Gestiunea Eficienta A Operatiunilor Active. Studiu Sc

=== GESTIUNEA EFICIENTA A OPERATIUNILOR ACTIVE ===

„GESTIUNEA EFICIENTA A OPERATIUNILOR ACTIVE”

Obiectivul fundamental al oricarei societati comerciale consta in optimizarea profiturilor. Fata de acest obiectiv , bancile nu se diferentiaza cu nimic fata de societatile nonbancare . Deosebirea consta in modalitatile de realizare a scopurilor propuse . In timp ce o societate comerciala isi atinge obiectivele propuse ( cota de piata ,cifra de afaceri cat mai mare , profit cat mai mare pe termen lung etc) fie prin producerea de valoare adaugata cat mai mare daca activeaza in sectorul productiei , fie prin activitati de comert sau servicii pentru celelate domenii, o banca isi atinge scopurile pentru care a fost creata prin diferentele de dobanda si diferite comisioane incasate din activitatile bancare.

Cap I. SISTEMUL BANCAR IN ECONOMIA DE PIATA

1. Dinamica și structura sistemului bancar

Informații generale

În perioada economiei cu planificare centrală, sistemul bancar românesc a fost organizat, în linii mari, conform modelului sovietic de monobancă. În centrul sistemului, ce exista în serviciul statului român pentru a implementa planul central și a controla administrativ fluxurile de fonduri în economie, s-a aflat Banca Națională a României (BNR) care exercita atât funcții de bancă de emisiune cât și unele funcții de bancă comercială. Alături de BNR, sistemul cuprindea și patru bănci specializate în finanțarea unui sector specific de activitate economică. În plus, patru bănci străine (Manufacturers Hanover Trust, Société Générale, Banque Franco-Roumaine și Frankfurt Bucharest Bank) erau autorizate să efectueze o gamă restrânsă de operațiuni în valută. De asemenea, mai existau aproximativ 860 de cooperative de credit organizate într-o rețea și mai mult de 6 000 de case de ajutor reciproc.

Reforma sistemului bancar în România a început în decembrie 1990 când sistemul monobancar specific economiei cu planificare centrală a fost înlocuit cu un sistem organizat pe două niveluri: BNR și băncile comerciale. În procesul de organizare a unui sistem bancar modern de tip occidental, BNR și-a asumat responsabilitatea de a conduce politica monetară și de a exercita alte funcții specifice unei bănci centrale, în timp ce activitățile sale comerciale au fost transferate unei bănci nou înființate: Banca Comercială Româna (BCR). Totodată, băncile specializate au fost transformate în bănci comerciale universale.

În aprilie 1991, Parlamentul României a adoptat Legea privind activitatea bancară (Legea nr. 33/1991) și Legea privind Statutul Băncii Naționale a României (Legea nr. 34/1991). Aceste legi au consfințit crearea unui nou sistem bancar orientat spre piață. Noul cadru juridic a încurajat dezvoltarea băncilor cu capital privat și a permis intrarea liberă pe piața bancară autohtonă a instituțiilor financiare străine. Băncile au fost autorizate să opereze în calitate de bănci comerciale de tip universal, putând efectua o gamă largă de operațiuni bancare pe întreg teritoriul țării în condițiile respectării normelor prudențiale emise de banca centrală, în calitatea sa de autoritate de supraveghere bancară. Începând din 1994, odată cu promulgarea legislației privind valorile mobiliare și bursele de valori, băncile nu mai pot opera direct pe piețele de capital, fiind necesară în acest scop crearea filialelor specializate sub forma societăților de valori mobiliare.

În prima parte a anului 1998, legislația bancară a fost substanțial modernizată prin adoptarea de către forul legislativ a trei noi legi bancare: Legea bancară nr. 58/1998, Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României și Legea falimentului bancar (Legea nr. 83/1998). În anii ce au urmat, cadrul legislativ care reglementează activitatea bancară a fost perfecționat, prin emiterea de ordonanțe de urgență, pentru a se obține un grad cât mai ridicat de compatibilitate cu reglementările similare europene și cele mai bune practici internaționale :

Modificări recente aduse legislației bancare

Ordonanța de urgență nr. 137/2001 pentru amendarea și completarea Legii nr. 58/1998 – Legea bancară

redefinește conceptul de acționar semnificativ și înțelesul noțiunii de grup de persoane acționând împreună;

introduce noi criterii de autorizare, inclusiv reguli aplicabile conducătorilor băncilor;

reglementează mai bine cazurile de retragere a autorizației de funcționare a unei bănci;

impune băncii centrale să aibă în vedere structura grupului de care aparține un acționar în aprecierea calității acestuia;

introduce suspendarea drepturilor de vot ale unui acționar a cărei influență este în detrimentul unei gestiuni sănătoase și prudente a unei bănci;

redefinește criteriile pentru impunerea administrației speciale a unei bănci de către banca centrală.

Ordonanța de urgență nr. 136/2001 pentru amendarea și completarea Legii nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naționale a României

introduce reguli ce permit schimbul de informații între banca centrală și alte autorități autohtone sau străine de supraveghere;

definește mai bine excepțiile ce se aplică interdicției impuse personalului BNR de a nu divulga informații confidențiale;

stabilește reguli pentru protecția juridică a supraveghetorilor bancari și a administratorilor băncii centrale pentru îndeplinirea cerințelor Principiului fundamental nr. 1 al Comitetului de la Basel.

Ordonanța de urgență nr. 138/2001 pentru amendarea și completarea Legii nr. 83/1998 privind procedura de faliment a băncilor amendată de Ordonanța de urgență nr. 186/1999

extinde sfera de aplicare a legii asupra caselor centrale și cooperativelor de credit afiliate acestora;

redefinește criteriile de declarare a falimentului după cum urmează: (i) creanțele certe, lichide și exigibile nu au fost onorate de cel puțin 7 zile de către o bancă și de cel puțin 30 de zile de către casele centrale si cooperativele de credit afiliate acesteia; sau (ii) indicatorul de solvabilitate calculat în funcție de nivelul capitalului propriu al instituției de credit scade sub 2 la sută;

prevede numirea unui administrator special de către banca centrală pentru a administra banca în perioada cuprinsă între primirea notificării privind introducerea cererii pentru începerea falimentului și numirea unui lichidator pentru a proteja drepturile creditorilor;

prevede numirea, de regulă, a Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar ca lichidator al băncii în faliment;

împuternicește lichidatorul să vândă banca prin tranzacții de cumpărare de active și asumare de pasive.

Ca și în alte țări în tranziție, băncile rămân în continuare cei mai importanți intermediari financiari în România. La sfârșitul anului 2000, sistemul bancar românesc deținea mai mult de 90 la sută din totalul activelor sistemului financiar autohton (vezi Tabelul 1). Dominanța sectorului bancar este demonstrată și de rolul secundar pe care îl joacă piețele de capital românești. La data de 31 decembrie 2000, capitalizarea însumată a celor două burse de valori din România (Bursa de Valori București și piața RASDAQ) se cifra la nivelul de 30 219 miliarde lei, comparativ cu activele totale ale sistemului bancar în valoare de 233 254 miliarde lei.

Numărul de bănci

La data de 31 iunie 2001, sistemul bancar românesc cuprindea un număr de 41 de bănci, din care 33 erau bănci persoane juridice române organizate ca societăți pe acțiuni și 8 erau sucursale ale unor bănci străine (vezi Tabelul 2). Numărul de bănci, după ce a atins un vârf de 45 în anul 1998, a scăzut ușor în perioada următoare datorită unui număr de factori cum ar fi lichidarea unor bănci insolvabile și fuziunea unor entități bancare .

Structura de proprietate

Structura de proprietate a sectorului bancar românesc a cunoscut transformări importante în cursul ultimului deceniu. Încă de la începutul procesului de tranziție, autoritățile române au încurajat deschiderea sectorului financiar, aceasta opțiune de politică materializându-se în libertatea de intrare pe piața bancară și deschiderea față de investițiile străine. În acest sens, legislația bancară adoptată în 1991 a permis înființarea liberă de bănci comerciale, organizate sub formă de societăți pe acțiuni, de către persoane fizice și juridice, autohtone și străine, prin aceasta înlăturându-se barierele de intrare pe piața bancară, de natură să promoveze structuri oligopoliste în cadrul sistemului bancar românesc. Totodată, spre deosebire de alte țări central-europene, băncilor străine li s-a permis accesul liber pe piața bancară românească nu numai prin crearea de filiale ci și prin intermediul sucursalelor, în condițiile îndeplinirii cerințelor de autorizare.

Modificări de substanță în domeniul structurii de proprietate au avut loc mai ales în ultimii ani odată cu declanșarea procesului de privatizare a băncilor cu capital majoritar de stat (Tabelul 3) și lichidarea Bancorex.

La sfârșitul anului 1998, cele 7 bănci cu capital integral sau majoritar de stat dețineau mai mult de 71,02 la sută din totalul activelor sectorului bancar. La data de 31 iunie 2001, mai existau doar trei bănci cu capital majoritar de stat, ce controlau doar 46,43 la sută din activele sistemului bancar (Tabelul 4). Ponderea sectorului privat în totalul activelor sectorului bancar este prevăzută a crește la peste 80 la sută, odată cu privatizarea BCR (care era programată a avea loc până la sfârșitul anului 2002).

Urmare modificărilor structurale prezentate anterior, sectorul bancar românesc se caracterizează printr-o prezență semnificativă a investitorilor străini. La 30 iunie 2001, cele 22 de bănci cu capital majoritar străin operaționale în România dețineau 33,21 la sută din capitalul social și 43,12 la sută din activele sistemului bancar autohton. Daca acestor bănci li se adaugă și sucursalele băncilor străine, atunci indicatorii de mai sus se vor cifra la nivelul de 39,14 la sută și respectiv 50,37 la sută (vezi Tabelul 4, Tabelul 5).

La sfârșitul lunii iunie 2001, investitorii străini dețineau o cotă de 29,16 la sută din capitalul social al băncilor persoane fizice române. În cadrul participațiilor străine de capital, ponderea cea mai ridicată era deținută de investitori provenind din Grecia (21,85 la sută), pe pozițiile următoare situându-se acționari din Turcia (14,64 la sută), Franța (13,98 la sută), SUA (12,88 la sută), Austria (8,13 la sută), Olanda (6,38 la sută) etc.

În prezent, 22 de bănci străine operează pe piața bancară româneasca ca urmare a stabilirii unei prezențe de afaceri sub forma filialelor sau sucursalelor. Dintre aceste entități, 17 au societăți mamă în următoarele țări ale UE: Olanda, Austria, Grecia, Franța, Italia, Germania. De asemenea, din afara spațiului european, sunt prezente bănci din Turcia, Egipt și SUA.

Concentrarea și competiția în sistem

Deși numărul instituțiilor bancare a crescut de șapte ori din 1991 și până în prezent, sectorul bancar românesc continuă să se caracterizeze printr-un grad relativ ridicat de concentrare, ceea ce denotă un nivel încă scăzut de competiție. La jumătatea anului 2001, piața bancara era dominată de trei bănci care au apărut din structura monobancară precedentă: Banca Comercială Româna, CEC (bănci cu capital de stat) și Banca Româna pentru Dezvoltare (privatizată) care împreună dețineau 56,75 la sută din totalul activelor sectorului bancar. Urmare absorbției Bancorex, BCR a devenit principala banca românească cu o cotă de piață de 30,98 la sută, urmată de BRD, ce deține 15,97 la sută din totalul activelor sistemului bancar. CEC se situează pe locul al treilea cu o cotă de piață de 9,8 la sută. De precizat că la începutul tranziției, cotele de piață ale acestor bănci erau de 33,8 la sută, 12,1 la sută și respectiv de 14,25 la sută.

La data de 31 iunie 2001, primele cinci instituții bancare operaționale în România dețineau 66,63 la sută din activele totale, 68,51 la sută din depozitele și 58 la sută din împrumuturile sistemului bancar (Graficul 1). Aceste niveluri de concentrare se încadrează în dispersia indicatorilor similari înregistrați în țările Uniunii Europene.

Tabelul 6 prezintă gradul de concentrare a pieței bancare în funcție de cota de piață a primelor cinci, zece, cincisprezece bănci în totalul activelor, depozitelor și împrumuturilor sistemului bancar în perioada 1999 – iunie 2001. Datele din tabel arată că gradul de concentrare în industria bancară măsurat în funcție de total active și depozite a început să crească începând cu anul 2000, ceea ce reflectă scăderea competiției pe aceste piețe.

Număr de salariați

Dezvoltarea rapidă a sistemului bancar, în special în primii ani ai deceniului trecut, a fost însoțită de creșterea rapidă a forței de muncă utilizate în acest sector de activitate economică. La sfârșitul anului 1999, numărul mediu al salariaților din sistemul bancar era de 50 784 persoane. În anul următor, în special datorita închiderii Bancorex SA și măsurilor de restructurare operațională a unei alte bănci cu capital majoritar de stat (Banca Agricolă S.A.), personalul angajat în industria bancară a scăzut la nivelul de 44 802 persoane. În cursul anului 2000, salariații primelor trei bănci în funcție de totalul activelor au reprezentat aproximativ 60,4 la sută din totalul personalului angajat în sistemul bancar românesc.

