Gestiune Financiara Note De Curs 2018 [611316]
UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI ” DIN BACĂU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE
PROGRAMUL DE STUDII:
CONTABILITATE ȘI INFORMATICĂ DE GESTIUNE – IF/IFR
GGEESSTTIIUUNNEE FFIINNAANNCCIIAARRĂĂ
201 8-2019
2
CUPRIN S
Capitolul I
CONȚINUTUL, ROLUL ȘI SARCINILE GESTIUNII FINANCIARE
9
Unitatea de învățare 1.1. Obiectul gestiunii financiare………………………………………… 10
Unitatea de învățare 1.2. Rolul gestiunii financiare în mediul economic al
întreprinderii………… …………………………………………………………………………………………
11
Unitatea de învățare 1.3. Funcțiile finanțelor și gestiunea financiară a întreprinderii. 13
Unitatea de învățare 1.4. Sistemul informațional fina nciar al întreprinderii și decizia
financiară……………………………………………………………………………………………………. ….
15
Unitatea de învățare 1.5. Analiza financiară și rolul m angementul ui financiar ………. 17
Întrebări recapitulative ……………………………………………………………………………………. 18
Capitolul II
CAPITALURILE ÎNTREPRINDERII
23
Unitatea de învățare 2.1. Structura capitalurilor întreprinderii…… ………………………… 24
2.1.1. Capitalurile proprii……………………………………………………………………….. 24
2.1.2. Subvențiile pentru investiții și provizioanele pentru riscuri și cheltuieli. 27
2.1.3. Opera țiuni de modificare a capitalului și capitalurilor proprii…………….. 27
2.1.4. Capitalurile împrumutate………………………………………………………………. 33
2.1.4.1. Împrumuturi pe termen mediu și lung acordate de bănci ……. 33
2.1.4.2. Împrumuturile obligatare……………………………………………….. 34
2.1.4.3. Creditul leasing…………………………………………………………….. 39
2.1.4.4. Creditul ipotecar………….. ………. …………………………. ………….. 40
2.1.4.5. Împrumuturile pe termen scurt……………………………………….. 40
Unitatea de învățare 2.2. Costul capitalului……………………………………………………….. 43
2.2.1. Costul capitalului propriu……………………………………………………………… 43
2.2.2. Costul capitalului îm prumutat………………………………………………………… 43
Întrebări recapitulative ……………………………………………………………………………………. 49
Capitolul III
GESTIUNEA FINANCIARĂ A INVESTIȚI ILOR
51
Unitatea de învățare 3.1. Definiția și clasificarea investițiilor………………………………. 52
Unitatea de învățare 3.2. Decizii și criterii de evaluare a proiectelor de investiții
întrun mediu cert ……………………………. ………………………………………………………….. …..
53
3.2.1. Criterii financiare utilizat e în evaluarea proiectelor de investiții………… 54
3.2.2. Criterii contabile utilizate în evaluarea proiectelor de investiții……. ……. 59
Unitatea de învățare 3.3. Surse de finanțare a investițiilor……………………………………. 60
Întrebări recapitulative ……………………………………………………………………………………. 61
3
Capitolul IV
GESTIUNEA CICLULUI DE EXPLOATARE . GESTIUNEA STOCURILOR
63
Unitatea de învățare 4.1. Conținutul și obiectivele gestiunii ciclului de exploatare…. 62
Unitatea de învățare 4.2. Gestiunea stocurilor…………………………………… ………………. 65
4.2.1. Definirea și caracteristicile stocurilor……………………………………………… 65
4.2.2. Metode de optimizare a stocurilor………………………………………………….. 66
4.2.3. Analiza eficienței gestiunii stocurilor…………………………………………….. 70
Unitatea de învățare 4.3. Gestiunea creditului comercial……………………………………… 73
4.3.1. Costurile creditului comercial…………………. …………………………………….. 75
4.3.2. Controlul creditelor comerciale ……………………………………………………… 76
Unitatea de învățare 4.4. Determinarea necesarului de finanțare a ciclului de
exploatare………. ………………………………………………………………………………………………
77
4.4.1. Metode analitice de determinare a necesarului de finanțare pentru
exploatare………………………………………………… …………………………………………..
78
4.4.2. Metode sintetice de determinare a necesarului de finanțare pentru
exploatare……………………………………………………………………………………………..
84
Întrebări recapitulative ……………………………………………………………………………………. 86
Capitolul V
GESTIUNEA TREZORERIEI . ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR AL
ÎNTREPRINDERII
89
Unitatea de învățare 5.1. Definirea și obiectivele gestiunii trezoreriei ………………. ….. 90
Unitatea de învățare 5.2. Determinarea, acoperirea și gestionarea soldului de
trezorerie…………………………………………………………………………………………… ……………
91
Unitatea de învățare 5.3. Indicatorii echilibrului financiar. Calculul și interpretarea
indicatorilor echilibrului financiar. Importanța raportării financiare pentru
investitori.
94
Întrebări recapitulative ……………………. ……………………………………………………………… 105
Capitolul VI
ANALIZA PERFORMAN ȚELOR FINANCIARE ALE ÎNTREPRINDERII.
ANALIZA RISCURILOR ÎNTREPRINDERII
107
Unitatea de învățare 6.1. Modalități de apreciere a rentabilit ății întreprinderii……….. 108
Unitatea de învățare 6 .2. Soldurile intermediare de gestiune……………………………….. 111
Unitatea de învățare 6 .3. Riscurile întreprinderii……………………………………………….. 114
6.3.1. Riscul de exploatare (economic) ……………………………………………………. 115
6.3.2. Riscul financiar…………………………………………………………………………… 119
6.3.3. Riscul total (global)… …………………………………………………………………… 122
6.3.4. Riscul de faliment………………………………………………………………………… 123
Întrebări recapitulative …………………………………………………………………………………… 130
Capitolul VII ANALIZA FLUXURILOR DE TREZORERIE
(CASH – FLOW -URILOR)
132
Unitatea de învățare 7.1. Analiza Tabloului de fin anțare ……………………………………. . 133
Unitatea de învățare 7.2. Analiza Tabloului fluxurilor de trezorerie ……………… 134
Întrebări recapitulative ………………………………………………………………………………… … 137
4
Capitolul VIII
BUGETUL DE VENITURI ȘI CHELTUIELI AL ÎNTREPRINDERI I
138
Unitatea de învățare 8.1. Conținutul bugetului de venituri și cheltuieli…………………. 139
Unitatea de învățare 8.2. Corelații de echilibru economico -financia r ale
componentelor bugetului de venituri și cheltuieli………………………………………………..
144
Întrebări recapitulative …………………………………………………………………………………… 147
BIBLIOGR AFIE ……………………………………………………………………………………………………. 149
5
Obiectivele disciplinei (reieșind din grila competențelor specifice acumulate)
Obiectiv ele general e
aledisciplinei Cunoașterea modului de gestionare a resurselor financiare ale
întreprinderii pe cicluri de activitate (exploatare, investiții);
Înțelegerea importanței menținerii echilibrului economico -financiar
al firmei prin administrarea eficientă a resurselor financiare ale
întreprinderii;
Determinarea și interpretarea indicatorilor economico -financiari ai
întreprinderii prin metodele gestiunii financiare.
Obiectivele specifice Sunt vizate următoarele competențe specifice: familiarizarea cu
domeniul de studiu al disciplinei și c u importanța acesteia,
prezentarea modelelor teoretice și de calcul privind gestionarea
resurselor financiare ale întreprinderii, menținerea echilibrului
economico -financiar și prevenirea riscurilor financiare.
Conținuturi
Curs Metode de predare Observații
1. Conținutul, rolul și sarcinile gestiunii financiare a
întreprinderii
Obiectul gestiunii financiare. Rolul gestiunii financiare în
mediul economic al întreprinderii. Funcțiile finanțelor și
gestiunea financiară a întreprinderii. Sistemul in formațional
financiar al întreprinderii și decizia financiară. Analiza
financiară și rolul managementului financiar Expunerea,
explicația,
conversația
2. Capitalurile întreprinderii
Structura capitalurilor întreprinderii. Capitalurile proprii și
operaț iunile de modificare a acestora. Capitalurile
împrumutate. Costul capitalului. Expunerea,
explicația,
conversația,
problematizarea
3. Gestiunea financiară a investițiilor
Definirea și clasificarea investițiilor. Decizia de investire și
criterii de eval uare a proiectelor de investiții. Criterii
financiare și criterii contabile utilizate în evaluarea
proiectelor de investiții. Surse de finanțare a investițiilor. Expunerea,
explicația,
conversația,
problematizarea
4. Gestiunea ciclului de exploatare și a stocurilor
Conținutul și obiectivele gestiunii ciclului de exploatare.
