Gestiunea Echilibrului Financiar

IF

GESTIUNEA ECHILIBRULUI FINANCIAR

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

EHILIBRUL FINANCIAR

1.1 Noțiunea de echilibru financiar

1.2 Conținutul echilibrului financiar

1.3 Clasificarea echilibrului financiar

CAPITOLUL II

FORMELE DE MANIFESTARE ALE ECHILIBRULUI FINANCIAR

2.1 Solvabilitatea

2.2 Lichiditatea

2.3 Exigibilitatea

2.4 Capacitatea de plată

CAPITOLUL III

GESTIUNEA ECHILIBRULUI FINANCIAR LA NIVELUL ÎNTREPRINDERII

3.1 Analiza echilibrului financiar static

3.2 Indicatori de exprimare a echilibrului financiar static

3.2.1 Situația netă, patrimoniul net sau activul net contabil

3.2.2 Fondul de rulment

3.2.3 Necesarul de fond de rulment

3.2.4 Trezoreria netă

3.3 Analiza echilibrului financiar prin metoda ratelor de finanțare

3.4 Analiza echilibrului financiar pe baza contului de profit și pierdere

3.4.1 Solduri intermediare de gestiune

3.5 Analiza echilibrului financiar dinamic al întreprinderii pe baza situației fluxurilor de numerar

CAPITOLUL IV

GESTIUNEA ECHILIBRULUI FINANCIAR LA S.C.TRANSGEX SRL

4.1 Prezentarea generală a S.C. TRANSGEX SRL

4.2 Analizarea formelor de manifestare a echilibrului financiar la S.C TRANSGEX SRL

4.2.1 Solvabilitatea

4.2.2 Lichiditatea

4.2.3 Capacitatea de plată

4.3 Gestiunea echilibrul financiar static la S.C. TRANSGEX SRL 68

4.3.1 Situația neta (SN)

4.3.2 Fondul de rulment (FR)

4.3.3 Nevoia de fond de rulment (NFR)

4.3.4 Trezoreria netă (TN)

4.4 Determinarea ratele de finanțare

4.4.1 Ratele de finanțare a activelor imobilizate din capitaluri permanente

4.4.2 Rata de finanțare a activelor imobilizate din capitaluri proprii

4.4.3 Rata de finanțare a necesarului de fond de rulment

4.4.4 Rata de finanțare a stocurilor

4.4.5 Rata creditelor de trezorerie

4.5 Analizarea echilibrului financiar pe baza contului de profit și pierdere

4.5.1 Soldurile intermediare de gestiune

4.6 Analizarea echilibrului financiar pe baza situației fluxurilor de numerar

4.6.1 Cash-flow

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Prin natura și implicațiile ei , problematica echilibrului financiar la nivelul unei întreprinderi este mereu actuală, iar estimarea echilibrului financiar la nivelul întreprinderii este dependentă de obiectivele persoanelor care comandă sau studiază astfel de analize. Echilibrul financiar are o importanță deosebită în adoptare deciziilor, atât la nivel intern – în procurarea, alocarea și gestionarea resurselor, cât și la nivel extern, al diverșilor investitori – în opțiunile de plasare a disponibilităților bănești.

Echilibrul financiar este rezultatul răspunsului întreprinderii care evoluează într-un mediu dinamic, ale cărui oportunități și constrângeri se modifică continuu. Fiecare etapă de dezvoltare implică alterarea echilibrului prezent în favoarea celui viitor și fiecare dezechilibru prezent trebuie să conțină premisele unui nou echilibru, situații ce nu pot fi depășite decât prin realizarea unei activități productive eficiente, generatoare de profit.

Lucrarea intitulată ,, Gestiunea echilibrului financiar” conține două părți, una axată pe noțiuni definitorii, clasificări, stabilirea modului de manifestare a echilibrului și a modalităților de calcul ale acestuia, iar cea de-a doua parte constă într-un studiu realizat la societatea SC TRANSGEX SRL.

Din punct de vedere compozițional, lucrarea este structurată pe patru capitole.

Primul capitol este intitulat simplu ,,Echilibrul financiar”, iar în cadrul acestuia am încercat să mă familiarizez cu noțiunea, să aflu la ce anume se referă, analizând câteva din multitudinea definițiilor enunțate de unii autori, am descris puțin conținutul echilibrului și am realizat o clasificare a echilibrului financiare în funcție de mai multe criterii.

Următorul capitol al lucrării este numit ,, Formele de manifestare ale echilibrului financiar”. În acest capitol am prezentat cele patru forme prin care se manifestă echilibrul și anume: solvabilitatea, lichiditate, exigibilitate și capacitatea de plată, definind fiecare formă în parte, stabilind modul de calcul și de interpretare a rezultatelor obținute.

Cel de-al treilea capitol, ,,Gestiunea echilibrului financiar”, cuprinde cinci subcapitole. Fiecare subcapitol este axat pe analiza echilibrului financiar, dar pe baze și metode diferite. În primul subcapitol este prezentată analiza echilibrului financiar static care se realizează pe baza bilanțului și a contului de profit și pierdere. Al doilea subcapitol face referire la indicatorii prin care se poate exprima echilibrul static, modul lor de calcul și de interpretare a valorilor obținute. Cel de-al treilea subcapitol analizează tot modul de manifestare a echilibrului financiar dar prin metoda ratelor de finanțare, aceste ratele de finanțare sunt de fapt un instrument de apreciere a modului în care sunt finanțate investițiile întreprinderii. Al patrulea subcapitol analizează echilibrul financiar pe baza contului de profit și pierdere, prin intermediul soldurilor intermediare de gestiune. Ultimul subcapitol urmărește modul de manifestare al echilibrului financiar pe baza fluxurilor de numerar, adică a intrărilor și ieșirilor, numit în concepția franceză ,,cash-flow”.

Ultimul capitol cuprinde un studiu de caz realizat la SC TRANSGEX SRL, în cadrul căruia am urmărit modul de gestionare al activității pentru a determina dacă în cadrul acestei societăți are loc manifestarea unui echilibru sau dezechilibru financiar, iar pentru acest lucru am calculat toate modalitățile, descrise în capitolul trei, de analiză a echilibru financiar.

În cele din urmă, am încheiat lucrarea cu prezentarea concluziilor rezultate în urma realizării acestui studiu.

,, Mintea dreaptă, simplă, senină însă a făcut din dreptate o cumpănă. Cumpăna dreptății! Și ce e dreptatea decât menținerea dreptului? Și ce e dreptul decât echilibrul? ”

Mihai Eminescu

CAPITOLUL I

EHILIBRUL FINANCIAR

Noțiunea de echilibru financiar

Noțiunea de echilibru, din punct de vedere etimologic, provine din latinescul aequilibrum, la baza acestuia aflându-se cuvintele: aequs, care înseamnă egal și libra, acesta înseamnând balanță.

Viața economico-socială a întreprinderii este însoțită de echilibru, acesta având un caracter stabil.

Noțiunea de ,,echilibru financiar” are o multitudine de forme de definire dintre care țin să amintesc cele care urmează.

Ioan Mihai în lucrare „Analiza economico-financiară” afirmă că „echilibrul financiar, este definit ca egalitatea dintre venituri și cheltuieli. Într-o viziune financiară însă, echilibrul financiar exprimă egalitatea dintre sursele financiare și mijloacele economice necesare pentru desfășurarea activității de exploatare și comercializare pe termen lung și scurt.”

Ioan Aurel Giurgiu consemnează că ”starea de echilibru financiar se poate defini din două puncte de vedere diferite (nu diametral opuse, ci diferite). Astfel, prin echilibru financiar al întreprinderii se poate înțelege corespondența dintre nevoile de capitaluri, pe de o parte și posibilitatea obținerii lor, pe de altă parte. Echilibrul financiar poate fi definit și din punctul de vedere al utilizării capitalurilor ca egalitate între capitalurile avansate în circuit, pe de altă parte și capitalurile recuperate, apte de a fi reavansate sau rambursate, după caz.”

Horia Cristea consideră echilibrul financiar ca fiind starea ce se caracterizează printr-un flux permanent de fonduri bănești de natură financiară prin sistemul întreprinderii, dar cu păstrarea integralității sistemului.

Ioan Bătrâncea este de părere că echilibrul financiar este o componentă a echilibrului general al firmei care îmbracă două forme: echilibrul financiar al activității și echilibrul investițional, adică între resursele financiare și utilizările acestora”.

În accepțiunea Mihaelei Onofrei, echilibrul financiar al întreprinderii este prezentat de egalitatea ce trebuie să existe între resurse și necesarul de resurse, respectiv între venituri și cheltuieli.

Teodor Hada este de părere că „echilibrul financiar ca și parte componentă a echilibrului economic este dat de egalitatea între capitalul economic și resursele sale de constituire, între încasări și plăți, între fonduri și resurse”.

George Marin și Alexandru Puiu consideră că la nivelul întreprinderilor, echilibrul financiar reprezintă concordanța dintre creanțele de încasat și obligațiile de plată prevazute prin bugetul lor de venituri și cheltuieli”.

Mihai și Anișioara Adochiței sunt de părere că ”echilibrul financiar exprimă egalitatea și corelațiile dintre necesarul de reurse financiare precum și posibilitățile de constituire a acestor resurse.”

Unii autori sunt de părere că „echilibrul economico-financiar rerpezintă un sistem de corelații prin care se stabilesc anumte proporționalități în cadrul și între diferite fluxuri financiare. El constituie o premisă, dar și o consecință a desfășurării normale a activității firmei, în conformitate cu obiectul său.Ca premisă, trebuie avute în vedere corelațiile obiective dintre necesitățile de resurse materiale (în sens general) și posibilităție de finanțare”.

Gheorghe Stănescu și Constantin Avornicului cred ca „echilibrul financiar nu poate fi deginit în mod obiectiv pentru toate firmele”.

Echilibrul financiar al întreprinderii se bazează pe echilibrul utilizărilor și al resurselor și pe menținerea unor disponibilități în casă sau mijloace de plată echivalente pe care-l oferă creditul bancar.”

Într-o altă abordare, echilibrul unui sistem economic poate fi definit ca o soluție a unui model economic, descriind o stare de repaus și rezultând din opoziția dintre dorințele identificabile ale oamenilor și obstacolele în realizarea lor.

Indiferent de modalitățile de abordare a echilibrului economic, considerăm că se impune stabilirea câtorva caracteristici cu caracter interogator referitoare la aceasta și anume:

Echilibrul economic reprezintă o formă particulară de manifestare a echilibrului din natură și în special al celui din biologie, deoarece viața economică se prezintă ca un sistem „viu”, ce nu poate fi concepută în afara existenței și acțiunii factorului uman.

Echilibrul economic este o stare care tinde spre sistemul deschis de tip cibernetic numit „economie”, care este alcătuit dintr-o multitudine de subsisteme. Starea de echilibru deplin sau „perfect” nu poate fi atinsă decât ca excepție, ceea ce a condus la necesitatea dezvoltării în gândirea economică a unor teorii ale dezechilibrului;

Economia, la fel ca orice organism viu, se află într-o continuă mișcare și transformare, drept pentru care echilibrul economic trebuie văzut ca un echilibru dinamic, indiferent dacă-l abordăm dintr-o perspectivă statică sau dinamică.

Echilibrul macroeconomic se poate înfăptui numai dacă mai întâi sunt asigurate o serie de echilibre parțiale, în rândul cărora echilibrul microeconomic are rolul determinant.

Din definițiile enumerate anterior putem evidenția câteva aspecte definitorii referitoare la echilibrul financiar la nivelul întreprinderii:

Echilibrul financiar este o componentă principală a echilibrului economic;

Echilibrul financiar este o stare spre care tinde întreprinderea ca sistem, iar egalitatea deplină dintre elementele componente are loc doar accidental;

Problema echilibrului financiar rezidă din dinamica activității întreprinderii astfel că putem spune că echilibrul financiar trebuie considerat ca un echilibru dinamic, indiferent dacă este abordat din perspectivă statică sau dinamică și implică decizii care antreneză costuri de capital cu consecințe asupra performanțelor;

Echilibrul financiar la nivel microeconomic rerpezintă una din condițiile de bază a realizării acestuia la acest nivel.

Ca o concluzie la cele prezentate, menționăm că prin natura și implicațiile ei, problematica echilibrului financiar la nivelul unei entități este mereu actuală, iar estimarea echilibrului financiar la nivelul acesteia este dependentă de obiectivele persoanelor caui din natură și în special al celui din biologie, deoarece viața economică se prezintă ca un sistem „viu”, ce nu poate fi concepută în afara existenței și acțiunii factorului uman.

Echilibrul economic este o stare care tinde spre sistemul deschis de tip cibernetic numit „economie”, care este alcătuit dintr-o multitudine de subsisteme. Starea de echilibru deplin sau „perfect” nu poate fi atinsă decât ca excepție, ceea ce a condus la necesitatea dezvoltării în gândirea economică a unor teorii ale dezechilibrului;

Economia, la fel ca orice organism viu, se află într-o continuă mișcare și transformare, drept pentru care echilibrul economic trebuie văzut ca un echilibru dinamic, indiferent dacă-l abordăm dintr-o perspectivă statică sau dinamică.

Echilibrul macroeconomic se poate înfăptui numai dacă mai întâi sunt asigurate o serie de echilibre parțiale, în rândul cărora echilibrul microeconomic are rolul determinant.

Din definițiile enumerate anterior putem evidenția câteva aspecte definitorii referitoare la echilibrul financiar la nivelul întreprinderii:

Echilibrul financiar este o componentă principală a echilibrului economic;

Echilibrul financiar este o stare spre care tinde întreprinderea ca sistem, iar egalitatea deplină dintre elementele componente are loc doar accidental;

Problema echilibrului financiar rezidă din dinamica activității întreprinderii astfel că putem spune că echilibrul financiar trebuie considerat ca un echilibru dinamic, indiferent dacă este abordat din perspectivă statică sau dinamică și implică decizii care antreneză costuri de capital cu consecințe asupra performanțelor;

Echilibrul financiar la nivel microeconomic rerpezintă una din condițiile de bază a realizării acestuia la acest nivel.

Ca o concluzie la cele prezentate, menționăm că prin natura și implicațiile ei, problematica echilibrului financiar la nivelul unei entități este mereu actuală, iar estimarea echilibrului financiar la nivelul acesteia este dependentă de obiectivele persoanelor care comandă sau studiază astfel de analize.Cu toate că există o serie de indivizi sau grurpuri interesate de succesul sau eșecul unei întreprinderi, cele mai importante grupri sunt: managerii, acționarii (investitorii), creditorii.

1.2 Conținutul echilibrului financiar

Echilibrul întreprinderii apare ca o necesitate întrucât susține continuitatea activității. În acest sens, îmbunătățirea și perfecționarea conducerii economice, a activității economico-sociale sunt procese continue care însoțesc viața întreprinderii în contextul unui șir neîntrerupt de interrelații ale tendițelor de echilibru cu factorii de dezechilibru. Întreprinderea reprezintă însă doar un subsistem al sistemului ,,economie națională” astfel că comportamentul său ca purtător al cererii sau al ofertei pe piată va fi influențat și va influența comportamentele altor agenți economici.

În literatura de specialitate actuală se consideră că echilibrul general economic presupune existența unei concordanțe între necesarul de bunuri materiale și bunuri posibile de procurat; între necesarul de forță de muncă și forța de muncă disponibilă în perioada de referință; între necesarul de resurse financiare și posibilitățile de procurare a acestora; între necesarul de venituri bănești ale populației și posibilitățile de procurare a acestora; între necesarul de venituri bănești ale populației și posibilitățile de acoperire a acestora cu bunuri și servicii; între necesarul de resurse valutare și resursele posibile de mobilizat în condiții date. Este vorba de volum și o structură de resurse – materiale, financiare, umane, monetare și valutare – corespunzătoare nevoilor și posibilităților economiei naționale într-o perioadă de timp determinată.

Pe întreaga lor durată de activitate, fiecare întreprindere se confruntă cu anumite probleme de echilibru.

Existența echilibrului financiar este esențială în cadrul oricărei companii pentru a se putea desfășura o activitate echilibrată, acesta putând genera efecte pozitive care la urma lor pot contribui la susținerea principiului continuității activității.

În funcție de conținutul proceselor economice și de modul de exprimare rezultatelor activității economice, echilibrul economic îmbracă următoarele forme de bază:

-Echilibrul economic material care exprimă acea stare de concordanță relativă între volumul, structura și calitatea producției(oferta globală), pe de o parte și nevoile de consum final și de producție (cererea globală) sub aspect cantitativ, structural și calitativ, pe de altă parte.