Densitatea rețelei

La sfârșitul anului 2000, rețeaua teritoriala a băncilor, persoane juridice române, și a sucursalelor băncilor străine operând în România se compunea din 2 747 de unități, în scădere față de cifra de 2 923 de unități înregistrată cu un an mai devreme. Ca urmare a acestei evoluții, numărul de locuitori ce revin la o unitate teritorială a crescut de la 7 682 la 8 165. Aceste cifre arată că în România există o densitate scăzută a rețelei bancare comparativ cu țările Uniunii Europene și că, până în prezent, competiția în domeniul activității bancare de „retail” a fost scăzută.

Totodată, ele indică un potențial însemnat de creștere a rețelei teritoriale a sistemului bancar românesc până a se atinge nivele similare cu cele din țările membre ale UE. Ținând însă cont de natura în schimbare a industriei bancare și de redefinirea rolului agențiilor teritoriale sub impactul revoluției informatice, creșterea viitoare a rețelelor băncilor românești va fi contrabalansată de utilizarea altor canale de distribuție (internet banking, telephone banking etc.).

Cifrele agregate ascund însă diferențe mari între bănci în ceea ce privește mărimea rețelelor lor. În octombrie 2001, cu 1 641 de unități, CEC deținea mai mult de jumătate din rețeaua teritorială a sistemului bancar românesc. Alte bănci (BCR, Banca Agricolă-Raiffeisen, BRD-Société Générale, Banc Post) au rețele importante cuprinse între 142 și 274 de unități teritoriale. Celelalte bănci au rețele de talie mică, nedepășind numărul de 40 de unități teritoriale.

Grupuri bancare

În anii recenți, numărul conglomeratelor financiare a crescut semnificativ în România. Aceste conglomerate îmbracă forma grupurilor bancare ce cuprind, în principal, filiale bancare, societăți de valori mobiliare și societăți de leasing. Structura acestor conglomerate este influențată de cadrul de reglementare existent ce nu permite băncilor să opereze direct pe piața de capital.

Totodată, legislația bancară prevede că operațiunile de leasing financiar vor fi desfășurate de bănci prin societăți distincte, constituite în acest scop. Prin urmare, marile bănci comerciale și-au înființat societăți de valori mobiliare (Tabelul 7) pentru a putea opera indirect pe piețele de valori mobiliare și sunt acționari principali la o serie de firme de leasing. Câteva bănci romanești dețin participații în societăți autohtone de asigurări. Legăturile de proprietate între industria bancară și cea a asigurărilor nu sunt însă puternice, întrucât legislația românească nu permite participații ale băncilor mai mari de 20 la sută din capitalul unei societăți de asigurări.

Pentru a permite o mai buna monitorizare a activității conglomeratelor financiare, colaborarea intre autoritățile sectoriale de supraveghere a fost întărită în cursul ultimelor luni. În acest sens, în octombrie 2001, a fost semnat un Memorandum de Înțelegere între BNR și Comisia Națională a Valorilor Mobiliare. Un document similar a fost încheiat în cursul lunii februarie 2002 între autoritatea de supraveghere bancară (BNR) și Comisia de supraveghere a asigurărilor.

2. Situația financiară a sistemului bancar

Calitatea activelor

Expunerea ex-post a băncilor fața de riscul de credit este surprinsă de ponderea împrumuturilor neperformante în portofoliile acestor instituții. În ultima perioadă, s-a înregistrat un progres însemnat în rezolvarea problemei împrumuturilor neperformante, nivelul acestora scăzând de la un maxim de 71,7 la sută înregistrat în anul 1998 la 5,81 la sută în iunie 2001 (Tabelul 8).

De asemenea, îmbunătățirea calității portofoliilor băncilor este reflectată și de reducerea volumului activelor restante și îndoielnice în raport cu capitalurile proprii și activele totale ale acestor instituții de credit .

Reducerea ponderii împrumuturilor neperformante pe ansamblul sistemului bancar este în mare măsură rezultatul preluării de către Agenția de Valorificare a Activelor Bancare (AVAB) a unei părți a portofoliului de credite neperformante de la Bancorex și Banca Agricolă. Această operațiune a implicat însă însemnate costuri fiscale asociate operațiunii de curățire a bilanțurilor celor două bănci. Totodată, descreșterea ponderii împrumuturilor neperformante pe ansamblul sistemului bancar reflectă scoaterea în afara bilanțului a creditelor și dobânzilor aferente contractelor de credit investite cu formula executorie (în aplicarea Normei BNR nr. 7/1998) și eforturile sporite depuse de bănci pentru a recupera creditele restante (BNR, 1999, 2000).

Adecvarea capitalului

În conformitate cu reglementările de prudență bancară în vigoare, sistemul bancar este adecvat capitalizat. La data de 30 iunie 2001, nivelul agregat al indicatorului de solvabilitate era de 27,3 la sută, fiind astfel cu mult peste limita de 12 la sută cerută de reglementările BNR sau minimul de 8 la sută acceptat pe plan internațional. Creșterea dramatică a indicatorului de solvabilitate în ultimii ani reflectă în principal măsurile de recapitalizare a unor bănci cu capital de stat și majorarea capitalului minim obligatoriu impusă celorlalte bănci de către BNR.

Nivelele de solvabilitate prezentate în tabelul de mai sus trebuiesc însă privite cu prudență, întrucât indicii de solvabilitate raportați până în anul 2000 arată un grad de adecvare a capitalului mai bun decât este cazul. Aceasta se explică prin faptul ca reglementările valabile până la 1 octombrie 2000, au condus la o provizionare insuficientă datorită unor reguli de clasificare a activelor destul de laxe. Mai mult, întrucât provizioanele se constituiau pe baza activelor clasificate o dată la șase luni, exista un decalaj între suma constituită și cea necesară. Regulamentul BNR nr. 2/2000 privind clasificarea creditelor și plasamentelor precum și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit și normele metodologice de aplicare a sa, au introdus o serie de îmbunătățiri în ceea ce privește regulile de clasificare a activelor. În acest sens, gama de active supuse clasificării a fost lărgită, iar băncile au fost obligate să efectueze lunar clasificarea activelor. Prin aceasta, s-au obținut indici de solvabilitate mai realiști, dar sunt necesare în continuare modificări ale regulamentului în vigoare pentru a se obține asigurarea că sunt utilizate reguli conservatoare de evaluare a activelor. De asemenea, trebuie precizat că reglementările existente privind solvabilitatea nu iau în considerare riscul de piață, care devine din ce în ce mai important pe măsura ce economia românească se maturizează.

3. Intermedierea financiară

Gradul de monetizare

Teoria și practica internațională, aplicabile și economiilor în tranziție, subliniază rolul important al intermedierii financiare în alocarea eficientă a resurselor în economie. Intermediarii financiari mobilizează economiile, transformă scadențele, exercită control asupra firmelor și direcționează fondurile după criterii de eficiență. În plan macroeconomic, nivelul creditului exercită o influență directă asupra creșterii economice. Pentru România, creditul este cu atât mai important pentru creșterea economică, în condițiile în care capacitatea de autofinanțare a firmelor este scăzută, sectorul întreprinderilor mici și mijlocii este mic, iar rolul jucat pe piața financiară de către alți intermediari este încă limitat.

În termeni instituționali, intermedierea financiară este, pentru România, un proces eminamente bancar, deoarece băncile au deținut și dețin marea majoritate a activelor financiare. În ciuda dezvoltării rapide din ultimii ani, sistemul bancar românesc se află într-un stadiu timpuriu de adâncire și lărgire financiară în comparație cu cea mai mare parte a economiilor în tranziție. Dimensiunea sectorului bancar este deosebit de redusă; la finele anului 1999, totalul activelor bancare reprezenta aproximativ 36 la sută din PIB, pentru ca un an mai târziu, indicatorul să se reducă la 29 la sută din PIB, urmare îndeosebi procesului de restructurare bancară. Țările dezvoltate, precum și cele mai avansate în procesul de tranziție, consemnează valori ale activelor bancare sensibil mai mari (Graficul 3).

Intermedierea financiară în România a rămas, de-a lungul întregii perioade de tranziție, deosebit de scăzută: masa monetară, ca procent în PIB, a variat în acești ani între 20 – 30 la sută (23 la sută în anul 2000), ceea ce o plasează pe ultima poziție în rândul economiilor în tranziție (Graficul 4).

România se particularizează nu numai prin gradul scăzut de monetizare, ci și prin căderea abruptă a monetizării în primii ani de tranziție. Explicația rezidă, pe de o parte, în tipul de monetizare din perioada anterioară debutului tranziției , când a avut loc o economisire forțată datorată necorelării structurii ofertei cu cererea agregată. Pe de altă parte, demonetizarea abruptă din primii ani ai tranziției a fost determinată de inflația galopantă necombătută de dobânzi real-pozitive, precum și de menținerea controlului valutar, care a împiedicat posibilitatea economisirii în valută. Monetizarea a rămas un proces dificil pe ansamblul perioadei, datorită îndeosebi instabilității macroeconomice (inflație ridicată și fluctuantă, creștere economică foarte fragilă, cu perioade lungi de depresiune), incertitudinilor asociate cu schimbările structurale rapide și problemelor financiare din sectorul bancar, îndeosebi începând cu anul 1995 .

Nivelul creditului bancar

Probabil elementul cel mai sensibil al intermedierii financiare și monetizării îl reprezintă nivelul creditului acordat sectorului întreprinderilor. Pe parcursul anilor, critica unor reprezentanți din sectorul real, regăsită frecvent și în discursul politic, s-a concentrat pe nivelul inadecvat al creditului furnizat sectorului privat și, în general, al creditului acordat firmelor.

Într-adevăr, creditarea sectorului întreprinderilor, inclusiv a sectorului privat, este foarte scăzută (Graficul 5).

Nivelul relativ (procent din PIB) plasează România pe ultimele locuri în grupul economiilor în tranziție, alături de Bulgaria (12-13 la sută). Mai mult, analize ale FMI și BERD arată că, la nivelul de dezvoltare al unei țări ca România (PIB/loc. peste 6 000 dolari), creditul către sectorul întreprinderilor ar trebui să fie mai mare de 30 la sută din PIB. În țările industrializate, creditul privat este frecvent mai ridicat decât nivelul PIB. Merită reținut că, în ultimii ani, creditul către subsectorul de stat al întreprinderilor s-a comprimat sensibil (reprezentând circa 3-4 la sută din PIB), urmare îndeosebi restructurării și privatizării mai pronunțate, renunțării la creditele direcționate și subvenționate și întăririi supravegherii bancare (Graficul 6).

În prezent, creditul către sectorul întreprinderilor de stat este, în termeni relativi, mai scăzut decât cel acordat sectorului privat (contribuția sectorului de stat la crearea PIB este de circa 40 la sută, în timp ce creditul acordat acestui sector reprezintă cel mult o treime din cel acordat sectorului privat).

Alături de factorii menționați, pot fi invocați alți doi factori specifici în legătura cu finanțarea întreprinderilor de stat: finanțarea prin arierate către alte sectoare, inclusiv bugetul consolidat, și accesul la finanțare externă cu garanții guvernamentale.

Este dificil de argumentat dacă acest nivel scăzut al creditului este o problemă de ofertă sau una de cerere. Cert este însă că factori generatori se găsesc deopotrivă în sfera ofertei și a cererii. Dinspre cerere, se pot menționa: nivelul ridicat al dobânzilor nominale, posibilitatea finanțării prin arierate și nivelul relativ scăzut al investițiilor. Pe partea ofertei, se află dificultățile de încasare a creditelor datorită insuficientului suport juridic și situației economice a firmelor, reticența băncilor de creditare a noilor firme în absența informațiilor corespunzătoare sau a garanțiilor, precum și existența unor posibilități alternative de investiții, îndeosebi în titluri de stat.

4. Eficiența sistemului bancar

Marja de dobândă

Principalul indicator al eficientei bancare îl reprezintă marja de dobândă, îndeosebi datorită implicațiilor mai ample pe care o are asupra profitabilității pe termen lung a sistemului bancar și asupra variabilelor macroeconomice. Pe termen scurt, o marjă mare de dobândă oferă posibilitatea dezvoltării băncilor și a creșterii profitului acestora și, implicit, a impozitelor plătite către bugetul de stat. Pe termen lung, marjele mari atrag credite neperformante, induc selecție adversă și, pe plan macroeconomic, afectează negativ creșterea economică.

În țările în tranziție mai avansate pe calea reformelor structurale, marjele sunt moderate; România se înscrie în rândul țărilor care practică marje ridicate.

Marja de dobândă a fost ridicată în România practic în întreaga perioadă de tranziție, deopotrivă în perioadele în care dobânzile reale erau pozitive sau nu. Mai mult, marjele ridicate nu urmează strict nivelul inflației.

În perioada (1998 – 2000), marja medie aplicabilă sectorului nebancar a oscilat intre 19-21 puncte procentuale, reprezentând între 45 la sută și 64 la sută din nivelul mediu al dobânzii la depozitele atrase din sectorul nebancar .