Gestiunea stocurilor. Determinarea necesarului de finanțare
a ciclului de exploatare prin metode analitice și metode
sintetice. Finanțarea ciclului de exploatare din surse proprii
și din surse împrumutate. Expunerea,
explicația,
conversația
5. Gestiunea trezoreriei. Analiza echilibrului financiar al
întreprinderii
Definirea și obiectivele gestiunii trezoreriei
Determinarea, acoperirea și gestionarea soldului de
trezorerie.Indicat orii echilibrului financiar. Calculul și
interpretarea indicatorilor echilibrului financiar Expunerea,
explicația,
conversația,
problematizarea
6. Analiza performan țelor financiare ale întreprinderii.
Analiza riscurilor întreprinderii . Expunerea,
explicația,
6 Modalități de ap reciere a rentabilității întreprinderii.
Soldurile intermediare de gestiune. Riscurile întreprinderii
(riscul de exploatare, riscul financiar și riscul de faliment). conversația,
problematizarea
7. Analiza fluxurilor de trezoreri e (cash – flow-urilor).
Analiza Tabloului de finanțare . Analiza Tabloului fluxurilor
de trezorerie Expunerea,
explicația,
conversația
8. Bugetul de venituri și cheltuieli al întreprinderii
Conținutul bugetului de venituri și cheltuieli. Corelații de
echilibru economico -financiar ale componentelor bugetului
de venituri și cheltuieli Expunerea,
explicația,
conversația
Bibliografie
Avare, Ph., Legros, S., Ravary, L., Lemonnier, P. (2002), Gestiunea și analiza financiară , Ed.
Economică, București;
Brezeanu, P. (2009), Finanțe corporative , vol I și II, Editura C.H. Beck, București;
Mironiuc, M. (2007), Gestiunea financiar –contabilă a întreprinderii , Editura Sedcom Libris,
Iași;
Muntean, M. (2013), Gestiune financiară , Editura Alma Mater, Bacău;
Pătruț, V., Rotilă, A. (2010), Contabilitate și diagnostic financiar – fundamente teoretice și
aplicații practice , Ediția a II -a revizuită și actualizată, Editura Sedcom Libris, Iași
Stancu, I. (2002), Finanțe , Editura Economică, București;
Stroe R., Bărbuță -Mișu N.,(2008), Finanțarea și gestiune financiară a întreprinderii . Aplicații
și studii de caz, Editura Didactică și Pedagogică, București;
Vasile, I. (2008), Gestiunea financiară a întreprinderii , Editura Meteor, București;
Petrescu, S. (2010), Analiză și diag nostic financiar -contabil , ediția a III -a, Editura CECCAR,
București;
Vintilă, G. (2010), Gestiunea financiară a întreprinderii , Editura Didactică și Pedagogică,
București.
Bibliografie minimală
Muntean, M. (2013), Gestiune financiară , Editura Alma Mat er, Bacău;
Vintilă, G. (2010), Gestiunea financiară a întreprinderii , Editura Didactică și Pedagogică,
București.
Aplicații (seminar) Nr. ore Metode de
predare Observații
1. Organizarea activității financiare a întreprinderii.
Sistemul informațional financiar al întreprinderii.
Rolul gestiunii financiare. Analiza financiară și rolul
managementului financiar 2 Dezbaterea,
problematizarea
2. Capitalurile proprii. Operațiuni de modificare a
capitalurilor proprii (aplicații). Datoriile pe termen
lung (aplicații). 6 Dezbaterea,
problematizarea,
exercițiul
3. Decizia de investire și c riterii de evaluare a
investițiilor (aplicații). 6 Dezbaterea, studiu
de caz
4. Gestiunea stocurilor. Met ode de optimizare a
stocurilor . Gestiunea creditului comercial (aplicații). 4 Dezbaterea,
exercițiul
5. Analiza echilibrului financiar . Calculul ș i
interpretarea indicatorilor echilibrului financiar.
(aplicații). 4 Dezbaterea, studiu
de caz
7 6. Analiza soldurilor intermediare de gestiune.
(aplicații) 2 Dezbaterea, studiu
de caz
7. Diagnosticul financiar pe baza Tabloului de
finanțare și a Tablo ului fluxurilor de trezorerie
(aplicații). 2 Dezbaterea,
exercițiul
8. Bugetul de venituri și cheltuieli al întreprinderii
(aplicații). 2 Dezbaterea, studiu
de caz
Bibliografie
Brezeanu, P. (2009), Finanțe co rporative , vol I și II, Editura C.H. Beck, București;
Mironiuc, M. (2007), Gestiunea financiar –contabilă a întreprinderii , Editura Sedcom Libris, Iași;
Muntean, M. (2013), Gestiune financiară , Editura Alma Mater, Bacău;
Pătruț, V., Rotilă, A. (2010), Conta bilitate și diagnostic financiar – fundamente teoretice și aplicații
practice , Ediția a II -a revizuită și actualizată, Editura Sedcom Libris, Iași
Roșu, C. (2016), Gestiunea financiară a întreprinderii – caiet de seminar , Editura Alma Mater , Bacău
Stancu, I. (2002), Finanțe , Editura Economică, București;
Stroe R., Bărbuță -Mișu N.,(2008), Finanțarea și ges tiune financiară a întreprinderii . Aplicații și
studii de caz, Editura Didactică și Pedagogică, București.
Vasile, I. (2008), Gestiunea financiară a întreprinderii , Editura Meteor, București;
Petrescu, S. (2010), Analiză și diagnostic financiar -contabil , ediția a III -a, Editura CECCAR,
București;
Vintilă, G. (2010), Gestiunea financiară a întreprinderii , Editura Didactică și Pedagogică, București.
Bibliografie minimală
Muntean, M. (2013), Gestiune financiară , Editura Alma Mater, Bacău;
Roșu, C. (2016), Gestiunea financiară a întreprinderii – caiet de seminar , Editura Alma Mater , Bacău
Vintilă, G. (2010 ), Gestiunea financiară a întreprinderii , Editura Didactică și Pedagogică, București.
8
Evaluare
Tip activitate Criterii de evaluare Metode de evaluare Pondere din
nota finală
10.4. Curs Demonstrarea însușirii și stăpânirii
cunoștințe lor teoretice , practice și
metodologice cu care s -a operat pe
parcursul cursurilor prin rezolvarea
testului în cadrul e xamen ului final. Test docimologic 60%
10.5. Seminar Temă de casă/ proiect Evaluare temă/ proiect 20%
Prezență activă la seminarii
Observarea
sistematică;
conversații profesor –
student 20%
10.6. Standard minim de performanță
Pentru promovarea discipli nei cu nota minimă 5 (cinci), studenții trebuie să demonstreze
însușirea și stăpânirea unui minim de noțiuni (50%), cunoștințe teoretice și metodologice cu care
s-a operat pe parcursul cursurilor și seminariilor .
Nota obținută la evaluarea finală (examen ) să fie minim 5 (cinci ).
9
Capitolul I
CONȚINUTUL, ROLUL ȘI SARCINILE
GESTIUNII FINANCIARE
OBIECTIVELE CAPITOLUL
Prezentarea elementelor care definesc gestiunea financiară
Descrierea contribuției gestiunii fina nciare la consolidarea mediului economic al
întreprinderii
Stabilirea corelațiilor gestiunii financiare cu funcțiile finanțelor la nivel
microeconomic
Prezentarea sistemului informațional financiar al întreprinderii
Necesitatea deciziilor financiare în adm inistrarea patrimoniului întreprinderii
CUPRINSUL CAPITOLULUI
U.I. 1.1. Obiectul gestiunii financiare
U.I. 1.2. Rolul gestiunii financiare în mediul economic al întreprinderii
U.I. 1.3. Funcțiile finanțelor și gestiunea financiară a întreprinderii
U.I. 1.4. Sistemul informațional financiar al întreprinderii și decizia financiară
U.I. 1.5. Analiza financiară și rolul m anagementul ui financiar
Întrebări recapitulative
10 U.I. 1.1. OBIECTUL GESTIUNII FINANCIARE
Gestiunea financiară este o componentă a gesti unii patrimoniului firmei, având
menirea în gestionarea fondurilor pentru finanțarea activității de exploatare și a altor activități
ale întreprinderii. Ca o componentă a gestiunii de ansamblu a firmei gestiunea financiară
„cuprinde activități de constitui re, dezvoltare, sporire sau reducere privind capitalul și
fondurile întreprinderii, utilizarea eficientă a acestora, repartizarea și utilizarea rezultatelor
financiare, a profitului ”1.
Obiectul gestiunii financiare este legat de mediul financiar al întrep rinderii format
dintr -un „ansamblu de procese privind creearea, conservarea și circulația monedei și a altor
active financiare ”2. Mediul financiar este în corelație cu sistemul financiar. În cadrul
sistemului financiar componentele de bază sunt:
a. gestiunea titlurilor financiare exprimate prin documente care evidențiază drepturi de
proprietate sau drepturi creanțe deținute de întreprindere altor firme. Titlurile
financiare sunt, de regulă, exprimate prin: acțiuni, obligațiuni, precum și alte titluri de
creanț ă sau de proprietate, realizate prin operațiuni financiare de emisiune,
achiziționare, deținere sau cedare a acestora;
b. instituțiile financiare constituite din firme specializate (bănci, societăți financiare,
intermediari specializați în tranzacții bursiere ) care au rolul realizării operațiunilor
financiare;
c. piețele de active financiare unde au loc tranzacțiile titlurilor respective, asigurându -se
surse de finanțare a întreprinderilor, precum și evitarea riscurilor financiare;
d. asigurarea de reglementări juri dice și tehnice privind desfășurarea activității piețelor
cu active financiare în realizarea tranzacțiilor cu titlurile respective;
e. reglarea unor variabile care apar pe piața cu active financiare (rata dobânzilor privind
împrumuturile financiare, cursul de schimb al monedelor, cotațiile valorice a titlurilor
financiare , etc. ).
