. Gestiunea Activelor Si Pasivelor Circulante

Prefață

Capitolul I

Scurtă introducere privind finanțele. Concepții

1.2Mediul financiar. Obiectul și rolul gestiunii financiare a întreprinderii. Responsabilități, sarcini, funcțiuni, organizare, activitate a gestiunii financiare. Structura financiară a întreprinderii

Capitolul II

Gestiunea finaniciară pe termen scurt

2.1.1 Gestiunea ciclului de exploatare.

Finanțarea activelor circulante.

Gestiunea stocurilor

Folosirea eficientă a stocurilor și dimensionarea lor (metode).

Optimul investirii în stocuri

2.3 Gestiunea trezoreriei

2.3.1 Gestiune și politici financiare. Principii.

Bugetul de trezorerie

2.4 Gestiunea incasarilor si platilor

2.4.1 Previziunea,optimizarea,incasari si plati cu numerar

2.4.2 Incasari si plati fara numerar(cecul,cambia,biletul la ordin,viramentul,cartile de credit,compensarea)

2.4.3 Capacitatea de plată a agentilor economici

2.5 Gestiunea clienților

2.5.1 Conținutul gestiunii cliențiilor, componente

2.5.2 Alegerea, urmărirea și controlul clienților

2.6 Gestiunea portofoliului

2.6.1 Principii, modalități de gestionare

2.6.2 Gestionarea portofoliului de acțiuni și obligațiuni

Cap.III

3.1 Determinarea necesarului de finantare a ciclului de exploatare(NFCE).Metode

3.1.1 Metodele analitice

3.1.2 Metodele sintetice de determinare a NFCE

3.2 Echilibru financiar

3.2.1 Tabloul de finantare nevoi/resurse

3.2.2 Tabloul fluxurilor de trezorerie

3.2.3 Fondul de rulment, nevoia de fond de rulment,trezoreria netă, indicatori ai echilibrului financiar.

3.3 Finanțarea ciclurilor de exploatare

3.3.1 Finanțări pe termen scurt. Decizia de finanțare pe termen scurt. Resurse de finanțare (conținut)

Surse proprii. Surse atrase. Surse împrumutate.

Cap IV

DIAGNOSTICUL FINANCIAR-APLICATIE PRACTICA

4.1 CONSIDERAȚII GENERALE

4.2 Analiza structurii bilanțului

Cap V

5.1 Evidenta informatica a unei intreprinderi

Prefață

Pornind de la teza că ceea ce face valoarea unei întreprinderi este capacitatea sa de profit, situația sa concurențială, cantitatea și calitatea produselor și serviciilor pe care le realizează, calitatea personalului de conducere și de execuție, climatul social și calitatea gestionării patrimoniului, autorii încearcă să dea o rezolvare pragmatică, fundamentată prin metode matematice, celor două principale decizii la nivelul întreprinderii: decizia de investire și decizia de finanțare.

Practic, întreaga lucrare vizează problematica maximizării valorii întreprinderii printr-o gestionare eficientă a stocurilor, creanțelor –clienți, creditului-furnizor, a încasărilor și plăților și a portofoliului de active financiare.

Lucrarea este concepută pentru adaptarea la procesele moderne de dimensionare a diverselor nevoi de fonduri și de gestionare competitivă a elementelor patrimoniale pentru ca, în condiții concurențiale, să poată obține rentabilități acceptabile.

Fără a-și propune drept scop dezvoltarea teoriilor economice sau diverse tehnici sofisticate, lucrarea de față se plasează, în principal, la nivelul conceptelor financiare cele mai recente și a problemelor practice ridicate de aplicarea lor.

Sper ca eforturile mele să-și găsească răsplata în interesul cititorilor pentru temele abordate, care pot găsi răspunsuri utile la multe dintre întrebările lor și totodată, un bun punct de plecare pentru documentarea ulterioară în domeniul managementului financiar.

Capitolul I

Scurtă introducere privind finanțele. Concepții

Gestiunea financiară este o disciplină directă pentru ameliorarea vieții economice. „A gestiona înseamnă a prevedea”. „A prevedea înseamnă a supraviețui”. Aceste două condiții esențiale în viața economică (și nu numai economică) marchează și demersul nostru în prezentarea problematicii gestiunii financiare a întreprinderii.

Expresie a gestiunii banului public, a gestiunii capitalurilor societăților comerciale și a veniturilor gospodăriilor familiale, finanțele presupun un proces complex de decizii care să determine cea mai eficientă utilizare a capitalurilor agenților economici. Problema centrală a finanțelor întreprinderii este trecerea de la forme de gestiune a fondurilor bănești mai puțin eficiente la forme de gestiune mai eficiente. Este aproape fascinant să poți obține în același timp o rentabilitate operată de acționari în raport cu alte oportunități de investiții și în raport cu riscul asumat, o bună solvabilitate vis-a-vis de creditori pentru a menține prestigiul firmei și o flexibilitate corespunzătoare pentru toți „actorii” întreprinderii: acționari, creditori, salariați, furnizori, clienți stat. Arta gestiunii financiare este că în acest „joc economic” să se realizeze obiectivul general de maximizare a valorii întreprinderii.

În țara noastră ca și în alte țări cu economie de piață, finanțele se pot grupa în două mari părți: finanțele publice și finanțele private.

Finanțele publice sunt legate de existența statului cu investițiile sale centrale și unitățile administrativ teritoriale, de existența instituțiilor de drept public, de procurarea resurselor și cheltuielilor pe care le efectuează.

Finanțele private sunt determinate de existența și funcționarea diverselor agenți economici (societăți comerciale cu capital de stat, R.A., societăți comerciale cu capital mixt, societăți cu capital privat), de existența băncilor comerciale, a societăților de asigurare private, de resursele și cheltuielile acestora, de creanțe și obligații specifice.

Gestiunea finanțelor publice: -este supusă dreptului administrativ și celui constituțional. Aceasta înseamnă că fluxurile financiare ce se îndreaptă către visteria statului, provenind de la diverși contribuabili (persoane fizice sau juridice) sunt stabilite de autoritățile publice competente prin legi, decrete, căpătând prin aceasta un caracter obligatoriu, fără contraprestație directă și imediată și fără titlu rambursabil.

Gestionarea finanțelor publice, raporturile dintre unitățile publice și dintre acestea și cele private, atribuțiile și răspunderile celor ce „mânuiesc” bani și alte valori publice sunt reglementate, de asemenea, prin acte normative ale autorităților publice. În acest fel finanțele publice capătă o reglementare juridică, fondurile constituite devin patrimoniu public, iar consumarea lor cade în răspunderea a administrației centrale și locale de stat, conform legilor țării.

Finanțele publice realizează două funcții:

Funcția de repartiție: se caracterizează prin promovarea unor fluxuri de fonduri de sens contrar (are loc mobilizarea fondurilor către bugetul statului din partea R.A. și a societăților comerciale cu capital de stat sau mixt, a societăților comerciale cu capital privat, asociațiilor cu scop lucrativ, precum și alte persoane fizice precum și dirijarea fondurilor constituite.)

Funcția de control și orientare: se exprimă prin faptul că ansamblul procesului de mobilizare și dirijare a fondurilor bugetare are loc în condițiile respectării disciplinei financiare, a legalității operațiunilor, urmărindu-se oportunitatea și caracterul economicos al fluxurilor de intrare-ieșire.

Concepții privind finanțele publice

Concepțiile emise pe plan internațional despre finanțele publice le-am putea împărții în două grupe:

Concepții clasice, reflectate de doctrina economică liberală, ce conduc la ideea că toată activitatea economică trebuie să se desfășoare conform principiului „laissez-faire, laissez-passer”, că ar trebui evitată orice intervenție a statului care să perturbe inițiativa și libera concurență.

O activitate susținută de intervenție a statului în economie solicită, inevitabil, și un aparat de stat corespunzător pentru studierea rezultatelor și a evoluției economice, pentru controlul folosirii subvențiilor sau altor înlesniri de la plata impozitelor, ori doctrinele economice liberale se pronunță pentru „guvernarea ieftină”, micșorarea aparatului de stat și a cheltuielilor ce le incumbă astfel încât venitul național să se utilizeze pentru creșterea economică și nu pentru intreținerea organelor și a instituțiilor publice.

Concepția modernă – are la bază ideea „ statului providență” , care trebuie să-și lărgească sfera preocupărilor, să intervină în economie, să influențeze procesele economice, să preîntâmpine sau să ia măsuri de atenuare a crizelor economice. În această concepție este indicat ca statul să înființeze întreprinderi publice sau mixte, să acorde subvenții sau facilități întreprinderilor private din diverse ramuri, să ia măsuri de combatere a șomajului, de protecție socială și de redresare a economiei stagnante. În conformitate cu această concepție, finanțele publice nu mai sunt doar un mijloc de acoperire a cheltuielilor administrative, ci un mijloc de intervenție economică și socială. Sub acest aspect finanțele publice trebuie să servească atât la creșterea cheltuielilor publice de investiții, cât și redistribuirea veniturilor pentru categorii sociale defavorizate.

Finanțe private- se supun normelor dreptului comercial. Ele au drept obiet modul și proporțiile constituirii capitalului social la nivelul agenților economici, repartizarea profiturilor pentru nevoi de creștere economică sau pentru remunerarea acționarilor, modalități de efectuare a plasamentelor în eventualitatea unor lichidități temporare sau un caracter mai îndelungat, mobilizarea operativă a creanțelor și lichidarea obligațiilor față de terți.

Finanțele private se desfășoară în spiritul deciziilor luate în cadrul adunărilor generale ale acționarilor, a consiliilor de administrație și a contractelor economice sau financiare încheiate cu terții. Totalitatea finanțelor private și modul lor de organizare sunt astfel concepute încât să satisfacă activitatea specific rentabilă și o strategie de dezvoltare optimă pentru fiecare agent economic.

1.2Mediul financiar. Obiectul și rolul gestiunii financiare a întreprinderii. Responsabilități, sarcini, funcțiuni, organizare, activitate a gestiunii financiare. Structura financiară a întreprinderii

Mediul financiar al întreprinderii constituie un ansamblu de procese privind crearea, conservarea și circulația monedei și a altor active financiare. Sistemul financiar înglobează o masă de instrumente corespunzătoare unei game de active multiforme.Aceste active constituie titluri financiare, respectiv documente reprezentative de drepturi de proprietate sau de drepturi de creanță, deținute de o persoană asupra altei persoane.

Sistemul financiar presupune existența unor agenți specializați, în realizarea operațiilor financiare, care pot fi caracterizați drept instituții financiare (bănci, societăți financiare, intermediari specializați). Titlurile financiare converg către piețele de active financiare unde au loc tranzacțiile titlurilor respective.

Tranzacțiile financiare și activitatea instituțiilor și piețelor sunt guvernate de dispoziții juridice și tehnice care definesc regulile formale ale practicii financiare.

În ultimul rând, compartimentul financiar al întreprinderii poate fi determinat de intervenția anumitor variabile de reglare, fixate în cadrul piețelor specializate.

În concluzie obiectul gestiunii financiare a întreprinderii poate fi definit prin referință la următoarele cinci componente ale sistemului financiar reprezentate după cum urmează:

Schema 1lor administrative, ci un mijloc de intervenție economică și socială. Sub acest aspect finanțele publice trebuie să servească atât la creșterea cheltuielilor publice de investiții, cât și redistribuirea veniturilor pentru categorii sociale defavorizate.

Finanțe private- se supun normelor dreptului comercial. Ele au drept obiet modul și proporțiile constituirii capitalului social la nivelul agenților economici, repartizarea profiturilor pentru nevoi de creștere economică sau pentru remunerarea acționarilor, modalități de efectuare a plasamentelor în eventualitatea unor lichidități temporare sau un caracter mai îndelungat, mobilizarea operativă a creanțelor și lichidarea obligațiilor față de terți.

Finanțele private se desfășoară în spiritul deciziilor luate în cadrul adunărilor generale ale acționarilor, a consiliilor de administrație și a contractelor economice sau financiare încheiate cu terții. Totalitatea finanțelor private și modul lor de organizare sunt astfel concepute încât să satisfacă activitatea specific rentabilă și o strategie de dezvoltare optimă pentru fiecare agent economic.

1.2Mediul financiar. Obiectul și rolul gestiunii financiare a întreprinderii. Responsabilități, sarcini, funcțiuni, organizare, activitate a gestiunii financiare. Structura financiară a întreprinderii

Mediul financiar al întreprinderii constituie un ansamblu de procese privind crearea, conservarea și circulația monedei și a altor active financiare. Sistemul financiar înglobează o masă de instrumente corespunzătoare unei game de active multiforme.Aceste active constituie titluri financiare, respectiv documente reprezentative de drepturi de proprietate sau de drepturi de creanță, deținute de o persoană asupra altei persoane.

Sistemul financiar presupune existența unor agenți specializați, în realizarea operațiilor financiare, care pot fi caracterizați drept instituții financiare (bănci, societăți financiare, intermediari specializați). Titlurile financiare converg către piețele de active financiare unde au loc tranzacțiile titlurilor respective.

Tranzacțiile financiare și activitatea instituțiilor și piețelor sunt guvernate de dispoziții juridice și tehnice care definesc regulile formale ale practicii financiare.

În ultimul rând, compartimentul financiar al întreprinderii poate fi determinat de intervenția anumitor variabile de reglare, fixate în cadrul piețelor specializate.

În concluzie obiectul gestiunii financiare a întreprinderii poate fi definit prin referință la următoarele cinci componente ale sistemului financiar reprezentate după cum urmează:

Schema 1

Gestiunea financiară constituie un ansamblu de metode de analiză și de tehnici operative care permit întreprinderilor să-și asigure pătrunderea lor în mediul financiar. Conținutul gestiunii financiare este legat nu numai de dezvolatrea sistemului financiar global, ci în egală măsură, este determinat de însăși dezvoltarea întreprinderii.

Aspectele specifice ale gestiunii financiare în diferitele stadii ale dezvoltării întreprinderii pot fi puse în evidență cu ajutorul modelului ciclului de viață al întreprinderii: lansarea → creșterea → maturitatea → declin.

Rolul gestiunii financiare.

Finanțele private fac obiectul unei practici de întreprindere, deci implicit și explicit, obiectul unei acțiuni spre atingerea unui obiectiv fundamental: maximizarea valorii întreprinderii (maximizarea averii acționarilor pentru societățile de acțiuni și maximizarea cursurilor pentru societățile cotate la bursă).

Rolul gestiunii financiare este de a stăpânii totalitatea mijloacelor și instrumentelor de atingere a acestui obiectiv bine precizat.

Maximizarea valorii presupune trei implicații majore care definesc mai clar și rolul gestiunii financiare:

Angajarea partimoniului în proiecte de investiții care îl valorifică la o rentabilitate sperată superioară. Sub acest aspect, gestiunea financiară trebuie să asigure calitatea și nivelul performanțelor ce trebuie realizate de întreprindere.

Maximizarea valorii implică protecția și conservarea sa. Astfel, gestiunea financiară are rolul de a evita disiparea patrimoniului cu ocazia unui faliment și să asigure menținerea solvabilității sau a echilibrului financiar al întreprinderii.

Gestiunii financiare îi revine sarcina de a pune în aplicare instrumentele de acoperire corespunzătoare pentru asigurarea protecției adecvate contra acestor riscuri.

Responsabilități operaționale ale gestiunii financiare.

Acest studiu a permis, de asemenea enunțarea a trei responsabilități fundamentale atribuite finanțelor: maximizarea valorii întreprinderii, menținerea nivelului performanțelor financiare și stăpânirea riscului cu care se confruntă întreprinderea.

A. Principalele sarcini operaționale ale gestiunii financiare

Responsabilitățile operaționale ale gestiunii financiare se distribuie între primele două faze ale unui ciclu fundamental, după cum este prezentat mai jos.

Schema 2

Analiza financiară, prima fază a ciclului fundamental al gestiunii financiare poate fi privită ca acțiune internă a responsabilitățiilor întreprinderii, dar și ca acțiune externă din partea actualilor și potențialilor parteneri sau concurenți ai întreprinderii.

Analiza financiară urmărește stabilirea unui diagnostic al situației financiare indispensabil pentru fundamentarea politicii economico-financiare viitoare a întreprinderii, și care motivează comportamentul tuturor partenerilor, investitorilor și concurenților vis-a-vis de întreprindere. Pentru acesta, analiza financiară apelează la documentele contabile de sinteză: bilanțul, contul de profit și pierdere, anexa la bilanț.

Decizia financiară poate fi definită ca fiind procesul rațional de alegere a unei linii de acțiune, pe baza analizei mai multor soluții, pentru atingerea în cea mai bună măsură a obiectivului de maximizare a valorii întreprinderii. La nivelul întreprinderii se pot identifica trei mari categorii de decizii: deciziile de investiții, deciziile de finanțare și deciziile de repartizare a profitului. Aceste decizii pe termen lung aparțin conducerii întreprinderii dar metodele și tehnicile de execuție sunt diferite de gestiunea financiară.

Deciziile de investiții: – au influență directă asupra structurii activelor întreprinderii, respectiv asupra gradului lor de lichiditate. Selecția elementelor de activ necesare activității productive, constituie obiectul deciziilor de investiții, prima categorie de decizii care definesc politica financiară a întreprinderii. (Se urmărește rentabilitatea și lichiditatea activelor întreprinderii).

b. Deciziile de finanțare: au influență directă asupra structurii pasivelor, modificând gradul de exigibilitate al acestora și costul mediu al capitalului. Aceste decizii fac alegerea între sursele interne rezultate din autofinanțare și din dezinvestirea de active fixe și circulante, pe de o parte, și sursele externe (atragerea de capitaluri din afara întreprinderii) proprii (atragerea de capitaluri noi de la acționari sau asociați), pe de altă parte.

Criteriul urmărit în structura financiară a pasivelor bilanțiere este realizarea în prezent și în perspectivă, a celui mai redus cost al procurării capitalurilor în condițiile unui grad rezonabil și controlabil de îndatorare al întreprinderii.

c. Deciziile de repartizare a profitului net cu influențe directe asupra investițiilor și autofinanțării. Suma din profitul net care urmează să se repartizeze acționarilor sub formă de dividende influențează direct mărimea profitului repartizat pentru investiții. Reinvestirea din profitul net conduce la creșterea capacității de autofinanțare, la creșterea autonomiei financiare, la înbunătățirea structurii financiare a capitalurilor întreprinderii. Distribuirea constantă de dividende creează creșterea încrederii publicului față de întreprindere, iar în cele din urmă, la creșterea valorii de piață a acesteia.

Aceste trei categorii de decizii fac obiectul gestiunii financiare pe termen lung, a activelor și pasivelor permanente. Gestiunea financiară pe termen lung face obiectul alegerii unei strategii financiare de creștere și consolidare a valorii întreprinderii.

Gestiunea financiară pe termen scurt – are ca obiectiv asigurarea echilibrului financiar între nevoile de capitaluri circulante și de trezorerie, pe de o parte, și sursele de capitaluri circulante (proprii, atrase temporar, credite de trezorerie și, eventual, cele de scont), pe de altă parte. Gestiunea financiară pe termen scurt urmărește optimizarea gestiunii stocurilor, a creanțelor –clienți, a soldurilor de trezorerie, în vederea creșterii rentabilității și lichidității lor, în condiții de diminuare a riscului. Se urmărește, de asemenea, relaxarea scadențelor datoriilor de exploatare și reducerea costului creditelor pe termen scurt prin negocierea mai multor surse de credit: bacar, de scont, de facatoring, etc.

Analiza financiară constituie și baza de fundamentare a bugetelor întreprinderii. O gestiune financiară eficientă nu ar fi posibilă fără o planificare financiară coerentă și un control de gestiune riguros. Controlul financiar de gestiune este un demers ce depășește cadrul problematic al gestiunii financiare a întreprinderii, constituind un domeniu funcțional complementar acestora.

B. Funcțiunea financiară a întreprinderii și organizarea activității financiare.

Scopul funcțiunii financiare este de a apăra și consolida patrimoniul și autonomia financiară a întreprinderii. Cea mai eficientă cale de atingere a acestui scop presupune o divizare a muncii între diversele compartimente ale activității financiare așa încât o singură persoană să nu dețină controlul complet și exclusiv asupra nici unei tranzacții.

Funcțiunea financiară are ca obiectiv punerea în aplicare a unui sistem de metode și tehnici de gestiune financiară care să determine creșterea valorii întreprinderii, respectiv creșterea valorii de piață a acțiunilor la întreprindeile mari cotate la bursă, sau asigurarea independenței financiare și a rentabilității în cazul întreprindeilor mici și mijlocii. Starea de echilibru care permite întreprinderii să asigure în orice moment plata datoriilor sale, numită în sens restrâns lichiditate, reprezintă scopul esențial al funcțiunii financiare, sunt elementele care intervin în definirea politicii generale a unei întreprinderi.

Funcțiunea financiară are rolul de a asigura în mod curent și la cele mai mici costuri fondurile întreprinderii și de a controla buna utilizare a fondurilor precum și rentabilitatea operațiunilor cărora le sunt afectate resursele financiare. Formarea acestor resurse are loc prin atragerea de capital financiar de la asociați, de la creditori sau din finanțarea internă. Atragerea de capital din afara întreprinderii pune problema remunerării acestuia la un nivel apropiat de cel al valorificării capitalurilor respective pe alte piețe (monetară, financiară).

Funcțiunea financiară are un domeniu operațional pentru gestiunea fluxurilor financiare în mediul intern și extern al întreprinderii.

Domeniul operațional –implică luarea unor decizii, în special, de colectare a capitalurilor și cuprinde activități cu efecte directe asupra resurselor financiare (emiterea de acțiuni și obligațiuni, contractare de credite și rambursarea lor, operațiuni de încasări și plăți).

Domeniul funcțional, speific financiar, cuprinde activități cu efecte indirecte asupra capitalului, care au însă un rol hotărâtor în conducerea generală a întreprinderii, alături de alte domenii funcționale complementare: contabilitatea financiară și de gestiune, controlul financiar, informatica de gestiune.

Având menirea să satisfacă cerințele funcțiunii financiare, activitatea financiară vizează numeroase aspecte cu privire la previziune și execuție, analiză, control și coordonare, cele mai importante fiind:

Elaborarea și executarea bugetului de venituri și cheltuieli și a altor planuri financiare pe termen lung, mediu și scurt, preocupându-se în permanență de asigurarea resurselor necesare finanțării complete și la timp a tuturor acțiunilor.

Fundamentarea necesarului de active circulante și asigurarea structurii optime de finanțare a ciclului de exploatare. În faze de execuție, preocupările în acest domeniu vizează folosirea rațională și accelerarea vitezei de rotație a activelor circulante, prevenirea imobilizărilor de resurse, asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt.

Stabilirea și negocierea prețurilor și tarifelor (împreună cu specialiștii din compartimentul de management).

Organizarea tuturor operațiilor bănești de încasări și plăți (decontări cu agenții economici, cu bugetul statului, cu personalul, cu bugetul asigurărilor sociale, cu acționarii, cu băncile).

Analiza privind mobilizarea, alocarea, utilizarea capitalurilor, precum și exercitarea acțiunilor de control financiar.

Implementarea unor măsuri în scopul asigurării echilibrului financiar, rentabilității financiare, creșterii economice și flexibilității întreprinderii.

În concluzie, viabilitatea unei întreprinderi depinde, în cea mai mare parte, de buna organizare a activității financiare. În întreprinderi, activitatea financiară este organizată pe compartimente, astfel: compartimentul de previziune financiară, compartimentul decontări, compartimentul salarizare, compartimentul caserie, compartimentul prețuri și tarife, compartimentul analize economico-financiare, compartimentul control financiar intern și control financiar preventiv. Problemele financiare nefiind rupte de ansamblul activitățiilor economice din întreprinderi și din afara lor, pentru realizarea atribuțiilor financiare, întreprinderea intră în relații multiple și variate cu alți agenți economici din cadrul economiei naționale și mondiale, cu salarii, cu bugetul statului, cu instituțiile financiare, bancare și de asigurări.

C. Structura financiară a întreprinderii.

Finanțele întreprinderii reprezintă un ansamblu de măsuri și activități a căror obiect este fenomenul financiar. Activitatea financiară se prezintă ca o practică organizațională, ca un ansamblu de activități ce se desfășoară prin intermediul serviciilor sau direcțiilor financiare și care se exprimă valoric. În mod deosebit, finanțele întreprinderii sunt orgnizate pentru a satisface realizarea obiectivului activității, în condiții de rentabilitate. Aceasta înseamnă dimensionarea riguroasă a nevoilor de fonduri pentru exerciții financiare date și procurarea la timp și în cuantumul necesar a resurselor acoperitoare cele mai avantajos posibil pentru întreprindere. Dacă dimensionarea nevoilor de finanțare reprezintă o operațiune cu pronunțat caracter tehnic, în sensul că atât activele imobilizate, cât și cele circulante, țin în ultimă instanță, de cifra de afaceri previzionată, formarea sau procurarea resurselor financiare acoperite implică decizia de finanțare și care nu se poate lua decât corelând costurile capitalului cu rentbilitatea proiectelor avute în vedere.

Procurarea fondurilor se poate realiza fie din surse interne, precum beneficiul propriu, amortizarea activelor imobilizate, fie din surse externe, cum ar fi aportul adus de acționari, împrumuturi obligatoare, credite bancare pe termen mijlociu și scurt, credite comerciale. Fiecare din aceste două mari categorii presupune costuri, fapt pentru care în cadrul activității financiare este necesară o gestiune judicioasă a fiecărei resurse în parte, selecționarea lor după criterii economice.

Echilibrul dintre nevoi și resurse acoperite este, alături de rentabilitate, obiectivul cel mai important al finanțelor întreprinderii. Achilibrul financiar la nivel microeconomic se realizează numai în condițiile păstrării capacității de plată, ale lichidității financiare și a solvabilității drept caracteristici permanente ale întreprinderii. Lipsa capacității de plată sau a lichidității financiare, chiar pe un fond de solvabilitate, creează greutăți financiare foarte mari, care pot merge până la faliment. Realizarea unei stări de chilibru permanent reprezintă o condiție pentru atingerea obiectivului activității specifice dar, totodată și pentru realizarea unei rentabilități optime, conform celei proiectate. Dezechilibrele, în orice stare s-ar declanșa, presupune o proastă gestionare a activelor și a apasivelor întreprinderii. De aceea, o bună activitate financiară, desfășurată de organele specializate din întreprindere, ca și de conducerea întreprinderii influențează direct nu numai rezultatele economice și financiare, dar și menținerea unor raporturi corespunzătoare cu partenerii de contracte, cu banca, cu acționarii sau obligatarii, precum și cu organele fiscale ale statului.

Bilanțul contabil al unei societăți comeriale s-ar putea prezenta, schematic, în felul următor:

Schema 3

.

Capitolul II

Gestiunea finaniciară pe termen scurt

Gestiunea activelor și pasivelor circulante cuprinde totalitatea activităților de asigurare și menținere a echilibrului financiar pe termen scurt.

Gestiunea pe termen scurt presupune două domenii complementare de activitate:

determinarea necesarului de active circulante (stocuri, creanțe, lichidități), deci a nevoilor ciclice, temporare de capital;

determinarea modalității de finanțare a necesarului de active circulante, respectiv atragerea surselor temporare (a datoriilor de exploatare: furnizori, creditori, etc.; a creditorilor bancare pe termen scurt: credite de trezorerie, credite de scont, etc.) pentru nevoile ciclului de exploatare.

Prin gradul ridicat de repetabilitate al operațiilor legate de gestiunea activelor și pasivelor circulante, cât și prin importanța legată de succesul activității de exploatare (degajarea unei trezorerii nete pozitive), gestiunea echilibrului financiar pe termen scurt ocupă peste 50% din întreaga activitate de gestiune financiară a întreprinderii, iar rezultatele ei, evaluate în termeni de rentabilitate și risc, condiționează performanțele întregii activități

2.1.1 Gestiunea ciclului de exploatare.

Gestiunea ciclului de exploatare este rațiunea cea mai importantă a gestiunii financiare a întreprinderii, datorită ponderii semnificative pe care dețin activele și pasivele circulante în totalul bilanțului întreprinderilor.

Obiectivul urmărit de gestiunea ciclului de exploatare îl reprezintă creșterea rentabilității activității în condițiile de diminuare a riscului economic și financiar. Armonizarea relației rentabilitate-risc se realizează, în principal, în cadrul echilibrului dintre necesarul de active circulante și sursele mobilizate pentru finanțarea lui.

Atingerea obiectului de creștere a rentabilității activelor circulante presupune realizarea ciclului de exploatare cu un nivel minim de active circulante. Volumul activelor circulante este influențată de o serie de factori, mai importanți fiind:

nivelul aprovizionării, producției și desfacerii;

cheltuielile de producție și viteza de rotație.

Creșterea volumului aprovizionării, al producției și al desfacerii, precum și cheltuielilor de producție, este însoțită, în general, de o sporire a activelor circulante. Gestionarea eficientă a resurselor reclamă ca sporul producției să-l depășească pe cel al activelor circulante. Reducerea cheltuielilor are un dublu efect favorabil, determinând, atât creșterea rentabilității cât și diminuarea volumului activelor circulante. În privința vitezei de rotație, menționez că accelerarea acesteia influențează în sensul reducerii activelor circulante, al creșterii gradului de lichiditate al acestora, degajând fonduri ce pot fi plasate rentabil, lichidabil și sigur în alte activități. Încetinirea vitezei de rotație atrage după sine o creștere a activelor circulante, o imobilizare (blocare) de fonduri, reducând eficiența utilizării capitalurilor.

Rentabilitatea pasivelor circulante (de exploatare) presupune reducerea costurilor de procurare al capitalurilor necesare, creșterea preponderenței surselor atrase, adică a decalajelor de plăți favorabile ce rezultă din datoriile către furnizori, salariați, buget, etc.

Pentru a răspunde nevoii de diminuare a riscului, gestiunea activelor circulante, urmărește eliminarea rupturii de stoc, a lipsei de lichidități, a întreprinderilor accidentale în aprovizionare, funcționare, livrare, etc. Această situație reclamă constituirea unui stoc de siguranță, care însă determină creștere a costurilor de exploatare și implicit o diminuare a rentabilității.

În privința pasivelor de exploatare (circulante), diminuarea riscului presupune reducerea sau eliminarea deficitului de capitaluri temporare solicitate de ciclul de exploatare, creșterea autonomiei financiare a ciclului de exploatare. Pentru aceasta se constituie la nivelul pasivelor circulante un fond de rulment, reprezentând surplusul de resurse permanente, necesare pentru a pune în siguranță echilibrul financiar pe termen scurt.

Nevoi Resurse

Schema 4

Fond de rulment = Capitaluri permanente – Imobilizări

Egalitatea între nevoi și resurse trebuie să se realizeze în final cu condiția degajării unei trezorerii nete pozitive. Obiectul sub care se va acționa, în acest sens, este maximizarea rentabilității medii pe unitatea de risc.

Gestiunea actului de exploatare cuprinde principalele două activități: determinarea necesarului de active circulante și determinarea surselor de finanțare a ciclului de exploatare.