Factorii care au determinat marjele mari de dobândă, în cazul României, sunt slaba competiție în sistemul bancar, cvasiinexistența unor piețe financiare alternative, persistența inflației ridicate și variabile, stocul ridicat și în creștere al creditelor neperformante, slaba guvernanță internă și externă a băncilor. Declinul semnificativ al marjelor și al creditelor neperformante s-a reușit în țările în tranziție care au privatizat cele mai multe bănci, în paralel cu realizarea stabilizării macroeconomice și întărirea regimului juridic al contractelor.

Creditele neperformante și decizia politică

La finele anului 1998, împrumuturile neperformante reprezentau circa 58 la sută din totalul creditelor scadente, mare parte din acestea aparținând marilor bănci de stat.

Economia românească a rămas, in linii mari, o economie socialistă în primii trei ani ai . Abia după 1993 au fost făcuți pași pe calea reformei, România trecând în categoria țărilor cu intervenționism masiv. Economia românească a fost dominată în toată această perioadă de un „nucleu dur” de întreprinderi de stat.

Imposibilitatea calculului economic și corupția le-au menținut în mod constant în categoria „pierderi” din economie. Numai că pierderile diminuează sau anulează capacitatea unei firme de a licita pentru factorii de producție, o pune în imposibilitatea de a-și continua activitatea.

Din cauza numărului mare de salariați, însă, aceste întreprinderi au putut face presiuni serioase asupra structurilor de decizie politică pentru a le pune la dispoziție resursele necesare continuării activității. Bugetele enorme, deficitele enorme și impozitele excesive sunt unele din rezultatele acestei presiuni. În mod logic, creșterea pierderilor din „nucleul dur” ar fi condus la creșterea continuă a impozitelor. Impozitele, însă, sunt nepopulare și nota de plată i-ar fi speriat pe contribuabili. Mai mult, acordurile încheiate cu organismele financiare internaționale prevedeau limitarea deficitelor bugetare.

Pe acest fundal, statul a constatat repede că (i) este proprietarul majorității băncilor; și (ii) că aceste bănci pot multiplica creditul și masa monetară. Sistemul rezervelor fracționare oferă într-adevăr flexibilitate dar el trebuie gestionat în mod responsabil pentru a nu ruina moneda și economia. Din păcate pentru România, în absența liberalizării vieții economice „presiunea asupra băncii centrale și a sistemului bancar în general devine o caracteristică constantă a modului în care sistemul funcționează, care, de asemenea, se manifestă printr-o larg răspândită cerere de credite ieftine” .

Băncile au devenit, astfel, instrumente de subvenționare a întreprinderilor ineficiente și de acoperire a deficitelor bugetare. Într-un cuvânt, băncile de stat, în loc să pună la dispoziția unui sector privat resursele necesare creșterii, au ajuns să blocheze procesul de restructurare prin plasarea acestor resurse în întreprinderile de stat falimentare. Aceste bănci au făcut – deși statutul lor nu prevedea – politica statului în economie.

Băncile au susținut aceste întreprinderi ineficiente fie direct (prin credite), fie indirect (prin finanțarea deficitului bugetar), nu numai cu economiile populației și resursele proprii ci, în mare măsură, prin expandarea creditului intern. Acest lucru a generat o creștere enormă a masei monetare (de la aproximativ 500 de miliarde de lei în 1989 la 220 000 de miliarde în 2001!) care a alimentat o inflație galopantă – 200 la sută în 1991, 222 la sută în 1992, 300 la sută în 1993, 151 la sută în 1997) și o depreciere accelerată a cursului de schimb.

Problema este că această politică predominant expansionistă a atras tot timpul resurse reale în sfera întreprinderilor de stat. Puterea de a licita resurse a fost continuu direcționată către „nucleul dur” al economiei și către buget.

5. Priorități ale reformei sistemului bancar

5.1 Consolidarea financiară

Sănătatea sistemului bancar are legătură directă cu echilibrul extern. În condițiile liberalizărilor financiare presupuse de obiectivul integrării României în UE, îndeosebi în ceea ce privește fluxurile de capital și serviciile financiare, viabilitatea sistemului bancar va deveni un element important în evaluarea vulnerabilității externe a României.

Situația de ansamblu a sistemului bancar românesc este încă fragilă; restructurările majore din ultimii ani (Bancorex și Banca Agricolă), au tratat crize sistemice, ce puneau în pericol întreg sistemul, cu reverberații grave asupra altor segmente ale activității economice. Problemele ce trebuie adresate rapid sunt: pe de o parte, întărirea financiară a majorității băncilor și a sistemului în ansamblu și, pe de alta parte, soluționarea situației câtorva bănci private mici, aflate în dificultăți financiare. Principalii indicatori de evaluare la finele lunii martie 2001, relevau deopotrivă progresul în refacerea solvabilității și calității activelor și îmbunătățirea provizionării, dar și nivelul scăzut al profitabilității.

O altă direcție de consolidare a băncilor o constituie diversificarea veniturilor; fenomenul este tot mai pregnant și în băncile din România, impunându-se două tendințe.

(a) Băncile cu capital de stat au pus accentul pe investiții în titluri de stat. Opțiunea este mai puțin viabilă pe termen lung. În perspectiva liberalizărilor financiare, oferta de astfel de instrumente se va reduce (prin stabilizare fiscală accentuată), în timp ce cererea se va lărgi prin creșterea capacității de finanțare externă a deficitelor fiscale, prin împrumuturi pe termen lung, dar și prin accesul sporit al investițiilor de portofoliu.

(b) Băncile cu capital străin au realizat, alături de veniturile din dobânzi, o creștere puternică a veniturilor din comisioane și operațiuni valutare. Această structură a veniturilor le ecranează mai bine în fața riscului de credit.

Orientarea actuală a politicilor macroeconomice și structurale, axată pe restructurare și privatizare, reducerea deficitelor fiscale și cvasifiscale, promovarea unei creșteri neinflaționiste a veniturilor și întărirea guvernanței întreprinderilor, oferă un suport credibil pentru stabilizare și creștere durabilă.

5.2 Armonizarea cu cadrul legal, instituțional și de supraveghere al UE

Spațiul economic al Uniunii Europene se caracterizează prin largi liberalizări ale circulației mărfurilor, serviciilor, capitalului și forței de muncă. Acest model, gestionat cu grijă, este apt să asigure cel mai bine prosperitatea durabilă a cetățenilor. În același timp, însă, acesta presupune respectarea unor reguli stricte de operare pe piață. Sistemele bancare, veriga esențială în funcționarea optimă a economiei de piață, sunt supuse unor rigori deosebite dar, în același timp, performanța lor este condiționată de îndeplinirea mai multor precondiții.

Strict tehnic, reglementările românești sunt în mare parte armonizare cu cele ale UE . Principalele prevederi nearmonizate sunt cele privind liberalizarea circulației capitalurilor și supravegherea pe o bază consolidată. Reglementările UE trebuie însă privite în întrepătrundere cu alte două perspective: pe de o parte, necesitatea asigurării unor precondiții macroeconomice, culturale și structurale și, pe de altă parte, standardele internaționale în materie.

Absorbția cu succes a reglementărilor UE depinde de existența unor condiții prealabile, subliniate cu tărie chiar de forurile internaționale de reglementare și care au o mare relevanță și pentru cazul României. Acestea sunt: a) politici macroeconomice sănătoase și durabile; b) infrastructura publică dezvoltată; c) disciplina de piață eficace; d) proceduri corespunzătoare pentru rezolvarea eficientă a problemelor băncilor; e) mecanisme de protecție sistemică.

Întărirea disciplinei de piață

Disciplina de piață în România trebuie întărită substanțial. Autoritățile române trebuie să acorde mai multă atenție promovării unui sistem bazat pe stimulente care să încurajeze participanții la piață să exercite disciplina asupra instituțiilor bancare. Sistemul de reglementare bancară trebuie să întărească disciplina de piață și nu s-o înlocuiască, oferind mai multe stimulente decât în prezent pentru actorii de piață, de a monitoriza băncile.

Disciplina de piață este recunoscută, din ce în ce mai mult, drept un factor important pentru asigurarea stabilității unui sistem bancar. Această tendință reprezintă o recunoașterea a faptului că piața conține mecanisme care pot răsplăti performanța bună și pedepsi comportamentul imprudent al băncilor. Disciplina de piață nu este o alternativă la supravegherea bancară, ci un complement al acesteia. Întrucât mulți creditori nesofisticați nu sunt în stare, în practică, să monitorizeze băncile, agențiile de supraveghere bancară au fost însărcinate de legiuitori să supravegheze activitatea acestor instituții. Acest proces de delegare a monitorizării are dezavantajul că reduce stimulentele pentru actorii de piață, legate de supravegherea băncilor. Prin urmare, autoritățile trebuie să întărească disciplina de piață prin măsuri care să aibă în vedere sporirea numărului persoanelor de pe piață care monitorizează băncile și creșterea mijloacelor și stimulentelor oferite acestora în a încuraja comportamentul prudent. În rândul acestor măsuri este necesar să se includă următoarele:

îmbunătățirea calității, periodicității și a relevanței informației utilizate de participanții pe piață pentru a evalua performanțele și situația financiară a instituțiilor bancare. În acest sens, recomandăm ca întocmirea situațiilor financiare ale băncilor să fie făcută cât mai curând cu putință în conformitate cu reglementări armonizate cu standardele contabile internaționale și Directiva a IV-a a UE. Totodată, se impune ca băncile să publice situații financiare trimestriale;

îmbunătățirea accesului publicului la informații prin publicarea situațiilor financiare anuale și trimestriale ale băncilor în Monitorul Oficial și într-un ziar de circulație națională;

BNR să emită reglementări, după consultarea comunității bancare, care să stabilească cerințele minime de transparență financiară pentru bănci care să se refere atât la situațiile financiar-contabile, cât și la alte informații de comunicat publicului;

BNR să încurajeze inițiativele private pe linia îmbunătățirii transparenței financiare a băncilor prin facilitarea încheierii unor acorduri între bănci și încurajarea utilizării standardelor și definițiilor din raportările prudențiale pentru a se asigura comparabilitatea informației difuzate publicului;

Asociația Română a Băncilor să înființeze un grup de lucru care să elaboreze orientări sau să propună autorității de reglementare bancară inițiative menite a promova o mai bună transparență financiară;

BNR să vegheze în permanență ca practicile de clasificare a împrumuturilor și de provizionare să reflecte estimări corecte ale valorii creanțelor și a riscului contrapartidelor;

autoritatea de supraveghere bancară să verifice respectarea standardelor de transparență financiară de către bănci;

Dispozitivul de siguranță

Dispozitivul de siguranță implementat pentru a reduce riscul de criză sistemică trebuie să minimizeze riscul moral prin limitarea protecției sau prin stabilirea unei legături cât mai exacte între costul protecției și nivelul riscului.

Externalitățile negative ce pot rezulta datorită prăbușirii unei bănci au determinat autoritățile române să implementeze un set de măsuri incluzând o schemă de garantare a depozitelor și facilități de împrumutător de ultimă instanță. În anumite condiții, aceste scheme pot fi ele însele un factor destabilizator, întrucât reduc stimulentele creditorilor (deponenților) de a monitoriza băncile și stimulează asumarea de riscuri excesive de către aceste instituții. În literatura economică, existența acestor probleme este utilizată pentru a justifica necesitatea reglementării și supravegherii prudențiale. Prin urmare, este necesar ca mecanismele componente ale dispozitivului de siguranță din România să fie proiectate și implementate de așa natură încât disciplina de piață exercitată de creditori și stimulentele băncilor de a se comporta prudent să nu fie subminate și, totodată, recurgerea la resursele fiscale să fie redusă. In acest sens, recomandam luarea următoarelor măsuri:

Introducerea co-răspunderii. Întrucât deponenții asigurați de Fondul de garantare în sistemul bancar vor suporta o parte din pierderile rezultate de pe urma prăbușirii unei bănci, ei vor monitoriza sănătatea financiară a acesteia și, prin aceasta, se va întări disciplina de piață. Deoarece disciplina de piață este exercitată efectiv doar de deponenți relativ sofisticați propunem stabilirea unui plafon în limita căruia garanția să fie integrală, iar pentru sumele ce depășesc plafonul introducerea de coeficienți progresivi de co-răspundere;

Limitarea nivelului dobânzii garantate. Aceasta măsura va trebui să aibă în vedere limitarea dobânzii garantate la nivelul dobânzii medii pe sistemul bancar. Pe aceasta cale, se va descuraja expansiunea băncilor slabe care oferă dobânzi ridicate pentru a obține fonduri în dauna băncilor bune;

Îmbunătățirea sistemului de contribuții variabile în funcție de risc. Sistemul românesc privind contribuțiile variabile în funcție de risc trebuie să reflecte cât mai bine profilul de risc al băncilor. Recomandăm introducerea, alături de factorii cantitativi utilizați în prezent, a unor factori calitativi (de ex. ratinguri de examinare ale băncilor). În privința factorilor cantitativi, sistemul actual poate fi îmbunătățit prin introducerea unor noi categorii de risc care să se refere la concentrarea activelor și prin utilizarea a mai multor indicatori de solvabilitate;

Condiționarea asistenței de lichiditate de urgență. Sprijinul financiar de ultimă instanță trebuie să fie întotdeauna subordonat anumitor condiții care să permită evitarea acumulării de pierderi de banca centrală;

Extinderea facilității de împrumutător de ultimă instanță asupra caselor centrale ale cooperativelor de credit. Aceste instituții de credit desfășoară, cu mici excepții, același tip de activitate ca băncile și pot fi un canal de contaminare a sistemului bancar prin expunerile directe de credit pe care le vor avea. Recomandăm amendarea legii băncii centrale în sensul propunerii de mai sus.

