivă, FRN corespunde excedentului capitalurilor permanente asupra activelor imobilizate. Comparația între cele două mărimi corespunde uneia din următoarele trei situații:

(1) Capitaluri permanente > Active imobilizate FRN > 0

Dacă FRN e pozitiv, capitalurile permanente permit să se finanțeze integral activele imobilizate și o parte din activele circulante, așa cum sugerează schema următoare :

Figura 9 Situația fondului de rulment net pozitiv

FRN corespunde mărimii capitalurilor permanente care permite să se finanțeze activele circulante, după finanțarea în totalitate a imobilizărilor.

(2) Capitaluri permanente < Active imobilizate RN < 0

Dacă FRN este negativ, capitalurile permanente nu reprezintă o sumă suficientă pentru a finanța integral imobilizările. Acestea trebuie deci să fie parțial finanțate prin resurse pe termen scurt.

Figura 10 Situația fondului de rulment net negativ

3) Capitaluri permanente = Active imobilizate FRN = 0

Această a treia situație, puțin probabilă, exprimă o armonizare totală a structurii resurselor cu utilizarea acestora.

Figura 11 Situația fondului de rulment net neutru

Comparația între activele circulante și datoriile pe termen scurt.

După o a doua formulare, FRN poate fi definit prin expresia următoare:

FRN = Active circulante – Datorii pe termen scurt

Această a doua expresie a FRN, chiar dacă e echivalentă cu prima, atrage atenția asupra comparației între părțile de jos ale bilanțului. Din această perspectivă, FRN corespunde excedentului activelor circulante (acelea care sunt cele mai lichide, adică transformabile în bani în mai puțin de un an) asupra datoriilor pe termen scurt (acelea care sunt cele mai exigibile, adică acelea care trebuie să fie rambursate în mai puțin de un an). Comparațiile posibile corespund următoarelor trei situații:

Active circulante = Datorii pe termen scurt

(1) <=> Capitaluri permanente = Active imobilizate <=> FRN = 0

în această primă ipoteză, foarte puțin probabilă, activele circulante sunt acoperite strict de datoriile pe termen scurt.

Active circulante > Datorii pe termen scurt

(2) <=> Capitaluri permanente > Active imobilizate <=> FRN > 0

Această a doua situație semnifică faptul că activele circulante permit să se spere încasări bănești pe termen scurt care vor permite, nu numai rambursarea integrală a datoriilor exigibile pe termen scurt, dar și să se obțină lichidități excedentare. Această situație apare ca o situație favorabilă în ceea ce privește solvabilitatea, pentru că se sugerează că întreprinderea beneficiază de perspective favorabile în ceea ce privește capacitatea sa de rambursare

Figura 12 Situația în care activele circulanta depășesc datoriile pe termen scurt

Active circulante < Datorii pe termen scurt

Capitaluri permanente < Active imobilizate FRN < 0

În această a treia situație, suma activelor circulante lasă să se prevadă încasări viitoare pe termen scurt insuficiente pentru a rambursa ansamblul datoriilor pe termen scurt. Această constatare pare la o primă analiză defavorabilă pentru solvabilitate. Aprecierea precisă a perspectivelor solvabilității întreprinderii cere luarea în calcul a structurii la termen a activelor circulante și a datoriilor pe termen scurt.

Dacă scadența medie a activelor circulante e mai apropiată decât cea a datoriilor pe termen scurt, echilibrul financiar poate fi asigurat cu un fond de rulment net foarte mic și chiar negativ, în schimb dacă activele circulante au o scadență medie mai îndepărtată decât a datoriilor pe termen scurt, menținerea solvabilității cere un fond de rulment net relativ ridicat.

Formula care utilizează partea de jos a bilanțului pentru calculul fondului de rulment prezintă interes pentru că pune în termeni foarte concreți problema solvabilității viitoare a întreprinderii, întrucât ea permite confruntarea directă a lichidităților previzibile pe termen scurt (activele circulante) cu rambursările imperative având scadența apropiată (datorii pe termen scurt), această formulare a FRN pune pe primul plan problema capacității întreprinderii de a face față datoriilor sale. Din această perspectivă, semnificația FRN ca excedent de lichidități potențiale, apare ca o marjă de securitate pentru întreprindere.

Figura 13 FRN ca excedent de lichidități potențiale

Formularea pe baza părții de sus a bilanțului prezintă interes pentru că subliniază influența structurii finanțării asupra constituirii FRN.

Un FRN pozitiv arată că sursele de finanțare ale întreprinderii cuprind suficiente resurse stabile pentru a finanța în același timp integralitatea imobilizărilor și o fracțiune din activele circulante.

Figura 14 FRN pozitiv

Invers, un FRN negativ semnifică faptul că întreprinderea vizează finanțarea unei părți a investițiilor sale prin resurse pe termen scurt.

Figura 15 FRN negativ

Deci, FRN permite să se cunoască structura financiară globală a bilanțului.

Un FRN pozitiv semnifică faptul că întreprinderea are capitaluri permanente într-o sumă destul de ridicată pentru a putea finanța integral imobilizările sale și are lichidități excedentare care-i permit să facă față riscurilor diverse pe termen scurt.

Un FRN negativ semnifică, din contră, faptul că întreprinderea a afectat datoriile pe termen scurt finanțării unei părți a investițiilor în imobilizări. Ea nu dispune de o marjă de securitate pe termen scurt, reprezentată de active lichide excedentare. Dar echilibrul financiar poate fi totuși menținut în acest caz, cu condiția ca activele circulante să fie foarte lichide și/sau ca datoriile pe termen scurt să fie puțin exigibile.

Interpretarea fondului de rulment net global

Cu cât fondul de rulment net global este mai mare, cu atât întreprinderea își va putea finanța mai ușor activitatea de exploatare.

Fondul de rulment net global este în mod normal pozitiv (cu excepția cazurilor particulare). Dacă el ar fi negativ, ar însemna fie că întreprinderea nu are capacitatea de a-și finanța ciclul de exploatare, fie că ciclul de exploatare este cel care finanțează alocările stabile. Finanțarea unei alocări stabile printr-o resursă ciclică generează grave probleme de finanțare atunci când activitatea este în scădere.

Exemplu:

Figura 16 Finanțarea unei alocări stabile printr-o resursă ciclică

În acest caz, necesarul de fond de rulment de exploatare negativă permite finanțarea fondului de rulment net global negativ. Necesarul de fond de rulment de exploatare negativ se poate explica printr-o durată mare a creditului de la furnizori (de exemplu, plata în 120 de zile), vânzări în numerar și stocuri reduse.

Atunci când activitatea se diminuează (scăderea cererii), vânzările scad, conturile de furnizori se micșorează, iar necesarul de fond de rulment nu mai este capabil să finanțeze partea alocărilor stabile rămasă neacoperită.

Caz particular: Întreprinderile de distribuție „tip hiperpiață”

Întreprinderile de distribuție tip hiperpiață își pot permite să aibă un fond de rulment net global negativ și resurse stabile reduse, datorită structurii necesarului de fond de rulment de exploatare.

– Furnizorii sunt plătiți cu un termen cuprins între 90 și 120 de zile,

– Clienții plătesc pe loc,

– Viteza de rotație a stocurilor este mare (intervalul între intrarea în gestiune a stocurilor și vânzare este în medie de 10 zile).

Întreprinderile beneficiază deci în permanență de un credit de trezorerie egal cu diferența și durata de rotație a stocurilor evaluate la costul mediu ponderat.

Interpretarea fondului de rulment propriu

Fondul de rulment propriu prezintă o semnificație mult mai limitată decât FRN. Reflectă totuși un aspect important al situației financiare pentru că exprimă autonomia pe care întreprinderea o dovedește în finanțarea investițiilor în imobilizări.

Un fond de rulment propriu pozitiv semnifică faptul că imobilizările sunt integral finanțate din resurse proprii, deci există autonomie.

FRP > O <=> Capitaluri proprii > Active imobilizate

Un fond de rulment propriu negativ semnifică faptul că imobilizările nu sunt finanțate decât parțial din resurse proprii, întreprinderea trebuie să facă apel la îndatorare pentru a finanța o parte din imobilizările sale.

FRP < O <=> Active imobilizate > Capitaluri proprii

RELAȚIA FUNDAMENTALA A TREZORERIEI

Relația trezoreriei permite aprofundarea constatărilor furnizate de FRN prin două noțiuni definite de elemente pe termen scurt ale bilanțului. Aceste noțiuni sunt: nevoia de fond de rulment (NFR) și trezoreria (T).

Nevoia de fond de rulment și trezoreria întreprinderii

Ciclul de exploatare

În cadrul activităților sale curente, o întreprindere efectuează operațiuni repetitive a căror reluare e definită prin noțiunea de ciclu de exploatare.

Pentru o întreprindere cu activitate de producție, ciclul de exploatare conține trei etape fundamentale care se derulează de fiecare dată când întreprinderea lansează în producție o nouă comandă.

Figura 17 Ciclul de exploatare pentru o firmă

Nevoia de fond de rulment (NFR)

Operațiile de exploatare antrenează formarea nevoii de finanțare care conduce la constituirea mijloacelor de finanțare. Confruntarea globală a acestor nevoi și a acestor mijloace de finanțare face să se degajă o nevoie de finanțare indusă de ciclul de exploatare sau nevoie de fond de rulment.

Nevoile de finanțare determinate de ciclul de exploatare, sau utilizările ciclice, corespund avansărilor de fonduri pe care întreprinderea e constrânsă să le afecteze pentru constituirea stocurilor sale (materii prime și materiale, producție în curs de fabricație, produse finite în depozit și altele) și pentru a acorda termene de plată partenerilor săi comerciali (clienților), cărora le-a livrat produse finite, le-a executat lucrări, sau le-a prestat servicii.

Activitatea întreprinderii produce mijloace de finanțare legate de ciclul de exploatare, numite resurse ciclice, de fiecare dată când întreprinderea obține de la furnizorii săi termene de plată. Aceste termene constituie angajamente pentru întreprindere. Dar ele permit întreprinderii să beneficieze de aportul partenerilor săi fără a face plăți imediate și apar ca fonduri sau ca mijloace de finanțare. Sunt de asemenea resurse ciclice datoriile față de stat, față de salariați și față de acționari.

Creditul acordat de furnizori apare ca formă reprezentativă a resurselor ciclice.

Se poate formula nevoia de finanțare, indusă de ciclul de exploatare, sau nevoia de fond de rulment NFR:

NFR = Utilizări ciclice – Resurse ciclice

Această NFR este determinată prin luarea în calcul a elementelor pe termen scurt ale activului și pasivului. Deși fiecare dintre aceste elemente rămâne în întreprindere o perioadă scurtă de timp, ele se reînnoiesc permanent. Astfel, un lot de mărfuri care intră în stocul de mărfuri al unei întreprinderi de distribuție, poate fi considerat ca o utilizare pe termen scurt. Dar stocul, în ansamblul său, face obiectul unei reînnoiri permanente, în consecință, reînnoirea utilizărilor și a resurselor ciclice conferă NFR caracterul unei nevoi de finanțare permanentă, durabilă, chiar dacă fiecare din componentele sale apare la prima vedere ca un element pe termen scurt al bilanțului.

NECESARUL DE FOND DE RULMENT DE EXPLOATARE (NFRE)

Necesarul de fond de rulment de exploatare este diferența dintre activele și pasivele ciclice de exploatare.

În mod sintetic, putem considera creanțele și datoriile ca fiind de exploatare începând din momentul în care acestea sunt atașate cheltuielilor și veniturilor care compun Excedentul Brut de Exploatare.

Este vorba de nevoia de finanțare a activității întreprinderii. Prin ciclu de exploatare înțelegem timpul necesar pentru ca întreprinderea să parcurgă ansamblul fazelor activității sale economice.

Există o nevoie de finanțare în măsura în care:

Există termene de plată (clienți și furnizori);

Există un termen de fabricație (ciclu de producție);

Se realizează o stocare a materiilor prime, a produselor finite și a mărfurilor.

O întreprindere care ar vinde mărfurile imediat după aprovizionare, fără a obține credite de la furnizorii săi și fără să acorde credite clienților și care totodată nu înregistrează stocuri, nu are nevoie de un fond de rulment de exploatare.

Așadar, necesarul de fond de rulment de exploatare este funcție de duratele de rotație ale elementelor ce o compun.

NFRE = Utilizări pentru exploatare – Resurse din exploatare

NECESARUL DE FOND DE RULMENT DIN AFARA EXPLOATĂRII

Necesarul de fond de rulment din afara exploatării este diferența dintre activele și pasivele legate de ciclurile de investiții, de finanțare și repartiție a rezultatului întreprinderii

Spre deosebire de necesarul de fond de rulment de exploatare care este în cea mai mare parte recurent, elementele care compun necesarul de fond de rulment din afara exploatării sunt în general punctuale și nu neapărat recurente.

Exemplu: – Creanțele din cesiunea de imobilizări

În mod tradițional, valorile mobiliare de plasament sunt integrate în necesarul de fond de rulment din afara exploatării. Evoluția veniturilor financiare conduce la o analiză diferită.

Elementele mai puțin legate de exploatare corespund componentelor activului și pasivului care sunt influențate de activitatea curentă a întreprinderii, fără a fi strict înscrise în ciclul de exploatare. Este cazul, în activ de exemplu, al posturilor de debitori diverși, asupra cărora întreprinderea a dobândit creanțe cu ocazia operațiunilor curente, altele decât obiectul principal al activității sale. în pasiv, astfel de posturi corespund datoriilor contractate cu ocazia operațiunilor din afara exploatării. Aceste resurse din afara exploatării înglobează de exemplu datorii fiscale legate de impozitul pe beneficii, întrucât plata acestui impozit nu poate fi considerată ca fiind legată strict de exploatare. De asemenea, resursele din afara exploatării pot include datoriile față de furnizorii de echipamente, care au acordat un credit comercial întreprinderii cu ocazia unei investiții nelegată de exploatare. Se poate scrie:

NFRAE = Utilizări în afara exploatării – Resurse din afara exploatării

NFRAE = UAE – RAE

Prin urmare, nevoia de fond de rulment global va putea fi definită ca sumă a NFRE și NFRAE.

NFR = NFRE + NFRAE

Distincția între NFRE și NFRAE este făcută astăzi de literatura financiară. NFRE evidențiază nevoia de finanțare determinată de ciclul de exploatare și reprezintă suma pe care activitatea întreprinderii o solicită ca o nevoie continuă, permanentă, de finanțare. Noțiunea de NFRAE e legată de operațiuni diverse ale întreprinderii, altele decât cele care constituie activitatea de bază.

LIMITELE NECESARULUI DE FOND DE RULMENT DE EXPLOATARE

Componentele necesarului de fond de rulment de exploatare

N.F.R.E. exprimă nevoile de finanțare datorate exploatării întreprinderii. El este generat de decalajul de plată a creanțelor și debitorilor, precum și de durata de rotație a postului stocuri (a se consulta principiile de bază).

N.F.R.E. se descompune în elemente fixe și variabile.

Fixe, pentru cheltuielile care nu variază în funcție de nivelul de activități (de exemplu, datoriile sau cheltuielile plătite în avans în contul chiriei, o parte a cheltuielilor cu personalul și deci o parte a cheltuielilor sociale).

Variabile, pentru cheltuielile proporționale cu activitatea, de exemplu cheltuielile cu furnizorii de materii prime sau de mărfuri, comisioanele pentru vânzările agenților comerciali și cheltuielile lor sociale, consumul de energie.

Figura 18 Componentele necesarului de fond de rulment și variația acestora la modificarea cifrei de afaceri

Această analiză va permite în cadrul analizei fondului de rulment normativ asocierea necesarului de fond de rulment cu cifra de afaceri.

Necesarul de fond de rulment de exploatare și duratele de rotație

Necesarul de fond de rulment de exploatare calculat plecând de la documentele financiare ale unei întreprinderi presupune un calcul static. Pe de o parte, el nu măsoară evoluția în funcție de cifra de afaceri și, pe de altă parte nu ține cont de scadențele datoriilor și ale creanțelor.

Pentru exemplificare se va lua un exemplu generalizator.

Se va descompune fondul de rulment de exploatare în trei posturi principale:

Nevoi – Stocuri

– Clienți

Resurse – Furnizori

Se va considera că pe termen scurt stocurile sunt constante.

Necesarul de fond de rulment de exploatare va fi egal cu postul stocuri plus clienți minus posturile de furnizori.

Figura 19 Comportamentul componentelor necesarului de fond de rulment pentru exploatare

Plata furnizorilor și a clienților se face în funcție de datele de scadență.

Să presupunem că furnizorii sunt plătiți la un interval de 60 de zile pe data de 30, iar clienții plătesc la un interval de 30 de zile pe data de 10 ale lunii, vânzările și aprovizionările efectuându-se liniar pe parcursul lunii.

între 10 și 30 ale lunii, se înregistrează o absență a necesarului de fond de rulment.

între 30 și 10 se înregistrează un necesar de fond de rulment important.

Necesarul de fond de rulment de exploatare din bilanțul funcțional nu este neapărat revelator pentru necesarul mediu de finanțare a exploatării. În plus, fenomenele de scadență ne fac să asistăm la decalaje voluntare sau involuntare.

Necesarul de fond de rulment de exploatare și activitatea sezonieră

Exemplul nr. 1: Producție sezonieră și vânzări liniare: este cazul multor producții agroalimentare, de exemplu, producția zahărului.

producție timp de 2 luni;

vânzări liniare

Stocurile de materii prime și de produse finite au înregistrat o creștere importantă de-a lungul celor două luni de producție;

Creanțele – clienți sunt relativ liniare;

Se înregistrează prin urmare, un puternic necesar de fond de rulment imediat după perioada de fabricație, necesar care scade pe măsură de se realizează vânzările.

Figura 20 Evoluția componentelor necesarului de fond de rulment în producția sezonieră

În acest caz, analiza statică a necesarului de fond de rulment de exploatare nu mai are o mare importanță, analiza propriu-zisă trebuie realizată în timpul campaniei de producție.

Finanțarea necesarului de fond de rulment de exploatare va fi un credit de campanie acordat în perioada de producție și rambursabil în timp liniar.

Exemplul nr. 2: Producție liniară și vânzări sezoniere. Este cazul vânzărilor legate de climă, exemplul clasic fiind cel al vânzării de schiuri, costume de baie sau jucării.

Producția fiind presupusă liniară, aceeași trăsătură o înregistrează și resursele de la furnizori, stocurile crescând până în perioada vânzărilor. Începând din acest moment, stocul scade rapid, creanțele – clienții cresc, iar necesar de fond de rulment scade și trezoreria se ameliorează doar după ce clienții plătesc.

Figura 21 Evoluția necesarului și a surselor de finanțare în producția sezonieră

Nevoia de finanțare de exploatare egală cu nevoia de fonduri crește o dată cu creșterea producției și se traduce printr-un credit bancar deblocat pe toată durata producției și rambursabil global din încasarea vânzărilor.

NOȚIUNEA DE TREZORERIE ȘI SITUAȚIA TREZORERIEI

În timp ce componentele NFR sunt legate de activitatea curentă și în special de activitatea de exploatare, cele ale trezoreriei sunt legate de operațiuni financiare pe termen scurt realizate de întreprindere.

Pe de o parte, întreprinderea se vede constrânsă să caute mijloace de finanțare pe termen scurt pe care le solicită băncilor și altor parteneri financiari. Este vorba de resurse pe termen scurt prezentând caracter financiar, sau mai simplu spus, resurse de trezorerie. Spre deosebire de resursele ciclice obținute spontan în cadrul activității economice curente, resursele de trezorerie se obțin de la parteneri financiari specifici.

Pe de altă parte, când întreprinderea are excedente monetare, pentru o perioadă mai mică sau mai mare de timp, ea are posibilitatea să efectueze plasamente financiare diverse, realizând astfel utilizări ale trezoreriei, mai mult sau mai puțin diversificate, în timp ce resursele utilizate pentru imobilizări sau pentru active circulante sunt larg influențate de activitatea curentă și de exigențe tehnice sau economice, aceste plasamente corespund utilizărilor de natură strict financiară.

Trezoreria este diferența dintre fondul de rulment net global și necesarul de fond de rulment (de exploatare și din afara exploatării). Ea reprezintă de asemenea ansamblul disponibilităților rămase după ce se scad creditele de trezorerie.

Trezoreria se explică prin decalajul dintre fondul de rulment și necesarul de fond de rulment. Un fond de rulment superior necesarului de fond de rulment va conduce la o trezorerie pozitivă. Un fond de rulment inferior nevoilor de fond de rulment va genera o trezorerie negativă.

Așadar trezoreria rezumă în sine ansamblul echilibrelor bilanțiere, iar analiza variației sale va fi luată în calcul în cadrul tablourilor de fluxuri.

Confruntarea între utilizările trezoreriei și resursele de trezorerie permite să se caracterizeze situația trezoreriei sau trezoreria netă.

T = UT – RT

Ținând cont de elementele sale de definire, trezoreria exprimă poziția globală pe care întreprinderea o are asupra operațiunilor sale financiare pe termen scurt.

1) T>0 UT>RT

O trezorerie pozitivă semnifică faptul că întreprinderea constituie plasamente financiare față de partenerii financiari pentru o sumă care o depășește pe cea a resurselor pe termen scurt obținute de la partenerii financiari.

2) T < O <=> UT < RT

O trezorerie negativă semnifică, din contră, faptul că întreprinderea e dependentă de resursele sale financiare pe termen scurt. Această situație de dependență, sau de tensiune asupra trezoreriei, evidențiază faptul că lichiditățile sau quasilichiditățile sunt insuficiente pentru a permite rambursarea datoriilor pe termen scurt. Menținerea resurselor de trezorerie apare ca o constrângere impusă întreprinderii și limitează autonomia sa financiară pe termen scurt. Dar, dacă o situație de trezorerie negativă (T < 0) exprimă o certă dependență financiară, ea nu trebuie să fie interpretată imediat ca un simptom de insolvabilitate. Numeroase întreprinderi supraviețuiesc și chiar prosperă cu o asemenea situație.

RELAȚIA TREZORERIEI

Formularea relației de trezorerie

Analizele care urmează permit a se identifica în bilanț șase mari părți fundamentale ale acestuia.