Spre deosebire de imobilizări, activele circulante au o lichiditate mai mare oferind întreprinderii posibilitatea acoperirii operative din încasări, a datoriilor, a efectuării unor plasamente de trezorerie și a păstrării unei rezerve lichide în cont și în casă. Alegerea nivelului activelor circulante ca și a modului de finanțare al acestora, este legată de atitudinea personală a conducerii întreprinderii privind optimizarea relației rentabilitate- risc.

Nivelul activelor circulante se fundamentează, în principal, pe vânzările previzionate. Astfel, creșterea activelor circulante, pentru un nivel constant al producției și vânzărilor, dacă aceasta reduce riscul de insolvabilitate (de incapacitate de plată), conduce la o diminuare a ratei de randament a activelor totale deținute de întreprindere. Din contră, un nivel scăzut al activelor conduce la o rentabilitate ridicată, dar și la un grad de risc la fel de ridicat.

Raportul dintre vânzări și nivelul activelor circulante necesare pentru realizarea acestora (a cifrei de afaceri) este specific fiecărei întreprinderi. În funcție de acest raport se pot identifica trei politici de gestiune a ciclului de exploatare cu efecte diferite asupra rentabilității și riscului:

politica ofensivă:(opresivă), indiferentă față de risc, este promovată de acei conducători de întreprindere care dorec realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri minime. Aceștia sunt dipuși să accepte riscuri mari legate de lipsa de stoc, de lipsa de lichidități și de insolvabilitate a întreprinderii, mizând pe rentabilitatea mult mai ridicată a accelerării rotației, a creșterii gradului de lichiditate a activelor circulante.

politica defesivă, a conducătorilor prudenți, este o politică de aversiune față de risc, și își propune realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri și lichidități ridicate. Conducătorii prudenți nu acceptă riscul rupturii de stoc curent chiar în detrimentul unei rentabilități mai moderate, astfel încât, pentru orice creștere a cifrei de afaceri ei se preocupă și de creșterea corespunzătoare a stocurilor care asigură continuarea activității de exploatare (stocuri curente și de siguranță).

politica echilibrată (intermediară) armonizează relația contradictorie dintre rentabilitate și risc. Potrivit acestei politici creșterea volumului activității (cifrei de afaceri) se realizează cu un stoc curent de mărime corespunzătoare noii cifre de afaceri, pe când stocul de siguranță este determinat la acel nivel care egalizează costurile lipsei de stoc (rupturii de stoc) și costurile ridicate ale stocurilor excesive (peste necesitățiile stricte ale exploatării).

Și în privința pasivelor circulante se pot întâlni manifestări diferite de comportament în raport cu asumarea riscului.

Într-o politică agresivă, creșterea volumului de activitate (cifra de afaceri) s-ar baza numai pe resursele ciclice posibile de mobilizat (datorii de exploatare, credite bancare pe termen scurt) care au cele mai mici costuri de procurare dar care prezintă și o nesiguranță în reînnoirea lor (riscul unei lipse de capital și al creșterii ratei dobânzii).

Politica defensivă are în vedere finanțarea activelor circulante, în principal, din resurse permanente (fondul de rulment) care au costuri de procurare mai mari dar și o acoperie suficientă împotriva riscului de reînnoire a creditelor și a creșterii ratei dobânzii (costă mai mult dar este o politică prudentă).

O politică neutră presupune sincronizarea perfectă dintre scadențele activelor și pasivelor pe termen scurt. Rentabilitatea și riscul ce ar însoți formarea activelor și pasivelor circulante, având sensuri contrare, se neutralizează într-o anumită măsură. Această politică se bazează pe un fond de rulment, minim necesar, la nivelul unei creșteri minime consolidate a nevoii de fond de rulment, urmărind ca fluctuațiile nevoii de fond de rulment să fie acoperite din surse ciclice.

De exemplu:

– în cazul aprovizionării de la funizori, apare un decalaj între data recepției și cea a plății materialelor, timp în care întreprinderea cumpărătoare folosește niște resurse bănești ce nu-i aparțin (contravaloarea materialelor) și care se cuvin întreprinderii furnizoare.

– în cazul salariilor apare un decalaj între data formării drepturilor de personal și cea a achitării lor.

Aceste resurse în practica financiară, sunt cunoscute sub denumirea de resurse atrase și care nu sunt altceva decât pasivele de exploatare.

În previziunea finanțării este necesar să se ia în considerare numai soldul minim al pasivelor, ceea ce asigură un caracter stabil și permanent acestora, astfel că o parte din resursele atrase pot fi denumite pasive stabile. Rezultă că pasivele stabile prezintă datoriile minime și cu caracter de permanență ale întreprinderilor față de diferite persoane juridice și fizice.

În practica financiară, putem grupa pasivele stabile în următoarele două categorii:

pasive stabile determinate prin metoda soldurilor zilnice;

pasive stabile determinate direct pe fiecare element;

Necesarul fondului de rulment diferă de la o întreprindere la alta și mai ales de la un sector la altul, fiind influențat, între altele, de:

durata ciclului de exploatare, față de care necesarul este direct proporțional.

valoarea adăugată, în sensul că, cu cât aceasta este mai mică, cu atât creditul de furnizor poate să compenseze pe cel acordat clienților.

ritmul de creștere a cifrei de afaceri, în sensul că necesarul fondului de rulment comportă o evoluție paralelă cu cea a cifrei de afaceri.

Uneori, necesarul fondului de rulment poate fi negativ; caracterul negativ poate fi favorabil spre furnizori și clienți și o rotație accelerată a stocurilor.

Alegerea unei anumite politici este subiectivă, fiecare tip de politică fiind rațională în raport cu strategia și obiectivele gestiunii financiare în ansamblul său.

Prin ciclu de exploatare se înțelege ansamblul operațiunilor realizate de întreprindere pentru a-și atinge obiectivul, care constă în producerea de bunuri și servicii în scopul de a le schimba.

Ciclul de exploatare cuprinde trei faze:

– achiziționarea de bunuri și servicii (faza aprovizionării)

– transformarea bunurilor și serviciilor spre a se putea ajunge la un produs finit (faza producției)

– vânzarea produselor (faza comercializării)

Acest proces trebuie să funcționeze continuu, spre a se asigura o folosire optimă a mijloacelor puse în mișcare, adică a muncii și a capitalului.

Finanțarea activelor circulante.

Ciclul de exploatare provoacă o blocare de capital datorită stocurilor create de-a lungul lanțului de producție, precum și a amânărilor de plăți acordate clienților. În compensare, ciclul își atrage o finanțare, în special prin creditul acordat de furnizori.

Necesarul financiar al exploatării este diferența dintre banii blocați pentru alcătuirea stocurilor și formarea creanțelor clienților și asimilatelor acestora, pe de o parte și finanțarea înglobată în datoriile neachitate furnizorilor și asimilatelor acestora, pe de altă parte.

În previziunea privind izvoarele de acoperire financiară a activelor circulante care au la bază datoriile față de furnizori, salariați, stat, asigurările sociale etc., prezintă însemnătate prin dimensionarea lor spre a fi luate în considerație în finanțare. Aceste surse determinate de decalajul de timp ce apare între momentul în care se nasc datoriile și până la cel al lichidării lor, al efectuării plăților respective.

În această situație, finanțarea prin credite de furnizori și asimilate acoperă într-o proporție mai mare decât sumele blocate în stocuri și creanțe ale clienților și asimilatelor acestora.

Prin reducerea necesarului fondului de rulment, resursele ce apar disponibile la exploatare pot fi folosite pentru investiții în imobilizări sau pot fi plasate în alte scopuri pentru a aduce profit.

Între căile de reducere a necesarului fondului de rulment menționez:

creșterea duratei și a volumului creditului de furnizori.

reducerea duratei și volumului creditului acordat clienților

reducerea, pe cât este posibil a stocurilor.

Pentru a atinge un grad cât mai înalt de precizie în stabilirea necesarului financiar al exploatării și a obține un mijloc de control mai eficace în acest domeniu, se utilizează o tehnică specială, cunoscută sub denumirea de metoda normativă sau standard.

Ideea de bază a acestei metode constă într-o intervenție analitică după cum urmează:

a dispune de elementele prețului de cost standard (adică de o fișă a prețului de cost pe un produs).

a identifica principalii timpi de desfășurare a ciclului exploatării, și anume: durata stocajului de materii prme, durata fabricației, durata stocajului de produse finite, etc.

a transforma fiecare dintre timpi în zile echivalente cifrei de afaceri.

Necesarul standard al fondului de rulment se va determina în continuare pe baza relației:

NFR = Cifra de afaceri x Nr. zile

360 sau 90

Necesarul fondului de rulment reprezintă necesarul de finanțare generat de activitatea întreprinderii în fiecare stadiu al ciclului de exploatare – cumpărare, transformare, comercializare.

El este legat de decalajul dintre încasări și cheltuieli.

Plata din resursele financiare care asigură finanțarea permanentă a activelor circulante reprezintă fondul de rulment. Acesta se formează din capitaluri proprii și împrumuturi pe termen mediu și lung. O decizie importantă de politică financiară constă în alegerea unui anumit nivel al fondului de rulment și finanțarea complementară a necesarului financiar al exploatării prin resurse de trezorerie.

Relația fundamentală de care trebuie să se țină seama în acoperirea necesarului financiar al exploatării denumit și necesarul fondului de rulment (NFR) este următoarea:

NFR = Fond de rulment + Credite de trezorerie

În legătură cu nivelul fondului de rulment se pot adopta următoarele strategii:

stabilirea medie a fondului de rulment în acoperirea necesarului financiar al exploatării

stabilirea fondului de rulment la un nivel superior medie

stabilirea fondului de rulment la un nivel inferior necesarului financiar al exploatării

Din cele prezentate până acum, rezultă că activele circulante au ca surse de acoperire pasivele de exploatare, fondul de rulment și creditele de trezorerie. Mai este necesară precizarea că o creștere puternică a activelor circulante nu trebuie să fie finanțată decât în limitele rentabilității investițiilor și a specificului cifrei de afaceri.

Conținutul, structura și clasificarea activelor circulante.

Orice întreprindere, pentru a-și atinge obiectivele propuse, trebuie să dispună de mijloace industriale și comerciale, adică de un anumit aparat de producție format din mașini, utilaje, clădiri și alte mijloace. Totodată, pentru a face să funcționeze aceste valori, întreprinderea, va trebui:

să cumpere materii prime

să asigure stocuri pe diferite stadii ale lanțului de producție în vederea evitării întreruperilor și asalturilor în activitate

să vândă pentru a-și recupera resursele cheltuite.

Rezultă că întreprinderea are nevoie, pe lângă instrumente de producție și de active circulante. Bunurile care formează patrimoniul întreprinderii pot fi clasificate în mijloace fixe și active circulante.

Activele circulante, la modul general, sunt alcătuite din stocuri, valori realizabile pe termen scurt și valori disponibile. Criteriul de deosebire dintre activele circulante și mijloacele fixe este un criteriu de durată. De altfel, într-o economie de piață, posturile din activul bilanțului sunt ordonate în funcție de creșterea gradului de lichiditate, astfel clasamentul se face în funcție de timpul necesar bunurilor și creanțelor pentru a se transforma în bani lichizi. Activele circulante, având o durată mai mică, vor fi clasate după activele fixe.

Din punctul de vedere al duratei, activele circulante sunt bunuri destinate a fi consumate într-un timp scurt, prin încorporarea lor în fabricație sau a fi vândute ca atare.

Activele circulante sunt o parte a activului economic, care se caracterizează prin transformarea permanentă a formelor funcționale, prin consumarea lor de obicei într-un singur ciclu de exploatare și transmiterea valorii integrale asupra producției în care se încorporează. În structura concretă a activelor circulante intră elemente cum sunt: materii prime și materiale, combustibil, producția nedeterminată, semifabricate, produse finite, clienți, mijloace bănești. Se asimilează activelor circulante obiectele de inventar de mică valoare sau scurtă durată, echipamentul, îmbrăcămintea, materialele de protecție și alte elemente care prezintă unele deosebiri din punctul de vedere al duratei și modului de transmitere a valorii față de celelalte active circulante.

Din punctul de vedere al fazei procesului de exploatare în care se găsesc, activele circulante pot fi:

– active circulante care țin de sfera aprovizionării (materii prime, materiale, etc.)

– active circulante care țin de sfera producției propriu-zise (producție neterminată)

– active circulante care țin de sfera comercializării (produse finite).

Din punctul de vedere al surselor financiare de formare sau de acoperire cu fonduri, activele circulante pot fi:

– active circulante procurate din fonduri proprii și atrase

– active circulante formate din fonduri împrumutate.

Din punctul de vedere al formei, activele circulante pot fi:

– active circulante în formă materială

– active circulante în formă bănească.

Gestiunea stocurilor

Funcționarea normală și continuă a ciclului de exploatare necesită existența unor stocuri de mijloace circulante în toate fazele activității economice din întreprindere. Stocurile de mijloace circulante înglobează materii prime și materiale aflate în diferite faze ale prelucrării, precum și sub forma produselor finite, a mijloacelor în decontare (creanțe asupra clienților și debitorilor) și disponibilităților bănești în casă sau bancă.

Importanța deosebită a mijloacelor cirulante în structura economică a întreprinderii, constă în faptul că acestea devin, pe parcursul procesului de producție, depozitarul valorii cedate de celelalte elemente ale structurii cum ar fi: personalul, mijloacele fixe, informațiile, mediul.

Stocurile se exprimă fizic și valoric, dar pot fi determinate și în număr de zile. Din punct de vedere fizic, stocurile reprezintă cantitățile de materiale, de produse sau de mărfuri necesare fiecărei faze a ciclului de exploatare (aprovizionare, producție, desfacere) pentru a asigura desfășurarea continuă și ritmică a acestuia.

Mărimea financiară a stocurilor este dată de mărimea capitalurilor necesare pentru constituirea și păstrarea lor. Capitalurile alocate nu pot fi recuperate decât după ce stocurile respective parcurg întreg ciclu de exploatare și sunt valorificate prin vânzarea și încasarea produselor sau serviciilor realizate de întreprindere. Pe toată această durată de imobilizare capitalurile rămân blocate fără posibilitatea de a fi utilizate în alte plasamente rentabile.

Se desprinde de aici, ideea, cel puțin la prima vedere că procesul de exploatare cel mai economic ar fi acela care s-ar desfășura fără stocuri sau cu stocuri foarte mici.

Însă, o activitate de exploatare fără stocuri, cu aprovizionare în timp real (gestiunea stocului zero- modelul japonez) determină o creștere considerabilă a cheltuilelilor de aprovizionare. Cheltuielile cu aprovizionarea continuă pot fi atât de mari, încât este mai economică organizarea aprovizionării în mod discontinu (la intervale). Automat va apare necesitatea constituirii de stocuri care să asigure alimentarea producției între cele două reaprovizionări succesive.

Există și alternativa de a constitui stocuri suficiente de mari pentru a reduce numărul aprovizionărilor. Organizarea activității de exploatare cu stocuri excesive (peste numărul curent) antrenează costuri ridicate de depozitare și păstrare, dar mai ales, de oportunitate a capitalurilor imobilizate pe durata de staționare a acestor stocuri.

În aceste condiții politica de urmat în gestiunea stocurilor trebuie să fie aleasă pe baza unei analize temeinice asupra costurilor de stocaj. Mărimea optimă a stocurilor va fi aceea care armonizează relația contradictorie dintre cheltuielile de aprovizionare (Ca) variabile în funcție de numărul aprovizionărilor și cele de depozitare (Cd) care variează în raport cu mărimea stocurilor. Pentru stabilirea stocului optim de materii prime și materiale, trebuie să se găsească o soluție matematică între care:

Reînnoirea frecventă a stocurilor, având ca efect creșterea cheltuielilor de transport – aprovizionare (pe comenzi), dar și reducerea cheltuielilor de păstrare-depozitare.

Reînnoirea stocurilor la intervale lungi, cu efecte asupra reducerii cheltuielilor de păstrare- depozitare.

Folosirea eficientă a stocurilor și dimensionarea lor (metode).

Ca și alte elemente de active circulante, stocurile reprezintă o investire pentru întreprindere. Fondurile investite în stocuri sunt imobilizate pentru o perioadă de timp mai mare sau mai mică, ele au un cost și prin urmare cer să fie rentabilizate.

Deținerea de stocuri trebuie explicată prin câștiguri sau economii pentru deținător, singura justificare de a imobiliza fonduri în stocuri diverse. Constituirea stocurilor este rezultatul unei decizii de investire.

Așadar, decizia de investire în stocuri se va lua ținând seama de criteriul rentabilității, pornind de la suma investită în stocuri, fluxurile de lichidități periodice viitoare și fluxul final actualizate, precum și costul de oportunitate al capitalului investit, drept rată de actualizare.

VAN = – Investiții în + Fluxurile periodice + Valoarea reziduală

(valoarea actuală netă) stocuri viitoare actualizate a stocului (actualizată)

Dacă valoarea actuală netă este pozitivă, investiția în stocuri este oportună întrucât aduce mai mult beneficiu decât dacă același capital ar fi fost plasat la o bancă, cu dobândă compusă, pe o perioadă de timp egală cu durata investirii în stocuri.

Suma capitalului investit în stocuri se stabilește pe baza lichidității efective imobilizate. Evident, se exclude suma capitalului investit în stocuri de producție neterminată și semifabricate, care nu provoacă ieșiri de casă; la fel se procedează și în cazul cheltuielilor cu amortizarea instalațiilor de depozitare, păstrare, etc a stocurilor.

Fluxurile de lichiditate periodice viitoare, pozitive și negative, reprezintă câștiguri nete directe, pierderi evitate, costuri de administrare, costuri de întreținere, etc.

Constituirea de stocuri trebuie să asigure ritmic procesul economic specific, de producție sau desfacere, evitând rupturi între aprovizionare- desfacere. Constituirea unor stocuri însemnate la nivelul agenților economici poate avea influențe diverse:

pozitive¸ în cazul unei evoluții nefavorabile a prețului materialelor prime sau obținerii unor condiții mai favorabile din partea furnizorilor pentru avansarera unor comenzi mari

negative, în conjuncturi economice în care prețurile materiilor prime scade, modificarea tehnologiilor de prelucrare a materiilor prime, apariția unor înlocuitori calitativi, pierderi din degradări fizice sau morale.

Dimensionarea activelor circulante este operația prin intermediul căreia se stabilește necesarul optim de active circulante, pentru o anumită perioadă de timp (un exercițiu financiar) exprimat valoric, în vederea realizării în bune condiții a obiectivului și volumului previzionat al activității.

Dimensionarea stocurilor este punctul de plecare în determinarea fondurilor bănești acoperitoare. Volumul stabilit reprezintă baza unor relații financiare ocazionate de autofinanțare, creșteri de capital prin noi emisiuni de acțiuni sau de împrumut pe termen scurt, bancar sau comercial.

Necesarul de stocuri trebuie astfel stabilit încât să stimuleze întreprinderea în folosirea cât mai eficientă a acestor vaalori, în mobilizarea tuturor factorilor care să conducă la accelerarea vitezei de rotație, pentru reducerea absolută sau relativă a stocurilor. Necesarul de stocuri trbuie să exprime nevoile reale de fonduri; abaterile de la criteriul realității duc la greutăți financiare: imobilizări în cazul supradimensionării necesităților, nerealizarea volumului activității în cazul subdimensionării lor.

Se pot reține mi multe metode de dimensionare a stocurilor: metoda extrapolării, metoda standard, metoda analitică etc.

Metoda extrapolării (globală)

Dimensionarea stocurilor după metode extrapolării pornește de la ideea unei legături directe între fondul de rulment, ca sursă permanentă de finanțare, și cifra de afaceri, legătură ce poate fi exprimată sub forma raportului FR / CA . Această metodă leagă evoluția fondului de rulment numai de cifra de afaceri, neținând seama de alți factori: natura relațiilor cu clienții, respectiv creșterea sau scăderea soldului acestui cont și chiar de evoluția stocurilor, respectiv creșterea sau scăderea acestora în funcție de viteza de rotație.

Nevoile de finanțare pentru active circulante depind de sectorul economic din care face parte întreprinderea, de condițiile producției și reglementarea plăților, de caracterul continuu sau sezonier al activității.

Pentru o unitate cu activitate continuă previzionarea nevoilor de finanțat ale ciclului de exploatare se efectuează, în principal, ca diferență între activele de exploatare și pasivele de exploatare, astfel:

Nevoi de finanțat= Active de exploatare – Pasive de exploatare

La activele de exploatare putem îngloba: stocuri, creanțe, avansuri acordate furnizorilor, avansuri acordate personalului, debitori diverși iar la pasivele de exploatare: furnizori, avansuri primite de la clienți, datorii către personal, creditori diverși.

Condițiile de axtrapolare evaluează însă, de la un an la altul, ceea ce face ca metoda extrapolării să nu fie adecvată. În consecință, pentru determinarea nevoilor de finanțare a activelor circulante se impune o analiză mai precisă a acestora.

Exemplu:

FR0 = 40.000

CA0 = 100.000

CA1 = 125.000

FR1 = FR0 x CA1 = 40.000 x 125.000 = 50.000

CA0 100.000

Metoda standard

Metoda standard sau metoda termenelor de plată vizează determinarea nevoilor de finanțat ale ciclului de exploatare exprimate inițial în zile / cifră de afaceri și abia în etapa a doua, în volum valoric. Se pornește de la faptul că necesarul de finanțat al ciclului de exploatare rezultă din decalajul dintre înasări și plăți, legate de diferite operațiuni ca: aprovizionare, stocaj, producție, desfacere. Când există decalaj permanent între încasări și plăți întreprinderea trebuie să-și constituie fond de rulment.

În prima etapă se evaluează durata de rotație a fiecărui post din activul de exploatare și pasivul de exploatare, exprimată în numărul de zile de flux, astfel:

– durata stocurilor: – în zile de cumpărare pentru materii prime, materiale, mărfuri

– în zile ale ciclului de producție pentru producția neterminată, semifabricate

– în zile sortare, ambalare, pentru producția finită.

– durata creditului : – client, în număr zile/vânzări

– durata creditului: – furnizor, în număr zile/ cumpărări

În etapa a doua se estimează toate nevoile ciclului de exploatare în funcție de un indicator unic al activității – cifra de afaceri sau volumul vânzărilor. Fiecare durată de rotație se convertește în zile / cifră de afaceri, coeficientul de conversiune depinzând de ponderea structurii costurilor.

Exemplu:

– Situația bilanțieră a unei societăți comerciale la sfârșitul exercițiului expirat se prezintă astfel:

Activ Pasiv

Imobilizări 10 mil. Capital propiu 12 mil.

Stocuri 5,5 mil. Datorii la termen 6 mil.

Clienți 3 mil. Furnizori 2,5 mil.

Disponibil 2 mil.

Total activ: 20,5 mil Total pasiv: 20,5 mil.

– pentru exercițiul curent întreprinderea își propune:

cifra de afaceri 31 mil.

costul mărfurilor 21 mil. (70 % din cifra de afaceri)

cumpărări de mărfuri 18 mil.

Determinarea necesarului de finanțat pentru active de exploatare, după metoda standard, se realizează în felul următor:

a. calcularea duratei în zile a elementelor ciclului de exploatare:

– durata stocajului = Stocuri x 360 = 2,5 mil. x 360 = 141 zile

Costul mărfii 14 mil.

– durata creditului client = Creanțe clienți x 360 = 3 mil. x 360 = 36 zile

Cifra de afaceri 30 mil.

– durata creditului furnizor = Furnizori x 360 = 2,5 mil. x 360 = 50 zile

Cumpărări 18 mil.

b. nevoile de finanțare ale ciclului de exploatare:

– Stocaj (41 x 70% ) 98,7 zile

– Credit client 36 zile

– Credit furnizor 35 zile.

(50 x 70%)

Fond de rulment în zile = 98,7 +36 –35 = 99,7 zile

Fond de rulment sume = 30mil x 99,7 =8.308.333 (ceea ce reprezintă 27,69 %

360

din cifra de afaceri)

Metoda analitică:

Metoda analitică vizează determinarea necesarului de active circulante pe fiecare element în parte, urmând ca în final să se insumeze. Prin urmare, se va stabili necesarul pentru mărfuri, ambalaje, alte active (obiecte de inventar, echipament și materiale de protecție, materiale și piese de schimb) și stocuri pentru producție (materii prime, materiale, combustibil, producție neterminată, etc.).

Stocul final de mărfuri se determină pornind de la doi indicatori: volumul desfacerilor (D) și norma de stoc în zile (Sz) sau stoc / zile desfaceri, după formula următoare:

Sf = D x Sz

T

Stocul final determinat în maniera arătată este exprimat în prețuri cu amânuntul. Pentru a stabili necesarul de finanțat, stocul respectiv trebuie recalculat în prețuri de reaprovizionare, adică scăzând elementele de acumulare (rabat, impozit) și adunând cheltuielile aferente transportului, încasării – descărcării, etc.

Nmf = Sf – R – I + Cc.

unde:

Nmf – necesarul de mărfuri

Sf – stoc final de mărfuri anula, trimestrial

I – impozitul pe profit

R – rabatul comercial

Cc – cheltuieli aferente stocurilor

Necesarul de ambalaje . Cea mai importantă categorie de ambalaje o constituie ambalajele de circulație și care se caracterizează printr-o circulație pe principiul vânzării- cumpărării, la fel ca și mărfurile pe care le însoțesc. Necesarul ambalajelor de circulație se obține înmulțind stocul final curent de măfuri cu ponderea ambalajelor față de mărfuri obținute în exercițiul precedent:

Na1 = Sf mf x Pa0 Pao = Sa0 x 100

Sfmf

unde:

Na1 – necesarul de ambalaje în exercițiul curent

Sfmf1; Sfmf0 -stoc final de mărfuri în exercițiul curent și în anul de bază

Pa0 – ponderea ambalajelor față de mărfuri în annul de bază

Sa0 –stocul de ambalaje preliminat în anul de bază

Necesarul ambalajelor de circulație variează numai în funcție de creșterea sau descreșterea stocului de mărfuri, întrucât ponderea obținută în anul de bază se menține și pentru anul în curs.

Necesarul se stabilește prin analiza economică cu preocuparea că în anul curent cheltuielile să nu depășească, pe cât posibil, nivelurile atinse în anul de bază.

Optimul investirii în stocuri

Ponderea mare a stocurilor în totalul mijloacelor circulante implică necesitatea folosirii raționale, eficiente a acestora, care să se reflecte pozitiv în rezultatele financiare.

Modul în care se desfășoară rotația stocurilor are o mare însemnătate pentru economia fiecărei societăți comerciale; cu cât se realizează o viteză de rotație mai accelerată, cu atât întreprinderea își va putea rezolva sarcinile economice propuse cu un volum mai redus de active circulante, va apela la credite într-o măsură mai mică și deci va plăti un cuantum mai redus de dobânzi.

Viteza de rotație a activelor circulante și, prin urmare, și a stocurilor reprezintă un indicator calitativ al activității unităților economice exprimând eficiența folosirii acestora; ea se exprimă prin doi indicatori: viteza de rotație în zile sau durata în zile a unui circuit și coeficientul vitezei de rotație sau numărul de circuite pe care le parcurg mijloacele circulante într-o perioadă de timp (de obicei, un an).

Viteza de rotație în zile: (V) se determină ca un raport în care la numărător înscriem produsul dintre stocul mediu (Š) și numărul de zile din an sau trimestrul (T), iar la numitor, volumul cifrei de afaceri (CA) anual sau pe timestru.

V = Š x T

CA

Același rezultat se obține dacă raportăm perioada de timp (T), an sau trimestru la coeficientul vitezei de rotație sau numărul de circuite (NC), în cazul că se cunoaște acest din urmă indicator.

Coeficientul vitezei de rotație sau numărul de circuite pe care le parcurg activele circulante într-o perioadă de timp (NC) se calculează, fie ca raport între cifra de afacei (CA) și stocul mediu (Š), fie ca raport între perioada de timp (T) și viteza de rotați în zile (V).

NC = CA sau NC = T

Š V

În vederea obținerii acestor indicatori, unitățile economice calculează, în prealabil, stocurile medii după următoarele formule:

Štr = Si + Sf și Šan = ∑ Str

în care: 4

Štr – stoc mediu trimestrial

Si – stoc inițial al trimestrului

Sf – stoc final trimestrial

Šan – stoc mediu anual

Viteza de rotație este un indicator mediu, care exprimă mișcarea întregului stoc de mărfuri de care dispune întreprinderea. În aceste condiții, de fapt, viteza calculată este media vitezelor de rotație ale diferitelor categorii de stocuri și, ca orice indicator mediu, poate ascunde abateri în plus sau în minus ale elementelor componente. De aceea, este necesar a se analiza cu atenție atât viteza volumului total al stocurilor pe întreprindere, cât și viteza pe diferite grupe de stocuri pentru a se interveni pe linia impulsionării cifrei de afaceri și reducerii stocurilor cu mișcare lentă sau fără mișcare.

În afara influenței pozitive pe care o are asupra profitului și ratei rentabilității, accelerarea vitezei de rotație poate avea drept consecințe eliberări relative sau absolute de active circulante. Eliberarea absolută are loc numai atunci când întreprinderea, accelerând viteza de rotație, reușește să-și îndeplinească sarcinile de desfaceri cu un volum mai redus de active circulante; fondurile eliberate se pot utiliza de întreprindere în alte scopuri, conform necesităților reclamate de activitatea de bună gestionare.

Eliberarea relativă a activelor circulante are loc în condițiile când se realizează o creștere a volumului cifrei de afaceri cu un volum constant de active circulante, sau când se realizează o creștere a cifrei de afaceri într-un ritm mai accelerat decât creșterea volumului activelor circulante.

Separat de indicatorii vitezei de rotație, optimul investirii în active circulante se mai poate urmări și prin intermediul altor indicatori, cum ar fi: volumul cifrei de afaceri la 1.000 lei stocuri sau volumul profiturilor la 1000 lei stocuri. Primul indicator exprimă eficiența mai ales sub aspect cantitativ, în timp ce al doilea exprimă eficiența sub aspect calitativ.

O problemă deosebit de importantă pentru optimul investirii în stocuri o constituie structura și calitatea acestora, posibilitatea vânzării și transformării lor rapide în bani, adică gradul de lichiditate a structurilor de mărfuri, ambalaje și alte active. Cum o parte însemnată a activelor circulante este acoperită prin credite bancare pe termen scurt, întreprinderea este pusă în situația de a face față în orice moment angajamentelor asumate față de bănci, ori, aceasta nu se poate realiza decât în măsura în care poate să-și desfacă operativ stocurile achiziționate. În eventualitatea că întreprinderea nu realizează cifra de afaceri prevăzută și nu-și poate onora la timp obligațiile asumate față de terți (bănci, furnizori, alți operatori) ea intră în incapacitate de plată și poate fi pusă în stare de lichiditate judiciară chiar dacă, în general, lucrează rentabil și este solvabil.