Întărirea reglementării și supravegherii prudențiale

O altă cerință importantă, suplimentară cadrului UE, este armonizarea cu standardele internaționale de bună practică în domeniul financiar. Pentru supravegherea bancară, standardele sunt stabilite de Comitetul de la Basel privind supravegherea bancară în Principiile de bază pentru o supraveghere bancară eficace (Basel Core Principles). Armonizarea reglementărilor românești cu standardele de la Basel este încă modestă; progresul se face simțit îndeosebi începând cu acest an.

Principalele măsuri ce trebuiesc implementate pentru întărirea sistemului sunt următoarele:

îmbunătățirea sistemului de autorizare bancară pentru a se căpăta asigurarea că noua bancă este stabilă, că acționarii și conducătorii acesteia sunt calificați pentru rolurile lor, au o bună reputație și că structura grupului din care face parte banca nu afectează buna exercitare a activității de supraveghere de către BNR. În privința acestui ultim aspect, se impune amendarea legii bancare pentru a se introduce conceptul de „legături strânse” utilizat de legislația europeană și reglementări care să prevadă că BNR nu trebuie să acorde sau să mențină autorizația de funcționare a unei bănci, în cazul în care legăturile strânse care o unesc pe aceasta cu alte persoane sunt de natură a împiedica exercitarea în bune condiții a activității agenției de supraveghere;

îmbunătățirea guvernanței corporatiste a băncilor: în acest domeniu, în primul rând, trebuie îmbunătățit cadrul privind controlul acționarilor, prin introducerea de sancțiuni pentru achiziționarea de participații de capital într-o bancă fără acordul autorității de supraveghere (în plus, față de vânzarea forțată a acțiunilor dobândite prin încălcarea dispozițiilor legii bancare). În al doilea rând, în ceea ce privește fenomenul de spălare a banilor, se impune amendarea Legii nr. 21/1999 pentru a se introduce cerințe pentru identificarea clienților permanenți, a se simplifica sistemul de raportare obligatorie și a se stabili o obligație de confidențialitate pentru instituțiile financiare (pentru a nu putea aduce la cunoștința clienților lor că o investigație legată de operațiuni de spălare a banilor, în care aceștia sunt implicați, este în curs). În al treilea rând, autoritatea de supraveghere trebuie să promoveze îmbunătățirea sistemelor de control intern ale băncilor. Recomandăm modificarea legislației bancare în vigoare pentru a permite BNR să emită reglementări care să definească principii generale pentru sistemele de control intern ale băncilor; aceste norme vor trebui să respecte autonomia de gestiune a băncilor, deci se impune ca recurgerea la indicații cu caracter prescriptiv să fie redusă. Normele mai sus amintite vor trebui să stabilească cu claritate rolul funcției de audit intern;

îmbunătățirea reglementărilor privind rata de solvabilitate în consonanță cu recentele propuneri ale Comitetului de la Basel pentru un nou cadru privind adecvarea capitalului. Recomandăm ca autoritatea de supraveghere să încurajeze băncile să utilizeze sisteme de rating intern și, la rândul său, să-și pregătească personalul pentru a fi în măsură să testeze aceste sisteme;

autoritatea de supraveghere să solicite băncilor să dețină fonduri proprii care să corespundă nivelului de risc asumat de acestea. Cerințele de fonduri proprii trebuie să acopere nu numai riscul de credit, ca în prezent, ci și riscul de piață, riscul operațional și riscul de rată a dobânzii din portofoliul bancar. Recomandăm ca BNR să emită reglementări privind cerințe de capital pentru riscul de piață armonizate cu prevederile Directivei CAD a UE. Totodată, BNR va trebui să pregătească experți care sa fie în măsură să testeze modelele interne ale băncilor;

revederea reglementărilor privind expunerile mari și expunerile față de persoanele aflate în relație specială cu băncile pentru a se înlătura neclaritățile conținute în textul actual care pot împiedica implementarea eficientă a acestora;

regândirea reglementărilor privind participațiile de capital pentru a se obține o mai mare armonizare a acestora cu normele similare comunitare, pentru a se stabili cu claritate limitele aplicabile participațiilor de capital ale băncilor și a se obține cadrul juridic care să permită aplicarea acestora pe o bază consolidată;

introducerea supravegherii pe o bază consolidată pentru a se cunoaște riscurile la care este expusă o instituție bancară membră a unui grup. Recomandăm, ca un prim pas spre un cadru de supraveghere consolidată armonizat cu normele UE, ca BNR să elaboreze norme care să stabilească sfera de cuprindere a consolidării și metodele pe care o bancă trebuie să le utilizeze pentru consolidare. Totodată, este necesar ca normele privind solvabilitatea, expunerile mari și participațiile de capital să fie revizuite pentru a se aplica pe o bază consolidată. De asemenea, se impune modificarea legii bancare pentru a permite BNR să cuprindă în sfera de consolidare nu numai grupurile bancare ci și grupurile conduse de alte entități decât băncile, adică companiile financiare și companiile mixte;

în ceea ce privește competențele instituționale pentru supravegherea bancară, indiferent dacă această activitate se desfășoară în cadrul băncii centrale sau într-o instituție independentă (comisie bancară/agenție integrată de supraveghere financiară), este important ca respectiva autoritate de supraveghere să fie independentă de interferențe politice în conducerea de zi cu zi a activității sale și să aibă suficiente puteri și resurse pentru a-și atinge obiectivele sale. În prezent, aceste cerințe sunt îndeplinite prin plasarea funcției de supraveghere bancară în cadrul BNR. În stadiul actual de dezvoltare al pieței financiare în România, crearea unei agenții integrate de supraveghere nu este un obiectiv ce necesită urgență. Aprecierea consolidată a riscurilor implicate de conglomeratele financiare se poate face, nu numai prin supraveghere integrată, ci și prin stabilirea de mecanisme de colaborare între agențiile de supraveghere. Cooperarea dintre supraveghetori trebuie întărită și prin înființarea unui consiliu al autorităților de supraveghere financiară;

îmbunătățirea sistemului de rating bancar și avertizare timpurie – CAMPL prin introducerea unui nou criteriu: S – sensibilitate la riscul pieței. Totodată, acuratețea evaluărilor sistemului de supraveghere "off-site" poate fi îmbunătățită prin efectuarea unor analize pe bază de grupe omogene de bănci (peer group review);

îmbunătățirea sistemului de supraveghere "on-site" prin adoptarea metodologiei CAMELS și deplasarea accentului pe supravegherea de risc.

Testul decisiv al calității armonizărilor menționate este funcționarea economiei și a sistemului bancar în condițiile liberalizării mișcărilor de capital. Înlăturarea restricțiilor privind mișcările de capital va fi realizată de România în cadrul unui calendar stabilit de BNR, cu consultarea Guvernului. Deschiderea piețelor de capital (în perspectiva integrării în UE) va aduce, ca un subprodus, și creșterea atacurilor speculative, iar băncile vor fi un vehicul esențial al acestor tranzacții și vor fi expuse unor riscuri sporite. Pe de altă parte, politica de curs adoptată de România (curs fluctuant), care este de așteptat să fie menținută pe termen mediu și, probabil, și în continuare, până la integrarea în UE, reprezintă un factor de atenuare a presiunilor speculative (în raport cu un curs fix). Concurența sporită pe piețele financiare va determina, probabil, și o reducere a numărului de bănci (prin achiziții, fuziuni și lichidări) și, în consecință, o puternică concentrare bancară.

Cap II. EXIMBANK SI ROLUL SAU IN FINANTAREA ECONOMIEI

Prezentare generala a EXIMBANK

Functionarea la parametri acceptabili a economiei de piata presupune existenta unor mecanisme , prin care statul isi poate impune politicile economice si strategiile de dezvoltare in consens cu aspiratiile maselor de alegatori transpuse in practica de politicienii aflati la conducerea tarii.

Situatia care se regaseste atat la nivelul statelor in care economia de piata este bine consolidata si in care miza este mentinerea economiei in echilibru , dar cu atat mai mult acolo unde efortul principal este orientat spre constituirea si edificarea economiei de piata, dupa ce in perioade anterioare modelul economic preponderent se contura in zona economiei centralizate ( de diferite nuante, socialist, fascist sau preindustrial). In acest context crearea unor mecanisme legislative si institutionale devine obligatorie .

Statul are la dispozitie mai putine parghii de interventie in economie , dar esentiale. Mecanismul de tip EXIMBANK este in acest context o maniera practica, prin care legislativ si institutional, statul isi transpune, pe un segment al activitatii economice politica bugetara, dar si strategiile de dezvoltare si orientare economica.

Sa presupunem de la inceput ca mecanismul de tip EXIMBANK este creat si functioneaza pentru sprijinirea operatorilor de comert exterior pentru a avea acces pe pietele internationale (atat pentru importuri, dar mai ales pentru exporturi) si in special pentru a face fata concurentei acerbe pe aceste piete.

In general acest mecanism lucreaza pe doua directii :

finantare-garantare;

acoperire de riscuri.

Aceste deziderate se acopera prin organizari institutionale, legislatie si produse financiar-bancare specifice. Indiferent de stadiul de dezvoltare a economiei de piata , institutiile de tip EXIMBANK exista in foarte multe tari ale lumii.

Exista cazuri in care toate functiile EXIMBANK sunt concentrate intr-o singura institutie dar si in doua sau chiar trei institutii .

De asemenea trebuie precizat ca forma de proprietate a unor asemenea institutii nu este intotdeauna de stat , functionalitatea lor si modul de conectare la politica economica si bugetara a tarii respective fiind cele care ii confera statutul de EXIMBANK.

In general , data fiind definitia si rolul EXIMBANK, acea institutie sau acele institutii vor avea obligatoriu o componenta de finantare–garantare, o componenta de asigurare a creditelor de export (asa zisa export-credit agency) si , uneori , componenta de banca promotionala.

Componenta de finantare – garantare va avea ca rol primordial finantarea realizarii productiei de export , prin punerea la dispozitia producatorilor dar si operatorilor de export a resurselor financiare pentru realizarea activitatilor care genereaza export de bunuri si servicii generatoare de incasari valutare.

Sistemul de garantii ajuta atat la obtinerea de finantari internationale (credite pentru investitii sau pentru productie, in vederea dezvoltarii capacitatii de export , credirte furnizor, credite cumparator, etc) . Statul in caliate de responsabil cu politica economica intervine cu fondurile si garantiile necesare , orientand destinatiile acestora in functiile de strategiile pe care doreste sa le impuna , si evident , de posibilitatile pe care le are.

Tot sistemul de garantii poate fi si o componenta a celuilalt obiectiv , acela de acoperire a riscurilor.

Interventia statului prin sume de bani si garantii nu este exclusiva , institutiile de tip EXIMBANK putand actiona si in nume propriu , prin sume de bani mobilizate din resursele proprii sau prin garantii emise in nume propriu , lucru valabil si in activitatea de acoperire a riscurilor .

Vorbind de acest ultim aspect , saprecizam ca instrumentul principal este asigurarea creditelor de export , printr-o gama de produse , atat in faza de prelivrare , cat si in faza de postlivrare.

Scopul primordial este acela de a atenua riscurile de neincasare a contravalorii marfurilor exportate , riscuri care pot proveni din insolvabilitatea partenerului ( riscuri comerciale) sau din motive care tin de tara partenerului ( riscuri politice ).

La nivelul societatilor de asiguare aceste riscuri se pot acoperi in numele statului sau in nume propriu , in functie de situatii , sau de deciziile guvernamentale ( si de provenienta fondurilor necesare).

Trebuie precizat ca exista doua mecanisme conexe si anume furnizarea de informatii comerciale despre parteneri (standing financiar, comportament de plati etc.) sau despre tara partenerului (fisa de risc de tara ) si respectiv colectarea de datorii (debt colection) adica recuperarea daunelor platite.

Pentru aceste activitati , societatile de asigurare isi creaza entitati specializate sau se conecteaza la mecanisme internationale destinate acestor scopuri.

In general, pentru aplicarea politicilor economice, guvernele stabilesc plafoane de acoperire pe zone geografice sau chiar pe tari prin care orienteaza fluxurile de marfuri si servicii sau cele financiare.

Banca de Export – Import a Romaniei – EXIMBANK a fost infiintata in anul 1992 , cu un capital semnificativ pentru perioada respectiva , ca banca avand capital majoritar de stat ( actionari FPS si SIF-uri ) ca o componenta de baza a mecanismului de sustinere a comertului exterior si in special a exporturilor, desfasurand operatiuni atat in nume si cont propriu , pe baze comerciale cat si in numele si contul statului , ca agent al acestuia , in contextul politicii economice a guvernului.