Figura 22 Bilanț

Trei noțiuni au fost definite datorită acestei prezentări:

FRN = CP – Al

NFR = UC – RC

T = UT – RT

Deoarece bilanțul este echilibrat, se pot scrie egalitățile următoare:

Activ = Pasiv <=> AI + UC + UT = CP + RC + RT

Ultima relație se mai poate scrie:

UC + UT-RC-RT = CP-AI

Regrupând termenii avem:

(UC-RC) + (UT-RT) = CP-AI

Se pot formula următoarele trei relații echivalente:

NFR+T = FRN FRN-NFR-T = O T = FRN-NFR

Ultima formulă este cea mai des utilizată ca expresie a relației de trezorerie.

Interpretarea relației de trezorerie

Interpretarea relației de trezorerie poate fi făcută, atât din perspectivă statică, cât și din perspectiva analizei cronologice.

a) Interpretarea statică. Din perspectiva statică relația trezoreriei pune pe primul plan problema finanțării NFR. Cu toate că rezultă din comparația între elemente pe termen scurt ale bilanțului, NFR constituie o nevoie de finanțare reînnoită constant și deci permanentă. Această nevoie trebuie să fie acoperită prin mijloace de finanțare permanente. FRN reprezintă capitaluri permanente susceptibile să finanțeze utilizări pe termen scurt și deci componente ale NFR.

Dacă FRN permite să se finanțeze integralitatea NFR (FRN > NFR) spunem că NFR se finanțează integral din resurse stabile și întreprinderea poate să evite orice dependență față de resursele de trezorerie. Dacă FRN > NFR întreprinderea se găsește într-o situație favorabilă în ceea ce privește solvabilitatea la scadențe apropiate, resursele permanente fiind suficiente pentru a finanța în același timp:

b) Interpretarea relației de trezorerie din perspectiva cronologică.

Recurgerea la relația trezoreriei se dovedește extrem de prețioasă de fiecare dată când se analizează evoluția unei întreprinderi pentru a se găsi transformările care au afectat echilibrele sale financiare. Această evoluție exercită adesea o influență contrastantă asupra termenilor relației de trezorerie.

Echilibrele funcționale

Aplicație practică

Analiza pe baza bilanțului patrimonial

Tabelul 7 Bilanțul patrimonial

Fondul de rulment

FR = CPM – AI= 102.595.912 – 89.757.922 = 12.837.990

FR1 = 129.091.552 – 95.884.834 = 33.206.718

FR = 33.206.718 – 12.837.990 = 20.368.728

Deoarece fondul de rulment este pozitiv, capitalurile permanente finanțează o parte din activele circulante, după finanțarea integrală a imobilizărilor nete. Această situație pune în evidență fondul de rulment financiar ca expresie a realizării echilibrului fiinanciar pe termen lung și a contribuției acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.

Fondul de rulment propriu

FRP = CP – AI

FRP0 = 96.390.976 – 89.757.922 = 6.633.054

FRP1 = 117.099.804 – 95.884.834 = 21.214.970

FRP = 21.214.970 – 6.633.054 = 14.581.916

Acest caz, în care fondul de rulment propriu este pozitiv, semnifică faptul că întreprinderea este capabilă să-și finanțeze activele imobilizate din resurse proprii, existând astfel o autonomie financiară.

Fondul de rulment străin

FRS = FRF – FRP

FRS0 = 12.837.990 – 6.633.054 = 6.204.936

FRS1 = 33.206.718 – 21.214.970 = 11.991.748

FRS= 11.991.748 – 6.204.936 = 5.786.812

Acest fond de rulment străin, reprezintă creditele contractate de bancă pe termen mediu și lung.

Necesar de fond de rulment

NFR = ACR – DEX

NFR0 = 39.724.080 – 22.869.094 = 16.854.986

NFR1 = 67.257.740 – 27.848.844 = 39.408.896

NFR = 39.408.896 – 16.854.986 = 22.553.910

Valoarea pozitivă a NFR semnifică surplusul de nevoi temporare, în raport cu resursele temporare, situația fiind considerată normală în cazul nostru, deoarece acesta este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare.

Trezoreria netă

TN = FR – NFR

TN0 = 12.837.990 – 16.854.986 = – 4.016.996

TN1 = 33.206.718 – 39.408.896 = -6.202.178

TN = -6.202.178 + 4.016.996 = -2.185.182

TN = DPB – CRT

TN0 = 2.383.316 – 6.400.312 = – 4.016.996

TN1 = 3.780.564 – 9.982.742 = -6.202.178

TN = -6.202.178 + 4.016.996 = -2.185.182

Trezoreria netă negativă semnifică un dezechilibru financiar, la încheierea exercițiului contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt. Această situație evidențiază dependența întreprinderii de resursele financiare externe. În acest caz, se urmărește obținerea celui mai mic cost de procurare al noilor credite, prin negocierea mai multor surse de astfel de capital. Situația de dependență, sau de tensiune asupra trezoreriei, în care lichiditățile sau cvasilichiditățile sunt insuficiente pentru rambursarea creditelor pe termen scurt, limitează autonomia financiară pe termen scurt.

Lecția 4

METODA RATELOR FOLOSITĂ IN STUDIUL BILANȚULUI

Principiul metodei ratelor constă în calcularea raporturilor caracteristice între mărimile financiare. Această metodă permite să se pună în evidență anumite aspecte semnificative relative la bilanț, la contul de rezultate sau la tabloul fluxurilor.

Structura diferiților indicatori din bilanț poate fi determinată ținând cont de modul de întocmire și prezentare. Deoarece aceste ratelor au o mai mică incidență din punct de vedere financiar, nu este prezentată în materialul de față, făcând obiectul de studiu la disciplina „analiză economico-financiară”.

RATELE DE STRUCTURĂ

Ratele de structură reprezintă o categorie importantă de indicatori, care oferă o cantitate considerabilă de informații, totodată fiind ușor de construit și utilizat.

Pentru a putea urmări un raționament bazat pe criterii economice se poate apela la calculul ratelor având ca reper ordinea indicatorilor din structura patrimoniului grupat după cele două criterii de clasificare – activ și pasiv.

Ratele de structură pot avea ca bază de referință întreaga valoare a patrimoniului sau valoarea indicatorului sintetic din a cărui clasă face parte. Analiza structurii patrimoniului unei firme poate fi simplă atunci când informațiile se obțin numai pe baza ratelor de structură analizate la un moment dat pentru un anumit agent economic, sau complexă, atunci când este combinată cu o analiză comparativă în timp (pentru mai multe exerciții financiare), sau în spațiu (se folosesc date de la mai mulți agenți economici comparabili ca profil de activitate și ca mărime).

În cazul analizei comparative în timp se obțin informații privitoare la evoluția sau involuția parametrilor economico-financiari ai firmei. Atunci când se dispune de datele de la firmele concurente, de obicei, se poate analiza poziția agentului economic într-un eventual clasament și se pot stabili valorile de performanță a ratelor de structură.

Există un număr mare de rate de structură care se pot calcula. Rămâne la latitudinea economistului și mai ales a managerului economic să decidă care sunt ratele reprezentative pentru un anumit moment din evoluția firmei. De obicei se urmăresc indicatorii care prezintă valori semnificative în cadrul patrimoniului sau a căror modificare oferă informații despre performanțele firmei. Este recomandat să se păstreze pe cât posibil ratele precum și modul de calcul al acestora de la un exercițiu financiar la altul pentru a asigura comparabilitatea și pertinența analizei.

Ținând cont de aceste aprecieri, ratele de structură cele mai utilizate sunt:

Rata activelor imobilizate:

unde: AI – valoarea activelor imobilizate la un moment dat;

TA – total active (valoarea integrală a patrimoniului).

În cadrul activelor imobilizate, în funcție de specificul activității firmei, semnificative pot fi valorile imobilizărilor corporale pentru societățile care au activități de producție, imobilizările necorporale pentru firmele din domeniul serviciilor și a producției, sau imobilizările financiare în cazul firmelor care au un portofoliu de titluri cu valoare ridicată. Cele trei categorii de active imobilizate pot genera rate de structură având ca valoare de referință totalul activelor sau totalul activelor imobilizate.

Rata imobilizărilor necorporale:

;

unde: IN – imobilizări necorporale

AI – active imobilizate.

Rata imobilizărilor corporale:

;

unde: IC – imobilizări corporale;

Rata imobilizărilor financiare:

;

unde: IF – imobilizări financiare;

O categorie aparte o reprezintă activele circulante care cuprind stocurile, creanțele și disponibilitățile drept indicatori importanți pentru analiză. Asemănător ratelor imobilizărilor corporale, pentru fiecare indicator conținut în cadrul activelior circulante se pot construi două categoerii de indicatori de structură, în funcție de totalul activelor sau de totalul activelor circulante.

Astfel vor putea fi calculate și analizate:

;

unde S – stocuri.

Se poate menționa că în cazul unei analize structurale detaliate se pot urmări separat structurile stocurilor de materii prime, producție în curs de execuție, produse finite sau de mărfuri. Suplimentar, în acest caz, pot fi determinate ratele ce reflectă structura stocurilor:

; ; ; .

Unde: SMp – stocuri materii prime;

SPCEx – stocuri produse în curs de execuție;

SPF – stocuri produse finite;

SM – stocul de mărfuri.

Rata creanțelor oferă informații despre ponderea creditelor oferite de către firmă terților. Creanțele comerciale dețin în mod obișnuit ponderea cea mai ridicată în cadrul creanțelor unei firme, motiv pentru care este prezentat modelul matematic al ratei de structură al acestei creanțe.

unde: Cc – creditul comercial

Dintre activele circulante, o importanță deosebită o prezintă disponibilitățile monetare, sub forma sumelor aflate în conturi la bănci precum și sub forma numerarului din casieria firmei. Sunt elementele cu maximă lichiditate ceea ce le face indispensabile în orice activitate economică. Ponderea acestor elemente de active circulante în total active depinde de mai mulți factori precum: natura activității firmei (valoarea produselor realizate, a materiilor prime aprovizionate, valoarea serviciilor sau a mărfurilor), momentul evidențierii lor în contextul ciclului de producție (ciclul format din fluxul real: materii prime, materiale, combustibil – producție – desfacere și din fluxul monetar: desfacere – aprovizionare), necesarul de fond de rulment.

unde: D – disponibilități bănești.

Ratele de structură ce pot fi construite cu ajutorul posturilor bilanțiere de pasiv pun în evidență măsura în care firma apelează la sursele de finanțare proprii sau împrumutate sau, într-o altă interpretare, ponderea elementelor aflate în proprietatea firmei comparativ cu cele împrumutate.

Rata stabilității financiare indică ponderea surselor de finanțare pe termen lung în constituirea elementelor de patrimoniu ale firmei.

unde: CPermanent – capital permanent;

TP – total pasiv.

Rata autonomiei financiare globale urmărește punerea în evidență a ponderii finanțării activității firmei din resurse proprii:

unde: CPropriu – capital propriu

Rata îndatorării globale măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul întreprinderii:

; Rîg <1

unde: TD – total datorii.

Rata îndatorării la termen (Rît)

Pentru fundamentarea politicii financiare a întreprinderii prezintă interes gradul de îndatorare la termen, care se calculează prin raportarea obligațiilor (datoriilor) pe termen mediu și lung, fie la capitalul permanent, fie la capitalul propriu.

unde: DTML – datorii pe termen mediu și lung;

Calculul ratelor de structură poate oferi date pentru analiza evoluției acestora în timp. În acest sens vor fi calculate ratele de structură pentru mai multe exerciții financiare și modificările absolute ale ratelor între aceste exerciții. În urma acestei analize se pot emite aprecieri despre evoluția în timp a activității firmei și mai ales a patrimoniului acesteia. Totodată pot fi generate și prognoze pentru perioada următoare dacă datele analizate cuprind perioade atât de lungi încât probabilitatea desfășurării evenimentelor să fie apreciabilă. Aceste prognoze se pot face pe baza unor scenarii mai complexe sau pe baza trendurilor obținute prin diverse mijloace de extrapolare. Dintre aceste mijloace cea mai utilizată este metoda grafică, ea neimpunând o muncă laborioasă.

RATELE DE ROTAȚIE

Ratele de rotație furnizează informațiile calitative cele mai bogate în semnificații pentru analiza bilanțului. Aceste rate exprimă de fapt ritmul în care diferite elemente ale bilanțului sunt reînnoite, în cadrul activității curente a întreprinderii.

Ratele de rotație a stocurilor

Stocurile sunt supuse unei constante reînnoiri, datorită efectului conjugat al operațiunilor de aprovizionare, producție și vânzare.

Pentru o întreprindere din comerț, de exemplu, aprovizionarea permite obținerea de mărfuri care alimentează stocurile, în timp ce vânzările exprimă o consumare a stocurilor constituite. Este deci, o legătură între cele două fluxuri, de aprovizionare și de vânzare care asigură rotația stocurilor.

Pentru o întreprindere de producție, ciclul de activitate este mai complex. O unitate de acest fel achiziționează materii prime, materiale, combustibili, semifabricate și altele și le transformă în produse finite.

Figura 23 Ciclul de producție

Ritmul de reînnoire sau de rotație a stocurilor poate fi determinat prin relația între valoarea stocului mediu existent în întreprindere și valoarea aprovizionărilor care au alimentat stocul în cursul perioadei date.

Activele circulante asigură funcționarea firmei pe fiecare ciclu de producție. Rotația activelor circulante se referă la viteza cu care acestea se transformă în venituri prin vânzarea producției sau a mărfurilor. Această viteză poate fi măsurată în număr de rotații sau în durata unei rotații. Ținând cont că fiecare rotație este aducătoare de venit care conține o parte din profit, rezultă că situația este cu atât mai favorabilă cu cât viteza de rotație este mai mare.

Dacă se ia în considerare capitalul circulant se poate deduce:

În continuare vor fi prezentați indicatorii punând în evidență diferite categorii de active circulante.

O parte importantă a activelor circulante, urmărită cu interes de managementul financiar o reprezintă creanțele. Din acest motiv se urmărește viteza de rotație a creanțelor. Această viteză indică capacitatea firmei de a recupera creanțele. O valoare cât mai ridicată a acestui indicator va reliefa o situație favorabilă.

O bună gestiune a stocurilor trebuie să determine o viteză cât mai mare de rotație a acestora. Această rată oferă informații atât despre viteza de consum a stocurilor, dar și despre evoluția valorii adăugate.

Rotația datoriilor față de furnizori arată cât din consumul de la terți revine la un leu datorii, sau în ce măsura producția este realizată pe seama datoriilor. Cu cât acest indicator este mai mare, rezultă o mai bună capacitate a firmei de a-și onora datoriile comerciale.

Pentru a putea estima care este capacitatea firmei de a-și acoperi necesarul de fond de rulment pe seama încasării creanțelor se poate calcula indicatorul „Perioada medie de colectare a creanțelor”. Rezultatul obținut se compară cu valoarea indicatorului „Rotația datoriilor față de furnizori”. În condițiile în care perioada medie de colectare a creanțelor este inferioară rotației datoriilor față de furnizori, situația este favorabilă pentru firma analizată.

valoarea indicatorului „Perioada medie de stocare” indică durata medie a imobilizării resurselor materiale și implicit financiare în producția stocată. Este de dorit ca valoarea acestui indicator să fie cât mai mică. Acest rezultat ar indica o bună valorificare a producției stocate și o probabilitate mai mare de creștere a ciclului de producție și a rezultatelor economico-financiare ale firmei.

Indicatorul: „Perioada medie de întârziere a plăților”, pune în evidență decalajul între valoarea datoriilor față de clienți și onorarea acestora. O situație favorabilă este indicată de o valoare mică a acestui indicator.

unde:

Pmip – perioada medie de întârziere a plăților.

Rotația activelor circulante și a capitalului circulant indică numărul de unități monetare pe care le obține firma din vânzări pentru fiecare unitate monetară investită în active circulante sau în capital circulant. Rotația creanțelor, a stocurilor și a datoriilor față de furnizori permit analistului să examineze cât de productiv sânt utilizate cele trei componente ale capitalului circulant. Perioada medie de colectare a creanțelor reprezintă alți indicatori ai eficienței managementului capitalului circulant al firmei.

Clădirile, terenurile, și echipamentele reprezintă cele mai importante imobilizări corporale din bilanțul companiei. Volumul vânzărilor generat de o unitate monetară investită în imobilizări corporale este măsurat de indicatorul imobilizărilor corporale:

Utilitatea ratelor de rotație

Ratele de rotație permit să se măsoare ritmul de derulare a operațiilor ciclice de exploatare aducând indicații în sprijinul interpretării noțiunilor de FRN și NFR.

Ratele de rotație permit să se măsoare lichiditatea stocurilor și a creanțelor comerciale, pe de o parte și exigibilitatea datoriilor față de furnizori, pe de altă parte. Duratele de rotație a stocurilor și a creanțelor corespund duratelor necesare pentru a transforma în bani aceste elemente ale activelor circulante. Calcularea acestor rate furnizează o estimare o lichidității unei părți importante a activelor pe termen scurt. Durata de rotație a datoriilor față de furnizori măsoară exigibilitatea acestor datorii, adică termenul acordat întreprinderii pentru a efectua plata lor. Evaluarea lichidității activelor și a exigibilității datoriilor, aduc elemente esențiale pentru aprecierea FRN.

De altfel, aceste rate arată formarea NFR, permit să se înțeleagă constrângerile la care este supusă întreprinderea și justifică nevoia de finanțare a ciclului de exploatare.

INDICATORI DE EFICIENȚĂ PE BAZA DATELOR FINANCIARE DIN BILANȚ

Rentabilitatea financiară se mai numește rentabilitatea capitalului propriu (RCP).

Utilitatea RCP

RCP măsoară gradul de rentabilitate al investiției făcută de acționari.

RCP este determinat cu ajutorul formulei:

unde:

Pn – profit net.

Acest indicator reprezintă principala informație de care are nevoie un investitor în momentul când analizează oportunitatea unui nou plasament, sau când evaluează eficiența unei investiții de capital financiar făcută anterior. Mai mult, acest indicator permite identificarea investiției optime sau mai precis calculul costului de oportunitate a unei investiții.

Un deținător de capital poate fi pus în situația de a alege între diferite investiții de portofoliu la mai multe firme sau alte plasamente posibile precum: depozite bancare, fonduri mutuale, investiții imobiliare etc. Pentru fiecare din aceste investiții sau plasamente potențiale, posesorul de capital va calcula profitul ce-i revine pentru unitatea monetară de capital investită, valoare care corelată cu alți indicatori precum cei de risc, cei care cuantifică situațiile probabile viitoare favorabile etc. vor orienta decizia de investiție.

Pe termen lung, valoarea capitalului propriu este influențat de relația între rentabilitatea capitalului propriu și costul capitalului propriu.

Rate de rentabilitate

Rata de rentabilitate a capitalului propriu este influențată de:

rentabilitatea activelor totale (RAT);

ponderea activelor în capitalul investit de acționari.

Această rată indică eficiența cu care a fost folosit capitalul. Știut fiind că activele sunt rezultatul investirii capitalului, iar modificarea capitalului (prin intermediul profitului) are loc pe seama utilizării activelor, rezultă o strânsă corelație între performanțele acestora. Eficiența folosirii capitalului este influențată de rentabilitatea activelor din firmă.

RCP = RAT x K

unde:

K – factorul de multiplicare al capitalului

Rentabilitatea activelor totale

Din relația precedentă rezultă:

dar după cum s-a arătat anterior, rentabilitatea capitalurilor proprii depinde de:

unde:

Cp – capital propriu;

Rentabilitatea activelor măsoară profitul obținut de către companie pentru fiecare unitate monetară investită în active.

Factorul de multiplicare al capitalului propriu arată câte unități monetare active revin fiecărei unități monetare investite de acționari. RAT se mai poate calcula luând în considerare profitul înainte de plata dobânzilor. Numărătorul va fi profitul înainte de plata dobânzilor, din care se deduc impozitele ajustate. Impozitele ajustate reprezintă faptul că la profitul net se adaugă economia de impozit, ca urmare a scăderii cheltuielilor cu dobânzile.

Rentabilitatea activelor totale înainte de dobândă

unde:

PID – profitul înainte de plata dobânzilor, din care se deduc impozitele ajustate.

unde:

Chd – cheltuieli cu dobânzile;

ri – rata impozitului;

Rentabilitatea activelor nete

Rentabilitatea activelor nete (RAN) se mai numește și rentabilitatea capitalului (RC) reprezintă raportul dintre PID și capitalurile proprii și împrumutate:

unde:

Ci – capital împrumutat.

Cel mai potrivit indicator folosit pentru evaluarea rentabilității activelor nete este costul mediu ponderat al capitalului propriu și împrumutat (CMPCPI).

CMPCPI se calculează ca suma costurilor surselor de finanțare ponderată cu cota parte a fiecăreia dintre ele în finanțarea totală.

unde:

Csf – reprezintă costul surselor de finanțare precum: dobânzi, dividende, discount-uri neacordate etc.;

Sf – sunt sursele de finanțare precum: capitalul social, furnizorii, profitul, datorii pe termen lung etc.;

i – categoria de cheltuială cu sursele de finanțare;

n – numărul de cheltuieli cu sursele de finanțare;

j – tipul de sursă de finanțare;

m – numărul de surse de finanțare.

n poate fi egal cu m dacă fiecărei surse de finanțare îi corespunde un sigur cost. De obicei, în practică se întâlnește această situație.

Rentabilitatea activelor totale operațională

Caracteristic acestei rate este faptul că ia în considerare numai veniturile din exploatare.

unde:

D – disponibilități;

Its – investiții pe termen scurt;

Vd – venituri din dobânzi

Rentabilitatea activelor totale se poate descompune în doi factori:

unde:

– reprezintă marja profitului net sau mai simplu, rata profitului în funcție de cifra de afaceri.

Nu trebuie uitat că cifra de afaceri reprezintă principala formă de venit din activitatea de exploatare.

Evaluarea activității de investiții

Managementul activelor cuprinde două domenii:

managementul capitalului circulant;

managementul activelor pe termen lung.

Capitalul circulant reprezintă diferența dintre activele circulante ale firmei și datoriile curente.

INDICATORI CE PERMIT EVALUAREA GRADULUI DE ÎNDATORARE A FIRMEI

Evaluarea activității de finanțare se face cu ajutorul indicatorilor ce permit evaluarea gradului de îndatorare a firmei. Lichiditățile pe termen scurt se exprimă în funcție de datoriile pe termen scurt.