Rezultă interesul întreprinderilor de a studia atent situția lichidității, comparând gradul de lichiditate a activelor cu gradul de exigibilitate a datoriilor. În practică pot fi utilizate diverși indicatori, cum ar fi:

Gradul de lichiditate generală = Total active cirulante

Total datorii pe termen scurt

Un indicator expresiv din punct de vedere al lichidității se poate obține și prin diferența factorilor cuprinși în raportul de mai sus:

Total active circulante – Datorii pe termen scurt = Fondul de rulment

Cu cât fondul de rulment este mai mare, cu atât mai scăzut vor fi datoriile pe termen scurt în totalul activelor circulante; pentru întreprinderi, în anumite conjuncturi economice, este avantajos și mai sigur să-și acopere o parte cât mai mare prin capital permanent, decât prin credite pe termen scurt.

Într-o altă accepțiune, viteza de rotație se exprimă de asemenea prin doi indicatori:

numărul de rotații denumit și coeficientul de rotații:

Coeficientul de rotație = Cifra de afaceri

Capitaluri circulante

durata unui circuit denumit și viteza exprimată în zile

Numărul de zile pentru un = Capitaluri circulante x 90 sau 360

circuit sau durata acestuia Cifra de afaceri

Din relațiile de mai sus rezultă că factorii de care depinde nivelul vitezei sunt: cifra de afaceri și volumul capitalurilor circulante (activele circulante).

În analiza utilizării activelor circulante prezintă însemnătate și numărul de rotație aferent numai stocurilor, adică raportul Cifră de afaceri (vânzări)

Stoc global mediu

Calculul numărului de rotație pe categorii de stocuri se poate face astfel:

pentru materii prime: = Suma materiilor prime cuprinse în vânzări

Stoc mediu de materii prime

pentru produs finite: = Vânzări în prețul de cost al produselor

Stoc mediu de produse finite

pentru producția neterminată = Vânzări de preț de cost

și semifabricate Stocuri medii în producție neterminată și semifab.

Un studiu amânunțit al lichidității reclamă și caclulul numărului de rotații pentru creditele clienților și a celor de furnizori, ceea ce se realizează pe baza relațiilor:

pentru creditul acordat clienților = Vânzări

Clienți

pentru creditul de furnizori = Cumpărări

Furnizori

Menționez că toate relațiile de mai sus (pe elemente) pot fi exprimate și în zile după relația generală de tipul:

Vz = 90 sau 360 sau Vx = S x 90 sau 360

Nr Ec

în care:

Vz – viteza în zile

Nr – nmărul de rotații sau coeficientul de rotații

S – stocurile medii și respectiv soldurile clienților și furnizorilor

Ec – baza de calcul (suma materiilor prime curpinse în vânzări, vânzări la preț de cost, cumpărări, etc.)

Căile de accelerare a vitezei de rotație a activelor circulante trebuie să fie urmărite și căutate în fiecare fază a procesului de exploatare:

– în faza aprovizionării: desfășurarea fără întrerupere a procesului de aprovizionare și existența unui stoc permanent de materii prime și materiale.

– în faza producției sau transformării: utilizarea tuturor capacităților de producție, stabilirea unor fluxuri raționale de fabricație, alegerea tehnologiilor, folosirea integrală a timpului de lucru, organizarea rațională a mișcării și manipulării reurselor materiale, alimentarea locurilor de muncă, creșterea coeficientului de shimburi, perfecționarea calificării, mecanizarea, automatizarea și robotizarea proceselor de fabricație.

– în faza comercializării: accelerarea desfacerii, respectarea clauzelor contractuale, evitarea fabricării unor produse fără desfacere asigurată, realizarea ritmică a produsului, modernizarea produselor, reducerea timpului de sortare, ambalare, formare a loturilor livrabile și de maturizare a produselor.

2.3 Gestiunea trezoreriei

2.3.1 Gestiune și politici financiare. Principii.

Ca efect al desfășurării activității în întreprinderi se nasc fluxuri de activități referitoare la vânzări și cumpărări, formarea, majorarea și remunerarea capitalurilor, efectuarea cheltuielilor de investiții și de funcționare cu mențiunea că trezoreriei îi revine sarcina de a le organiza, de a asigura legătura dintre ele.

Trezoreria –reprezintă niște activități specializate de organizare și conducere a fluxurilor de intrare și ieșire de monedă, de administrare a lichidităților și a unor credite pe termen scurt.

Trezoreria poate fi organizată într-un compartiment distinct (serviciu) al direcției financiare dacă întreprinderea este de proporții mari. Acest resort are legături importante cu piața monetară și financiară, preocupându-se de asigurarea lichidităților întreprinderii și plasarea cu eficiență a excedentelor și planurilor de trezorerie.

Asigurarea lichidității este sarcina de bază a trezoreriei, deoarece întreprinderea, fiind angajată într-un sistem complex de raporturi economice și financiare, trebuie să facă față tuturor obligațiilor bănești.

Numerarul și banii lichizi, în casă și bancă, reprezintă un bun al întreprinderii, având o valoare bine determinată atunci când se acoperă desfășurarea operațiilor și a activității firmei. El devine extrem de costisitor, dacă întreprinderea urmează să și-l procure prin împrumut.

Creșterea lichidității și chiar a rentabilității impune stabilirea surselor și destinației numeralului, cunoașterea evoluției numerarului și a surplusului și deficitului de numerar, asigurarea la timp a rezervelor de numerar, analiză și controlul numerarului, spre a lua măsuri operative și eficiente în funcție de situația trezoreriei.

Securitatea și gospodărirea rațională a numerarului implică efectuarea unui control sistematic asupra acestuia. Controlul numerarului trebuie să vizeze modul de colectare, gestionare și deconectare a banilor lichizi spre a se preveni pierderile din eroare, fraudele sau risipa.

În asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt un rol important îl are previziunea trezoreriei, care se referă la elaborarea unui instrument de plan, cum sunt bugetele de trezorerie și alte planuri pe termene mai scurte.

Scopul previziunii trezoreriei și al gestiunii numerarului poate fi schițat pe scurt după cum urmează:

Asigurarea că în perioadele de vârf se va dispune de numerar suficient sau de active imediat transformabile în lichidități.

Satisfacerea obligațiilor de plată asumate prin contract și a celor care decurg din alte reglementări (impozite, dividende, dobânzi, etc.).

Folosirea rațională și oportună a capitalului.

Asigurarea unui răgaz de timp suficient până la scadența plăților, pentru ca întreprinderea să poată găsi și negocia resursele de finanțare în condiții favorabile.

Crearea unei reputații bune printre bancheri și alți creditori în ceea ce privește promptitudinea și respectarea termenelor de restituire a sumelor datorate.

Crearea unor premise favorabile, avantajoase a condițiilor de conjunctură a banilor pe piață sau a celor oportune unor achiziții.

Investirea eventualului numerar excedentar pe perioade mai scurte sau lungi, asigurând și valorificarea acestor fonduri bănești.

Asigurarea trezoreriei la nivel o (sold 0) în scopul evitării costurilor de finanțare sau a celor de oportunitate.

Politica financiară definește cadrul gestiunii, ea constă în principal în analiza alocațiilor și obținerea resurselor.

O gestiune financiară eficientă impune definirea prealabilă a nevoilor financiare ale întreprinderii, stabilirea politicii de investire în active imobilizate. De asemenea, o analiză a politicii de credit –client pe baza condițiilor pieței și de posibilitățile de expansiune este absolut necesară pentru o gestiune financiară realistă.

Întrucât toate fluxurile de fonduri – pe termen scurt sau mediu – au drept rezultat un sold de trezorerie unic, există pericolul de a reduce gestiunea financiară la gestiunea încasărilor din exploatare, ceea ce ar limita acest concept. Delimitarea între gestiunea financiară și politica financiară se face în funcție de consecințele lor asupra ansamblului întreprinderii și de domeniul unde se aplică: în timp ce în domeniul politicii financiare figurează toate deciziile financiare care au o acțiune structurală asupra nivelului întreprinderii, gestiunea financiară cuprinde toate sarcinile efectuate în cadrul structural dat. Spre exemplu, deciziile referitoare la alegerea căilor de învestire, distrinbuitori de dividende, apelul la împrumuturi pe termen lung și mediu, rambursări de datorii, etc. constituie politica financiară a întreprinderii, în timp ce căutarea unei rentabilități maxime a fondurilor deținute pe diverse termene și aplicarea măsurilor corespunzâtoare pentru atingerea acestor deziderate constituie gestiunea financiară de întreprindere.

Activitatea de gestionare financiară se referă, deopotrivă, atât la maniera de utilizare eficientă și economicoasă a fondurilor, cât și la controlul curent și ulterior al activității.

Pentru o gestionare financiară eficientă este necesară să se țină seama cel puțin de următoarele două principii: accelerarea fluxurilor și reducerea costurilor.

Principiul accelerării fluxurilor de exploatare presupune sporirea, într-o anumită perioadă, a sumei fonsurilor disponibile pe care întreprindere ar putea să le plaseze din nou, în condițiile când accelerarea este însoțită de economii la dobânzi, manoperă, materiale și beneficii suplimentare.

Gestiunea financiară trebuie să țină cont, în permanență, de costul marginal și costul de oportunitate al fondurilor deținute.

În cadrul unei structuri financiare date, costul marginal (cost de achiziție, cost de producție, costul deținerii de stocuri, costuri comerciale) reprezintă costul legat direct de decizia de formare a fondurilor. Costul marginal se poate îmbunătăți fie ca urmare a negocierii în condițiile favorabile a perțurilor, fie prin reducerea cheltuielilor directe și indirecte în cursul procesului economic.

Costul de oportunitate al unei resurse sau al unei nevoi este dat de încasările pe care această resursă (sau trebuință) ar putea să le genereze în cea mai bună dintre soluțiile concurențiale posibile. Costul de oportunitate nu se confundă cu cheltuielile financiare ce ar fi trebuit suportate dacă stocurile ar fi fost finanțate prin credite, ci profitul ce s-ar fi putut obține dacă fondurile ar fi fost plasate în alte investiri.

Gestiunea de trezorerie (sau gestiunea pe termen scurt) reprezintă un domeniu al gestiunii financiare. Noțiunea de trezorerie se referă îndeosebi la încasări, lichidități, disponibilități bănești ale întreprinderii la un moment dat, adică fondurile pe care le dețin în casă și în cont. În același timp, noțiunea de trezorerie se folosește și pentru a desemna diferența dintre necesarul de active circulante și fondul de rulment sau diferența dintre încasări și credite bancare pe termen scurt.

Gestiunea de trezorerie stabilește și urmărește nevoile de mijloace bănești pentru realizarea sarcinilor de exploatare, pe baza unui buget de venituri și cheltuieli, stabilește creditele pe termen scurt ce vor fi utilizate, cuantumul și costurile aferente, precum și posibilitățile de plasament pe termen scurt.

Pentru întreprinderile mici și mijlocii problemele financiare cele ami importante sunt legate de gestiunea nevoilor ciclului de exploatare și modul lor de finanțare.

Pentru marile întreprinderi aria problemelor financiare este mai extinsă: ele elaborează o politică financiară în vederea posibilităților de utilizare a numeroase surse de finanțare, care urmează să fie aplicate pe o perioadă mai lungă de timp și care se concretizează în proiectarea unei anumite stocuri financiare, în politica de îndatorare pomovată, ca și în previzionarea rentabilității proiectelor avute în vedere.

Gestiunea trezoreriei își propune folosirea unor mijloace pentru optimizarea încasărilor și plăților și pentru menținerea echilibrului financiar cu costuri cât mai reduse. Confruntarea sumei încasărilor cu diferența dintre nevoi de active circulante și fondul de rulment determină apariția, existența sau absența creditelor pe termen scurt.

O componentă importantă a gestiunii de trezorerie, o constituie previziunea pe termen scurt a echilibrului financiar al întreprinderii înțelegând prin acesta anticiparea unor echilibre între încasări și plăți, între nevoi de surse pentru exploatare și sursele proprii plus cele împrumutate- echilibru care are în vedere atât cuantumul fluxurilor, cât și periodicitatea sau ritmul în care urmează a avea loc.

Gestiunea de trezorerie urmărește două cerințe importante: să minimizeze costul capitalului, dacă trezoreria este negativă și se impune apelul la credite, și să maximizeze rentabilitatea capitalului dacă trezoreria este pozitivă și se impune efectuarea unor plasamente pe termen scurt; în al doilea rând, să obțină o flexibilitate maximă a echilibrului financiar (procurarea fondurilor necesare și utlizarea sau plasarea celor care prisosesc.).

Gestiunea de trezorerie ocazionează intervenția simultană, atât a deciziei de finanțare, cât și a celui de plasament; alegerea modalităților de finanțare pe termen scurt apare mai importantă decât a formelor de plasament când trezoreria este negativă și invers, dacă trezoreria este pozitivă.

Elementele fundamentale ale gestiunii de trezorerie:

Accelerarea încasărilor și reducerea fondurilor neutralizate existente în conturi bancare.

Alegerea mijloacelor de plată adaptate nevoilor întreprinderii

Optimizarea trezoreriei.

a. Accelerarea încasărilor este o precupare care începe încă de la negocierea contractului economic, când se stabilesc termenele și instrumentele de plată ce urmează a se utiliza. Pe parcurs, furnizorul poate acționa mai repede oferind în schimb bonificații sau cote de rabat încă de la efectuarea livrărilor.

b. Alegerea temenelor reale de plată și a instrumentelor de decontare adecvate poate permite accelerarea intrărilor de fonduri sau temporizarea (alungirea) termenelor de plată. Spre exemplu, plata cu cecuri efectuată de client ce înseamnă că furnizorul poate dispune imediat de suma respectivă. Timpul care se scurge între ordinul de plată dat băncii de către client și înscrierea sumei respective în contul furnizorului se numește, în literatura de specialitate „float”. Acest termen reprezintă numrăul de zile în care banii se găsesc în circuit poștal și bancar. Altfel spus, float reprezintă ansamblul sumelor intrate în sistemul bancar, fără a fi apărut în creditul contului întreprinderii pentru a dispune de ele sau ansamblul sumelor distribuite în contul întreprinderii, dar rămase la dispoziția băncii.

Float-ul este în funcție de elementele materiale și administrative, precum și de durata circuitului poștal al documentelor, practica bancară și numărul de zile de bancă (zile de valoare – apar ca urmare a date calendaristice folosite de bancă pentru înscrierea în cont a operațiunii în scopul calculării dobânzii debitorului.)

c. Optimizarea trezoreriei se întemeiează pe trei principii: utilizarea judicioasă a creditelor, după ce în prealabil au fost selectate cele mai ieftine și mai suple; promovarea unei tehnici adecvate de plasament a excedentelor de trezorerie; evitarea, pe cât posibil, a unor conturi creditoare (care se remunerează) sau a unor conturi debitoare care comportă costuri.

O îndatorare optimă pe linia trezoreriei urmărește un credit redus și o suplețe sporită a utilizării respectivei posibilități de creditare. Când se apreciează costul este necesar să se aibă în vedere, atât nivelul dobânzii, cât și numărul și cuantumul diverselor comisioane bancare (de angajament, de neutilizare, zile- valoare. etc).

În ceea ce privește plasamentele pe termen scurt trebuie avute în vedere trei direcții: randament ridicat, lichiditate bună și risc redus. Cum asemenea plasamente, care să întrunească cumulativ cele trei condiții, nu există, va trebui ca întreprinderea să accepte un oarecare compromis, urmârind cu precădere un aspect sau altul, fără să le poată obține integral pe toate trei.

Pentru optimizarea trezoreriei se impune, de asemenea, ca întreprinderea să-și organizeze relațiile cu banca de maniera în care să evite, pe cât posibil ca, în același interval de timp, să aibă deschise mai multe conturi, unele având solduri debitoare, ceea ce reflectă o folosire mai puțin eficientă a fondurilor (disponibilitățile în conturi nu aduc decât dobânda bonificată de bancă), iar altele solduri creditoare, adică fonduri împrumutate, care comportă un cost superior ratie dobânzii bonificate de bancă.

Controlul gestiunii de trezorerie urmărește descoperirea erorilor de gestiunea și evaluare a câștigurilor potențiale. Practic, controlul gestiunii de trezorerie constă în urmărirea evoluției diferitelor conturi ale întrerpinderii. Menținerea unor solduri creditoare poate fi generată, fie de necompensarea conturilor bancare, fie de apelul la unele credite necesare, fie de plasamente importante pe termen scurt. Un control eficient al gestiunii de trezorerie, permite evaluarea căștigurilor ptențiale de trezorerie, susceptibile de a fi obținute în condițiile unei trezorerizare, adică atunci când a fost și creditoare, când s-a reușit reducerea finanțărilor în perioada de excedente de fonduri, sau când au fost utilizate cele mai ieftine și suple credite, în perioada de deficit de trezorerie.

Trezoreria evidențiează rezultatul întregii activități a întreprinderii și modul de respectare a cerințelor echilibrului financiar.

În teoria echilibrului financiar al întreprinderii trezoreria a fost definită ca surplusul resurselor de finanțare ce se degajă din întreaga activitate economică, respectiv diferența dintre fondul de rulment și nevoia de fond de rulment (metoda „resurse necesare”). Această accepțiune, cu caracter mai mult teoretic, fiind neoperațională pentru gestiunea eficientă a trezoreriei poate fi înlocuită cu o definire în termeni de active și pasive de trezorerie.

Deci:

Trezoreria = Active de trezorerie – Pasive de trezorerie

Trezoreria = Lichidități + Active financiare – Pasive financiare

unde:

Pasivele financiare = Soldul creditor al contului curent + credite de trezorerie + credite de scont.

Bugetul de trezorerie

Reflectă structura fluxurilor de numerar pe o anumită perioadă, reprezentând o prognoză a intrărilor și ieșirilor de numerar, precum și a rolului lor.

Sursa principală a intrărilor de numerar o contituie operațiile comerciale, adică vânzările de produse sau mărfuri, cu mențiunea că într-o întreprindere există și alte izvoare de însemnate, cum sunt emisia de acțiuni, recuperarea creditelor pe termen lung, dezafectarea unor echipamente.

Plățile sunt și ele foarte diversificate, între care: plăți de salarii, plăți pentru aprovizionări, plăți de impozite și taxe, plăți privind dividendele și altele.

În bugetul de trezorerie se înscriu încasările și plățile care afectează casa întreprinderii și care generează un necesar de trezorerie. Bugetul de trezorerie este necesar să țină seama de volumul investițiilor, mai puțin finanțările permanente, astfel că toate mișcările de trezorerie generate de aceste posturi, la data la care afectează casa întreprinderii, trebuie să fie integrate în buget.

Între încasările și plățile întreprinderii intervin și cele legate de ciclul de exploatare, care deseori are ponderea cea mai mare.

În elaborarea bugetului de trezorerie se pot utiliza atât experiența, cât și datele din perioada precedentă cu privire la necesarul de trezorerie și care poate fi extraparat ținând seama de volumul activității întreprinderii.

Metoda cea mai precisă de elaborare a bugetului de trezorerie constă în a-l deduce din diferite bugete previzionale, cum sunt cele referitoare la vânzare, aprovizionare și altele.

Un rol foarte important în fundamentarea bugetului îl au compartimentele de comercializare și aprovizionare, deoarece o pondere mare în totalul de încasări au cele ce provin din vânzarea produselor și serviciilor, după cum plățile cele mai mari se referă la aprovizionări de materiale, combustibili, energie, etc.

Importanța bugetului de trezorerie decurge din necesitatea cunoașterii excedentului și a necesarului de trezorerie, a duratei și a datei în care apar ele, a luării deciziei de a plasa excedentele cât mai eficiente sau a celei referitoare la funcționarea prin credite la momentul oportun.

Corectitudinea bugetului de trezorerie depinde de certitudinea datelor utilizate în elaborarea lui în care scop sunt necesare:

Previziuni realiste privind rolul și structura desfacerilor (previziuni realizate în comportamentul de desfacere).

Informații exacte cu privire la rambursarea și contractarea împrumuturilor

Estimarea evoluției stocurilor de materii prime și materiale și a aprovizionărilor cu noi resurse.

Estimări fundamentale privind toate celelalte încasări și plăți.

Obținerea unor rezultate bune impune ca, după elaborarea bugetului de trezorerie, să se analizeze modul în care se realizează prevederile, în care scop este necesar să se aibă în vedere:

Identificarea abaterilor față de prevederi, cauzale acestora și adaptarea datelor la condițiile reale.

Luarea de decizii operative privind împrumuturile necesare.

Folosirea de precedee de accelerare a recuperării numerarului, adică luarea de măsuri, privind scadențele încasărilor, durata circuitului bancar, a ciclului de livrare- decontare și a deplasării produselor până la destinatar.

Precizarea și îmbunătățirea scadențelor unor plăți cu pondere mare în total.

Evaluarea efectelor eventualelor schimbări ale politicii întreprinderii sau ale condițiilor de desfășurare a activității economice.

Totodată este necesar să decidă asupra structurii financiare, adică asupra raportului dintre datorii și fonduri proprii în totalul capitalurilor. După aceste decizii, care au un caracter strategic, trebuie să se ia hotărâri tactice privind alegerea unei combinații de credite de trezorerie, care să asigure un minimum de cheltuieli financiare, acoperirea integrală aa nevoilor și o flexibilitate financiară.

Organizarea și gestionarea trezoreriei, determinarea soldului acesteia, pot fi concepute după două metode:

metoda „încasări – plăți”, care constă în rezolvarea următoarei relații:

Sf = Si + I – P, unde :

Sf – soldul trezoreriei (excedent, deficit sau sub zero)

Si – soldul inițial al lichidităților

I- încasări în perioada respectivă

P – plăți care se vor efectua în perioada respectivă.

– metoda „resurse –necesare”

T = Fr – Nfr, unde:

T –trezorerie

Fr –fond de rulment

Nfr – necesar de fond de rulment

Trezoreria previzională prin metoda „resurse – necesare”, ținând cont și de necesarul de fonduri excepționale poate fi exprimată prin relația:

T = Fr – Nfr – Nfe, unde:

Nfe –necesar de fonduri excepționale.

Activitatea trezorerierului în stabilirea previziunilor de finanțare poate fi rezumată la trei etape, și anume:

evaluează costul efectiv al fiecărui credit, în funcție de durata de folosință stabilind un clasament al împrumuturilor.

Înventariează efectele disponibile după natura lor.

Stabilește o selecție a mijloacelor de finanțare (compatibile sau efectele mobilizate și plafoanele de credite), care să aibă ca efect obținerea celui mai scăzut cost finanțării.

O însemnătate deosebită în reducerea volumului de credite și a costurilor aferente o are accelerarea încasărilor, în care scop se poate acționa prin:

folosirea celor mai rapide modaalități pentru încasarea clienților.

mai buna oragnizare a activității și cntrolului facturării și timpului de manipulare a cecurilor și tratelor.

oragnizarea mai bună a poștei interne.

Obiectivul unei politici de trezorerie este stăpânirea fluxurilor financiare, sincronizarea încasărilor cu plățile, pentru a asigura permanent capacitatea de plată a întreprinderii. Dacă echilibrulnu poate fi atins în condiții acceptabile (gradul crescut de îndatorire, descoperirea față de risc, etc) atunci se poate revizui ansamblul bugetelor anuale și cel mai adesea politica creditelor pentru clienți, ritmul de investiții etc.

Bugetul de trezorerie are ca funcțiune previziunea încasărilor cele neplătite(cum ar fi amortizările și provizicanele calculate) și de la planificarea veniturilor, din care sunt excluse cele neîncasabile (respectiv producția stocală, vânzările pe credit). Astfel încasările vor cuprinde:

vânzările cu plata imediată

încasarea vânzărilor pe credit din perioada anterioară

vânzările de valori mobiliare

vânzările de imobilizări

obținerea unui împrumut sau vânzarea unei noi emisiuni de titluri

încasarea chiriilor, dobânzilor, dividendelor și a altor venituri

Plățile vor cuprinde, de asemenea, achitarea previzibilă a următoarelor datorii:

plata cumpărărilor la vedere și pe credit (din perioada anterioară)

plata salariilor și a premiilor

plata cheltuielilor de exploatare, de administrație și de desfacere.

vârsarea impozitelor și a taxelor la bugetul statului

achizițiile de imobilizări

plata dobânzilor și a ratelor scadente

răscumpărarea titlurilor emise de întreprindere

vârsarea dividendelor către acționari sau retragerea de fonduri de către proprietari.

În funcție de datele disponibile și de interesele gestiunii financiare se pot face previziuni ale trezoreriei în bugete lunare, trimestriale, semestriale sau anuale. Se înțelege că exactitatea estimărilor este mai mică pentru orizonturi de timp mai mari (an, semestru). De asemenea, în funcție de modalitatea de luare în calcul a încasărilor și plăților se poate distinge un buget brut de trezorerie cuprinzând toate încasările și plățile perioadei și un buget net obținut prin ajustarea profilului net cu veniturile și cheltuielile care nu antrenează încasări, respectiv plăți, rezultând evoluția previzibilă a situației financiare a întreprinderii.

În elaborarea bugetului de trezorerie, două sunt fazele mai importante:

1. previziunile încasărilor și plăților

2. determinarea și acoperirea soldurilor de trezorerie care rezultă din compararea încasărilor cu plățile.

Constructia bugetului de trezorerie(schema 5)

2.4 Gestiunea incasarilor si platilor

Incasarile din activitatea de baza si auxiliara se concretizeaza in numarar in casa sau disponibiliatati in conturi bancare.Mentinerea unor disponibilitati banesti se justifica in urmatoarele trei cazuri:

cand se intentioneaza eferctuarea unor tranzactii(cumparari)previzibile in scurt timp

ca masura de siguranta sub forma lichiditatilor primare

ca mijloc de speculatie

Incasarile obtinute,sunt formate din fonduri care nu lucreaza si prin urmare,detinerea si neutilizarea lor devine nerentabila,motiv pentru care ele trebuie optimizate si bine gestionate in contul general al trezoreriei.

In loc de a detine lichiditati din incasari este preferabil sa se detina active usor lichide,rapid negociabile sau ca intreprinderea sa dispuna de indatorare nasaturata(credite usor mobilizabile).Aceasta intrucat pentru sume mici,indiferent de trebuinta,intreprinderea va putea sa si le procure daca are linii de credit deschise sau autorizatii de scont,astfel ca nu este oportun sa pastreze banii in casa sau in cont;pentru sume mari intreprinderea poate sa le negocieze in timp util,lichiditatile detinute nefiind satisfacatoare.

Problema care se pune este nu atat gestionarea incasarilor,cat mai ales a aceleia de trezorerie,care in general,se considera,pe de o parte,ca diferenta intre lichiditatile reale si creditele bancare,iar pe de alta parte,ca diferenta dintre lichiditatile potentiale si capacitatea de finantare neutilizata(capacitatea de indatorare nesaturata).

2.4.1 Previziunea,optimizarea,incasari si plati cu numerar

A gestiona incasarile si platile zi cu zi inseamna a avansa sau devansa in timp cheltuielile si incasarile intreprinderii de o asa maniera incat,respectand angajamentele asumate,excedentele de trezorerie sa fie generatoare de venituri,iar deficitele de trezorerie sa fie finantate la timp si cu costuri minime.

Metoda aceasta presupune o estimare cat mai precisa a incasarilor si platilor fiecarei zile sau eventual ale fiecarei saptamani,ceea ceconstituie o operatiune foarte laborioasa si dificila,cere un personal numeros si date informationale detaliate,ceea ce nu este posibil pentru orice intreprindere.In schimb,este de natura sa ocazioneze informatii mai sigure si concluzii fiabile

Pentru intocmirea situatiei de trezorerie se porneste in principal de la doi indicatori importanti:cifra de afaceri(vanzarile previzionate) si de la aprovizionarea cu marfuri,materii prime,materiale previzionate.Ambii indicatori sunt estimati in incasari/plati ce se vor efectua cash sau care se realizeaza prin credit-client si credit-furnizor,unde actioneaza termenul de incasare,respectiv termenul de plata.

In cazul trezoreriei pozitive se impun masuri corespunzatoare de gestionare a lichiditatilor pe termen scurt,sub forme diverse pentru a se obtine eficienta scontata:plasamente pe termen scurt,extinderea creditului-client,reducerea creditului-furnizor sau reducerea fondului de rulment.

Cand se previzioneaza minus de lichiditati,se pot initia astfel de masuri,in functie de posibilitatile intreprinderii:sporirea fondului de rulment(daca deficitul se permanentizeaza),apelul la credite bancare pe termen scurt,reducerea creditului-client sau majorarea creditului-furnizor(prin negociere cu partenerii)

A gestiona incasarile si platile inseamna,in primul rand,a le optimiza.Optimizarea consta in a aplica anumite mijloace tehnice pentru a evita risipa de fonduri,in scopul intensificarii utilizarii lichiditatilor intreprinderii si reducerii la maxim a apelarii la credite bancare pe termen scurt.Mijloacele tehnice avute in vedere abordeaza doua aspecte:accelerarea incasarilor(prin alegerea judicioasa a locului unde sa se faca plata si a bancii care s-o efectueze) si reducerea volumului fondurilor neutilizate(intreprinderea sa poata lua initiative diverse in orice moment).

Numerarul sau moneda efectiva se compune din bancnote si moneda metalica.Bancnotele sunt titluri de credit ale bancii centrale,garantate de aceasta in sensul ce se obliga sa restituie,la cerere,valoarea nominala.In fapt,nimeni nu recurge la restituire,bancnotele ramanand,pe toata perioada circulatiei lor,titluri de credit.

Numerarul sub forma bancnotelor si monedei metalice,este instrumentul cel mai vechi,avand urmatoarele caracteristici:

mijloc de plata nedeterminat,in sensul ca efectuarea platilor nu este conditionata de nimic

mijloc de plata general fiid valabil pentru toate platile si acceptat de membrii societatii

mijloc de plata cu efect imediat,in sensul ca stingerea datoriei are loc simultan cu inmanarea semnelor banesti

Intreprinderile evidentiaza incasarile si platile cu numerar in registrul de casa,pe baza de documente justificative.Compartimentul financiar-contabil efectueaza controlul periodic de casa,documentar si faptic.Platile nejustificate documentar nu se iau in considerare la stabilirea soldului de casa,provocand minus de casa,urmat de masuri de recuperare da la cei responsabili de nerespectarea disciplinei de casa.Incasarile nejustificate documentar provoaca plus de casa,care se inregistreaza.

In Romania,agentii economici pot face plati cu numerar pana la concurenta unui plafon zilnic de 10 milioane lei,peste aceasta suma fiind necesar ca incasarile si platile sa se efectueze prin cont.Exceptie fac unitatile economice din sectorul comercial sau prestari servicii,care lucreaza frecvent cu populatia si care pot face incasari cu numerar in orice cuantum.Ele nu pot pastra,insa,in casa decat sume in limitele unor plafoane atabilite de asemenea,prin reglementari legale.

2.4.2 Incasari si plati fara numerar(cecul,cambia,biletul la ordin,viramentul,cartile de credit,compensarea)

Cunoasterea mijloacelor de plata prezinta importanta pentru agentii economici care vor actiona in directia optimizarii trezoreriei(gestiunea fluxurilor monetare) de o maniera care sa reduca incertitudinea incasarilor,accelerarea incasarilor de la clienti si temporizarea in limite tolerabile a platilor catre furnizori.