Componentele sistemului financiar influențează gestiunea financiară a întreprinderii în
sensul că trebuie cunoscute: valoarea titlurilor supuse tranzacționării, variabile și posibili tățile
de reglare a acestora, precum și partenerii care activează pe piețele financiare.
Pornind de la componentele sistemului financiar, rolul gestiunii financiare este în
asigurarea coordonării administrării activelor financiare, realizării drepturilor ș i obligațiilor
față de partenerii în afaceri și bugetul consolidat al statului.
1 Cristea, H., Ștefănescu, N. (2003), Finanțele întreprinderii , Editura CECCAR, București, p. 22
2 Vintilă, G. (2005), Gestiunea financiară a întreprinderii , Editura Didactic ă și Pedagogică, București, p. 10
11 În esență, gestiunea financiară cuprinde toate operațiunile prin care se asigură
disponibilitățile bănești, indiferent de sursa de proveniență, modul de utilizare a acestora,
precum și repartizarea rezultatelor financiare.
U.I. 1.2. ROLUL GESTIUNII FINANCIARE ÎN MEDIUL ECONOMIC
AL ÎNTREPRINDERII
Gestiunea financiară prin conținut trebuie să asigure disponibilitățile bănești pentru
funcționarea și dezvoltarea firmei. Mediul economic trebuie să aibă asigurate fondurile
necesare în toate stadiile de dezvoltare a întreprinderii. Viața unei întreprinderi depinde de
funcționarea normală a unor sectoare, precum: tehnic, comercial, financiar , etc. și este
concretizată în patru etape : lansare, creștere, maturitate și declin.
Lansarea este etapa unde întreprinderea este la început de activitate, având o creștere
moderată și instabilă a activității economice, iar rezultatele financiare sunt, de regulă,
concretizate în pierderi. În aces te condiții rolul gestiunii financiare este în căutarea de fonduri
pentru asigurarea solvabilității și finanțării cheltuielilor curente și de investiții.
Creșterea este specifică întreprinderii prin dezvoltarea rapidă a activității economice,
sporirea vân zărilor și asigurarea unui volum de surse proprii de finanțare. În acest context,
gestiunea financiară trebuie să asigure echilibrul financiar și necesarul de resurse pentru
finanțarea creșterii activității economice.
Maturitatea se caracterizează prin st abilitatea firmei, ritm relativ constant al activității
economice, iar întreprinderea dispune în mare parte de resurse proprii de finanțare. Rolul
gestiunii financiare este în plasarea eficientă a surplusului de resurse bănești pentru investiții
rentabile (titluri financiare, depozite bancare , etc. ).
Declinul economic al unei firme constă din reducerea activității economice,
diminuarea vânzărilor și a rezultatelor financiare. În aceste condiții, gestiunea financiară are
menirea în plasarea resurselor băneșt i în activități rentabile, evitând eroziunea accelerată a
rezultatelor financiare și prevenirea riscului de faliment.
Practica economică la nivel microeconomic a demonstrat că rolul gestiunii financiare
se concretizează în: maximizarea valorii întreprinde rii, menținerea nivelului performanțelor
financiare, prevenirea și înlăturarea riscurilor activității întreprinderii, asigurarea solvabilității
și menținerii echilibrului financiar.
Maximizarea valorii întreprinderii presupune creșterea activului net al în treprinderii,
prin creșterea activului evidențiat în bilanțul contabil al firmei și diminuarea datoriilor
acesteia față de terți. Prin maximizarea valorii întreprinderii se urmărește creșterea averii
12 acționarilor, ca urmare a gestionării eficiente a capita lurilor. Creșterea patrimoniului firmei
prin maximizarea valorii întreprinderii este o sarcină de bază a gestiunii financiare și trebuie
urmărită atât pe termen scurt cât și pe termen lung. Pe termen scurt, rolul gestiunii financiare
în maximizarea valorii întreprinderii este în asigurarea protejării și conservării patrimoniului,
precum și creșterea rentabilității activității economice. Astfel, trebuie prevenită apariția
falimentului și asigurarea solvabilității întreprinderii. Pe termen lung, maximizarea v alorii
întreprinderii presupune ca gestiunea financiară să evite riscurile și să angajeze patrimoniul
firmei în proiecte de investiții care să permită creșterea eficienței economice. Astfel,
activitatea firmei are un caracter dinamic și poate să reziste me diului concurențial.
Menținerea nivelului performanțelor financiare constă în rolul gestiunii financiare de a
pune la dispoziție capitalul necesar pentru maximizarea pe termen scurt, dar și pe termen lung
a rezultatelor economico -financiare. Astfel, manag ementul firmei trebuie să utilizeze resurse
financiare la costuri mici, cu efect în creșterea patrimoniului și cu posibilități de restituire a
resurselor împrumutate. În acest sens, stabilitatea performanțelor și asigurarea rentabilității
constituie obiect de bază al gestiunii financiare pe termen scurt și termen lung.
Prevenirea și înlăturarea riscurilor activiății întreprinderii este un aribuit major al
gestiunii financiare.
Riscurile la nivelul întreprinderii se manifestă sub următoarele forme:
– riscul de exploatare , denumit și riscul economic , se materializându -se prin
„incapacitatea agentului economic de a se adapta operativ și cu cel mai mic consum de resurse
financiare la modificarea mediului economic și social ”3. Riscul de exploatare este legat d e
structura costurilor de exploatare (fixe și variabile), iar apariția acestuia este determinată de
ponderea mai mare sau mai mică a cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor de exploatare;
– riscul financiar apare în momentul finanțării activității de e xploatare din capitaluri
împrumutate care generează cheltuielile financiare sub formă de dobânzi cu influență asupra
rentabilității întreprinderii. Această categorie de risc este legată de structura financiară și este
inexistent, dacă finanțarea activități i de exploatare este realizată din capitalurile proprii;
– riscul total , denumit și riscul global , cumulează riscul economic și riscul financiar,
exprimând astfel riscul la care este supusă activitatea întreprinderii și menținerea echilibrului
economico -financiar. Fiindcă această categorie de risc caracterizează, pe ansamblu, activitatea
întreprinderii, este considerat ca fiind riscul economico -financiar;
– riscul de faliment este determinat de lipsa de disponibilități a întreprinderii pentru
achitarea pl ăților către furnizori și creditori și a obligațiilor fiscale către bugetul consolidat al
3 Muntean, M. (2006), Analiza echilibrului economico -financiar al întreprinderilor comerciale , Editura EduSoft,
Bacău, p. 165
13 statului. Starea de faliment a întreprinderii este rezultatul unui management defectuos în
administrarea capitalurilor (proprii și împrumutate), fiind legată de strat egia financiară a
firmei.
Asigurarea solvabilității și menținerii echilibrului economico -financiar este o condiție
permanentă a gestiunii financiare, prin faptul că trebuie asigurate capitalurile pentru achitarea
obligațiilor contractuale și prevenirea ri scului de faliment. În acest sens rolul gestiunii
financiare constă și în reîntregirea capitalurilor prin încasarea sumelor rezultate din livrările
bunuri și servicii către terți, pentru reluarea riscului economic și menținerea echilibrului
economico -finan ciar.
Rolul gestiunii financiare se concretizează în: maximizarea valorii întreprinderii ,
menținerea nivelului performanțelor financiare , prevenirea și înlăturarea riscurilor
activității întreprinderii (de exploatare, financiar, total, de faliment), asigur area
solvabilității și menținerii echilibrului financiar .
U.I. 1.3. FUNCȚIILE FINANȚELOR ȘI GESTIUNEA FINANCIARĂ
A ÎNTREPRINDERII
Funcționarea întreprinderii este realizată prin implicarea într -un angrenaj cu alte firme
din care rezultă relații contra ctuale și fluxuri financiare. În acest context „gestiunea financiară
este definită ca un ansamblu de decizii și activități, care concură la ajustarea și reglarea
fluxurilor financiare și a fondurilor, la administrarea resurselor financiare ale întreprinder ii”4.
Reprezentând finanțele la nivelul întreprinderii, gestiunea financiară își atinge scopul prin
intermediul funcțiiilor finanțelor de: repartiție și control .
Funcția de repartiție constă „din formarea capitalurilor, implicarea și folosirea lor în
scopul realizării obiectivului întreprinderii, constând din producție, comercializare, recuperare
de fonduri, profit și rentabilitate ridicată ”5.
Privind în mod analitic, funcția de repartiție reflectă colectarea capitalurilor inițiale din
diferite surse, cir cuitul și repartiția pe destinații, utilizarea și reconstituirea lor, modificarea
proporției fondurilor prin reținerea din resurse financiare, ce se degajă din capacitatea de
autofinanțare și atragerea unor resurse externe prin aporturile noi de capital și împrumuturi.
4 Radu, M., Muntean, M. (1999), Gestiunea financiară a întreprinderii , Editura Moldavia, Bacău, p. 11
5 Adochiței, M. (1993), Finanțele întreprinderii , Tipografia „Mitrea” Piatra Neamț, p. 8
14 În același timp, constituirea și gestionarea capitalurilor, desfășurarea activității
economice și obținerea de rezultate financiare dau naștere unor obligații bănești, fapt ce
determină ca funcția de repartiție să administreze și aceste oper ațiuni.