Evaluarea riscurilor datoriilor pe termen scurt se face cu ajutorul următorilor indicatori:

și:

unde:

Rlp – rata lichidității parțiale;

Rata lichidității generale exprimă capacitatea firmei de a acoperi datoriile pe termen scurt cu ajutorul activelor circulante. La baza acestui raționament se află conceptul în conformitate cu care activele circulante se vor transforma în produse sau servicii care vor genera lichidități (între activele circulante se află de obicei și stocuri de produse finite precum și creanțe – active circulante care au suferit procesul de transformare). Lichiditățile astfel obținute se vor folosi la stingerea datoriilor pe termen scurt. Rata lichidității parțiale ia în calcul acea parte a activelor circulante cu maximum de lichiditate, care pot fi utilizate cu o probabilitate mare în achitarea datoriilor pe termen scurt. În același context se înscrie și rata lichidității imediate.

Continuând raționamentul, se construiește indicatorul „Rata de acoperire prin flux de numerar” care reprezintă un indicator de eficiență al activității de exploatare și totodată a celei financiare (privind recuperarea creanțelor).

Situațiile sunt favorabile pentru firmă atunci când acești indicatori sunt supraunitari.

Aceste rate măsoară capacitatea firmei de a-și achita datoriile pe termen scurt.

Împrumuturile și solvabilitatea firmei pe termen lung se analizează cu ajutorul următorilor indicatori:

Studierea mixului capitalului (ponderea capitalului propriu în structura capitalului firmei) se face cu ajutorul următoarelor rate:

unde: – factorul de multiplicare a capitalului

Indicatorul reprezintă numărul de unități monetare finanțate prin împrumuturi pentru fiecare unitate monetară investită de acționari.

Acest raport evidențiază proporția capitalului împrumutat în capitalul total al firmei.

Rata de acoperire a dobânzilor se calculează pe baza următoarelor metode:

în contabilitatea de angajamente:

reprezintă numărul de unități monetare profit disponibil pentru fiecare unitate monetară dobândă de plătit.

în contabilitatea trezoreriei:

unde:

FNAE – flux de numerar din activitatea de exploatare.

reprezintă numărul de unități monetare numerar generat din activitatea de exploatare pentru fiecare unitate monetară dobândă de plătit.

Aplicație practică

La o societate comercială se obțin valorile indicatorilor de bilanț prezentați în următorul tabel. Să se analizeze relația fundamentală a trezoreriei și ratele de structură a bilanțului.

Tabloul de finanțare

Analiza ratelor de structură ale activului și ale pasivului

Rata activelor imobilizate (Rai), calculată ca raport între activele imobilizate și totalul bilanțului, reprezintă de fapt ponderea elementelor patrimoniale ce servesc întreprinderea în mod permanent

*100 = 57,44%

1) Rata imobilizărilor corporale (Ric), care se calculează astfel:

57,40%

Mărimea acestei rate este determinată, în primul rând de natura activității. Datorită condițiilor variate în care are incidența asupra creșterii indicatorilor, e foarte greu de stabilit o mărime optimă, o rată de referință.

2) Rata imobilizărilor financiare (Rif)

0,01%

Politica de investiții financiare este strâns legată de mărimea întreprinderii. Acestea explică valorile mici ale ratei imobilizărilor financiare în cazul întreprinderilor mici..

Rata activelor circulante (Rac)

40,29%

a) Rata stocurilor (Rs):

29,005%

Rata stocurilor ia valori diferite de la un sector la altul în funcție de natura activității:

mai ridicate la întreprinderile din sfera producției și distribuției de bunuri materiale, și foarte scăzute în sfera

durata ciclului de exploatare se reflectă divers în această rată: la întreprinderile cu ciclu de exploatare lung, rata stocurilor este ridicată și invers

c) Rata creanțelor comerciale (Rc)

1,84%

Mărimea acestei rate este determinată de natura relațiilor întreprinderii cu partenerii, de termenele de plată pe care le acordă clientelei sale. În cazul nostru această rată înregistrează valori foarte scăzute deoarece întreprinderea se află în contact direct cu o clientelă numeroasă ce-și achită cumpărăturile în numerar.

d) Rata disponibilităților bănești și plasamentelor

2,26%

Disponibilitățile pot înregistra variații de mare amplitudine în intervale foarte scăzute: în câteva zile încasările pot să crească foarte mult datorită unor intrări importante de fonduri sau dimpotrivă pot să scadă ca urmare a unor plăți contractuale în timp.

Analiza ratelor de structură ale pasivului

Ratele de structură a pasivului permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii, prin punerea în evidență a unor aspecte privind stabilitatea și autonomia financiară a întreprinderii.

Rata stabilității financiare (Rsf)

77,33%

Din punct de vedere tehnic se ridică problema delimitării exacte a resurselor proprii sau împrumutate cu caracter durabil, permanent, de cele instabile, destinate a fi consumate pe termen scurt.

Rata autonomiei financiare globale (Rafg)

70,15%

Diversitatea de condiții, în care se desfășoară activitatea întreprinderilor face diferită stabilirea unor rate de referință. Totuși anumite autorități recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiar:

Rafg 33%

Prin urmare, existența unui raport propriu egal sau maximal cu 33% din pasivul firmei este o premisă a autonomiei financiare a acesteia, care în cazul nostru se respectă.

Rata îndatorării globale (Rig)

Rata îndatorării globale măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul întreprinderii:

; Rîg <1

25,39%

Autonomia financiară este primordială pentru o întreprindere deoarece îi dă posibilitatea de a decide în totală libertate și totodată de a o găsi și contracta noi împrumuturi

Rata îndatorării la termen (Rît)

Pentru fundamentarea politicii financiare a întreprinderii prezintă interes gradul de îndatorare la termen, care se calculează prin raportarea obligațiilor (datoriilor) pe termen mediu și lung, fie la capitalul permanent, fie la capitalul propriu.

9,28%

Capacitatea de îndatorare este saturată când Rît se apropie de 1. Probabilitatea de îndatorare va fi cu atât mai mare cu cât rata este mai scăzută.

Lecția 5

CIRCUITUL FINANCIAR

Deciziilor financiare în interacțiune cu așteptările diferiților agenți din economie au în vedere rentabilitatea și riscul. Aceste două noțiuni constituie aspectele de bază ale logicii deciziilor financiare.

DESCRIEREA CIRCUITULUI FINANCIAR

Schema reprezentativă a circuitului financiar

Deciziile financiare care caracterizează domeniul finanțelor întreprinderii pot fi reprezentate sub forma unui circuit financiar.

Circuitul financiar

Fluxurile de lichidități

Circuitul permite să se pună în evidență fluxurile de lichidități care rezultă din diferitele decizii financiare.

Într-o primă fază (1), agenții economici care dispun de lichidități acordă întreprinderii fondurile necesare realizării operațiunilor de investiții. Piața de capital constituie locul de întâlnire între cererea de lichidități a întreprinderii și oferta de lichidități a deținătorilor de capitaluri. În acest sens întreprinderea emite titluri (active financiare), care sunt fie titluri de proprietate (acțiuni), fie titluri de creanță. Piața de capital este în consecință o piață care rezultă din confruntarea ofertei și cererii de titluri financiare. Operațiunile de colectare a capitalurilor constituie operațiuni de finanțare, finanțarea fiind în acest caz de origine externă.

În a doua fază (2a), conducătorii întreprinderii decid alocarea fondurilor colectate, achiziționând active, în acest caz vorbim de un flux determinat de operațiile de investiții. Activele achiziționate pot fi, fie active industriale sau comerciale, fie active financiare emise de alte întreprinderi sau de instituții financiare, întreprinderea poate ulterior să cedeze aceste diferite active și primește în contrapartidă un flux de lichidități. Acesta este un flux de dezinvestire (2b).

Investiția în active industriale și comerciale este efectuată în vederea realizării ulterioare de fluxuri de lichidități (3) provenind din operațiile de exploatare (aprovizionare, producție, desfacere), care implică achiziția sau crearea de active de exploatare (stocuri, creanțe, clienți ..). Aceste active sunt finanțate parțial prin creditul obținut de la furnizori. Fluxurile de lichidități rezultate din operațiile de exploatare sunt completate de fluxurile determinate de activele financiare (titluri de participare, titluri de plasament).

Fluxurile de lichidități din exploatare, majorate eventual de fluxurile determinate de activele financiare și de operațiile de dezinvestire și diminuate de prelevările fiscale, sunt utilizate, fie pentru renumerarea (sub formă de dobândă) și rambursarea creditelor financiare (4a), fie pentru plata dividendelor către acționari (4a), fie reinvestite în întreprindere (4b). Operațiile de remunerare și de rambursare țin de categoria operațiilor de finanțare, întrucât ele rezultă din deciziile de colectare de capitaluri. Operația de reinvestire a fluxurilor constituie, în același timp, o operație de finanțare (finanțare internă sau autofinanțare).

Deciziile financiare și participanții la derularea operațiilor financiare

Deciziile financiare luate de conducătorii întreprinderii sunt clasate în două categorii:

decizii de investire (și de dezinvestire), care privesc constituirea și gestionarea portofoliului de active;

decizii de finanțare care determină structura de finanțare.

Patru categorii de agenți intervin în aceste decizii: acționarii, conducătorii, creditorii și statul.

DECIZIILE DE INVESTIRE ȘI DE FINANȚARE

Distincția între deciziile de investire și cele de finanțare constituie baza raționamentului financiar.

Deciziile de investire și de dezinvestire

A. Deciziile de investire

Orice decizie de plată, care conduce la achiziția unui activ, în vederea obținerii de fluxuri de lichidități ulterioare și care are ca scop creșterea bogăției proprietarilor întreprinderii, constituie o investiție.

Creșterea bogăției proprietarilor întreprinderii este echivalentă cu creșterea valorii întreprinderii. Se poarte spune că:

creșterea de valoare semnifică faptul că investiția este rentabilă;

pentru a avea creare de valoare este necesar ca rentabilitatea investiției să fie superioară costului resurselor din care se finanțează.

Această definire largă a investițiilor permite să se considere investiții toate activele materiale și imateriale, industriale, comerciale sau financiare. Din punct de vedere financiar, locația de gestiune constituie un mod particular de finanțare a investițiilor.

Structura portofoliului de active care rezultă din deciziile de investiții cuprinde două componente:

componentă principală reprezentată de activele imobilizate sau activele fixe

componentă accesorie din care face parte activele circulante (stocuri, creanțe de exploatare, disponibilități).

Dacă scădem din valoarea activelor circulante deținute de întreprindere, datoriile antrenate de operațiile de exploatare (în principal datorii față de furnizori), obținem activul net de exploatare. Activele imobilizate împreună cu activul net de exploatare formează activul economic.

Activ economic = Active imobilizate + Activ net de exploatare

B. Dezivenstirea

Obiectivul dezinvestirii îl reprezintă creșterea bogăției proprietarilor întreprinderii. Dezinvestirea presupune ca lichiditățile degajate de vânzarea unor active să primească o utilizare mai rentabilă, fie prin reinvestirea lor în întreprindere, fie prin restituirea lor aportorilor de capital.

Deciziile de finanțare

Deciziile de finanțare privesc trei tipuri principale de decizii:

alegerea structurii de finanțare, adică repartiția între capitalurile aparținând acționarilor și cele provenind de la creditorii financiari. Aceste decizii au o influență determinantă asupra mărimii riscului suportat de acționari. O creștere a îndatorării mărește riscul pentru acționari;

politica de dividende, astfel spus, alegerea între reinvestirea beneficiului și distribuirea acestuia sub formă de dividende;

alegerea între finanțarea internă (autofinanțare) și finanțarea externă (fonduri aduse de acționari și contractarea de datorii financiare).

Structura de finanțare care rezultă din deciziile financiare cuprinde capitalurile proprii și datoriile financiare.

Datoriile financiare nu cuprind datoriile determinate de operațiile de exploatare (de exemplu datoriile față de furnizori).

Datoriile financiare corespund datoriilor care fac obiectul unei remunerări explicite sub formă de cheltuieli financiare, fixate contractual.

Reprezentarea schematică a bilanțului financiar

Structura bilanțului financiar, care rezultă din deciziile de investiții și de finanțare, este fondată pe trei categorii de operații: de investiții, de exploatare și de finanțare.

Ținând cont de egalitatea activului cu pasivul, activul economic este egal cu suma capitalurilor proprii și a datoriilor financiare:

Activ economic = capitaluri proprii + datorii financiare

Figura 24 Bilanțul financiar

PARTICIPANȚII LA DERULAREA OPERAȚIILOR FINANCIARE

Patru categorii de persoane intervin în derularea operațiilor financiare: acționarii, conducătorii unității, creditorii și statul.

Acționarii sunt deținătorii de titluri de proprietate asupra întreprinderii, aceste titluri prezentându-se îndeosebi sub forma acțiunilor. Dacă acțiunile sunt cotate la bursă, riscul se apreciază în funcție de evoluția cursurilor. Remunerarea acționarilor este dată de doi factori aleatori: dividendele și evoluția valorii titlurilor financiare.

Riscul legat de evoluția valorii titlurilor financiare depinde de:

evoluția mediului economic, care determină riscul de piață sau riscul sistematic și care afectează ansamblul întreprinderii;

politica urmată de întreprindere în materie de investiții și de finanțare care determină riscul specific de întreprindere.

Poate fi precizată natura riscului, făcând distincție între riscul de explotare determinat de politica de investiții, riscul financiar și riscul de faliment, determinate de politica de finanțare.

Având în vedere riscurile, rata de rentabilitate așteptată de un acționar care investește într-o întreprindere, se compune astfel:

Rata cuvenită pentru capitalurile proprii = rata fără risc + prima de risc de exploatare + prima de risc financiar + prima de risc de faliment

Rata fără risc corespunde ratei de rentabilitate adusă de un plasament fără risc, cum ar fi de exemplu, o obligațiune emisă de stat sau un certificat de trezorerie.

Creditorii pot fi creditori pentru exploatare sau creditori pentru investiții, după cum creanțele lor sunt legate de operații de exploatare sau de operații de investiții realizate de întreprindere.

Se pot distinge trei categorii principale de creditori financiari:

creditorii obligatari, ale căror creanțe apar adesea sub forma unui titlu cotat pe piață și ușor negociabil, obligațiunea. Numai marile întreprinderi au acces la piața obligațiunilor;

băncile și diferite instituții financiare care finanțează majoritatea întreprinderilor;

cei care dau cu chirie, operațiile de finanțare fiind făcute sub forma locației sau locației cu opțiune de cumpărare (leasing). Aceste operații se analizează ca un tip particular de împrumut.

Creditorii primesc o dobândă stabilită contractual și își recuperează la scadență capitalul împrumutat. Nefiind proprietari ai întreprinderii, remunerarea lor nu este variabilă, în funcție de rezultatele întreprinderii.

Creditorii financiari suportă trei tipuri de riscuri.

Primele două își au originea în variația valorii creanțelor, care rezultă din fluctuația ratei dobânzii și din variația nivelului de preț. Al treilea tip de risc, este riscul de faliment, determinat de imposibilitatea întreprinderii de a face fată plăților legate de îndatorare.

Statul intervine la diferite niveluri ale circuitului financiar și influențează ansamblul deciziilor financiare, modificând valorile variabililor care stau la baza calculelor agenților economici. Posibilitățile de acțiune ale statului sunt multiple, între care se menționează modificarea fiscalității (pentru întreprinderi și particulari) și modificarea ofertei și a cererii de capital.

CICLURILE DE OPERAȚII AFERENTE CIRCUITULUI FINANCIAR

Circuitul financiar cuprinde trei tipuri de operații diferite: operații de investire (și de dezinteresare), operații de exploatare și operații de finanțare, cărora le sunt asociate trei cicluri.

Ciclul de investire

Considerăm o operație particulară de investiție. Activul achiziționat contribuie în timpul duratei sale de viață la producerea de fluxuri de lichidități în vederea satisfacerii așteptărilor aportorilor de capitaluri. Ciclul unei investiții, care se identifică cu durata sa de viață, se sfârșește dacă activul nu mai contribuie la obținerea de fluxuri de lichidități, fie pentru că el a fost vândut, fie pentru că a fost casat.

Extinderea acestui raționament la ansamblul investițiilor realizate de o întreprindere permite să se definească noțiunea de ciclu de investiții pentru o întreprindere. Se poate astfel evalua durata medie de desfășurare, din punct de vedere tehnic, a activității din întreprindere și totodată politica întreprinderii în domeniul investițiilor. Cel mai adesea ciclul are o durată mare pentru industriile puternic capitalizate (industria grea de exemplu).

Ciclul de exploatare

Într-o întreprindere de producție, investițiile au ca scop producerea de bunuri, adică realizarea de operații de exploatare (aprovizionare, producție, vânzare), cărora le sunt asociate diferite fluxuri de lichidități. Ciclul de exploatare din întreprindere care începe cu aprovizionările de la furnizori și se termină prin încasarea clienților, are o durată medie, de care depind caracteristicile diferitelor activități efectuate în întreprindere. Durata ciclului de exploatare este, cel mai adesea, lungă în activitățile de producție și redusă în cele de comerț și servicii.

Ciclul de finanțare

Ciclul de finanțare reunește ansamblul operațiilor care se desfășoară între întreprindere și aportorii de capitaluri, fie ei acționari sau creditori. Acest ciclu este o reflectare a ciclurilor de investiții și de exploatare. Rolul său este de a permite întreprinderii să facă față decalajului care apare între fluxurile de încasări și de plăți, provocate de operațiile de investiții și de exploatare.

Rezumând cele prezentate în acest capitol, putem spune:

Circuitul financiar pune în evidență fluxurile de lichidități asociate diferitelor decizii financiare, în interacțiune cu relațiile dintre diferiții agenți (acționari, conducători, creditori financiari și stat).

Distingem trei categorii de operații financiare: operații de finanțare (fluxuri legate de colectarea capitalurilor și de remunerarea aportorilor de fonduri), operații de investire și de dezinvestire și operații de exploatare. Piața de capital este locul de întâlnire a ofertei și a cererii de lichidități și, în același timp, al ofertei și al cererii de titluri financiare.

Conducătorii iau două mari tipuri de decizii financiare: decizii de investiții și decizii de finanțare.

Operațiile de investire constau în achiziția de active, a căror finalitate este crearea de valoare. Portofoliul de active cuprinde o componentă principală, activele imobilizate și o componentă accesorie, activul net de exploatare.

Decizia de finanțare privește raportul între fondurile proprii și datoriile financiare, distribuirea sau trecerea în rezerve a rezultatului financiar și alternativa finanțare internă – finanțare externă. Structura de finanțare din bilanțul financiar cuprinde două componente: capitalurile proprii și datoriile financiare.

Acționarii sunt proprietarii întreprinderii și își asumă riscul obținerii de profit. Rentabilitatea așteptată de aceștia este în funcție de trei tipuri de riscuri pe care și le asumă: riscul de exploatare, riscul financiar și riscul de faliment. Existența sistemelor de control face ca cei care conduc să se conformeze intereselor acționarilor.

Creditorii financiari sunt remunerați într-un mod independent de evoluția rezultatelor. Ei cunosc trei tipuri de riscuri, legate de fluctuația ratei dobânzii, de variația nivelului prețului titlurilor și de insolvabilitatea debitorului.

Distingem trei cicluri de operații: ciclul de investiții, ciclul de exploatare și ciclul de finanțare.

SITUAȚIA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII ANALIZATĂ PE BAZA INDICATORILOR CUPRINȘI ÎN CONTUL DE REZULTATE

Contul de profit și pierdere este imaginea activității întreprinderii într-o perioadă dată.

Această perioadă este în general „exercițiul contabil” care se întinde pe 12 luni, dar poate fi vorba în același timp de o analiză a activității pentru perioade mai scurte din cadrul exercițiului.

În conformitate cu Standardele Internaționale de Contabilitate structura contului de rezultate se prezintă astfel:

1. Cifra de afaceri netă

2. Variația stocurilor de produse finite, produse reziduale, semifabricate și producție în curs de execuție

3. Producția imobilizată

4. Alte venituri din exploatare

5. a) Cheltuieli cu materiile prime și materialele consumabile

b) Alte cheltuieli din afară

6. Cheltuieli cu personalul

a) Salarii

b) Cheltuieli cu asigurările și protecția socială, cu menționarea distinctă a celor referitoare la pensii

7. a) Ajustarea valorii imobilizărilor corporale și necorporale

b) Ajustarea valorii activelor circulante

8. Alte cheltuieli de exploatare

• Profitul sau pierderea din exploatare

9. Venituri din interese de participare

10. Venituri din alte investiții financiare și creanțe ce fac parte din activele imobilizate, cu menționarea separată a celor generate de societățile din cadrul grupului

11. Venituri din dobânzi și alte venituri similare, cu menționarea separată a celor generate de societățile din cadrul grupului

12. Ajustarea valorii imobilizărilor financiare și a investițiilor financiare deținute ca active circulante

13. Cheltuieli cu dobânzile și alte cheltuieli similare, cu menționarea separată a celor care privesc societățile din cadrul grupului

14. Profitul sau pierderea din activitatea curentă

15. Venituri extraordinare

16. Cheltuieli extraordinare

17. Profitul sau pierderea din activitatea extraordinară

18. Impozitul pe profit

19. Alte impozite ce nu apar în elementele de mai sus

20. Rezultatul exercițiului financiar

21. Rezultatul pe acțiune:

– de bază

– diluat.

Contabilitatea după natură și tipul de activitate

Aplicarea principiilor contabile și a regulilor juridice (decret contabil, drept comercial) sfârșește printr-o contabilitate după natură:

– a cheltuielilor și a veniturilor pentru contul de profit și pierdere,

– a categoriilor de creanțieri sau debitori (alocări și resurse) pentru bilanț.

Această analiză este coerentă pentru conturile din bilanț, așa cum s-a văzut deja (separarea părții stabile de elementele circulante, a elementelor de exploatare de cele din afara exploatării).

Pentru contul de profit și pierdere, analiza activității ridică numeroase probleme. Logica este cea a unor fluxuri fizice sau cvasifizice în ciclul de producție (materii prime consumuri intermediare servicii externe). Soldurile intermediare de gestiune permit mai degrabă analiza activității de producție, foarte puțin a activității comerciale și deloc a activității de prestări servicii.

Contabilitatea după natură și segmentare

Analiza contului de profit și pierdere se face după natură. De exemplu, ansamblul cheltuielilor cu personalul se regrupează pe o linie, la fel ca și ansamblul vânzărilor de mărfuri.