Mijloacele de plata fara numerar utilizate de agentii economici trebuie sa raspunda cel mai bine unor criterii,precum rapiditatea si simplificarea operatiunilor,siguranta incasarilor si obtinerea de garantii satisfacatoare din partea platitorilor,operativitatea in circuitul bancar al documentelor.

Mijloace de plata:

traditionale:cecul,cambia,biletul la ordin,viramentul,compensarea,carti de credit

informatizate:compensarea informatizata,cambia,cecul,biletul la ordin cu banda magnetica

Cecul

Este un instrument de plata(dar si un titlu de credit)cuprinzand ordinul dat de tragator unei institutii financiare(tras)sa plateasca neconditionat o suma de bani,la vedere,beneficiarului.

Caracteristicile cecului sunt:acoperirea financiara si achitarea la vedere

Acoperirea financiara a cecului se face dintr-un depozit bancar sau dintr-un credit acordat de tras,tragatorului.Contractul de depozit sau de credit trebuie sa fie perfectat inainte de emiterea cecului si sa fie acoperitor pentru toate cecurile trase

Cecul este platibil la vedere,astfel:daca este emis si platibil in aceeasi localitate trebuie prezentat la plata in 8 zile;cecurile emise,dar platibile in alta localitate trebuie prezentate in termen de 25 de zile;cecurile emise in tari europene si platibile in Romania trebuie prezentate in 30 de zile de la emitere;cecurile emise in alte tari decat in Europa trebuie prezentate in 90 de zile;cecurile emise in Romania si platibile in alte tari vor trebui prezentate la banca in conformitate cu reglementarile tarilor respective.

Din punctul de vedere al beneficiarului,cecurile pot fi nominative sau la purtator.Cecurile nominative(girabil)se plateste unei anumite persoane cu clauza”la ordinul”sau fara aceasta clauza;daca n-are clauza cecul nu poate fi transmis prin gir.Cecul la purtator se plateste persoanei care-l prezinta bancii sau persoanei desemnate de beneficiarul initial.Transmiterea este foarte simpla de la un purtator la altul,fara nici o formalitate.

Cecurile pot fi de mai multe feluri:

cecul simplu(obisnuit),se utilizeaza pentru efectuari de viramente sau pentru eliberarea de numerar din banca.Cecul de virament poate fi insotit de clauze cum ar fi:”platibil in cont”sau”numai pentru virament”.Pentru a-si indeplini efectiv rolul de instrument de plata,cecul trebuie sa contina informatii tiparite de catre banca pe titlul insusi,precum si detalii pe care le inscrie tragatorul.

Cecul barat,este un cec obisnuit dar care este marcat prin doua linii paralele pe fata cecului,orizontale sau oblice,ceea ce inseamna ca beneficiarul va trebui sa recurga la serviciile unei banci pentru incasarea sumei inscrise pe cec,incasarea in numerar direct de la banca tragatorului nefiind posibila.

Cecul certificat.Banca la care are cont tragatorul confirma pe cec existenta depozitului pentru onorarea cecului,blocand suma necesara.Certificareapoate fi ceruta de tragator,ianaintea emiterii cecului sau de unul din posesorii ulteriori(beneficiari).Tragatorul nu mai poate retrage din cont suma destinata platii cecului inaintea termenului de prezentare.

Cecul de calatorie.Se emite,de regula,in sume fixe,de catre o banca,putand fi incasat de calator la o banca straina,pentru acoperirea cheltuielilor de calatorie.Cecul poate fi exprimat fie in moneda nationala,fie in moneda straina.Tragatorul poate conditiona plata acestuia de identitatea dintre semnatura persoanei care a primit cecul(posesorul) si semnatura persoanei care incaseaza respectivul cec la prezentare.Posesorul poate depune o prima semnatura pe cec in momentul in care il cumpara de la banca:a doua semnatura o depune in momentul incasarii,in prezenta functionarului bancar de la ghiseul bancii platitoare sau in momentul efectuarii unei plati,in prezenta beneficiarului.Acest tip de cec ofera un mijloc de plata usor si sigur.

Cecul circular,este un titlu emis de banca asupra subunitatilor sale sau asupra altor banci,urmand ca beneficiarul sa I se poata face plata la oricare dintre unitatile trecute in cec.

Cecul postal,este destinat sa faciliteze platile in localitatile unde nu exista filiale ale bancii asupra careia a fost tras cecul

Intre emitere si plata,cecul poate circula liber,ca instrument de plata si de credit,schimbandu-si beneficiarul prin gir sau andosare.

Circulatia cecurilor prin gir.Girul este operatiunea prin care posesorul(beneficiarul)numit girant transfera altei persoane numite giratar,toate drepturile ce decurg din titlul respectiv.Mentiunea de transfer prin gir se mai numeste si andosare.Girul poate fi de trei feluri:gir in plin,caracterizat prin faptul ca trebuie sa cuprinda semnatura girantului,data girarii si numele giratarului;gir in alb,cuprinde semnatura girantului pe verso;gir la purtator,este similar cu cel in alb,dar cuprinde formula”platiti purtatorului…….”.

Avalizarea cecurilor.Avalul-este o garantie personala prin care avalistul garanteaza obligatia asumata de tragator sau girant(transmitator in procesul circulatiei cecurilor)pentru toata suma sau pentru o parte a acesteia.O persoana obligata prin cec poate beneficia de mai multe avaluri fafa ca intre avalisti sa existe o intelegere.Fiecare dintre ei poate garanta pentru o anumita suma.

Protestarea cecurilor.Plata cecurilor se refuza de banca atunci cand nu are acoperire financiara,in caz de pierdere sau furt.Daca are acoperire partiala,cecul va fi platit numai pana la concurenta provizionului.

Plata cu cecuri lasa debitorului intreaga initiativa a platii:ziua depunerii cecului la banca,alegerea bancii unde se depune cecul,etc.Circuitul posibil al cecului:tragator-furnizor-banca furnizorului-operatiunea de compensare la banca furnizorului-banca debitorului-operatiunea de compensare la banca debitorului-efectuarea platii catre banca beneficiarului cecului.

Banca primitoare a cecului accepta cecul ca instrument de plata in favoarea unui beneficiar al carui cont il administreaza:crediteaza contul clientului sau cu valoarea cecului si se preocupa de incasarea lui de la banca asupra careia a fost tras cecul;banca platitoare recupereaza suma din contul clientului(prin debitare)si o transfera bancii primitoare.Ambele banci efectueaza operatiuni de control,urmarind corectitudinea completarii cecului de catre tragator,acoperirea financiara,semnatura si data emiterii,manifestand preocupare pentru protejarea intereselor platitorului.

Cambia

Denumitaă în limbaj financiar și trată, cambia este un titlu de credit și de plată susceptibil de a circula pe calea girului și care reprezintă ordinul dat de o persoană numită trăgător, către o altă persoană numită tras, de a plăti o sumă, la scadența și locul menționate în titlul însuși, unei a 3-a persoane numită beneficiar.

Spre deosebire de cec la cambie trasul este o persoană fizică, un agent economic care, având o datorie către trăgător este obligat de acesta să plătescă unui terț (beneficiar).

Cambia realizează următoarele patru funcții:

a.Garantarea vânzărilor pe credit. Furnizorul emite cambii la valoarea mărfurilor vândute pe numele clientului (tras), care urmează să plătească la scadență beneficiarului. Trasul obține avalizarea cambiei la banca sa comercială. La scadență, trăgătorul are certitudinea că în cazul neplății de către tras, cambia va fi onorată de către avalist. În acest context, cambia este un instrument de plată dar și de credit – vânzătorul neprimind imediat contravaloarea mărfurilor de la client.

b.Mobilizarea creditului. Beneficiarii cambiilor dacă nu vor sau nu pot aștepta scadența, le pot sconta, cu atat mai mult dacă acestea sunt acceptate de tras și avalizate de o bancă (pot transforma o creanță la termen în lichidități la vedere).

c.Realizarea plății prin scrisoare de credit comercială. Această funcție a cambiei apare în deosebi în relațiile comerciale internaționale. Dacă în contractul extern s-a convenit ca instrument de plată scrisoarea de credit, exportatorul, odată cu prezentarea documentului de plată la bancă, emite și o cambie pe numele băncii emitente a scrisorii de credit, care onorează cambia.

d.Consolidarea modalității de plată prin incasso-documentar. Documentele remise cumpărătorului extern spre plată, însoțite de o cambie trasă asupra sa de către exportator, capătă o garanție în plus că vor fi onorate întrucât nici unei firme comerciale nu-I convine să I se adreseze protest de neplată.

Acceptarea este mențiunea făcută pe cambie de către tras, prin care recunoaște plata către beneficiar, la scadență.

Avalul este o formă suplimentară de garantare, prin care o persoană numită avalist, garantează efectuarea plății pentru una din persoanele obligate prin cambie.

Plata cambiei se face la scadență (maxim doua zile lucrătoare dupa scadență), fie direct beneficiarului, fie prin compensare. După plată urmează confirmarea plății.

Biletul la ordin

Biletul la ordin este un titlu de credit și de plată, susceptibil de a circula pe calea girului, cuprinzând angajamentul unei persoane (emitent), să plătească o sumă determinată, la data și la locul indicate în titlul însuși, unei alte persoane numite beneficiar.

Biletul la ordin implică numai două persoane: emitentul și beneficiarul. De asenmenea biletul la ordin suprimă procedura de acceptare, întrucât este emis tocmai de cel care trebuie să plătească.

Beneficiarul unui bilet la ordin are posibilitatea să acționeze diferit, conform intereselor sale:

-prezintă biletul la ordin emitentului spre avizare dacă scadența este stabilită la un anumit termen de la vedere.

-Girează biletul la ordin în favoarea altei persoane (beneficiar)

-Scontează biletul la ordin, dacă nu are posibilitatea să aștepte pînă la scadență.

-Prezintă biletul la ordin emitentului, la scadență, spre încasare.

Viramentul

În forma sa ce+a mai obiușnuită, viramentul este ordinul dat de către un client băncii sale de a tranfera o sumă de bani din contul său în contul altui titular desemnat, în vederea stingerii unei obligații care decurge din contracte economice încheiate sau din lege. Instrumentul pe baza căruia se face decontarea este ordinul de plată, care poate fi emis pe suport hârtie sau pe suport magnetic.

Viramentul de credit. Plătitorul dă ordin băncii sale să plătească altui titular de cont. banca preia suma din contul ordonatorului și o tranferă în contul sau la banca beneficiarului. Este o decontare din inițiativa plătitorului și prin urmare , nu prezintă suficientă granție pentru beneficiar, întrucât plătitorul, la data plății, ar putea sa nu aibă disponibil în cont, să amâne plata sau chiar să refuze să o facă.

Viramentul de debit este o decontare în care inițiativa plății o are beneficiarul. Pe baza contractului economic și de plăți încheiat cu clientul, furnizorul depune la bancă o prelevare directă prin care solicită de a I se vira în cont o sumă de bani reprezentând contravaloarea livrărilor efectuate sau serviciilor prestate. Furnizorul depune și documentația necesară (factura) care atestă îndeplinirea obligațiilor contractuale ce i-au revenit.

Avizul de prelevare directă nu este un instrument de plată ci o solicitare a beneficiarului plății pentru efectuarea de către banca plătitorului a unui ordin de plată în favoarea sa și care trebuie să cuprindă informații suficiente. Banca plătitoare recepționează avizul de prelevare directă numai dacă este întocmit într-o formă și după o metodologie convenite cu plătitorul, altfel refuză executarea operațiunii.

Viramentul de debit prezintă mai multă siguranță pentru furnizor, în sensul că clientul nu mai poate refuza plata. Rămâne însă incertitudinea pentru furnizor sub aspecul capacității de plată a clientului în momentul decontării, în sensul că banca va efectua virarea numai dacă există disponibil în contul clientului.

Compensarea

Compensarea este un sistem de lichidare de creanțe, prin concentrarea datoriilor și obligațiilor unui debitor sau creditor, în urma căreia se obține soldul (debitor sau creditor). Compensarea are loc între bănci în situația în care clienții lor au conturi deschise la bănci diferite, urmărindu-se simplificarea tranferurilor bănești încrucișate, cu consecințe favorabile asupra economiei de timp și de cheltuieli ocazionate de decontări.

Fiecare din băncile participante la compesare inventariază relațiile de plăți reciproce cu fiecare bancă, apoi prin însumare și compensare, se stabilește soldul operațiunilor reciproce cu celelalte bănci.

Compensarea poate fi:

-bilaterală, atunci când la operațiune iau parte doua bănci

-multilaterală, atunci cand în operațiune se includ toate băncile cuprinse într-un sistem.

Cu cât compesarea are loc între un număr mai mare de bănci cu atat este mai eficientă (are un grad mai ridicat de compesare), ceea ce asigură operativitate în derularea plăților în economie.

Operaținea de compensare se realizează prin intermediul camerei de compensare unde se întâlnesc zilnic reprezentanții băncilor spre a schimba reciproc creanțe. Fiecare bancă solicită plata creanțelor unui singur debitor (camera de compensare), după cum fiecare bancă datorează sume unui singur creditor (aceeași cameră). Plata soldului dintre bănci creează condiții pentru finalizarea decontărilor dintre titularii de conturi, băncile care le administrează conturile înscriindu-le sumele corespunzătoare în debit sau în credit, după caz.

Decontarea în timp real este, practic, o decontare antecompensare, in sensul că transferurile în conturile clienților se fac de fiecare bancă cu foarte mare rapiditate, urmând ulterior să se facă reglarea și compensarea interbancară. Asemenea decontări “în timp util” au loc mai ales în cazul sumelor importante, realizându-se o accelerare a circuitelor de plăți, aspect de mare interes pentru creditori.

Instrumentele de plată ca suport a compensării sunt: cecul, cambia, biletul de ordin, viramentul din ordinul clientului, avizul de prelevare.

Sistemul compensărilor răspunde, în principal, cerinței de rapiditate a schimburilor, dar întreprinderile pot încasa direct efectele lor comerciale, fără a trece prin circuitul de compensare, atunci cand se consideră că această soluție le oferă mai mare rapiditate.

Cărțile de credit (cardurile)

Cărțile de credit, numite și cărți de plată sau mai scurt carduri sunt instrumente de plată fără numerar, bazate pe un sistem electronic, prin care un posesor autorizat poate achita contravaloarea mărfurilor sau serviciilor unor furnizori sau prestatori abilitați. Emiterea și utilizarea cardurilor este așezată pe baze contractuale la care participă trei parți: emitentul cărților de credit (banca, întreprinderi mari, instituții); posesorul sau utilizatorul cărților de credit (persoane private); unități care furnizează mărfuri și servicii (societăți comerciale pe acțiuni sau întreprinderi unipersonale) care acceptă la plată asemenea intrumente.

Cardurile sunt instrumente de plată avantajoase, asigurând o mare operativitate (rapiditate) plăților, economie de timp și de cheltuieli cu transportul și numărarea banilor precum și o mare securitate a depozitelor si operatiunilor.

2.4.3 Capacitatea de plată a agentilor economici

Capacitatea de plată exprimă posibilitățile unităților economice de a face față plăților scadente față de furnizori, personalul angajat, bănci, bugetul statului, bugetul asigurărilor sociale, etc. Capacitatea de plată se referă la raportul dintre o anumită parte a activelor și obligatiile de plată scadente. Prin urmare, capacitatea de plată nu vizează nici toate activele, nici toate pasivele întreprinderii, ci numai activele lichide și pasivele exigibile.

Capacitatea de plată este, practic, o formă specifică a echilibrului valoric în cadrul autogestiunii economico-financiare. Ea exprimă o stare de proporționalitatate între procesele materiale și cele bănești și presupune concordanța dintre mijloacele bănești libere pentru cumpărări de mărfuri și servicii, pe de o parte,și obligațiile de plată rezultate din achiziții de mărfuri, servicii etc, pe de altă parte.

În accepțiunea generală capacitatea de plată este o stare de concordanță
(echilibru) între cererea și oferta emanate de la întreprindere. Din punct de
vedere static capacitatea de plată este dată de echilibrul dintre mijloacele de plată
disponibile la un moment dat și obligațiile de plată exigibile la aceeași dată; sub
aspect dinamic, capacitatea de plată este dată de echilibrul dintre fluxurile
monetare pozitive și negative, adică dintre încasări și plăți. '

Capacitatea de plată este un rezultat al unei activități bune desfășurate de
întreprindere pe linia aprovizionărilor raționale cu mărfuri, materii prime etc., pe
linia producției și desfacerii, angajării unui personal calificat, a încasării creanțelor
și evitării imobilizărilor. Capacitatea de plată este corespunzătoare atunci când
disponibilitățile bănești proprii și împrumutate acoperă plățile exigibile. Ea se
obține pe baza corelării termenelor de plată cu termenele de realizare a mărfurilor
de încasare a debitorilor și altor creanțe.

Capacitatea de plată este, în final, expresia vitalității unei firme, expresia cea mai semnificativă cea mai vizibilă. Fiecare unitate economică trebuie sa-și dimensioneze pretențiile, la resursele bănești, materiale și umane de care dispun adică în funcție de posibilitatea asigurării echivalentului bănesc pentru stingerea obligațiilor față de terți. În economia de piață cine nu plătește nu trăiește. Falimentul reprezintă un act de igienă economică; el elimină din competiție pe cei neeficienți, neviabili, neutili, neabilitați, răsfrângându-se favorabil asupra celorlalți agenți economici, în sensul micșorării riscului pentru aceștia.

Falimentul este expresia incapacității și imposturii celor ce-și arogă calitatea de agent economic. Piața elimină pe cei inapți, consolidând, astfel, relațiile economice dintre cei apți.

În vederea menținerii capacității de plată unitățile economice trebuie să procedeze la angajarea de comenzi de mărfurii sau servicii numai pe măsura posibilităților de plată de care dispun. Pentru evitarea efectelor unor conjuncturi nefavorabile este necesară menținerea lichidă sau ușor lichidă a unei părți a activelor, în funcție de pretențiile posibile ale furnizorilor, creditorilor etc.

Concomitent, asigurarea unor resurse atrase care să acopere, pe cât posibil, livrările proprii neîncasate (soldul contului clienților ≤ cu soldul contului furnizori) nu poate fi decât benefică. Un rol însemnat pe linia unei capacități de plată permanente îl are corelarea termenelor de plată cu cele de încasare, care să conducă la o trezorerie pozitivă.

În ultimă instanță însă, factorul cel mai important pentru menținerea capacității de plată îl constituie dezvoltarea unei activități eficiente, urmărirea și realizarea unei rate a rentabilității superioare ratei dobânzii de pe piața financiară, dobândirea unor piețe de aprovizionare convenabile și a unor debușee de desfacere constante, practicarea unor prețuri competitive, preocuparea pentru modernizarea procesului economic și de introducere a unor produse noi, preocuparea pentru creșterea economică.

Între capacitatea de plată și echilibrul financiar al unităților economice există o strânsă legătură.Echilibrul financiar, exprimat prin bugetul de venituri și cheltuieli, constituie o premisă a capacității de plată, dar nu implică automat capacitatea de plată întrucât aceasta din urmă poate fi influențată de unii factori specifici, precum regimul plăților, gradul de acumulare pentru autofinanțare, instabilitatea prețurilor și a puterii de cumpărare a monedei.

În sens invers, capacitatea de plată este o componentă a echilibrului financiar, întrucât capacitatea de plată presupune existența mijloacelor bănești necesare pentru desfășurarea fluxurilor financiare pozitive și negative prevăzute în balanța de venituri și cheltuieli, care concură la starea de echilibru.

Lichiditatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderilor de a transforma în bani activele de care dispun, respectiv posibilitatea de a mobiliza activele prin transformarea lor în bani, în scopul asigurării unui circuit normal al fondurilor și realizarea unei activități eficiente.

Lichiditatea este o caracteristică a activelor nemonetare de a se transforma în bani, prin vânzare. Ea are un caracter mai general și privește mărimea și structura activelor mobilizabile, mai greu sau mai ușor.

Într-o abordare de ansamblu lichiditatea financiară poate fi comensurată indirect, prin unii indicatori, cum ar fi: mărimea pieței – direct proporțional, în sensul că o piață mare are o influența favorabilă asupra lichidității; termenul de mobilizare – invers proporțional, întrucât cu cât termenul este mai lung, lichiditatea este mai mică; modul în care circulă activele – prin vânzare/cumpărare, prin gir, prin cesiune etc.

Din acest punct de vedere putem întâlni trei grade de lichiditate financiara:

=> lichiditatea primară sau perfectă, formată din active sub forma mijloacelor bănești în cont, în casă, plafoane de credit disponibile;

=> lichiditatea secundară, formată din stocuri de mărfuri vandabile, produse cu desfacere asigurată, creanțe ușor mobilizabile;

=> lichiditatea terțiară, constituită pe seama producției neterminate a stocurilor peste necesar ce pot fi valorificate, creanțe cu scadente îndepărtate, stocuri de mărfuri greu vandabile, mărfuri refuzate de clieți ca urmare a calității necorespunzătoare etc. Mijloacele fixe n-au nici un grad de lichiditate, ele nefiind destinate vânzării.

În principiu, lichiditatea financiară este cu atât mai bună cu cât lichiditatea primară este mai bună, însă nu totdeauna lichiditatea primară foarte mare prezintă un avantaj pentru întreprindere. Întreprinderea n-are interesul să mențină toate activele sale sub forma banilor în casă sau în cont, întrucât această situație nu-i poate aduce o rentabilitate corespunzătoare. Dimpotrivă, important este ca cea mai mare parte a activelor să aibă lichiditate secundară, respectiv mărfuri și produse ce pot fi vândute, pentru ca prin preț să obțină beneficul optim.

Un grad de lichiditate medie poate fi exprimat sub forma raportului lichiditățile primare și total active bănești (capital bănesc) din întreprindea Raportul poate căpăta valori care să oscileze între zero și unu: are valoarea zero când toate activele sunt capital bănesc și valoare unu, când toate activele sunt bani lichizi.

Testarea gradului de lichiditate financiară a unui agent economic se efectuează, în principal, de către bănci atunci când se decide asupra creditelor ce pot fi acordate acestuia.

Analiza stării de lichiditate a unui agent economic se poate efectua prin studiul detaliat al unor indicatori care marchează gradul de lichiditate a activelor sau gradul de exigibilitate a datoriilor din pasiv.

Utilizarea coeficienților (ratelor) în analiza financiară, urmărește constatarea situației financiare la un moment dat, permițând apoi concluzii asupra evoluției lor în dinamică sau spațial (între întreprinderi).

Coeficienți de lichiditate financiară:

– de structură – fondul de rulment

– coeficienți de lichiditate pe termen scurt;

– coeficienți de îndatorare;

– de gestiune – viteza de rotație în zile;

– viteza de rotație în număr de circuite.

Se apreciază că o lichiditate patrimonială este bună atunci când valoarea indicatorului este mai mare sau cel puțin egală cu 100%, în timp ce o lichiditate sub 100% se consideră a fi necorespunzătoare.

Lichiditatea financiară este un indicator ce caracterizează calitatea activității economico-financiare și menținerea echilibrului financiar. Gradul de lichiditate scade când mijloacele bănești sunt avansate în elemente de active circulante cu o rotație încetinită sau întreruptă (mărfuri greu vandabile, clienți neîncasați la timp,etc.) Lichiditatea corespunzătoare reflectă, deci, un mod de gestionare corespunzător al fondurilor bănești și materiale de care dispune agentul economic.:

Lichiditatea financiară influențează echilibrul financiar. Orice depreciere a lichidității față de prevederi influențează asupra echilibrului dintre nevoi și resurse. De aici, necesitatea de a acționa permanent pe linia menținerii unui nivel optim al lichidității, ceea ce este realizabil, asigurând permanent o structură corespunzătoare a activelor, care să nu ridice probleme la vânzarea lor într-un termen cât mai scurt.

Capacitatea de plată nu poate fi confundată cu lichiditatea financiară, în termenii în care au fost definiți, în prezentarea anterioară, rezulta cu claritate că lichiditatea financiară constituie un factor determinant pentru asigurarea și menținerea capacității de plată. Pe seama lichidităților se obține cea mai mare parte a mijloacelor bănești necesare efectuării plăților.

Capacitatea de plată nu poate exista fără mijloace bănești lichide cu care să fie achitați furnizorii sau creditorii. O lichiditate precară influențează negativ capacitatea de plată în sensul că unitățile economice nu mai pot obține mijloace bănești prin valorificarea activelor nemonetare, în cuantumul necesar pentru efectuarea plăților.

Lipsa lichidității financiare se manifestă prin plăți restante, nerambursarea la timp a creditelor, neachitarea obligațiilor față de bugetul statului etc.

Prin solvabilitate se înțelege capacitatea unei întreprinderi de a-și achita toate obligațiile asumate față de terți, atât cele cu scadențe apropiate, cât și cele cu scadențe îndepărtate.

O întreprindere este solvabilă când suma activelor sale investite în mijloace fixe și active circulante este mai mare sau cel puțin egală cu totalul pasivelor exigibile. Sub acest aspect, o întreprindere poate fi solvabilă chiar dacă, la un moment dat, nu are capacitate de plată și nu dispune de lichiditate financiară. Lipsa capacității de plată și a lichidității financiare pot fi temporare dacă unitatea economică este solvabilă.

Starea de solvabilitate se asigură numai prin realizarea unei activități eficiente. Pierderile din patrimoniu, ca urmare a unei activități ineficiente, aduc după sine, mai curând sau mai târziu, starea de insolvabilitate ca termen limită de funcționare a unei întreprinderi.

La nivelul agenților economici solvabilitatea patrimonială se poate determina prin raportul:

(Capital propriu / Total pasiv) x 100,

fiind apreciată pozitiv când indicatorul se apropie de 100%, limita minimă fiind 50%.

Bonitatea este o caracteristică mai cuprinzătoare, întrucât presupune existența simultană atât a capacității de plată, cât și a lichidității financiare și a solvabilității. Bonitatea unei firme se apreciază pe baza datelor din evidența contabilă, dar și a indicatorilor care exprimă calitatea activității și comportamentului general comercial al firmei respective.

Bonitatea presupune rentabilitate, receptivitate, promptitudine și solicitudine în îndeplinirea oricăror obligații asumate față de terți, nu numai a celor bănești.

O întreprindere cu bonitate cunoscută și recunoscută poate constitui un partener de afaceri serios, în care se poate avea încredere

2.5 Gestiunea clienților

2.5.1 Conținutul gestiunii cliențiilor, componente

Clienții reprezintă creanțe ale întreprinderii rezultate din livrarea de bunuri și/sau prestarea de servicii și care au o anumită scadență de încasare. În funcție de scadență clienții pot fi:

cu încasare imediată (cu plata la vedere) în numerar (cash) sau după un număr normal de zile de decontare a facturilor (3-5 zile).

cu încasare la termen (cu plata la termen) după o perioadă de timp convenită între agenții economici. Termenele de 30, 60 și 90 de zile sunt cele mai uzuale dar pot fi convenite și perioade mai mari de timp, chiar peste un an.

În funcție de respectarea sau nu a termenelor de plată cu titlu de excepție, pot să apară și clienți cu întârzieri la plata facturilor sau clienți insolvabili care nu pot fi încasați.

Gestiunea clienților reprezintă ansamblul metodelor și instrumentelor de utilizare cât mai eficientă a capitalurilor imobilizate în credite comerciale. Creditele comerciale au o accepțiune mai largă decât cea a clinților și cuprind:

credite vânzători reprezentând vânzările de mărfuri pe credit. Întreprinderea apare în două ipostaze și anume cea de împrumutat prin creditele furnizori pentru echipamente materiale etc. și cea de împrumutător prin creditele – clienți pentru produsele livrate sau lucrările executate beneficiarilor săi.

Creditele cumpărător, reprezentând plățile în avans. Și în acest caz întreprinderea poate fi atât beneficiară a avansurilor plătite de către clientții săi pentru fabricarea produselor, cât și plătitoare de avansuri către furnizotii săi de echipamente sau materiale. Creditele cumpărător apar ca o prefinanțare de către beneficiar a fabricației produselor pe care aceștia intenționează să le procure. Acestea sunt utilizate în procesele de exploatare cu ciclu lung de fabricație (construcții, agricultură).

Volumul creditelor comerciale este impresionant, depășind în multe cazuri pe cele ale creditelor bancare această extindere a creditului comercial face obiectul unor dispute și critici ale consecințelor pe care le propagă în economia de piață: anihilarea efectelor unei politici unitare de credit promovată de banca națională si denaturarea concurenței.

Dintre toate formele creditului comercial, creditele-clienți și avansurile către furnizori reprezintă o alocare de capitaluri ale intreărinderii și exprimă pentru gestiunea viitoare o nevoie de finanțare. În ceea ce privește creditele-furnizori și avansurile primite de la clienți acestea reprezintă o sursă de finanțare de către terți a ciclului de exploatare a întreprinderii.

Obiectivele gestiunii clienților pot viza:

fie reducerea capitalurilor alocate în soldul clienților, dar cu cât este mai strânsă finanțarea acestor active circulante cu atât clienții vor fi mai nemulțumiți și vor determina reducerea cifrei vânzărilor întreprinderii.

fie prelungirea duratei de acordare a creditelor-clienți, ceea ce este de natură să stimuleze clienții iar aceștia să determine creșterea cifrei de afaceri. Însă prelungirea uratei de încasare a clienților antrenează costuri ridicate cu creșterea alocării de capitaluri în soldul clienților și riscul de insolvabilitate a clienților.

Chiar și din formularea acestor obiective contradictorii se relevă complexitatea gestiunii clienților care necesită tot mai mult automatizarea unui serviciu (compartiment) strict specializat pentru clienți sau contractarea serviciilor unei firme specializate de afacturare (de factoring). Firma de afacturare cumpără facturile întreprinderilor la valoarea lor, mai puțin comisionul de afacturare, și se ocupă de gestiunea lor până la încasare. Întreprinderea poate fi interesată în astfel de servicii întrucât realizează încasarea imediată a unei creanțe la termen, este scutită de gestiunea clienților și de riscurile acesteia și își păstrează clienții prin facilitățile de decontare pe care le acordă.

Creditele-clienți reprezintă o adevărată investiție de capital a întreprinderii care poate aduce acesteia o anumită rentabilitate. Pornind de la această caracteristică se evidențiază relativ usor componentele gestiunii clienților :

investiția de capital pentru constituirea soldului de credite-clienți

rentabilitatea aferentă vânzărilor suplimentare obținută prin creșterea duratei clienților

costul marginal al creșteri investiției de capital în creditele-clienți

riscurile de insolvabilitate ale clienților

profitul marginal net.

1.Creditul acordat unui singur client ne apare ca o alocare de capitaluri pe termen scurt (de la livrare până la încasare). Creditele acordate tuturor clienților ne apar însă ca o alocare permanentă de capitaluri ale întreprinderii, reprezentând o investiție care trebuie să fie finanțată continuu. Mărimea acestei invetiții este determinată de cifra de afaceri și de durata medie a creditelor-clienților (rata cinetică a clienților), după relația :

Credite-clienți = Cifra de afaceri x Durata de acordare a creditului-clienți / 360

În corelația directă cifra de afaceri-soldul clienților, se manifestă intens și relația inversă de influențare a cifrei de afaceri de către durata creditelor pentru clienți. Astfel, o durata a creditelor-clienti mai mare determină o creștere a volumului vânzărilor atât către clienți actuali cât și către alți clienți interesați în prelungirea teremenului de plată.