-Echilibrul economic valoric care exprimă concordanța relativă între diferitele structuri valorice ale rezultatelor economice, exprimate în etalon bănesc și eforturile depuse pentru obținerea lor. În cadrul acestuia se disting forme specifice, și anume:

-echilibrul monetar constând în existența sau crearea prin măsuri de reglementare a unui raport optim între masa banilor în circulație și sumele de bani reclamate

de efectuarea normală a tuturor operațiilor economice care se realizează prin

intermediul banilor;

-echilibrul financiar care reflectă echivalența între resursele financiare necesare înfăptuirii unor obiective prestabilite și posibilitățile efective de procurare a acestor resurse;

-echilibrul valutar care constă în concordanța ce trebuie să se asigure între încasările și plățile în valută ale unei țări;

-echilibrul resurselor de muncă care evidențiază concordanța relativă dintre numărul și pregătirea profesională a populației active disponibile și

necesitățile de forță de muncă a utilizatorilor.

1.3 Clasificarea echilibrului financiar

Echilibrul financiar al întreprinderii se poate clasifica după mai multe criterii după cum urmează:

În funcție de perioada de timp pentru care se fac aprecieri avem echilibru financiar

pe termen scurt;

pe termen mediu;

pe termen lung;

În raport cu multitudinea variabilelor care sunt luate în considerare:

echilibru financiar global;

echilibru financiar parțial.

În funcție de momentul în care se face aprecierea stării de echilibru (anticipat, posterior) față de momentul derulării operațiunilor ce dau conținut fenomenelor și proceselor financiare studiate:

echilibru financiar previzional numit și ,,ex ante”;

echilibru financiar de execuție numit și ,,ex post”.

Echilibrul financiar previzional, ex ante, este caracterizat prin faptul că urmărește a se realiza în viitor, are caracter de proiecție și este materializat doar în conținutul unor documente de planificare financiară. Instrumentele cu ajutorul cărora se proiectează echilibrul financiar au denumiri diferite în funcție de:

– nivelul organizatoric la care se referă;

– categoriile de fonduri luată în vedere;

– obiectivele urmărite;

– alte criterii.

Aceste instrumente pot folosi la dimensionarea resurselor financiare, la precizarea provenienței lor, la fundamentarea echilibrului, la stabilirea modalităților de acoperire a deficitului sau de valorificare a excedentului de resurse, etc.

Echilibrul financiar de execuție se caracterizează prin rolul său constatativ, evidențiind , în procesul concret al derulării vieții economico-sociale, realizarea concordanței corespunzătoare între necesarul de resurse bănești solicitat de acțiunile și operațiunile desfășurate și posibilitățile reale de procurare a lor. Aprecierea unei asemenea stări de concordanță se face ținând seama de cerințele impuse ale fiecărei activități de a se desfășura în condiții de raționalitate și eficiență. În cazul echilibrului financiar de execuție, documentele de evidență economică privind execuția indicatorilor financiar au următoarele denumiri: bilanț, situația privind încasările și plățile, cont de profit și pierdere, etc.

În funcție de concepția de elaborare a bilanțului contabil avem:

echilibrul analizat pe baza bilanțului patrimonial sau financiar;

echilibrul analizat pe baza bilanțului funcțional.

În funcție de modalitatea și perspectiva din care se abordează echilibrul financiar avem:

echilibru financiar static;

echilibru financiar dinamic.

Prin intermediul echilibrului financiar static se evidențiază existența unei anumite concordanțe între necesarul resurselor bănești pentru realizarea anumitor obiective și acțiuni, și posibilitățile reale, clare, de procurare a resurselor respective. Echilibrul financiar static redă tabloul corelațiilor și proporțiilor la un moment dat, fără a exprima evoluția, fluxurile financiare proiectate sau realizate în decursul perioadei. Acesta se poate exprima printr-un șir de ecuații care redau concordanța dintre: mărimea resurselor și destinația lor în structura amănunțită, nevoile de resurse bănești si posibilitățile de procurare a lor, posibilitățile de constituire a fondurilor din diverse și costurile pe care le implică precum și concordanța dintre alte mărimi de aceeași natură.

Echilibrul financiar dinamic se caracterizează prin starea de concordanță între nevoile de fonduri bănești și posibilitățile de procurare a lor în fiecare moment pe parcursul unui întreg interval de timp, care poate fi scurt, mediu sau lung.

Multitudinea criteriilor folosite în identificarea formelor echilibrului financiar reflectă paleta largă de modalități de abordare a analizei sale.

CAPITOLUL II

FORMELE DE MANIFESTARE ALE ECHILIBRULUI FINANCIAR

Echilibrul financiar este legat de veniturile și cheltuielile întreprinderii, de încasările și plățile acesteia.

Dovada faptului că întregul circuit economic se desfășoară normal, că mijloacele și fluxul fondurilor nu prezintă stagnări, încetiniri se face prin intermediul existenței echilibrului între încasările și plățile întreprinderii.

Modul în care se manifestă veniturile și cheltuielile unei întreprinderi, respectiv încasările și plățile acesteia sunt exprimate prin: solvabilitate, lichiditate, exigibilitate și capacitatea de plată.

2.1 Solvabilitatea

Solvabilitatea exprimă aptitudinea unei întreprinderii de a face față angajamentelor în caz de lichidare, altfel spus încetarea exploatării și punerea în vânzare a activelor deținute.

În perioadele de criză valoarea de lichidare este frecvent inferioară valorii contabile a activelor, antrenând astfel pierderi excepționale.

Totodată, solvabilitatea, mai înseamnă și asigurarea unor fonduri bănești, a unor disponibilități care sunt capabile să susțină continuitatea exploarării, să permită un flux normal al fondurilor. Într-o altă ordine de idei, solvabilitatea, exprimă gradul în care capitatlul social asigură acoperirea creditelor pe termen mediu și lung.

Solvabilitatea patrimonială (SP) este egală cu:

Unde:

Capitalul social este cel vărsat, nu cel subscris;

Creditele(datoriile)pe termen mediu și lung cuprind atât pe cele în termen cât și pe cele nerambursabile la scadență, amânate.

Indicatorul solvabilității patrimoniale se apreciază ca fiind pozitiv pentru valori între 40-60%. Limita minimă este apreciată ca fiind 30%.

2.2 Lichiditatea

Lichiditatea este o altă formă a echilibrului financiar și o definim ca fiind capacitatea unor active de a fi transformate la un moment dat în bani. Aceasta poate fi înțeleasă și ca o însușire ce permite efectuarea plăților și prin urmare schimbul comercial de bunuri ori caracterul de a dispune imediat sau într-un timp foarte scurt de mijloace bănești, de disponibil. În analiza și interpretarea lichidității se folosește lichiditatea activelor, lichiditatea pasivelor și lichiditatea de bilanț.

Un activ financiar este definit ca lichid dacă poate fi transformat instantaneu în bani.

Lichiditatea reprezintă capacitatea pe care agentul economic o are de a acoperi, prin elemente patrimoniale de mijloace circulante active, obligațiile de plată pe termen scurt ca elemente de pasiv.

Expresia lichidității patrimoniale (LP) este:

În cazul calculării lichidității patrimoniale pentru stabilirea garanției creditelor în grupul elementelor patrimoniale de activ se cuprinde și nivelul cheltuielilor de exploatare în măsura în care acestea sunt aferente obiectelor creditabile și se încadrează în nivelurile bugetate, normate.

Elementele patrimoniale pasive cu scadența pe termen scurt cuprind creditele pe termen scurt, furnizori, creditori, decontări, alte obligații, fonduri, rezerve și alte finanțări pentru producție.

Activele circulante degradate, fără utilizare, fără mișcare, cu mișcare lentă, produse și mărfuri fără desfacere sau greu vandabile, clienții neîncasați la termen nu intră în cadrul lichidității patrimoniale.

Atunci când coeficientul este mai mare decât 100% sau 1 se semnifică o activitate bună. În schimb, când raportul are valoare subunitară sau sub 100%, situația societății este riscantă. Lipsa de lichiditate conduce la apariția de plăți restante, deci la o insuficiență în capacitatea de plată, cu implicații în circuitul fluxurilor bănești și financiare ale întreprinderii.

Lichiditatea se exprimă și prin alți indicatori, nu numai prin raportul lichidității patrimoniale sau generale (LP=Lg), și, după alți autori, este satisfăcătoare dacă are valori cuprinse între 2 și 2,5.

Lichiditatea poate fi exprimată și prin alți indicatori cum ar fi:

Indicatorul lichidității generale (Lg):

Indicatorul lichidității reduse (Lr):

cu valori, apreciate ca bune, peste unitate.

Indicatorul lichidității imediate (Li):

cu valori, apreciate ca fiind satisfăcătoare, peste 0,5.

2.3 Exigibilitatea

Exigibilitatea exprimă capacitatea de a rambursa cât mai rapid datoriile. De aceea fondurile aportate de acționari nu fac parte din pasivul exigibil. Împrumuturile rambursabile pe un interval mai mare de un an constituie un pasiv exigibil pe termen mediu și lung.

Analizând și făcând o fuziune între cele prezentate ajungem la lichiditate bilanțieră și fondul de rulment. Prin acestea se compară lichiditatea activului cu exigibilitatea pasivului. În acest scop este necesară o ierarhizare a activelor în ordinea crescătoare a lichidității, iar a pasivelor în ordinea crescătoare a exigibilității lor.

Exigibilitatea pasivului este cunoscută cu certitudine, în timp ce lichiditatea activelor circulante este aleatorie. Creditorii pe termen scurt ai întreprinderii țin seama de decalajul dintre lichiditatea activelor și exigibilitatea pasivelor.

Fondul de rulment apare ca un portofoliu se securitate pentru creditorii pe termen scurt. Importanța portofoliului de securitate variază în funcție de sectorul de activitate a întreprinderii și de natura activelor circulante pe care le deține.

În realizare, importanță reprezintă atât bilanțul funcțional cât și bilanțul financiar.

2.4 Capacitatea de plată

Capacitatea de plată este o rezultantă care exprimă o potență financiară ce indică măsura în care o anumită întreprindere poate satisface prompt orice obligație bănească față de terți. Aceasta caracterizează modul în care întreprinderea își îndeplinește la termen obligațiile de plată cu mijloacele bănești de care dispune. La rândul său capacitatea de plată influențează echilibrul financiar și cel monetar. Întreprinderea trebuie să dețină în permanență un volum de mijloace bănești determinat, capabil să asigure onorarea angajamentelor devenite exigibile.

Capacitatea de plată exprimă un complex de relații în legătură raporturile bănești ce apar în mod obiectiv între furnizori, creditori și clienți, beneficiari.

Comparând disponibilitățile bănești cu obligațiile se obține o exprimare absolută:

Cp = Disponibilități – Obligații

Când Cp>0 și D>0 înseamnă că întreprinderea punctează o situație bună.

Pentru compatibilitate în timp și spațiu se calculează coeficientul capacității de plată:

K = D/O

Când K>1 întreprinderea se află într-o situație bună.

Sintetizând, apreciem că există o dependență notabilă între capacitatea de plată și punctul de echilibru al întreprinderii.

CAPITOLUL III

GESTIUNEA ECHILIBRULUI FINANCIAR LA NIVELUL ÎNTREPRINDERII

3.1 Analiza echilibrului financiar static

Starea de echilibru financiar este urmărită în cadrul întreprinderii prin intermediul a două procedee specifice contabilității și anume:

-bilanțul, care permite formularea pe de o parte a unui diagnostic privind condițiile echilibrului financiar al întreprinderii la un moment dat pe termen scurt și pe termen lung, și pe de altă parte a diagnosticului solvabilității și pune în evidență structura financiară a întreprinderii.

-contul de profit și pierdere, care explică modul de determinare a rezultatului exercițiului financiar din bilanț.

Bilanțul este documentul contabil de sinteză care trebuie să asigure imaginea fidelă, clară și completă a activelor, datoriilor și capitalurilor proprii ale întreprinderii la un moment dat, de regulă la sfârșitul exercițiului, dar totodată și procedeul folosit de metoda contabilității, prin care se înfăptuiește dubla reprezentare a situației patrimoniului unității economice și sociale și a rezultatelor obținute.

Bilanțul este întocmit la o anumită dată calendaristică fiind o „fotografie financiară” a tot ceea ce deține și datorează o firmă. Acesta înglobează toate categoriilor de active de care dispune întreprinderea la un moment dat (la data întocmirii acestuia), precum și totalitatea datoriilor către acționari și creditori (sursele de finanțare), ceea ce a determinat ca bilanțul să primească calificativul de instrument static.

Bilanțul este denumit și situația poziției financiare a firmei sau situația condiției financiare a firmei, principala sa proprietate fiind echilibrul permanent și obligatoriu între elementele de activ și cele de pasiv. Această stare de echilibru este privită prin prisma existenței patrimoniale la un moment dat ca rezultat al principiului contabilității de dublă reprezentare a elementelor patrimoniale, adică sub aspectul componenței (materialității) și, concomitent, sub aspectul sursei de constituire:

Active totale = Pasive totale

Prin definiție, valoarea tuturor activelor de care dispune întreprinderea la un anumit moment trebuie să fie identic egală cu valoarea surselor care finanțează aceste utilizări. Datoriile sunt obligații reale, specifice, care reclamă un anumit drept asupra activelor firmei, prioritar în ceea ce privește satisfacerea sa, față de cel al acționarilor. Capitalul propriu al acționarilor, reprezintă deasemenea un interes rezidual asupra activelor firmei, după ce toate obligațiile față de creditori au fost îndeplinite.

Fiecare element de activ,din punct de vedere financiar, reprezintă o alocare de fonduri bănești în vederea constituirii unei structuri de producție adecvate intențiilor productive ale întreprinzătorilor.

Principalele categorii de active sunt:

activele curente ;

activele imobilizate;

alte active.

Pasivul bilanțului reflectă, din punct de vedere financiar, sursele de proveniență a capitalurilor proprii și împrumutate.

Principalele categorii de pasiv sunt:

datoriile curente;

datoriile pe termen lung;

capitalurile proprii ale acționarilor.

Prin urmare relația Activ = Pasiv este echivalentă cu:

Utilizări = Surse de finanțare a utilizatorilor

Bilanțul poate fi privit și din punct de vedere juridic, conform căruia reflectă în activ drepturile de proprietate și de creanță, iar în pasiv, datoriile întreprinderii față de terți și față de acționari. Prin urmare ecuația bilanțieră devine:

Situația netă = Active – Datorii față de terți

Bilanțul în esența sa este o imagine statică, o fotografie a situației patrimoniului și datoriilor firmei la data la care este întocmit, acest fapt constituind o limită a analizei statice a echilibrului financiar.

În contextul decizional, bilanțul este o trecere în revistă cumulativă a impactului investițiilor existente, a deciziilor de finanțare aferente și a rezultatului net al exploatării acestor investiții. Bilanțul reprezintă totodată, o imagine istorică a tuturor tranzacțiilor făcute în cadrul afacerii în decursul timpului.

Figura 3.1. Bilanțul contabil în context decizional

Sursa: Erich. A. Helfert-,,Tehnici de analiză financiară, ghid pentru crearea valorii’,Ediția 11, BMT Publishing House,2006,pag.20

Bilanțul financiar permite valorificarea capacității întreprinderii de a-și rambursa datoriile, reflectând solvabilitatea acesteia pe termen scurt și pe termen lung. Ca atare, informațiile oferite de acest tip de bilanț sunt utile creditorilor care pot aprecia corect realizarea drepturilor lor și acționarilor care doresc să cunoască în termeni reali valoarea patrimoniului de care dispun.

Elementele de activ ale bilanțului sunt structurate în funcție de gradul de lichiditate în timp ce elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilate.

Tabel 3.1

Structura bilanțului financiar

Principalele reguli desprinse din structura bilanțului financiar sunt:

Nevoile permanente de alocare a fondurilor bănești vor fi acoperite din capitaluri

permanente;

Nevoile temporare vor fi finanțate din resurse temporare.

Părțile aflate în componența bilanțului financiar, respectiv elementele de activ în strânsă legatură cu elementele de pasiv, repercută atât echilibrul financiar pe termen lung (partea de sus) cât și pe termen scurt (partea de jos).