Actualmente , banca functioneaza pe baza Legii pentru stimularea comertului exterior nr. 96/2000.

Functionarea EXIMBANK in Romania, desi se inscrie in tipul institutiilor financiare existente in celelalte tari este conditionata de cateva elemente, ce trebuie sintetizate :

Potentialul bugetului de stat

Acest aspect , prin potentialul bugetului de stat de a pune la dispozitie fondurile necesare , conditioneaza drastic potentialul EXIMBANK de a pune la dispozitie produse si servicii specifice unei mase mari de utilizatori. Se cunosc dificultatile bugetului de stat pentru a mobiliza sume de bani necesare , ceea ce diminueaza mult posibilitatile de actiune ale bancii. Practic sumele puse la dispozitie atat pentru finantari cat si pentru expunerea pe garantii nu acopera necesarul in conditiile volumului de comert exterior actual, cu atat mai putin in ideea unei cresteri a acestui volum.

Potentialul bancii

Chiar daca la infiintare banca a avut un capital rezonabil , in special inflatia a erodat vizibil fondurile proprii ale bancii , ceea ce a slabit capacitatea de a interveni in nume propriu pentru completarea resurselor alocate de la buget.

Configuratia sistemului bancar

Actuala configuratie a sistemului bancar romanesc , in special dupa disparitia Bancorex , cu banci straine mai putin conectate la nevoile reale ale economiei nationale ingreuneaza posibilitatile EXIMBANK de a-si conecta produsele si serviciile prin intermediul celorlate banci comerciale.

Configuratia economiei

Existenta unui mediu economic riscant , cu un comportament de plata deseori riscant , cu multe societati cu situatie financiara deplorabila ingreuneaza mult misiunea EXIMBANK .

In plus banca trebuie sa se preocupe permanent de educarea agentilor economici romani de a invata sa utilizeze aceste instrumente moderne, pe care atat cat poate , le pune la dispozitie EXIMBANK .

In plus regulile impuse de BNR , in specila pentru finantari (regulamente de provizioane) impun masuri prudentiale deci si EXIMBANK .

Ca o modalitate de a atenua actiunea acestor factori , EXIMBANK a cautat sa dezvolte activitati comerciale , conjunturale , care au vizat:

prezervarea fondurilor statului impotriva erodarii inflationiste , utilizand aceste fonduri pana la utilizarea lor in diverse plasamente profitabile;

atragerea de fonduri pe baze comerciale prin punerea la dispozitia agentilor economici de servicii bancare comerciale ( conturi, depozite, plati interne si externe ) ;

deschiderea a sase sucursale pentru a apropia produsele si serviciile EXIMBANK de clientii potentiali din teritoriu;

incheierea de conventii cu banci comerciale pentru asamblarea produselor si serviciilor in ajutorul exportatorilor;

atragerea de linii de finantare internationale ( Banca Mondiala ) , atat pentru finantarea productiei de bunuri si servicii cat si pentru investitii;

preocuparea constanta pentru introducerea de noi produse si servicii care sa vina in sprijinul agentilor economici.

Capitalul social si actiunile

Capitalul social al EXIMBANK subscris si varsat este 197.738.370.000 lei din care 106.536.232.000 lei si 8.509.338 USD ( echivalent lei ), conform Hotararii Adunarii Generale a Actionarilor Nr. 127/07/04/1999

Capitalul social este impartit in 5.129.400 actiuni , fiecare avand o valoare nominala de 38.550 lei. Actiunile emise de banca sunt numai nominative

2. Produse si servicii oferite de EXIMBANK

Actionand in domeniul bancar si in cel al asigurarilor de credite de export, EXIMBANK ofera agentilor economici romani , indiferent de natura capitalului (de stat sau privat) produse si servicii ce se inscriu in coordonatele practicilor interne si internationale de specific, asigurand intreaga gama de prestatii impuse de realizarea contractelor comerciale.

Polita de asigurare a creditelor de export impotriva riscurilor de neplata

In conditiile actuale de concurenta din ce in ce mai acerba in obtinerea unor contracte de export oferirea unor facilitati de plata partenerilor de afaceri si anume incheierea tranzactiilor de export cu plata amanata , deci pe credit vor mari sansele exportatorilor romani de a patrunde pe piata internationala .

Exportatorii romani au acum posibilitatea de a oferi aceste facilitati de plata partenerilor lor de afaceri datorita EXIMBANK care intervine in derularea contractelor de export , protejand incasarea creantelor externe in cazul in care se produc o serie de riscuri care determina o neplata din partea partenerilor.

Astfel , riscurile impotriva carora exportatorii romani sunt protejati prin intermediul politei de asigurare EXIMBANK sunt :

Riscuri comerciale :

falimentul cumparatorului strain ;

neplata prelungita ( plata nu a fost efectuata in termen de 180 de zile de la scadenta , din alte motive decat cele politice , cu exceptia cazului in care neplata se datoreaza unei dispute intre exportator si cumparatorul strain sau unui risc exclus de la asigurare) ;

alte dificultati financiare ale cumparatorului.

Riscuri politice ( de tara ) :

evenimente de natura politica ;

modificari ale legislatiei tarii cumparatorului , care pot impiedica derularea tranzactiilor comerciale ;

dificultati si intarzieri mai mari de 180 de zile in transferul banilor din tara debitorului , determinate de instituirea unui moratoriu general privitor la datoria externa declarat de guvernul unei terte tari , prin intermediul careia trebuie efectuata plata , toate pierderile rezultand din imposibilitatea de a institui proceduri legale in tara debitorului ;

orice alte actiuni ale guvernului din tara imprumutatului , care il pun pe acesta in imposibilitatea de a rambursa total sau partial creditul ;

orice alte actiuni ale guvernelor straine care impiedica derularea conventiilor de credit sau determina intarzieri in transferul banilor ;

razboi, razboi civil, revolutii si alte evenimente asimilate , in afara Romaniei, ce impiedica imprumutatul sa ramburseze total sau partial , creditul ;

toate pierderile legate de debitorii publici ( imprumutai ce intra in categoria cumparatorilor publici) ;

Riscul de forta majora :

evenimente de tipul catastrfelor naturale cu exceptia celor aparute pe teritoriul Romaniei , care il pun pe imprumutat in imposibilitatea de a rambursa , total sau partial , creditul.

Tranzactiile acoperite de polita de asigurare :

Contracte de export , in derulare , cu termen de incasare pana la un an ;

Contracte pentru exportri complexe ;

Conventii de credit cumparator.

A. Pentru tranzactiile pe termen scurt (360 de zile)

Tipuri de polite :

polita globala de asigurare pentru tarile membre OECD ; acopera intreaga cifra de afaceri a exporturilor impotriva riscurilor comerciale de neplata ;

polita globala de asigurare pentru celelalte tari ; acopera intreaga cifra de afaceri a exporturilor atat impotriva riscurilor comerciale cat si a riscului de tara ; riscul de tara este preluat in nume si cont stat , iar decizia apartine Comitetului Interministerial de Garantii si Credite de Comert Exterior

polita de asigurare acopera perioada de postlivrare (creditare a cumparatorului ) si de ea pot beneficia toti exportatorii romani , indiferent de natura capitalului , acestia fiind protejati impotriva riscurilor comerciale si politice in proportie de 85% din valoarea contractului/contractelor de export.

B. Pentru exporturi complexe si produse cu ciclu lung de fabricatie

Exporturile asigurate in acest caz sunt cele care se incadreaza in prevederile Ordonantei nr. 14/1995.

Riscurile sunt preluate in contul statului pe baza hotararii Comitetului Interministerial de Garantii si Credite de Comert Exterior fiind eligibili pentru acest tip de asigurare contractantii generali , subcontractantii , producatorii de bunuri cu ciclu lung de fabricatie destinate exporturilor.

Tipuri de polite aferente acestui produs sunt :

polita pentru bunuri de capital

polita pentru constructii-montaj

Riscuri asigurabile :

– riscuri comerciale

– riscuri politice

-forta majora

Procentul asigurat este de 85% din valoarea exporturilor.

C. Pentru creditul cumparator

In acest caz , riscurile sunt preluate in contul statului pe baza hotararii Comitetului Interministerial de Garantii si Credite de Comert Exterior. Conventia de credit incheiata intre banca imprumutatului pentru finantarea exporturilor romanesti poate lua doua forme :

linie de credit pentru finantarea mai multor contracte de export ( in general pe termen scurt) ;

conventie de credit pentru finantarea unui singur contract de export (exporturi complexe ce se incadreaza in prevederile Ordonantei nr.14/1995).

Riscuri asigurabile :

riscuri comerciale

riscuri politice

forta majora

Caracteristici ale politei de asigurare a Bancii de Export – Import a Romaniei – EXIMBANK :

Polita este astfel conceputa incat sa urmeze derularea fiecarui contract de export si dinamica portofoliului oricarui exportator :

asigurarea se dimensioneaza dupa nivelul livrarilor ;

se pot introduce noi contracte , pe masura negocierii sau incheierii acestora ;

costul politei de asigurare , format din prima de asigurare , comisionul de angajare a cererii de asigurare si comisionul pentru stabilirea limitei de credit este mai scazut decat al altor instrumente de plata asiguratorii si variaza in functie de conditiile specifice ale proiectelor de comert exterior.

Analize de dosar pentru:

Obtinerea garantiilor de stat(scrisori si angajamente preliminare)

Pentru exceptare de la plata anticipata a taxelor vamale si a TVA

Agentii econmici romani , indiferent de natura capitalului vor gasi sprijin in ceea ce priveste :

participarea la licitatii internationale ;

restituirea avansului ;

buna executie ;

credite pentru productia de export si pentru desfasurarea activitatii in perioada cuprinsa intre data livrarii si data incasarii contravalorii exportului ;

sustinerea importurilor de completare aferente exporturilor complexe sau productiei de export cu ciclu lung de fabricatie , prin exceptarea de la plata anticipata /garantarea platii taxelor vamale , a comisionului vamal si a TVA (conform Ordonantei nr. 14/1995).

Nu in ultimul rand , statul roman se implica si in cazul dezvoltarii bazei tehnologice a agentilor economici romani oferind garantia sa pentru :

obtinerea de linii de finantare externe pentru importul de echipamente si tehnologii necesare realizariii productiei de export sau care determina substituirea unor importuri in economia nationala.

Conform ordonantei guvernului nr 14/1995 , prin exporturi complexe se intelege exportul de echipamente , instalatii –separate sau impreuna cu proiectare licente , tehnologii, constructii-montaj, punere in functiune – cat si lucrarile geologice , de exploatare a zacamintelor minerale , de retele electrice , de foraje de sonde sau obiective in domeniul agriculturii , amenajarilor hidrotehnice , silvice si alte asemenea.

In cadrul produselor de export cu ciclu lung de fabricatie sunt incluse : utilaje tehnologice si parti ale acestora , tractoare , masini agricole , mijloace de transport rutiere si feroviare , corpuri de nave si aeronave , sisteme flexibile si linii automate de prelucrare , masini – unelte , conventionale cu afisaj de cote sau comanda numerica .

Bonificatii de dobanda (recuperarea unei parti din dobanda) aferente creditelor in lei utilizate pentru productia de export

Bonificatia de dobanda este o facilitate bugetara ce se acorda din fondul de stabilizare a ratei dobanzii si are menirea de a apropia costurile de finantare ale productiei pentru export de nivelul costurilor finantarii unor produse similare pe piata mondiala .

Aceasta inseamna ca , indiferent de banca finantatoare , orice agent economic roman , producator, poate recupera o parte din dobanzile platite la creditele pe termen scurt, mediu , si lung angajate pentru :

productia de export (cu ciclu de fabricatie scurt si/ sau lung ) si realizarea de obiective complexe in strainatate ;

acoperirea necesitatilor din perioada de pana la incasarea contravalorii exporturilor respective.

Procentajul recuperat din dobanda platita poate ajunge pana la 50% in cazul exporturilor de produse cu ciclu scurt de fabricatie si pana la 60% in cazul realizarii de obiective complexe sau a exporturilor de produse cu ciclu lung de fabricatie .

Criteriile de acordare a bonificatiei sunt :

solicitantul sa desfasoare activitate proprie de productie de marfuri pentru export ;

marfurile exportate sa nu includa importuri de completare efectuate in mod direct mai mult de 50% din valoarea totala ;

contravaloarea in lei a exporturilor , determinata pe baza declaratiilor vamale sa fie mai mare decat costurile de productie aferente acestora , in care nu se includ dobanzile pentru creditele utilizate ;

repatrierea valutei la termen si in totalitate , conform contractelor externe si aferente DIV-urilor scadente in perioada pentru care se solicita bonificatia.