Rolul funcției de repartiție se manifestă și în repartizarea rezultatului exercițiului pe
destinații precum: constituirea de rezerve legale, acoperirea pierderilor din anii precedenți,
vărsăminte la bugetul statului, constituirea surselor proprii d e finanțare, constituirea și
utilizarea fondului de participare a salariaților la profit, a dividendelor și constituirea de alte
rezerve.
Gestiunea financiară prin intermediul funcției de repartiție cuprinde toate fluxurile
financiare (intrări și ieșiri d e resurse), determinate de măsurile care au loc în patrimoniul
firmei, generate de procesele și fenomenele economice.
Funcția de control asigură gestiunii financiare controlul utilizării resurselor
financiare ale întreprinderii. Politica economică a demon strat că „scăparea de sub control a
fluxurilor financiare este periculoasă nu numai în raporturile cu exteriorul, ci și pentru
propria -i structură financiară, pentru propria -i existență ”6, fapt ce a consfințit acestei funcții
două laturi: constativă și cor ectivă. Aceste două laturi se împletesc organic, firmele având
competențe nelimitate în procesul managerial, în luarea măsurilor corective, de prevenire și
înlăturare a aspectelor negative ale activității.
Exercitarea funcției de control de către managemen tul firmei presupune organizarea
controlului financiar (preventiv și ulterior) cu scopul asigurării decontărilor bănești într -un
cadru legal specific activității economice.
Prin funcția de control, managementul firmei trebuie să asigure prevenirea și
lichidarea cauzelor care provoacă risipă, promovarea unui regim sever de economii, încasarea
la timp a creanțelor și achitarea obligațiilor, mobilizarea tuturor rezervelor , etc. Prin
intermediul controlului trebuie asigurate7:
– respectarea modului de aplicare a legislației financiar -contabile și fiscale;
– asigurarea utilizării eficiente a capitalurilor proprii și împrumutate;
– urmărirea și asigurarea eficienței în fundamentarea programelor din activitatea
întreprinderii;
– prevenirea, descoperirea și recuperarea pag ubelor.
Funcția de control se exercită diferit de la o întreprindere la alta, iar de modul de
exercitare a acesteia, gestiunea financiară își atinge scopul.
6 Cristea, H., Ștefănescu, N. (2003), Op.cit. , p. 8
7 Hada, Th. (1999), Finanțele agențiilor economici din România , Editura Intelcredo, Deva, p. 7
15 U.I. 1.4. SISTEMUL INFORMAȚIONAL FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII
ȘI DECIZIA FINANCIARĂ
Activitatea unei întreprinderi este realizată, dacă informațiile se transmit în mod
coerent între compartimentele funcționale, asigurând armonizarea desfășurării proceselor
tehnice și economice ale firmei. Asigurarea eficientă a circulației informației privind
consti tuirea și utilizarea resurselor financiare este realizată prin sistemul informațional
reprezentat printr -un „ansamblu organizat și integrat de date și informații, inclusiv procedurile
și mijloacele utilizate pentru colectarea, prelucrarea și transmiterea a cestora ”8. Ca o
componentă a sistemului informațional care asigură prelucrarea și transmiterea informațiilor
în domeniul gestiunii financiare este sistemul informațional financiar unde sunt cuprinse
„totalitatea informațiilor care reflectă formarea, repart izarea și utilizarea fondurilor bănești ”9.
Schematic circuitul informațiilor și organizarea sistemului informațional la nivelul
întreprinderi i este prezentat în Figura nr.1.
Figura nr. 1. Organizarea sistemului informațional
Organizarea unui sistem inf ormațional eficient este realizată numai prin utilizarea
informațiilor de calitate obținute din studirea indicatorilor reprezentativi, care reflectă
realitatea fenomenelor și proceselor din activitatea întreprinderii.
8 Horomnea, E. (2008), Fundamentele științifice ale contabilității , Editura Tipo Moldova, Iași, p. 151
9 Hada, Th. (1999), Op.cit. , p. 15
16 Principalii indicatori care oferă inf ormații complexe cu semnificații în managementul
întreprinderii sunt:
– capitalurile proprii, capitalurile împrumutate, capitalurile permanente;
– profitul, repartizarea lui pe destinații și ratele de rentabilitate;
– valoarea adăugată;
– indicatorii de echilibru financiar: fondul de rulment, necesarul de fond de rulment,
trezoreria netă;
– capacitatea de autofinanțare;
– cuantumul obligațiilor fiscale față de bugetul consolidat al statului.
Informațiile financiare se culeg din documente de previziune și raportare cont abilă
(bugetul de venituri și cheltuieli, situațiile financiare anuale , etc.) și stau la baza deciziilor
financiare.
Decizia financiară este considerată „o hotărâre, un proces rațional de alegere a unei
linii de acțiune, ce se ia pe bază de analiză și inf ormații multiple, vizând activitățile cu efecte
directe asupra capitalului ”10. În fapt, decizia financiară implică alegerea unei variante sau
soluții din mai multe posibile.
Deciziile financiare sunt clasificate astfel:
1. Din punct de vedere al complexit ății: curente sau operative și strategice sau de
perspectivă.
Deciziile financiare operative sau curente sunt legate de activitatea curentă a
întreprinderii și au un caracter repetat, datorită continuității operațiunilor și fenomenelor.
Această categorie de decizii are o sferă foarte largă și se referă în general la: efectuarea de
plăți la bugetul consolidat al statului, contractarea și rambursarea creditelor, constituirea
fondurilor prin prelevări din rezultatul exercițiului financiar potrivit adunării ge nerale a
acționarilor, respectiv a asociaților, achitarea obligațiilor către terți și salariați , etc.
Aceste decizii sunt determinate de aplicarea legislației economico -financiare și fiscale
la nivelul întreprinderii în relațiile cu salariații și cu terți i.
Deciziile financiare strategice prefigurează activitatea viitoare a întreprinderii pe o
perioadă mai îndelungată, stabilind modul de utilizare a resurselor financiare. Asemenea
decizii au la bază informații complexe și intră de regulă, în competența ma nagementului
întreprinderii.
Aceste decizii se referă la acțiuni privind creșterea surselor de finanțare prin majorarea
capitalurilor proprii și apelarea la împrumuturi cu costuri reduse, precum și la finanțarea pe
10 Adochiței, M. (1993), Op.cit. , p. 33
17 termen lung a unor obiective economice ca re să conducă la creșterea rentabilității activității
întreprinderii.
2. Din punct de vedere al competenței, deciziile sunt: din proprie inițiativă și decizii
prin aprobare. Deciziile din proprie inițiativă sunt luate, de regulă, la nivelul
compartimentul ui financiar, iar cele prin aprobare sunt puse în aplicare după obținerea
avizului organului ierarhic superior.
3. Din punct de vedere al naturii lor, deciziile financiare sunt clasificate: decizii de
investiții, decizii de finanțare și decizii de dividen d.
Deciziile de investiții sunt luate în vederea realizării de plasamente ale capitalurilor și
prin forța lucrurilor sunt decizii strategice. Acestea se referă la achiziția de imobilizări.
Importanța acestor decizii are influență directă asupra modernizări i potențialului
tehnic al întreprinderii și asigurării unui nivel înalt de lichiditate a disponibilităților bănești
pentru politica de finanțare a firmei.
Deciziile de finanțare se referă la finanțarea activității de exploatare din surse proprii
și împrum uturi.
Deciziile de autofinanțare au ca obiect utilizarea surselor proprii compuse din:
amortizare, profit net și subvenții, iar deciziile de dividend sunt luate în momentul distribuirii
dividendelor.
Ambele decizii au un rol important în creșterea sursel or proprii de finanțare. Astfel,
cuantumul sumelor alocate din profitul net contribuie nemijlocit la creșterea gradului de
finanțare din surse proprii, eliminarea riscului financiar și dependența de sursele externe de
finanțare. Reinvestirea profitului net conduce la creșterea valorii bursiere a întreprinderii și a
cursului acțiunilor deținute de acționari pe piața bursieră.
Asigurarea eficienței programelor întreprinderii este realizată pe baza deciziilor
financiare care au un caracter oportun și rațional , cu influență pozitivă asupra derulării
proceselor și fenomenelor economice. Acestea trebuie să aibă la bază calcule științifice bazate
pe informații veridice și concludente.
U.I. 1.5. ANALIZA FINANCIARĂ ȘI ROLUL MANAGEMENTULUI FINANCIAR
Administrarea eficientă a capitalurilor întreprinderii este asigurată prin managementul
financiar care trebuie să asigure:
– culegerea, prelucrarea și conservarea datelor în vederea obținerii de informații
financiare;
18 – repartizarea rezultatelor financiare pentru asigurarea de capitaluri proprii în
vederea finanțării activității economice și plata dividendelor;
– exercitarea controlului financiar privind utilizarea resurselor financiare ale
întreprinderii;
– participarea la adoptarea deciziilor financiare pentru realizarea crite riilor de
performanță economico -financiare a întreprinderii.