Bilanțul funcțional reflectă fluxurile de resurse din pasivul bilanțului, destinate finanțării fluxurilor de utilizări din activul bilanțului, grupate în funcție de apartenența lor la ciclurile de acumulare și la ciclul operațiunilor curente, de care aparțin fluxurile de încasări și plăți evaluate la valoarea de origine a acestora.

Corectarea informațiilor contabile și gruparea elementelor de activ și pasiv în funcție de origine și destinație, în cadrul bilanțului funcțional sau economic, permite analizarea fluxurilor de utilizări și resurse în funcție de apartenența la ciclurile existente la nivelul unei entități. Pentru a reflecta deciziile inițiale, activele sunt evidențiate la valoarea brută. Unele elemente din activul, pasivul și din afara bilanțului contabil vor corecta fluxurile de utilizări și resurse ale bilanțului funcțional.

În cadrul bilanțului funcțional, fluxurile de utilizări (alocări) stabile (durabile) sunt:

reflectate la valoarea brută;

majorate cu: imobilizările finanțate prin leasingul operațional și ca și cheltuieli în avans aferente activelor imobilizate;

diminuate cu:vărsăminte de efectuat pentru imobilizări financiare și dobânzile aferente imobilizărilor financiare.

În același timp, fluxurile de utilizări (alocări) curente sunt:

reflectate la valoarea brută;

majorate cu bobânzile aferente creanțelor imobilizate, la obligațiuni și titluri de plasament, de încasat, cheltuieli în avans.

Totodată în cadrul bilanțului funcțional, fluxurile de resurse stabile (durabile) sunt:

majorate cu vărsămintele de efectuat pentru imobilizări financiare, amortizări privind imobilizările, provizioanele pentru deprecierea imobilizărilor;

diminuate cu dobânzile aferente creditelor bancare și împrumuturilor obligatare pe termen lung.

De asemenea, fluxurile de resurse curente sunt majorate cu dobânzile aferente împrumuturilor și datoriilor contractate pe termen scurt, mediu și lung, efecte scontate neajunse la scadență, provizioane pentru deprecierea stocurilor și conturilor de trezorerie.

Bilanțul funcțional reflectă în același timp:

deciziile legate de activitatea de investiții, sub forma fluxurilor de utilizări stabile;

deciziile legate de activitatea curentă, sub forma fluxurilor de utilizări curente (ciclice).

Între ciclurile existente la nivelul societății comerciale și fluxurile prezentate se pot identifica următoarele corespondențe:

ciclul de acumulare a capitalului cuprinde:

-ciclul de investiții-fluxuri de utilizări stabile;

-ciclul de finanțare a capitalului imobilizat-fluzuri de resurse stabile;

ciclul de operațiuni curente este alcătuit din:

-ciclul de exploatare și din afara exploatării-fluxuri de utilizări curente;

-ciclul de finantare a operațiunilor curente-fluxuri de datorii și alte resurse curente.

ciclul operațiunilor de trezorerie vizează:

-pe de-o parte trezoreria de activ-fluxuri de disponibilități bănești;

-trezoreria de pasiv-fluxuri reprezentate de creditele de trezorerie, pe de altă parte.

Pasivul bilanțului funcțional reflectă ciclul de finanțare, respectiv ansamblul fluxurilor de resurse de care dispune o entitate economică.

Bilanțul funcțional prezintă așadar, dinamica entității pe baza unui model de tipul „flux-stoc”, fundamentat pe valori contabile brute.

Gruparea informațiilor din bilanțul funcțional permite, în opinia noastră, evidențierea mai multor aspecte, după cum urmează:

-analizarea raportului dintre resurse și necesități pe fiecare ciclu de activitate;

-evaluarea structurală a resurselor durabile și curente de care dispune entitatea;

-influența ciclului de investiții asupra echilibrului financiar global;

-determinarea necesarului curent de finanțare în funcție de natura activității și nivelul acesteia, gestiunea stocurilor, clienților și furnizorilor;

-analiza structurii financiare a entității;

-calculul marjei de siguranță financiară;

-analiza lichidității și echilibrului financiar al entității;

-elaborarea deciziilor de finanțare a investițiilor și activităților curente.

Contul de profit și pierdere reflectă într-o formă sistematizată rezultatele financiare ale exercițiului curent și cel precedent sau a anumitor perioade de gestiune prin prisma raportului dintre cheltuieli și venituri, oferind o imagine sintetică asupra structurii rezultatelor activității de exploatare, financiare și extraordinare.

Conform Adinei Dănulețiu, Contul de profit și pierdere (situația rezultatelor financiare) al firmei reprezintă efectul unor decizii operaționale ale managementului asupra performanțelor firmei și asupra profitului, respectiv a pierderii pentru acționari, pe o anumită perioadă de timp. Profitul sau pierderea calculate în cadrul acestei raportări financiare majorează, respectiv reduc nivelul capitalurilor proprii ale acționarilor din bilanț. Astfel, situația privind rezultatele obținute este de fapt o prelungire necesară bilanțului, în vederea explicitării unei componente importante a modificării capitalurilor acționarilor și a furnizării de informații detaliate, necesare pentru măsurarea performanței financiare. Contul de profit și pierdere (denumit și situația rezultatelor, situația operațională sau situația veniturilor și cheltuielilor) conține veniturile recunoscute pe o perioadă de timp și cheltuielile efectuate pentru obținerea acestor venituri, cheltuieli, din care fac parte și deprecierea activelor sau pasivelor și impozitele.

Figura 3.2. Contul de profit și pierdere în contextul decizional

Contul de profit și pierdere reprezintă o provocare semnificativă la adresa contabililor firmei, întrucât necesitățile de reflectare corectă și realistă a situației rezultatelor obligă la un efort de comparare a elementelor relevante de venituri cu cele de cheltuieli de-a lungul unei anumite perioade de timp, proces care implică evidențierea contabilă a unor reporturi de rezultate și repartizări corecte a veniturilor și cheltuielilor prezente sau viitoare.

Între elementele care necesită utilizarea raționamentului profesional se regăsesc:

-modul de cunoaștere a incidenței veniturilor și cheltuielilor în avans sau decalate

asupra rezultatelor;

-amortizarea acctivelor, repartizată pe o perioadă mai mare decât cea curentă;

-costurile bunurilor achiziționate sau produse în perioadele anterioare;

-alocarea corectă din punct de vedere temporar a cheltuielilor generale de

administrație.

Ecuația fundamentală a contului de rezultate este următoarea:

Rezultat = Venituri – Cheltuieli sau, altfel rescrisă:

Rezultat = Capitaluri proprii de la începutul perioadei – Capitaluri proprii de la

sfârșitul perioadei

Situațiile financiare ale întreprinderii cuprind pe lângă bilanț și contul de profit și pierdere și situația modificărilor capitalului propriu, situația fluxurilor de trezorerie și notele explicative la situațiile financiare anuale.

Părțile componente ale situațiilor financiare se interrelaționează, deoarece ele reflectă diferite aspecte ale acelorași tranzacții sau ale altor evenimente. Deși fiecare situație oferă informații diferite, este probabil ca nici una dintre ele să nu servească unui singur scop ori să ofere toate informațiile impuse de necesitățile specifice ale utilizatorilor.

În ce privește politica de finanțare, entitatea poate alege una dintre următoarele variante:

Abordarea moderată: care constă în stabilirea unei concordanțe între perioada de viață a activelor și maturitatea surselor de finanțare. Astfel, pasivele pe termen scurt finanțează activele curente, iar pasivele pe termen lung finanțează activele imobilizate.

Abordarea agresivă: care constă în folosirea creditelor pe termen scurt pentru finanțarea activelor curente, dar și a unei părți a activelor imobilizate.

Abordarea conservatoare: ce constă în utilizarea creditelor pe termen lung pentru finanțarea activelor imobilizate, dar și a unei părți a acctivelor curente.

În practică, datorită incidenței diverșilor factori de influență, este imposibil de determinat o concordanță reală între durata de viață a activelor și maturitatea pasivelor.

Aprecierea nivelului de performanță al entității presupune analiza rentabilității sale, ce este condiționată și de lichiditatea și solvabilitatea firmei. Prin aceasta nu înțelegem că o măsură a rentabilității este dată de lichiditatea sau solvabilitatea entității, însă, în lipsa lichidităților, în fapt, nu mai putem vorbi despre o firmă funcțională.

În vederea evaluării lichidității și solvabilității entității, este necesar să determinăm scadența activelor și pasivelor, între care activele financiare și pasivele financiare, ce privesc creanțele, respectiv datoriile comerciale și similare, ocupă un loc important. Importante sunt de asemenea și datele anticipate pentru recuperarea activelor sau stingerea datoriilor nemonetare (stocuri,provizioane).

Cadrul general pentru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare face referire la lichiditate, arătând că aceasta se referă la disponibilitatea entității de a utiliza în viitor numerarul -după luarea în calcul a obligațiilor financiare aferente acestei perioade- și la solvabilitate, pe care o raportează la disponibilitatea unității de a utiliza numerarul pentru o perioadă mai lungă de timp, în care urmează să fie onorate angajamentele financiare scadente.

3.2 Indicatori de exprimare a echilibrului financiar static

Analiza bilanțului pune în evidență modul de realizare a principalelor echilibre financiare pe termen scurt și pe termen lung ale întreprinderii prin intermediul unor corelații a unor mărimi cum sunt: situația netă sau patrimoniul net(SN), fondul de rulment(FR), nevoia (trebuința) de fond de rulment(NFR), trezoreria(TN).

3.2.1 Situația netă, patrimoniul net sau activul net contabil

Ca reflectare a stării patrimoniale, bilanțul, stabilit la sfârșitul perioadei de gestiune (numită și exercițiu financiar), descrie separat elementele de activ și de pasiv ale întreprinderii.

Activul este compus din:

bunuri deținute de întreprindere;

creanțe (drepturi asupra terților).

Pasivul se compune din capitaluri proprii și din datorii contractate de întreprindere (datorii semnificative ca măsură) și nerambursate încă.

Diferența dintre activul total și datoriile totale contractate dă o primă și principală evaluare (contabilă) a întreprinderii la data închiderii exercițiului. Această ecuație fundamentală a bilanțuluiredă situația netă a întreprinderii, respectiv averea netă a acționarilor (activul neangajat în datorii).

Situația netă = Activ – Datorii

Situația netă este cel mai adesea pozitivă și crescătoare, ca efect al unei bune gestiuni a economiei. Această situație marchează, de fapt, atingerea obiectivului major și gestiunii financiare, și anume maximizarea valorii capitalurilor proprii, a activului net finanțat din aceste capitaluri. Creșterea situației nete este consecința reinvestirii unei părți din profitul net și a unor elemente de acumulări: provizioane reglementate, reporturi din exercițiul precedent, subvenții etc.

Situația netă poate avea, în cazuri prefalimentare, valoare negativă. Această valoare negativă semnifică faptul că activului real nu acoperă datoriile totale contractate de întreprindere. O astfel de situație netă este consecința încheierii cu pierderi a exercițiilor anterioare. În acest caz pierderile consumă în totalitate capitalurile proprii, iar pierderile neacoperite rămân în sarcina creditorilor, ca urmare a asumării riscului de insolvabilitate al întreprinderii.

Situația netă poate indica deci o îmbogățire, în cazul realizării și reinvestirii de beneficii sau, dimpotrivă, o sărăcire, în cazul închiderii exercițiului cu pierderi.

3.2.2 Fondul de rulment

Fondul de rulment reprezintă un ,,senzor”, un indicator, prin care se apreciază situația financiară a întreprinderii la un moment dat.

Există mai multe posibilități de a opera cu acest fond, precum și de determinare.Fondul de rulment poate fi de mai multe feluri:

fond de rulment brut sau total;

fond de rulment financiar;

fond de rulment net global.

Pentru fondul de rulment financiar și fondul de rulment net global formula de calcul este aceeași, dar rezultatele pot fi diferite, deși ambele sunt corecte. La rândul lor acești indicatori sunt formați din fond de rulment propriu și fond de rulment străin.

Fondul de rulment total sau brut (FRT), se determină ca diferență dintre capitalul total (Ct) și activele imobilizate nete (Ai), ceea ce înseamnă că fondul de rulment total reprezintă partea din capitalul întreprinderii folosită pentru finanțarea activelor circulante adică:

FRT= Ct – Ai = (Ai + Ac) – Ai = Ac

FRT = Active circulante nete (Ac)

Într-o altă ordine de idei, fondul de rulment se poate calcula și astfel:

FR = Surse permanente – Nevoi (alocări) permanente

Unde:

Surse permanente = Capital permanent = Capital propriu + Datorii pe termen mediu si

lung+Provizioane

Nevoi permanente =Active imobilizate nete

Fondul de rulment total reflectă ansamblul elementelor de activ a căror lichiditate este sub un an:

stocuri;

efecte primite de la clienți;

sume de încasat din interese de participare;

sume de încasat de la societățile din cadrul grupului;

investiții financiare realizate în scopul obtinerii de venituri fianciare pe termen scurt;

casa și conturi la bănci;

cheltuieli în avans;

imobilizări financiare mai mici de un an;

Fondul de rulment net sau financiar reprezintă diferența dintre fondul de rulment brut și datoriile pe termen scurt (DTS):

FRN = FRT – DTS = (Ct – Ai) – DTS

Deoarece: Ct – DTS = Capital permanent (Cpm) atunci:

FRN = Cpm – Ai

Denumirea de fond de rulment financiar este motivată de:

Regula echilibrului financiar minim;

Regula îndatorării maxime;

Regula finanțării maxime.

Regula echilibrului financiar minim se enunță astfel: Alocările stabile trebuie să fie finanțate prin resurse durabile. Această regulă este apreciată ca fiind o „regulă de bun simț și de prudență” și presupune că resursele utilizate pentru finanțarea activelor să rămână la dispoziția întreprinderii pe o durată cel puțin egală cu cea a imobilizărilor.

Regula îndatorării maxime privește îndatorarea pe termen mediu și lung. Datoriile sub un an joacă doar un rol complementar, având ca scop acoperirea decalajului momentan datorat fenomenelor conjuncturale sau sezoniere. Se impun două limite ale îndatorărilor la termen a întreprinderii:

-mărimea datoriilor la termen nu poate depăși mărimea capitalurilor proprii;

-mărimea datoriilor la termen nu poate depăși trei ani de autofinanțăre.

Regula finanțării maxime este o aplicație practică a celorlalte două reguli. Pentru fiecare operație de investiții decisă de întreprindere, îndatorarea la termen nu trebuie să depășească un anumit procent din valoarea investiției, procent care poate fi cuprind între 50-75% din valoarea investiției fără taxa pe valoare adăugată.

Analizând termenii formulei de calcul a fondului de rulment, distingem trei situații:

Cpm = Ai => FRN = 0, caz în care avem un echilibru financiar care poate fi fragil datorită riscului la care se realizează lichiditatea activului în raport cu exigibilitatea clară a pasivului.

Cpm > Ai => FRN > 0, caz în care se realizează un echilibru financiar pe termen lung, situație ce trebuie interpretată nuanțat datorită faptului că un fond de rulment foarte mare generează posibilități imediate de creștere a producției dar nu se realizează strategii de dezvoltare pe piața liberă într-un mediu concurențial în care investițiile au un rol important în promovarea progresului tehnic.

Cpm < Ai => FRN < 0, adică o stare de dezechilibru financiar, care obligă întreprinderea să apeleze la credite pe termen scurt care pot fi scumpe sub raportul dobânzii și pot pune întreprinderea în dificultate datorită cerințelor de rambursare a lor la termene foarte apropiate.

Fondul de rulment net poate suporta micșorări din cauze precum:

obținerea de pierderi, cu mențiunea că acestea reduc capitalul;

rambursarea de împrumuturi pe termen mediu și lung dacă restituirea nu se efectuează din beneficii și dacă este mai mare decât anuitățile de amortizare;

creșterea valorilor imobilizate ca efect al marilor investiții a căror finanțare nu este asigurată prin noi capitaluri permanente sau a căror sumă depășește amortizarea normală.

Creșterea fondului de rulment net se poate obține prin următoarele două procedee:

A .Sporirea capitalurilor permanente care se poate obține prin:

aporturi noi ale asociaților;

recurgerea la împrumuturi pe termen mediu și lung;

punearea în rezervă de beneficii.