2.Creșterea cererii de produse pe piață prin prelungirea duratei creditelor-clienți va degaja o rentabilitate aferentă vânzărilor suplimentare care poate motiva suficient de bine o astfel de politică în gestiunea clienților. Evaluarea acestei rentabilități este mai dificil de făcut asupra întregii gestiuni a clienților. De aceea se măsoară rentabilitatea marginală a unei modificări a duratei creditelor-clienți. Pe unitatea de produs vândut suplimentar se consideră rentabilitate efectivă mărimea marjei asupra costurilor variabile (cheltuielile fixe și beneficiul). Costurile fixe rămân constante la variațiile cifrei de afaceri. Ele sunt absorbite de vânzările inițiale, iar cele aferente vânzărilor suplimentare (prin prelungirea duratei clienților) se regăsesc ca elemente de rentabilitate alături de beneficiul corespunzător acestor vânzări. Se presupune că creșterea cifrei de afaceri prin prelungirea duratei clienților nu antrenează modificări de structură a producției. Într-o evaluare mai strânsă a rentabilirății se poate carta numai pe beneficiile nete ale vânzărilor suplimentare.

3.Rentabilității marginale a vânzărilor suplimentare i se contrapune un cost marginal al creșterii investiției de capital în credite-clienți, prin prelungirea duratei acesteia. Măsurarea acestui cost poate fi făcută în funcție de sursa de finanțare a acestei investiții:

-din surse împrumutate la nivelul costului de procurare (din afară) a capitalurilor

-din surse proprii (excedent de trezorerie) la nivelul costului de oportunitate, de renumereare a sumelor imobilizate în soldul clienților. Acest cont de oportunități se stabilește la nivelul ratei de rentabilitate medie pe economie ce s-ar fi obținut din investirea în diferite activități economice dacă investiția de capital nu s-ar fi făcut în creșterea soldului clienților.

4.Prelungirea duratei de încasare a clienților este însoțită în mod inevitabil și de creșterea riscurilor de insolvabilitate a clienților. Într-o economie concurențială, în plin proces de concentrare, numărul falimentelor este ridicat și riscul de insolvabilitate este mai mare pe o perioadă de timp mai mare.

5.Profitul marginal net este principala componentă a gestiunii clienților care orientează politica financiară a întreprinderii în privința prelungirii duratei clienților. Profitul marginal net se determină ca diferență între rentabilitatea vânzărilor suplimentare, pe de o parte, și costul creșterii creditelor-clienți și riscul insolvabilității clienților, pe de altă parte.

De asemenea, în determinarea profitului marginal net trebuie să se țină cont și de celelalte cheltuieli ocazionate de prelungirea duratei clienților: service-clienți, cheltuieli administrative cu verificarea conturilor clienților, salarizare suplimentară pentru extinderea gestiunii clienților, etc.

Decizia în politica creditelor-clienți depinde de natura acestui profit marginal net: daca este pozitiv se va hotărî prelungirea duratei creditului-clienți; dacă este negativ se va căuta o altă modalitate de cointeresare a clienților (eventual un rabat asupra vânzărilor) dacă aceștia acceptă să se reducă durata de plată a facturilor.

2.5.2 Alegerea, urmărirea și controlul clienților

Atragerea de noi clienți precum și păstrarea celor actuali necesită un proces continuu de informare, analiză și evaluare a situației lor economico- financiare și a poziției concurențiale a acestora.

Cea mai mare parte (circa 70%) a informațiilor privind clienții se obține prin intermediul băncilor ale căror servicii de specialitate pot oferii clasificări de ordin general, nu și date precise sau cifre pentru a nu afecta secretul profesional. Aceste clase de întreprinderi se referă de exemplu la: clienți cu scadențe dificile, clienți cu plăți neregulate, clienți cu proteste pentru neplata cambiilor, clienți cu incapacitate de plată.

O altă sursă de informații pertinente privind clienții o reprezintă registrele întocmite de organisme specializate și care privesc anumite caracteristici ale întreprinderilor:

– registrul comercial

– registrul de protestări la plata cambiilor

– registrul de amanetare a fondurilor comerciale

– registrul ipotecilor și cadastrul

– registrul întârzierilor la plata impozitelor de stat, a CAS-ului, etc.

Pe baza acestor informații se calculează o gamă de indicatori semnificativi pentru analiza situației clientului: solvabilitatea, fidelitatea, marimea întreprinderii, calitatea echipei de conducere, forma juridică, etc.

Mai mult decât această analiză teoria și practica financiară accidentală au elaborat metode de estimare a probabilității ajungerii unui client în stare de faliment. Se ia iîn calcul un set de indicatori de eficiență dintre cei mai semnificativi și se cercetează o funcție matematică prin care să se surprindă cel mai bine corelația acetor indicatori cu starea de faliment a întreprinderii.

Spre exemplu, modelul elaborat de Joël Conan și Michel Holder pe un eșantion de 200 de întreprinderi industriale franceze are funcția următoare:

Z = – 0.16R1 – 0.22R2 + 0.87R3 + 0.10R4 – 0.24R5

În care:

Z = scorul, metoda fiind numită și a scorurilor

R1 = raportul dintre activul circulant (fără stocuri) și activul total

R2 = raportul dintre capitalurile permanente și pasivul total

R3 = raportul dintre cheltuielile financiare și cifra de afaceri

R4 = raportul dintre cheltuielile de personal și valoarea adăugată

R5 = raportul dintre excedentul brut de exploatare și datoriile totale

Pe baza acestui model s-a stabilit că un scor egal cu 0.210 este egal cu o probabilitate a riscului de faliment de 100%, un scor de -0.068 semnifică o probabilitate de falimet de 50%, iar scorul de -0.164 o probabilitate de 10%. Pragul limită admis pentru scorul unui client este deci de -0.068, altfel riscul de faliment are o probabilitate de apariție mai mare de 50% ceea ce conduce la un risc de neplată considerabil pentru întreprindere.

Alte modele, cum ar fi cel al Băncii Franței, sunt mai detaliate (opt indicatori de eficiență) pentru a evalua și mai bine riscul de faliment.

Metoda scorurilor este un mijloc important de prevedere și precauție în selecția clienților. Reprezentând o analiză din exteriorul întreprinderii această metodă ar trebuii să fie însoțită și de alte informații calitative mai discrete cum ar fi scăderea competitivității, a productivității, investiții nerentabile, etc.

Urmărirea și controlul clienților deși determină o activitate laborioasă, sunt indispensabile unei gestiuni sănătoase a clienților. Acestea pot fi instrumente cu tehnică de calcul adecvată pentru evidențierea excepțiilor de la conduita clienților acceptabilă pentru gestiunea întreprinderii. Ca și în cazul gestiunii stocurilor, se poate utiliza metoda ABC de urmărire a clienților după care aceștia se clasifică în:

grupa A, clienți foarte importanți, reprezentând circa 60% din soldul total al clienților și circa 10% din numărul lor

grupa B, clienți importanți, reprezentând circa 30% din soldul total al clienților și tot 30% din numărul lor

grupa C, clienți de mică importanță, reprezentând circa 10% din soldul total al clienților și 60% din numărul lor.

În conformitate cu această repartiție, se impune o nuanțare a politicilor de gestiune aclienților: spre exemplu, o supraveghere atentă și permanentă a celor din grupa A, o supraveghere strânsă a celor din grupa B și o supraveghere lejeră, prin sondaj, a celor din grupa C. Pentru controlul clienților din grupa A și B se pot stabilii plafoane ale soldului creanțelor a căror depășire să declanșeze imediat acțiuni ferme de restabilire a situației de echilibru.

Metoda ABC este folosită îndeosebi în cadrul preocupărilor de determinare a mărimii optime a stocurilor. De asemenea permite o urmărire detailată a stocurilor din grupele A, B și o determinare a mărimii matematice optime a acestora, astfel ca necesarul de capitaluri pentru formarea și păstrarea lor să fie minim. Fundamentează o strategie eficientă de gestiune a stocurilor, care împarte stocurile de active circulante în trei grupe:

grupa A („puține dar valoroase”): articole de active circulante de valoare mare pe unitatea de măsură, dar cu pondere mică în numărul total de articole

grupa B: articole de active circulante de valoare medie și cu pondere medie în numărul total de articole

grupa C („multe dar mărunte”): articole de valoare mai mică pe unitatea de măsură dar cu pondere ridicată în numărul total de articole.

O altă posibilitate de control o constituie controlul duratei medii de încasare a unui client. Aceasta se determină după relația ratei cinetice a clienților:

Durata medie de încasare a clientului „X” = Soldul mediu al clentului „X” x 360/cifra

de afaceri realizată de clientul „X”

Rezultatele obținute se compară cu durata generală de încasare a clienților iar depășirile peste anumite limite rezonabile trebuie să declanșeze aceleași acțiuni operative de corectare a abaterilor.

2.6 Gestiunea portofoliului

2.6.1 Principii, modalități de gestionare

Portofoliul reprezintă un ansamblu de valori mobiliare de care dispune un agent economic, format din acțiuni, obligațiuni sau alte titluri, achiziționate de la emitenți sau de pe piața secundară, în vederea obținerii unor rentabilități viitoare. Plasarea capitalului în titluri de valori mobiliare reprezintă o investiție financiară, contravaloarea acestora regăsindu-se în activul bilanțului la capitolul „imobilizări financiare” și prin urmare, ca la orice investire, se urmărește o renumerare optimă a capitalului sub forma dividendelor, cupoanelor, dobânzilor, dar și câștig în capital, în eventualitatea cursului lor la bursă. Renumerațiile asteptate de titularii de portofolii nu vin, de regulă, de la sine. Dimpotrivă, este necesar ca titularii să aibă o atitudine activă, să supravegheze în permanență evoluția pieței, situația economico financiară a emitenșilor, să-și amelioreze structura titlurilor din portofoliu în vederea diversificării rscurilor, să ia decizii prompte de vănzare sau cumpărare în conformitate cu evoluția cursului titlurilor pe piața secundară.

Gestiunea portofoliului, are în vedere, în primul rănd, alegerea unei structuri eficiente a titlurilor, adică pentru același grad de risc să ofere o rată a randamentului mai ridicată sau invers, pentru același randament să prezinte un grad mai redus de risc. De asemenea, gestiunea portofoliului presupune compararea și selectarea titlurilor deținute în funcție de randamentul și riscul lor, în condițiile anticipării pe cât posibil a mersului pieței financiare.

Gestionarea portofoliului, cumpărarea, păstrarea sau vânzarea de titluri se realizează respectând anumite principii:

gestionare corectă urmărește, în primul rând, securitatea capitalului: asta presupune că investitorul caută nu numai conservarea sumei (capitalului) ci mai ales puterea de cumpărare a acestuia

gestionarea urmărește o rentabilitate ridicată în condițiile păstrării unei lichidități corespunzătoare. Pornind de la relația existentă între gradul de lichiditate și gradul de rentabilitate (raport invers proporțional), investitorul trebuie să asigure o astfel de structură a portofoliului care să-i satisfacă cu precădere fie cerințele de lichiditate, fie de rentabilitate, după caz.

pentru o gestionare corectă a portofoliului, nu se poate face abstracție de incidența fiscală care vine să corecteze randamentul diferitelor titluri mobiliare. Fiscalitatea are, de regulă, o influență mare în decizia de plasament. Este normal ca investitorii să prefere anumite titluri cu o fiscalitate mai scăzută, cum ar fi acțiunile cu dividente în acțiuni sau pentru care s evarsă un divident mai scăzut, cea mai mare parte a beneficiilor fiind reinvestită.

Deținătorii de portofolii pot fi: investitorii individuali, persoane fizice sau juridice caracterizate, de regulă, prin resurse financiare reduse și inzestrate cu o putere de reacție la piață redusă; societăți de valori mobiliare, care pot investii în nume propriu pentru speculații bursiere pe termen scurt și care se caracterizează prin lichidități medii, dar pot avea reacții prompte în raport cu evoluția pieței de capital; investitori instituționali, care au ca obiect al activității tocmai investirea în valori mobiliare și care dispun de resurse financiare considerabile, au o viteză de reacție mare la cerințele pieței, fiind conduse de specialiști în materie (societăți de investiții financiare, societăți de asigurare, bănci, etc.).

Există diverse modalități de gestionare a portofoliului; gestionare individuală, gestionare colectivă, gestionare prin participarea la un club de gestiune.

Gestionarea individuală se realizează în cazul în care investitorii însuși își gestionează propriile portofolii, ceea ce presupune o anumită disponibilitate de timp pentru a putea urmării regulat evoluția cursurilor bursiere, în vederea adoptării deciziilor de cumparare sau de vânzare.

Gestionarea colectivă are loc când deținătorii de titluri sau lichidități le plasează la o societate comună, care se îngrijeste de a realiza cele mai rentabile și sigure plasamente și operațiuni active financiare, în condițiile date ale pieței și în avantajul egal al tuturor participanților.

Mandatul de gestiune presupune încredințarea portofoliului unei terțe persoane, specializată în operațiuni bancare, în vederea gestionării. Mandatar poate fi o societate de bzrsă, o instituție de credit, o casă de economii sau chiar o persoană fizică abilitată. Încredințarea portofoliului spre gestionare se face prin convenție scrisă.

Participarea la un club de gestiune constituie o altă posibilitate de a exploata un portofoliu de titluri financiare. Cluburile de acest fel reunesc persoane, adesea prieteni, care vor să opereze plasamente prin intermediul bursei. În mod obișnuit cluburile întrunesc un număr pînă la 20 de persoane care-și aleg o conducere operativă, pentru operațiuni zilnice, urmând ca lunar să se întrunească clubul pentru ratificări și decizii. Astfel de cluburi au personalitate juridică și beneficiază de înlesniri fiscale asupra câștigurilor realizate din plasamente bursiere.

2.6.2 Gestionarea portofoliului de acțiuni și obligațiuni

Gestionarea portofoliului de acțiuni, urmărește, în principal, stabilitatea și micșorarea riscului din plasamente în acțiuni, în funcție de care agentul economic decide asupra categoriilor de titluri pe care dorește să le dețină, duratei plasamentelor și sectoarelor în care dorește să investească. Rentabilitatea unui portofoliu de acțiuni este determinată ca o medie ponderată a ratelor de randament așteptate de la titlurile care compun portofoliul.

Riscul unui portofoliu de acțiuni decurge din faptul că investitorul nu este asigurat că va obține o anumită rată de randament, întrucât aceasta depinde de activitatea economică și eficiența societății emitente de acțiuni, de beneficiul pe care îl realizeaază și de decizia de a vărsă dividende sau a reinvesti. Cu cât riscul unui portofoliu este mai ridicat, cu atât mai mare trebuie să fie rentabilitatea, altfel investitorul nu ar fi dispus să accepte riscul, ci s-ar orienta către plasamente în alte sectoare.

Riscul unui portofoliu de acțiuni se manifestă prin amplitudinea fluctuațiilor portofoliului; când fluctuațiile sunt mai mari se spune că este un portofoliu riscant. Pentru demiterae riscului se recurge la deiversificarea portofoliului, la alcătuirea unui portofoliu din acțiuni cu diverse grade de risc sau de acțiuni aparținând diveselor sectoare de activitate. Se consideră, însă că riscul scade pe măsura diversificării titlurilor dintr-un portofoliu.

Cursul unei acțiuni, se măsoară în funcție de numărul de ani de profit. Întreprinderile în dezvoltare lasă bune speranțe pentru o creștere importantă a beneficiului. Cursul depinde însă și de aprecierile personalșe ale deținătorilor de economii; factorul psihologic poate juca un rol decisiv. De aceea variația cursului este frecventă și poate avea mari amplitudini.

Deținătorii de lichidități (investitorii potențiali) vor cumpăra acțiuni când vor considera că sunt subestimate pentru a le revinde cu beneficii când va crește cursul, adică atunci când vor avea o valoare de piață mai mare.

Pentru a putea decide asupra valorii unei acțiuni, investitorul trebuie să dispună de informații diverse, începând cu cele generale, referitoare la politica economică, monetară, și fiscală a statului, evoluția ratei dobâmzii pe piața financiară, condițiile de inflație și până la informațiile specifice societății emitente de acțiuni (caracteristici ale emisiunii de acțiuni, situația economico-financiară a emitentului) și informațiile bursiere prezentate în buletinele cursurilor pentru acțiuni cotate.

Evaluarea acțiunilor în vederea luării deciziei de cumpărare sau de vânzare la bursă se realizează de către investitorii potențiali pornind de la analiza situației economico-financiare a emitentului, exprimă în cel puțin două bilanțuri, apelând și la alte criterii de evaluare, cum ar fi termenul de recuperare, rata randamentului, valoarea totală a activelor emitentului.

Studiul datelor contabile din bilanțurile publicate de emitenții de acțiuni permite potențialilor cumpărători să calculeze diverși indicatori care să reflecte posibilitățile de creștere al societății respective: rata rentabilității comerciale (beneficiu/cifra de afaceri), rata rentabilității financiare (beneficiu/capital propriu), gradul de îndatorare (datorii/total pasiv), riscul pe termen scurt (datorii pe termen scurt/active cierculante), termenul de recuperare a capitalului ce se investește în acțiuni, valoarea activelor societății emitente, care reprezintă o garanție pentru deținătorii de acțiuni, mai ales în perioada de recesiune economică.

Titularii de portofoliu de acțiuni sunt interesați de a înregistra în patrimoniu aceste titluri la o valoare reală, care să exprime fidel potențialul economico-financiar al acestora. În momentul achiziționării titlurilor, valoarea lor reală se stabilește în funcție de suma investită și de fluxurile financiare pozitive viitoare așteptate într-un orizont de timp echivalent cu perioada de deținere previzionată (D), de costul actual al finanțării sale (K), precum și de valoarea reziduală a acțiunilor în momentul vânzării lor (V):

n

V0 = Σ [ Dt / (1+K)t + V / (1+K)n ]

t=1

Această valoare este satisfăcătoare (reală) pentru momentul achiziționării. Ulterior, costul sursei de finanțare (K) se poate modifica pe piața financiară, ceea ce este hotărâtor pentru reevaluarea noii valori a titlurilor. În plus pot apărea, pe parcurs, condiții noi pe piața secundară, oportunități de finanțare, cojucturi nefavorabile sau modificări în situația economico-financiară a emitentului, fiecare dintre ele putând modifica valoarea reală a titlurilor de portofoliu.

Oferta publică de vânzare de acțiuni este punctul de plecare pentru transformarea unei societăți comerciale în societate deschisă și a participării sale la piața de capital, obiectivul principal fiind atragerea de resurse financiare de la investitorii interesați în achiziționarea de valori mobiliare. Titlurile emise pe piața primară pot fi negociate pe piața secundară în condițiile când emitentul face demersurile necesare pentru a fi cotate la bursa de valori.

Cotarea este operațiunea de atribuire a unei valori de piață acțiunilor, care poate fi diferită de valoarea nominală sau de prețul de emisiune a acestora, operațiune care se realizează în urma unei analize economice și financiare a societății emitente, pe baza a cel puțin doua bilanțuri creditate, care să ofere informații suficiente asupra structurii capitalului propriu, a nivelului îndatorării, a cifrei de afaceri și a procesului de creștere economică, a rentabilității, etc.

Cotarea acțiunilor la bursă face să crească gradul de lichiditate a capitalului, investitorii în astfel de titluri având posibilitatea să le vândă în orice moment și eventual un câștig. Cumpărătorii acțiunilor pe piața primară sunt interesați ca acestea să posede un grad ridicat de lichiditate, astfel încât plasamentele lor să nu reprezinte nisște imobilizări fără perspectiva recuperării operative a capitalului.

Cotarea acțiunilor la bursă conduce la stabilirea valorilor de piață a acestora, respectiv a cursului bursier. Ori valoarea de piață a acțiunilor reprezintă, în esență, modul în care este percepută de public activitatea emitentului, adică stabilirea unei valori recunoscute pe piață și posibilitatea comparării valorii contabile a acțiunilor cu valoarea lor bursieră. Dacă valoarea bursieră este mai mare decât cea contabilă atunci se poate aprecia că societatea emitentă își defășoară activitatea în condiții bune, cu rentabilitate și invers.

Deținerea în portofoliu a unor acțiuni cotate la bursă prezintă mai multă credibilitate în fața creditorilor, aceștia acceptându-le drept garanție a creditelor acordate mai curând decât în cazul acțiunilor necotate, întrucât în cazul imposibilității rambursării la timp a creditelor, banca poate valorifica mai ușor valorile mobiliare cotate. Prin urmare, deținerea unor acțiuni cotate la bursă sporește accesul la credite al titularilor de portofolii, ceea ce este un avantaj cert.

Societățile cu portofolii de acțiuni cotate la bursă au și avantajul de a beneficia gratuit de o bună publicitate, întrucât prin comunicatele de presă ale bursei, prin cotidiane sau reviste de specialitate sunt preluate cu regularitate informații referitoare la tranzacțiile bursiere, inclusiv denumirea societăților participante, sau alte informații specifice care fac ca societatea să fie bine cunoscută pe piață.

Foarte important este și faptul că înscrierea la cota unei burse de valori a acțiunilor unei societăți comerciale mărește reputația acesteia, ceea ce are drept rezultat practic creșterea cursului acțiunilor și prin urmare a capitalizării bursiere a societății comerciale. Fenomenul de creștere a reputației unei firme poate, în cele din urmă, săfie cuantificat și concretizat în asa-numitul „fond comercial” care reprezintă o parte a fondului de comerț care nu figurează în cadrul elementelor patrimoniale, dar care concură la menținerea sau dezvoltarea potențialului firmei, mărind valoarea activelor acesteia.

Prima problemă pe care și-o pune un operator la bursă este constatarea mișcării cursului valorilor mobiliare pe care dorește să le tranzacționeze. Dacă titlurile vizate traversează o perioadă de acalmie, cu creșteri sau scăderi de curs minime, operatorul va adopta o atitudine pasivă, nefiind incitat de evntualitatea unui cîștig.

Dacă operatorul consideră însă că se profilează modificări mari ale cursului, atunci atitudinea lui va fi una dintre cele mai active. În mod concret se procedează astfel:

dacă se previzionează o creștere a cursului bursier, decizia va fi de cumpărare, în scopul de a vinde mai târziu, cu câștig după principiul „cumpără ieftin și vinde scump”. Acest tip de operațiune bursieră este denumit „speculație a la hausse”. Cumpărătorul va constitui în acest caz, un depozit bănesc în garanție, la agenția de brokeraj care să acopere aproximativ jumătate din valoarea titlurilor pe care dorește să le achiziționeze. Diferența până la totalul valorii titlurilor avute în vedere o poate primi ca împrumut de la agenția de brokeraj, împrumut garantat cu stocul titlurilor cumpărate, plus depozitul bănesc în contul de garanție. La scadența împrumutului, adică când operatorul se hotărește să vândă titlurile achiziționate, pot exista două situații: dacă titlurile cumpărate au înregistzrat o creștere de curs, confirmându-se previziunea inițială, operatorul le va vinde; dacă titlurile cumpărate au înregistrat o scădere de curs, previziunea inițială fiind eronată, atunci operatorul va vinde totuși titlurile, urmărind limitarea pierderii.

dacă participantul la tranzacții previzionează scăderea cursului unor acțiuni, decizia va fi de vânzare, în scopul de a cumpăra mai târziu la un curs mai mic, obținând câștig după principiul „vinde scump și cumpără ieftin”. Acest tip de speculație bursieră este denumit „speculație a la baisse”.

Operatorul poate vinde atât titlurile pe care le deține, cât și titlurile obșinute prin împrumut de la o agenție de brokeraj. Și de această dată operatorul constituie o garanție (depozit în marjă) care, împreună cu sumele obținute din vânzare, sunt deținute de broker până la scadență. Și aici pot exista două situații: dacă previziunea cu privire la scăderea titlului se confirmă, operatorul va răscumpăra titlurile (rambursează împrumutul și plătește comision brokerului), rămânând cu cîștig majorat; dacă previziunea inițială este eronată, operatorul cumpără titlurile necesare pentru restituirea împrumutului, la un preț mai mare, plătește comisionul și se alege cu o pierdere netă.

Gestiunea unui portofoliu de obligațiuni începe cu stabilirea structurii acestuia, ponderea obligațiunilor cu dobândă fixă și dobândă variabilă. Pentru realizarea acestei operațiuni este indicat să se procedeze la analiza ratei randamentului obligațiunilor din patrimoniu, comparativ cu rata dobânzii pe piața financiară, precum și la previzionarea evoluției ratei dobânzii și ajustarea portofoliului. În funcție de situația economico-financiară a investitorului, compoziția portofoliului de obligațiuni mai depinde de perioada de timp pentru care se pot face plasamente, de previziunile privind evoluția ratei dobânzii și a ratei inflației.

Variația ratei dobânzii în perioada de viață a obligațiunilor are efecte contrare asupra cursului obligațiunilor: dacă rata dobânzii crește pe piața financiară, cupoanele primite pot fi reinvestite la o rată mai ridicată a dobânzii, iar cursul obligațiunii scade întrucât nimeni nu mai dorește să cumpere obligațiuni din moment ce găsește plasamente mai rentabile; dacă rata dobânzii scade pe piața financiară, cursul obligațiunilor crește întrucât cupoanele nu mai pot fi reinvestite în alte operațiuni cu rentabilitate mai mare, deci crește cererea de obligațiuni și prin urmare crește cursul lor.

Dacă se anticipează o scădere a ratei dobânzii pe piața financiară este preferabil de a cumpăra obligațiuni cu dobândă fixă și de a vinde obligațiuni cu dobândă variabilă; dacă se anticipează o creștere a ratei dobânzii este preferabil de a cumpăra obligațiuni cu dobândă variabilă și a vinde obligațiuni cu dobândă fixă.

Cu cât durata de viață a împrumutului obligatar este mai mare cu atât mai sensibile devin obligațiunile la variațiile ratei dobânzii. Dacă se urmărește limitarea consecințelor variațiilor de curs (stabilitatea) este preferabil să se cumpere obligațiuni cu dobândă fixă convertibile în obligațiuni cu dobândă variabilă, întrucât acestea permit de a beneficia de scăderea pe piață a ratei dobânzii și limitează pierderea de capital (riscul) în cazul creșterii ratei dobânzii.

O politică prudentă, delimitarea riscurilor, conduce pe deținătorii de obligațiuni de a cumpăra și deține în portofoliu obligațiuni cu dobânda variabilă, indexată pe piața monetară sau pe piața obligatară.

Ca și în cazul acțiunilor, gestiunea portofoliului de obligațiuni vizează randamentul așteptat și riscul.

Randamentul obligațiunilor este în funcție de dobânzile acumulate și de variația cursului obligațiunilor. Pentru deținători randamentul sau rentabilitatea obligațiunilor reprezintă rata de fructificare sau de capitalizare pe care o cere drept renumerație pentru lichiditățile împrumutate emitentului. Randamentul mai poate fi și denumit rata de piață a dobânzii obligațiunilor.

Veniturile unei obligațiuni, după care se face evaluarea randamentului, se compun din doua feluri de fluxuri: cupoane, reprezentând fluxuri pozitive anuale pe durata de viață a împrumutului, și valoarea de rambursare a obligațiunii, reprezentând un flux pozitiv singular la expirarea duratei împrumutului.

Randamentul unei obligațiuni se exprimă sub forma unei rate care permite compararea diverselor tipuri de obligațiuni. Pentru o obligațiune cu dobândă fixă emisă și rambursată la valoarea nominală, rata randamentului este egală cu rata nominală a dobânzii împrumutului obligatar; pentru obligațiuni emise la scont și rambursate peste valoarea nominală, rata randamentului nu mai poate fi egală cu dobânda nominală.

Pentru a determina randamentul unei obligațiuni în asemenea cazuri, se calculează rata actuarială care permite egalitatea între prețul obligațiunii (prețul de emisiune) și valoarea actuarială a fluxurilor financiare pozitive viitoare pe care le generează respectiva obligațiune.

Cap.III

3.1 Determinarea necesarului de finantare a ciclului de exploatare(NFCE).Metode

Necesarul de finantare a ciclului de exploatare exprima nevoia totala de capitaluri pentru procurarea stocurilor si asigurarea unui sold normal de creante care sa determine desfasurarea eficienta a ciclului de exploatare.

Fundamentarea NFCE este o etapa importanta in planificarea echilibrului financiar pe termen scurt,intrucat ne furnizeaza informatii privind marimea investitiilor de capital in activele circulante.In etapa urmatoare se vor stabili resursele de capitaluri circulante posibile de mobilizat pentru acoperirea NFCE.

Determinarea NFCE urmareste realizarea aceluiasi obiectiv de crestere a rentabilitatii si de diminuare a riscului.Astfel,necesarul va fi mai mare sau mai mic,in functie de politica financiara pe termen scurt promovata de conducerea intreprinderii(politica defensiva sau agresiva).Exista doua mari categorii de metode pentru determinarea NFCE:metode analitice si metode sintetice.Ambele categorii au ca indicatori de fundamentare,fie costurile exploatarii,fie cifra de afaceri.

3.1.1 Metodele analitice

Presupun determinarea marimii NFCE pe elemente de stocuri(de materii prime si materiale,de produse in curs de fabricatie,de produse finite),iar in cadrul elementelor de stocuri calculul analitic se desfasoara pe fiecare material sau produs nominalizat ai pe fiecare fel de stoc(curent,de siguranta,de conditionare,de transport interior).Datorita complexitatii calculelor si al costului ridicat al operatiilor de fundamentare,folosirea metodelor analitice se recomanda numai in anumite cazuri,si anume:

-in situatii de modificari structurale considerabile ale activitatii intreprinderii(fuziuni,absortie)

-numai pentru determinarea nevoii de finantare medii anuale a atocurilor

In conditii de relativa stabiliatate economaica a intreprinderii se utilizeaza metodele sintetice,care armonizeaza raportul dintre costul mai redus al fundamentarii NFCE si utilitatea apropiata a marimilor NFCE determinate prin metodele analitice.

Metodele analitice de determinare a NFCE

Exista doua categorii de metode analitice:bazate pe costurile exploatarii si cele bazate pe cifra de afaceri.

Metodele analitice bazate pe costurile exploatarii

Acestea pornesc de la elementele de cheltuieli ce caracterizeaza fiecare faza a ciclului de exploatare(Cmz) si de timpul intre doua reconstituiri succesive(t): NFCE=Cmz*t*K

unde K=coeficient de corectie specific pentru unele faze in care cheltuielile nu cresc uniform sau nu raman constante pe toata perioada imobilizarii

Cheltuielile exploatarii sunt previzionate in bugetul productiei,pentru perioada de gestiune considerata(an,trimestru).De asemenea,se are in vedere ritmul avansarii capitalurilor banesti in acoperirea stocurilor,sau ritmul recuperarii acestor cheltuieli prin darea in consum a stocurilor.In privinta lui k,el are un nivel minim de 0,5 din faza de aprovizionare sau de 0,5-1 in faza de productie

Costurile pentru formarea stocurilor sunt determinate astfel:

-in faza de aprovizionare,de cantitatile de materii prime si materiale necesare productiei si de pretul unitar de aprovizionare

-in faza de productie,de volumul materialelor date in consum si de nivelul cheltuielior de fabricatie

-in faza de desfacere,de costul de productie al produselor finite predate la magazie si de cheltuielile pentru livrarea acestora catre beneficiari

-in faza de incasare,de costul complet al produselor expediate

Costurile annuale ale productiei,astfel determinate,se impart la numarul de zile dintr-un an(360 zile)obtinandu-se astfel cheltuielile medii zilnice cu formarea unei unitati de stoc(fiecarui tip de stoc)

Timpul intre doua reconstituiri succesive ale stocurilor se determina adesea ca o medie aritmetica(simpla sau ponderata) a duratelor efective inregistrate in perioada anterioara,corelate cu cele prevazute in contractele viitoare de aprovizionare si de desfacere,cat si in fisele tehnologice de fabricatie a produselor.