Managementul financiar are ca obiectiv de bază elaborarea sistemului de buget prin
care se asigură în permanență echilibrul economico -financiar al întreprinderii. Astfel,
managementul financiar p oate să contribuie la maximizarea profitului și maximizarea valorii
întreprinderii.
Un atribut al managementului financiar este exercitarea funcției financiare, care are ca
domeniu operațional aprobarea deciziilor privind colectarea capitalurilor și repar tizarea
acestora pentru finanțarea proceselor economice ale întreprinderii.
Exercitarea funcției financiare este asigurată prin compartimente de specialitate în
domeniile financiar și contabilitate. Aceste compartimente au următoarele atribuțiuni:
– compati mentul financiar: planificare economică, decontări fără numerar,
ordonațarea actelor de încasări și plăți, întocmirea statelor de plată a salariilor,
operațiuni de casierie, prețuri și tarife, analize economice, control financiar intern
și control financia r preventiv;
– compartimentul contabilitate: contabilitatea capitalurilor, contabilitatea
imobilizărilor, contabilitatea stocurilor și producției în curs de execuție,
contabilitatea datoriilor și creanțelor, contabilitatea trezoreriei, contabilitatea
cheltui elilor, contabilitatea veniturilor și rezultatelor financiare, contabilitatea
internă de gestiune.
Dimensiunea compartimentelor prezentate depinde de mărimea întreprinderii:
coordonarea acestora este realizată de directorul economic sau contabilul șef.
Prin intermediul managementului financiar (vezi figura nr. 2) putem răspunde la
intrebările:
– Cum se realizează gestionare eficientă a activității curente a întreprinderii ?
(politica de management al capitalului de lucru)
– Care sunt investițiile pe care întrep rinderea ar trebui să le realizeze ? (politica
de investi ții)
– Care sunt sursele de finanțare la care întreprinderea ar trebui să apeleze pentru
finanțarea activității curente, respectiv a investițiilor? (politica de îndatorare)
19 – Care este politica de dividen d ce ar trebui adoptată de către întreprindere?
(politica de dividend)
Figura nr. 2 Rolul managementului financiar
Principiile de baz ă ale managementului financiar pot fi sintetizate astfel:
Investe ște inteligent!
Găsește sursele de finan țare adecvate!
Gestioneaz ă eficient activele!
Repartizeaz ă cât mai corect profiturile ob ținute!
1. Investe ște inteligent!
In ce proiecte ar trebui s ă investim? Cum ne fundament ăm aceast ă decizie?
Investește în proiecte care îți oferă o rată de rentabilitate mai mare decât nivelul ratei de
rentabilitate cerută de către furnizorii de capitaluri (banci, parteneri, societati de leasing,
alți creditori) .
Rentabilitatea proiectelor de investiții ar trebui cuantificată pe baza fluxurilor
de numerar pe care acestea le generea ză de -a lungul duratei lor de viață.
Rata de rentabilitate cerută ar trebui estimată în funcție de riscurile pe care și le
asumă furnizorii de capitaluri, respectiv costul de oportunitate al acestor
capitaluri.
20 2. Găsește sursele de finan țare adecvate!
Cum ne fundament ăm decizia de finan țare? Ce ar trebui s ă avem în vedere atunci c ând
suntem în situa ția de a alege dintre mai multe surse de finan țare?
Alege varianta de finanțare care minimizează costul capitalurilor atrase și acoperă
necesitățile de finan țare ale întreprinderii în funcție de scadențele acestora.
• Îndatorarea este avantajoasă pentru întreprindere atâta timp cât rentabilitatea
activelor finanțate este mai mare decât costul creditelor contractate (efect de
levier pozitiv) .
3. Gestioneaz ă eficient activele!
Ce presupune o gestiune eficient ă a activelor? Da ți exemple de c âteva active a c ăror
gestiune este crucial ă pentru asigurarea continuit ății activit ății întreprinderii.
Gestionarea eficient ă a activelor presupune:
durata redus ă de imobilizar e a capitalului atras în activele întreprinderii
plus de rentabilitate ob ținut din exploatarea activelor fa ță de costul fondurilor utilizate
pentru finan țarea lor.
Tipuri de active:
crean țe
stocuri
disponibilit ăți și titluri de plasament
active imobilizate (terenuri, c lădiri, echipamente etc.)
4. Repartizeaz ă cât mai corect profiturile ob ținute!
Cât din profiturile generate de către întreprindere ar trebui reinvestite?
Cât din profiturile generate de către întreprindere ar trebui distribuite
acționarilor?
Situa ții extreme:
100% -0%
0%-100%
Dacă nu sunt suficiente proiecte de investiții în care să -ți plasezi banii la o rata de
rentabilitate mai mare decât costul capitalului atras distribuie profiturile acționarilor.
OBIECTIVE POSIBILE ale managementului financiar:
minimizarea costurilor
maximizarea cotei de pia ță
21 maximizarea cifrei de afaceri
minimizarea riscurilor
maximizarea valorii de pia ță a firmei (maximizarea averii ac ționarilor)
maximizarea profitului
evitarea falimentului
menținerea ratei de cre ștere sustenabil ă
Scopul principal al manageme ntului financiar (care include ș i celelalte scopuri,
considerate intermediare) este maximizarea/cre șterea valorii de pia ță a firmei
(maximizarea/ creșterea cursului ac țiunilor) .
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Definiți obiectul gestiunii financiare.
2. Precizați componentele sistemului financiar.
3. Stabiliți rolul gestiunii financiare în mediul economic al întreprinderii.
4. Precizați rolul funcției de repartiție a finanțelor la nivel microeconomic.
5. Prezentați rolul funcți ei de control a finanțelor la nivel microeconomic.
6. Precizați în ce constă maximizarea valorii întreprinderilor.
7. Stabiliți rolul sistemului financiar al întreprinderii.
8. Prezentați principalele categorii de decizii financiare.
22
TESTE GRILĂ
1. Gestiunea fina nciară constituie:
a) o componentă a gestiunii patrimoniului;
b) parte inseparabilă a mediului economic;
c) o componentă a mediului financiar.
2. Conținutul gestiunii financiare constă în:
a) asigurarea disponibilităților bănești pentru funcționarea și dezvoltarea firme i;
b) dezvoltarea patrimoniului firmei;
c) creșterea eficienței economice a gestionării patrimoniului firmei.
3. Etapele privind funcționarea unei întreprinderi sunt:
a) lansarea, creșterea, maturitatea;
b) lansarea, creșterea, maturitatea și declinul;
c) creșterea, maturi tatea, lansarea.
4. Funcția de repartiție a finanțelor constă în:
a) formarea capitalurilor și utilizarea acestora în realizarea obiectivelor
întreprinderii;
b) asigurarea resurselor pentru creșterea economică a întreprinderii;
c) repartizarea fluxurilor financiare p e destinații prioritare a întreprinderii.
5. Informațiile financiare se culeg din:
a) situațiile financiare anuale;
b) documente de previziune și raportare contabilă;
c) situațiile de raportare statistică și contabilă.
Soluțiile testelor grilă: 1-a, 2-a, 3-b, 4-a, 5-b
23
Capitolul II
CAPITALURILE ÎNTREPRINDERII
OBIECTIVELE CAPITOLULUI
Definirea și prezentarea structurii capitalurilor întreprinderii
Descrierea operațiunilor de modificare a capitalurilor întreprinderii
Prezentarea capitalurilor împrumuta te în administrarea patrimoniului întreprinderii
Determinarea costurilor capitalurilor întreprinderii
CUPRINSUL CAPITOLULUI
U.I. 2.1. Structura capitalurilor întreprinderii
2.1.1. Capitalurile proprii
2.1.2. Subvențiile pentru investiții și provizioan ele pentru riscuri și cheltuieli
2.1.3. Operațiuni de modificare a capitalului și capitalurilor proprii
2.1.4. Capitalurile împrumutate
2.1.4.1. Împrumuturi pe termen mediu și lung acordate de bănci
2.1.4.2. Împrumuturi obligatare
2.1.4.3. Cr editul leasing
2.1.4.4. Creditul ipotecar
2.1.4.5. Împrumuturile pe termen scurt
U.I. 2.2. Costul capitalurilor
2.2.1. Costul capitalului propriu
2.2.2. Costul capitalului împrumutat
Întrebări recapitulative
24
U.I. 2.1. STRUCTURA CAPITALURILOR ÎNTR EPRINDERII
Capitalul este un factor de producție care „înseamnă stocul de bunuri de producție care
sunt disponibile pentru antreprenori ”11 în vederea realizării activității de exploatare a firmelor,
creșterii productivității muncii și a randamentului într eprinderii.
Privite sub aspect financiar -contabil, capitalurile întreprinderii sunt componente ale
pasivului patrimonial destinate să finanțeze activitatea întreprinderii pe perioade îndelungate,
aflându -se „la dispoziția agenților economici pe o perioadă mai mare de timp, de regulă mai
mare de un an ”12, purtând denumirea de capitaluri permanente.
Capitalurile permanente au două componente: capitalurile proprii și datoriile pe
termen mediu și lung .