B .Diminuarea activelor fixe se poate realiza prin:

majorarea fondului de amortizare în condițiile posibile din punct de vedere fiscal, cu precizarea că această măsură determină creșterea autofinanțarii;

reținerea unei părți din fondul de amortizare care nu se mai reinvestește în imobilizări;

vânzarea unor elemente de active fixe, cu precădere din cele care se găsesc în afara exploatării.

Mărimea fondului de rulment poate fi influențată și de opțiunea agentului economic privind amortizarea. În cazul opțiunii pentru amortizarea degresivă fondul de rulment va fi mai mare decât în cazul amortizării lineare.

În privința mărimii fondului de rulment net pot exista trei posibilități, fiecare având semnificații precise din punctul de vedere al finanțării activității întreprinderii și a înfăptuirii echilibrului ei financiar, și anume:

fondul de rulment este o mărime negativă (FRN < 0), adică valoarea activelor curente este inferioară datoriilor curente, exprimând existența unui excedent de datorii;

fondul de rulment este egal cu zero (FRN = 0), când datoriile pe termen scurt sunt acoperite în exclusivitate de ansamblul activelor circulante;

fondul de rulment este o mărime pozitivă (FRN > 0), caz în care întreprinderea dispune, în ceea ce privește echilibrul său financiar, de acea marjă de siguranță necesară funcționării normale a entității.

Fondul de rulment poate fi analizat și în funcție de structura capitalurilor permanente: capitaluri proprii, datorii mai mari de un an. Această analiză pune în evidență măsura în care echilibrul financiar se asigură prin capitaluri proprii, respectiv gradul de autonomie a întreprinderii. Indicatorul care relevă gradul de autonomie, de libertate în luarea deciziilor de investiții privind dezvoltarea întreprinderii este fondul de rulment propriu (FRP), adică excedentul de capitaluri proprii (Cp) față de imobilizările nete (Ai), excedent determinat după repartiția profitului, rezultat la încheierea exercițiului financiar, adică:

FRP = Cp – Ai

Știind că Cp= Cpm – Datorii < 1 an,

FRP = (Cpm – Ai) – Datorii <1 an

FRP = FRN – Datorii < 1 an

Principala problemă în calulul acestui indicator (FRP) o reprezintă determinarea capitalurilor proprii, și care se referă la situația netă a exercițiului după afectarea rezultatului și corespunde fondurilor conferite întreprinderii de proprietarii săi, fără limită de durată. Cu toate acestea, unii analiști sunt de părere că în determinarea fondului de rulment propriu și implicit, a capitalului propriu ar trebui să se includă atât subvențiile pentru investiții, cât și provizioanele.

Relațiile utilizate pentru determinarea fondului de rulment propriu reflectă:

capitalurile proprii rămase disponibilie:

– destinate finanțării stocurilor materiale, creanțelor comerciale, salariale, sociale, fiscale, în cadrul grupului și cu asociații;

– pentru realizarea de investiții financiare pe termen scurt, sub forma plasamentelor în acțiuni și obligațiuni.

b) după finanțarea utilizărilor durabile:

– investiții productive, destinate înlocuirii sau creșterii imobilizărilor corporale;

– investiții financiare sub forma titlurilor de participare, creanțelor aferente participațiilor și altor imobilizări financiare la alte societăți.

Nivelul capitalurilor proprii rămase disponibile după finanțarea ativității de exploatare este influențat de strategia investițională promovată de managerii întreprinderilor.

În același timp, fondul de rulment propriu poate fi considerat:

pozitiv, atunci când activele imobilizate sunt finanțate integral pe seama capitalurilor proprii; întreprinderea dispune de autonomie financiară pentru finanțarea integrală a activelor imobilizate și parțială a activelor circulante;

negativ, atunci când capitalurile proprii contribuie la finanțarea parțială a activelor imobilizate, și în consecință, întreprinderea trebuie să recurgă la resursele disponibile de pe piața monetară a creditului, piața obligatară sau să opteze pentru viitor pentru finanțarea oferită de piața leasingului.

Fondul de rulment împrumutat (sau străin FRS) rezultă ca diferență dintre fondul de rulment net și fondul de rulment propriu.

FRS = FRN – FRP = (Cpm – Ai) – (Cpr – Ai) = Cpm – Cpr

FRS = Datorii mai mari de un an

Fondul de rulment propriu și/sau străin poate înregistra și valori negative. În acest caz, se evidențiază măsura îndatorării pe termen scurt pentru nevoi de finanțare pe termen lung și se reflectă gradul de dependență al activității de investiții comparativ cu activitatea de exploatare.

Fondul de rulment are o valoare informativă deosebită, conferită de poziția strategică a acestuia de a realiza legătura dintre cele două părți a bilanțului, ceea ce conduce la aprecierea de către unii analiști financiari că fondul de rulment reprezintă cel mai important indicator al echilibrului financiar lichiditate-exigibilitate, fiind rezultatul arbitrajului între finanțarea pe termen lung și cea pe termen scurt.

Alți analiști consideră că fondul de rulment are putere cognitivă limitată și nu poate reprezenta un criteriu exclusiv de fundamentare a concluziilor privind echilibrul financiar deoarece anumite unități satisfac cerințele echilibrului financiar cu un fond de rulment negativ, în timp ce altele se dovedesc insolvabile, în ciuda unui fond de rulment pozitiv. De asemenea, unele întreprinderi își mențin solvabilitatea cu un fond de rulment scăzut, în timp ce altele cunosc dificultăți financiare în ciuda unui fond de rulment de valoare foarte mare.

În analiza fondului de rulment este necesar să stabilim un nivel „normal” al acestuia, care trebuie să țină seama de două condiții contradictorii: lichiditate și eficiență.

În ce privește lichiditatea, întreprinderea trebuie să-și asigure un asemenea nivel al fondului de rulment care să-i ofere posibilitatea de a onora în orice moment obligațiile scadente. Întreprinderea se găsește într-o situație confortabilă atunci când fondul de rulment este maxim.

În ceea ce privește eficiența, întreprinderea utilizează resurse cu un caracter limitat pe care trebuie să le folosească cât mai eficient. Astfel, utilizând resurse permanente, cu un anumit cost, o parte a acestora, trebuie să fie folosită pentru mărirea capacităților de producție în vederea creșterii vânzărilor și implicit a profitului. În acest caz întreprinderea are la dispoziție un fond de rulment minim.

Fondul de rulment în sine nu este suficient pentru a fundamenta o decizie de finanțare. Acesta trebuie pus în relație cu necesarul de fond de rulment (NFR).

Necesarul de fond de rulment

Necesarul sau nevoia de fond de rulment (NFR) constituie excedentul de nevoi ciclice de finanțare rămase după acoperirea activelor curente pe seama resurselor curente și care ar trebui să fie acoperite din resurse permanente. Practic, reprezintă partea din activele ciclice ce trebuie finanțate din resurse stabile.

NFR – Active circulante (nonfinanciare) – Datorii pe termen scurt (nonfinanciare)

= Resurse curente (nonfinanciare) – Utiliză curente (nonfinanciare)

Sau putem determina necesarul de fond de rulment și astfel:

NFR = Nevoi temporare – Surse temporare

Unde:

Nevoi temporare = Stocuri + Creanțe + Investitii financiare pe termen scurt + Ch in avans

Surse temporare = Datorii de exploatare + Venituri in avans

Pentru desfășurarea fiecărui ciclu curent al activității firmei sunt necesare surse financiare ce trebuie asigurate de firmă. Nevoile temporare (concretizate în reînnoirea stocurilor și creanțelor), în principiu, trebuie acoperite din surse temporare (furnizori, creditori). Între fluxurile de plăți și încasări există însă un decalaj temporal.

Dacă fondul de rulment este pozitiv semnifică faptul că există un excedent de nevoi temporare în raport cu sursele temporare:

-este o situație normală dacă este determinată de:

politici de investitii care atrag creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare;

creșterea vânzărilor;

mărimea duratei ciclului de fabricație datorită creșterii complexității produselor;

-este o situație nefavorabilă dacă este determinat de:

existența unui decalaj nefavorabil dintre lichiditatea activelor circulante și exigibilitatea datoriilor din exploatare (s-a încetinit încasarea și s-a urgentat plata obligațiilor);

existența unor stocuri fără mișcare sau cu mișcare lentă.

Dacă necesarul de fond de rulment este negativ, marchează un surplus de surse temporare în raport cu nevoile temporare, fiind o situație pozitivă doar dacă este determinată de:

-accelerarea vitezei de rotație a stocurilor și creanțelor;

-angajarea de datorii de exploatare cu termene de plată mai relaxante.

Necesarul de fond de rulment este compus din necesarul de fond de rulment aferent activității de exploatare (NFRe) și necesarul de fond de rulment în afara activității de exploatare (NFRae).

NFR = NFRe + NFRae

Necesarul de fond de rulment din exploatare (NFRe) arată excedentul de nevoi ciclice de finanțare rămase după ce au fost acoperite activelor curente din resurselor curente rezultate din activitatea de exploatare și care ar trebui să fie acoperite din resurse permanente. Se determină ca diferență între necesitățile ciclice de exploatare și resursele ciclice de exploatare.

Nevoile curente de exploatare sunt direct legate de ciclul de exploatare reînnoindu-se în același timp în care se derulează ciclul de exploatare (stocuri, avansuri acordate clienților; clienți și conturi asimilate; cheltuieli efectuate în avans privind activitatea de exploatare).

Resursele curente de exploatare cuprind datoriile, obligațiile de exploatare (furnizori și conturi asimilate; avansuri acordate de clienți; datorii fiscale și sociale; venituri înregistrate în avans ce privesc activitatea de exploatare).

NFRe= Nevoi curente de exploatare – Resurse curente de exploatare

Necesarul sau nevoia de fond de rulment din afara exploatării (NFRae) este excedentul de nevoi ciclice de finanțare rămase după acoperirea activelor curente din resurselor curente provenite din afara activității de exploatare și care ar trebui să fie acoperite din resurse permanente. Se calculează ca diferență în necesitățile ciclice din afara exploatării și resursele ciclice din afara exploatării.

NFRae = NFR – NFRe

Important este, ca principiu, ca necesarul de fond de rulment din exploatare să dețină o pondere majoritară și în creștere în necesarul de fond de rulment.

Viteza de rotație a necesarului de fond de rulment prin intermediul cifra de afaceri reprezintă marja de atragere și exprimă numărul mediu de zile în care necesarul de fond de rulment se reîntregește prin cifra de afaceri. Cu cât durata în zile a rotației este mai scăzută cu atât cifra de afaceri se efectuează cu un necesar curent de finanțare mai mic.

Marja de atragere a necesarului de fond de rulment pe seama cifrei de afaceri trebuie totuși să se situeze între 30 și 90 de zile, sub această viteză reprezentând un pericol în raport cu echilibrul financiar pe termen scurt în sensul urgentării acoperii nevoilor ciclice pe baza celor permanente, iar peste acest nivel însemnând scăderea sensibilă a trezoreriei firmei în sensul imobilizărilor peste limite normale.

Necesarul de fond de rulment este dependent de următorii factori:

obiectul de activitate al agenților economici, care face ca în cazul celor cu activitate de producție necesarul de fond de rulment să fie pozitiv, degajând o nevoie de exploatare, pe când în cazul celor cu activitate de comerț sau prestări de servicii indicatorul poate să fie negativ, degajând astfel o resursă de exploatare. Cele două situații se datorează diferențelor care există între duratele de imobilizare a stocurilor și duratele creditului clienți;

durata ciclului de exploatare a cărei modificare determină evoluția în aceeași direcție a necesarului de fond de rulment prin: schimbarea tehnologiilor de fabricație; modificarea structurii producției în favoarea unor produse cu durată a ciclului de fabricație mai mare sau mai mică decât durata medie; măsuri de natură organizatorică, ce duc la diminuarea timpului de lucru;

dimensiunea cifrei de afaceri. Mărimea nevoii de fond de rulment este dependentă, în mod direct, de cifra de afaceri și poate fi previzionată în funcție de politica viitoare a conducerii întreprinderii privind vânzările. Nivelul de activitate nu este constant în timp, antrenând pe de o parte fluctuația creanțelor față de clienți, ca urmare a evoluției cifrei de afaceri sub aspect fizic dar și valoric datorită fluctuației datoriilor față de furnizori, determinată de evoluția cantitativă și valorică a stocurilor. În acest fel, se consideră că ponderea optimă a necesarului de fond de rulment în cifra de afaceri nu trebuie să depășească o rată de 10-15%.

Indicatorii utilizați în analiza necesarului de fond de rulment sunt: durata medie de stocare, durata medie de încasare a creanțelor-clienți și durata medie de achitare a furnizorilor.

Durata medie de stocare este definită ca perioada de timp necesară pentru transformarea materiilor prime în produse finite, și apoi vânzarea acestor produse către clienți. Această perioadă vizează de fapt viteza de rotație a stocurilor prin cifra de afaceri exprimată în zile și se determină astfel:

unde „T” reprezintă perioada de timp pentru care se face analiza: lună, trimestru, semestru, an.

Simpla relaționare a nivelului stocurilor cu cel al cifrei de afaceri oferă o imagine generală asupra performanței gestiunii stocurilor fapt pentru care considerăm că este mult mai exactă raportarea stocurilor la costul bunurilor vândute, și în acest fel cele două elemente ale indicatorului sunt raportate pe o bază conceptuală și economică similară.

Durata medie de încasare a creanțelor-clienți sau viteza de rotație a sumelor de încasat și care reprezintă intervalul de timp ce trece din momentul expedierii până în momentul încasării contravalorii produselor, îndicator care se determină astfel:

Durata medie de achitare a furnizorilor întâlnită în literatura de specialitate și sub denumirea de perioada medie de întârziere a plăților și care semnifică perioada de timp între achiziționarea materiei prime și angajarea forței de muncă și plata în numerar pentru aceasta determinându-se după formula:

Sau

Analiza acestor trei factori poate releva următoarele situații:

Ds + Dcr = Dfz, caz în care profitul întreprinderii se concretizează în lichidități, iar procesul de exploatare nu solicită costuri suplimentare de capital;

Ds + Dcr < Dfz, caz în care întreprinderea acumulează lichidități suplimentare prin exploatarea în interes propriu a surselor atrase, în special de la furnizori, erodând lichiditatea acestora și afectându-le, implicit, prin cronicizarea acestei situații, profitul, și care se concretizeaza într-un surplus de lichidități și, deci, într-o creștere neoneroasă a capitalurilor proprii, ca urmare a unei politici comerciale eficiente;

Ds + Dcr > Dfz, caz în care întreprinderea, pentru a-și asigura solvabilitatea, va recurge la resurse permanente sau noi credite bancare pe termen scurt. În această situație, rentabilitatea va fi afectată prin suportarea unor costuri de capital suplimentare, întreprinderea fiind de această dată în poziția furnizorilor de resurse neoneroase pentru clienții săi, transferându-le acestora o parte din profitul ei potențial.

Practica economic identifică două situații referitoare la sporirea cifrei de afaceri care antrenează creșterea corespunzătoare a necesarului de fond de rulment, și anume:

În cazul în care suplimentul de resurse degajat, aferent creșterii, este cel puțin egal cu majorarea nevoii de fond de rulment, întreprinderea își asigură o creștere echiibrată;

Dacă acest flux nu poate acoperi surplusul de necesar de fond de rulment, întreprinderea va fi obligată să apeleze la datorii financiare, acestea fiind purtătoare de anumite costuri financiare, care afectează rezultatul exploatării și capacitatea de autofinanțare, efectul obținut de la creșterea volumului de activitate fiind invers celui așteptat, degradând rentabilitatea entitătii.

Acest raționament este necesar în fundamentarea strategiilor privind rata de creștere care trebuie să permită cel puțin autofinanțarea activității curente, iar apelarea la împrumuturi bancare vizează, în special, finanțarea investițiilor.

Pentru a aprecia în ce măsură creșterea este sau nu echilibrată , se poate compara raportul dintre necesarul de fond de rulment și cifra de afaceri () cu raportul dintre autofinanțare și cifra de afaceri ().

Creșterea este echilibrată dacă:

Unde:

Condiția este îndeplinită dacă: , altfel spus, dacă autofinanțarea este cel puțin egală cu creșterea nevoii de fond de rulment.