Ea nu permite analiza:

– costurilor generate de un serviciu funcțional al întreprinderii: producție, distribuție, administrație generală;

– activități specifice: rezultatul generat de activitatea de îmbuteliere sau de activitatea electromecanică;

– zone geografice: vânzările în Europa, vânzările în Asia.

Contabilitatea după natură și structura costurilor

Contul de profit și pierdere nu permite o analiză în termeni marginali deoarece nu separă costurile fixe de costurile variabile: de exemplu, cheltuielile fixe de producție (amortizare, personal permanent) și cheltuielile variabile de producție (energie, personal sezonier, materii prime). Prin acest fapt analiza punctului mort devine dificilă.

Cum am văzut deja, analiza contului de rezultate și analiza globală a activității după natură vor fi insuficiente. Pentru o măsurare fină a activității întreprinderii, se va face apel la contabilitatea analitică și la tehnicile controlului de gestiune.

SOLDURILE INTERMEDIARE DE GESTIUNE ȘI RETRATĂRILE POSIBILE ALE ACESTORA

a) Principalele componente ale contului de profit și pierdere

pentru a putea construi soldurile intermediare de gestiune, structura contului de rezultate va fi prezentată sub formă de tablou, așa cum se întâlnește în analiza contabilă, având debitul afectat cu cheltuielile iar creditul cu veniturile.

Contul de rezultate se descompune în trei blocuri de importanță inegală:

– De exploatare. Este activitatea recurentă a întreprinderii, rezultatul meseriei sale. Rezultatul exploatării permite compararea a două întreprinderi cu aceeași activitate indiferent de modul de finanțare a acestei activități (după retratarea leasing-ului).

– Financiar. Este costul de finanțare a activității. Costul de finanțare poate fi în funcție de decizia de producție (de exemplu, o puternică substituire a capitalului cu munca și investiții importante). Rezultatul financiar este de asemenea în funcție de istoricul întreprinderii. O întreprindere cu tradiție, care a acumulat rezultate pozitive importante și deci rezerve financiare va avea un rezultat financiar pozitiv. O întreprindere recentă va fi puternic îndatorată (slăbiciunea capitalurilor proprii, creștere puternică a necesarului de fond de rulment de exploatare datorită creșterii rapide a activității).

Rezultatul financiar puternic negativ înseamnă întotdeauna dezechilibre bilanțiere, dar nu neapărat o întreprindere a cărei sănătate este periclitată, dinamismul economic, creând adesea dezechilibre financiare (importanța datoriilor financiare în capitalurile permanente sau dezechilibrul FRNG – NFR).

– Excepțional. Rezultatul excepțional este nerecurent, el fiind în general puțin semnificativ în activitatea exercițiului. Există, cu toate acestea, cazuri ce pot fi analizate; de exemplu, cesiunea importantă de imobilizări (ramura de activitate) va conduce la apariția unor probleme de recurență a rezultatului de exploatare etc. Penalitățile importante înscrise în rândul cheltuielilor excepționale pot fi efectul unor disfuncționalități.

Analiza formării rezultatului folosind tabloul soldurilor intermediare de gestiune

A. Etape de analiză

a. Etapa 1: se face o analiză generală asupra portofoliului de activități ale întreprinderii prin care se urmărește modului în care întreprinderea își desfășoară activitatea și strategia acesteia. În absența sa diagnosticul financiar nu poate ajunge decât la constatarea superficială a unui dezechilibru, fără a putea stabili care sunt cauzele reale.

b. Etapa 2: diagnosticul trece la construirea unui tablou al soldurilor intermediare de gestiune (TSIG). Acest tablou servește ca suport pentru studierea nivelului și evoluției principalelor solduri și la compararea lor cu cele ale altor întreprinderi.

B. Construcția și utilizarea TSIG.

Vânzările de mărfuri + Producția vândută ±Producția stocată =Veniturile totale

– Costul de cumpărare al mărfurilor vândute

– Consumurile materiale

=Marja brută

– Alte cheltuieli externe

=Valoarea adăugată

+ Subvențiile de exploatare

– Impozitele și taxele

– Cheltuielile de personal

=Excedentul brut din exploatare

– Amortizările și provizioanele

+ Alte venituri

– Alte cheltuieli

=Rezultatul din exploatare

+ Veniturile financiare

=Rezultatul economic

– Cheltuielile financiare

=Rezultatul curent înaintea impozitării

+ Rezultatul excepțional

– Participarea salariaților la profit

– Impozitul asupra beneficiului

=Rezultatul exercițiului

ANALIZA SOLDURILOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE ȘI RETRATĂRILE POSIBILE

Venituri totale

Indicatorul de activitate venituri totale cuprinde în afara vânzărilor, producția stocată și imobilizată. Analiza financiară a activității trebuie să separe evoluția reală de evoluția nominală, să stabilească influența modificării prețurilor și influența modificării volumului de activitate.

Marja comercială

Marja comercială permite întreprinderilor de comerț să determine rezultatul degajat din vânzările de mărfuri.

Primul sold intermediar de gestiune este de fapt insuficient pentru a analiza activitatea unei întreprinderi cu activitate pur comercială. Aceste întreprinderi își vor analiza marja într-o manieră sectorială, pe produs sau pe sector geografic.

Soldurile intermediare de gestiune sunt puțin adaptate analizei activității comerciale, îndeosebi conceptul de valoare adăugată.

Întreprinderile industriale dezvoltă adesea și o mică activitate de comerț (complementul unei game de produse, vânzări de mărfuri legate de producție).

În general, cu cât sectorul de vânzări al întreprinderii este mai aproape de consumatorul final, cu atât procentul marjei comerciale este mai ridicat.

Producția exercițiului

Producția exercițiului este un amestec de venituri din exploatare cu origine și principii de evaluare diferite.

Vânzările de produse finite și prestările de servicii sunt evaluate la prețul de vânzare, în vreme ce producția stocată și producția imobilizată sunt evaluate în costuri de producție. Veniturile nete parțiale din operațiile pe termen lung reprezintă o cotă parte din beneficiul contractelor cu o durată mai mare de un an.

Retratarea producției exercițiului

– Producția stocată (creșterea stocurilor): Evaluarea stocurilor cuprinde în același timp prețul de cumpărare al materiilor prime, cât și cheltuielile accesorii, mâna de lucru directă și amortizările. Aceste mărimi vin să falsifice valoarea adăugată, majorând-o cu cheltuieli necuprinse în consum.

Producția stocată poate fi diminuată cu mâna de lucru directă și cu amortizările incluse, aceste mărimi fiind retratate la nivelul excedentului brut de exploatare și la nivelul rezultatului de exploatare

Valoarea adăugată (V.A.)

Conceptul de valoare adăugată este extrem de important din punct de vedere economic. Este vorba de diferența dintre intrări și ieșiri. Ea măsoară crearea de valoare de către întreprindere. Vorbim de o creare de valori începând din momentul din care vânzările exercițiului sunt superioare consumurilor generate de aceste vânzări.

Valoarea adăugată este un bun indicator al ponderii activității economice a întreprinderii în ansamblul economiei naționale. Această noțiune este apropiată de agregatele din contabilitatea națională.

Valoarea adăugată nu este adaptată analizei unei activități de prestări servicii în care consumul nu reprezintă altceva decât cheltuielile generale ale întreprinderii.

Pe lângă activitățile de comerț și prestări de servicii, o puternică valoare adăugată poate însemna:

– o tehnologie avansată sau produse protejate prin brevete,

– o puternică integrare pe verticală care diminuează consumul. Invers, se poate estima că valoarea adăugată este ceea ce rămâne pentru remunerarea factorilor de producție (munca, statul, investitorii).

Retratarea valorii adăugate

Se pot aduce anumite critici definiției consumurilor intermediare. Natura juridică a operației este cea care va determina contul de înregistrare contabilă.

– Personalul interimar facturat de către un furnizor se va înscrie în „alte servicii externe”: cu cât decizia de producție a întreprinderii se va îndrepta către substituirea personalului permanent de către personalul interimar, cu atât valoarea adăugată va scădea. În majoritatea cazurilor este așadar de preferat o reclasare a cheltuielilor cu personalul interimar în cheltuielile cu personalul.

– Chiriile pentru leasing sunt clasate în rândul serviciilor externe, fapt care nu permite analiza costului investiției incorporate în producție. Chiriile vor fi retratate în două părți: amortizarea care ar fi fost practicată în condiții de proprietate a imobilizării, pe de o parte; cheltuielile financiare plătite societății de leasing pentru diferență. Aceasta situație face să crească valoarea adăugată și să se diminueze rezultatul exploatării cu suma amortizării și rezultatul financiar cu cheltuielile financiare. De asemenea, retratarea poate fi actuarială (retratările din bilanțul funcțional).

Excedentul Brut de Exploatare (EBE)

Excedentul brut de exploatare este rezultatul după remunerarea factorilor de producție, mână de lucru și stat. Impozitele și taxele plătite sunt considerate ca o remunerare a serviciilor prestate de către stat.

Dacă diferența dintre valoarea adăugată și excedentul brut de exploatare este importantă, aceasta arată o întreprindere cu o puternică utilizare a mâinii de lucru. Întreprinderea este slab mecanizată: fie că substituirea capital – muncă este imposibilă, fie că întreprinderea are o tehnologie îmbătrânită.

Excedentul brut de exploatare va fi soldul intermediar semnificativ pentru întreprinderile prestatoare de servicii în care cheltuielile cu personalul reprezintă o parte importanta din costuri. Excedentul brut de exploatare este un bun indicator al performanțelor industriale și comerciale.

Până la excedentul brut de exploatare, ansamblul veniturilor și al cheltuielilor are un caracter incasabil și decasabil.

Retratarea excedentului brut de exploatare

– Personalul interimar integral în valoarea adăugată este dedus din excedentul brut de exploatare.

– Participarea salariaților poate fi astfel retratată la nivelul excedentului brut de exploatare dacă se estimează că aceasta este recurentă și face parte din costul global al personalului.

– Subvenția de exploatare: aceasta poate face referire la posturile specifice ale contului de rezultate: de exemplu, subvenția pentru angajarea unui salariat. Aceste subvenții pot fi deduse din suma conturilor de cheltuieli corespunzătoare.

Rezultatul exploatării

Rezultatul exploatării permite măsurarea rezultatului activității. El va permite măsurarea eficientei aparatului productiv ca o combinație între capital și forța de muncă.

Diferența dintre excedentul brut de exploatare și rezultatul exploatării este constituită în esență din amortizarea imobilizărilor: incorporarea uzurii investițiilor la producție. De asemenea, se pot constata provizioane pentru deprecierea activelor circulante.

O întreprindere a cărei funcție de producție arată o puternică substituire a capitalului cu munca va constata o puternică degradare a rezultatului de exploatare în raport cu excedentul brut de exploatare. Rezultatul exploatării va permite compararea deciziilor productive făcute de mai multe întreprinderi din același sector de activitate, independent de modalitatea de finanțare practicată.

Retratarea rezultatului de exploatare

– Cota parte din chiria pentru mijloacele deținute în leasing corespunzătoare amortizării care s-ar fi practicat în condiții de proprietate a imobilizării este dedusă din rezultatul de exploatare.

– Transferul cheltuielilor de exploatare: acesta poate privi conturi de consumuri (cota parte a cheltuielilor rambursate de către o întreprindere care ocupă spații comune). De asemenea, el poate face referire la salariu (rambursarea indemnizațiilor zilnice de securitate socială) și la alte posturi.

Se preferă afectarea transferurilor de cheltuieli la fiecare sold intermediar implicat pentru a face posturile omogene.

Rezultatul curent

Rezultatul curent integrează costul finanțării întreprinderii (rezultat financiar).

Retratarea rezultatului curent

– Cheltuielile financiare incluse in redevențele leasing-ului se deduc la nivelul rezultatului financiar.

Rezultatul excepțional

Rezultatul excepțional se înregistrează ca urmare a efectuării de către firmă a unor activități excepționale care determină înregistrarea unor venituri sau/și a unor cheltuieli.

Retratarea rezultatului excepțional

Anumite activități includ în modalitatea de gestiune cesiunea de imobilizări. De exemplu, o societate care împrumuta automobile va împrumuta pentru o anumită perioada de timp un vehicul după care îl va vinde la momentul oportun pentru a-și maximiza profitul. De asemenea, întreprinderile de transport rutier cedează în mod sistematic camioanele după X ani de utilizare. În acest caz, putem considera că plusurile sau minusurile de valoare fac parte integrantă din rezultatul activității și astfel trebuie să fie reclasate la nivelul rezultatului de exploatare.

Rezultatul exercițiului

Rezultatul exercițiului cuprinde rezultatul curent și rezultatul excepțional minus impozitul pe societate. El este astfel egal cu suma veniturilor minus suma cheltuielilor exercițiului.

Impozitul pe societate se scade din acest sold și nu din excedentul brut de exploatare, deoarece se consideră că rezultatul este repartizat între:

– acționari ( rezultatul exercițiului

– stat ( impozitul pe societate

De notat că, în urma legii fiscale cu privire la reportarea deficitelor, se pot constata creditări ale impozitelor pe societate

Plusurile sau minusurile de valoare

Acestea sunt rezultatul cesiunii de imobilizări; soldul este în general nesemnificativ (cesiune de imobilizări pentru o înlocuire cu o valoare netă contabilă scăzuta și un preț de cesiune redus).

De notat că plusurile sau minusurile de valoare sunt deja incluse în rezultatul excepțional.

CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE (C.A.F.)

a) Principii de bază

Rezultatul exercițiului contabil nu înseamnă o creștere (sau o scădere) a trezoreriei cu aceeași suma. Aceasta din doua motive principale:

– Nu toate veniturile și cheltuielile sunt încasabile și respectiv de plătit: atunci când se înregistrează o amortizare, este vorba de o cheltuiala calculată care nu corespunde unei plăți (prețul investiției fiind achitat în momentul achiziției). De asemenea, o reintegrare de provizioane nu conduce la nici o încasare, este doar un venit calculat.

– Nu toate încasările și plățile corespunzătoare veniturilor și cheltuielilor se realizează la închiderea exercițiului.

Acestor două motive se adaugă ponderea finanțării ciclului de investiții și a evoluției cheltuielilor financiare.

Capacitatea de autofinanțare este degajarea potențială a trezoreriei atunci când toate veniturile incasabile sunt încasate și toate cheltuielile de plătit sunt achitate.

Pe de altă parte, ea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-și autofinanța investițiile și creșterea necesarului de rulment, precum și capacitatea de a-și rambursa datoriile financiare.

b) Metode de calcul

Capacitatea de autofinanțare este diferența dintre toate veniturile monetare și toate cheltuielile monetare ale exercițiului.

1) Metoda deductivă

Este suficient sa analizăm caracterul monetar sau nemonetar al veniturilor și al cheltuielilor.

Până la nivelul excedentului brut de exploatare, toate veniturile și cheltuielile sunt încasabile și respectiv de plată. Putem pleca prin urmare de la excedentul brut de exploatare.

Transferurile de cheltuieli au un caracter încasabil; este vorba, de exemplu, de o rambursare a indemnizației de securitate socială sau de o rambursare a unei prime de asigurări. In cazul transferului de cheltuieli pentru cheltuielile de repartizat, este vorba de o asimilare a cheltuielilor de exploatare în investiții.

2) Metoda aditivă

Rezultatul exercițiului fiind egal cu ansamblul veniturilor și cheltuielilor exercițiului (monetare sau calculate), capacitatea de autofinanțare se poate calcula adăugând la rezultatul exercițiului ansamblul cheltuielilor calculate și scăzând ansamblul veniturilor.

O eroare frecventă comisă în calculul capacității de autofinanțare prin metoda aditivă este neluarea în calcul a provizioanelor și a veniturilor din provizioane cu caracter financiar sau excepțional, care sunt clasate în contul de profit și pierdere în blocurile financiare sau excepționale.

c) Analiza capacității de autofinanțare

Capacitatea de autofinanțare permite evidențierea capacității întreprinderii:

– de a-și autofinanța investițiile;

– de a-și rambursa datoriile financiare.

Indicatorul: Datorii financiare / C.A.F. arată într-o manieră teoretică în câte exerciții întreprinderea va fi capabilă să-și ramburseze datoriile financiare, dacă s-ar perpetua în fiecare exercițiu aceeași capacitate de autofinanțare.

Fără retratare

Calculul prin metoda deductivă

Calculul prin metoda aditivă

(1) Totalul veniturilor financiare minus reintegrările de provizioane (47.058 – 17.058)

(2) Poate fi vorba despre prețul de cesiune sau despre o reintegrare a subvențiilor pentru investiții; aici, preț de cesiune.

d) Marja brută de autofinanțare

Noțiune mai puțin normalizată, marja brută de autofinanțare este apropiată de capacitatea de autofinanțare, dar consideră că cheltuielile cu provizioanele pentru deprecierea activelor au un caracter monetar. De asemenea, cheltuielile cu provizioanele pentru riscuri și cheltuieli sunt cheltuieli ce urmează a fi achitate (monetare) pentru acea parte care se cunoaște cu certitudine.

Marja brută de autofinanțare (metoda deductivă)

+ Venituri încasabile

+ Reintegrări de provizioane pentru deprecierea activelor

+ Reintegrări de provizioane pentru riscuri și cheltuieli pentru activele și pasivele circulante

– Cheltuieli de plătit

– Dotări la provizioane pentru deprecierea activelor

– Dotări la provizioane pentru riscuri și cheltuieli pentru active și pasive circulante

= Marja brută de autofinanțare

Marja bruta de autofinanțare (plecând de la capacitatea de autofinanțare)

+ Capacitatea de autofinanțare

+ Venituri din provizioanele pentru deprecierea activelor

+ Venituri din provizioanele pentru riscuri și cheltuieli pentru activele și pasivele circulante

– Cheltuieli cu provizioanele pentru deprecierea activelor

– Cheltuieli cu provizioanele pentru riscuri și cheltuieli pentru active și pasive circulante

= Marja brută de autofinanțare

Aplicație practică

Valorile posturilor aferente contului de profit și pierdere a unei firme sunt prezentate în următorul tabel. Să se întocmească și analizeze tabloul soldurilor intermediare de gestiune.

CONTUL DE PROFIT SI PIERDERE

Tabloul soldurilor intermediare de gestiune

Marja comercială

MC = Venituri din vânzarea mărfurilor (707) – Costul mărfurilor vândute (607) = 49.356.826 –43.719.274 = 5.637.552

Mărimea marjei comerciale este un element care trebuie apreciat în funcție de tipul politicii de vânzare promovată de întreprindere. De pildă, marjele comerciale ridicate corespund în general, întreprinderilor specializate în comerț de lux, sau comerț care asigură și service după vânzare.

Producția exercițiului

PE = Producția vândută (70-707) +/- Producția stocată (711) + Producția de imobilizări (721,722) = 276.920.554 +32.808.990 = 309.729.544

Producția exercițiului este un indicator inevitabil, dar ambigu, întrucât este constituit din elemente foarte eterogene: unele sunt evaluate la preț de vânzare (producția vândută), iar altele, la cost de producție (producția stocată și producția imobilizată). În plus, nivelul rezultatelor se poate modifica în funcție de metoda reținută pentru evaluarea stocurilor. Datorită acestui fapt, valoarea producției nu poate să reflecte o realitate financiară.

Valoarea adăugată

VA = MC + PE – Consumuri de la terți (60-607,61,62) =

= 5.637.552 + 309.729.544 – 112.147.396 – 73.369.228 – 10.291.358 – 1.664.900 – 16.628.470 = 101.264.744

Acest indicator ne prezintă criteriul privind aprecierea aportului specific al întreprinderii la realizarea producției sale.

Rata creșterii cifrei de afaceri este adesea nerealistă. Numai rata privind creșeterea valorii adăugate permite evaluarea creșterii reale a întreprinderii.

Excedentul brut din exploatare

EBE = VA + Subvenții pentru exploatare (74) – Cheltuieli cu impozite, taxe și alte vărsăminte asimilate (635) – Cheltuieli cu personalul (64) =

= 101.264.744 + 98.152 – 8.450.734 – 42.347.050 = 50.565.112

EBE exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare (operații care sunt strict legate de producția industrială, de activitatea comercială sau prestări servicii), resursă principală a întreprinderii.

Acest sold intermediar de gestiune nefiind perturbat de politica întreprinderii în materie de finanțare, investiții, provizioane, fiscalitate, furnizează informații semnificative cu privire la performanțele industriale și comerciale, fiind de aceea recomandat în studii previzionale și analize comparative ale întreprinderilor aparținând aceluiași sector de activitate.

Rezultatul exploatării

Rez.exp. = EBE + Alte venituri din exploatare (75) + Venituri din provizioane privind activitatea de exploatare (781) – Alte cheltuieli de exploatare (65) – Cheltuieli cu amortizări și provizioane (681) = 50.565.112 + 1.007.730 – 33.182 – 10.338.816 = 41.200.844

Acest profit de 41.200.844 exprimă rentabilitatea activității de exploatare, obținută prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile și calculate) din veniturile exploatării (încasabile și calculate).

Rezultatul curent al exercițiului

Rez.curent = Rez.expl. + Venituri financiare (76) – Cheltuieli financiare (66) = 41.200.844 + 5.663.088 – 11.781.734 = 35.082.198

Nefiind perturbat de elemente excepționale, acest sold permite analiza dinamicii rezultatelor curente ale întreprinderii pe mai multe exerciții succesive

În cazul nostru întreprinderea degajă rentabilitatea sa, întrucât rezultatul exploatării și rezultatul financiar nu este negativ.

Rezultatul brut al exercițiului

Rez. brut = Rez.curent + Venituri excepționale (77) – Cheltuieli excepționale (67) =

= 35.082.198 + 805.754 – 2.462.500 = 33.425.452

Rezultatul net al exercițiului

Rez.net = Rez. brut – Impozitul pe profit (691) =

= 33.425.452 – 8.422.390 = 25.003.062

Acest rezultat exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare cu care vor fi remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise. Acest profit net trebuie să fie susținut de existența unor disponibilități monetare reale, altfel el va rămâne doar un potențial de finanțare.