Credite in lei si valuta pentru pregatirea productiei de export precum si pentru dezvoltarea / retehnologizarea capacitatilor de productie

EXIMBANK ofera posibilitati de creditare pe termen scurt , mediu sau lung. Se poate asigura astfel finantarea agentilor economici in diferite moduri si anume :

din surse proprii EXIMBANK

din fondurile de dezvoltare industriala (Banca Mondiala)

in cadrul acordului incheiat cu CREDIT- SUISSE pentru finantarea importurilor de bunuri si servicii din Elvetia

din surse puse la dispozitie de KfW (numai pentru IMM)

Din surse proprii EXIMBANK

Societatile comerciale romanesti , cu activitate principala in domeniul comertului exterior –productie pentru export, operatiuni de import-export , pot obtine credite pe termen scurt (pana la 360 de zile) , in lei si valuta pentru realizarea productiei , prin completarea mijloacelor circulante pe perioada incasarii vanzarilor efectuate , achizitionarea din import de materii prime si materiale , piese de schimb , utilaje , care intra efectiv in componenta productiei sau participa la realizarea productiei , cea de export cu precadere.

Garantarea rambursarii creditelor de catre solicitanti se asigura prin cesionarea incasarilor din export in favoarea bancii , precum si prin alte contragarantii acceptate de banca ( scrisoare de garantie bancara , ipoteca, gaj fara deposedare , cesiune de creanta, polita de asigurare etc.)

Din fondurile proiectului de dezvoltare industriala (Banca Mondiala) administrate de EXIMBANK si utilizate si prin banci comerciale calificate.

credite pe termen scurt pentru finantarea importurilor de materii prime si materiale ce vor fi inglobate in productia de export

Pot beneficia de fondurile puse la dispozitie prin intermediul acestui proiect, agentii economici , indiferent de natura capitalului , din orice sector economic cu exceptia agriculturii primare , care indeplinesc urmatoarele conditii :

detin un acreditiv irevocabil sau o comanda ferma emisa de un cumparator strain in favoarea sa

dispun de resursele finaciare pentru achizitia celorlalte componente necesare pentru relaizarea productiei de export si finalizarea tranzactiei

au experienta in exportul de produse similare

au capacitatea de a realiza , la termen si in conditiile specificate in contract , productia de export 

productia lor de export nu este subventionata ;

nu au plati restante la nici o banca (romaneasca sau straina)

Conditii de creditare :

valoarea maxima a creditului : 5000000 USD , cu exceptia cazului in care BIRD nu va conveni altfel

durata de rambursare : pana la 360 de zile

perioada de gratie : coincide cu durata imprumutului

moneda : USD

dobanda : LIBOR la 6 luni + marja BIRD+ 0.5 % (marja EXIMBANK )+ marja bancii comerciale prin care se deruleaza creditul ;

procedura de achizitie :

licitatie internationala limitata , pentru contracte cu valoare de peste 5000000 USD

compararea a trei cotatii de la trei firme din doua tari diferite , pentru contracte cu valoare intre 250000-5000000 USD

practici comerciale normale pentru contracte cu valoare sub 250000 USD

negociere directa pentru furnizor unic

b. Credite pe termen mediu si lung pentru finatarea proiectelor de investitii

Pot beneficia de finatarea din fondurile IDP agentii economici din orice sector economic , cu exceptia agriculturii primare , care indeplinesc urmatoarele conditii :

sunt infiintati legal , in conformitate cu Legea nr. 31/1991 a Romaniei

sunt societati din sectorul privat sau cu o majoritate a stocului de voturi in proprietate privata sau in proces de privatizare ;

au un program de restructurare si un plan de afaceri destinat asigurarii succesului financiar si de afaceri pe termen lung ;

prezinta credibilitate si au o structura financiara satisfacatoare pentru realizarea eficienta a activitatilor sale , inclusiv a proiectului de investitii pentru care este solicitata finantarea (desfasoara activitate de cel putin 3 ani)

Fondurile sunt destinate finantarii cheltuielilor pentru achizitionarea de bunuri si angajarea de servicii de consultanta din strainatate sau din tara, destinate modernizarii si dezvoltarii activitatii societatii , cheltuieli care urmeaza a fi efectuate sau au fost efectuate cu cel putin 180 de zile inainte de data solicitarii.

Conditii de creditare :

valoarea maxima a creditului : 8000000 USD , cu exceptia cazului in care BIRD nu va conveni altfel

durata de rambursare : 3-15 ani

perioada de gratie : 1-5 ani

moneda : USD

dobanda : LIBOR la 6 luni + marja BIRD+ 0.5 % (marja EXIMBANK )+ marja bancii comerciale prin care se deruleaza creditul ;

procedura de achizitie :

licitatie internationala limitata , pentru contracte cu valoare de peste 4000000 USD

compararea a trei cotatii de la trei firme din doua tari diferite , pentru contracte cu valoare intre 250000-4000000 USD

practici comerciale normale pentru contracte cu valoare sub 250000 USD

negociere directa pentru furnizor unic

c. din surse KfW

– numai pentru IMM pentru finantarea unor proiecte de investitii

– de regula pe 3 ani cu 1 an de gratie

– se finalizeaza 80% din valoarea investitiei

– dobanda costului sursei (Euribor la 6 luni + 0.75 marja+ marja risc)

– se poate acorda si de catre banci participante refinantate de EXIMBANK

Acordul cadru incheiat de EXIMBANK cu CREDIT SUISSE pentru finantarea importurilor de bunuri si servicii din Elvetia

Creditul este destinat finantarii partiale (pana la 85%) a contractelor de import de bunuri de capital (utilaje , echipamente) si servicii de origine elvetiana. Durata imprumutului poate fi intre 2 si 5 ani , in functie de valoarea contractului de livrare.

Conditii de eligibilitate :

vor fi eligibile pentru finantare numai contractele de livrare / servicii care, conform acordului cu exportatorii elvetieni , au fost aprobate de Credit Suisse si EXIMBANK si care sunt acoperite de Agentia de Garantare a Riscului de Export a Guvernului Federal Elvetian

valoarea fiecarui contract individual de livrare/servicii nu poate fi mai mica de 100000 franci elvetieni

platile aferente livrarilor esalonate , cu exceptia ultimei parti din cadrul unui contract , trebuie sa fie de cel putin 50000 franci elvetieni

Conditii de plata a contractelor de livrare/servicii :

5% din valoarea fiecarui contract de livrare/servicii , platibil in avans , dupa primirea confirmarii de la Credit Suisse ca respectivul contract a fost aprobat pentru finatare

10% din valoarea fiecarei livrari , plata intermediara prin acreditiv documentar emis de EXIMBANK in favoarea exportatorului elvetian

85% din valoarea fiecarui contract de livrare/servicii se va achita furnizorului din linia de credit , la data livrarii

rata dobanzii :

rata dobanzii de baza la export pe piata elvetiana(SEBR) + marja Credit Suisse + marja EXIMBANK

termene de rambursare :

4 pana la 10 transe consecutive , prima scadenta la 6 luni dupa data livrarii

Scrisori de garantie bancara si operatiuni privind scrisorile de garantie in general

Societatile comerciale romanesti indiferent de natura capitalului , care desfasoara activitate de export – import sau productie pentru export pot beneficia , in vederea derularii operatiunilor comerciale , de garantii bancare sau de operatiuni privind scrisorile de garantie in general.

La acest capitol , oferta EXIMBANK cuprinde :

scrisori de garantie aferente contractelor de export :

participare licitatie ;

restituire avans ;

buna executie ;

restituire a valorii importurilor de completare ;

aferente creditelor destinate productiei din tara / strainatate sau pe perioada de la data livrarii pana la efectuarea platii ;

scrisori de garantie pentru plata importurilor ;

operatiuni cu scrisori de garantie :

confirmari, inclusiv prin aval , avizari, modificari , executari.

Ca o caracteristica , scrisorile de garantie se emit in baza garantiilor reale prezentate de solicitant direct ( garantii materiale, cesiuni din incasari) sau indirect (prin intermediul Ministerului Finantelor Publice).

Servicii de cont curent si disponibilitati ; decontari interne si externe; servicii bancare electronice de tip Electronic Banking

Pe langa gama de servicii si produse oferite in exclusivitate , EXIMBANK pune la dispozitia clientilor sai servicii complete , specifice unei banci comerciale moderne :

servicii de cont curent

deschideri de conturi curente , conturi de disponibilitati din credite si efectuarea de operatiuni in cadrul acestora ;

incasari si plati in lei si valuta , in numerar si prin virament ;

operatiuni cu efecte de comert ;

tranzactii de vanzare-cumparare de valuta ;

operatiuni de arbitraj valutar ;

servicii ce privesc decontari interne si externe(prin acreditive documentare, incasso,etc.) :

deschideri si modificari de acreditive de import ;

preavizari si/sau avizari acreditive de export emise de banci straine ;

urmariri incasari de documente si decontari

realizari servicii diverse in cazurile de incasso si ordine de plata ;

avalizari efecte de comert ;

operatiuni de scontare forfetare si factoring.

Informatii comerciale despre partenerii de afaceri si servicii de consultanta complexa

Datorita specificului sau , EXIMBANK are acces la numeroase baze de date avand posibilitatea sa furnizeze informatii comerciale si de credit despre partenerii de afaceri , romani sau straini , ai agentilor economici care solicita astfel de informatii. Datele oferite de EXIMBANK permit defasurarea de tranzactii de export-import in conditii de cunoastere mai buna a partenerului , cu posibilitatea evaluarii riscurilor.

Sunt evidentiate date de prezentare generala (denumire, adresa, etc.) , date finaciare (posturi din bilant, cont de profit si pierderi) standingul financiar (lichiditate, rentabilitate) si diferite recomandari. Deasemenea , EXIMBANK poate oferi rapoarte economice generale , analize si prognoze sectoriale, oferind consultanta complexa in domeniul financiar-bancar si comercial.

3. Evolutia bilantului EXIMBANK

Pentru a analiza operatiunile ale unei banci este necesara cunoasterea structurii bilantului bancar, care reflecta in pasiv constituirea resurselor , respectiv datoriile bancii fata de exterior , iar in activ utilizarile resurselor. Operatiunile active sunt operatiunile in care bancile isi angajeaza resursele in vederea indeplinirii functionalitatilor statutare si obtinerii de profit.

Structura elementelor in activ si pasiv se realizeaza in functie de destinatie si grad de exigibilitate.

Sursa: Raport anual 2001 EXIMBANK

In plus fata de activele si pasivele din bilant , bancile ofera scrisori de garantie si acreditive clientilor , respectiv efectueaza operatiuni extrabilantiere.

Cap III. CAMPL

Prezentare generala a sistemului de rating bancar si de avertizare timpurie CAMPL

Rolul major al autoritatii de supraveghere este acela de a preveni riscul sistemic prin promovarea unei supravegheri bancare eficiente, care sa asigure realizarea stabilitatii si viabilitatii întregului sistem bancar.

In acest sens, s-a impus necesitatea implementarii, în cadrul Directiei supraveghere – Serviciul sinteza, a „Sistemului de rating bancar si de avertizare timpurie – CAMPL“. Noul sistem se constituie într-un instrument eficient de lucru pentru evaluarea institutiilor bancare, în scopul identificarii, într-o faza incipienta, a acelor banci care sunt ineficiente sub aspect financiar si operational sau manifesta trenduri adverse cerând, din partea autoritatii de supraveghere, o atentie sporita. Sistemul se bazeaza pe evaluarea a cinci componente, care reflecta, într-o maniera uniforma si cuprinzatoare, conditia financiara a unei banci, în conformitate cu legislatia si reglementarile bancare în vigoare.

Componentele specifice de analiza ale sistemului CAMPL sunt urmatoarele:

adecvarea capitalului (C);

calitatea activelor (A);

management (M);

profitabilitate (P);

lichiditate (L)

Fiecare din cele cinci componente sunt evaluate pe o scara de valori cuprinsa între „1“ si „5“, astfel încât „1“ reprezinta cel mai performant nivel si „5“ cel mai scazut. De asemenea, fiecarei banci i se acorda un „grad compus de clasificare“ (rating compus), pentru care se atribuie un punctaj de la „1“ la „5“. Evaluarea celor cinci componente specifice de performanta reprezinta criteriul esential pe care se bazeaza „gradul compus de clasificare“.

In determinarea „gradului compus de clasificare“, patru din cele cinci componente (CAPL) sunt analizate în functie de o gama de indicatori. Pentru fiecare indicator de analiza sunt stabilite cinci intervale si cinci niveluri (rating-uri) corespunzatoare acestora. Astfel, fiecare banca primeste câte un rating pentru fiecare indicator de analiza, pentru fiecare componenta CAMPL si, în final, un „grad compus de clasificare“ (rating compus) si un „scor final“ ce reprezinta punctajul total acordat indicatorilor ce definesc elementele CAMPL. Cele cinci „grade compuse de clasificare“ sunt definite dupa cum urmeaza:

Grad compus de clasificare 1

Bancile clasificate în aceasta grupa sunt viabile sub toate aspectele si au, în general, cele cinci componente evaluate la nivelul (rating) „1“ sau „2“. Orice deficienta este de natura minora si poate fi controlata cu usurinta, în activitatea curenta, de catre consiliul de administratie si conducerea executiva a bancii. Aceste institutii bancare sunt capabile sa faca fata dificultatilor reale care apar si sunt rezistente la influentele din afara sistemului bancar. Ele opereaza în conformitate cu legile si reglementarile în vigoare si prezinta cele mai puternice performante si practici de administrare a riscului în functie de marimea institutiei, complexitatea si categoria de risc.