2.1.1. CAPITALURILE PROPRII
Prin componență, capitaluri le proprii constituie „o structură complexă cuprinzând
capitalul social (la întreprinderile societare) sau individual (la întreprinderile individuale) ori
patrimoniul regiei și patrimoniul public, primele legate de capital și rezervele de capital, ce
repre zintă alocarea rezultatului reportat sau cele ce reprezintă ajustări pentru menținerea
nivelului capitalului. precum și capitalul asimilat celui propriu, reprezentat de subvențiile și
de provizoane pentru riscuri și cheltuieli ”13. Privită după modul de evid ențiere în bilanțul
contabil al întreprinderii, structura capitalurilor se prezintă astfel:
Capitalul propriu reprezintă dreptul acționarilor (interesul rezidual) în activele
întreprinderii, după deducere a tuturor datoriilor acesteia. Cuprind e:
– capitalul s ocial (la întreprinderile societare) ori patrimoniul regiei și patrimoniul
public /pri vat,
– primele legate de capital,
– rezerve din reevaluare,
– rezervele de capital,
– rezultatul reportat și
– rezultatul exercițiului financiar.
11 Whitehend, G. (1997), Economia , Editura Sedona, Timișoara, p. 25
12 Pântea, I.P. (1999), Managementul contabilității românești , Editura Intelcredo, Deva, p. 83
13 Pătruț, V., Rotilă, A. (2005), Contabilitate și diagnostic financiar , Editura Sedcom Libris, Iași, p. 49
25 a. Capitalul social exprimă pr incipala sursă de finanțare a activității de exploatare,
având ca origine aportul asociaților sau acționarilor , precum și subscripția publică a acțiunilor
realizată în baza legislației în vigoare. Valoarea capitalului este egală cu valoarea nominală a
acțiunilor sau părților sociale, a rezervelor încorporate și a profitului repartizat pentru
majorarea capitalului și a altor operațiuni care conduc la modificarea acestuia.
b. Primele de capital sunt elemente ale capitalurilor proprii create cu ocazia:
emisiu nii, fuziunii, aportului sau conversiei obligațiunilor în acțiuni, reprezentând diferența
dintre valoarea de emisiune și valoarea nominală a acțiunilor sau părților sociale emise,
realizată ca urmare a operațiunilor de creștere a capitalului. Acestea sunt categorisite în prime
de: emisiune, aport, fuziune și conversie a obligațiunilor în capital.
Primele de emisiune apar în cazul emisiunii acționarilor și exprimă diferența dintre
prețul de emisiune al noilor acțiuni și valoarea nominală a acțiunilor, având rolul de protejare
și menținere a egalității atât pentru acționari sau asociații noi, cât și pentru cei vechi. Modul
de calcul a primelor de emisiune:
Prime de emisiune = Valoarea de emisiune a acțiunilor – Valoarea nominală a acțiunilor
Prețul de emisiu ne cuprinde valoarea nominală plus prima de emisiune. Practica a
oferit situația când prețul de emisiune poate să fie egal cu valoarea nominală sau să aibă o
valoare cuprinsă între valoarea nominală și prețul de la bursă.
Valoarea nominală este valoarea î nscrisă pe titlu de valoare (acțiune) și este
evidențiată în capitalul firmei.
Prima de emisiune este diferența dintre prețul de emisiune și valoarea nominală, fiind
considerată o rezervă în cadrul capitalurilor proprii, neconstituind obiectul unor reparti zări de
natura profitului, dar este utilizată în unele cazuri pentru acoperirea pierderii exercițiului
financiar, constituirea de rezerve sau modificarea capitalului de constituire a firmei. În
emisiunea de acțiuni apare și noțiunea de prețul pieții care e xprimă valoarea de piață a unei
acțiuni cotate.
Primele de fuziune apar ca urmare a fuziunii mai multor societăți. În aceste condiții
prima de fuziune exprimă diferența dintre valoarea bunurilor primite prin fuziune și suma cu
care a crescut capitalul soc ietății absorbante sau nou înființate, asigurând egalitatea
acționarilor privind participarea la profit. Calculul primelor de fuziune este redat prin relația
de calcul:
Prime de fuziune = Valoarea contabilă a acțiunilor – Valoarea nominală a acțiunilor
26 Valoarea contabilă a acțiunilor exprimă raportul dintre activul net al întreprinderii și
numărul de acțiuni. Activul net corespunde capitalurilor proprii și este determinat prin
diminuarea activului total cu datoriile firmei.
Primele de aport intervin în ca zul majorării capitalului prin aport în natură și exprimă
diferența între valoarea bunurilor primite ca aport în natură de la acționari și suma care a
contribuit la modificarea capitalului. Valoarea noilor acțiuni este egală cu valoarea nominală a
vechilor acțiuni, fiind determinată prin modelul de calcul:
Prime de aport = Valoarea bunurilor primite ca aport – Valoarea nominală a acțiunilor
Primele de conversie a obligațiunilor în acțiuni se constituie la transformarea
drepturilor de creanță în drepturi de proprietate, adică un creditor devine acționar.
c. Rezervele din reevaluare se constituie din plusul de valoare rezultat ca urmare a
reevaluărilor imobilizărilor (corporale și financiare) și au ca scop compararea valorii nete
contabile cu valoarea de ut ilitate (de piață).
Valoarea contabilă netă se determină prin diminuarea valorii contabile (costul inițial
de înregistrare în contabilitate a imobilizărilor corporale) cu amortizarea stabilită la data
reevaluării.
Rezerva din reevaluare = Valoarea justă – Valoarea contabilă netă
Valoarea justă se determină pe baza unor evaluări efectuate de profesioniști în
evaluare, recunoscuți prin atestate profesionale în domeniu.
d. Rezervele sunt constituite pe seama rezultatului financiar sau în mod excepțional
din alte surse și sunt categorisite rezerve legale; rezerve statutare sau contractuale; rezerve
pentru acțiuni proprii; alte rezerve; rezerve din conversie.
Rezervele legale sunt constituite prin prelevarea a minim 5% din profitul brut realizat
la închidere a exercițiului, dar nu trebuie să depășească 20% la societățile comerciale cu
capital autohton și regiile autonome și 25% la societățile comerciale cu participație străină în
capitalul social. Rolul rezervelor legale este pentru protejarea capitalului, cân d întreprinderile
încheie exercițiile financiare cu pierderi.
Rezervele statutare sau contractuale se constituie din beneficiul net al exercițiului
financiar, conform prevederilor statutare și au destinația acoperirii pierderilor sau pentru
creșterea capi talului.
27 Rezervele pentru acțiuni proprii sunt constituite din profitul net și au destinație de
surse financiare pentru răscumpărarea acțiunilor proprii și rămân indisponibile până la
cesiunea sau anularea acțiunilor respective.
Alte rezerve sunt constit uite din profitul net sau din alte surse stabilite de adunarea
generală a acționarilor sau asociaților și au ca destinație: acoperirea pierderilor, creșterea
capitalului, finanțarea imobilizărilor, finanțarea activelor circulante , etc.
Rezervele din conve rsie sunt constituite din diferențe valorice la finele exercițiului
financiar, din conversia elementelor monetare (creanțe și datorii) în valută, legate de investiție
netă într -o entitate externă.
e. Rezultatul reportat constituie rezultatul sau o parte din rezultatul exercițiilor
precedente a cărui repartizare a fost amânată de adunarea generală a acționarilor.
f. Rezultatul exercițiului financiar exprimă rezultatul cumulat de la începutul
exercițiului financiar ca diferență dintre venituri și cheltuie li, sub formă de profit și pierdere.
2.1.2. SUBVENȚIILE PENTRU INVESTIȚII ȘI PROVIZIOANELE
PENTRU RISCURI ȘI CHELTUIELI
În această categorie se includ subvențiile pentru investiții și provizioanele pentru
riscuri și cheltuieli. Subvențiile pentru inves tiții reprezintă sume primite în mod gratuit de
agenții economici de la guvern sau de la alte instituții naționale sau internaționale pentru
construcția sau achiziția de active imobilizate. În anumite situații de conjunctură economică
firmele primesc subve nții și pentru realizarea activității de exploatare (acoperirea pierderilor,
diferențe de preț , etc.).
Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli sunt constituite pe baza principiului prudenței
pentru asigurarea resurselor financiare distincte: acoperirea unor eventuale pierderi, finanțarea
cheltuielilor privind activitatea de service în perioada de garanție, deprecierea pe termen lung
a datoriilor în devize, pierderea unor litigii, plata unor amenzi și despăgubiri , etc.
2.1.3. OPERAȚIUNI DE MODIFICARE A CAPITALULUI ȘI
CAPITALURILOR PROPRII
Ca factor de producție, capitalul contribuie la realizarea obiectului de activitate a
firmei, iar pe parcursul desfășurării activității poate să suporte operațiuni de: majorare,
reducere și amortizare.
28 Majorarea cap italului este realizată prin:
aporturi noi în numerar și în natură;
încorporarea rezervelor;
conversia datoriilor în acțiuni;
fuziunea și absorbția.
1. Prin aporturi noi în numerar și în natură se asigură creșterea capitalului prin finanțare
externă. Creș terea capitalului prin aporturi noi în numerar se realizează prin14:
– aport în numerar numai de la acționarii vechi, fapt concretizat în majorarea valorii
nominale a acțiunilor deja existente;
– emiterea de noi acțiuni la care pot subscrie atât vechii ac ționari, cât și acționarii noi.