Capacitatea de autofinanțare

a. Metoda deductivă

CAF = EBE + Alte venituri de exploatare încasabile – Alte cheltuieli de exploatare plătibile + Venituri financiare încasabile – Cheltuieli financiare plătibile + Venituri excepționale încasabile – Cheltuieli excepționale plătibile – Participarea salariaților la profit – Impozitul pe profit = 50.565.112 + 1.007.730 – 33.182 + 1.281.712 – 10.745.378 – 8.422.390 = 33.653.604

b. Metoda aditivă

CAF = Rez. net + Cheltuieli calculate – Venituri calculate =

= 25.003.062 + 2.462.500 – 805.754 + 1.036.356 – 4.381.376 + 10.338.816 = 33.653.604

Importanța autofinanțării se poate argumenta prin multiplele avantaje pe care aceasta le oferă întreprinderii, principalele fiind:

Diagnosticul prin sistemul ratelor

Ratele de rentabilitate comercială

Rata marjei comerciale

Rmc = ( Marja comercială / Vânzări de mărfuri ) x100 =

= ( 5.637.552 / 49.356.826 ) x 100 = 11,42 %

Această rată pune în evidență strategia comercială a întreprinderii analizate. Astfel, o marjă comercială de 11,42% reprezintă o marjă comercială importantă, rezultând astfel că întreprinderea reclamă cheltuieli generale sporite și deci servicii mai bune către clienți

Rata marjei brute de exploatare

Rmb = ( EBE / CA ) x100 = ( 50.565.112 / 326.277.380 ) x 100 = 154,9 %

Valoarea ridicată a acestei rate, reflectă posibilitatea financiară de reînnoire rapidă a echipamentelor întreprinderii

Rata marjei nete

Rmn = ( Rez.net al exer. / CA ) x 100 = ( 25.003.062 / 326.277.380 ) x 100 =

= 7,66 %

Rata marjei nete de exploatare

Rmne = ( Rez. expl. / CA ) x 100 = ( 41.200.844 / 326.277.380 ) x 100 =

= 12,62 %

Rata marjei brute de autofinanțare

Rmba = ( CAF / CA ) x 100 = ( 33.653.604 / 326.277.380 ) x 100 =

= 10,31 %

Ratele de rentabilitate economică

Activ economic = Active fixe ( val. brută ) + NFR + DPB =

= 140.424.986 + 39.408.896 + 3.780.564 = 183.614.446

Rata excedentului brut din exploatare

Rebe = ( EBE / Activ economic ) x 100 =

= ( 50.457.112 / 183.614.446 ) x 100 = 27,53 %

Rata rentabilității economice

Re = ( Rezult. economic / Activ economic ) x 100 =

= ( 33.425.452 / 183.614.446 ) x 100 = 18,20 %

Rata profitului net

Rpn = ( Profit net / Activ economic ) x 100 =

= ( 25.003.062 / 183.614.446 ) x 100 = 13,61 %

Ratele de rentabilitate financiară

Ratarentabilității financiare nete

Rfn = ( Profit net / Capitaluri proprii ) x 100 =

= ( 25.003.062 / 117.099.804 ) x 100 = 21,35 %

Rata de rentabilitate financiară înainte de impozit

Rfin = ( Profit brut / Capitaluri proprii ) x 100 =

= ( 33.425.452 / 117.099.804 ) x 100 = 28,54 %

Lecția 6

SELECTAREA MIJLOACELOR DE FINANȚARE A ÎNTREPRINDERILOR

După stadiul său de dezvoltare, mediul financiar pune la dispoziția întreprinderilor o gamă de mijloace de finanțare mai mult sau mai puțin substanțială.

Autofinanțarea constituie baza oricărei dezvoltări a întreprinderilor.

Aportul la capitalul propriu constituie de asemenea, o sursă esențială de finanțare a întreprinderilor. Dar amploarea și modalitățile acestor aporturi variază după cum întreprinderea dispune sau nu de acces direct la piețele de capital.

IMPORTANȚA DECIZIILOR DE FINANȚARE PENTRU ÎNTREPRINDERE

Diversitatea și clasificarea mijloacelor de finanțare

În funcție de relația care se stabilește între întreprindere și mediul său cu ocazia unei operațiuni de finanțare se cunosc trei moduri fundamentale de finanțare:

– Autofinanțarea;

– finanțarea directă care pune întreprinderea în relație cu cei care economisesc sau cu împrumutătorii primari;

– intermedierea financiară care pune întreprinderea, având nevoi de finanțare, în raporturi cu instituțiile specializate.

Spre deosebire de modurile de finanțare, mijloacele de finanțare cunosc următoarele criterii de clasificare:

după natura titlurilor financiare (sau a activelor financiare) care servesc ca suport pentru operațiunile financiare.

Clasificarea după termenul operațiunilor.

Termenul scurt corespunde în general unui orizont de un an. În anumite domenii, operațiile al căror termen se întinde până la o scadență de doi ani pot fi considerate ca fiind pe termen scurt (este mai ales cazul finanțării exporturilor). Creditele cu scadență apropiată corespund, în general, creditelor de trezorerie, sau de finanțare a operațiunilor de exploatare legate de cumpărări de bunuri și servicii.

Termenul mediu e definit convențional ca având un orizont de timp corespunzând unei perioade care se întinde de la 1 sau 2 ani la 5 – 7 ani. în mod obișnuit acest termen e specific pentru finanțarea investițiilor în mașini, utilaje, instalații, etc.

Termenul lung corespunde scadențelor care depășesc 5 sau 7 ani.

Clasificarea după originea fondurilor. Clasificarea după originea resurselor permite să se distingă patru tipuri de mijloace de finanțare:

autofinanțarea;

creșterea de capital propriu;

împrumuturile;

creditul între întreprinderi, adică livrările pe credit ale furnizorilor.

Clasificarea după destinația fondurilor cuprinde:

utilizări fundamentale și permanente, indiferent de întreprindere și de etapa sa de evoluție

utilizări ocazionale, corespunzând operațiunilor particulare sau unei conjuncturi particulare.

Utilizările fundamentale se referă le finanțarea dotării cu echipamente, la finanțarea exploatării și la finanțarea trezoreriei.

Utilizările ocazionale corespund operațiilor particulare efectuate cum ar fi finanțarea exporturilor, finanțarea inovațiilor, finanțarea investițiilor care vor aduce economie de energie, finanțarea operațiunilor de descentralizare, finanțarea creării de întreprinderi.

Limitele inerente oricărei clasificări a mijloacelor de finanțare

Multitudinea criteriilor de clasificare a resurselor exprimă fragilitatea oricărei clasificări. Toate sursele de fonduri obținute converg spre finanțarea tuturor necesităților. Astfel, o întreprindere care a obținut un credit destinat finanțării investițiilor, poate să utilizeze aceste resurse pentru ameliorarea situației trezoreriei, dacă eșalonarea plăților pentru investiții îi permite.

Se poate observa "glisarea" utilizărilor în raport cu destinațiile inițiale prevăzute. Aceasta se întâmplă de fiecare dată când sistemul financiar asigură credite privilegiate cu privire la cost sau la facilități de obținere. Astfel este cunoscut faptul că, creditele pentru export, mult timp plasate în afara câmpului de aplicare a controlului asupra creditelor, au permis multor întreprinderi să ocolească rigorile controlului cantitativ asupra creditului, procurându-și resurse care au servit în fond ca resurse de trezorerie.

AUTOFINANȚAREA

Autofinanțarea constituie în general pivotul finanțării întreprinderilor și pentru unele dintre ele, sursa exclusivă a finanțării în fazele decisive ale dezvoltării.

Caracterul fundamental al acestei resurse ține de faptul că aceasta constituie elementul în baza căruia finanțarea externă va putea fi solicitată și atrasă de către întreprindere. Acest statut al autofinanțării ține de două rațiuni fundamentale.

Pe de o parte, mărimea sa (în valoare absolută și în valoare relativă) furnizează indicații cu privire la performanțele întreprinderii. O autofinanțare ridicată asigură pe investitorii financiari asupra posibilităților de remunerare și de punere în valoare, de către întreprindere, a fondurilor pe care ei le vor investi.

Pe de altă parte autofinanțarea creează capacitatea de rambursare a datoriilor întreprinderii și dă o măsură riscului pe care furnizorii de fonduri și-1 asumă.

Măsurarea autofinanțării

Autofinanțarea corespunde resurselor noi obținute din activitatea întreprinderii și destinate să finanțeze activitatea viitoare. E vorba de profitul brut sau rezultatul brut reinvestit în întreprindere. Această formulare pune mai întâi probleme terminologice și poate să suscite confuzii pentru că există mai multe noțiuni ale rezultatului și pentru că epitetul "brut" are semnificații precise.

Determinantele autofinanțării

Mărimea autofinanțării este determinată de factori a căror influență poate fi pusă în evidență în diferite etape ale formării sale. Aceste etape pot fi reprezentate astfel:

1- 1 Vânzări

– Cheltuieli curente legate de prestații externe

| Valoarea adăugată |

– Cheltuieli de personal

– Impozite, taxe și vărsăminte asimilate

| Excedent brut din exploatare + Venituri financiare + Venituri excepționale

– Cheltuieli financiare

– Cheltuieli excepționale

Cash Flow Brut

(Excedent monetar înaintea impozitării)

– Impozit asupra beneficiilor

Cash Flow net sau marja brută de autofinanțare

– Dividende

Autofinanțare

La nivelul (1) se compară mărimea activității comerciale cu mărimea aprovizionărilor, determinându-se mărimea valorii adăugate. Aceasta din urmă suportă astfel, influența politicii și a condițiilor de vânzare, a politicii de aprovizionare și de consumuri intermediare, în legătură cu bunurile și serviciile furnizate de parteneri din afara întreprinderii și consumate în cadrul activității curente.

La nivelul (2) formarea autofinanțării e determinată de condițiile de activitate curentă. Se pune frecvent accentul pe influența exercitată de relația salarii-profit. Dar caracteristici ca dinamismul comercial, politica prețurilor, evoluția productivității, evoluția diferitelor costuri, influențează favorabil sau defavorabil asupra mărimii excedentului brut din exploatare și, în consecință, asupra autofinanțării.

La nivelul (3) intervin factorii financiari și alte elemente excepționale care afectează excedentul degajat de operațiunile curente. Pe de o parte, suma prelevărilor asupra acestui excedent va fi condiționată de nivelul îndatorării și rata dobânzii, precum și de alte aspecte (incendii, penalități etc.). Pe de altă parte, câștigurile speculative (plusvaloare asupra cesiunilor de exemplu) determină o creștere a excedentului.

Luarea în calcul a cheltuielilor și veniturilor financiare și a pierderilor și profiturilor excepționale permite să se determine excedentul asupra ansamblului operațiunilor efectuate în cursul perioadei.

La nivelul (4) după prelevarea impozitului asupra beneficiului putem măsura surplusul monetar obținut și pus la dispoziția întreprinderii și a proprietarilor, adică cash-flow-ul net, sau marja brută de autofmanțare, sau capacitatea de autofinanțare. Suma prelevărilor fiscale e determinată de politica de amortizare și de provizioane, în măsura în care reglementările fiscale permit să fie deduse din beneficiul impozabil și condiționează împărțirea între impozit și beneficiu net. La rândul său cash-flow-ul va fi repartizat pe două destinații.

La nivelul (5), o parte va fi prelevată pentru plata dividendelor și eventual pentru participarea salariaților la profit, iar altă parte rămâne la dispoziția întreprinderii și va permite să se finanțeze activități viitoare, această parte reprezentând mărimea autofinanțării.

Autofinanțarea apare deci, ca un fond de acumulare pe care întreprinderea îl obține din propria activitate și este o consecință sintetică a diferitelor aspecte ale politicii sale.

Importanța autofinanțării pentru finanțarea întreprinderii

Autofinanțarea constituie o resursă financiară complet diferită de celelalte, ea având un statut deosebit în politica de finanțare a întreprinderii. În măsura în care autofinanțarea exprimă aptitudinea întreprinderii de a asigura reproducerea capitalurilor care-i sunt conferite, aceasta constituie singura finanțare independentă și stabilă, putând să asigure rambursarea împrumuturilor întreprinderii. Autofinanțarea constituie fundamentul pe care se va putea edifica o politică de finanțare viabilă.

Autofinanțarea exprimă aptitudinea întreprinderii de a asigura reproducția simplă, și în măsura în care este posibil, reproducția lărgită, creșterea capitalului. Autofinanțarea corespunde resurselor care permit mai întâi compensarea uzurii fizice și morale a activelor pe termen lung (amortizări).

Autofinanțarea asigură compensarea riscurilor, referitoare fie la anumite elemente de activ (provizioane pentru deprecierea creanțelor, a stocurilor etc.), fie la ansamblul patrimoniului (provizioane pentru pierderi și cheltuieli).

Autofinanțarea corespunde părții din rezultate care este menținută și reinvestită în activitatea întreprinderii.

Primele două componente ale autofinanțării enunțate mai înainte, corespund resurselor necesare pentru reconstituirea capitalurilor angajate permanent în activitatea întreprinderii (se spune autofinanțare de menținere). A treia componentă permite să se lărgească producția și deci să se dezvolte activitatea întreprinderii (denumim această componentă autofinanțare de creștere).

Amortizare

– provizioane

= autofinanțare de menținere

+ beneficiu nedistribuit

= autofinanțare de creștere

Autofinanțare = Amortizări – Provizioane + Beneficiu nedistribuit

În cazul în care se înregistrează pierdere, autofinanțarea nu permite să se mențină constant nivelul fondurilor angajate de întreprindere, deci capitalul întreprinderii va scădea.

Autofinanțarea poate să vizeze două direcții fundamentale:

– activele imobilizate (investițiile în sensul tradițional al termenului)

– rambursarea împrumuturilor.

Comparația între suma datoriilor pe termen lung și mediu și cea a mărimii autofinanțării permite să se aprecieze capacitatea de rambursare de către întreprindere a datoriilor.

Autofinanțarea și capacitatea de rambursare a datoriilor

Indicatorul care exprimă capacitatea de rambursare de către întreprindere a datoriilor este dat de raportul între datoriile pe termen mediu și lung și mărimea autofinanțării.

Recurgerea la acest indicator se justifică prin faptul că autofinanțarea măsoară capacitatea întreprinderii de a crea un surplus monetar, singura sursă de fonduri pentru rambursarea împrumuturilor. Dacă raportul de mai înainte prezintă valori mici, întreprinderea nu este prea îndatorată, în raport cu capacitatea sa de autofinanțare, în schimb dacă raportul atinge valori mai mari, întreprinderea are un grad ridicat de îndatorare și va avea dificultăți pentru rambursarea în viitor a datoriilor ajunse la scadență. Valorile medii pentru acest indicator ar fi cuprinse între 2 și 3 ani, ceea ce înseamnă că întreprinderea ar trebui să afecteze de la 2 până la 3 ani marja brută de autofinanțare sau autofinanțarea pentru rambursarea datoriilor pe termen mediu și lung.

Întreprinderile pentru care acest indicator e mai mic de 2 ani dispun de o ridicată capacitate de rambursare și sunt în măsură să solicite noi împrumuturi fără să-și pericliteze solvabilitatea la termen, întreprinderile pentru care acest indicator depășește 3 ani au o scăzută capacitate de rambursare, iar recurgerea la noi datorii le agravează situația. Autofinanțarea constituie fundamentul capacității de rambursare.

Autofinanțarea și autonomia financiară

Autofinanțarea fiind obținută prin activitatea întreprinderii, ea apare ca singura garanție pentru autonomie și stabilitate financiară. Există și alte surse stabile, în afara autofinanțării, ca de exemplu creșterea de capital sau împrumuturile pe termen mediu și lung. Insuficiența autofinanțării face să se reducă posibilitățile de finanțare externă. Autofinanțarea va constitui garanția și punctul de pornire al oricărui plan de finanțare la termen.

APORTUL LA CAPITALUL PROPRIU

Creșterea capitalului prin aport în numerar și în natură

Aportul extern la capitalul propriu corespunde, fie fondurilor inițiale avansate de proprietari pentru constituirea întreprinderii, fie fondurilor adăugate cu ocazia creșterii capitalului. Aceste aporturi se efectuează, fie în natură (cedarea către între-prindere de imobile, materiale, active necorporale), fie în bani lichizi sau numerar.

Asocierea la capital apare sub diverse forme, după natura întreprinderii: participarea cu părți sociale într-o societate în nume colectiv sau într-o societate cu răspundere limitată, cu acțiuni într-o societate pe acțiuni sau societate în comandită pe acțiuni etc.

În cazul creșterii capitalului social prin aporturi în numerar, cu drept preferențial de subscriere, prețul de emisiune al acțiunilor este inferior cursului bursier, pentru a atrage investitorii, și superior valorii nominale a acțiunilor.

Prima de emisiune = Prețul de emisiune – Valoarea nominală

Vechii acționari au un drept preferențial de subscriere, numărul acțiunilor care pot fi subscrise fiind limitat. Acest drept este teoretic materializat, este detașabil de acțiuni și este negociabil la bursă, în acest fel toți vechii acționari, care nu vor să subscrie preferențial la creșterea de capital, pot ceda dreptul atașat fiecărei acțiuni vechi și-și compensează astfel prejudiciul determinat de creșterea de capital.

Dreptul de subscriere (DS) se calculează astfel:

Unde: n – numărul de acțiuni noi

N – numărul de acțiuni vechi

B – valoarea bursieră

E – valoarea de emisiune

Creșterea capitalului social prin încorporarea de rezerve

Este o formă de creștere a capitalului care nu aduce resurse noi, ci se limitează să fixeze, să stabilizeze resursele deja existente în întreprindere, în cazul creșterilor de capital prin încorporarea de rezerve, întreprinderea integrează în capitalul social o fracțiune din rezervele reprezentând beneficiile anterioare obținute și nedistribuite proprietarilor. Cu ocazia unei astfel de creșteri a capitalului, se procedează la distribuirea de acțiuni gratuite asociaților, proporțional cu participarea lor la capitalul întreprinderii.

Pe de o parte, noile acțiuni sunt mai ușor de cedat decât dreptul anterior deținut asupra rezervelor. Acționarii ameliorează astfel mobilitatea plasamentului lor, adică posibilitatea de a recupera în bani lichizi, total sau parțial, participarea lor la fondurile întreprinderii.

Pe de altă parte, dacă întreprinderea menține sau maj orează în viitor dividendele pe care le distribuie pentru fiecare acțiune (este cazul cel mai frecvent), acționarii vor primi dividende sporite datorită creșterii numărului lor de acțiuni.

Astfel, încorporarea de rezerve reprezintă un avantaj acordat acționarilor și îmbunătățește imaginea asupra întreprinderii, ceea ce, indirect, va spori posibilitățile de finanțare accesibile întreprinderii.

Creșterea capitalului prin conversia datoriilor

Creșterea capitalului prin conversia datoriilor se face prin virarea la capitaluri proprii a unei sume care figura anterior în conturile de datorii, fără a se modifica mărimea globală a resurselor, adică suma pasivului. Operația are totuși trei incidente directe sau indirecte asupra finanțării.

În măsura în care datoriile sunt transformate în participare la capital, întreprinderea este eliberată de o scadență viitoare și crește astfel stabilitatea finanțării sale. Li se recunoaște vechilor creditori participarea la capital, cu toate consecințele ce decurg, mai ales influența asupra deciziilor întreprinderii.

Pentru că suma datoriilor se diminuează și cea a capitalurilor proprii crește, întreprinderea este de acum înainte mai puțin îndatorată, își ameliorează structura financiară, în caz de nevoie ea va putea să solicite ușor noi împrumuturi. Conversia datoriilor îi va permite să-și reconstituie capacitatea de îndatorare (și capacitatea de finanțare).

Evaluarea capitalurilor proprii

Evaluarea capitalurilor pune probleme complexe datorită pluralității formelor de măsurare. Trei noțiuni referitoare la valoare sunt utilizate curent în legătură cu capitalurile proprii.

Valoarea nominală a capitalului corespunde unei simple valori de referință. Valoarea nominală este cea imprimată pe acțiunile societății. Termenul "capital social" desemnează valoarea nominală a capitalului în cazul unei societăți, oricare ar fi forma sa (societate pe acțiuni, cu răspundere limitată, în nume colectiv…).

Valoarea intrinsecă a capitalului este o valoare patrimonială. Ea corespunde situației nete (S), adică sumei care ar fi retrocedată proprietarilor dacă întreprinderea și-ar înceta activitatea, în acest caz activele ar fi cedate și s-ar obține o sumă de bani (B). Apoi, creditorii fiind prioritari în raport cu asociații, va trebui prelevată suma necesară pentru rambursarea tuturor datoriilor (D).

Suma rămasă să se împartă între asociați, proporțional cu partea de capital deținută va fi: B-D = S

Această sumă (S) permite să se calculeze valoarea intrinsecă a fiecărei părți a capitalului sau a fiecărei acțiuni. Se poate scrie:

Unde: n – reprezintă numărul de acțiuni sau părți de capital și

VI – reprezintă valoarea intrinsecă a fiecărei acțiuni sau părți sociale.

Valoarea intrinsecă coincide cu valoarea nominală a capitalului decât dacă întreprinderea s-ar limita să mențină capitalul inițial, fără să pună în rezervă nici cea mai mică parte din beneficiile realizate după înființarea sa și fără să înregistreze pierderi. Valoarea situației nete va fi deci, foarte probabil, diferită de cea a capitalului nominal, superioară dacă întreprinderea a lucrat bine și a obținut beneficii și acestea (sau o parte a lor) nu au fost distribuite și inferioară dacă întreprinderea a obținut pierderi, diminuându-și astfel capitalul.

Valoarea de piață a capitalului (se mai spune valoare venala) corespunde valorii cu care capitalul sau părți ale acestuia sunt schimbate cu ocazia tranzacțiilor, în cazul particular al întreprinderilor cotate la bursă se poate vorbi de un preț determinat numit curs bursier.

În general, în cazul societăților ale căror acțiuni sunt cotate la bursă, valoare de piața sau capitalizarea bursieră se calculează astfel:

Capitalizare bursieră = Număr de titluri x Curs bursier

Există un decalaj între valoarea de piață a capitalului și valoarea intrinsecă.