Metodele analitice bazate pe cifra de afaceri

Aceste metode pornesc de la relatia de proportionalitate dintre NFCE si cifra de afaceri a perioadei de gestiune considerata(trimestru).Elementele de fundamentare a necesarului de finantat trimestrial sunt cifra de afaceri previzionata si durata rotatiei stocurilor si clientilor.

Nec trim=CA trpl/90*Rc,unde CAtrpl=cifra de afaceri previzionata trimestrial

Rc=ratele cinetice specifice fiecarui element de activ circulant

Astfel determinat,necesarul de finantat trimestrial al celor patru categorii de active circulante(materiale,produse in curs,produse finite,creante-clienti)poate fi inscris in cadrul unui bilant previzional,constituind grupa nevoilor ciclice de capitaluri.

3.1.2 Metodele sintetice de determinare a NFCE

Aceste metode se folosesc pentru determinarea necesarului de finantat trimestrial pe total de active circulante.Ele se bazeaza tot pe relatia de proportionalitate dintre activele circulante,pe de o parte,si costurile exploatarii sau cifra de afaceri,pe de alta parte.Deci se cauta un raport de proportionalitate intre necesarul de active circulante si costul total al exploatarii sau cifra de afaceri totala

Utilizarea metodelor sintetice n-ar fi posibila,daca initial nu s-ar fi utilizat metodele analitice la nivelul intreprinderii respective,sau la o intreprindere similara de unde sa se preia estimarile analitice.

Exista metode sintetice fundamentate pe:

1)viteza de rotatie in functie de costurile exploatarii

2)activele circulante ce revin la 1000 lei productie marfa

3)rata cinetica a activelor circulante(durata de rotatie in raport cu cifra de afaceri)

1)viteza de rotatie in functie de costurile exploatarii

Nec=(Q1*Cc1/90)*Dro sau Cmz*t,undeQ1-productia previzionata trimestrial

Cc1-costul complet antecalculat

Dro-viteza de rotatie din perioada precedenta

In vederea stabilirii necesarului de finantat trimestrial pe total active circulante(Nectrim),productia fizica previzionata si costul unitar ante calculat se preiau din bugetul productiei;iar viteza de rotatie din anul de baza se calculeaza pe baza datelor din bilantul si contul de rezultate al exercitiului precedent si se ajusteaza in functie de elementele previzibile din anul de plan

2)Activele circulante la 1000 lei productie marfa(AC/1000),reprezinta un coeficient de proportionaliate corespunzator anului precedent,determinat astfel:

AC/1000=(Saco/Pcco)*1000,iar necesarul de finantare trimestrial total(NECtrim)este:

Nectrim=(Q1*Cc1*AC/1000*4)/1000

3)rata cinetica pe total active circulante(Rco),se determina in raport cu CA din anul de baza(Cao) si soldul mediu al activelor circulante din aceeasi perioada:

Rc=(Sacomediu/Cao)*360,iar necesarul de finantat total va fi:Nectrim=(CAtrimpl/90)*Rco

Pentru a apropia rezultatele oferite de metodele sintetice cu cele obtinute prin metode analitice se va introduce in calculul necesarului de finantat trimestrial un coeficient de degresivitate a cresterii activelor circulante.Acest coeficient ajusteaza ritmul de accelerare al vitezei activelor circulante prin costul total al productiei sau prin cifra de afaceri.In concluzie,rezultatele oferite de metodele analitice foarte apropiate de cele determinate prin metode sintetice,in conditii de costuri diferite,ne indreptatesc sa recomandam utilizarea metodelor sintetice in calculul necesarului de finantat previzional.

3.2 Echilibru financiar

3.2.1 Tabloul de finantare nevoi/resurse

Tabloul de finantare permite,in fapt,descrierea relatiei de egalitate intre fluxurile de rersurse pe o perioada trecuta.In literatura de specialitate sunt propuse mai multe forme ale tabloului fluxurilor de fonduri,dar formele cele mai importante sunt considerate cele corespunzand conceptiei functionale asupra bilantului.

Pentru a construi un tablou al fluxurilor financiare se aplica mai intai principiul general al reconstituirii resurselor si utilizarilor,astfel:

resursele corespund cresterii anumitor posturi ale pasivului sau diminuarii unor posturi de activ

utilizarile corespund cresterii anumitor posturi ale activului sau diminuarii unor posturi de pasiv

Aplicand acest principiu asupra datelor din bilanturile unei perioade se ajunge la construirea bilantului diferential,care pune in evidenta variatia posturilor de activ si de pasiv.Apoi se trece la identificarea unor criterii analitice pentru a clasifica fluxurile de utilizari si resurse.Literatura financiara prezinta numeroase criterii,prin aplicarea carora a rezultat o varietate de modele ale tabloului de finantare.

Dintre aceste criterii s-au impus urmatoarele:

-durata(maturitatea sau termenul)utilizarilor si resurselor

-functia,deci locul ocupat de fiecare utilizare si resursa I cadrul ciclurilor fundamentale ale activitatii intreprinderii

-integararea in gestiunea globala de resurse si utilizari

Clasificarea utilizarilor si resurselor dupa durata:

Schema 6

U=UTL+UTS

R=RTL+RTS

UTL+UTS=RTL+RTS

UTS-RTS=RTL-UTL

Se poate inregistra o crestere a fondului de rulment net,in oricare din situatiile:

a)RTL>UTL,RTL-UTL>0,FRN>0

b)RTL>UTL,UTS>RTS

Se va inregistra o reducere a fondului de rulment daca utilizarile pe termen lung si mediu sunt suerioare resurselor pe termen lung si mediu,ceea ce inseamna ca intreprinderea trebuie sa-si finanteze o parte din utilizarile stabile prin resurse pe termen scurt,astfel:

UTL>RTL,RTS>UTS,FRN<0

Clasificarea utilizarilor si resurselor din punct de vedere functional are in vedere,in principal,distinctia in cadrul elementelor pe termen scurt,intre:fluxurile legate de exploatare(care determina variatia nevoii de fond de rulment in cursul perioadei)si fluxurile legate de operatii financiare pe termen scurt,care determina modificari ale situatiei trezoreriei.

Daca se opereaza distinctia intre nevoia de fond de rulment pentru exploatare si nevoia de fomd de rulment in afara exploatarii,tabloul de finantare se poate prezenta conform schemei de mai jos:

Schema 7

Literatura financiara prezinta numeroase modele ale tabloului de finantare care sunt propuse fie de doctrina,fie de organisme profesionale,fie de institutii competente in materie.Dintre acestea,prezentam pe scurt tabloul de finantare bazat pe bilantul functional.Structura acestui document este formata din trei parti si anume:

variatia fondului de rulment

variatia nevoii de fond de rulment

variatia trezoreriei

Regula de echilibru pe care este construit si interpretat acest document leaga fondul de rulment,nevoia de fond de rulment si trezoreria.O crestere a trezoreriei reprezinta o evolutie favorabila,in timp ce o depreciere a acesteia constituie semnalul unei evolutii defavorabile a firmei.Scopul analizei il constituie identificarea cauzelor care determina variatia rubricilor fundamentale.Pentru ca analiza sa fie semnificativa trebuie efectuata pe un numar de ani(minim 3 ani)si se impune plasarea intreprinderii in context strategic.

Analiza evolutiei fondului de rulment

Trebuie sa puna in evidenta modul de acoperire a utilizarilor stabile prin resurse stabile.Pentru aceasta trebuie studiate:politica de finantare a investitiilor pe baza unui sistem de rate si capacitatea de rambursare a datoriilor stabile estimata pe baza unor rate al caror calcul ia in considerare capacitatea de autofinantare a intreprinderii.

Aceasta analiza acorda o atentie deosebita nevoii de rulment pentru exploatare.Aceasta are in vedere,in principal,doua tipuri de variatii:vartiatii structurale(datorate miodificarii activitatii intreprinderii,studiate in special pe baza ratelor de rotatie si a structurii contului de profit si pierdere)si variatii conjuncturale,legate de evolutia nivelului de avtivitate,identificand influenta cresterii economice a intreprinderii si cea a evolutiei preturilor.

Evolutia trezoreriei,rezulta din evolutia fondului de rulment si a nevoii de fond de rulment.Prezentarea tabloului de finantare in aceasta conceptie este redata in urmatoarea schema:

Tabloul de finantare bazat pe bilantul functional

1) Variatia fondului de rulment=resurse stabile-utilizari stabile

Resurse stabile:

– Capacitatea de autofinantare a exercitiului

– Cresterea de capital(in numerar sau prin aporturi in natura)

-Cesiuni ale imobilizarilor

-Datorii financiare stabile

-Subventii

Utilizari stabile

-Investitii in imobilizari necorporale

-Investitii in imobilizari corporale

-Investitii in imobilizari financiare

-Dividende varsate

-Rambursari(datorii financiare stabile)

2) Variatia nevoii de fond de rulment pentru exploatare=Utilizari legate de ciclul de exploatare-Resurse legate de ciclul de exploatare

Utilizari legate de ciclul de exploatare

-cresterea stocurilor

-cresterea creantelor

Resurse legate de ciclul de exploatare

-cresterea datoriilor

Variatia nevoii de fond de rulment in afara exploatarii=Utilizari instabile-resurse instabile

3)Variatia trezoreriei

Utilizari

Cresterea activelor trezoreriei

Resurse

Cresterea creditelor bancare curente

Schema 8

Interpretarea tabloului de finantare se face in functie de regula echilibrului functional pe baza variatiei fondului de rulment,a variatiei nevoii de fond de rulment si a variatiei trezoreriei.Fiecare utilizare inseamna o reducere a fondului de rulment,in timp ce aparitia de noi resurse provoaca un efect invers.

Variatiile nevoii de fond de rulment pot fi ample si legate de caracteristicile ciclului de exploatare al intreprinderii.Nevoia de fond de rulment este rezultatul disfunctiilor care apar in lantul aprovizionare-productie-desfacere-plati efectuate de clienti.Daca ciclul de exploatare este constant,nevoia de fond de rulment este permanenta.Gomponentele nevoii de fond de rulment se transforma in bani,astfel:

creantele detinute vor fi incasate intr-o perioada de timp

stocurile pot fi vandute

creditul furnizor se va transforma intr-un anumit interval de timp in cheltuieli efective fiind exigibil pe termen scurt

Astfel,la un moment dat,nevoia de fond de rulment se prezinta ca un sold intre lichiditati si exigibilitati.Datorita caracterului permanent,stabil,al nevoii de fond de rulment se ajunge la reannoirea,ca volum,a decalajului deoarece continuarea activitatii de catre intreprindere conduce la reannoirea activelor lichide si a datoriilor exigibile.

Nevoia de fond de rulment,inclusiv variatia acesteia,nu depinde numai de sectorul de activitate,ci si de alte doua elemente foarte importante:

politica intreprinderii in domeniul productiei si relatiile cu societatile comerciale

eficacitatea gestiunii,in special,prin prisma controlului acoperirii creantelor si in domeniul stocurilor.

Variatia trezoreriei apare ca diferenta intre variatia fondului de rulment si variatia nevoii de fond de rulment.O criza a trezoreriei se exprima prin faptul ca,la un momenta dat,intreprinderea se afla in situatia de a nu identifica resurse suplimentare pentru a-si satisface toti credutorii.Criza trezoreriei poate reflecta:o criza la nivelul rentabilitatii,o absenta a resurselor,o lipsa de flexibilitate la nivelul cheltuielilor.

3.2.2 Tabloul fluxurilor de trezorerie

Tabloul fluxurilor de trezorerie apreciază într-o logică financiară și globală coerența deciziilor strategice luate de întreprindere. Acest raționament logic conduce la realizarea unui demers care cuprinde mai multe niveluri de analiză a fluxurilor, și poate fi rezumat în felul următor: Excedentul de trezorerie global E.T.G (A)

– Prelevări obligatorii

= Flux de trezorerie disponibilă F.T.D (B)

– Investiții nete (C)

+ Aporturi la resursele stabile (D) = Variația trezorerie (E)

Structura tabloului se fundamentează pe următoarea logică
financiară:

tabloul urmărește, în primul rând, să evidențieze capacitatea
întreprinderii de a genera trezorerie (E.T.G) din întreaga sa activitate.

trebuie apoi să se constate în ce măsură conducerea întreprinderii are
posibilitatea de a conserva în totalitate, sau parțial, această trezorerie.
Interesează deci mărimea prelevărilor obligatorii care afectează
această trezorerie ca și partea care rămâne la dispoziția conducătorilor
întreprinderii, reprezentând fluxul de trezorerie disponibil (FTD)

demersul continuă cu cercetarea modului de utilizare a trezoreriei
rămasă la dispoziția întreprinderii, în special pentru finanțarea
investițiilor, evidențiindu-se astfel logica deciziilor de investiții luate de
conducătorii întreprinderii.

în fine, în cazul în care trezoreria disponibilă (FTD) este insuficientă
pentru acoperirea investițiilor nete, care au fost arbitrajele efectuate de
conducătorii întreprinderii pentru procurarea noilor resurse stabile?

Acest model de analiză evidențiază gradul de libertate de care dispune întreprinderea în gestionarea lichidităților, în raport cu potențialitățile sale și ierarhizarea prelevărilor pe care aceasta le suportă.

Studiul fluxurilor de trezorerie permite aprecierea flexibilității trezoreriei și furnizează, din acest punct de vedere, informații privind vulnerabilitatea întreprinderii.

Excedentul de trezorerie global (E.T.G) este evaluat pornind de la excedentul brut global (E.B.G) și de la variația nevoii de fond de rulment (ANFR) conform relației:ETG=EBG-NFR

Schema 9

Noțiunea de excedent brut global se distinge de aceea de capacitate de autofinanțare, întrucât nu ține seamă de cheltuielile financiare plătibile și nici de impozitul pe profit, ambele fiind considerate prelevărr obligatorii.

Ordinea utilizării trezoreriei nu este indiferentă, trezoreria creată de activitatea întreprinderii fiind mai întâi utilizată pentru finanțarea prelevărilor obligatorii, apoi pentru investiții.

Acest sold, neafectat de structura financiară, de incidența impozitului pe profit și de politica de distribuire a dividendelor, apreciază capacitatea unei întreprinderi de a degaja lichidități din activitatea sa, independent de politica financiară și fiscală. El constituie deci o primă măsură a independenței unei întreprinderi față de partenerii săi externi.

Excedentul de trezorerie global depinde, pe de o parte, de nivelul rezultatelor, de gradul de dezvoltare a activității întreprinderii, iar pe de altă parte, de structura nevoii de fond de rulment. Astfel, creșterea cifrei de afaceri se concretizează în general într-o creștere a nevoii de fond de rulment și implicit o diminuare a trezoreriei globale, în timp ce stagnarea sau reducerea activității poate diminua nevoia de fond de rulment și determina creșterea trezoreriei

globale. De asemenea, toate schimbările produse In rotația nevoii de fond de rulment pot antrena o creștere sau o reducere a nevoii de fond de rulment cu consecințe asupra trezoreriei globale. De aceea, toate interpretările privind variația excedentului de trezorerie global trebuie să fie precedate de o analiză a rezultatelor întreprinderii și a nevoii de fond de rulment.

Acest indicator este foarte util și pentru aprecierea coerenței deciziilor strategice. De pildă, dacă se optează pentru o strategie de dezvoltare rapidă a vânzărilor, trebuie fixate marje comerciale suficient de ridicate pentru acoperirea creșterii nevoii de fond de rulment. Dimpotrivă, dacă se preferă o politică comercială agresivă, care presupune reducerea prețurilor de vânzare, trebuie luate măsuri pentru accelerarea rotației nevoii de fond de rulment.

In consecință menținerea echilibrului trezoreriei globale presupune un efort continuu de gestionare a nevoii de fond de rulment.

Dacă excedentul de trezorerie global este acoperitor pentru toate datoriile scadente ale exercițiului, atunci ele indică aptitudinea întreprinderii de autofinanțare a investițiilor interne (active corporale și necorporale) și/sau a investițiilor externe (în active financiare).

Fluxul de trezorerie disponibilă (FTD) apreciază gradul de stăpânire a fluxurilor de trezorerie de către conducătorii întreprinderii, precum și coerența deciziilor financiare.

Acest sold rezultă din excedentul de trezorerie global după acoperirea cheltuielilor (dobânzi, impozit pe profit și dividende) și rambursarea împrumuturilor financiare pe care întreprinderea nu le poate reporta în timp. Aceste prelevări obligatorii nu depind de voința prezentă a conducătorilor ci de deciziile anterioare privind structura financiară (dobânzi, rambursări și dividende), sau de legislația fiscală (impozit pe profit).

Acest flux de trezorerie, integral la dispoziția conducerii, asigură întreprinderii o anumită flexibilitate.

Fluxul de trezorerie disponibilă permite, de asemenea, aprecierea coerenței deciziilor financiare. Aprecierea acestei coerențe presupune răspunsuri la următoarele două întrebări: întreprinderea este în măsură să facă față prelevărilor obligatorii, în special rambursărilor și dobânzilor ? Care este suma trezoreriei disponibile pentru a asigura creșterea întreprinderii ?

Daca fluxul de trezorerie disponibilă înregistrează valori negative pe mai mulți ani, viitorul economic al întreprinderii este compromis (întreprinderea riscă să frâneze investițiile) și chiar sănătatea sa financiară (imposibilitatea de a face față prelevărilor obligatorii). Cu cât fluxul este mai mare (puternic pozitiv), cu atât mai mult creșterea este autofinanțată.

Studiul ultimelor două părți ale tabloului, aporturile la resursele stabile și variația trezoreriei reflectă modul în care întreprinderea a acoperit nevoile de finanțare reziduale, sau a utilizat surplusul degajat la acest nivel.

Acest studiu relevă arbitrajul financiar realizat de întreprindere (în funcție de rentabilitatea globală, de costul resurselor externe, de riscul pe care ea și-l asumă) pentru a-și asigura acoperirea nevoilor reziduale. în urma analizei se poate constata dacă: întreprinderea a preferat să facă apel la asociații săi, a recurs la îndatorare, a optat pentru o finanțare stabilă sau pentru credite de trezorerie, a acumulat disponibilități sau și-a diminuat îndatorarea.

Aceste decizii financiare trebuie însă adaptate bine la natura nevoilor de acoperit. Astfel, dacă fluxul de trezorerie disponibilă este pozitiv, recurgerea la îndatorare este posibilă în măsura în care fluxurile de lichidități așteptate vor

permite rambursarea împrumuturilor. Dacă fluxul de trezorerie disponibilă este negativ, întreprinderea nu poate să facă față prelevărilor obligatorii. Constatată pe mai multe exerciții, această situație relevă vulnerabilitatea întreprinderii care nu-și mai poate conserva independența decât făcând apel la acționarii săi.

Excedentul de trezorerie global, insuficient pentru plata datoriilor financiare, generează o trezorerie negativă, indisponibilă pentru finanțarea investițiilor. Resursele proprii interne provenind din cesiunea imobilizărilor corporale (8) fiind insuficiente pentru finanțarea investițiilor (500), întreprinderea angajează noi resurse externe provenind din aporturi de capital (100) și din datorii financiare (resurse externe împrumutate în sumă de 380). Fluxurile de lichidități negative, făcând imposibilă rambursarea datoriilor financiare, situația trezoreriei devine vulnerabilă, iar dependența întreprinderii față de acționarii săi și față de împrumutători crește.

3.2.3 Fondul de rulment, nevoia de fond de rulment,trezoreria netă, indicatori ai echilibrului financiar.

Bilantul este instrumentul de reflectare a echilibrului financiar al întreprinderii la încheierea exercițiului, de reflectare materială (prin active) a modului de utilizare a capitalurilor proprii și împrumutate. Bilanțul oferă criterii de apreciere a echilibrului financiar la un moment dar și baza de calcul pentru elaborarea bugetelor întreprinderilor.

Din punct de vedere financiar fiecare element de activ reprezintă o alocare de fonduri bănești, în vederea constituirii unei structuri de producție adecvate intențiilor productive ale intreprinzătorilor. Elementele de activ sunt structurate după gradul lor de lichiditate (posibilitatea de a fi transformate în bani) în intenția de a obține cea mai operativă recuperare a capitalurilor investite și o rentabilitate ridicată. În bilanț se înscriu mai întâi activele cele mai puțin lichide (cu perioada cea mai mare de recuperare): imobilizările necorporale (brevete, licențe, mărci de fabrică și comerciale, studii, etc.), corporale (terenuri, mașini, utilaje, instalații) și financiare (participații, titluri cumpărate, etc.). Datorită rotației lente a capitalurilor investite în aceste active ele se mai numesc și alocări permanente (stabile).

Se înscriu apoi activele circulante (stocuri, creanțe, disponibilități) mult mai lichide decât imobilizările, din care cauză ele sunt numite și alocări ciclice temporare, recuperarea capitalurilor investite făcându-se după încheierea unui ciclu de exploatare (aprovizionare, producție, desfacere). În cele din urmă, în activul bilanțului se înscriu eventualele pierderi, care se asimilează cu o diminuare (distrugere) de capitaluri proprii.

Pasivul bilanțului reflectă, din punct de vedere financiar, sursele de proveniență a capitalurilor proprii și împrumutate. Pasivele sunt structurate după gradul de exigibilitate (însușirea lor de a devenii scadente la un anumit termen). Mai întâi se înscriu capitalurile proprii provenite de la asociați apoi cele din reinvestiri ale acumulărilor anterioare (rezerve) și din surse publice (subvenții, provizoane reglementate). În mod practic, aceste surse nu au o scadență (decât în situații limită, de faliment) nu sunt nici exigibile și de aceea se numesc surse permanente (stabile). Tot în categoria surselor permanente se înscriu și datoriile financiare, respectiv împrumuturile contractate pe termen lung, cu scadență mai îndepărtată.

Datoriile pe termen scurt (credite, decontări, furnizori) sunt cele mai exigibile și de aceea sunt numite surse ciclice temporare.

Alocările permanente sunt în principiu acoperite din surse permanente. Cu cât sursele permanente sunt mai mari decât necesitățile permanente de alocare a fondurilor bănești cu atât întreprinderea dispune de o marjă de securitate care o pune la adăpost de evenimente neprevăzute.

Acest surplus de surse permanente degajat de ciclul de finanțare al investițiilor poate fi rulat pentru: reînoirea stocurilor și creanțelor. Această utilizare potențială a marcat și denumirea lui, și anume aceea de fond de rulment.El este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung și contribuția acestuia la înfăptuirea echilibrului finanțării pe termen scurt.

Fond de rulment = Surse permanente – Alocări permanente

sau

Fond de rulment = (Capitaluri proprii + Datorii financiare) – Imobilizări nete (fără amortizări)

Determinarea prin calcul a fondului de rulment și neînscrierea lui distinctă într-un post de pasiv al bilanțului este o consecință a gestiunii globale și unitare a fondurilor întreprinderii fără a separa distinct fondurile pentru investiții de cele pentru producție. Utilizarea globală, fără destinații prestabilite a fondurilor bănești, dă întreprinderii libertatea de a le aloca acolo unde nevoia de finanțare impune acest lucru fie că este vorba de investiții, de producție sau de cercetare, etc.

Această libertate este însoțită însă de o mare responsabilitate în privința elaborării unei politici coerente de finanțare a intreprinderii în măsură să asigure dezvoltarea echilibrată a tuturor sectoarelor de activitate și să determine succesul societății în raport cu concurența. Mărimea negativă a fondului de rulment reflectă absorbirea unei părți din sursele temporare pentru finanțarea unor necesități permanente, contrar principiului de gestiune financiare: la necesități permanente se alocă surse permanente.

Nu pot fi neglijate necesitățile de finanțare a investițiilor (cu efecte benefice în timp) pentru necesități stringente de finanțare a producției (cu efecte imediate) întrucât se afectează strategia de dezvoltare a întreprinderii în raport cu o piață liberă, deschisă pentru concurență.

Fondul de rulment se calculează și se analizează pe baza confruntării îmtre lichiditatea activelor și exicibilitatea componentelor pasivului. Noțiunea de fond de rulment este una din cele mai vechi și mai utilizate noțiuni ale analizei financiare. Cel mai frecvent sunt folosite următoarele noțiuni: fond de rulment brut (total), fond de rulment net (permanent), fond de rulment propriu și fond de rulment străin. Noțiunea cu cea mai mare semnificație este aceea de fond de rulment net care furnizează două tipuri de informații complementare:

aprecierea condițiilor echilibrului financiar

clarificarea modalităților de finanțare a investițiilor corporale, necorporale și financiare.

Aprecierea condițiilor echilibrului financiar este posibilă atunci când fondul de rulment se exprimă pe baza relației:

Fondul de rulment net = Active circulante – Datorii pe termen scurt.

În această situație trebuie luate în considerare trei ipoteze:

activele circulante sunt egale cu datoriile pe termen scurt

activele circulante sunt mai mari decât datoriile pe termen scurt

activele circulante sunt mai mici decât datoriile pe termen scurt.

Semnificația acestor trei ipoteze nu poate fi apreciată fără a cunoaște raportul între maturitatea activelor circulante și cea a datoriilor pe termen scurt.

Considerarea fondului de rulment ca un indicator al solvabilității și prin aceasta al echilibrului financiar este însoțită de critici, deoarece nu se poate stabilii o relație simplă și clară între nivelul și semnul fondului derulment și riscul de faliment, care pândește o întreprindere. S-a constatat că unele firme pot să-și asigure solvabilitatea cu un fond de rulment negativ, în timp ce altele pot fi insolvabile în ciuda unui fond de rulment pozitiv. De asemenea unele întreprinderi își mențin solvabilitatea în condițiile în care înregistrează un nivel scăzut al acestui indicator, iar altele au dificultăți în efectuarea plăților chiar în condițiile unui nivel ridicat al fondului de rulment. Aceste obiecții pot fi înlăturate dacă se renunță la considerarea fondului de rulment ca unic criteriu pentru aprecierea solvabilității și pentru luarea unor decizii.

Folosirea acestui indicator trebuie corelată cu luarea în considerare a următoarelor elemente:

nevoia de fond de rulment a întreprinderii

gradul de lichiditate al activelor circulante

gradul de exicibilitate al datorilor sub un an.

Fondul de rulment ca excedent al capitalurilor permanente în raport cu imobilizările nete, are pe termen scurt, un caracter relativ stabil. Dacă nu au loc investiții importante și nici operațiuni financiare pe termen lung, putem asista la o creștere progresivă a fondului de rulment ca urmare a autofinanțării, respectiv a acumulărilor succesive de amortizări previziune și profituri nete nerepartizate.

În condițiile în care nevoia de fond de rulment nu înregistrează aceeași evoluție progresivă, putem asista la o creștere, de asemnea progresivă a trezoreriei nete care în lipsa unui plasament rentabil se poate regăsi sub forma unei disponibilități „leneșe”. Deși este o situație de echilibru financiar, cu suficientă marjă e securitate fată de riscurile activităților economice, totuși fondul de rulment excedentar are un cost de oportunitate ridicat respectiv o diferență semnificativă între rentabilitatea activității economice a întreprinderii și rentabilitatea plasamanetului pe termen scurt a trezoreriei nete pozitive. Această situație este rezultatul unei politici generale de prudență și de întărire a autonomiei.

Dimpotrivă, în cazul unei politici ofensive de creștere a capacităților de producșie sau de diversificare a activității prin cumpărarea de participații la alte societăți, capitalurile permanente absorbite în aceste active fizice sau financiare degajă un fond de rulment inferior nevoii de fond de rulment. Acoperirea deficitului de fond de rulment necesită apelarea la credite pe termen scurt al căror cost este ridicat în ceea ce privește rata mai ridicată a dobânzii cât și exigibilitatea ridicată a acestora. O asemenea situație de deficit al fondului de rulment apare și în cazurile unor activități economice cu rentabilitate insuficientă pentru acoperirea costurilor capitalurilor proprii (dividendele) și ale celor împrumutate (dobânzi, comisioane, etc).

De aceea este recomandată acea politică generală de echilibru care să mențină fondul de rulment la nivelul mediei fluctuașiilor nevoii de fond de rulment, aceasta fiind mărimea minimă necesară a fondului de rulment. Fondul de rulment optimal este cel care menține echilibrul financiar al întreprinderii la cel mai scăzut cost al procurării capitalurilor.

Această ultimă politică de echilibru între fondul de rulment și nevoia de fond de rulment este și cea care asigură cel mai bine realizarea obiectivelor financiare de rentabilitate și lichiditate: diminuarea disponibilităților „leneșe” va determina creșterea rentabilității, iar reducerea solicitării la creditele pe termen scurt va determina creșterea capacității de plată, respectiv creșterea autonomiei financiare a întreprinderii.

Nevoia de fond de rulment.

Necesitățile de finanțare a producției respectiv a ciclului de exploatare sunt acoperite în cea mai mare parte de surse temporare corespunzătoare (datorii de exploatare: furnizori, creditori, etc.). diferența dintre necesitățile de finanțare a ciclului de exploatare și datoriile de exploatare este numită nevoia de fond de rulment.

Nevoia de fond de rulment = Alocări ciclice – Surse ciclice

= (Stocuri + Creanțe) – Datorii de exploatare

Dacă această diferență este pozitivă, atuncea semnifică un surplus de nevoi temporare (ciclice) în raport cu sursele temporare (ciclice) posibile de mobilizat. O atare situație poate fi judecată ca fiind normală dacă este rezultatul unei politici de investiții privin creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare. Astfel, nevoia de fond de rulment poate evidenția un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și creanțelor și exigibilitatea datoriilor de exploatare (s-au încetinit încasările și s-au urgentat plățile).

Dacă nevoia de fond de rulment este negativă atunci ea semnifică un surplus de surse temporare (ciclice) în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante. Ea poate fi apreciată pozitiv dacă este rezultatul accelerării rotației activelor circulante și al angajării de datorii cu scadențe mai relaxate. În caz contrar aceasta nu poate fi decât consecința unor întreruperi temporare în aprovizionarea și reînoirea stocurilor.

Trezoreria netă.Cash-flow-ul

Dacă fondul de rulment la un moment dat (al încheierii exercițiului contabil) este superior nevoii de fond de rulment atunci excedentul de finanțare se regăsește sub forma unei trezorerii nete concretizată în disponibilitățile bănești în conturi bancare și în casă.