Trezoreria netă

O firmă își asigură perenitatea doar dacă prin activitatea sa degajă în mod permanent fluxuri de trezorerie. Trezoreria reprezintă o informație chieie, care permite aprecierea performanțelor întreprinderii, având și un rol strategic în ceea ce privește nivelul său de formare și modul de utilizare. Spre deosebire de fondul de rulment și necesatul de fond de rulment, trezoreria nu este un concept dominat de incidența convențiilor și politicilor contabile ceea ce face ca folosirea acestei informații să confere obiectivitate în gestiunea și analiza economico-financiară.

Existența trezoreriei reflectă poziția strategică a firmei în raport cu produsele sale, piețele sale, concurenții și factorii externi. De asemenea, trezoreria reprezintă gajul flexibilității firmei, deoarece permite managerilor să realizeze obiectivele strategice ale firmei prin achiziția de mijloace fixe sau prin investiții financiare.

Trezoreria joacă un rol fundamental într-o întreprindere, caracterizând cuantumul mijloacelor bănești de care aceasta dispune la un moment dat.

Trezoreria netă (Tn) reprezintă disponibilitățile bănești rămase la dispoziția firmei, rezultate din activitatea desfășurată pe parcursul unui exercițiu financiar. Reprezintă excedentul de lichidități care rămâne după ce este acoperit excedentului de nevoi ciclice de către excedentul de resurse permanente.

Trezoreria, la nivelul unei întreprinderi, este imaginea disponibilităților monetare și a plasamentelor, pe termen scurt, apărute din evoluția curentă a încasărilor și plăților, respectiv din plasarea excedentului monetar.

Încasările și plățile efectuate reflectă operațiunile pe care le realizează firma, operațiuni de intrare de trezorerie și operațiuni de ieșire de trezorerie.

Relația fundamentală a trezoreriei este următoarea:

TN = FR – NFR

Trezoreria netă se mai poate determina și prin diferența dintre trezoreria de activ (Ta), care cuprinde disponibilitățile din conturi bancare și casierie, celelalte valori lichide precum și plasamentele firmei, și trezoreria de pasiv (Tp), care cuprinde creditele curente și soldul creditor la bănci.

Trezoreria netă = Trezoreria de activ – Trezoreria de pasiv

TN = Ta – Tp

În urma efectuării diferenței dintre cele două elemente dimensionale ale trezoreriei nete pot rezulta trei situații:

Trezoreria netă pozitivă FRN > NFR=> TN > 0, fiind rezultatul întregului echilibru financiar al firmei. Perceperea unei trezorerii nete pozitive, în cadrul mai multor exerciții financiare succesive, demonstrează succesul firmei în viața economică și posibilitatea plasării rentabile a excedentului de lichidități în vederea întăririi poziției ei de piață și creșterii averii proprietarilor.

Existența unei trezorerii pozitive garantează o anumită autonomie financiară pe termen scurt, finanțarea activității firmelor realizându-se din capitalurile permanente și din sursele temporare nonfinanciare, fără a se apela la credite, situație care nu elimină toate risculrile. Astfel, chiar cu o trezorerie excedentară firma ar putea înregistra dificultăți în plata la termen a datoriilor, dacă scadențele resurselor de trezorerie sunt la intervale mici, în timp ce utilizările de trezorerie au un termen mai lung. Asemenea neconcordanțe, însă, se pot ivi doar conjunctural și pe termene relativ scurte, ceea ce nu va pune în pericol sănătatea financiară, bonitatea și credibilitatea firmei.

FRN = NFR=> TN = 0. Această situație are un caracter pur teoretic și poate fi întâlnită în practică pentru o perioadă foarte scurtă de timp, doar în mod accidental. Menținerea trezoreriei cât mai aproape de valoarea zero este de fapt o politică financiară prudentă care protejează firma atât împotriva riscurilor pe care le implică plasamentul în condiții de eficiență a excedentelor de trezorerie, cât și împotriva sporirii cheltuielilor pe care le implică recurgerea la îndatorarea pe termen scurt.

Trezorerie netă negativă. FRN < NFR=> TN < 0. Atunci când se ajunge la o trezorerie negativă, firma trebuie să recurgă la îndatorarea pe termen scurt pentru a-și finanța necesarul de active circulante, deoarece capitalurile permanente sunt insufieciente. Firma va trebui astfel să acționeze în direcția recuperării creanțelor, accelerării vitezei de rotație a stocurilor și eventual renegocierii scadenței resurselor temporare, ceea ce va conduce în mod automat la diminuarea nevoii de fond de rulment și implicit a deficitului de trezorerie.

Cele mai frecvente cauze care duc la o trezorerie negativă sunt:

-criza de creștere, când are loc o creștere puternică a cifrei de afaceri, dar nu este corelată cu rentabilitatea obținută;

-criza de gestionare, caracterizată prin creșterea nevoii de fond de rulment într-un ritm mai mare decât nivelul de creștere al cifrei de afaceri;

-politica financiară deficitară, această situație fiind generată de realizarea unor investiții masive fără a se recurge la o finanțare pe termen lung;

-criza de rentabilitatea. Constatarea unei rentabilitați reduse sau chiar de pierderi provoacă diminuarea capitalului propriu și, implicit, reducerea fondului de rulment;

-diminuarea activității. Reducerea continuă a nivelului vânzărilor determină reducerea necesarului de fond de rulment. În acest caz, trezoreria se poate ameliora ca urmare a diminuării creanțelor de exploatare și a stocurilor, în timp ce creditele furnizor rămân la același nivel.

Analiza trezoreriei presupune determinarea mărimii și sensului mișcării titlurilor de plasament, disponibilităților în conturi la bănci și în casă, a creditelor bancare pe termen scurt și a altor valori de trezorerie.

Analiza echilibrului financiar prin metoda ratelor de finanțare

Ratele de finanțare sunt un instrument de apreciere a modului în care sunt finanțate investițiile întreprinderii, investiții care pot fi: strategice, de exploatare și de echilibru.

Ratele de finanțare a activelor imobilizate din capitaluri permanente numite și ratele de finanțare a activelor fixe () reflectă masura în care capitalurile permanente contribuie la finanțarea imobilizărilor, și se determină astfel:

Această rată constituie un indicator echivalent fondului de rulment, și poate înregistra următoarele valori:

> 1, care arată că activele imobilizate sunt finanțate integral din capitaluri permanente, iar pe o parte din aceste resurse este folosită pentru acoperirea activelor circulante; fondul de rulment înregistrat de întreprindere este pozitiv, și echilibrul întreprinderii este respectat;

= 1, este situația în care capitalurile permanente sunt folosite integral doar pentru acoperirea activelor imobilizate, întreprinderea nedispunând de fond de rulment;

< 1, se explică prin aceea că o parte a activelor imobilizate este acoperită din capitaluri permanente, iar diferența din resurse ciclice. În acest caz, la nivelul întreprinderii se înregistrează un fond de rulment negativ, adică se manifestă o stare de dezechilibru.

Condiția necesară pentru asigurarea finanțării integrale a activelor imobilizate din capitaluri permanente este aceea ca ritmul de creștere a capitalului permanent să devanseze ritmul de creștere a valorii nete a activelor imobilizate.

Rata de finanțare a activelor imobilizate din capitaluri proprii () reflectă măsura în care capitalurile proprii contribuie la finanțarea imobilizărilor, astfel:

Valorile acestei rate pot fi, ca și în cazul precedent, mai mari, egale sau mai mici decât 1, ceea ce semnifică măsura în care activele imobilizate sunt finanțate din capitaluri proprii.

O valoare supraunitară a ratei, > 1, indică faptul că nivelul capitalurilor proprii acoperă integral activele imobilizate, iar excedentul este folosit pentru finanțarea activelor circulante.

Dacă indicatorul înregistrează o creștere în două momente consecutive (), are loc o îmbunătățire a finanțării din capitaluri proprii, pe când dacă indicatorul este în scădere se înregistrează o înrăutățire a acestei finanțări.

Pe lângă ratele prezentate, pentru analiza modului de finanțare a nevoilor întreprinderii, se pot utiliza și alți indicatori.

Astfel, rata finanțării ciclice reflectă măsura în care datoriile curente acoperă activele curente, adică:

Dacă nivelul indicatorului este supraunitar, > 1, activele curente sunt finanțate integral din resurse curente și se înregistrează un necesar de fond de rulment negativ.

Dacă indicatorul înregistrează valori subunitare, 1, activele curente sunt finanțate parțial din resurse curente, diferența reprezentând nevoia de fond de rulment.

Rata de finanțare a necesarului de fond de rulment () arată proporția în care necesarul de fond de rulment este finanțat din fondul de rulment și permite aprecierea limitei până la care întreprinderea poate face față riscurilor de exploatare curente, valoarea sa fiind legată de caracteristicile fiecărui sector de activitate.

Dacă este supraunitară, înseamnă că trezoreria netă este pozitivă și se manifestă un echilibru financiar.

Dacă este subunitară, înseamnă că trezoreria netă este negativă, manifestându-se astfel un dezechilibru financiar.

Rata de finanțare a stocurilor () reflectă măsura în care fondul de rulment finanțează stocurile. Specialiștii consideră că fondul de rulment asigură o finanțare normală a stocurilor în situația în care acesta acoperă circa 2/3 din totalul acestora.

Rata creditelor de trezorerie () este complementară ratei de finanțare a necesarului de fond de rulment, măsoară gradul în care întreprinderea angajează credite bancare pe termen scurt pentru a acoperi nevoia de fond de rulment, calculându-se în situația în care rata de finanțare a necesarului de fond de rulment este subunitară.

3.4 Analiza echilibrului financiar pe baza contului de profit și pierdere

Cele două axe majore care dau sens noțiunii de echilibru financiar sunt rentabilitatea și riscul, existând condiționări în ambele sensuri între aceste categorii economico-financiare. Situația economică a unei întreprinderi în care sunt respectate principiile de bază ale finanțării generatoare de echilibru, și anume concordanța între nevoi și surse financiare, este de natură să asigure fluxuri financiare pozitive, rentabilitatea și desigur, un risc redus. Pe de altă parte, activitățile economice rentabile, reflectă existența unui sistem economic performant din a cărui funcționare apar premisele pentru asigurarea echilibrului financiar la nivelul tuturor tipurilor de activități, atât pe termen scurt cât și în perspectivă.

Pentru ca o afacere să aibă succes sau chiar să supraviețuiască, trebuie să genereze profit. Una din principalele funcții ale contabilitații constă în determinarea și raportarea succesului sau eșecului unei entități economice pentru atingerea acestui scop.

Bilanțul este considerat ca fiind documentul care descrie situația patrimonială și implicit, financiară a unei întreprinderi la un moment dat, indicând și mărimea rezultatului. Pe lângă această raportare financiară mai este necesar un alt instrument de modelare financiar-contabilă care să explice modul de constituire a rezultatului și să permită desprinderea unor concluzii legate de performanțele activității întreprinderii. Acest instrument este contul de profit sau pierdere sau contul de rezultate.

Pentru a se înregistra profit, se are în vedere realizarea activităților economice pe piața mărfurilor, lucrărilor și serviciilor, prin intermediul prețului. Dimensionarea prețului de finalizare a valorii mărfurilor concură direct la formarea și mărimea profitului, ceea ce conduce la certitudinea că aceasta este o componentă a prețului.

Pentru înregistra profit, în toate cazurile veniturile trebuie să fie mai mari decât cheltuielile. Din acest punct de vedere, profitul poate fi definit ca ,,un excedent de venituri peste nivelul costurilor”. Însă, pentru a înregistra venituri, întreprinzătorul trebuie să-și angajeze efectiv capitalurile sale și care, corelate cu ceilalți factori de producție, vor conduce la menținerea stării de funcționalitatea a entității.

Derularea întregului proces de producție, prospectarea pieței, obținerea profitului dorit în funcție de cererea pieței presupune, manifestarea uneori a o serie de incertitudini sau riscuri. Din acest punct de vedere, profitul ,,este o componentă a riscului”, fiind rezultatul prevederii viitorului cu mai mare acuratețe decât au făcut-o concurenții. Astfel, profitul poate fi privit și ca o compensație a întreprinzătorului pentru riscurile pe care le poate avea entitatea în desfășurarea activității economice, materializate în pierderea capitalului. Rămânând în sfera relațiilor economice și financiare, se poate spune că la nivelul întregii întreprinderi și al tuturor sectoarelor sale de activitate, profitul reprezintă diferența între venitul total și costul total.

3.4.1 Solduri intermediare de gestiune

Modelul contului de profit și pierdere reglementat de legislația contabilă națională se prezintă în format vertical, cu structurarea veniturilor și cheltuielilor după natura lor astfel încât să permită stabilirea unor solduri de acumulări bănești potențiale, menite să îndeplinească o anumită funcție de remunerare a factorilor de producție și de finanțare a activității viitoare a entității, denumite generic solduri intermediare de gestiune.

Informațiile cuprinse în contul de rezultate sunt structurate pe trei niveluri: exploatare, financiare și extraordinare, completate cu un al patrulea nivel, care cuprinde participarea salariaților la profit și impozitul pe profit.

Tabel nr. 3.2

Solduri intermediare de gestiune

(1) Valoarea adăugată reprezintă aportul specific al întreprinderii în producția și comercializarea de bunuri și servicii obținut prin utilizarea resurselor sale tehnice umane și financiare și evidențiază creșterea acesteia.

Valoarea adăugată reprezintă creșterea de valoare realizată de societate, rezultată din utilizarea factorilor de producție, peste valoarea bunurilor și serviciilor cumpărate de societate de la terți. Totodată reprezintă sursa de acumulări bănești din care se vor plăti datoriile către stat, bănci, diverși creditori, către salariați, acționari și pe cât posibil se va repartiza o anumită sumă pentru autofinanțare.

În activitatea practică, analiza valorii adăugate este deosebit de importantă pentru structurile decizionale atât de la nivel microeconomic cât și macroeconomic. Măsură a bogăției create de întreprindere, acest indicator servește la aprecierea dimensiunii și structurii producției, a performanțelor întreprinderii, a eficienței consumurilor intermediare. Acest indicator este prezentat în mod sintetic în contabilitatea națională și permite măsurarea contribuției întreprinderii la formarea produsului intern brut.

Valoarea adăugată (VA) se determină astfel:

VA = Marja comercială + Producția exercițiului – Consumurile externe de la terți

Unde:

Marja comercială (MC) = Venituri din vânzarea mărfurilor – Cheltuieli privind mărfurile

Producția exercițiului (Qex) = Producția vândută Producția stocată + Producția imobilizată

Consumurile externe de la terți = Cheltuieli materiale + Cheltuieli cu serviciile executate de terți

(2) Excedentul brut de exploatare (EBE) reprezintă în fapt diferența dintre principalele venituri din exploatare încasabile și principalele cheltuieli de exploatare plătibile, cărora le corespund intrările și ieșirile de fluxuri de trezorerie imediate sau în timp. El reflectă capacitatea potențială de autofinanțare a investițiilor, de rambursare a datoriilor către bugetul statului și de remunerare a acționarilor.

EBE = Venituri din exploatare încasabile – Cheltuieli din exploatare plătibile

sau

EBE = VA + Subvenții din exploatare – Ch.cu personalul – Ch.cu alte impozite și taxe

Excedentul brut al exploatării reprezintă și capacitatea întreprinderii de a genera flux de lichidități din activitatea sa industrială și comercială, și constituie baza autofinanțării activității sale permițând entității reînnoirea potențialului productiv, finanțarea investițiilor de creștere, rambursarea împrumuturilor și remunerarea capitalului. Excedentul brut al exploatării reprezintă pe de altă parte, contribuția capitalului la crearea bogăției întreprinderii. Modul de determinare a acestui indicator îi conferă un anumit grad de independență, înlăturând astfel unele distorsiuni contabile și fiscale ale realității economice, cel puțin din următoarele considerente:
– este un indicator independent de politica financiară;

– indicatorul nu depinde de politica de amortizare și de riscurile evidențiate în provizioanele constituite;

– excedentul brut din exploatare nu este influențat de politica fiscală ( se calculează înainte de impozitul pe profit).

Excedentul brut al exploatării permite evaluarea rolului determinat al rezultatelor economice în politica financiară adoptată de întreprindere, și astfel, în aprecierea rentabilității, a eficienței politicii financiare, prin măsurarea contribuției pe care exploatarea o aduce la autofinanțarea întreprinderii.

(3) Rezultatul exploatării privește activitatea de exploatare normală și curentă a întreprinderii și exprimă mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare, obținută prin deducerea tuturor cheltuielilor din veniturile exploatării. Exprimarea sub formă relativă a rentabilității activității de exploatare servește la realizarea unor comparații între diverse întreprinderi care promovează politici de amortizare diferite.