RECURGEREA LA ÎNDATORARE

Clasificarea a diferitelor forme de îndatorare:

Forme de îndatorare Împrumut prin apel direct Obligațiuni

Titluri de participare

Certificate de investitor

Bonuri

Bilete de trezorerie

Certificate de depozit

Împrumuturi prin intermediari financiari Pe termen lung și mediu Credite pe termen lung și mediu prin mobilizare de creanțe

Credite pe termen lung și mediu fără mobilizare de creanțe

Pe termen scurt Credite de mobilizare (scontare, factoring)

Credite de trezorerie (facilități de casă, credite de campanie)

Alături de elementele prezentate în structura anterioară, se mai utilizează trei tipuri de credite sau de împrumuturi:

– creditele specifice se referă la anumite operațiuni cum ar fi exportul, crearea întreprinderii, descentralizarea. Aceste credite sunt în general acordate de intermediari financiari și trebuie deci cuprinse în această categorie.

– creditele inter-întreprinderi apar când o întreprindere acordă clienților săi termene de plată, nefăcându-se deci apel la economiile publice sau la intermediari.

– credite obținute pe piețele internaționale de capitaluri sau de la bănci internaționale, reprezentând sume importante, prin tehnici financiare complexe. Dar acestea nu vizează decât un număr limitat de mari întreprinderi, publice sau private.

Îndatorarea prin apel direct la economii

Îndatorarea prin apel direct la economii constituie un mod deosebit de finanțare, care vizează marile întreprinderi sau importante instituții publice sau private. Dacă situația economică și rezultatele lor sunt favorabile, publicul larg poate fi atras prin apelul lor la economiile acestuia, în practică acest mod de finanțare se regăsește prin două tipuri de operațiuni: emisiunea de titluri pe termen scurt și emisiunea de obligațiuni și alte titluri pe termen lung.

Pot exista și angajamente intermediare între datorii și capitaluri proprii, numite quasi-fonduri proprii.

Emisiunea de obligațiuni (sau lansarea unui împrumut obligatar) constituie forma principală de împrumut prin apel direct la economii, chiar dacă aceasta e rezervată numai societăților pe acțiuni care îndeplinesc anumite condiții.

Împrumuturi acordate de bănci și alți intermediari financiari

împrumuturile acordate de intermediarii financiari se pot clasifica după obiectul lor economic:

– credite pentru investiții;

– credite pe termen scurt de mobilizare și de trezorerie;

– credite imobiliare.

– credite de export;

Creditele pentru investiții reprezintă o parte importantă a creditelor distribuite de intermediarii financiari. O formă specială a creditelor pentru investiții o reprezintă operațiunile de leasing, în acest caz, o instituție financiară sau o bancă de credit pe termen lung și mediu achiziționează un bun ales de întreprinderea care dorește să investească. Apoi bunul este dat în locație întreprinderii care are posibilitatea să-1 răscumpere.

Creditele pe termen scurt au în general scadențe de până la un an, dar pot merge și până la doi ani. Sunt acordate de bănci și pot fi disociate în credite de mobilizare și credite de trezorerie.

Creditele de mobilizare se constituie de fiecare dată când o bancă acceptă să mobilizeze creanțe deținute de o întreprindere. Ea pune la dispoziția întreprinderii imediat o sumă de bani care corespunde valorii creanței, diminuată cu o sumă care reprezintă remunerarea băncii (dobândă și comision).

În afară de aceste credite de mobilizare, întreprinderile pot avea acces la credite de trezorerie care să asigure echilibrul financiar pe termen scurt.

COSTUL FINANȚĂRII ȘI CORELAȚIA ACESTUIA CU STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

Sistemul financiar național sau internațional oferă întreprinderilor o gamă complexă de mijloace de finanțare. De aceea, alegerile efectuate dintre resursele accesibile și combinarea acestor resurse constituie două aspecte importante ale politicii financiare.

În luarea deciziilor de finanțare, întreprinderea trebuie să dispună de criterii riguroase care să-i permită să selecționeze și să combine aceste resurse. Printre variabilele care pot să intervină pentru a orienta aceste decizii, trebuie subliniată importanța considerațiilor referitoare la durata finanțării, la autonomia și flexibilitatea asigurate întreprinderii ca urmare a folosirii diferitelor resurse de finanțare. Dar costul finanțării constituie fără îndoială principalul determinant în alegerea resurselor de finanțare.

COSTUL SPECIFIC PENTRU FIECARE RESURSĂ DE FINANȚARE

Costul datoriilor

După indicațiile furnizate de contabilitate, costul datoriilor corespunde cheltuielilor suportate de întreprindere ca urmare a recurgerii la împrumuturi. Aceste cheltuieli înglobează dobânzi vărsate, prime acordate împrumutătorilor, comisioane și alte cheltuieli financiare efectuate pentru aceste operații de finanțare. Din această perspectivă, costul datoriilor se analizează ca un flux de cheltuieli financiare, efectuate de întreprindere și care grevează, în consecință, rezultatul său.

Într-o optică financiară, noțiunea de cost presupune o definiție extrem de divergentă. Ea corespunde unei rate de actualizare care poate fi exprimată, atât din punctul de vedere al împrumutătorului, cât și din punctul de vedere al împrumutatului.

Din punctul de vedere al împrumutătorului, operația constă în a pune fonduri la dispoziția celui ce dorește să se împrumute, în compensația acestui aport, împrumutătorul beneficiază de o promisiune fermă de rambursare a împrumutului și de o remunerare, sub formă de dobânzi, sau sub altă formă, împrumutătorul caută să obțină o rată de randament pentru operația respectivă. Această rată de randament corespunde tocmai ratei de actualizare care îi permite să stabilească echivalență între:

plata inițială ocazionată de acordarea împrumutului;

încasările viitoare reprezentând rambursări ale împrumutului

dobânzi promise de împrumutat.

Rata actuală de randament a împrumutătorului este deci rata (r) care permite să se stabilească această echivalență:

Unde: C – capitalul împrumutat;

Sn – suma rambursată la scadență;

r – rata dobânzii.

În aprecierea aceleiași operațiuni, punctul de vedere al împrumutatului e simetric față de cel al împrumutătorului. Pentru împrumutat, operația înseamnă o încasare imediată generatoare de angajamente de plăți viitoare. Împrumutatul determină rata de actualizare care echivalează fluxul încasărilor imediate cu fluxurile plăților viitoare, el stabilește rata de revenire pentru împrumutul său sau costul actual al datoriei sale.

Se observă că în afara costurilor tranzacției, toate încasările împrumutătorilor constituie plăți pentru împrumutat și invers. Costul actual sau rata de revenire (r) pentru împrumutat se obține de asemenea, din formula de calcul deja utilizată în măsurarea ratei de randament pentru împrumutător. Mărimea (r) este rata de actualizare care permite să se asigure echivalența.

Dimensionarea costului capitalurilor proprii

Costul capitalurilor proprii e mult mai dificil de măsurat decât cel al datoriilor. Întreprinderea își ia, în cazul împrumuturilor, angajamente clare de remunerare a împrumutătorilor săi, ceea ce permite să se măsoare cu o anumită precizie costul datoriilor sale. în schimb, angajamentele luate față de proprietari sunt formale, ceea ce face măsurarea costurilor destul de dificilă.

a) Formularea costului capitalurilor proprii într-un caz general. Un investitor care intenționează să cumpere acțiuni ale unei societăți la cursul (P0) este confruntat cu o problemă de investiții. în fapt, operația considerată antrenează:

plată imediată (P0);

încasări viitoare sub forma de dividende D1, D2, …, Dn și eventual sub forma unui preț (Pn) de revânzare a acțiunilor în viitor.

Dacă anticipăm aceste fluxuri de încasări viitoare, sau cel puțin formulăm ipoteze asupra evoluției lor, investitorul va putea să determine rata randamentului actual aferentă operației respective. Aceasta este rata de actualizare (r) care anulează valoarea actuală netă a acestui proiect și verifică astfel expresia următoare:

Cum prețul (Pn) va fi determinat prin anticiparea dividendelor pentru cumpărătorul viitor al titlului, se poate scrie:

Randamentul actual avut în vedere sau cuvenit pentru investitorii dispuși să plătească cu (P0) acțiunile societății. Ea corespunde deci unei cerințe de randament formulată de acționarii actuali sau potențiali ai societății, ale căror titluri sunt supuse comparației și concurenței cu titlurile emise de alte societăți. Această cerință de randament exercită o constrângere asupra societății emitentă a acțiunilor, care se vede nevoită să asigure un anumit nivel de remunerare acționarilor săi, pentru a nu fi pusă în situația de a vedea că titlurile sale se depreciază și că posibilitățile sale viitoare de finanțare prin capitaluri proprii vor dispărea.

b) Costul capitalurilor proprii pentru o societate care asigură dividende stabile, în cazul unei societăți pe acțiuni care ar asigura acționarilor săi dividende stabile pe o perioadă lungă sau medie de timp, un nou acționar va putea să considere cumpărarea unei acțiuni ca o investiție care antrenează:

un cost inițial corespunzând unui preț de cumpărare a acțiunii (sau cursul acțiunii) (P0);

un venit real stabil primit la sfârșitul anilor l,2,3,…,n,…

Se poate măsura rata internă de randament (r) care permite să se verifice egalitatea:

Această progresie geometrică are următoarele elemente definitorii:

primul termen (l+r)-n cu n tinzând spre infinit;

rația (1+r).

Suma primilor (n) termeni ai progresiei este:

Dacă (n) tinde la infinit, rezultă că (1+r)-n tinde la 0, (P0) va fi:

Această expresie apare ca o formulă de evaluare. Ea semnifică faptul că, cumpărătorii eventuali de acțiuni consideră determinat prețul (P0) pe care sunt dispuși să-1 ofere, pentru un șir infinit de dividende constante (D), la o rată de actualizare (r). De altfel, această formulă corespunde aceleia care permite evaluarea unei rente perpetue pentru că furnizează valoarea actuală a unui vărsământ constant, perpetuu. Invers, dacă se cunoaște prețul (P0) achitat pentru cumpărarea unei acțiuni (de exemplu cursul în bursă pentru o societate cotată), și dacă se poate formula o ipoteză credibilă asupra nivelului dividendelor stabile așteptate de cumpărătorii titlurilor, se poate deduce (r), rata de randament intern cerută de investiția în acțiuni. Această rată apare ca rată de randament necesară pentru furnizorii de capitaluri proprii, sau, din punctul de vedere al întreprinderii, ca fiind costul specific al acestor capitaluri proprii.

c) Costul capitalurilor proprii pentru o societate care asigură dividende crescătoare cu rată constantă.

Dacă acționarii potențiali ai unei societăți anticipează obținerea unor dividende crescătoare cu rata stabilă (g), rata internă de randament pentru investiția lor în acțiuni este rata r, astfel că:

D1 este primul dividend așteptat după contribuția investitorului la capitalul firmei, rezultă:

D2 = D1 (1+g);

D3 = D2 (1+g) = D1 (1+g)2;

…………………………….

Di = Di-1 (1+g) = D1 (1+g)i-1

În paranteză este o progresie geometrică care are primul termen (1+r)-1, iar rația este:

Suma progresiei geometrice este:

Dacă g<r, n→∞ rezultă că R→0. deci

Această formulă permite unui subscriitor interesat în cumpărarea de acțiuni să evalueze cursul pe care ar accepta să-1 plătească pentru achiziția unei acțiuni care aduce dividende crescătoare an de an cu o rată constantă (g).

Invers, rata (r) care verifică această egalitate reprezintă rata de randament intern, cerută de investitorul care plătește (P0) astăzi pentru achiziția unei acțiuni de la care așteaptă în viitor dividendele Dj, D2,…,Dn,.. crescătoare cu rata constantă (g).

Această rată de randament cerută de acționarii potențiali, definește constrângerea de remunerare care apasă asupra întreprinderii și-i permite să determine costul capitalurilor proprii.

COSTUL GLOBAL AL FINANȚĂRII

Combinând mijloace de finanțare diverse întreprinderea ar putea determina un cost mediu egal cu media costurilor suportate pentru diferitele resurse utilizate. Asimilarea costului global al finanțării cu costul mediu ponderat al resurselor ridică dificultăți complexe pentru că structura financiară aleasă de întreprindere poate exercita o influență asupra fiecărei resurse utilizate.

Determinarea costului mediu ponderat al finanțării

Pentru determinarea costului mediu ponderat al capitalului, se presupune, pentru început, că nu exercită nici o influență asupra costului fiecărei resurse modul de combinare a acestora.

În cazul unei întreprinderi care folosește active în suma (A), finanțate prin capitaluri proprii în suma (S) și prin îndatorare în suma (D), se va putea scrie:

Unde:

K0 – reprezintă costul mediu ponderat;

Kp – reprezintă costul capitalurilor proprii S;

Kd – reprezintă costul datoriilor D;

Prima problemă privește sistemul de ponderare utilizat. Pentru măsurarea coeficienților S/(S+D) și D/(S+D) trebuie să se folosească valoarea contabilă a capitalurilor proprii și a datoriilor astfel cum apar ele în bilanț. Se pot utiliza și alte metode de evaluare și, mai ales, să se ia în calcul valoarea de piață a titlurilor emise de întreprindere. În cadrul general adoptat de teoria deciziei financiare, este evidentă referirea la valoarea capitalurilor proprii și a datoriilor pe piață, care este soluția cea mai bună. De aceea, (S) ar trebui să reprezinte capitalizarea acțiunilor întreprinderii pe piețele financiare, iar (D) capitalizarea tuturor titlurilor reprezentând datorii, de asemenea pe aceste piețe.

Contabilitatea impune evaluarea după costul istoric pentru active. Se iau în calcul numai datoriile cu caracter financiar, excluzându-se din analiză datoriile de exploatare.

CORELAȚIA DINTRE STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII ȘI COSTUL FINANȚĂRII

Structura financiară a întreprinderii și criterii de optimizare a acesteia.

Dezvoltarea în mediul său financiar pune întreprinderea în fața unui ansamblu diversificat de mijloace financiare, a căror folosire implică intervenția pe piețe (cazul emisiunii de acțiuni, de obligațiuni sau alte categorii de titluri), și/sau contactul cu instituții specializate (bănci sau alte organisme financiare).

Pentru teoria deciziei financiare, dezvoltarea pune întreprinderii problema unei combinări a mijloacelor de finanțare, adică alegerea unei structuri financiare, în acest context, structura financiară a întreprinderii se analizează ca fiind configurația pasivului din bilanț, sau ca o combinare a resurselor acumulate la o anumită dată.

Structura financiară poate fi caracterizată cu ajutorul ratelor relative la compoziția pasivelor.

De exemplu, se pot distinge în cadrul pasivului P, următoarele:

S, capitalurile proprii;

D1, datoriile pe termen lung;

Dse, datoriile pe termen scurt pentru activitatea de exploatare;

Dsa, datoriile pe termen scurt din afara exploatării.

Se poate caracteriza structura financiară cu ajutorul ratelor P1, P2, P3, P4 astfel încât:

P1+P2+P3+P4 = 1

unde:

Problema structurii financiare este abordată pe baza unei delimitări globale între ansamblul datoriilor (D) și capitalurile proprii (S). Rata D/S este un indicator sintetic care exprimă raportul între fondurile împrumutate și fondurile proprii, în aceste condiții, problema structurii financiare se reduce la alegerea combinației datorii/capitaluri proprii cea mai avantajoasă pentru întreprindere.

În general, structura financiară optimă este aceea care corespunde unei combinări a resurselor astfel încât să se minimizeze costul capitalului. Alte criterii care sunt deopotrivă luate în seamă, se pot menționa și autonomia întreprinderii, menținerea îndatorării la un nivel corelat cu riscurile financiare pe care conducătorii înțeleg să și le asume, asigurarea unei flexibilități care să permită o îndatorare adițională dacă va fi nevoie, timpul necesar obținerii resurselor de finanțare.

Teoriile referitoare la influența structurii financiare a întreprinderii asupra costului finanțării

Enunțarea teoriilor

Discuțiile teoretice relative la structura financiară vizează îndeosebi determinarea unei combinări a resurselor (și mai ales o combinare între capitaluri proprii și datorii) care să minimizeze costul finanțării și care să permită ajungerea la o structură financiară optimă. Această problemă găsește în teoria financiară trei tipuri de răspunsuri.

După teoria beneficiului net (net income), fiecare sursă de finanțare antrenează un cost specific, independent de structura financiară globală a întreprinderii. Aceasta nu suportă deci decât costurile de finanțare explicite. În aceste condiții, dacă diferitele resurse accesibile implică costuri inegale, întreprinderea va trebui să caute să maximizeze partea resurselor cu cost mai redus, pentru a reduce costul global al finanțării sale. în aceste condiții nu există structură financiară optimă decât dacă finanțarea este integral asigurată prin resursele cele mai puțin oneroase. Chiar dacă întreprinderea nu reușește o asemenea situație limită, ea ar putea să adopte un comportament tinzând spre optim, mărind prin toate măsurile posibile partea resurselor cu cost redus.

Contrar acestui prim curent prezentat, teoria beneficiului din exploatare (net operating income) contestă existența unei structuri financiare optime. Această teorie, ilustrată mai ales de F. Modigliani și M. Miller, căuta de fapt să arate neutralitatea structurii financiare, considerând că aceasta nu exercită nici o influență asupra costului finanțării, că toate combinațiile posibile ale resurselor financiare determină un cost global identic și că cercetarea pentru găsirea unei structuri financiare optime ar fi zadarnică.

Există însă și o altă teorie care caută să stabilească un compromis între cele două teorii prezentate. Această poziție este exprimată de teoria clasică a structurii financiare care identifică relații diferențiate între costul global al finanțării și structura financiară, în funcție de rata îndatorării atinsă de întreprindere.

Din acesta perspectivă, s-ar putea verifica teoria beneficiului net pentru niveluri ridicate sau scăzute ale îndatorării. Pentru o îndatorare scăzută, costul datoriilor e favorabil și întreprinderea poate să reducă astfel costul finanțării sale, recurgând mai mult la împrumuturi. Pentru o îndatorare ridicată, costul datoriei devine defavorabil și întreprinderea poate spera să reducă din costul finanțării sale, apelând la capitaluri proprii. Dar, pentru niveluri de îndatorare intermediare, structura financiară ar fi relativ neutră, conform concluziilor teoriei beneficiului din exploatare.

Teoria beneficiului net (net income)

Pentru teoria beneficiului net, costul datoriilor (Kd) și costul capitalurilor proprii (Ks) nu se schimbă atunci când, rata îndatorării (L = D/S) variază.

Dacă avem Ks ≠ Kd comportamentul rațional va consta în creșterea părții resurselor mai puțin costisitoare în finanțare. Se observă frecvent că mărimea (Kd) e inferioară mărimii (Ks) din cauza posibilității deducerii din rezultate a cheltuielilor financiare determinate de îndatorare, înaintea impozitării profitului, în aceste condiții, (K0) apare ca o funcție descrescătoare a mărimii (L).

O asemenea analiză poate fi prezentată ca o simplă prelungire a metodelor de calculare a costului mediu ponderat, în care se folosește relația:

Dacă L = D/S rezultă:

Cu (Kd) și (Ks) constante, (Kg) va constitui deci o funcție descrescătoare de (L), atunci când Kd < Ks.

Particularitatea acestei analize rezidă în ipoteza invariabilității pentru (Ks) și (Kd). O asemenea invariabilitate semnifică de fapt că, cei care oferă fonduri nu au nici o reacție atunci când structura financiară variază și nu-și modifică deloc cerințele lor în funcție de aceste schimbări. Astfel, o majorare a îndatorării, care sporește în mod normal riscul financiar perceput de partenerii întreprinderii, nu se regăsește într-o cerere a acestora de remunerare suplimentară și, pentru întreprindere, în reducerea posibilităților de finanțare.

Invers, o micșorare a îndatorării ar trebui să permită întreprinderii ameliorarea imaginii sale în ochii furnizorilor de capitaluri și să obțină astfel, finanțări mai puțin oneroase. Dar o asemenea relație nu este luată în calcul dacă se presupun (Ks) și (Kd) ca fiind mărimi independente față de structura financiară.

Recurgerea la această ipoteză apare deci ca un punct slab al teoriei beneficiului net. Acesta nu recunoaște deci modificarea riscului financiar suportat de întreprindere atunci când ea caută să obțină mai mult, plecând de la efectul modificării structurii financiare.

Teoria beneficiului net afirmă că, costul pentru capitalurile proprii (sau rata de capitalizare a beneficiului net) rămâne constant atunci când (L) (raportul datorii-capitaluri proprii) variază. Se admite prin aceasta că piața reacționează numai la variația beneficiului net (de unde numele teoriei), fără a se preocupa de combinarea finanțărilor utilizate.

Teoria beneficiului din exploatare (net operating income)

Pentru teoria beneficiului din exploatare, costul capitalurilor proprii (Ks) (sau rata de capitalizare a beneficiului net), trebuie din contră, să fie considerat ca o mărime care variază în funcție de riscul financiar, pe care piața îl asociază gradului de îndatorare a întreprinderii.

Se consideră că în evaluarea unei întreprinderi trebuie avut în vedere numai beneficiul din exploatare și nu beneficiul care rezultă după luarea în calcul și a veniturilor și cheltuielilor financiare, întrucât cheltuielile financiare sunt determinate și de costul datoriilor. Se semnifică astfel că:

valoarea globală a întreprinderii e independentă de structura sa financiară, chiar atunci când valoarea acțiunilor și obligațiunilor este în funcție de structura financiară;

costul global al capitalului e independent de structura financiară.

Această teorie consideră că nu se poate ajunge la o structură optimă a finanțării, care să minimizeze costul global și să maximizeze valoarea întreprinderii.

Dacă mărimea Kd = Kd(L) și dacă mărimea Ks = KS(L) atunci în ceea ce privește valoarea întreprinderii: V0 = Vs + Vd unde,

V0 = constant

VS = VS(L)

Vd = Vd(L)

Egalitatea nu poate fi acceptată decât dacă, pentru orice variație L, variația mărimii Vs este exact compensată de variația mărimii Vd în sens invers.

Pentru orice variație a structurii financiare, va avea:

ΔVS = -ΔVd => ΔVs+ΔVd = ΔV0 = 0

În aceste condiții, (V0) fiind total independent de (L), nu există după teoria beneficiului din exploatare, o combinare optimă a finanțării care să maximizeze valoarea întreprinderii și care să minimizeze costul finanțării sale.