Trezoreria netă = Fond de rulment – Nevoia de fond de rulment

Trezoreria netă este expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activități eficiente. Înregistrarea unei trezorerii nete ăn cadrul mai multor exerciții succesive demonstrează succesul întreprinderii în viața economică și posibilitatea plasării rentabile a disponibilităților bănești pentru întărirea poziției ei pe piață.

Trezoreria netă pozitivă este rezultatul îtregului echilibru financiar al îtreprinderii. Acest excedent de trezorerie urmează să fie plasat eficient și în deplină siguranță pe piața monetară și/sau financiară. Plasamentul monetar sau financiar urmărește trei obiective: lichiditatea valorilor mobiliare de plasament (VMC) cumpărate, rentabilitatea VMC și securitatea VMC. De aceea se recomandă cumpărarea unor VMC ușor negociabile și cu o bună reputație pe piața de capital.

Trezoreria netă negativă evidențiază un dezechilibru financiar la încheierea exercițiului. Deficitul monetar astfel constatat a fost acoperit prin angajarea de noi credite (de trezorerie sau de scont). În această situație se urmărește obținerea celui mai mic cont al noilor credite prin negocierea mai multor surse de astfel de capital.

Creșterea trezoreriei nete pe perioada exercițiului contabil reprezintă „cash-flow-ul” perioadei (CF), respectiv fluxul monetar net al exercițiului.

În condițiile constanței nevoii de fond de rulment, cash-flow-ul ar fi egal cu profiturile nete și amortizările acumulate și ar exprima disponibilitatea monetară efectivă pentru dezvoltarea și prosperitatea întreprinderii.

Un cash-flow pozitiv se interpretează ca o creștere a capacității reale de finanțare a investițiilor. Aceasta reprezintă o îmbogățire a activului real, o confirmare a majorării averii proprietarilor.

Un cash-flow negativ sugerază o diminuare a capacității reale de finanțare a investițiilor. În consecință, aceasta semnifică o sărăcire a activului net real, o reducere a valorii proprietății.

În acest moment al analizei financiare se poate concluziona că trezoreria este determinată de rentabilitatea economică.

Este ușor de demonstrat că între rentabilitate și lichiditate (reflectată în trezorerie) sunt relații de intercondiționare. Profiturile suplimentare obținute prin creșterea rentabilității vor fi repartizate pentru finanțarea acțiunilor de modernizare și de cointeresare a factorilor de producție (muncă, natură, capital). Factorii de producție astfel stimulați vor determina o accelerare a rotației capitalurilor întreprinderii, iar gradul mai ridicat de lichiditate este un factor de sporire a rentabilității.

Totodata se remarcă dependența trezoreriei și față de variația nevoii de fond de rulment, respectiv a decalajelor între încasările creanțelor și plățile datoriilor scadente. În aceste condiții o întreprindere rentabilă nu are în mod automat și o trezorerie netă pozitivă, aceasta din urmă depinzând de variațiile necesităților de finanțare și mai departe de variațiile termenelor de scadență a încasărilor plăților.

3.3 Finanțarea ciclurilor de exploatare

3.3.1 Finanțări pe termen scurt. Decizia de finanțare pe termen scurt. Resurse de finanțare (conținut)

Deciziile de finanțare pe termen lung fixează cadrul general al dezvoltării unei societăți comerciale. Ele sunt temeinic fundamentate și cel mai adesea ireversibile. Deciziile de finanțare pe termen scurt sunt subordonate deciziilor pe termen lung, fiind decizii curente, de corelare. Acest caracter al deciziilor pe termen scurt nu presupune deloc că sunt mai puțin importante. O eroare a deciziei de finanțare pe termen scurt poate antrena pierderi importante și chiar încetarea plăților. Spre exemplu un plasament pe termen scurt greșit poate provoca fie o pierdere, fie un profit mai mic; falimentul unui client important poate conduce la depunerea bilanțului. O proastă proporționare între finanțările pe termen scurt și cele pe termen lung poate conduce la costuri suplimentare și deci reducerea rentabilității. O subevaluare sau supraevaluare a necesităților de finanțare pe termen scurt se poate reflecta negativ în situația lichidității financiare și a capacității de plată a agenților economici creînd pe parcursul anului, fie excedent de lichidități ce nu-și găsesc un plasament convenabil, fie deficit de lichidități care nu poate fi acoperit la timp și în mod economicos.

Spre deosebire de finanțările pe termen lung care vizează active contabilizate cu un anumit grad de independență față de fluctuațiile procesului economic specific, finanțările pe teremen scurt vizează activele de exploatare al căror cuantum variază prompt îm funcție de creșterea sau descreșterea activității de la un an la altul, de la un trimestru la altul, sau de la un sezon la altul. În aceste condiții decizia de finanțare pe termen scurt trebuie să corespundă nu numai cerințelor de acoperire financiară a activelor circulante în cuantumul necesar și la termenele prevazute, dar să prezinte și suficientă elasticitate, capacitate de adaptare la nevoile concrete ale diverselor etape, să poată fi majorate sau reduse, după caz, când cerințele exploatării o impun.

Multe societăți comerciale înregistrează variații importante ale volumului activității economice de la un trimestru la altul, ceea ce impune ca necesarul permanent de active circulante sp le fie finanțat în măsura posibilităților, din capitaluri permenente, iar nevoile care apar în perioade de vârf să fie finanțate prin resurse de trezorerie care pot fi adaptate cu ușurință nevoilor reale ale exploatării. O asemenea strategie a finanțărilor pe termen scurt permite folosirea judicioasă a reserselor proprii, atrase și împrumutate, cu efecte favorabile pe linia economicității și rentabilității.

Stabilirea necesarului de active circulante reprezintă o operațiune importantă în ansamblul muncii financiare. Estimarea necesarului nu reprezintă decât baza de plecare pentru procurarea și pentru stabilirea fondurilor acoperitoare. Pentru desfășurarea în bune condiții a activității prezintă importanță nu numai stabilirea cât mai exactă a volumului fondurilor acoperitoare, ci și caracterul judicios al folosirii uneia sau alteia ditre metodele de acoperire financiară: finanțarea cu capital propriu și resurse atrase sau finanțarea prin angajamente pe termen scurt.

Acoperirea financiară a activelor circulante se realizează pentru marea majoritate a unităților cu capital de stat sau mixt, în participație, adică cu fonduri proprii și credite bancare. Această situație a finanțării societăților comerciale și regiilor autonome este preluată dela vechile intreprinderi de stat. Transformarea lor în societăți comerciale și regii autonome nu a putut modifica și structura capitalului aceasta fiind o problemă de viitor în care procesul de privatizare urmează să.și spună cuvântul.

În prezent acoperirea financiară a activelor circulante într-o anumită proporție cu fonduri proprii este mai avantajoasă atât pentru independența intreprinderilor respective cat și pentru costul mai redus al capitalului propriu în comparație cu costul creditelor – mai ales în condițiile actualelor dobânzi înalte.

Principala sursă de finanțare a activelor circulante pentru societățile comerciale în funcțiune este profitul. Se formează astfel legătura între calitatea activității și finanțarea activelor circulante. Conducerea intreprinderii decide în fiecare an partea din profitul net ce poate fi afectată creșterii fondurilor proprii pentru active circulante. În dimensionarea profitului destinat finanțării activelor circulante se ține seama și de posibilitatea folosirii pentru aceeași destinație a resurselor atrase și în primul rând a pasivelor stabile.

Prin pasive stabile se înțelege datoria minimă permanentă a societății către terți, persoane juridice sau fizice, rezultată din decalajul de timp dintre apariția obligațiilor de plată și stingerea obligațiilor ( efectuarea plăților). Ca urmare a faptului că au un caracter permanent, pasivele stabile sunt similate fondurilor proprii, fiind folosite ca atare pentru finanțarea activelor circulante. Astfel de datorii minime permanente apar în urma relațiilor contractuale dintre intreprindere și furnizorii săi, bugetul statului, salariații proprii.

3.3.2 Finanțări prin angajament la termen. Împrumutul obligatar, costul total al capitalului, finanțarea prin acțiuni sau obligațiuni, credite bancare pe termen mijlociu, leasing.

Finanțările pe termen lung prin îndatorare sunt în toate cazurile finanțări externe, în sensul că sursele vin din afara entității împrumutate. Ele pot fi realizate atât sub formă directă, prin care agenții economici cu necesități de finanțare se împrumută pe piața financiară direct de la cei care au lichidități de plasat, cât și în mod indirect, când între deținătorii de lichidități și cei cu necesități de finanțare apar intermediarii financiari sub forma băncilor și altor instituții financiare nebancare. Împrumutul obligatar este o astfel de metodă de finanțare externă și directă.

Finanțări pe termen lung prin îndatorare:

finanțare directă – împrumutul obligatar – privat

-public

finanțări indirecte – apelul la instituții financiare specializate nebancare

– credite bancare pe termen mijlociu

– leasing

Împrumutul obligatar

Apelul la economiile publice sau împrumutul obligatar este un contract de credit încheiat între o masă de creditori și un singur debitor, o modalitate de procurare de resurse financiare pe termen lung și într-un cuantum ridicat, necesare asigurării creșterii economice și respectării unor obligații de plăți asumate. Împrumutul obligatar este accesibil marilor societăți comerciale pe acțiuni sau statului.

Împrumutul obligatar privat. Pentru a emite un împrumut obligatar societățile pe acțiuni trebuie să aibă cel puțin doi ani de existență și două bilanțuri legal aprobate de organele fiscale, să ofere garanții obligatarilor, fie direct prin patrimoniul propriu, fie indirect prin mijlocirea unor terți. Este cunoscut faptul că pentru intreprinderi de multe ori capitalul propriu este nesatisfăcător, iar creșterea acestuia prezintă greutăți. Pe de altă parte, finanțarea intreprinderilor prin apelul la credite bancare se dovedește adesea dificil de realizat ca urmare a costului ridicat. Acești factori fac ca intreprinderile să recurgă la împrumuturi obligatare care prezintă avantajul esențial că renumerația (cupoanele) se deduce din profitul impozabil. Împrumuturile obligatare se pot emite fie individual, de către societăți comerciale puternice, fie grupat. Împrumutul obligatar grupat prezintă avantajul pentru emitent că suportă costuri adminstrative mai reduse, întrucât o parte a cheltuielilor este repartizată intreprinderilor împrumutate.

Împrumutul obligatar public. Alături de îndatorare pe termen scurt prin bunuri de tezaur, statul recurge la piața financiară și în scopul împrumuturilor pe termen lung. În ultimă instanță statul este principalul emitent de obligațiuni, urmărind obținerea de resurse necesare finanțării unor lucrări publice pentru acoperirea deficitului bugetar, pentru restrîngerea cantității de numerarexistentă în circulație prin colectarea lichidităților existente pe piață.

Durata de viață a unui împrumut obligatar, a căpătat, în ultimul timp tendința de reducere determinată de marea fluctuație a ratei dobânzii, dar și de aversiunea subscriitorilor față de lichiditate.

Finanțarea prin acțiuni sau obligațiuni

Finanțarea pe termen lung se poate realiza fie prin emisiune de acțiuni cu o finanțare prin fonduri proprii, fie prin angajamente la termen și deci prin împrumuturi obligatare. Se preferă adesea împrumutul și în principal împrumutul obligatar, pentru avantajele pe care le conferă.

Împrumutul obligatar este mai putin costisitor decât o emisiune de acțiuni, în ciuda faptului că rata dobânzii asupra obligațiunilor este în mod obișnuit mai ridicată decât dividendul. În plus intervine și incidența fiscală în sensul că dobânzile plătite micșorează baza impozabilă ceea ce nu este cazul dividendelor.

Dacă finanțarea prin obligațiuni creează incontestabil avantaje consistente, trebuie spus, în același timp, că obligațiunile comportă un risc mai mare pentru intreprindere decât finanțarea prin emisiuni de acțiuni. În cazul împrumutului obligatar societatea trebuie să plătească dobânzi periodice cu caracter obligatoriu, în timp ce plata dividendelor chiar în cazul acțiunilor cu privilegiu de dividend nu este obligatorie în fiecare an. Apoi, societatea este obligată să ramburseze împrumuturile obligatare ceea ce conduce la micșorarea lichidităților, în timp ce finanțarea prin acțiuni nu trebuie restituită. În sfârșit în caz de recesiune economică, societatea finanțată prin obligațiuni va avea greutăți mai mari pentru efectuarea plăților decât în cazul finanțării prin emisiune de acțiuni.

Credite bancare pe termen mijlociu (mobilizabile și nemobilizabile)

Băncile oferă în mod obișnuit credite pentru investiții pe termen mijlociu și mai rar pe termen lung, acestea din urmă fiind caracteristice altor instituții și organisme financiare.

Creditele bancare se oferă pe bază de garanție fermă prezentată de debitori. De fapt, toate condițiile creditului se negociază între bancă și debitor: rata dobânzii, termenul de rambursare, eventuala perioadă de grație, penalizări, etc.

Creditul bancar pe termen mijlociu, 2-7 ani, joacă un rol important în finanțarea societăților comerciale, fiind destinat acoperirii cheltuielilor de investiții în echipament de producție cu durate de funcționare relativ scurte, amenajări, construcții usoare, cheltuieli pentru inovări, cercetări sau pentru operațiuni de export.

Rambursarea credutelor se realizează în conformitate cu clauzele contractuale anual, semestrial, trimestrial sau lunar, prin anuități constante sau variabile, cu sau fără perioade de grație. Dacă se convine ca rambursarea creditului să aibă loc la intervale egale de timp mai scurte de un an (lunar, trimestrial) pentru calcularea anuităților se impune în prealabil transformarea ratei anuale a dobânzii, prevăzute în contractul de credit în rate lunare, trimestriale echivalente.

Creditele pe termen mijlociu mobilizabile se materializează în efecte financiare care se pot sconta la bancă. Astfel de credite pot să prevadă și o perioadă de grație de 1-2 ani acordată debitorului. În această categorie se încadrează și creditele acordate pentru promivarea exporturilor, mai ales de utilaje și echipamente. Practic, creditele se acordă ca un credit – furnizor sau un credit – cumpărător.

Creditele pe termen mijlociu nemobilizabile au aceeași destinație ca cele mobilizabile; banca nu mai primește nici un efect financiar din partea beneficiarului, în schimb dispune de garanții materiale constituite în gaj de către un debitor. Durata creditului se poate extinde până la 7 ani, orice bancă comercială putând acorda credit pe baza unui contract încheiat cu debitorul.

Leasing-ul

Leasing-ul sau credit contract de închiriere reprezintă o metodă de finanțare care in esență se poate asimila împrumutului. Întreprinderea utilizatoare a obiectivelor de investiții ce se dobândesc nu are calitatea de proprietar, ci uzul fructier, un fel de chiriaș în acest contract. Contractul de credit se încheie pentru o perioadă determinată în general până la amortizarea activului fix în cursul căreia nici op parte nu poate rezilia contractul.

Din punct de vedere economic, angajamentele ce decurg din creditul-contract de închiriere fac parte din datoriile pe termen mijlociu sau lung. Întreprinderea obșine utilizarea la început, apoi devine proprietar al activului fix, în schimbul plăților periodice și al cumpărării valorii reziduale.

Din punct de vedere financiar, deși este un contract oneros, leasing-ul prezintă avantaje ăn raport cu creditul obișnuit: suplețe în utilizare, posibilitatea acoperirii integrale a necesarului de capital, avantaje fiscale.

Creditul-contract de închiriere este o operațiune de finanțare care permite întreprinderii să dispună de un bun după cum crede de cuviință, fără a fi necesar să-și constituie fond de investiții, ci plătind o chirie.

Leasing-ul se poate analiza ca o închiriere însoțită de opțiunea de a cumpăra bunul (respectiv, promisiunea de vânzare din partea proprietarului). El se poate aplica atât în tranzacții mobiliare, cât și imobiliare. O formă specifică de leasing mobiliar este „less back” sau „cesiunea-baill” care reprezintă o tehnică prin care creditorul (societatea de leasing) transferă debitorului proprietatea unui bun, în scopul rascumpărării progresive ulterioare. Este parctic, un mijloc prin care utilizatorul își procură un credit garantat printr-un imobil asupra căruia la origini este proprietar. Pe plan financiar, creditul-bail este o operațiune care nu modifică structura financiară a intreprinderii (îndatorarea) ci numai angajamentele de plată anuale. Capitalul propriu rămâne neangajat legal, ceea ce crează întreprinderii posibilitatea unor împrumuturi bancare.

Operațiunile de împrumut obișnuit nu acoperă, în general, decât 50-60% din valoarea proiectelor de finanțat, restul concretizându-se în participarea cu fonduri proprii. Spre deosebire de creditul bancar, creditul-bail acoperă 100% valoarea bunului închiriat intreprinderea putându-și rezerva capitalul propriu drept garanție pentru contractarea altor împrumuturi de dezvoltare.

Creditul bail permite accelerarea dezvoltării fără a pune ăn pericol autonomia financiară a întreprinderii. Pe plan fiscal, plățile făcute în contul chiriilor micșorează baza impozabilă.

Pentru utilizatori creditul-bail este o tehnică de finanțare a investițiilor pe seama rentabilității exploatării.

Costul unei surse de finanțare și deci și a împrumutului se poate definii drept rata actuarială ce se determină prin egalitatea dintre sumele primite cu titlu de împrumut, pe de o parte, și vărsămintele în contul rambursărilor periodice, a plății renumerației și altor cheltuieli financiare aferente capitalului împrumutat, pe de altă parte.

Costul total al capitalului

Finanțările pe termen lung au în vedere ansamblul surselor de acoperire a cheltuielilor de investire, atât a surselor proprii, cât și a celor obținute prin angajamente la termen. Costurile aferente finanțărilor pe termen lung se referă atât la capitalul propriu, cât și la capitalul de împrumut.

Intreprinderile, indiferent de talie, indiferent că sunt într-un proces de creștere economică sau stagnare nu pot pretinde altă rată a rentabilității proiectelor lor, respectiv nu pot avea alte niveluri de costuri ale capitalului avansat decât exigențele pieței financiare. Prin urmare, capitalul propriu trebuie renumerat ca și cel împrumutat. În ultimă instanță costul capitalului este independent de sursele de finanțare și de asemenea independent de caracteristicile economice ale intreprinderilor.

Costul total al capitalului permite o legătură esențială între nevoile de fonduri și totalitatea resurselor pe care le poate mobiliza. În orice moment riscul și rentabilitatea se repercutează asupra diferitelor elemente din pasivul bilanțului, piața fiind aceea care evaluează titlurile (acțiuni, obligațiuni) ținând cont de costurile sau rentabilitatea cerute pe piața financiară.

Costul total al capitalului = ( Costul fondurilor proprii X % fonduri proprii în finanțarea intreprinderii) + (Costul datoriilor X % datoriilor în finanțarea intreprinderii)

Surse proprii. Surse atrase. Surse împrumutate.

Decizia de finanțare a ciclului de exploatare finanlizează echilibrul financiar dintre nevoia de finanțare a activelor circulante și sursele mobilizate pentru finanțarea acesteia. Întrucât NFCE a fost dimensionat în capitolul anterior, în continuare prezentăm sursele de finanțare a ciclului de exploatare:surse proprii, surse atrase, surse împrumutate. Alegerea surselor proprii, atrase sau împrumutate se va face în condiții de optimizare a relațieie rentabilitate- risc.

Surse proprii

Reînnoirea permanentă a stocurilor și creanțelor pentru asigurarea continuității producțieie și ritmicității vânzărilor, determină o nevoie de capital cvasipermanentă. În acest context, se pune problema existenței unor surse permanente pentru finanțarea acestor nevoi. Această sursă este fondul de rulment.

Așa cum am mai arătat, fondul de rulment reprezintă surplusul de resurse permanente degajat din finanțarea pe termen lung a nevoilor permanente, pentru realizarea echilibrului financiar al ciclului de exploatare și al trezoreriei. Acest surplus reprezintă o marjă de siguranță pentru activitatea de exploatare care beneficiează de o sursă sigură de capital mobilizat pe un termen lung, și pentru care nu există preocupare de a fi reînnoită.

Fond de rulment = (Capitaluri proprii + Datorii financiare (pe termen lung)) –

Global (FRG) – Imobilizări

Fond de rulment = Capitaluri proprii – Imobilizări

Propriu (FRP)

Fond de rulment = Fond de rulment global – Fond de rulment propriu

împrumutat (FRÎ)

În gestiunea activelor circulante trebuie să existe preocupare de a fundamenta o mărime optimă a FR, adică o mărime strict necesară care să angajeze costuri de capital minime (dividende pentru FRP și dobânzi pentru FRÎ) și să ofere siguranța echilibrului financiar.

Odată cu reînnoirea stocurilor se produce și reînnoirea în proporții aproximativ egale a datoriilor de exploatare (salariați, furnizori, stat, etc.). Caracterul reînnoibil al stocurilor și creanțelor, pe de o parte, face ca nevoia netă de capitaluri pentru finanțarea ciclului de exploatare să se manifeste la nivelul diferenței dintre NFCE și datoriile de exploatare, deci la nivelul nevoii de fond de rulment (NFR):

NFR = NFCE –Datorii de exploatare

Pentru această nevoie suplimentară, cvasipermanentă ar trebuie să existe un fond de rulment acoperitor (care permite și degajarea unei trezorerii nete pozitive la sfărșitul exercițiului viitor). Mărimea fondului de rulment pentru anul viitor se poate aprecia în funcție de previziunile bugetului investițiilor și ale bugetului producției. Fiind o sursă permanentă de capital și stabilă pentru anul de plan, fondul de rulment va avea o mărime constantă pentru fiecare trimestru al anului de previziune.

Sursele atrase.

Echilibrul financiar pe termen scurt se bazează, în cea mai mare parte pe sursele temporar atrase de la treți în intervalul cuprins între momentul constituirii datoriilor (intrarea și recepția materialelor, prestarea manoperei, înregistrarea impozitelor, etc.) și cel al scadenței plății. Întrucât activele circulante reprezintă anumite decalaje de încasări nefavorabile (caracterizate de o anumită durată de lichiditate), vor admite în compensare anumite decalaje de plăți favorabile (caracterizate de o durată de exigibilitate). Se urmărește deci, echilibrul între durata de lichiditate a activelor circulante și durata de scadență a datoriilor de exploatare (pasivelor circulante). O gestiune eficientă a pasivelor circulante ar fi aceea care realizează un volum al decalajelor de plăți favorabile superior decalajelor de încasări, acestea pentru că datoriile întreprinderii către terți reprezintă până la scadența lor surse de capital atrse gratuit de către aceasta, în timp ce decalajele de încasări, reprezentând capitaluri interne atrase gratuit de către clienți, sunt nefavorabile întreprinderii. Caracterul neoneros al datoriilor ar determina trezorierul întreprinderii să crească, atât mărimea lor, cât și intervalul cuprins între apariția și plata acestora. Însă, depășirea termenelor legale de plată privind obligațiile fiscale fiind însoțită de amenzi și penalități semnificative, întreprinderile sunt tentate să amâne datoriile către furnizori. Cum amenzile și penalizările de la furnizori sunt neoperante (nesemnificative) s-a ajuns ca în economia românească să se înregistreze un volum impresionant de arierate. Totodată, poziția întreprinderilor românești favorabilă la o întârziere de plăți este atenuată de poziția ei defavorabilă la încasări, care vor fi întârziate din aceeași cauză a resurselor financiare limitate. Pe ansamblu, efectele decalajelor de încasări și plăți se vor concretiza în încetinirea rotației capitalurilor, cu consecințe nefavorabile asupra rentabilității acestora.

În concluzie, pasivele circulante sunt o manifestare a fenomenului de utilizare a unor disponibilități ce aparțin altora pentru acoperirea unor plăți corespunzătoare mijloacelor circulante (pasive de tipul I) sau a creditului comercial de care beneficiează unitatea în cauză (pasive de tipul II).

În previziunea pasivelor se urmărește soldul minim, permanent al datoriilor care conferă acestora un caracter stabil, astfel că reursele atrase mai sunt denumite și pasive stabile (denumire mai veche din literatura noastră de specialitate). Rezultă că pasivele stabile reprezintă datorii ale întreprinderii către terți (furnizori, personal, stat, etc.), minime și reînnoibile permanent în termenele legale de scadență.

Metodologia de previzionare a surselor atrase impune gruparea lor în două categorii:

– datorii cu sold zilnic crescător până în ziua plății și cu termene fixe de plată (pasive stabile de tipul I). În această grupă se includ datoriile rezultate din salarii, impozit pe salarii, contribuții la asigurări sociale, datorii din gaze naturale, energie, etc.

– datorii cu sold variabil și cu termene de plată variabile pe parcursul unei luni de zile. Acestea se referă la datoriile față de furnizorii de materii prime, materiale, piese de schimb, etc., la datoriile pentru constituirea de rezerve, garanții, preliminări pentru plata concediilor și pentru reparații, etc. (pasive stabile de tipul II).

Sursele împrumutate

Dacă sursele proprii și atrase sunt insuficiente pentru finanțarea stocurilor și cheltuielilor de exploatare, întreprinderea apelează la credite bancare pe termen scurt (de trezorerie sau de scont). Creditele de trezorerie se acordă întreprinderilor de către băncile comerciale în limita unui plafon convenit anterior.

Necesarul creditelor de trezorerie se stabilește trimestrial în cadrul Planului de trezorerie ca diferență între soldul stocurilor și cheltuielilor (N), pe de o parte, și totalul resurselor proprii, atrase și încasărilor (R), pe de altă parte:

Necesar trimestrial de credite de trezorerie = (stocuri + alte active + cheltuieli de realizarea producției) – (fond de rulment + surse atrase + încasări din vânzarea producției).

Comparând nevoia decapitaluri circulante (N) cu resursele (R) de capitaluri circulante rezultă un deficit sau un excedent de trezorerie, după cum nevoile sunt mai mari sau mai mici decât resursele.

Deficitul de trezorerie va fi acoperit prin solicitarea de noi credite (dacă plafonul aprobat de bancă permite) în trimestrul respectiv peste nivelul celor aflate în sold în trimestrul anterior.

Excedentul de trezorerie constituie volumul creditelor care se vor rambursa în trimestrul următor. Dacă excedentul de trezorerie este superior creditelor angajate anterior, atunci diferența se va plasa eficient pe piață.

Soldul creditelor de trezorerie la începutul trimestrului i se preia din bilanțul contabil la încheierea exercițiului, iar la începutul fiecărui trimestru este influențat în plus sau în minus cu deficitul, respectiv excedentul de trezorerie din trimestrul anterior.

În situația în care banca nu mai acordă credite de trezorerie (ca urmare a depășirii plafonului), pentru acoperirea deficitului de trezorerie întreprinderea poate mobiliza alte surse cum ar fi:

creditul de scont, dacă întreprinderea are efecte comerciale de vândut;

creditul de afactuare, dacă există pe piața financiară societăți de factoring care preiau contra comision facturile întreprinderii spre urmărire și încasare.

Selecția unuia sau altuia dintre credite are la bază cel mai redus cost real (pe număr de zile efectiv creditate) al procurării acestora.

Cap IV

DIAGNOSTICUL FINANCIAR-APLICATIE PRACTICA

4.1 CONSIDERAȚII GENERALE

Diagnosticul financiar constă într-un ansamblu de instrumente și metode care permit aprecierea situației financiare și a performanțelor unei întreprinderi.

Scopul diagnosticului financiar este de a aprecia situația financiară a întreprinderii. Pe baza acestui diagnostic are loc elaborarea unei noi strategii de menținere și dezvoltare în mediul specific economiei locale. În sens general, finalitatea diagnosticului financiar constă în oferirea de informații financiare atât celor din interiorul întreprinderii, cât și celor interesați din afara acesteia.

Când problema diagnosticului este pusă din interiorul întreprinderii (diagnostic financiar intern) utilizatorii pot fi conducătorii, acționarii actuali sau salariații. Obiectivul urmărit în acest caz este de a detecta eventuale situații de dezechilibru financiar și de a adopta noi decizii de gestionare a întreprinderii. Aceste decizii se bazează pe identificarea originii și cauzelor dezechilibrelor, pe de o parte, iar pe de altă parte, pe stabilirea măsurilor de remediere a dezechilibrelor.

Când problema este pusă din exteriorul întreprinderii (diagnostic financiar extern) utilizatorii pot fi analiștii financiari, acționarii potențiali, organisme bancare și financiare sau chiar statul. Obiectivul urmărit este capacitatea financiară a întreprinderii de a genera profit, capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile pe termen scurt sau lung (lichiditatea și solvabilitatea întreprinderii).

De cele mai multe ori utilizatorii externi au nevoie de un diagnostic financiar fie pentru acordarea de credite întreprinderilor (în special băncile), fie pentru luarea deciziilor de pătrundere în capitalul unei întreprinderi (acționari potențiali sau alte întreprinderi).

Atât analiza pe plan intern cât și cea externă au ca obiectiv aprecierea performanțelor întreprinderii și a riscurilor la care aceasta este pusă și urmăresc: analiza rentabilității; analiza riscului și analiza valorii întreprinderii.

De cele mai multe ori informațiile diagnosticului financiar trebuie completate cu informații referitoare la mediul extern al întreprinderii (starea economiei, a sectorului de activitate), informații referitoare la potențialul tehnic și uman, potențial comercial și juridic, managementul întreprinderii (informații dependente de întreprinderi). Toate aceste elemente influențează performanțele financiare ale întreprinderii determinând, în final, competitivitatea acesteia.

Folosind metode și tehnici specifice, diagnosticul financiar permite aprecierea situației financiare trecută și actuală, pe baza informațiilor furnizate pentru luarea deciziilor de către conducere acesta vizează viitorul.

Informațiile necesare pentru efectuarea diagnosticului financiar sunt preluate din situațiile financiare simplificate care cuprind: bilanțul, contul de profit și pierdere, anexa la bilanț.

Realizarea diagnosticului financiar are ca obiectiv aprecierea stãrii de performanțã financiarã a societatii la 31.12.2004

Principalele scopuri urmărite sunt:

– aprecierea rezultatelor financiare obținute;

– evidențierea modalitãților de realizare a echilibrului financiar;

– examinarea randamentului capitalului investit;

– evaluarea riscurilor.

Rezultatele analizei pot fi utilizate pentru:

– fundamentarea deciziilor de gestiune;

– elaborarea unui diagnostic global strategic;

– fundamentarea politicilor de dezvoltare.

Sursele utilizate au fost:

– situațiile financiare anuale (2002-2004);

– alte materiale de documentare din evidența contabilã.

Dupa cum rezulta din situatia patrimoniala a firmei KONIX S.A obiectul activitatii il constituie productia de bunuri de larg consum.Firma dispune de active imobilizate reprezentate prin masini,utilaje,mijloace de transport,aparatura de birotica,etc si active circulante:stocuri de materii prime si materiale,obiecte de inventar,productie in curs de executie,semifabricate,produse finite,etc-toate necesare bunei desfasurari a procesului de productie.