Rezultatul exploatării (RE) = Venituri din exploatare – Cheltuieli din exploatare

= EBE+Alte venituri din exploatare – Alte ch. de exploatare+Reluări asupra

provizioanelor din exploatare – Ch. cu amortizări și provizioane din exploatare

(4) Rezultatul curent sau profitul înainte de dobânzi și impozit este determinat atât de rezultatul exploatării normale și curente, cât și de cel al activității financiare.

Rezultatul curent (RC) = Rezultatul exploatării + Venituri financiare – Cheltuieli

Financiare

Analiza rezultatului curent situează întreprinderea în următoarele poziții ale rentabilității:

-,,levier financiar” atunci când reducerea situației financiare permite un rezultat curent pozitiv;

-,,supraviețuire” în cazul în care nu se întrevăd schimbări în activitatea de exploatare și în activitatea financiară;

-,,transformare” în situația în care întreprinderea renunță la activitatea de exploatare nerentabilă, în favoarea celei financiare.

Dacă rezultatul curent este pozitiv ( RC>0) atunci întreprinderea se poate afla într-una din situațiile de:

-,,bun manager”, dacă activitatea de exploatare are o eficiență ridicată, ceea ce asigură întreprinderii o independență financiară;

-,,holding” sau ,,supermarche”, în cazul în care profitul este realizat pe seama plasării lichidităților disponibile datorită decalajului între credite-furnizori ridicate și creditul-client nul;

-,,monopol” atunci când întreprinderea deține o poziție privilegiată de piață.

În situația în care rezultatul curent este negativ (RC<0), firma este nerentabilă și se poate găsi în una din situațiile:

-,,redresare”, dacă activitatea de exploatare este rentabilă, dar înregistrează cheltuieli financiare foarte mari;

-,,dilemă”, atunci când deficitul se datorează activității de exploatare;

-,,criză” în cazul în care se înregistrează pierderi, atât în activitatea de exploatare cât și în cea financiară.

Rezultatul curent permite analiza dinamicii rezultatelor curente ale întreprinderii pe mai multe exerciții succesive, deoarece nu este influențat de elemente extraordinare.

(5) Rezultatul net al exercițiului exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare cu care vor fi remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise. Acest profit net trebuie să fie susținut de existența unor disponibilități monetare reale, altfel acesta va rămâne doar un potențial de finanțare.

Rezultatul net al exercițiului (RN) = Rezultatul curent + Venituri extraordinare –

Ch.extraordinare – Impozitul pe profit

Rezultatul net al exercițiului exprimă mărimea rentabilității financiare, după deducerea din profitul brut a impozitului pe profit.

Rezultatul net urmează să se distribuie sub forma dividendelor și/sau să se reinvestească în întreprindere. Profitul net rămas nerepartizat constituie o sursă de finanțare proprie sau un element de autofinanțare generat de însăși activitatea întreprinderii.

3.5 Analiza echilibrului financiar dinamic al întreprinderii pe baza situației fluxurilor de numerar

Analiza dinamică permite diagnosticarea și explicarea dezechilibrului financiar pus în evidență prin analiza statică.

Analiza performanțelor și a poziției financiare a întreprinderii, doar pe baza contului de profit și pierdere și a bilanțului,nu este relevantă după părerea unor specialiști datorită caracterului static al informațiilor furnizate de către bilanț. De aceea considerăm că atât datele din bilanț cât și cele din contul de profit și pierdere nu permit obținerea unei viziuni dinamice asupra evoluției structurii financiare a firmei într-un anumit interval de timp, o asemenea informație fiind utilă în egală măsură, atât managerilor firmei cât și diverșilor utilizatori externi, a datelor cuprinse în situațiile financiare. Pentru îndeplinirea unei asemenea cerințe, practica, teoria și doctrina contabilă a impus un instrument care să satisfacă o atare exigență de cunoaștere, denumit tablou de finantare.

Acest tablou de finanțare a îmbrăcat, de-a lungul timpului, numeroase forme, dintre care două par a fi câștigat teren în rândul normalizatorilor contabilității și utilizatorilor informațiilor financiare, și anume: tabloul utilizărilor și resurselor și tabloul fluxurilor de trezorerie.

La sfârșitul anilor `80 tabloul de finanțare a fost înlocuit cu tabloul fluxurilor de trezorerie, mai întâi în țările anglo-saxone și mai apoi în celelalte state europene.

Tabloul fluxurilor de trezorerie impune față de tabloul de finanțare o nouă viziunea asupra analizei viabilității și eficienței firmelor, pe baza fluxurilor bănești ce le generează diferitele activități pe care le desfășoară entitatea pe parcursul a două exerciții financiare consecutive.

Situația fluxurilor de trezorerie oferă în același timp, o imagine dinamică a efectelor ce se răsfrâng asupra numerarului, ca urmare a deciziilor luate într-o anumită perioadă de timp. Utilitatea fundamentală a acestui tip de tablou constă în diferențierea pe care o face între cheltuieli, utilizări, plăți – pe de-o parte și venituri, resurse, încasări – pe de altă parte.

Tabloul fluxurilor de trezorerie asigură o analiză pe funcții a trezoreriei, cu ajutorul acestui instrument financiar, realizându-se o evaluare mai corectă a solvabilității prin furnizarea unor informații complexe asupra încasărilor și plăților întreprinderii. Tabloul fluxurilor de trezorerie este fundamentat pornind de la concepția echilibrului financiar axată pe lichiditate și solvabilitate și apreciate pe baza capacității de plată a întreprinderii, pornind de la activitatea curentă, de a genera fluxuri de trezorerie pozitive.

Necesitatea elaborării situației fluxurilor de trezorerie se întemeiază pe multiple considerente, și anume:

,,Situația fluxurilor de trezorerie” are vocația de a explicita variația de trezorerie, în mod asemănător ca și contul de profit sau pierdere care explică formarea rezultatului financiar. În acest fel, se depășește concepția tradițională, care considera contul de profit și pierdere ca o punte de legătură între bilanțul de la începutul exercițiului și bilanțul de la încheierea exercițiului financiar.

Trezoreria, văzută ca o mărime, atât sub aspectul dimensiunilor cât și al variației acesteia, reprezintă o informație – cheie pentru a putea aprecia viabilitatea și lichiditatea unei firme, în sensul de a cunoaște, de către terți, poziția câștigată pe piață de către entitate și perspectivele acestei poziții.

Informațiile cuprinse în ,,Situația fluxurilor de trezorerie” reflectă cu mai multă veridicitate și obiectivitate realitatea existentă în firmă, întrucât mărimile pe care le cuprinde, cad în mai puțină măsură sub incidența convențiilor contabile.

Pe baza datelor cuprinse într-o asemenea situație financiară se poate estima, în mod suficient de realist, capacitatea firmei de a genera în viitor fluxuri de lichidități, pe baza cărora firma să poată face față obligațiilor de plată scadente către terți. Totodată, pe baza informațiilor ce le furnizează, se verifică exactitatea evaluărilor trecute asupra viitoarelor fluxuri de disponibilități și corelația acestora cu rezultatele lor financiare.

Situația fluxurilor de numerar permite evaluarea necesităților viitoare de lichidități și estimarea necesarului de fonduri bănești provenite din resurse externe. În același timp, datorită valențelor previzionale ale informațiilor pe care le conține, această situație financiară, se înscrie pe linia unei abordări de tip bugetar a diferitelor activități pe care le desfășoară entitatea.

Pe baza datelor furnizate de această situație financiară se pot întreprinde atât comparații în timp, pentru aceeași unitate, cât și comparații în spațiu, adică cu alte entități economice, pentru a putea desprinde tendințe și a face aprecieri de ordin cantitativ și calitativ referitoare la starea și evoluția firmei în cauză.

Datorită faptului că pentru elaborarea acestei situații financiare se apelează la informații care provin și din alte surse, altele decât bilanțul și din contul de profit și pierdere, rezultă că această raportare financiară reprezintă și un izvor de noi informații, referitoare la firma care o elaborează, pentru diverșii utilizatori.

Pe baza datelor care le conține, se asigură lărgirea sferei de cuprindere a analizei financiare, deoarece se pot calcula o serie de mărimi relative noi, capabile să caracterizeze mai cuprinzător gestiunea financiară a firmei și, pe această bază, eficiența și rentabilitatea activității desfășurate de către entitate.

În practică, se poate estima, cu o anumită marjă de eroare, atât impactul unor evenimente viitoare nefavorabile cât și riscurile la care este supusă firma, în urma manifestării unor asemenea evenimente.

În prezent, se pot identifica două curente teoretice de calcul și analiză a cash-flow-ului: francez și anglo-saxon.

Astfel, în concepția franceză, cash-flow-ul perioadei sau ,,Fluxul monetar net al exercițiului’ se explică prin diferența dintre variația fondului de rulment și variația nevoii de fond de rulment.

În acest fel se obține variația trezorerie nete și care reflectă în fapt relația echilibrului financiar al întreprinderii.

În general, „trezoreria este masa de disponibilități făcută disponibilă din jocul plăților și încasărilor și care trebuie să facă față permanent scadențelor”. Prin urmare, considerăm că trebuie evaluate necesitățile în fluxuri monetare de ieșiri (-) și mijloace furnizate de fluxuri monetare de intrare (+). Suma algebrică a necesităților și mijloacelor trebuie să fie pozitive pentru a face față situațiilor neprevăzute.

În acest context trezoreria poate fi cu atât mai mică cu cât fluxurile de intrare și cele de ieșire sunt mai coordonate și se apropie de o regularitate perfectă. Toate operațiile efectuate de o întreprindere se realizează prin intrări și ieșiri de fluxuri de trezorerie, adică:

CF = Încasări înregistrate într-un anumit interval – Plățile efectuate în același interval

,,Elementul prioritar care a determinat utilizarea acestui instrument în țările anglo-saxone îl reprezintă accentul care se pune în contabilitatea acestor țări pe fluxurile de trezorerie și nu pe noțiunea de rezultat.” Asta înseamnă, astfel spus, că pe investitori, și în special pe creditori, îi interesează, în primul rând și în cea mai mare măsură, capacitatea firmei de a genera lichidități și în mai puțină măsură dimensiunea profiturilor pe care le obține acea unitate, astfel încât tabloul fluxurilor de trezorerie oferă o imagine fidelă a capacității entității de a-și permite plata datoriilor, a creditelor, a dividendelor și de a finanța creșterea viitoare.

În concepția anglo-saxonă, cash-flow-ul se explică prin rezultatele activității curente de gestiune, pe de o parte, și operațiile de capital, pe de altă parte.

CF = Cfgest. + Cfkap = Cfgest + Cfinv + Cffin

Cash-flow-ul din operațiunile de gestiune se poate explica pe baza veniturilor încasabile și a cheltuielilor plătibile din contul de profit și pierdere și corectat cu variația nevoii de fond de rulment ().

Includerea variației nevoii de fond de rulment în cash-flow-ul de gestiune și nu în cel de investiții este puțin controversată. Astfel, dacă avem în vedere că investiția de capital pentru creșterea economică se referă în od egal la achiziția de active fixe și de active circulante, atunci pare legitimă includerea NFR în cash-flow-ul provenit din activitatea de investiții. Însă, dacă avem în vedere că între cifra de afaceri și volumul stocurilor și creanțelor există o strânsă corelație, iar variația cifrei de afaceri explică în mare parte variația necesarului de fond de rulment, atunci se poate include NFR în cash-flow-ul de gestiune.

Un cash-flow pozitiv, se interpretează ca o creștere a capacității reale de autofinanțare a investițiilor, și reflectă o îmbogățire a activului real, o majorare a averii proprietarilor. Un cash-flow negativ sugereaz o diminuare a capacității reale de autofinanțare a investițiilor, și în consecință are loc o sărăcire a activului net real, o reducere a valorii proprietății.

Analiza acestui indicator într-un interval de timp permite, să se anticipeze cu o mare exactitate crizele financiare pe care le poate înregistra o entitate.

Cash-flow-ul din activități de investiții (CFinv) se determină ca diferență între plățile pentru achiziția de active noi și încasările din vânzarea (cesiunea) de active fixe și din remunerarea activelor financiare sub formă de dividende și dobânzi încasate.

Cash-flow-ul din activități de finanțare se determină ca diferență între încasările din majorări de capitaluri externe (proprii și împrumutate) și plățile pentru rambursari, răscumpărări și dividende.

Motivele principale care justifică aprecierea echilibrului financiar pe baza tabloului de trezorerie sunt următoarele:

Preponderența trezoreriei ca indicator de gestiune a întreprinderii și de analiză a riscului de faliment. Trezoreria este considerată ca un indicator cheie a gestiunii curente și pe termen lung, ea asigurând finanțarea activității și perenitatea întreprinderii. Conținutul său informativ este deosebit de important în gestiunea și analiza financiară, pe termen scurt permițând aprecierea solvabilității, iar pe termen lung măsurând nevoia de finanțare;

Caracterul obiectiv al fluxurilor de trezorerie. Spre deosebire de fondul de rulment a cărei mărime este puternic afectată de incidența convențiilor contabile, fluxurile de trezorerie sunt dependente de piață;

Adaptarea tabloului pentru previziuni. În demersul bugetar al întreprinderii, structurarea funcțională a fluxurilor de trezorerie permite elaborarea previziunilor fluxurilor de trezorerie ale activității curente rezultate din operațiunile ciclice, în timp ce fluxurile de investire și de finanțare vizează resursele și nevoile aciclice, care depind de strategia întreprinderii pe termen mediu și lung;

Principalele limite ale utilizării acestui instrument pentru evaluarea echilibrului financiar al întreprinderii sunt:

– prin definirea trezoreriei ca sold rezidual, calculat ca diferența dintre activele cu lichiditatea imediată și datoriilor financiare cu exigibilitate imediată, creditele bancare pe termen scurt sunt disociate de celelalte capitaluri împrumutate, alterându-se arbitrajul finanțării externe și analiza efectului de levier al îndatorării;

– prin conținutul eterogen al componentei exploatare, care regrupează pe lângă fluxurile ciclului de exploatare și elemente care depind de politica financiară a întreprinderii și de politica fiscală a statului, fluxul de trezorerie al exploatării nu constituie un reper pertinent în diagnosticul financiar;

– tratarea diferită a dobânzii, prin includerea în fluxurile de trezorerie aferente exploatării, și a dividendelor, incluse în fluxurile financiare, deși ambele reprezintă remunerări de capital, corelat cu disocierea în structura capitalului împrumutat, nu permite aprecierea corectă a rolului creditorilor în finanțarea întreprinderii, limită depășită prin tratarea echilibrului financiar pe baza teoriei costului de capital;

– volatilitatea fluxurilor de trezorerie pe termen scurt nu permite considerarea acestuia ca o referință a aprecierii performanței întreprinderii pe termen scurt;

– excluderea elementelor cu implicații asupra structurii capitalului, dar care nu au incidență asupra trezoreriei, limitează utilitatea acestui model în aprecierea poziției financiare a întreprinderii.

CAPITOLUL IV

GESTIUNEA ECHILIBRULUI FINANCIAR LA S.C.TRANSGEX SRL

4.1 Prezentarea generală a S.C. TRANSGEX SRL

Societatea TRANSGEX a fost înființată la data de 1 ianuarie 1959 în orasul Ștei din județul Bihor și este una din marile companii ce se ocupă cu exploatarea apelor geotermale din țară.

TRANSGEX este cea mai mare companie din România care realizează lucrări de prospecțiune, explorare și exploatare a zăcămintelor de ape geotermale, având în concesiune aproximativ 60% din totalul acestor resurse.