Grad compus de clasificare 2

Bancile din aceasta grupa au o structura de baza sanatoasa. in acest caz, apar numai dificultati moderate din categoria acelora pe care consiliul de administratie si conducerea executiva pot si doresc sa le corecteze. Aceste institutii sunt stabile si capabile de a depasi dificultatile provenite din fluctuatiile pietei si se conformeaza în mod substantial legilor si reglementarilor în vigoare. in general, practicile administrarii riscurilor sunt satisfacatoare în functie de marimea institutiei, complexitatea si categoria de risc. in aceste cazuri, nu apar probleme reprezentative de supraveghere si, ca urmare, preocuparea organelor de supraveghere este una de rutina.

Grad compus de clasificare 3

Bancile clasificate în aceasta grupa necesita un anumit grad de preocupare din partea organelor de supraveghere cu privire la una sau mai multe din cele cinci componente mentionate. Aceste institutii prezinta o combinatie de deficiente care pot oscila între moderat si sever. Managementul demonstreaza dimensiunea capacitatii si a dorintei de a remedia dificultatile în mod eficient si la timp. in general, aceste institutii sunt mai putin capabile de a rezista la fluctuatiile pietei, data fiind vulnerabilitatea crescuta a acestora la influentele externe, prin comparatie cu bancile cu grad compus „1“ si „2“. Mai mult, aceste institutii se pot afla în conflict semnificativ cu aplicarea legilor si reglementarilor în vigoare. Practicile de administrare a riscurilor pot fi nesatisfacatoare în functie de marimea institutiei, complexitatea si categoria de risc. Aceste banci cer mai mult decât o supraveghere de rutina, desi declinul lor nu pare probabil, dat fiind potentialul general si capacitatea financiara a acestora.

Grad compus de clasificare 4

Bancile clasificate în aceasta grupa se caracterizeaza, în general, prin practici ori conditii nesigure si riscante. in aceste cazuri apar probleme financiare si manageriale serioase, care conduc la performante nesatisfacatoare. Problemele care apar migreaza de la deficiente severe la critice, care nu au fost rezolvate în mod satisfacator de catre executiv sau consiliul de administratie. in general, institutiile din aceasta grupa sunt incapabile sa reziste fluctuatiilor de piata. Nerespectarea legilor si reglementarilor în vigoare este întru-totul semnificativa. Practicile manageriale sunt, în general, inacceptabile în ceea ce priveste dimensiunea institutiei, complexitatea si tipul de risc. O supraveghere atenta este absolut necesara ceea ce conduce, în cele mai multe cazuri, la actiuni decisive pentru remedierea problemelor. Bancile din aceasta grupa reprezinta un risc pentru fondul de asigurare a depozitelor. Declinul este posibil daca problemele sau deficientele nu se rezolva la timp si în mod satisfacator.

Grad compus de clasificare 5

Bancile din aceasta grupa prezinta cele mai nesatisfacatoare si riscante practici sau conditii, au o performanta critic deficitara, adesea cu practici de administrare a riscurilor complet inadecvate în functie de marimea institutiei, complexitatea si categoria de risc, necesitând cea mai severa preocupare din punct de vedere al supravegherii. Volumul si gravitatea problemelor aparute depasesc capacitatea sau dorinta conducerii bancii de a le controla si remedia. in aceste situatii apare necesitatea unei asistente financiare externe sau de alta forma, imediate, pentru a pastra viabilitatea acestora. Supravegherea atenta si continua este absolut necesara. Bancile din aceasta grupa constituie un risc maxim pentru fondul de asigurare a depozitelor si declinul este foarte probabil.

Adecvarea capitalului

O bancă este de așteptat să-și mențină un capital corespunzător, în raport cu natura și limitele de risc, precum și cu capacitatea conducerii de a identifica, măsura și controla aceste riscuri. Pentru stabilirea gradului de adecvare a capitalului se are in vedere efectul riscurilor de credit, de piata si a a ltor riscuri asupra conditiei financiare a bancii. Tipurile si marimea riscurilor, in activitatea bancii, determina in ce masura capitalul ar trebui sa se situeze deasupra nivelului minim cerut de reglementari pentru a face fata unuor consecinte nedorite.

Adecvarea capitalului unei banci este evaluata in functie de urmatorii factori:

nivelul si calitatea capitalui si conditia generala financiara a bancii;

capacitatea managementului de a face fata nevoilor curente de majorare de capital;

natura, trendul si volumul activelor problema si provizionarea corespunzatoare a acestora;

structura bilantului, riscul pietei, concentrarea riscului;

expunerea riscului din activitati extrabilantiere;

calitatea si consistenta veniturilor, justetea dividendelor;

perspective si planuri de crestere, precum si experienta trecut;

accesul la piata de capital si alte surse de capital.

În perioadele în care banca realizează performanțe slabe, capitalul, acționând ca un tampon, menține încrederea publicului în sistemul bancar, promovează stabilitatea fondurilor depozitarilor și suportă dezvoltarea rezonabilă a instituției.

Raport de solvabilitate 1 (>= 12%) calculat ca raport între fondurile proprii și expunerea netă din elemente bilanțiere și extrabilanțiere.

Limita:

>= 15% bine capitalizată (1)

12 – 14,9% adecvat capitalizată (2)

8 – 11,9% subcapitalizată (3)

2 – 7,9% subcapitalizată semnificativ (4)

< 2% subcapitalizată major (5)

Raport de solvabilitate 2 (>= 8%) calculat ca raport între capitalul propriu și expunerea netă din elemente bilanțiere și extrabilanțiere.

Limita:

>= 10% bine capitalizată (1)

8 – 9,9% adecvat capitalizată (2)

5 – 7,9% subcapitalizată (3)

2 – 4,9% subcapitalizată semnificativ (4)

< 2% subcapitalizată major (5)

Pentru determinarea expuneri nete activele bancii sunt incadrate in categorii de risc, iar elementele din afara bilantului sunt incadrate in categorii de risc prin transformare in credite be baza unor coeficienti de conversie.

Efectul de pârghie calculat ca raport între capitalul propriu și activele totale la valoarea netă.

Limita:

>= 6% bine capitalizată (1)

4 – 5,9% adecvat capitalizată (2)

3 – 3,9% subcapitalizată (3)

2 – 2,9% subcapitalizată semnificativ (4)

< 2% subcapitalizată major (5)

Raportul dintre capitalul propriu și capitalul social

Limita:

>= 150% bine capitalizată (1)

100– 149,9% adecvat capitalizată (2)

80 – 99,9% subcapitalizată (3)

50 – 79,9% subcapitalizată semnificativ (4)

< 50% subcapitalizată major (5)

Definirea ratingurilor rezultate din analiza indicatorilor pentru componenta “adecvarea capitalului”:

Rating “1” indica un nivel puternic al capitalului comparativ cu profilul de risc al bancii.

Rating “2” indica un nivel al capitalullui satisfacator comparativ cu profilulu de risc al bancii.

Rating “3” indica un nivel al capitalului mai putin satisfacator care nu poate susutine complet profilul de risc al bancii. Raing-ul indica nevoia pentru perfectionare chiar daca nivelul capitalului depaseste minimul cerut de reglementari.

Rating “4” indica un nivel deficitar al capitalului, viabilitateabancii putand fi amenintata. In acest caz se poate cere ajutorul actionarilor sau suport financiar din surse externe institutiei.

Rating “5” indica un nivel deficitar critic al capitalului, amenintand viabilitatea bancii. Se impune ajutorul financiar imediat al actionarilor sau o finanatare externa a institutiei.

O banca poate fi considerata:

Bine capitalizata (rating 1) daca intruneste simultan urmatoarele conditii:

raportul de solvabilitate 1 este de 15% sau mai mare;

raportul de solvabilitate 2 este 10% sau mai mare;

efectul de parghie este de 6% sau mai mare;

nu este subiectul nici unei reglementari care sa vizeze mentinerea unui nivel specific al capitalului.

Adecvat capitalizata (rating 2) daca intruneste simultan urmatoarele conditii:

raportul de solvabilitate 1 este de 12% sau mai mare;

raportul de solvabilitate 2 este 8% sau mai mare;

efectul de parghie este de 4% sau mai mare.

Subcapitalizata (rating 3) daca:

raportul de solvabilitate 1 este sub 12%; sau/si

raportul de solvabilitate 2 este sub 8%; sau/si

efectul de parghie este sub 3%.

Subcapitalizata semnificativ (rating 4) daca:

raportul de solvabilitate 1 este sub 8%; sau/si

raportul de solvabilitate 2 este sub 5%; sau/si

efectul de parghie este sub 3%.

Subcapitalizata major (rating 5) daca raportul de solvabilitate si efectul de parghie inregistreaza valori mai mici de 2%.

Calitatea activelor

Ratingul calitații activelor reflectă riscul potențial al creditelor, al investițiilor și al altor active, precum și al tranzacțiilor extrabilanțiere. Evaluarea calității activleor trebuie analizată și în funcție de gradul de provizionare a acestora.

De asemenea, este necesar sa se ia in calcul toate celelalte riscuri care pot afecta valorificareaactivelor bancii, incluzand riscurile de exploatare, de piata, de reputatie, strategie si altelel. Capacitatea managementului este reflectata de masura in care reuseste sa identifice, sa urmareasca si sa controleze aceste riscuri.

Rata generală de risc calculată ca raport între expunerea netă din elemente bilanțiere și extrabilanțiere și totalul activelor din bilanț și a elementelor din afara bilanțului la valoarea contabilă.

Limita:

<= (media pe sistem sau „grup bănci”- 30%) rating 1

> (media pe sistem sau „grup bănci”- 30%) și <= (media pe sistem sau „grup bănci”- 10%) rating 2

> (media pe sistem sau „grup bănci”- 10%) și <= (media pe sistem sau „grup bănci”+10%) rating 3

> (media pe sistem sau „grup bănci”+ 10%) și <= (media pe sistem sau „grup bănci”+ 30%) rating 4

> (media pe sistem sau „grup bănci”+30%) rating 5

Credite acordate clientelei (valoare brută)/Total activ (valoare brută); unde valoarea brută include și provizioanele constituite.

Limita:

<= 50% rating 1

50.1 – 55% rating 2

55.1 – 60% rating 3

60.1 – 65% rating 4

>65% rating 5

Credite acordate clientelei (valoare brută) în total surse împrumutate.

Limita:

<= 60% rating 1

60.1 – 65% rating 2

65.1 – 70% rating 3

70.1 – 75% rating 4

>75% rating 5

Credite restante și îndoielnice/Total portofoliu de credite; ambele la valoarea netă.

Limita:

<= 2% rating 1

2.1 – 4% rating 2

4.1 – 6% rating 3

6.1 – 8% rating 4

>8% rating 5

Creanțe restante și îndoielnice (valoare netă)/Total activ (valoare netă).

Limita:

<= 2% rating 1

2.1 – 4% rating 2

4.1 – 6% rating 3

6.1 – 8% rating 4

>8% rating 5

Creanțe restante și îndoielnice (valoare netă)/Capitaluri proprii

Limite:

Cri <= 30% Cp și Cp>0 rating 1

30%Cp<Cri<=50%Cp și Cp>0 rating 2

50%Cp<Cri<=70%Cp și Cp>0 rating 3

70%Cp<Cri<=100%Cp și Cp>0 rating 4

Cri>Cp sau Cp>0 rating 5

Gradul de acoperire a riscului de credit determinat ca raport între provizioane constituite și provizioane necesare.

Limita:

> 90% rating 1

80 – 89.9% rating 2

60 – 79.9% rating 3

20 – 59.9% rating 4

<20% rating 5

Rata riscului de credit calculată ca raport între expunerea netă (mai puțin garanțiile) a creditelor și dobânzilor clasificate în “îndoielnic” și “pierdere”, și total credite și dobânzi clasificate (valoare brută).

Limita:

<= 8% rating 1

8.1 – 15% rating 2

15.1 – 30% rating 3

30.1 – 50% rating 4

>50% rating 5

Rata de acoperire a activelor calculată ca raport între fonduri proprii – credite și dobânzi clasificate în “îndoielnic” și ”pierdere”, și total credite și dobânzi clasificate (valoare brută).

Limita:

>= 8% rating 1

7 – 7.9% rating 2

5 – 6.9% rating 3

2 – 4.9% rating 4

<2% rating 5

Ponderea creditelor și dobânzilor clasificate în substandard, îndoielnic și perdere în capitaluri proprii+provizioane<30%

Limita:

<= 5% rating 1

5.1 – 15% rating 2

15.1 – 30% rating 3

30.1 – 50% rating 4

>50% rating 5

Definirea rating-urilor rezultate din analiza indicatorilor pentru componenta „calitatea activelor:

Rating „1” indica o calitate adecvata a activelor si practicilor de administrare a creditului. Deficientele identificate sunt minore si expunerea la risc referitoare la protectia capitalului este modesta. Calitatea activelor in astfel de institutii presupune o supraveghere minima.