Pentru a înlătura aparentul paradox conținut în afirmația invariației costului global al finanțării, teoria beneficiului din exploatare nu poate să găsească decât următoarea soluție: trebuie să admită că piața capitalizează valoarea întreprinderii ca un tot și în consecință repartiția între datorii și capitaluri proprii este fără importanță. O creștere a îndatorării, presupusă mai puțin scumpă, este exact compensată de creșterea ratei de capitalizare a capitalurilor proprii (Ks). Astfel, media ponderată între (Kd) și (Ks) rămâne neschimbată, indiferent de nivelul îndatorării.

În aceste condiții, nivelul îndatorării și structura financiară nu au efectiv nici o incidență asupra costului finanțării. Nu există combinație între capitalurile proprii și datorii care maximizează valoarea întreprinderii și nu există structură financiară optimă.

Orice modificare intervenită în structura financiară a întreprinderii va antrena, pentru costul capitalurilor proprii și datoriilor, evoluții contradictorii care tind să se neutralizeze reciproc. Astfel, dacă întreprinderea vrea să beneficieze din jocul modificării structurii mărind partea datoriilor (considerate mai puțin costisitoare) în finanțarea sa, scăderea așteptată a costului va fi complet neutralizată de evoluția costului pentru capitalurile proprii. De fapt, analizând majorarea îndatorării ca o agravare a riscului pentru întreprindere, acționarii vor tinde să ceară o rată a randamentului mai ridicată pentru participarea lor cu fonduri în întreprindere.

Teoria "clasică" a structurii financiare a întreprinderii

Teoria "tradițională" datorează această denumire mai multor rațiuni, în primul rând, ea beneficiază de o anterioritate istorică asupra analizelor inspirate de punctele de vedere ale teoriei "beneficiului net" sau ale teoriei "beneficiului din exploatare", în al doilea rând, ea poate pretinde că reprezintă punctul de vedere cel mai apropiat de observațiile empirice.

Această teorie se opune mai întâi teoriei beneficiului net prin aceea că asociază creșterii părții datoriilor, perceperea unui risc financiar sporit de către furnizorii de fonduri, deci ține cont de influența structurii financiare asupra costului specific al fiecărei resurse.

Această teorie se diferențiază pe de altă parte, de teoria Modigliani – Miller, prin faptul că exclude ideea compensării totale între variația costului capitalurilor proprii și variația costului datoriilor și contestă deci teoria neutralității structurii financiare avansată de Modigliani-Miller.

a) Comportamentul împrumutatorilor. Pentru teoria clasică, povara îndatorării întreprinderii, măsurată prin creșterea ratei L = D/S determină pe împrumutători să sporească exigențele lor, ceea ce ar majora costul datoriilor întreprinderii.

În general, costul datoriilor (Kd) e presupus a se schimba după valoarea (L) în două etape (a se vedea graficul care urmează):

Pentru 0 < L < L1, adică pentru mărimi moderate ale îndatorării, (Kd) ar rămâne stabil.

Pentru L > L1, împrumutătorii percep o agravare a riscului financiar și cer o remunerare crescută. În aceste condiții (L1) apare ca o mărime definind nu atât un nivel-limită al îndatorării, cât un "prag" definind ascensiunea întreprinderii la un nou "palier de risc".

în aceste condiții funcția Kd = Kd(L) ar putea fi reprezentată astfel:

b) Comportamentul acționarilor. Teoria tradițională propune pentru comportamentul acționarilor o analiză apropiată de aceea făcută atitudinii împrumutatorilor.

Acționarii întreprinderii ar reacționa la creșterea lui (L) printr-o ridicare a ratei de remunerare, adică a costului capitalurilor proprii.

După o primă formulare, costul capitalurilor proprii are variații identice celor pe care le cunoaște costul datoriilor. Funcția KS = KS(L) ar fi deci constantă pentru toate valorile (L) inferioare unui prag determinat (L2). Depășirea lui (L2) ar antrena o creștere pentru (KS). În aceste condiții funcția KS = KS(L) ar putea fi reprezentată astfel:

După o a doua formulare, (Ks) ar fi o funcție care devine crescătoare după o mică creștere a lui (L) (și nu după o creștere mai mare, după cum reiese din figura precedentă).

Orientarea convexității curbei reprezentative pentru (Ks) va indica creșterea accelerată a costului capitalurilor proprii în măsura în care partea îndatorării sporește în finanțarea întreprinderii, după cum se vede în figura următoare:

A treia formulare: funcția costului capitalurilor proprii cunoaște trei zone de variație:

Pentru 0 < L < L2, corespunzând nivelurilor moderate de îndatorare, (Ks) ar rămâne constant. Astfel K'S(L) = 0.

Pentru L2 < L < L, acționarii ar începe să reacționeze la o creștere a îndatorării și ar cere o remunerare crescătoare cu o rată constantă. Am avea K'S(L) = a, cu a>0.

Pentru L > L'2, acționarii, considerând că un prag critic a fost deja trecut, vor crește fără încetare exigențele în măsura în care (L) se ridică. Atunci K'S=K'S(L) cu K"S(L) mai mare decât zero.

c) Evoluția costului global al finanțării. După analiza variațiilor costului capitalurilor proprii și a datoriilor atunci când (L) crește, teoria clasică analizează relația dintre diferitele combinații de finanțare posibile și costul global al finanțării pentru întreprindere.

Am putea reprezenta după cum urmează funcția costului global al finanțării pentru întreprindere:

Forma atribuită curbei reprezentative pentru K0 = K0(L) permite sa se formuleze concluziile următoare:

1) Pentru 0 < L < L1, (Ks) și (Kd) rămân constante, (KS) fiind superior lui (Kd), întreprinderea poate să beneficieze de un efect al modificării structurii, crescând îndatorarea sa. în aceste condiții, (K0) este o funcție descrescătoare de (L).

2) Pentru L > L1, (K0) va cunoaște mai multe domenii de variație. Pornind de la (L1) costul capitalurilor proprii cunoaște o creștere accelerată. O creștere a lui (L) va produce deci două efecte contradictorii asupra costului global al capitalurilor (K0).

Pe de o parte, (Ks) e crescător și tinde să determine creșterea lui (K0). Dar pe de altă parte, (K1) rămâne constant atâta timp cât L < L2- De asemenea avem Kd < KS.

în aceste condiții, efectul structurii va exercita o presiune de scădere a costului global (K0), dar cu o influență contradictorie după cum sunt valorile lui (L) și (L*).

a) într-o prima fază, pentru valori L1<L<L*, influența efectului structurii o depășește pe cea exercitată de creșterea capitalurilor proprii. Costul global va continua să scadă, dar într-un mod din ce în ce mai lent.

K0(L) = K0 cu: K'0(L)<0 și K"0(L)<0.

Pentru L=L*, cele două influențe asupra lui (K0) se vor neutraliza și vor permite să se obțină un cost minim al capitalului.

Pentru L>L*,costul global al finanțării se va ridica cu rația (L).

Începând cu (L2), această creștere pentru (K0) va exprima o creștere pentru (Kd) și (KS). Toți furnizorii de fonduri estimează că ridicarea nivelului îndatorării întreprinderii ridică riscul financiar. Vor spori propriile exigențe de randament și aceasta se va regăsi în creșterea costului global al finanțării întreprinderii.

Această prezentare a funcției costului global al capitalului permite să se definească o structură financiară optimă atunci când L = L*, exprimând combinația între capitaluri proprii și datorii pentru care costul finanțării este minim.

Dacă se va adopta reprezentarea costului capitalurilor proprii printr-un grafic care devine crescător după o ușoară creștere a lui (L), se va obține rezultate sensibil diferite față de construcția funcției costului global din situația precedentă. Curba reprezentativă a costului total nu mai permite să se evidențieze un optim într-un punct corespunzând unei valori definite a lui (L).

În schimb ea permite să se obțină o "zonă optimă" corespunzând unui palier al costului global minim.

De fapt, având în vedere această analiză, curba costului capitalurilor proprii suferă variații diferențiate pe trei intervale.

Când L<L2, (Ks) este constant. Datorită acestui fapt, dacă (L) crește, efectul structurii se exercită, antrenând diminuarea costului global al capitalului întrucât (Kd) este inferior lui (KS) pe tot acest interval.

Când L2<L<L'2, (KS) este crescător cu o rată moderată, în acest caz, creșterea pentru (KS) poate fi neutralizată de efectul structurii pentru toate valorile (L) pe acest interval. (K0) rămâne constant, datorită compensării între reducerea capitalurilor proprii și reducerea costului legat de apelul crescut la datorii, care sunt mai puțin oneroase.

Când L > L'2, are loc creșterea accelerată a lui (KS), apoi a lui (Kd) care antrenează o ridicare pentru (K0).

Reprezentarea K0 = K0(l) printr-o curbă în formă de "U" definește nu numai o combinație optimă, dar și o zonă de finanțare optimă (zona L2 – L'2 din figura următoare).

d) Concluziile teoriei clasice. Această teorie afirmă (și ține să ilustreze) existența unei structuri optime a finanțării, chiar dacă susținătorii acestei teorii diferă între ei atunci când se cere să se precizeze forma curbei costului global al capitalului.

Pentru această structură financiară optimă, costul global al capitalului sau costul mediu ponderat al capitalului este minim.

Pe de altă parte, pentru această structură optimă, costul marginal al datoriilor tinde să egalizeze costul marginal real al capitalurilor proprii, în general, pentru niveluri de îndatorare inferioare acestui optim, costul marginal real al datoriilor tinde să depășească pe cel al capitalurilor proprii, în măsura în care urcarea riscurilor financiare va antrena o creștere rapidă a costurilor explicite și implicite ale îndatorării.

CONCLUZII PRIVIND TEORIILE REFERITOARE LA INFLUENȚA STRUCTURII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII ASUPRA COSTULUI FINANȚĂRII

Din toată analiza structurii financiare se sugerează că întreprinderea poate, în practică, să exercite o influență asupra costului finanțării sale, datorită unei acțiuni asupra structurii sale financiare.

în pofida caracterului uneori abstract și uneori "irealist" al diferitelor sale dezvoltări, această teorie furnizează scheme analitice de referință, esențiale pentru elaborarea, aplicarea și înțelegerea politicii financiare a întreprinderii și mai ales pentru politica sa de investiții.

Pentru întreprinderile românești nu a existat preocupare în ceea ce privește costul finanțării. Atâta timp cât proprietarul era unul singur, respectiv statul, nu putea să existe preocuparea de a plasa capitalul într-o întreprindere sau alta astfel încât fructificarea să fie cât mai bună. Capitalul propriu al întreprinderilor era capital de stat, iar băncile care puteau să împrumute întreprinderile erau de asemenea proprietate de stat. Alocarea capitalului se făcea după criterii care nu exprimau, în primul rând, confruntarea între producători, pe de o parte și investitorii financiari, pe de altă parte.

Aspectele nefavorabile se păstrează în continuare în condițiile când multe societăți comerciale, îndeosebi marile întreprinderi, sunt cu capital de stat în cea mai mare parte.

Au apărut însă unele aspecte caracteristice pentru perioada actuală pe care o parcurge economia noastră. Știm că în general costul pentru capitalurile proprii trebuie să fie mai mare decât costul datoriilor, dar deocamdată lucrurile stau invers. Pentru multe din marile întreprinderi capitalul propriu este al statului, care nu poate să emită pretenții de rentabilitate pentru capitalurile sale, întrucât el nu are posibilitatea de a alege între mai multe întreprinderi, el este în fostele întreprinderi ale statului. Statul va primi dividende conform rezultatelor întreprinderilor. Dar capitalul întreprinderilor este și capital împrumutat de la bănci. Dobânda pentru împrumuturile bancare este mult mai ridicată decât rentabilitatea capitalurilor proprii, costul pentru capitalurile împrumutate de la bănci este mult mai ridicat decât costul capitalurilor proprii care aparțin statului. Dar și băncile sunt cu capital de stat și, pe această cale, profiturile rămân în sfera proprietății de stat. în acest fel nu se stimulează preocuparea pentru eficiența economică.

Trebuie făcută privatizare efectivă, trebuie creat capitalul privat formându-se astfel o piață a capitalurilor, statul nefiind un bun acționar în întreprinderi.

Situația actuală când costul datoriilor este mai ridicat decât costul capitalurilor proprii va conduce la dezvoltarea pieței financiare a capitalurilor, pe care să circule titluri reprezentând capitaluri proprii. Se va obține astfel pentru început reducerea costului datoriilor, iar în timp se va ajunge la situația de a fi mai ridicat costul capitalurilor proprii decât costul datoriilor. Acesta este sensul evoluției, iar noi trebuie să-1 grăbim.

Într-o economie liberă, evoluată, dezvoltată, cu o piață a capitalurilor bine conturată, costul ridicat al capitalurilor are un aspect pozitiv, astfel că economia este eficientă și poate să asigure o remunerare superioară pentru deținătorii de capitaluri, după ce s-a făcut remunerarea celor care folosesc capitalurile, în primul rând sub formă de salarii.

Costul ridicat al capitalurilor este expresia eficienței economice. Dar indiferent de costul global al finanțării, un cost mai ridicat al datoriilor față de costul capitalurilor proprii exprimă ineficienta. Costul ridicat al capitalurilor împrumutate este dat de faptul că băncile au devenit societăți comerciale, fiecare urmărindu-și interesul de a obține profit, în timp ce statul, deținătorul capitalurilor proprii al multor întreprinderi, în general mari, nu are decât să se mulțumească cu profitul rămas după remunerarea datoriilor față de bănci.

ANALIZA GESTIUNII FINANCIARE A UNEI FIRME – APLICAȚIE PRACTICĂ

După cum rezultă din situația patrimonială a firmei „ALTGEN S.A.” obiectul activității îl constituie producția de bunuri de larg consum. Firma dispune de active imobilizate reprezentate prin mașini, utilaje, mijloace de transport, aparatură de birotică, etc. și active circulante: stocuri de materii prime și materiale, obiecte de inventar,producție în curs de execuție,semifabricate,produse finite, etc. toate necesare bunei desfășurări a procesului de producție.

Analiza financiară ce urmează a fi efectuată se va structura în câteva etape succesive:

1. analiza echilibrului financiar pe baza bilanțului contabil:

– un fond de rulment;

– nevoia de fond de rulment;

– trezoreria netă

2. analiza marjelor de rentabilitate (solduri intermediare de gestiune procesul economic:

– valoarea adăugată;

– rezultatul exploatării;

– rezultatul curent;

– rezultatul net al exercițiului.

3. diagnosticul firmei:

– rentabilitatea economică și financiară;

– diagnosticul rentabilității economice, financiare, de faliment.

Drept surse de date pentru analiza financiară se vor folosi următoarele documente:

1. bilanțul contabil al firmei;

2. contul de profit și pierdere;

3. anexele la bilanț (situația activelor imobilizate în valoare brută și amortizările înregistrate pentru acestea ).

Deci, analiza financiară ce urmează a fi realizată își propune să evidențieze următoarele aspecte:

1. modalitatea de realizare a echilibrului financiar pe termen lung și pe termen scurt-analiză pe bază de bilanț contabil

2. stabilirea treptelor de acumulare bănească numerică și marjele de rentabilitate sau soldurile intermediare de gestiune – analiză pe baza contului de profit și pierdere.

ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR PE BAZA BILANȚULUI CONTABIL

Bilanțul contabil constituie documentul principal care stă la baza evaluării patrimoniale a întreprinderii, existând trei abordări diferite ale acestuia, și anume:

1. abordare patrimonială;

2. abordare financiară;

3. abordare funcțională.

Bilanțul patrimonial este anexat la acest proiect,arătând situația patrimonială a firmei la sfârșitul unui exercițiu financiar.

Pentru acest tip de bilanț se calculează un singur indicator :

Activul Net Contabil (ANC) = total activ – total datorii.

sau:

Situația netă=total activ-total datorii=capital propriu – subvenții – provizioane.

Luând în calcul datele disponibile obținem următoarele rezultate:

2001:

ANC=559.002-628.517=-69.515 SAU : SN=-69.515-0-0=-69.515.

2002:

ANC=1.822.750-1.792.750=30.000 SAU: SN=30.000-0-0=30.000

Rezultatele obținute indică o ANC negativă în anul 2001 și una pozitivă în anul 2002.

Acest fapt pune în evidență o situație prefalimentară în anii precedenți, situație ce a fost depășită de firmă în exercițiul încheiat,lucru care atestă o gestiune economică sănătoasă care a reușit să acopere pierderea din anii precedenți și de a obține un profit de 145.295.000lei care poate fi investit în vederea maximizării profiturilor viitoare.

BILANȚUL FINANCIAR:

NEVOI: 2001:2002:

1.Nevoi permanente:

Active imobilizate (>1an):

Imobilizări corporale1738 956

Imobilizări necorporale16653221222

Imobilizări financiare00

2.Nevoi temporare:

Active circulante (<1an):

Stocuri820061286578

Creanțe 454825276621

Titluri de plasament10028951

Disponibilități36788422

TOTAL ACTIV:5590021822750

RESURSE PROPRII:

1. Resurse permanente:2001:2002:

capital social100025000

rezerve 0 5000

profitul nerepartizat -705150

provizioane pentru riscuri și chelt (.1an)00

datorii financiare (.1an)

2. Resurse temporare:

furnizori157479517483

datorii către salariați3000001100267

datorii către bugetul de stat 171038 175000

datorii bancare (<1an)0 0

TOTAL PASIV: 5590021822750.

Pe baza bilanțului financiar se analizează

Lichiditatea – exigibilitatea > 1 an a firmei.

În continuare se calculează următorii indicatori:

1

FOND DE RULMENT (FR) = capital permanent-nevoi permanente

sau:

FR=nevoi temporare (activ circulant net < 1 an) – datorii pe termen scurt;

2001:

Capital permanent = 1000-25146-45369=-69.515;

nevoi permanente = 18.391;

FR=-69515-18391=-87.906;

FR=540611-628517=-87.906.

2002:

FR=30000-222178=-192.178;

FR=1600572-1792750=-192.178.

FR la sfârșitul a două exerciții consecutive are valori negative, respectiv –87.906 și –192.178.

Aceste valori arată o situație de dezechilibru financiar datorată absorbției unei părți din resursele temporare pentru finanțarea activelor imobilizate contrar principiului financiar conform căruia nevoilor permanente trebuie să li se aloce resurse permanente.

FR PROPRIU = capital propriu – imobilizări nete;

Anul 2001:

FRP =-69515-18391=-87.906;

Anul 2002;

FRP=30000-222178=-192.178;

FRP are,de asemenea, valori negative pentru ambele exerciții financiare, fapt care relevă o insuficiență de capitaluri proprii în raport cu imobilizările nete.

FR străin=FR NET – FRP.

2001:FRS=-69515+69515=0

2002:FRS=-192178+192178=0.

FRS = 0, fapt care arată că firma „ALTGEN”S.A. nu are datorii pe termen lung, fapt, care-i poate asigura un echilibru pe termen lung.

Nevoia de FR = nevoi temporare – resurse temporare.

2001: NFR = (540611-2416-1264-100)-628517 = -91.686;

2002: NFR = (1600572-1782-223-6417-28951)-1792750 =-229.551;

NFR(2001) = -91.686 și NFR(2002) = -229.551,ambele având valori negative, semnifică un surplus de resurse temporare în raport cu necesitățile existente,rezultat ce poate fi apreciat ca unul pozitiv dacă este datorat accelerării vitezei de rotație a mijloacelor circulante sau a angajării unității a unor datorii pe termen scurt cu scadențe mai mari.

Trezoreria Netă = FR net – NFR.

2001: TN=-87906+91686=+3.780

2002: TN=-192178+229551=+37.373

TN ia valori pozitive în ambele exerciții,fiind rezultatul desfășurării de către firma analizată a unei activități eficiente prezentând un excedent de trezorerie care se află în casieria unității și conturile bancare sub forma de disponibilități. În acest caz firma dispune de o autonomie pe termen scurt.

FR Net = NFR + TN.

2001:FRN=-91686+3780=-87.906;

2002:FRN=-229551+37373=-192.178;

Din aceasta ultima relație rezultă că principala componentă a echilibrului financiar a unității o reprezintă Nevoia de Fond de Rulment a cărui valoare depinde de Cifra de Afaceri a firmei, astfel putând fi previzionată politica financiară de către conducerii firmei.

BILANȚUL FUNCȚIONAL:

Nevoia de Fond de Rulment Total = Nevoia de FR de Exploatare + Nevoia de FR în Afara Exploatării.

NFR de Expl. = nevoi ciclice de expl.- alocări ciclice de expl.;

NFR în Afara Expl. = nevoi ciclice în afara expl. – resurse ciclice în afara expl.;

Trezoreria Netă= FR net Global – NFRT;

FRNG = AIE + AIAE – PPR – Datorii >1 an;

2001:

NFRE=(71647+411175)-(157479)=482822-157479=325.343

NFRAE= 37738-471038=-433.300

NFRT=325343+(-433300)=-107.957;

FRNG=(2345+19700)- 3656=18.389;

TN=18389-(-107957)=126.346;

NFRE = 325.343 > 0, există un surplus de nevoi temporare în raport cu resursele temporare. Un asemenea rezultat se poate aprecia ca fiind normal atâta vreme cât acesta este rezultatul unei politici de investiție privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare.

NFRAE = -433.300 < 0, există un surplus de resurse temporare în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante;

NFRT = -107.957 < 0, se apreciază prin prisma componentelor sale ca fiind o situație negativă generată de absorbția unei părți din resurse pentru finanțarea activelor imobilizate;

TN = 126.346 > 0, rezultă că FRNG acoperă nevoile existente, există un echilibru financiar.

2002:

NFRE=(144412+210913)-(517483)=-162.158;

NFRAE=65708-1275267=-1.209.559;

NFRT=-162158+(-1209559)=-1.371.717;

FRNG=(2345+227352)-7519=222.178;

TN=222178-(-1371717)=1.593.895;

NFRE = -162.158 < 0, acest fapt semnifică un surplus de resurse temporare în raport cu nevoile corespunzătoare. Un asemenea rezultat se apreciază ca unul pozitiv atâta timp cât este rezultatul accelerării vitezei de rotație a mijloacelor circulante sau este rezultatul angajării de către firmă a unor datorii pe termen scurt;

NFRAE = -1.209.559 < 0, un surplus de resurse temporare în raport cu necesitățile existente;

NFRT = -1.371.717 < 0 – existența surplusului de resurse;

TN = 1.593.895 > 0, FRNG acoperă NFRT, există un echilibru financiar, adică firma analizată desfășoară o activitate eficientă.