Societatea SC Transgex SRL are ca principal obiect de activitate lucrări de prospecțiune, explorare și exploatare a zăcămintelor de apă geotermală, prin foraje de adâncimi relativ mari, executate în Câmpia de vest a României

În prezent S.C. TRANSGEX S.A. Oradea, își desfășoară activitatea în conformitate cu legile române, fiind atestată în domeniul cercetării geologice și exploatării apelor subterane (Certificat de atestare Agenția Națională pentru Resurse Minerale Nr. 745 / 2009), și are următoarele obiecte de activitate :

Execuția forajelor de mare adâncime (pîna la 3500m) pentru ape geotermale ;

Execuția forajelor de medie adâncime (pînă la 300m) pentru ape subterane (cercetare hidrogeologică și alimentări cu apă potabilă si industrială) ;

Testări hidrodinamice și prelucrarea datelor pentru determinarea parametrilor acviferi ;

Lucrări de cercetare hidrogeologică în faza de prospecțiune și de explorare pentru ape geotermale ;

Lucrări de exploatare a apelor geotermale: producție (exploatare utilaje de pompare), transport (montare conducte de transport îngropate), distribuție (echipare puncte termice cu schimbătoare de căldură și pompe de împingere pentru apa caldă menajeră) ;

Studii hidrogeologice pentru avizarea execuției forajelor de alimentare cu apă ;

Proiecte de execuție pentru forajelor de alimentare cu apă ;

Documentații tehnice cu caracteristicile forajelor de alimentare cu apă și ale acviferelor deschise, în vederea obținerii autorizațiilor de gospodărire a apelor ;

Documentații cu calculul resurselor și rezervelor de apă și de căldură ;

Documentații cu instituirea perimetrelor de protecție hidrogeologică și sanitară ;

Documentații cu instituirea perimetrelor de explorare și exploatare ;

Documentații cu planurile de dezvoltare a exploatării în diverse perimetre de exploatare a apei geotermale .

Politica companieie este aceea de a realiza toate lucrările în condițiile cele mai sigure conform practicilor industriale și ținând seama de regulile de protecție a mediului. TRANSGEX furnizează energie termică obținută din surse nepoluante.  Managementul companiei este unul dinamic și asigură un climat creativ în cadrul acesteia.

Compania deține în prezent un portofoliu de licențe de exploatare și explorare în 20 perimetre hidrogeotermale, după cum urmează:                                                                                         – 14 licențe de concesiune pentru exploatare ape geotermale în perimetrele: Oradea, Săcueni, Marghita, Borș, Beiuș, Livada, Aleșd, Sânnicolau de Munte, Balc, Chișlaz, Cighid, Mădăras (jud Bihor) și Tășnad, Acâș – Beltiug (jud Satu Mare).
         – 6 licențe de concesiune explorare cu exploatare experimentală pentru ape geotermale în perimetrele: Beiuș-Delani, Salonta, Ciumeghiu, Cihei (jud Bihor), Sacaseni, Santion.

În domeniul cercetării geologice pentru ape geotermale S.C. TRANSGEX S.A. a întocmit proiecte geologice și a executat foraje de mare adîncime în perimetre din toată Câmpia de Vest a României.

Conducerea executivă este format din:

Aliu Iacobescu –Director general

Maria Iacobescu – Director economic

Consiliul de administrație este format din:

Gheorghe Calburean – Președinte al CA

Livia Calburean – Administrator

Aliu Iacobescu – Administrator

Serviciile prestate de către societate sunt următoarele:

Foraje sonde: deține instalații de foraj pentru adâncimi de până la 3500m.

Rețele de alimentare cu apă potabilă și geotermală: deține 30.000m de rețele termice care au fost instalate atât subteran cât și suprateran.

Exploatare ape geotermale: în conformitate cu legea minelor ( Nr 61 / 1998 înlocuită cu Nr. 85 / 2003 ) societatea a obținut de la Agenția Națională pentru Resurse Minerale titulatura pentru 17 licențe de exploatare a apelor geotermale în perimetrele:

ORADEA CIGHID

BORȘ LIVADA

SĂCUIENI MĂDĂRAȘ

MARGHITA SALONTA

BEIUȘ SÂNICOLAU DE MUNTE

ALEȘD BEIUȘ – DELANI

BALC ACÂȘ – BELTIUG

CHIȘLAZ TÂȘNAD (jud. Satu Mare)

CIUMEGHIU

Numărul de sonde geotermale administrate de Transgex este de 48, dintre care 24 sunt puse în producție. Acele 24de sonde puse în producție se împart în: sonde cu potențial energetic ridicat și sonde cu potențial energetic scăzut.

Tabel 4.1 Perimetrul și numărul sondelor geotermale

Fig. 4.1 Potențialul energetic al perimetrelor

4.2 Analizarea formelor de manifestare a echilibrului financiar la S.C TRANSGEX SRL

4.2.1 Solvabilitatea

Activ total = Active imobilizate + Active circulante + Cheltuieli în avans

Datorii totale = Datorii pe TS + Datorii pe TL + Provizioane + Venituri în avans

S2010 = = 2,889

S2011 = = 3,979

S2012 = = 4,878

În perioada analizată solvabilitatea are valori pozitive, mai mari decât pragul minim și se află în creștere din 2010 până în 2012 fiind un aspect favorabil. Această situație reflectă faptul că societatea reușește să își onoreze toate datoriile din capital.

4.2.2 Lichiditatea

Lichiditatea poate fi exprimată prin indicatori cum sunt:

4.2.2.1 Indicatorul lichidității generale

Lg2010 = = 1,556

Lg2011 = = 1,912

Lg2012 = = 2,114

Lichiditatea generală înregistrează valori pozitive, peste unitate și în creștere de la o perioadă la alta, reflectând astfel faptul că: societatea își poate acoperii datoriile pe termen scurt din activele circulante și faptul că existentă un fond de rulment. Starea lichidității fiind din ce în ce mai bună de la un an la altul.

4.2.2.2 Indicatorul lichidității reduse

Lr2010 = = 1,345

Lr2011 = = 1,660

Lr2012 = = 1,699

Indicatorul lichidității reduse are de asemnea valori pozitive, peste unitate și în creștere ceea ce semnifică ca pe termen scurt , societatea este capabilă să-și onoreze datoriile din creanțe și disponibilități.

Această creștere de la un an la altul se datorează scăderii semnificative a datoriilor.

4.2.2.3 Indicatorul lichidității imediate

Li2010 = = 0,284

Li2011 = = 0,252

Li2012 = = 0,667

Din rezultatele obținute deducem că în perioada 2010-2011 lichiditatea imediată se află sub pragul minim de 0,3 , ceea ce înseamnă că disponibilitățile bănești nu sunt cele mai lichide elemente ale activului pentru a putea acoperii obligațiile imediate. Însă din 2011 până în 2012 acest indicator se situază peste limita pragului minim, aspect favorabil datorită creșterii disponibilităților și reducerii datoriilor pe termen scurt.

4.2.3 Capacitatea de plată

Cp = Disponibilități bănești – Obligații

Cp2010 =

Cp2011 =

Cp2012 =

4.3 Gestiunea echilibrul financiar static la S.C. TRANSGEX SRL

4.3.1 Situația neta (SN)

Situația netă = Activ Total – Datorii Totale

Activ Total (AT) = Active Imobilizate + Active Circulante + Ch. în avans

Datorii totale (DT) = Datorii pe termen scurt +Datorii pe termen mediu si lung +Venituri

în avans + Provizioane

AT2010= 23.122.232 + 9.534.608 + 126.270 = 32.783.110

AT2011= 26.631.634 + 9.262.879 + 20.328 = 35.914.841

26.941.103 + 6.956.835 + 37.484 = 33.935.422

DT2010= 6.124.896 +4.603.556 + 8.461 +610.046 = 11.346.959

DT2011= 4.842.726 + 3.782.463 + 10.561 + 390.296 = 9.026.046

DT2012= 3.289.581 + 3.465.489 + 188.207 + 13.261= 6.956.538

SN2010=AT2010-DT2010= 32.783.110 – 11.346.959 = 21.436.151

SN2011=AT2011-DT2011= 35.914.841 – 9.026.046 = 26.888.795

SN2012=AT2012-DT2012= 33.935.422 – 6.956.538 = 26.978.884

26.978.884 – 26.888.795 = 90.089

În perioada de analiză, situația neta este pozitivă. Se observă o tendință de creștere de la o perioada la alta, mai accentuată în perioada 2010-2011, aspect economic favorabil pentru societate reflectând o bună gestiune a societății.(o îmbogățire a ptrimoniului)

4.3.2 Fondul de rulment (FR)

FR = Surse permanente – Nevoi (alocări) permanente

Surse permanente = Capital permanent = Capital propriu + Datorii pe termen mediu si

lung+Provizioane

Nevoi permanente =Active imobilizate nete

Surse permanente2010 = Capital permanent2010 = 21.436.151 + 4.603.556 + 8.461 =

26.048.168

Surse permanente2011 = Capital permanent2011 = 26.888.795 + 3.782.463 + 10.561 =

30.681.819

Surse permanente2012 = Capital permanent2012 = 26.978.884 + 3.465.489 + 13.261=

30.457.634

FR2010 = 26.048.168 – 23.122.232 = 2.925.936

FR2011 = 30.681.819 – 26.631.634 = 4.050.185

FR2012 = 30.457.634- 26.941.103 = 3.516.531

∆FR2010-2011= FR2011 – FR2010 = 4.050.185 – 2.925.936 = 1.124.249

∆FR2011-2012= FR2012 – FR2011 = 3.516.531- 4.050.185 = -533.654

În perioada analizată, fondul de rulment este pozitiv manifestându-se o tendință de creștere, aspect favorabil pentru societate, în perioada 2010-2011, urmată de o ușoară scădere în 2012. Creșterea fondului de rulment are loc pe baza înregistrării unei creșteri în rândul capitalului propriu pe perioada celor trei ani, însă în 2012 pe lângă creșterea capitalului propriu are loc și o creștere a activelor imbilizate nete care duc la ușoara scădere a fondului de rulment.Pe baza acestor rezultate putem concluziona că societatea Transgex se află în echilibru financiar pe perioada celor trei ani de analiză.

Fondul de rulment se împarte in:

Fond de rulment propriu (FRP)

FRP = Capital propriu – Active imobilizate nete

FRP2010 = 21.436.151 – 23.122.232 = -1.686.081

FRP2011 = 26.888.795 – 26.631.634 = 257.161

FRP2012 = 26.978.884 – 26.941.103 = 37.781

∆FRP2010-2011 = 257.161 – (-1.686.081) = 1.943.242

∆FRP2011-2012 = 37.781 – 257.161 = -219.380

În primul an de analizată, FRP este negativ, ceea ce reflectă faptul că societatea a utilizat surse externe de finanțare pentru a-și finanța achiziția de active imobilizate. În anul următor, 2011, reușește să crescă valoarea fondul de rulment propriu, iar în 2012 acesta scade din nou, dar chiar și cu această scădere societatea este capabilă să achiziționeze active imobilizate nete din capitalul propriu fără a apela la surse externe de finanțare.

Fond de rulment împrumutat (FRI)

FRI = FR-FRP

FRI2010 = 2.925.936 – (-1.686.081) = 4.612.017

FRI2011 = 4.050.185 – 257.161 = 3.793.024

FRI2012 = 3.516.531 – 37.781 = 3.478.750

∆FRI2010-2011= 3.793.024 – 4.612.017 = -818.993

∆FRI2011-2012= 3.478.750– 3.793.024= -314.274

Fondul de rulment împrumutat înregistrează valori pozitive pe toti cei trei ani, manifestând o tendință favorabilă de scădere, ceea ce înseamnă o scădere a gradului de îndatorare pe termen lung pentru a finanța nevoile pe termen scurt, această scădere este favorabilă pentru societate, însă nu și existența acestui tip de fond.

4.3.3 Nevoia de fond de rulment (NFR)

NFR = Nevoi temporare – Surse temporare

Nevoi temporare = Stocuri + Creanțe + Investitii financiare pe termen scurt + Ch in avans

Surse temporare = Datorii de exploatare + Venituri in avans

Nevoi temporare 2010 = 1.296.227 + 6.496.499 + 0 + 126.270 = 7.918.996

Nevoi temporare 2011 = 1.219.475 + 6.820.816 + 0 + 20.328 = 8.060.619

Nevoi temporare 2012 = 1.365.045 + 3.397.612 + 0 + 37.484 = 4.800.141

Surse temporare 2010 = 6.124.896 + 610.046 = 6.734.942

Surse temporare 2011 = 4.842.726 + 390.296 = 5.233.022

Surse temporare 2012 = 3.289.581 + 188.207 = 3.477.788

NFR2010 = 7.918.996 – 6.734.942 = 1.184.054

NFR2011= 8.060.619 – 5.233.022 = 2.827.597

NFR2012= 4.800.141- 3.477.788 = 1.322.353

ΔNFR2020-2011=NFR2011-NFR2010= 2.827.597 – 1.184.054 = 1.643.543

ΔNFR2011-2012=NFR2012-NFR2011= 1.322.353 – 2.827.597 = -1.505.244

Nevoia de fond de rulment este pozitivă toată perioada celor trei ani, fiind un aspect economic considerat ca fiind nefavorabil pentru societate deoarece nevoile temporare sunt mai mari decât sursele temporare existente.

În perioada 2010-2011 are loc o creștere a nevoi de fond de rulment aspect nefavorabil pentru societate, însă în perioada 2011-2012 are loc o scădere aspect favorabil, cu toată că existența lui nu are efecte bune pentru societate.

4.3.4 Trezoreria netă (TN)

TN=FR-NFR

TN2010 = 2.925.936 – 1.184.054 = 1.741.882

TN2011= 4.050.185 – 2.827.597 = 1.222.588

TN2012=3.516.531-1.322.353 = 2.194.178

ΔTN2010-2011 = TN2011 – TN2010 = 1.222.588 – 1.741.882 = -519.294

ΔTN2011-2012 = TN2012 – TN2011 = 2.194.178 – 1.222.588 = 971.590

Trezoreria netă este pozitivă pe cei trei ani, ceea ce reflectă realizarea unui echilibru financiar al societății și existența unui surplus monetar la sfârșitul exercițiului financiar. În perioada2010-2011 înregistrează o scădere, dar rămâne tot pozitivă, iar în perioada 2011-2012 crește cu 971.590 unități monetare.

4.4 Determinarea ratele de finanțare

4.4.1 Ratele de finanțare a activelor imobilizate din capitaluri permanente

Capital permanent = Capital propriu + Datorii pe termen mediu și lung + Provizioane

Unde:

Capital propriu = Capital social + Rezerve+ Rezerve din reevaluare –Acțiuni proprii +

Rezultatul reportat + Profit net – Repartizarea profitului

Cp2010 = 13.311.405 + 934.637 + 5.712.523 – 0 + 791.015 + 729.102 – 42.531 = 21.436.151

Cp2011 = 13.311.405 + 946.367 +11.041.342 – 0 + 1.477.586 + 119.428 – 7.333 = 26.888.795

Cp2012 = 13.311.405 + 949.899 + 11.041.342 – 0 + 1.592.784 + 86.986 – 3.532 = 26.978.884

RFR2010 = = 1,126

RFR2011 = = 1,152

RFR2012 = = 1,130

Ratele de finanțare a activelor imobilizate din capitaluri permanente sunt peste unitate pe toată perioada celor trei ani, asta însemnă că activele imobilizate sunt finanțate integral din capitalul permanent, iar fondul de rulment este pozitiv, rezultate care exprimă faptul că societatea se află în echilibrul financiar pe termen lung.

4.4.2 Rata de finanțare a activelor imobilizate din capitaluri proprii

Rfcp2010 = = 0,927

Rfcp2011 = = 1,009

Rfcp2012 = = 1,001

Rata de finanțare a activelor imobilizate din capitaluri proprii din anul 2010 este subunitară ceea ce indică faptul că activele imobilizate nu pot fi acoperite integral din capitalul propriu.

În 2011 această rată înregistrează o creștere foarte mică peste limita unitară, asta înseamnă că societatea reușește să își acopere activele imobilizate din capitalul propriu.

În anul 2012 a loc o înrăutățire a acestei ratei, societatea ajungând la o valoare a ratei aproximativ egală cu 1, indicând că societatea reușește să își finanțeze activele imobilizate la limită.

4.4.3 Rata de finanțare a necesarului de fond de rulment

RfNFR2010 = = 2,471

RfNFR2011 = = 1,432

RfNFR2012 = = 2,659

Pe întreaga perioadă analizată rata de finanțare a nevoii de fond de rulment este pozitivă, înregistrează o scădere cu aproape o unitate în 2011 însă crește puternic în anul 2012 față de anul precedent cu peste 1,2 unități.

Valorile peste unitate a acestei rate din cei trei ani de analiză indică proporția cu care fondul de rulment finanțează necesarul de fond de rulment, faptul că trezoreria netă este pozitivă și de asemenea manifestarea echilibrului financiar.