4.2 Analiza structurii bilanțului

Analiza ratelor de structurã ale activului:

Datele sunt prezentate în tabelul urmator:

In=Inn+Inc+If

Ac=St+Cr+Db

At=In+Ac+Ra

CONCLUZII:

Rata activelor imobilizate=In/At mãsoarã gradul de investire a capitalului fix. Nivelul ei este ridicat datorita ponderii mare a dotarilor tehnice, echipamente, utilaje si instalatii. Rata activelor imobilizate creste in 2004 la 67,41% fata de 59,06% in 2003 datorita achizitionarii de imobilizari corporale. Nivelul acestei rate este influentat nefavorabil de înregistrarea cheltuielilor lunare cu amortizarea care diminuează valoarile ramase ale activelor imobilizate.

Rata imobilizărilor necorporale=Inn/At are un nivel neglijabil.

Rata imobilizărilor financiare=If/At ca urmare a inexistenței imobilizărilor financiare, nivelul acestei rate este de asemenea neglijabil.

Rata activelor circulante=Ac/At exprimã ponderea în totalul activului a capitalului circulant.

2003 fata de 2002 : Ca urmare a cresterii ponderii disponibilitatilor banesti in anul 2003 fata de 2002 si o mentinere relativ constanta a ponderii stocurilor si a creantelor totale se inregistreaza o usoara crestere a ratei activelor circulante in 2003 fata de 2002.

2004 fata de 2003: Stocurile se mentin relativ constate. Rata activelor circulante scade in 2004 fata de 2002 cu 13%, datorita scaderii semnificative a ponderii disponibilitatilor banesti in 2004 fata de 2003 si a scaderii ponderii creantelor in 2004 fata de 2003.

Rata stocurilor=St/At ponderea stocurilor în total activ se menține relativ constanta in perioada analizată, cunoscând o ușoară crestere în anul 2004.

Rata creanțelor=Cr/At creanțele au crescut permanent in valori absolute, cu influențã negativa asupra gradului de lichiditate.

Rata disponibilităților=Db/At este influențatã de raportul dintre durata medie de încasare a creanțelor și durata medie de achitare a obligațiilor, care este nefavorabil. Nivelul aceste rate cserte in 2003 fata de 2002 si scade in 2004 fata de 2003.

Analiza ratelor de structurã ale pasivului:

Ratele de structurã ale pasivului permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii prin punerea în evidențã a unor aspecte privind stabilitatea și autonomia financiarã a acesteia.

Datele sunt prezentate în tabelul urmator:

Cpr=CPS+Rez+Fd+Rr+P

Dt=Itml+Its+Fz+Ob

Cpm=Cpr+Itml

CONCLUZII:

Rata stabilitãții financiare=Cpm/Pt reflectã legãtura dintre capitalul permanent de care unitatea dispune în mod stabil ( cel puțin un an ) și patrimoniul total. Nivelul ratei în perioada analizatã înregistrează o tendință de imbunatatire ca urmare a cresterii capitalului permanent ca urmare a contractarii unui imprumut pe termen lung.

Rata autonomiei financiare globale=Cpr/Pt aratã gradul de independență financiarã a societatii. Se considerã cã existența unui capitalul propriu de cel puțin 1/3 din pasivul total constituie o premisã esențialã pentru autonomia financiarã a societatii. În anul 2002 rata autonomiei financiare globale are un nivel bun, manifestand o tendinta de scadere accentuata in anii 2003 si 2004 datorita contractarii imprumutului pe termen lung.

Rata autonomiei financiare la termen=Cpr/Cpm aratã gradul de independențã financiarã al unitãții pe termen lung. Nivelul acestei ratemanifesta o tendinta de scadere continua datoritaatragerilor aferente imprumutului pe termen lung.

Rata de îndatorare globalã=Dat/Pt reflectã ponderea tuturor datoriilor pe care le are unitatea în pasivul total al acesteia. Nivelul ratei înregistrează o tendință de crestere accentuata în perioada analizată.

Rata de îndatorare la termen=Itml/Cpr reflectã gradul de îndatorare prin împrumuturi pe termen lung și mediu. Se utilizeazã în fundamentarea deciziei de atragere a surselor împrumutate pe termen lung și a urmãririi modului în care s-a utilizat efectul de levier. Pentru perioada analizata cunoaste o tendinta de crestere.

Rata creditelor de trezorerie-reprezentand gradul de acoperire a necesitatilor de finantare a activitatii de exploatare cu surse externe de finantare- credite pe termen scurt. Este zero datorita necontractarii creditelor pe termen scurt.

Analiza soldurilor intermediare de gestiune

Tabloul soldurilor intermediare de gestiune se prezintă astfel:

Va=Vmf+Qex-Chmf-Chms

EBE=Va-Imp+Sbv-Chp

Pe=EBE+Ave-Ace-Cha

Pc=Pe+Vf-Chf

Pb=Pc+Rexc

Pn=Pb-Ipr

Valoarea adãugatã (Va) exprimã creșterea de valoare rezultatã din utilizarea factorilor de producție, îndeosebi a factorilor muncã și capital, peste valoarea materialelor și serviciilor cumpãrate de întreprindere de la terți. Valoarea adãugatã asigurã remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea economicã a întreprinderii:

– personalul, prin salarii, indemnizații și alte cheltuieli;

– statul, prin impozite, taxe și vãrsãminte;

– creditorii, prin dobânzi, dividende și comisioane plãtite;

– acționarii, prin dividende;

– întreprinderea, prin capacitatea de autofinanțare.

Nivelul absolut al indicatorului are o tendințã de creștere în perioada analizatã datorata in principal cresterii productiei exercitiului.

Excedentul brut de exploatare (EBE) mãsoarã capacitatea potențialã de autofinanțare a investițiilor. Indicatorul inregistreaza o crestere in valoare absoluta determinata de influenta subventiilor de exploatare.

Profitul (rezultatul) din exploatare (Pe) mãsoarã, în mãrimi absolute, rentabilitatea procesului de exploatare, prin deducerea tuturor cheltuielilor din veniturile exploatãrii. Tendința de creștere a indicatorului relevã procesul de rentabilizare a activitãții de exploatare si pe seama altor venituri din exploatare realizate.

Profitul (rezultatul) curent (Pc) este determinat de rezultatul exploatãrii și cel al activitãții financiare. In perioada analizata exercitiile financiare se incheie cu profit, ceea ce afecteaza pozitiv rezultatul curent.

Profitul net (Pn) reprezintã, în mãrimi absolute, mãsura rentabilitãții financiare a capitalului propriu subscris si varsat de acționari. Acest indicator inregistreaza în perioada analizată o cresterepe seama:

cresterii productiei exercitiului;

alocarii subventiilor de exploatare;

cresterii altor venituri din exploatare.

Analiza soldurilor de gestiune pentru perioada 2002-2004 aratã tendința de rentabilizare a activitãții.

Analiza echilibrului financiar

Echilibrul financiar reflectă respectarea la nivelul societatii a principiilor de finanțare consacrate în literatura de specialitate.

Aprecierea echilibrului financiar se realizează prin intermediul indicatorilor de echilibru : fond de rulment (FR), nevoie de fond de rulment (NFR) și trezoreria netă (TN).

Nivelul indicatorilor de echilibru este prezentat în acest tabel:

Cpm = Cpr + Itml

FR = Cpm – In

FRp = Cpr – In

NFR=(St+Cr+Ra)-(Fz+Ob+Rp)

TN=FR-NFR=Db-Its

Fondul de rulment (FR) este partea din capitalul permanent care depãșește valoarea imobilizãrilor nete și este destinatã finanțării activelor circulante. Pe întreaga perioadã analizatã fondul de rulment este pozitiv și inregistreaza o crestere continua, ca urmare a faptului ca societatea a contractat credite pe termen mediu si lung. Ca urmare a faptului că societatea a avut contractate credite pe termen mediu și lung, fondul de rulment propriu nu are aceeași valoare cu fondul de rulment global, fondul de rulment propriu inregistreaza o tendinta de scadere continua in perioada analizata.

Necesarul de fond de rulment (NFR) reprezintã partea din activele circulante ce trebuie finanțate din surse stabile permanente. Nivelul indicatorului cunoaște o tendință de crestere la nivelul anului 2002 ca urmare a cresterii substantiale a creantelor si a stocurilor societății.

Trezoreria netã (Tn) reprezintã diferența dintre fondul de rulment și necesarul de fond de rulment. În perioada analizată indicatorul înregistrează o tendinta de scadere in 2004 fata de 2003 determinata de cresterea NFR.

Nevoile de finanțare ale ciclului de exploatare sunt suportate din datoriile de exploatare și o parte a resurselor stabile situație care corespunde principiului gestiunii financiare potrivit cãruia la necesitãți permanente se alocã surse permanente, care reflecta echilibrul financiar al societatii.

Echilibrul financiar este sustinut pe seama subventiilor pentru investitii, a imprumutului pe termen lung si a autofinantarii (amortizare + profit net).

Analiza lichiditãții societatii

Analiza lichiditãții societatii urmãrește capacitatea acesteia de a-și achita obligațiile curente (de exploatare) din active curente, cu diferite grade de lichiditate, precum și evaluarea riscului incapacitãții de plată.

Indicatorii de lichiditate sunt redați în tabel astfel:

RLC=Ac/Dts

RLR=(Cr+Db)/Dts

RLI=Db/Dts

Rata de lichiditatea curentã – comparã ansamblul activelor circulante, cu ansamblul datoriilor pe termen scurt (scadente sub un an). La aceastã ratã nivelul asiguratoriu este 1,2, nivel care este atins în perioada 2002 – 2004.

Rata de lichiditatea rapidã – exprimã capacitatea firmei de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe și disponibilități bãnești. Nivelul acestei rate, în perioada analizatã, este in crestere, fiind situată peste nivelul asiguratoriu de 2/3.

Rata de lichiditatea imediatã – apreciazã mãsura în care datoriile exigibile pot fi acoperite pe seama disponibilitãților bãnești. Nivelul asiguratoriu pentru aceastã ratã este de 1/3. Se constata cresterea nivelului acestei rate la nivelul anului 2003, urmata de o scadere la nivelul anului 2004, ceea ce inseamna o diminuare a capacitatii de onorare a obligatiilor pe termen scurt din disponibilitati.

Analiza ratelor de gestiune

Ratele de gestiune reflectă duratele de rotație a activelor imobilizate și circulante prin cifra de afaceri exprimate în nr. de zile și redate în tabelul urmator:

RIn=Ca/In

RAc=(Ac/Ca)*360

RSt=(St/Ca)*360

RCr=(Cr/Ca)*360

RDb=(Db/Ca)*360

RFz=(Fz/Ca)*360

RAt=Ca/At

Rotația activului total=Ca/At reflectă gradul de reînnoire a activului total prin cifra de afaceri. Numărul de rotații a acestuia în perioada analizată reflectă o tendință de imbunatatire prin cresterea numarului de rotatii de la 1.89 la 2.7 in 2003.

Rotația imobilizărilor nete=Ca/In -imobilizările nete, având pondere semnificativă în activul total . Viteza de rotație a imobilizărilor nete este mica, cu o tendinta de scadere continua.

Durata de rotația activelor circulante înregistrează un nivel nesatisfăcător, cu tendințã de scadere în anul 2001 urmata de o crestere accentuata in anul 2004. Durata medie a unei rotații scade in anul 2004 fata de anul 2003 de la 227,63 zile la 151,26.

Durata de rotația stocurilor înregistrează o tendință de scadere, avand un nivel satisfacator pe ansamblul perioadei analizate.

Durata de încasare a creanțelor scade în anul 2004 fata de 2003 de la 147,69 zile la 117,31 situându-se peste limita considerată normală (30 zile), cu influențe negative asupra trezoreriei.

Durata medie de achitare a furnizorilor înregistreazã o tendințã de crestere în anul 2003, la 118,88 zile de la 88,01 zile, cunoscand o scadere in anul 2002 la 75,56 zile. Nivelul acestei rate nu se încadrează în limita unor decontãri normale (30 zile).

Raportul dintre durata medie de încasare a creanțelor și durata medie de achitare a furnizorilor este nefavorabil societatii. În timp ce unitatea crediteazã beneficiarii, în 2004 in medie cu 117,31 zile, fãrã dobândã, beneficiazã de surse atrase de la furnizori doar 75,56 zile.

Decalajul nefavorabil dintre durata medie de încasare a creanțelor și durata medie de plată a furnizorilor influențeaza negativ trezoreria nete disponibilă, determinand societatea sa atraga noi surse pentru acoperirea golurilor de trezorerie.

Analiza ratelor de rentabilitate

Exprimă eficiența utilizării resurselor materiale și financiare în activitatea de exploatare la nivelul societatii în perioada analizată.

Nivelul ratelor de rentabilitate este redat în tabelul urmator:

re=Pe/At – rentabilitatea economica

rf=Pc/Cpr – rentabilitatea financiara

rv = Pe / Ve – rentabilitatea veniturilor

rc = Pe / Che – rentabilitatea resurselor consumate

În perioada 2002-2004 nivelul ratelor de rentabilitate este nesatisfacator.

Rentabilitatea veniturilor exprimă eficiența valorificării produselor și serviciilor oferite de unitate. Indicatorul inregistreaza o crestere continua in perioada analizata.

Rentabilitatea costurilor mãsoarã eficiența consumului de resurse umane și materiale; se situeazã la un nivel scãzut, înregistrând aproximativ aceeași evoluție ca și rata rentabilității veniturilor.

Rentabilitatea economicã reprezintã remunerarea brutã a capitalurilor investite pe termen lung, atât proprii cât și împrumutate. Rentabilitatea economicã trebuie sã fie la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a dobânzii) și al riscului economic și financiar pe care și l-au asumat acționarii și creditorii unitãți. Rata rentabilității economice înregistrează un nivel relativ constant in perioada analizata, avand insa valori reduse.

Rentabilitate financiarã mãsoarã randamentul utilizãrii capitalurilor proprii. Rata rentabilitãții financiare trebuie sã fie superioarã ratei medii a dobânzii. Rata rentabilitãți financiare are o tendinta de crestere continua determinata de cresterea mai agresiva a rezultatului net in comparatie cu capitalul propriu.

Analiza pragului de rentabilitate din exploatare

Riscul de exploatare evalueaza capacitatea societatii de a se adapta la timp si cu cel mai mic cost la variaria mediului in care isi desfasoara activitatea.

Aprecierea riscului de exploatare se realizeaza cu ajutorul pragului de rentabilitate. Pragul de rentabilitate al exploatarii este redat in tabel:

Interpretarea valorilor indicatorilor

Indicatorul de pozitie se gaseste in anul 2004 in zona:”Risc mediu de exploatare” in apropierea limitei inferioare, aproape de zona:”Risc mare de exploatare”.

Pragul de rentabilitate de exploatare sau punctul mort operational este punctul in care veniturile acopera cheltuielile din exploatare. Dupa acest prag activitatea de exploatare devine rentabila.

Pragul de rentabilitate de exploatare la nivelul societatii cunoaste o evolutie constanta reflectand mentinerea capacitatii de adaptare a rezultatului exploatarii la conditiile specifice in care societatea isi desfasoara activitatea. Nivelul sau in anul 2004 se incadreaza in zona:”Risc mediu de exploatare”.

Coeficientul de elasticitate inregistreaza o scadere ramanand in zona:”Risc mediu de exploatare”, mai aproape de limita superioara decat de cea inferioara.

Evolutia indicatorului de pozitie:

Evolutia pragului de rentabilitate

Evolutia coeficientului de elasticitate

Analiza riscului de faliment

Riscul de faliment reflecta posibilitatea de aparitie a incapacitatii de onorare a obligatiilor scadente ale societatii.

Pentru aprecierea riscului de faliment vom apela la functia “B” – Bailesteanu.

FUNCTIA “B” – BAILESTEANU

“B”=0,444*G1+0,909*G2+0,052*G3+3,333*G4-1,4147

INTERPRETAREA VALORILOR FUNCTIEI “B”

Valoarea functiei “B” este de 2,25 care este mai mare decat limita inferioara a intervalului zonei favorabile privind riscul de faliment, deci dupa functia bailesteanu societatea se afla intr-o zona favorabila.

CONCLUZIILE DIAGNOSTICULUI FINANCIAR

PUNCTE TARI:

Structura activelor corespunde obiectului de activitate al societatii.

Existenta unei marje de siguranta financiara determinata de un surplus de surse permanente.

Structura financiara corespunzatoare.

Evolutie satisfacatoare a soldurilor intermediare de gestiune.

Nivel bun al ratelor de lichiditate curenta si rapida.

Solvabilitate patrimoniala ridicata.

Pozitia societatii intr-o zona favorabila privind riscul de faliment (risc redus de faliment).

PUNCTE SLABE:

Nivel scazut al rentabilitatii.

Exista intarzieri privind incasarea creantelor.

Durata de rotatie a creantelor si furnizorilor nu se incadreaza in limitele normale.

Gradul de uzura morala si fizica ridicat al bazei materiale.

Gradul de innoire a mijloacelor fixe este redus.

Obligativitatea ajustarii tarifelor pentru prestarile dde servicii in domeniul gestionarii resurselor pe baza acordului de imprumut.

Evolutia stocurilor si creantelor nu se incadreaza in limitele de eficienta.

Sustinerea partiala a rentabilitatii activitatii desfasurate prin subventii.

RISCURI:

Risc mediu de exploatare.

Riscul tehnic este ridicat datorita uzurii fizice si morale a mijloacelor fixe.

Cap V

5.1 Evidenta informatica a unei intreprinderi

SC Onix Sercom SRL are ca obiect de activitate importul, productia si distributia de vopsele, lacuri si grunduri pentru constructii civile si industriale si pentru autoturisme. Conducerea companiei a decis ca eficienta impune implementarea unor metode operationale si de control riguroase, intr-o platforma tehnologica moderna, premise pe care le-a regasit in solutia ISIS .net.

ISIS.net este un sistem complex de tip ERP (Enterprise Resource Planning) care are capacitatea de a asigura informatizarea tuturor activitatilor unei organizatii, inclusiv a celor cu o structura ierarhica complexa. Complexitatea solutiei informatice este transparenta utilizatorului, acesta avand acces la toate functionalitatile oferite folosind un simplu browser de Internet.

ISIS .net ofera atat servicii destinate gestionarii activitatilor interne ale beneficiarului (contabilitate, gestiune stocuri, personal-salarizare, etc.), cat si deschiderea comerciala spre piata virtuala oferita de Internet (site business-to-business de plasare si urmarire comenzi on-line), CRM (Customer Relationship Management).

ISIS .net este in deplina concordanta cu legislatia economica actuala si cu practicile locale de lucru, impunand efectuarea tuturor operatiilor economice si tranzactiilor comerciale in spiritul acestora. Solutia poate fi accesibila, la acelasi nivel de complexitate si functionalitate, atat unui mic comerciant, care se poate conecta pe Internet si accesa serviciile dorite, cat si unei mari companii de productie sau de distributie, care isi desfasoara activitatea in mai multe locatii distribuite teritorial. Datorita arhitecturii si tehnologiei pe care este construit, ISIS .net este deschis oricaror completari ulterioare, interconectarii cu structuri guvernamentale, bancare, vamale, si chiar realizarii de piete virtuale prin integrarea partenerilor intr-o platforma informationala de business comuna ISIS .net este un sistem complet internationalizat, fiind astfel accesibil oricarui tip de utilizator al societatii.

ISIS .net asigura continuitatea activitatilor organizatiei prin stocarea, arhivarea, prelucrarea si accesarea informatiilor pe perioade indelungate de timp.Sistemul permite exportul datelor in diferite alte produse de calcul si analiza (Microsoft Excel, Microsoft Access, etc.), trimiterea datelor prin e-mail catre alte persoane / organizatii, in functie de necesitatile beneficiarului.

Platforma integrata ISIS .net contine o sectiune de configurare a sistemului informatic, o solutie de gestiune interna, solutia comerciala, solutia de productie, solutia de personal-salarizare si solutia pentru managementul transporturilor.

CONFIGURAREA SISTEMULUI:

Se realizeaza folosind serviciul SISTEM CENTRAL, care permite maparea in sistemul informatic a structurii organizatorice a clientului, indiferent de numarul de locatii sau de pozitionarea lor geografica.

realizeaza si implementarea politicilor de securitate si acces la diferitele functiuni ale sistemului prin definirea de operatori si grupuri de operatori si acordarea acestora de drepturi de acces la nivel de serviciu, functiune a unui serviciu si unitate de lucru.

Este serviciul de baza al sistemului, oferind suport pentru toate celelalte componente ale ISIS .net.

NOMENCLATORUL DE ARTICOLE

Permite caracterizarea complexa a produselor si serviciilor produse, comercializate sau folosite intern de beneficiar: informatii generale, informatii comerciale (preturi in diverse valute si pe diverse perioade de timp, reduceri, taxe, descriere comerciala, cod de bare, imagine, etc.) si informatii de productie (costuri de productie, etc.).

Articolele se definesc pe baza de atribute si valori de atribute, structura care permite specificarea deosebit de detaliata a caracteristicilor fiecarui articol.

Articolele sunt mentinute unice la nivelul intregului sistem, indiferent de distributia sa teritoriala.

Sistemul cuprinde urmatoarele module:

GESTIUNEA STOCURILOR

Ofera suport atat pentru gestionarea stocurilor de produse (pe baza de diverse metode de gestiune FIFO, CMP), adaugarea de preturi, vizualizarea stocurilor de produse la diverse moment de timp, precum si suport pentru procesul de productie (bonuri de consum in productie, fise limita de consum, bonuri de predare, etc.)

Asigura actualizarea automata a stocurilor in functie de operatiunile efectuate din serviciile de aprovizionare si desfacere.

CONTABILITATE FINANCIARA SI DE GESTIUNE;

Ofera suport complet pentru operatiile de contabilitate: definirea planului de conturi bazat pe o structura flexibila a contului in functie de specificul beneficiarului, scheme de contare automate, balante in diverse valute, analize manageriale pe centre de cost/profit si elemente bugetate, etc.

Asigura integrarea cu toate celelalte servicii ISIS .net, realizand contarea automata a tuturor tranzactiilor comerciale sau de gestiune.

Serviciul ofera un set de rapoarte specifice, care permit analizarea din diverse puncte de vedere a activitatii companiei. Rapoartele oficiale sunt furnizate in formatul impus de legislatia in domeniu.

MIJLOACE FIXE

Permite caracterizarea complexa a tuturor mijloacelor fixe de care dispune compania, inregistrarea operatiilor efectuate asupra acestora, analiza ratelor de amortizare; implementeaza diverse metode de amortizare (liniara, accelerata sau degresiva). Asigura functionarea in conformitate cu toate normele legale din domeniu (durate normate de serviciu, catalogul tipurilor de mijloace fixe, etc.).

CONTRACTE-COMENZI

ISIS.net ofera posibilitatea plasarii de comenzi on-line de catre clientii beneficiarului, expunand produsele comercializate impreuna cu toate caracteristicile lor. Comanda se propaga in sistemul comercial, putand fi gestionata si urmarita in continuare in serviciile de Desfacere respectiv Aprovizionare si Productie, permitand urmarirea realizarii contractelor si activitatii partenerilor.

ISIS.net ofera un modul deosebit de flexibil de management al contractelor, punand la dispozitia utilizatorilor biblioteci de clauze gestionate dinamic, in functie de specificul beneficiarului.

APROVIZIONARE

Ofera suport pentru inregistrarea tuturor documentelor de aprovizionare in lei si in valuta folosite in Romania, obligand inregistrarea lor in stricta conformitate cu legislatia in vigoare: note de intrare receptie, declaratii vamale de import, cheltuieli in valuta, etc.

DESFACERE

Ofera suport pentru inregistrarea tuturor documentelor de vanzare in lei si in valuta folosite in Romania, obligand inregistrarea lor in stricta conformitate cu legislatia in vigoare: facturi de livrare, facturi proforma, facturi de export, facturi de baza de bon fiscal, avize de expeditie, etc.

Pentru companiile de retail ISIS .net ofera serviciul POS, integrat cu imprimanta fiscala omologata, ca suport pentru inregistrarea si tiparirea automata a Bonurilor Fiscale.

FINANCIAR(incasari si plati)

Toate documentele de aprovizionare si desfacere sunt automat inregistrate si urmarite de serviciile de plati si incasari; acestea ofera suport pentru inregistrarea tuturor documentelor de plata utilizate in Romania: cecuri, ordine de plata, cash, dispozitii de plata valutara externa, compensari in lei sau in valuta, evidenta si utilizarea avansurilor, incasari pe baza de carti de credit, etc.

PROGRAMAREA, LANSAREA SI URMARIREA PRODUCTIEI

Ofera suport pentru inregistrarea retetelor de fabricatie, programarea, lansarea si urmarirea articolelor in productie, monitorizarea evolutiei fluxului tehnologic.

Ofera suport pentru calculul costurilor de productie si raportarea cheltuielilor pe centre de cost.

INTRETINERE-REPARATII

Permite gestionarea activitatilor de intretinere si reparatii a mijloacelor fixe si SDV-urilor, programarea si lansarea acestora, evidenta costurilor de manopera asociate, etc.

PRODUCTIE

Se bazeaza pe NOMENCLATORUL PRODUSE pentru gestionarea articolelor si este integrata cu solutia de Personal-Salarizare pentru calcularea automata a drepturilor salariale ale muncitorilor in functie de volumul de munca depus. Pentru programarea si lansarea in productie se iau in considerare si comenzile de desfacere gestionate de serviciul de CONTRACTE-COMENZI.Documentele specifice productiei (bonuri de consum sau de predare, fise limita de consum, etc.) sunt gestionate de serviciul de GESTIUNE STOCURI.

PERSONAL-SALARIZARE

Ofera suport complet pentru gestionarea fiselor personale ale angajatilor: date personale, vechime in munca, contracte de munca, functii, locuri de munca, sporuri acordate, prime si penalizari, concedii, etc.

Drepturile salariale ale angajatilor se calculeaza automat pe baza datelor inscrise in Fisa Personala si pe baza pontajelor lunare introduse in sistem.

Solutia este complet adaptata la legislatia specifica aflata in vigoare, ISIS .net asigurand adaptarea permanenta la schimbarile legislative din domeniu. Solutia respecta toate cerintele informatice elaborate de Ministerul Muncii si Protectiei Sociale, furnizand datele in formatul standard definit (fise fiscale, evidenta asiguratilor, etc

Solutia este complet integrata in platforma ISIS. net: preluarea automata in contabilitate notelor contabile de salarizare, structurarea locurilor de munca gestionata de SISTEMUL CENTRAL integrarea cu solutia comerciala si cea de productie pentru evidentierea si recompensarea performantelor angajatilor.

TRANSPORTURI

Asigura suportul necesar procesarii foilor de parcurs care tin evidenta traseului de livrare, a personalului implicat, a documentelor aditionale implicate la transport cat si a consumurilor si a alimentarilor cu ulei si combustibil ale vehiculelor.

Urmarirea vehiculelor pe traseele lor din multiple puncte de vedere economice si tehnice, managementul vehiculelor disponibile si a capabilitatilor lor in stransa legatura cu scaderea costurilor implicate, procesarea informatiilor care privesc reparatiile autovehiculelor fie interne sau externe organizatiei.

AVL (Automatic Vehicle Locator)

Este bazat pe tehnologii de ultima ora (GPS, GSM), serviciul ofera posibilitatea urmaririi in timp real a autovehiculelor companiei, a pozitiei si vitezei lor, urmarirea traseului parcurs si a timpilor realizati.Serviciul utilizeaza solutia de gestiune interna pentru evidentierea partenerilor (sursa/destinatie transport) si solutia comerciala pentru urmarirea livrarilor.

ISIS .net este dezvoltat pe platforma Microsoft .NET Framework, folosind Windows 2000/XP/2003 Server ca sistem de operare si Microsoft SQL Server 2000 ca suport de baze de date. La nivelul statiilor de lucru client, ISIS .net nu necesita decat existenta unui browser Internet Explorer.

Solutia informatica integrata ISIS.net asigura suportul necesar desfasurarii, conducerii si controlului tuturor proceselor economice care se desfasoara la nivelul unei organizatii, indiferent de profilul activitatii acesteia.

Oferta ISIS.net poate fi personalizata conform activitatii clientului, oferind servicii specifice gestiunii interne, solutii comerciale si de distributie, solutii de productie, de transporturi si de management al personalului.

ISIS .net a fost nominalizata ca finalista la Microsoft RAD Awards 2002, sectiunea „Best Use of Open Internet Technologies”.

Modulul CONTABILITATE GENERALA este un produs deosebit de eficient si solid oferit specialistilor in aceasta activitate. Compatibilitatea completa cu legislatia financiara la zi, flexibilitatea in configurare, adaptabilitatea la cerintele specifice oricarui agent economic, gradul de securizare in operare si performantele tehnice il recomanda ca fiind cea mai buna solutie disponibila in acest domeniu

EXEMPLU:La inceputul anului 2003 Onix avea o activitate de distributie dinamica dar se confrunta cu o serie de probleme interne legate de imposibilitatea obtinerii evidentei clare, la zi, a stocurilor, clientilor, facturilor, in general a activitatii financiar-contabile:

Operatiile contabile se realizau numai la sfarsitul lunii, manual, exclusiv prin intocmirea notelor contabile aferente intrarilor si iesirilor

Cei 900 de parteneri (clienti si furnizori) se gestionau pe suport hartie, fiecarui partener fiindu-i alocat cate un dosar

Gestionarea celor peste 5500 produse si obiecte de inventar se tinea cu ajutorul unei aplicatii informatice simple, fara posibilitatea evidentierii caracteristicilor acestora sau a preturilor de vanzare

Schimbul de informatii intre sediul central si punctele de vanzare se desfasura greoi, prin telefon sau prin deplasare directa

In acest context conducerea companiei a decis achizitionarea unui sistem informatic integrat care sa rezolve atat problemele interne de gestiune si evidenta financiar-contabila dar care sa si ofere deschiderea catre clienti prin intermediul unui site de consultare a ofertei si plasare comenzi.

O alta cerinta a fost aceea de a integra la nivel functional si informational punctele de vanzare distribuite teritorial cu sediul central al firmei. Utilizatorii de la sediul central trebuie sa aiba posibilitatea de a consulta in timp real situatia stocurilor de la punctele de vanzare, pentru a decide in timp util reaprovizionarea lor, in timp ce facturile emise de punctele de vanzare trebuie sa se reflecte automat, periodic sau in timp real, in baza de date de la sediul central.

ISIS .net raspundea tuturor cerintelor de baza specificate, astfel incat in luna Februarie a anului 2003 s-a inceput implementarea solutiei. Implementarea si training-ul s-au finalizat intr-un timp deosebit de scurt, astfel incat in luna Martie utilizatorii operau deja in mod curent, la zi, cu ISIS .net.

Solutia a permis :

Evidenta unitara a stocurilor si produselor din oferta

Gestiunea comenzilor de la clienti

Tiparirea din sistem a facturilor de livrare

Gestiunea soldurilor de incasat de la clienti, a sumelor de plata catre furnizori

Integrarea informationala a locatiilor distribuite in teritoriu

Gestiunea automata a activitatii de resurse umane si salarizare.

Implementarea solutiei ISIS .net la SC Onix Sercom SRL a condus la integrarea operationala a tuturor departamentelor si punctelor de lucru din cadrul companiei intr-o platforma de servicii functionale complete, consistente cu procedurile organizationale interne, cu specificul economic si procedural local.