Aportul în numerar presupune ca vechii acționari să contribuie cu sume la majorarea
capitalului, crescând astfel valoarea nominală a vechilor acțiuni.
APLICAȚIE REZOLVATĂ
O societatea comercială deține un capital social ( CS) de 400.000 lei divizat în 10.000
de acțiuni, la valoarea nominală (VN) de 40 lei/acțiune. Cursul bursier al acțiunilor este de
200 lei/acțiune. Pentru realizarea unor obiective de investiții s -a hotărât creșterea capitalului
social cu 200.000 lei, obți nându -se astfel un capital social de 600.000 lei. Să se determine:
a. sporirea capitalului social prin creșterea valorii nominale a acțiunilor vechi;
– creșterea valorii nominale a unei acțiuni vechi:
VN =
10000200000 = 20 lei/acți une
În aceste condiții valoarea nominală a unei acțiuni după efectuarea creșterii de
capital este 60 lei/acțiune.
– societatea comercială înregistrează un nr.total de acțiuni de 10.000 la valoarea
nominală de 60 lei/acțiune, iar capitalul social are valoa rea de 600.000 lei.
b. creșterea capitalului social prin sporirea numărului de acțiuni:
– nr.de acțiuni noi care trebuie emise pentru creșterea capitalului social:
Nr.acțiuni =
40200000 = 5.000 acțiuni
– capitalul social de 6 00.000 lei este compus din 15.000 acțiuni.
Emiterea de noi acțiuni este o operațiune prin care vechii acționari sunt puși în situația
de a împărți profitul și dreptul la decizie cu noii acționari. Pentru conservarea intereselor
14 Neagoe, I. (1997), Finanțele întreprinderii , Editura Ankarom, Iași, p. 82
29 vechilor acționari, aceștia pot să beneficieze de dreptul preferențial de subscriere, operațiune
care se realizează prin:
– determinarea capacității bursiere (CB 0) a emitentului înainte de emisiune. Acest indicator
exprimă poziția întreprinderii pe piața bursieră, fiind calculat ca un produs între numărul de
acțiuni vechi aflate în circulație (N o) și cursul bursier al acestora (Cb 0):
CB 0 = N 0 · Cb 0
– actualizarea capacității bursiere (CB 1) după emisiune prin adăugarea produsului dintre
numărul de acțiuni noi emise (n) și prețul de emisiune (p e), astfel încât:
CB 1 = N 0Cb0 + n·p e
– determinarea cursului unei acțiuni după emisiune (Cb 1) potrivit modelului de calcul:
Cb1 =
n Npn CbN
oe o o
– dreptul preferențial de subscriere (DS) reprezintă diferența dintre valoarea unei acț iuni și
valoarea teoretică a acțiunii, după emisiune:
DS = Cb 0 – Cb1 = Cb 0 –
n Np n Cb N
oe o o
= (Cb 0 – pe) ·
n Nn
o
Din relația prezentată rezultă că dreptul special de emisiune este influențat de prețul de
emisiune și numărul de acțiuni noi emise. Numărul drepturilor de subscriere (Nr DS) pe care îl
poate primi fiecare acționar vechi în vederea protejării drepturilor deținute, depinde de
numărul acțiunilor deținute (N o) anterior efectării majorării de capital și numărul acțiunilor
emise (n):
NrDS =
nNo
Valoarea dreptului de subscriere „este o valoare teoretică, deoarece în principiu acesta
este cotat ca orice titlu emis pe piața financiară, valoarea fiind stabilită pe piața bursieră în
funcție de cerere și of ertă”15.
APLICAȚIE REZOLVATĂ
Utilizând cifrele din aplicația precedentă și cunoscând că prețul de emisiune (PE) al
noilor acțiuni este de 180 lei, să se determine dreptul preferențial de subscriere (DS).
Rezolvare:
– determinarea capacității bursiere:
CB o = 10.000 acțiuni x 200 lei/acțiune = 2.000.000 lei
– actualizarea valorii bursiere:
15 Hada, Th. (1999), Op.cit. , p. 25
30 CB 1 = 1.000.000 + 5.000 acțiuni noi x 180 lei/acțiune = 2.900.000 lei
– determinarea cursului unei acțiuni după emisiune (Cb 1):
Cb1 =
150002900000 = 193,34 lei/acțiune
– calculul dreptului preferențial de subscriere:
DS = (200 – 180)
150005000 = 6,66
– stabilirea nr.drepturilor de subscriere (Nr DS):
NrDS =
500010000 = 2
Cumpărătorul de acțiuni noi, pentru fiecare acțiune cumpărată la prețul de emisiune,
trebuie să cumpere două drepturi de subscriere, astfel:
– 1 acțiune x 180 (prețul de emisiune) = 180 lei
– 2 drepturi de subscriere x 6,67 = 13,34 lei
1 acțiune x 193,34 cursul după emisiune = 193,34 lei
Având în vedere valoarea scriptică a acțiunilor, deosebim:
acțiuni comune (ordinare) conferă acționarilor drepturi la: vot, dividende și
reziduale. Deținătorii unor asemenea acțiuni controlează conducerea societății,
dar și asumarea riscului în caz de dizolvare. În caz de dizolvare, acționarii au
drepturi reziduale, care sunt satisfăcute ca ultima prioritate;
acțiunile preferențiale (prioritare) dau dreptul deținătorilor să aibă prioritate la
încasarea dividendelor și la d espăgubire în caz de lichidare, înaintea acțiunilor
comune.
Acțiunile pot să fie clasificate și după forma de prezentare:
acțiuni nominative sunt titluri care au înscrise numele proprietarului și sunt
transmise numai prin înregistrarea transferului în regi strul societății;
acțiuni la purtător sunt titluri care beneficiază de o circulație liberă, nu au
înscris numele deținătorului și pot fi transmisibile altor persoane.
Specific acțiunilor este faptul că sunt titluri de valoare negociabile, care constituie
părți ale capitalului unei entități și prezintă următoarele caracteristici16:
– sunt fracțiuni egale ale capitlului și au o anumită valoare nominală;
– au caracter indivizibil, în sensul că entitatea nu recunoaște pentru o acțiune
decât un singur proprietar;
16 Vâlcu, V. (2008), Contabilitatea și gestiunea intrumentelor financiare , Editura Istros, Brăila, p. 15
31 – reprezintă instrumente negociabile, adică pot fi înstrăinate sau achiziționate,
fără îndeplinirea unor condiții de formă sau publicitate;
– generează venituri variabile.
Caracteristicile prezentate au rol definitoriu al acțiunilor, însă nu oferă informații
despre achiziționarea acestora.
2. Aportul în natură este o modalitate de majorare a capitalului prin active în natură
(terenuri, clădiri, stocuri, titluri, brevete, creanțe, fond de comerț și altele), fiind consideată o
acțiune indirectă de finanțarea activi tății, care nu contribuie la creșterea fondului de rulment și
a nivelului lichidității bănești. Numărul de acțiuni rezultate au numai valoare nominală și nu
pot fi tranzacționate decât după doi ani de la înscrierea în Registrul Comerțului.
3. Încorporarea rezervelor constituie o creștere de capital, însă nu aduce resurse financiare
pentru întreprindere, fiindcă au fost constituite în timp din profiturile nerepartizate. Această
operațiune este o decizie a adunării generale a acționarilor, iar numărul de acț iuni emise se
împart gratuit acționarilor vechi.
Operațiunea de creștere a capitalului prin încorporarea rezervelor și distribuirea
gratuită de acțiuni este realizată prin calculul dreptului de atribuire (DA) a vechilor acționari.
Calculul dreptului de a tribuire este asemănător cu cel al dreptului de subscriere, însă
valoarea acțiunilor noi este egală cu zero:17
DA = Cb 0 – Cb0 = Cb 0 –
n No n Cb N
oo o
= Cb 0 .
n Nn
o
Operațiunea de majorare de capital prin încorporarea rezervelor î ntreprinderii nu
modifică numărul acționarilor și nu are loc o creștere a fondului de rulment sau lichidităților
bănești, acestea fiind concretizate printr -o modificare a posturilor în bilanțul firmei.
APLICAȚIE REZOLVATĂ
O societate comercială are c apitalul social (CS) de 4.000.000 lei divizat în 10.000
acțiuni, cu valoarea nominală (VN) de 40 lei/acțiune; cursul bursier (Cb o) este de 420
lei/acțiune. La finele exercițiului financiar s -au înregistrat rezerve în sumă de 2.000.000 lei.
Să se determine dreptul de atribuire (DA), considerând că rezervele au fost transformate în
noi acțiuni (n) transmise gratuit.
n =
4002000000 = 5.000 acțiuni DA = 420 x
150005000 = 126
17 Vintilă, G. (2005), Op.cit. , p. 382
32 Acest drept de atribuire se atașeaz ă la fiecare acțiune veche, pentru anularea pierderii
valorii de piață a acțiunilor vechi, ca urmare a creșterii numărului de acțiuni emise.