ANALIZA FINANCIARĂ PE BAZA CONTULUI DE PROFIT ȘI PIERDERE.

În cadrul acestei analize se studiază veniturile și cheltuielile pe cele trei domenii de activitate: de exploatare; financiară; excepțională, și soldurile intermediare de gestiune.

Determinarea indicatorilor se face după următoarele relații,începând cu cel mai cuprinzător până la cel mai sintetic,astfel:

Marja Comercială(adaosul comercial) = venituri din vânzări de mărfuri-costul mărfurilor vândute.

2001:

MJ=278143-278559=-416mii lei <0,aceasta valoare arată că există o insuficiență în activitatea comercială a unității, adică veniturile nu acoperă cheltuielile în ceea ce privește vânzarea de mărfuri.

2002:

MJ = 814603 – 779674 = +34.929 mii lei > 0, există un excedent privind vânzarea de mărfuri în raport cu costul acestora, adică firma obține profit din activitatea comercială desfășurată.

Producția Exercițiului = + producția vândută

+ producția stocată

+ producția imobilizată

– variația stocurilor.

2001:

PE=537907+67239+106-0=605.252 mii lei >0

2002:

PE=6208051+2931089+500465=9.639.605mii lei>0

Producția exercițiului caracterizează activitatea de producție a unității: ceea ce întreprinderea a fabricat și a vândut, ceea ce ea a fabricat și a rămas în stoc (producția stocată),precum și ceea ce ea a fabricat pentru ea însăși (producția imobilizată). Calculele efectuate arată că PE a crescut de 14,93 ori, dar interpretarea acestui indicator se poate face numai în comparație cu rata inflației din aceeași perioadă.

Valoarea Adăugată = + marja comercială

+ producția exercițiului

– consumul extern

2001:

VA= -416+605252-240830-136384=227.622mii lei >0

2002:

VA=34929+9639605-2924050-5180762=1.569.722mii lei>0

Conform calculelor făcute VA a înregistrat valori pozitive la sfârșitul ambelor exerciții, lucru care poate însemna creșterea vânzărilor sau aprovizionări mai puțin importante (sau mai puțin scumpe). Se poate calcula rata de variație a VA în raport cu exercițiul precedent:

Rva= ,aceasta reprezintă rata de creștere a întreprinderii.

EBE sau IBE = + valoarea adăugată

+ subvenții de exploatare

– impozite, taxe

– cheltuieli cu personalul

2001:

EBE= 227622+ 0- 1817- 199498=26.307mii lei>0

2002:

EBE= 1569722+ 0 – 95559- 1013544=460.619 mii lei >0

Valorile pozitive ale EBE arată că firma analizată dispune de resurse financiare necesare menținerii sale sau creșterii acesteia. Existența EBE demonstrează performanța economică a unității, independența politicii financiare, a politicii de investiție și a celei de dividend.

Rezultatul din exploatare = +EBE

+ reluări asupra provizioanelor

+ alte venituri din exploatare

– IBE

– provizioane calculate

– alte cheltuieli din exploatare.

2001:

RE=26307+0+106-0-3056-7503=15.854 mii lei >0

2002:

RE=460619+0+714-0-5703-197594=258.036mii lei>0

Datele de mai sus arată că „ALTGEN S.A.” obține profit din activitatea de exploatare exprimând rentabilitatea activității curente rezultată din deducerea tuturor cheltuielilor din veniturile de exploatare.

Rezultatul Curent = +RE

+ venituri financiare

– pierdere din exploatare

– cheltuieli financiare.

2001:

RC = 15854+647-0-60763=-44.262 mii lei <0

2002:

RC = 258036+10818-0-123559=+145.295mii lei>0

RC din anul 2001 ia valori negative cu toate că firma a obținut profit din activitatea de exploatare, fapt care arată,prin analiza contului de profit, că unitatea a înregistrat pierderi în activitatea financiară.

RC în anul 2002 înregistrează o valoare pozitivă,dar totuși are o valoare mai mică decât RE lucru datorat faptului că firma și în acest exercițiu înregistrează pierdere din activitatea sa financiară,pierdere datorată în special cheltuielilor privind sconturile acordate.

Rezultatul Net = +RC

+ venituri excepționale

– cheltuieli excepționale.

2001:

RN = -44262+0-1107=-45.369mii lei <0

2002:

RN = 145295+0-0= 145.295 mii lei>0

RN în 2001 înregistrează o valoare negativă, chiar mai mare decât RE și RC datorită unor cheltuieli excepționale legate de operațiile de gestiune, de capital, precum și cheltuielile excepționale privind amortizările și provizioanele.

RN în exercițiul financiar 2002 ia valori pozitive,RN=RC, adică unitatea n-a avut venituri sau cheltuieli excepționale.

Creșterea valorii RN de la un exercițiu la altul demonstrează faptul că unitatea s-a redresat din punct de vedere economic.

CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE:

Reflectă potențialul financiar degajat de activitatea rentabilă a unei întreprinderi la sfârșitul unui exercițiu financiar destinată să remunereze capitalurile proprii prin dividende și investiții de menținere și înlocuire, precum și cele noi (de dezvoltare).

CAF se poate calcula prin două metode:

metode deductivă;

metoda adițională;

Aceste metode sunt puse în evidență prin structura contului de profit și pierdere.

Metoda deductivă:

CAF se calculează ca o diferență între venituri incasabile și cheltuieli plătibile, ca punct de plecare se ia EBE .

CAF = (ven. Incasabile – ven. din cesiuni)- chelt. Plătibile;

CAF = EBE + (alte ven. Incasabile(exclusiv cele din cesiuni) – alte chelt. Plătibile);

2001:2002:

CAF = +EBE 26307460619

+ alte ven din exploatare 106714

– alte chelt. din exploatare 7503197594

+ ven. Financiare (a) 647 10818

– chelt. financiare (b) 60763123599

+ ven. Excepționale (c) 00

– chelt. excepționale (d). 1107 0

a = fără reluări asupra provizioanelor;

b = fără amortizări și provizioane calculate;

c = fără ven. din cesiunea elementelor de activ;

fără cote părți din subvenții virate asupra rezultatului;

fără reluări asupra provizioanelor excepționale;

d = fără valoarea netă contabilă a elementelor de activ cedate;

fără amortizări și provizioane calculate;

Făcând calculele corespunzătoare luând în calcul datele prezentate mai sus rezultă următoarele :

CAF în 2001 este –42.313 mii lei <0,reiese că întreprinderea analizată înregistrează plăți mai mari decât încasări și a obținut pierdere în acest an . Firma nu dispune de mijloace financiare necesare activității de menținere a potențialului productiv și nici pentru activitatea de expansiune – efectuarea de investiții. Rezultă că în exercițiul următor întreprinderea va fi nevoită să contacteze credite, acțiune care va duce inevitabil la creșterea cheltuielilor financiare a unității.

CAF în 2002 este egal cu 150.998 mii lei >0, unitatea dată dispune de un flux net de lichidități la sfârșitul exercițiului financiar, adică fluxul dintre încasări și plăți care rezultă din prezentarea contului de profit și pierdere în termeni de trezorerie. Firma dispune de mijloacele necesare activității de menținere a procesului de producție și a celei de expansiune după repartizarea profitului conform destinațiilor stabilite de acționari sau de către conducerea întreprinderii.

Metoda adițională:

CAF se determină pornind de la rezultatul net al exercițiului la care se adaugă cheltuielile calculate și se scad veniturile calculate.

CAF = + rezultatul net al exercițiului

+ valoarea netă a activelor cedate

– ven. din cedarea de active

+ chelt. calculate (provizioane, cote părți din subvențiile virate)

Se observă că valorile obținute prin metoda adițională coincid cu cele obținute prin metoda deductivă, deci interpretările acestor valori sunt similare. Pentru o analiză mai detaliată se consultă contul de profit, analizându-se sumele din fiecare cont în parte pentru a elucida cauzele care au dus la astfel de rezultate.

ANALIZA FINANCIARĂ PE BAZA TABLOULUI DE FINANȚARE:

Tabloul de finanțare permite descrierea egalității dintre fluxurile de utilizări și fluxurile de resurse pe o perioadă de gestiune, din care cauză se mai numește și tabloul utilizărilor și resurselor.

Pe baza bilanțului patrimonial disponibil se obține următorul tablou de finanțare:

Tabelul 8 Tabloul de Finanțare pentru „ALTGEN S.A.”

Pe baza tabloului de finanțare prezentat anterior se pot scrie următoarele relații de echilibru:

Total Utilizări = Total Resurse;

Utilizări = utilizări pe termen scurt (UTS) + utilizări pe termen lung (UTL);

Resurse = resurse pe termen scurt (RTS) + resurse pe termen lung (RTL);

UTS + UTL = RTS + RTL;

UTS –RTS = RTL –UTL;

Pe baza datelor obținute în tabloul de finanțare se calculează următorii indicatori:

1. Variația FR = resurse stabile – utilizări stabile.

VFR = (5703+99515) – 209490= -104.272mii lei <0

2. Variația NFRT =VFRE + VFRAE

VNFRE = utilizări de exploatare – resurse de exploatare;

VFRAE = utilizări în afara exploatării – resurse în afara exploatării;

VFRE = (144412+210913-71647-411175)-(517483-157479) =

= -127497-360004 VFRT = -487.501

VFRAE = (65708-37738)- (1275267-471038) = 27970- 804229 =

= -776.259

VNFRT = -487501 + (-776259) = -1.263.760 mii lei <0

3. Variația Trezoreriei Nete = VFR – VNFRT = VFR – (VFRE + VFRAE)

VTN = -104272 – (-1263760) = – 104272 – (-487501 – 776259) =

= 1.159.488 mii lei > 0;

Din relațiile prezentate mai sus se deduce următoarea ecuație fundamentală pentru determinarea fondului de rulment :

VFR = VNFRT + VTN = VFRE + VFRAE + VTN.

VFR = -1263760+1159488 = -104.272 mii lei <0

Din calculele prezentate anterior rezultă că întreprinderea a înregistrat o scădere a FR,lucru care se datorează faptului că:RTL<UTL echivalent cu UTS>RTS- adică întreprinderea este nevoită să-și finanțeze o parte din imobilizările stabile pe baza resurselor pe termen scurt.

ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ PATRIMONIALĂ

Analiza ratelor de structură privind activul bilanțului:

Pe baza acestor rate se reflectă,în principal, aspectele privind patrimoniul economic al unității, natura activității acesteia și mai puțin aspecte de structură financiară.

1. Rata activelor imobilizate (%) = activ imobilizat/ total activ

2001:2002:

Rai = 18391/559002= 3,3%Rai = 222178/1822750 = 12,2%

Rezultă că imobilizările au crescut cu 8,9%, adică unitatea a efectuat operații de investiții în mijloace fixe.

2. Rata imobilizărilor corporale (%) = imobilizări corporale/total activ.

2001:2002:

Ric = 16653/559002 = 3%Ric = 221222/1822750 = 12,1%

Deci, din rezultatelor obținute reiese că întreprinderea dată este una de producție,ea înregistrând creșterea, în special, a imobilizărilor corporale.

3. Rata imobilizărilor financiare (%) = imobilizări financiare/total activ.

2001:2002:

Rif =0/559002 = 0%Rif = 0/1822750 =0%

Unitatea analizată nu are imobilizări financiare, adică nu a stabilit legături și relații financiare cu alte unități, mai ales în cadrul operațiunilor de creștere externă.

4. Rata activelor circulante (%) = active circulante/total activ.

2001:2002:

Rac = 540611/559002 =96,7% Rac =1600572/1822750 =87,8%

Unitatea a înregistrat o ușoară scădere a activelor circulante în exercițiul 2002.

5. Relația de legătură între Rai și Rac: Rai + Rac = 1

2001:2002:

3,3/100+96,7/100 = 1; 12,2/100+87,8/100 = 1

6. Rata stocurilor (%) = stocuri/total activ.

2001:2002:

Rs = 82006/559002 = 14,6%; Rs = 1286578/1822750 = 70,6%;

Acest rezultat indică o creștere a stocurilor în 2002 cu 56%, creștere care se poate datora dezvoltării funcției de producție, adică creșterii productivității muncii.

După cum stocurile unei firme au mai multe componente,în continuare, se calculează Rm, Rpf, Rmf și Rpc fiind componentele Rs.

7. Rata materialelor, mat. Prime (%) = materii prime/active circulante.

2001:2002:

Rm = 71647/540611 = 13,3%; Rm = 144412/1600572 =9,0%

8. Rata producției finite (%) = producția finită activ circulante.

2001:2002:

Rpf =2956/540611 =0,5%; Rpf =590/1600572 =0,04%;

9. Rata mărfurilor (%) = mărfuri/activ circulant.

2001:2002:

Rmf = 0/540611 = 0%; Rmf = 0/1600572 = 0%;

10. Rata producției în curs (%) = producția în curs de execuție/active circulante.

2001:2002:

Rpc = 6748/540611 = 1,3%; Rpc =1136047/1600572 = 80%;

Calculele efectuate arată că ponderea cea mai mare în stocurile unității date, la sfârșitul anului 2002 o deține producția în curs de execuție datorită ciclului lung de fabricație urmată de volumul de stocuri de materii prime în valoare de doar 9%.

La sfârșitul anului 2001 unitatea dispune de o cantitate mică de active circulante, ponderea cea mai mare fiind deținută de stocul de materii prime, materiale, materiale consumabile, etc.

11. Rata creanțelor comerciale (%) = creanțe/total activ.

2001:2002:

Rcc = (411175+37738)/559002 = 80,3%; Rcc = 276621/1822750 = 15,2%;

Întreprinderea în anul 2001 are o Rcc =80,3%- adică unitatea a înregistrat un număr mare de creanțe asupra clienților săi datorită faptului nu își vinde mărfurile cu amănuntul ci prin intermediarii altor unități. Însă în anul 2002 se înregistrează o ameliorare a acestei situații prin îmbunătățirea relațiilor directe cu publicul și potențialii clienți, Rcc micșorându-se cu 65,1%.

12. Rata disponibilităților și plasamentelor (%) = (disponibilități + plasamente )/total activ.

2001:2002:

Rdp = (2416+1264+100)/559002=0,7%;

Rdp = (6417+223+1782+28951)/1822750=2,1%;

ANALIZA RATELOR DE SRUCTURĂ PENTRU PASIVUL BILANȚULUI

Ratele de structură ale pasivului bilanțului permit aprecierea politicii financiare a firmei și pun în evidență aspecte privind stabilitatea și autonomia acesteia.

Rata stabilității financiare (%) = capital permanent/total pasiv.

sau:

Rata stabilității financiare (%) = 1 – datorii pe termen scurt/total pasiv.

2001:2002:

Rsf = -69515/559002 =-12,4% Rsf =30000/1822750 = 1,6%;

Rsf = 1-628517/559002 =-12,4%; Rsf= 1-1792750/1822750=1,6%;

Valorile calculate arată o pondere foarte mică a capitalurilor permanente în totalul pasivului,dar totuși firma are o autonomie pe termen lung în ceea ce privește creditele bancare pe o perioadă mai mare de un an.

Rata autonomiei financiare globale (%) = cap. propriu/total pasiv.

2001 : 2002:

Rafg = -69515/559002 =-12,4%Rafg =30000/1822750 = 1,6%

Întreprinderea analizată are o situație proastă în ceea ce privește autonomia sa financiară, deoarece se recomandă ca Rafg>=3%.

Rata autonomiei financiare la termen (%) = cap. Propriu/cap. Permanent.

2001:2002:

Raft =-69515/(-69515) =1; Raft =30000/30000 =1;

În cazul firmei analizate capitalul propriu = capital permanent,adică unitatea nu are datorii pe termen lung sau n-a putut să obțină credite de la băncile comerciale datorită situației în care se află.

Rata îndatorării (%) = datorii pe termen lung/capital permanent.

2001:2002:

Rî =0/(-69515) = 0% ;Rî =0/30000 = 0%;

Rezultatele obținute demonstrează, încă o dată, că firma analizată nu are obligații financiare pe termen lung față de alte persoane juridice.

DIAGNOSTICUL RENTABILITĂȚII ÎNTREPRINDERII

Rentabilitatea reprezintă o dimensiune importantă a unui bilanț diagnostic financiar. Sub aspect economic profitul firmei este generat de rentabilitatea tuturor investițiilor efectuate.

Diagnosticul se realizează prin intermediul a două categorii de rate:

1. rata rentabilității economice – care măsoară eficiența mijloacelor economice și financiare alocate de întreprindere.

2. rata rentabilității financiare – care măsoară randamentul capitalurilor proprii, respectiv a plasamentelor financiare pe care acționarii le-au efectuat atunci când au cumpărat acțiunile întreprinderii în cauză.

Ratele de rentabilitate economică

Rata economică netă (%) = profit de exploatare/capitaluri investite.

Cap. Investite = active fixe +disponibilități + NFR.

2001:

cap. Investit =22047 + 2416+ 1264 + 100+(-91686) =

= -65.859 mii lei <0

Ren = 15854/(-65859) = -24,1%;

2002:

cap. Investit =229697+6417+223+1782+28951+(-229551) =

= 37.519 mii lei >0

Ren = 258036/37519 = 687,8%;

Rata economică brută (%) = EBE/cap. Investite.

2001:

Reb = 26307/(-65859) = -40,1%;

2002:

Reb = 406619/37519 =1083,8 %;

Calculele făcute arată că în 2001 firma nu era una rentabilă din punct de vedere economic, pe când în 2002 aceasta a înregistrat niveluri de rentabilitate foarte mari prin efectuarea de investiții profitabile.

Rata rentabilității financiare (%) =profit net/capital propriu.

2001:

Rf =-45369/(-69515) =65,3%;

2002:

Rf = 145295/30000 = 484,3%;

Conform rezultatelor de mai sus rezultă că întreprinderea a înregistrat un nivel de rentabilitate destul de mare în ceea ce privește plasamentele financiare pe care acționarii le-au efectuat în momentul cumpărării de acțiuni .

Ratele de rentabilitate se pot descompune în 2-3rate,de exemplu :

# R ec. = Rde structură* Rde rotație a cap. permanent.

Rec = EBE/cap. Investit =(EBE/CA)*(CA/cap. Investit).

EBE/CA – este un factor cantitativ care exprimă o marjă de acumulare;

CA/cap. Investit – este un factor calitativ care exprimă eficiența folosirii capitalurilor în activitatea de investiție;

2001:

Rec = (26307/816050)*(816050/(-65589)) =

= 0,032*(-12,44)*100 = -40,1%

2002:

Rec = (406619/7022654)*(7022654/37519) =

= 0,0579*187,176*100 = 1083,8%;

Calculele rezultate arată că:

În anul 2001 – firma a gestionat neeficient capitalurile sale în activitatea de investiție și a avut a marjă foarte mică de acumulare, respectiv capitalurile consumate;

În anul 2002 unitatea a folosit la o eficiență maximă capitalurile sale în ceea ce privește activitatea de investiție, având totuși o marjă mică de acumulare.

#Rec = (EBE/Valoarea adăugată) * (Val. adaug./Active fixe) * (Active fixe/Cap. Investite).

unde:

EBE/Valoarea adăugată – rata marjei asupra valorii adăugate;

Valoarea adăugată/Active fixe – productivitatea activelor fixe;

Active fixe/Capitaluri investite – coeficientul de investiții strategice;

2001:

Rec=(26307/227622)*(227622/22047)*(22047/(-65589))==0,116*10,324*(-0,336)*100

Rec = -40,1%;

2002:

Rec=(406619/1569722)*(1569722/229697)*(229697/37519)= =0,259*6,834*6,122*100

Rec = 1083,8%;

Conform calculelor făcute se pot trage următoarele concluzii :

2001: problema unității o constituie ineficiența acțiunilor sale în activitatea de investiție,după cum confirmă și rezultatul obținut anterior. În același timp firma a înregistrat o productivitate a activelor sale fixe;

2002: creșterea accentuată a rentabilității se datorează, în special, unor investiții profitabile pe când productivitatea activelor fixe ale firmei a scăzut cu 3,5% față de valoarea din anul precedent.

#Rfin(%) = Profit net/Cap. propriu = (Profit net/CA) * (CA/Capital propriu).

unde:

Profit net/CA = rata marjei nete;

CA/Capital propriu = rotația capitalului propriu prin cifra de afaceri;

2001:

Rfin = ((-45369)/816050)*(816050/(-69515)) =

= -0,0556*(-11,74)*100 = 65,3%;

2002:

Rfin = (145295/7022654)*(7022654/30000) =

= 0,0207*234,0885*100 = 484,3% ;

Rezultatele obținute pot fi interpretate astfel:

2001: – se înregistrează valori negative ale marjei nete și rotației capitalului propriu,acesta din urmă având o valoare foarte mică datorită randamentului scăzut al capitalului.

2002: – există o rată foarte mică a marjei nete,chiar mai mică decât cea din 2001, pe când rotația capitalurilor propriu prin CA înregistrează o valoare foarte mare.

# Rfin (%) = Profit net/Cap Propriu = (Profit net/CA) * (CA/Cap Investite) * (cap inv./cap pr).

unde:

Profit net/CA – rata marjei nete;

CA/Capitaluri investite – rotația capitalurilor investite;

Cap. Investite/Cap. Proprii – exprimă sructura capitalului;

2001:

Rfin=((-45369)/816050)*(816050/(-65589))*((-65589)/(-69515))=-0,055*(-12,44)*0,943*

Rfin = 65,3%;

2002:

Rfin =(145295/7022654)*(7022654/37519)*(37519/30000)=

= 0,0207*187,18*1,251*100

Rfin = 484,3%;

Analizând rezultatele de mai sus se afirmă concluziile trase mai sus, și anume:

2001: – problema firmei constă în efectuarea unor investiții ineficiente cu atât mai mult cu cât valoarea capitalurilor investite este aproape egală cu cea a capitalurilor proprii.

2002: – creșterea rentabilității se datorează unor investiții profitabile; valoarea capitalurilor investite a crescut și chiar a depășit-o pe cea a capitalurilor proprii.

În concluzie, se poate spune că firma „ALTGEN S.A.” în 2001 a avut o situație prefalimentară înregistrând aproape toți indicatorii în valoare negativă. Totuși, în exercițiul financiar 2002 unitatea s-a redresat din punct de vedere economic și financiar înregistrând rezultate, se poate spune, excepționale în diagnosticarea rentabilității sale, luând în calcul situația din exercițiul anterior.