Rating „2” indica o clitate satisfacatoare a activelor si a practicilor de administrare a creditului. Nivelul si seriozitatea sistemului de clasificare si alte deficitente justifica un nivel limitat al atentiei supravegherii.

Rating „3” este atribuit in situatia in care calitatea activelor si a practicilor de administrare a creditului sunt mai putin decat satisfacatoare. Trendul poate fi stabil sau indica deteriorarea calitatii activelor sau o crestere a expunerii la risc. Nivelul si seriozitatea clasificarii activelor impun o supraveghere atenta. In general se manifesta nevoia imbunatarii practicilor de administrare a creditului si riscului.

Rating „4” este atribuit institutiilor financiare cu o calitate a activelor si a practicilor de administratie a creditului deficitare. Nivelulu riscului activelor problema sunt controlate necorespunzator in mod semnificativ, expunand institutia la potentiale pierderi care nu sunt controlate si care pot ameninta viabilitatea acesteia.

Rating „5” indica o calitate critica a activelor sau a practicilor de administrare a creditului care pot constitui o amenintare iminenta pentru viabilitatea institutiei.

Management (M)

Acest rating refelcta capacitatea consiliului de administratie si a managemntului bancii de a identifica, cuantifica , monitoriza si controla riscurile activitatii si de a asigura, astfel, stabilitatea, siguranta si eficienta institutiei, in concordanta cu legile si reglementarile in vigoare.

Conducerea executiva este raspunzatoare pentru dezvoltarea si implementarea politcii, procedurilor si practicilor care transpun obiectivele consiliului de administrare si limitele de risc in standarde prudente de operare.

In functie de natura si scopul activitatilor bancii, practicile manageriale au in vedere intreaga gama de riscuri: Riscul de credit, de lichiditate, de piata, operational, de tranzactie, de reputatie, de strategie, de conformitate si alte riscuri. Soliditatea practicilor manageriale este demonstrata de: existenta unui personal competent, a unor politici adecvate, a unui program de audit propriu si control intern corespunzator cu marimea si complexitatea institutiei, abilitatea in administrarea riscurilor, precum si prin existenta unui sistem informational eficient.

Capacitatea si performantele managementului si consiliului de administratie sunt evaluate, in principal, pe baza urmatorilor factori:

gradul de implicare a factorilor de decizie in asigurarea conditiilor optime de desfasurare a activitatii bancii;

capacitatea factorilor de decizie de a administra corespunzator riscurile care pot sa apara din schimbarea conditiilor de afaceri sau initierea unor activitati sau produse;

adecvarea politicii interne privinbd activitatea de baza si riscurile pe care aceasta le incumba;

adecvarea auditului si controlului intern care vizeaza operatiunile financiare, raportarile periodice si conformanta cu egile, reglementarile si politicile interne;

acuratetea si oportunitatea informarii managementului precum si existenta unor sisteme de administrare a riscurilor in concordanta cu complexitatea si profilul de risc al institutiei;

reactia (receptivitatea) factorilor de decizie la recomandarile auditorior si sutoritatilor de supraveghere;

profunzimea managementului si profunzimea acestuia;

masura in care consiliul de administratie si managementul sunt afectate sau sensibile la influenta dominanta sau concentrarea autoritatii;

performantele institutiei si profilul lor de risc.

Definirea rating-urilor rezultate din analiza indicatorilor pentru componenta management:

Rating „1” indica performante remarcabile ale managementului si consiliului de administratie si practici corespunzatoare de administratie si practici corespunzatoare de administratie a riscului in functie de marimea, complexitatea si profilul de isc al institutiei. Toate riscurile semnificative sunt efectiv identificate, masurate, monitorizate si controlate.

Rating „2” indica performante satisfacatoare ale managementului so consiliul de administratie referitoare la marimea, complexitatea si profilul de risc al institutiei. Deficientele minore care pot sa apara nu influenteaza siguranta si viabilitatea institutiei. In general, riscurile si problemele semnificative sunt efectiv identificate, masurate, monitorizate si controlate.

Rating „3” indica performante ale managementului si consiliului de administratie sau practici de administrare a riscurilor mai putin satisfacatoare, care necesita imbunatatiri.

Capacitatea factorilor de decizie poate fi insuficienta pentru tipul, marimea sau conditia institutiei. Problemele si riscurile semnificative pot fi inadecvat identificate, masurate, monitorizate sau controlate.

Rating „4” indica performante deficitare ale managementului si consiliului de administratie sau practici inadecvate.

Dimensiunea deficientelor si a expunerii la risc este excesiva. Problemele si riscurile semnificative inadecvat identificate, masurate, urmarite, controlate impun luarea unor masuri urgente din partea factorilor de decizie.

Rating „5” indica deficiente critice in activitatea managementului si consiliului de administratie sau carente severe in adminstrarea riscurilor. Managementul si consiliul de administratie nu au demonstrat capacitatea de a corecta problemele si de a implementa practici corespunzatoare de administrare a riscurilor. Problemele si riscurile semnificative sunt identificate, masurate si urmarite sau controlate inadecvat si continua sa ameninte viabilitatea institutiei. Este necesara inlocuierea sau intarirea managementului si a consiliului de administratie.

Profitabilitate (P)

Calitatea si cantitatea veniturilor sunt evaluate in functie de : capacitatea de a asigura adecvarea capitalului prin reinvestirea profitului; nivelul, trendul si stabiltiatea veniturilor; sursele veniturilor la expunerile riscului de piata; adecvarea provizioanelor pentru pierderile la credite si alte rezerve; tranzactiile cu titluri de valoare; efectele de taxare asupra veniturilor; procesele previzioniste si sistemele informationale ale managementului.

In consecinta, acest rating reflecta nu numai volumul si trendul veniturilor, dar si factoriii care pot afecta sustinerea si calitatea veniturilor, pot fi afectate de administrarea excevisa si inadecvata a riscului de credit, care poate conduce la alocari de provizioane suplimentare pentru pierderi din credite sau de nivelurile ridicate ale riscului pietei care pot expune nejustificat veniturile institutiei la fluctuatiile ratei de dobanda.

De asemenea, calitatea veniturilor poate fi diminuata de o incredere nejustificata in castiguri extraordinare. Veniturile viitoare pot fi afectate de incapacitatea de a prevedea si controla fondurile si cheltuielile de operare, strategii de afaceri executate defectuos sau prost consiliate, un slab management sau expunere necontrolata la alte riscuri.

Pentru analiza performantei financiare si a conditiei generale a unei banci sunt utilizati, in principal, urmatorii indicatori:

Rata rentabilității economice (ROA) calculată ca raport între profitul net și activul total la valoarea netă.

Limita:

>= 5% rating 1

4 – 4.9% rating 2

3 – 3.9% rating 3

0.6 – 2.9% rating 4

<0.6% rating 5

Rata rentabilității financiare (ROE) calculată ca raport între profitul net și capitalurile proprii

Limita:

>= 11% rating 1

8 – 10.9% rating 2

6– 7.9% rating 3

4 – 5.9% rating 4

<4% rating 5

Rata rentabilității activității de bază calculată ca raport între (venituri din exploatare-venituri din provizioane) și (cheltuieli de exploatare-cheltuieli cu provizioane).

Limita:

>150% rating 1

125 – 150% rating 2

115– 124.9% rating 3

100 – 114.9% rating 4

<100% rating 5

Definirea rating-urilor rezultate din analiza indicatorilor pentru componenta „profitabilitate”:

Rating „1” indica venituri puternice. Veniturile sunt mai mult decat suficiente sa suporte costul operatiilor, mentinerea adecvarii capitalului si nivelurile de alocare considerate sa asigure calitatea activelor, cresterea acestora si alti factori care afecteaza calitatea, cantitatea si trendul veniturilor.

Rating „2” indica venituri satisfacatoare. Veniturile sunt suficente sa suporte costul operatiilor, mentinerea adecvarii capitalului si nivelurile de alocare considerate necesare asigurarii calitatii activelor, cresterea acestora si alti factori care afecteaza calitatea, cantitatea si trendul veniturilor.Veniturile care sunt relativ constante sau care au inregistrat un usor declin, pot primi ratingul 2 daca avem in vedere asigurarea ca nivelul de venituri ale bancii este adecvat in sensul factorilor de evaluare mentionati mai sus.

Rating „3” indica venituri care cer sa fie imbunatatite. Veniturile nu pot sa suporte in intregime costul operatiilor si sa asigure cresterea capitalului si nivelurile de alocare in legatura cu conditia generala a institutiei, cresterea si alti factori care afecteaza calitatea, cantitatea si trendul veniturilor.

Rating „4” indica venituri insuficiente. Veniturile sunt insuficiente sa suporte costul operatiilor si mentinerea unui capital si a unor niveluri de alocare corespunzatoare. Institutiile astfel evaluate pot fi caracterizate prin fluctuatii in castigul net, dezvoltare si trenduri negative semnificative, pierderi intermitente sau o cadere reala a veniturilor din anii anteriori.

Rating „5” indica un volum al veniturilor mult deficitar. O institutie financiara cu rating 5 inregistreaza pierderi care reprezinta o serioasa amenintare la viabilitatea sa pri eroziunea capitalului.

Lichiditate (L)

Lichiditatea și administrarea resurselor și plasamentelor sunt evaluate în funcție de trendul și stabilitatea depozitelor; gradul și trendul utilizărilor pe termen scurt, sursele volatile de fonduri, finanțarea activelor pe termen lung; accesul la piețele monetare și alte surse de finanțare; adecvarea surselor de lichiditate și abilitatea de a face față nevoilor de lichiditate; eficiența politicilor și practicilor de licihditate, strategiile de adminstrare a fondurilor; sisteme informatice de administrare și planurile de finanțare; capacitatea managementului de a identifica, măsura, monitoriza și controla lichiditatea și nivelul de diversificare al surselor de finanțare.

In evaluarea adecvarii pozitei de lichiditate a unei institutii financiare, o atentie deosebita ar trebui acordata nivelului curent si viitor al surselor de lichiditati, comparativ cu nevoile de fonduri, precum si adecvarii practicilor de administrare a fondurilor in functie de marimea, complexitatea si profilul de risc al institutiei. In general, practicile de constituire a fondurilor ar trebui sa confere certitudinea ca o institutie este capabila sa mentina un nivel al lichiditatii suficient pentru a face fata in timp obligatiilor sale financiare si sa raspunda nevoilor legitime bancare.

Pentru analiza performantei financiare si a conditiei generale a unei banci sunt utilizati, in principal, urmatorii indicatori:

Lichiditatea curentă calculată ca raport între active curente și pasive curente.

Limita:

>130% rating 1

100 – 130% rating 2

80– 99.9% rating 3

70 – 79.9% rating 4

<70% rating 5

Rata lichidității calculată ca raport între activele lichide și total depozite atrase.

Limita:

>50% rating 1

35 – 50% rating 2

25– 24.9% rating 3

15 – 24.9% rating 4

<15% rating 5

Credite acordate clientelei/depozite atrase de la clienți.

Limita:

<85% rating 1

85 – 104.9% rating 2

105– 114.9% rating 3

115 – 125% rating 4

<125% rating 5

Definirea rating-urilor rezultate din analiza indicatorilor pentru componenta „lichiditate”:

Rating „1” indica niveluri de lichiditate puternice si practici de administrare a fondurilor bine dezvoltate. Institutia are acces sigur la suficiente surse pentru constituirea de fonduri in termeni favorabili, pentru nevoile de lichiditati prezente si anticipate.

Rating „2” indica niveluri de lichiditate si practici de administrare a fondurilor satisfacatoare. Institutia are acces la surse suficiente de fonduri in termeni acceptabili pentru asigurarea nevoilor de lichiditate prezente si viitoare. O serie de deficiente minore pot fi constatate in practicile de administrare a fondurilor.

Rating „3” indica niveluri de lichiditate sau practici de administrare a fondurilor care necesita imbunatatiri. Institutiile clasificate in acest rating nu au acces rapid la fonduri in termeni rezonabili sau pot inregistra deficiente semnificative in perioadele de administrare a fondurilor.

Rating „4” indica niveluri de lichiditate deficitare sau practici inadecvate de administrare a fondurilor. Institutiile clasificate in acest rating nu sunt capabile sa obtina un volum suficient de fonduri in termeni rezonabili pentru asigurarea nevoii de lichiditate.

Rating „5” indica niveluri de lichiditate sau practici de administrare a fondurilor atat de deficitare incat viabilitatea institutiei este grav amenintata. Institutiile clasificate in aceasta categorie cer asistente financiara externa imediata pentru a asigura rambursarea obligatiilor la scadenta sau alte nevoi de lichiditate.

1Sistemul bancar romanesc

2Prezentare EXIMBANK

1 activitate

2 produse

3 evolutia structurii bilantului

3Operatiunile active

1. definitii

2. portofoliul de credite

3. portofoliul de titluri

4. indicatori de structura

****posibilitati de crestere a randamentului oper. active

4Analiza performantelor pe baza indicatorilor

1.profit

2.riscuri

****posibilitati de crestere a randamentului oper. Active

Concluzii

****posibilitati de crestere a randamentului oper. active