4.4.4 Rata de finanțare a stocurilor

Rfst2010 = = 2,257

Rfst2011 = = 3,321

Rfst2012 = = 2,576

Rata de finanțare a stocurilor ne indică măsura în care fondul de rulment finanțează stocurile, situație care se realizează în cadrul societății noastre, deoarece gradul de finanțare depășește limita considerată normală a circa 2/3 din totalul stocurilor.

4.4.5 Rata creditelor de trezorerie

Rata creditelor de trezorerie () este complementară ratei de finanțare a necesarului de fond de rulment, măsoară gradul în care întreprinderea angajează credite bancare pe termen scurt pentru a acoperi nevoia de fond de rulment, calculându-se în situația în care rata de finanțare a necesarului de fond de rulment este subunitară.

RfCT2010 = =

RfCT2011 = =

RfCT2012 = =

4.5 Analizarea echilibrului financiar pe baza contului de profit și pierdere

4.5.1 Soldurile intermediare de gestiune

4.5.1.1 Marja comerciala (MC)

MC = Venituri din vânzarea mărfurilor – Ch. privind mărfurile

MC2010= 0 – 0 + 373 = 373

MC2011= 8.991 – 8.991 + 393 = 393

MC2012= 4.587 – 4.517 + 2.235 = 2.305

∆MC2010-2011= 393 – 373 = 20

∆MC2011-2012= 2.305 – 393 = 1.912

În perioada de analiză, marja comercială este pozitivă, fiind un aspect favorabil pentru societate; se manifestă o tendință favorabilă de creștere a marjei comerciale, având loc o creștere pronunțată în ultimul an de analiză datorită reducerilor comerciale mari.

4.5.1.2 Productia exercitiului (Qex)

Qex = Qvanduta ± Qstocata + Qimobilizata

Qex2010 = 19.203.596 + 242.627 + 47.140 = 19.493.363

Qex2011 = 15.353.266 + 492.632 + 258.495 = 16.104.393

Qex2012 = 12.176.273 + 1.457.508 + 318.589 = 13.952.370

∆ Qex 2010-2011 = 16.104.393 – 19.493.363 = -3.388.970

∆ Qex 2011-2012 = 13.952.370 – 16.104.393 = -2.152.023

Producția exercițiului este pozitivă pe întrega perioadă a celor trei ani, însă înregistrează o tendință nefavorabilă de scădere datorită scăderii producției vândute și a creșterii producției stocate și imobilizate.

4.5.1.3 Valoarea adaugata (VA)

VA = MC + Qex – Consumurile externe de la terți

Consumuri externe de la terți = Ch materiale + Ch cu serviciile executate de terți

Consumuri ext de la terți 2010 = 6.345.274 + 55.097 + 1.543.972 + 2.829.114 = 10.773.457

Consumuri ext de la terți 2011 = 3.800.038 + 62.435 + 1.682.836 + 2.114.945 = 7.660.254

Consumuri ext de la terți 2012 = 2.485.261+ 47.217+ 1.811.849 + 2.009.702 = 6.354.029

VA2010 = 373 + 19.493.363 – 10.773.457 = 8.720.279

VA2011 = 393 + 16.104.393 – 7.660.254 = 8.444.532

VA2012 = 2.305 + 13.952.370 – 6.354.029 = 7.600.646

∆ VA2010-2011 = 8.444.532 – 8.720.279 = -275.747

∆ VA2011-2012 = 7.600.646 – 8.444.532 = -843.886

În perioada analizată, valoarea adăugată înregistrează valori pozitive, fiind un aspect benefic pentru societate deoarece este sursa de acumulări bănești din care se vor plăti datoriile către stat, salariați, bănci,etc., dar manifestă o tendință nefavorabilă de scădere.

4.5.1.4 Excedentul brut de exploatare (EBE)

EBE = VA + Subvenții din exploatare –Ch cu personalul – Ch cu alte impozite si taxe

EBE2010 = 8.720.279 + 0 – 4.797.951 – 387.999 = 3.534.329

EBE2011 = 8.444.532 + 0 – 5.008.884 – 441.737 = 2.993.911

EBE2012 = 7.600.646 + 0 – 5.029.183 – 480.466 = 2.090.997

∆EBE2010-2011= 2.993.911 – 3.534.329 = -540.418

∆EBE2011-2012= 2.090.997- 2.993.911= -902.914

Excedentul brut de exploatare înregistrează valori pozitive, aspect favorabil pentru societate asta înseamnă că societatea are capacitatea potențială de autofinanțare a investițiilor, de a rambursa datoriile către bugetul statului și de a remunera acționarii. Se observă însă o tendință de scădere, fiind un aspect nefavorabil pentru societate.

4.5.1.5 Rezultatul din exploatare (RE)

RE = EBE + Alte venituri din exploatare – Alte cheltuieli de exploatare (ct. 652+ ct. 658) + Reluări asupra provizioanelor din expl. – Ch. cu amortizări si provizioane din expl.

RE2010 = 3.534.329 + 712.365 – 316.659 + (0 + 9.980 + 0) – (2.585.274 + 5.396 +

2.100) = 1.347.245

RE2011= 2.993.911 + 393.558 – 76.878 + (487 + 3.295 +0) – (2.653.417 + 17.861 +

2.100) = 640.995

RE2012 = 2.090.997 + 452.841 – 85.100 + ( 0 + 15.317 + 0) – (2.035.211 + 13.117 +

2.700) = 423.027

∆RE2010-2011= 640.995 – 1.347.245 = -706.250

∆RE2011-2012= 423.027 – 640.995 = -217.968

Rezultatul din exploatare înregistrează valori pozitive, înseamnă că activitatea de exploatare este rentabilă, dar manifestându-se o tendință de scădere.

4.5.1.6 Rezultatul curent (RC)

RC = RE + Venituri financiare – Ch. Financiare

RC2010= 1.347.245 + 93.789 – 571.126 = 869.908

RC2011= 640.995 + 381.724 – 829.516 = 193.203

RC2012 = 423.027 + 477.485 – 762.315 = 138.197

∆RC2010-2011= 193.203 – 869.908 = -676.705

∆RC2011-2012= 138.197 – 193.203 = -55.006

Rezultatul curent pe parcursul celor trei ani înregistrează valori pozitive, manifestându-se o tendință de scădere, nefavorabilă pentru societate, o scădere marcantă având loc în 2011 cu 676.705 unități monetare.

4.5.1.7 Rezultatul net al exercițiului (RN)

RN = RC + Venituri extraordinare – Ch. extraordinare – Impozitul pe profit

RN2010= 869.908 + 0 – 0 – 140.806 = 729.102

RN2011= 193.203 + 0 – 0 – 73.775 = 119.428

RN2012 = 138.197 + 0 – 0 – 51.211 = 86.986

∆RN2010-2011= 119.428 – 729.102 = -609.674

∆RN2011-2012= 86.986 – 119.428 = -32.442

În perioada analizata, rezultatul net înregistrează valori pozitive, ceea ce expimă existența rentabilității financiare după ce a fost dedus impozitul pe profit, în schimb manifestându-se o tendință nefavorabilă de scădere.

4.6 Analizarea echilibrului financiar pe baza situației fluxurilor de numerar

4.6.1 Cash-flow

CF2010 = –

CF2011 = 1.222.588 – 1.741.882 = -519.294

CF2012 = 2.194.178 – 1.222.588 = 971.590

Cash-flow negativ înregistrat în anul 2011 sugerează o diminuare a capacității reale de autofinanțare a investițiilor, și în consecință are loc o sărăcire a activului net real, o reducere a valorii proprietății.

Cash-flow pozitiv, din anul următor, 2012, se interpretează ca o creștere a capacității reale de autofinanțare a investițiilor, și reflectă o îmbogățire a activului real, o majorare a averii proprietarilor.

CONCLUZII

Scopul studiului realizat la SC TRANSGEX SRL a fost de a stabili dacă societatea se află în stare de echilibru financiar pe termen scurt sau mediu și lung.

Astfel în urma analizei modului de gestiune al societății SC TRANGEX SRL puntem concluziona faptul că:

Societatea reușește să își onoreze toate datoriile din capital pe parcursul celor trei ani de analiza, înregistrând de astfel și o creștere a solvabilității.

Lichiditatea firmei, atât cea general cât și cea redusă sunt în creștere pe parcursul perioadei analizate, iar lichiditatea imediată este în scădere în perioada 2010-2011,dar își revine în 2012.

Capacitatea de plată

Societatea este bine gestionată pe parcursul celor trei ani, situație care este reflectată de rezultatele positive înregistrate de situația netă.

Capitalul propriu al societății este în creștere din 2010 și până în 2012, acesta ajutând și la realizarea unui fond de rulment pozitiv al societății, chiar dacă în ultimul an are o tendință ușoară de scădere, el există și dă societății o stare de echilibru pe parcursul acestor trei ani.

Dacă ne referim la fondul de rulment propriu, acesta are o evoluție din 2010 când era negativ (iar societatea apela la surse externe pentru a putea finanța activele imobilizate) până în 2011 și 2012 când înregistrează valori pozitive.

Societatea este nevoită să se împrumute pe termen lung pentru a-și achita datoriile pe termen scurt, fapt relatat de valorile positive ale fondului de rulment împrumutat, însă trebuie remarcat și faptul că se află în scădere continuă.

Nevoile temporare ale societății nu sunt acoperite de sursele temporare.

Pe întreaga perioadă de analiză la sfârșitul exercițiului financiar societatea dispunea de un surplus monetar, fapt care reflectă realizarea echilibrului financiar pe perioada 2010-2012.

Rezervele și acțiunile proprii cresc ușor în fiecare an.

Activele imobilizate pot fi finanțate integral din capitalul permanent, dar la finanțare din capitalul propriu întâmpină dificultăți din cauza faptului că acesta din urmă are o evoluție mai lentă decât cea a activelor imobilizate.

Pe ansamblu fondul de rulment acoperă nevoia de fond de rulment și poate finanța și stocurile.

Rata creditelor de trezorerie….

Sursele de acumulări bănești (valoarea adăugată) sunt pozitive, dar manifestă o tendință nefavorabilă de scădere.

Cheltuielile cu personalul cresc de la o perioadă la un an la altul, la fel și cheltuielile cu impozitele și taxele.

Societatea are capacitatea potențială de autofinanțare a investițiilor, de a rambursa datoriile către bugetul statului și de a remunera acționarii.

Activitatea din exploatare este rentabilă, însă rentabilitatea ei se află în scădere.

Rezultatul curent al societății Transgex este în scădere, datorită creșterii cheluielilor financiare.

Între anii 2010-2012 putem afirma că societatea Transgex este rentabilă din punct de vedere financiar pe termen lung, pe termen scurt întâmpinând mici probleme cu sursele temporare proprii , însă această rentabilitatea scade ușor, și înregistrează totodată o creștere a capacității reale de autofinanțare a investițiilor, ce reflectă o îmbogățire a activului real și o majorare a averii proprietarilor.

BIBLIOGRAFIE

Emil Chirilă-,,Finanțele firmei”,Editura Universității din Oradea, 2002

Adina Elena Dănulețiu-,,Analiza echilibrului financiar al firmei”, Editura Aeternitas Alba Iulia, 2009

Horia Cristea și Nicolae Ștefănescu-,,Gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Mirton Timișoara,1996

Ioan Mihai – „Analiza economico-financiară”, Editura Mirton Timișoara, 1999

A.I. Giurgiu – „Mecanismul financiar al întreprinzătorului”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995

I. Bătrâncea – „Analiza financiară”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000

M. Onofrei – „Finanțele întreprinderii”, Editura Economică, București, 2004

M.Adochiței, A. Adochiței – „Finanțele întreprinderii în economia de piață”, Tipografia Mitrea, Piatra Neamț, 1993

Stănescu, C. Ișfănescu, A. Băicuși – „Analiza economico-financiară”, Editura Economică București, 1996

Gh. Stănescu, C. Avornicului – „Fondul de rulment al firmei”, Editura Genesis, Cluj-Napoca, 1995

G. Vintilă – „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005

P.Banc – „Finanțe generale”,Seria Didactica, Alba Iulia, 2005

I. Văcărel și colab,-,,Finanțe publice”,editura Didactică și Pedagogică R.A, București,2000

Victoria Bogdan-,,Bazele contabilității contemporane”,Editura Universității din Oradea, 2005

P.Brezeanu-,,Diagnostic financiar.Instrumente de analiză financiară, Editura Economică, București, 2003

I.Trenca-,,Fundamente ale managerului financiar”,Editura Casa Cărții de Știință,Cluj-Napoca,2005

I.Vasile-,,Gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Didactică și Pedagogică R.A,București, 1999

C.Rusu-,,Diagnostic economic-financiar”, Volumul II, Editura Economică, București, 2007

M.Niculescu-,,Diagnostic financiar”,Volumul II, Editura Economică, București, 2005

I.Stancu-,,Finanțe”, Editura Economică, București, 2003

M.Petcu-,,Analiza economic-financiară a întreprinderii”, Editura Economică, București, 2003

H.Cristea, N.Ștefănescu-,,Finanțele întreprinderii”,Editura CECCAR, București,2003

C.Stănescu, A. Ișfănescu, A. Băicuși – ,, Analiza economic-financiară”, Editura Economică, București, 1996

M.Niculescu -,,Diagnostic global strategic”, Editura Economică, București, 1997

N.Georgescu -,,Analiza bilanțului contabil”, Editura Economică, București, 1999

I.Stancu – ,,Gestiunea financiară a agenților economici’, Editura Economică, București, 1994

N.Feleagă, I.Ionașcu -,,Contabilitatea financiară”, volumul III, Editura Economică, București, 1993

I.Țugui -,,Contabilitatea fluxurilor de trezorerie”, Editura Economică, București, 2002

www.transgex.ro

www.bvb.ro

BIBLIOGRAFIE

Emil Chirilă-,,Finanțele firmei”,Editura Universității din Oradea, 2002

Adina Elena Dănulețiu-,,Analiza echilibrului financiar al firmei”, Editura Aeternitas Alba Iulia, 2009

Horia Cristea și Nicolae Ștefănescu-,,Gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Mirton Timișoara,1996

Ioan Mihai – „Analiza economico-financiară”, Editura Mirton Timișoara, 1999

A.I. Giurgiu – „Mecanismul financiar al întreprinzătorului”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995

I. Bătrâncea – „Analiza financiară”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000

M. Onofrei – „Finanțele întreprinderii”, Editura Economică, București, 2004

M.Adochiței, A. Adochiței – „Finanțele întreprinderii în economia de piață”, Tipografia Mitrea, Piatra Neamț, 1993

Stănescu, C. Ișfănescu, A. Băicuși – „Analiza economico-financiară”, Editura Economică București, 1996

Gh. Stănescu, C. Avornicului – „Fondul de rulment al firmei”, Editura Genesis, Cluj-Napoca, 1995

G. Vintilă – „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005

P.Banc – „Finanțe generale”,Seria Didactica, Alba Iulia, 2005

I. Văcărel și colab,-,,Finanțe publice”,editura Didactică și Pedagogică R.A, București,2000

Victoria Bogdan-,,Bazele contabilității contemporane”,Editura Universității din Oradea, 2005

P.Brezeanu-,,Diagnostic financiar.Instrumente de analiză financiară, Editura Economică, București, 2003

I.Trenca-,,Fundamente ale managerului financiar”,Editura Casa Cărții de Știință,Cluj-Napoca,2005

I.Vasile-,,Gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Didactică și Pedagogică R.A,București, 1999

C.Rusu-,,Diagnostic economic-financiar”, Volumul II, Editura Economică, București, 2007

M.Niculescu-,,Diagnostic financiar”,Volumul II, Editura Economică, București, 2005

I.Stancu-,,Finanțe”, Editura Economică, București, 2003

M.Petcu-,,Analiza economic-financiară a întreprinderii”, Editura Economică, București, 2003

H.Cristea, N.Ștefănescu-,,Finanțele întreprinderii”,Editura CECCAR, București,2003

C.Stănescu, A. Ișfănescu, A. Băicuși – ,, Analiza economic-financiară”, Editura Economică, București, 1996

M.Niculescu -,,Diagnostic global strategic”, Editura Economică, București, 1997

N.Georgescu -,,Analiza bilanțului contabil”, Editura Economică, București, 1999

I.Stancu – ,,Gestiunea financiară a agenților economici’, Editura Economică, București, 1994

N.Feleagă, I.Ionașcu -,,Contabilitatea financiară”, volumul III, Editura Economică, București, 1993

I.Țugui -,,Contabilitatea fluxurilor de trezorerie”, Editura Economică, București, 2002

www.transgex.ro