4. Creșterea de capital prin conversia datoriilor constă în majorarea capialului
întreprinderii cu sume care erau evidențiate în contabilitatea firmei prin conturile de:
furnizori, creditori și de alte datorii. Această operațiune conduce la creșterea stabilității
financiare a întreprinderii și este realizată cu acordul: furnizorilor, creditorilor, precum și a
acționar ilor existenți care trebuie să renunțe la dreptul preferențial de subscriere.
Această operațiune de mărire a capitalului firmei nu conduce la creșterea lichidităților
și este realizată de întreprinderile cu dificultăți financiare mari.
5. Fuziunea societ ăților comerciale este o modalitate de creștere a capitalului ca urmare a
apariței unei entități noi prin unificarea mai multor întreprinderi parțial sau în totalitate. Ca
procedeu fuziunea este realizată prin absorbția și contopirea firmelor. Fuziunea pri n absorbție
„are loc în condițiile în care o societate este de acord cu transferarea elementelor de activ și
datorii la o altă societate, transferare care se poate face în mod total sau parțial. Societatea
care absoarbe dobândește drepturile și este ținută de obligațiile societății comerciale pe care o
absoarbe ”18. Contopirea este o modalitate de fuziune care „presupune ca două sau mai multe
societăți comerciale care își pierd personalitatea juridică prin dizolvare, își unesc elementele
lor patrimoniale rezu ltând o nouă societate comercială, care până la fuziune nu a existat ”19.
Ca urmare a fuziunii capitalul întreprinderii rezultate crește, dacă s -au majorat activele
și s-au diminuat datoriile. Creșterea activelor, concomitent cu diminuarea datoriilor, conduc e
la creșterea fondului de rulment și asigurarea finanțării în proporție cât mai ridicată a
activității de exploatare.
Reducerea capitalului apare la firmele care înregistrează pierderi importante în
exercițiile financiare anterioare, iar activitatea cure ntă și viitoare nu asigură resursele
financiare acoperirii acestora.
Această operațiune poate avea loc și prin anularea acțiunilor proprii răscumpărate.
Amortizarea capitalului constă în rambursarea totală sau parțială a valorii nominale a
părților social e sau acțiunilor deținute de asociați sau acționari, cu titlu de avans din profitul
realizat ori din rezervele constituite la nivelul întreprinderii.
18 Deju, M. (2008), Contabilitate aprofundată , Editura Alma Mater, Bacău, p. 100
19 Horga, V. (2007), Contabilitate aprofundată , Editura Bibliotheca, Târgoviște, p. 34
33 2.1.4. CAPITALURILE ÎMPRUMUTATE
Acestea sunt generate de necesitatea de resurse financiare suplimentar e și sunt de
regulă din împrumuturi pe diferite termene (lung, mediu, scurt) obținute de la: bănci, instituții
financiare specializate, populație și întreprinderi, cu condiția să fie rambursate la termenele
stabilite prin contract și cu plata dobânzii. În aprecierea structurii financiare a întreprinderii,
important este raportul capitaluri împrumutate și capitaluri proprii care exprimă rata
îndatorării totale și nu trebuie să aibă valoare supraunitară.
2.1.4.1. ÎMPRUMUTURILE PE TERMEN MEDIU ȘI TERMEN LUNG
ACORDATE DE BĂNCI
Sunt împrumuturi acordate pentru finanțarea unor proiecte de investiții precum:
construcția și achiziția de active imobilizate, realizarea de produse cu ciclu lung de fabricație ,
etc.
Pentru obținerea acestor împrumuturi, întreprinder ile trebuie să îndeplinească
următoarele condiții:20
– îndatorarea totală nu trebuie să depășească de două ori capitalul propriu;
– durata minimă a împrumuturilor să nu fie mai mică decât cea de exploatare a
investițiilor;
– majoritatea acestor credite sunt garan tate prin: ipoteci asupra unor bunuri mobile;
gaj asupra unor bunuri mobile în proprietatea împrumutatului și valorificabile pe
piață; cesiuni de creanță privind drepturile de încasat din contracte ferme de livrare
a produselor către parteneri, cu bonitate recunoscută de bancă; cesiunea drepturilor
de despăgubire din asigurările care constituie o garanție suplimentară băncii pentru
bunurile ipotecate sau gajate; scrisori de garanție emise de bănci și instituții
financiare din țară și străinătate.
Pentru co ntractarea de împrumuturi, firmele au obligația întocmirii unei documentații
care diferă în funcție de unitatea finanțatoare și de regulă cuprinde următoarele:
– memoriu justificativ pentru listele de utilaje, instalații, etc.;
– studiu de fezabilitate din car e să rezulte perspectivele activității întreprinderii;
– previziunea cu privire la resursele financiare și la utilizarea lor până în momentul
ramburăsirii creditului;
– ultimele situații financiare anuale;
20 Mironiuc, M. (2007), Gestiunea financiar -contabilă a întreprinderii , Editura Sedcom Libris, Iași, p. 72
34 – documente prin care se face dovada dreptului de propri etate asupra bunurilor care
constituie garanție.
Creditele pentru investiții sunt acordate pentru o perioadă de cel mult 10 ani.
Creditele pentru produse cu ciclu lung de fabricație se acordă în mod eșalonat
întreprinderilor cu asemenea proces de producț ie pentru o perioadă de cel mult 36 de luni.
2.1.4.2. ÎMPRUMUTURILE OBLIGATARE
Este o formă de împrumut utilizată de: societățile comerciale, autoritățile publice și
organismele internaționale. Suma care reprezintă acest împrumut se fracționează într -un
număr mare de părți denumite obligațiuni, toate având valoarea egală.
Obligațiunea „este un titlu financiar de credit pe termen lung emis de către societatea
pe acțiuni, o instituție guvernamentală sau municipală a cărei rambursare este în mod obișnuit
garantată prin bunuri patrimoniale sau ipoteci ”21. Ca instrumente de finanțare pe termen lung,
obligațiunile sunt titluri de credit nominale sau la purtător, caracterizându -se prin22:
– valoarea nominală , care servește drept bază de calcul a dobânzii și care se înscrie
pe actul care atestă calitatea de creditor al investitorilor în obligațiuni;
– cuponul (echivalentul dobânzii la un credit bancar), care reprezintă suma încasată
periodic de creditor;
– prețul de emisiune , ce se determină ca diferență între valoarea n ominală și prețul
de emisiune și reprezintă un cost pentru emitent;
– prețul de rambursare , care exprimă prețul plătit la rambursarea împrumutului,
fiind cel puțin egal cu valoarea nominală;
– prima de rambursare , care este diferența dintre prețul de rambursar e și valoarea
nominală, având semnificația unui cost pentru emitent;
– durata împrumutului , care reprezintă intervalul de timp cuprins între emisiunea și
rambursarea obligațiunilor;
– costul emisiunii , care include totalitatea cheltuielilor antrenate de emisiu nea și
plasarea titlurilor pe piață.
Obligațiunile din aceeași emisiune trebuie să aibă valoare egală, însă valoarea
nominală a acestora nu poate să fie mai mică de 100 lei și posesorii lor să aibă drepturi egale.
Valoarea obligațiunilor înscrise potrivit proiectului de emisiune trebuie să fie vărsate integral.
21 Brezeanu, P. (1977), Gestiunea financiară a întreprinderii , Editu ra Fundației „România de Mâine”, București,
p. 234
22 Anghelache, G. (2004), Piața de capital , Editura Economică, București, p. 214
35 Obținerea unui împrumut obligatoriu pe termen lung este mai avantajoasă decât
emisiunea de acțiuni pentru că23:
– posesorii de obligațiuni, comparativ cu acționarii, nu sunt coproprietari având
numai drept de creanță;
– cererea și deciziile managerile ale întreprinderii nu sunt influențate de creditorii
obligatari, întrucât nu au drept de vot la adunarea generală a acționarilor. Posesorii
de obligațiuni au posibilitatea să se întrunească în adunarea gen erală convocată pe
cheltuiala societății, pentru a delibera asupra intereselor lor și este convocată la
cererea unui număr de deținători care să reprezinte a patra parte din titlurile emise
și nerambursate sau, după numirea reprezentanților deținătorilor d e obligațiuni, la
cererea acestora;
– se reduc vărsămintele la bugetul statului, ca urmare a deducerii dobânzii din
profitul impozabil.
Emisiunile de obligațiuni aduc și dezavantaje, întrucât:
– plata dobânzilor la scadență fixă afectează trezoreria întreprin derii;
– dobânzile pot afecta profitul și implicit câștigul acționarilor;
– emisiunea de obligațiuni majorează costurile întreprinderii, iar neplata la scadență
a dobânzilor cuvenite creditorilor obligatari conduce la apariția riscului de
faliment.
Rambursare a împrumutului intervine la expirarea contractului și este realizată prin
amortizarea obligațiunilor sau prin răscumpărarea acestora de către emitent pe piața de capital
la cursul bursei.
Amortizarea împrumutului obligatar „este o operațiune de rambursare a împrumutului
obligatar în conformitate cu scadențele înscrise în titlu ”24, fiind realizată prin două metode:
amortizare prin anuități constante și amortizare unică.
Amortizarea prin anuități constante presupune ca emitentul de obligațiuni să achite în
fiecare an o sumă constantă compusă din amortisment și dobânzi, până la achitarea treptată a
împrumutului. Specific acestei metode este ca la începutul rambursării împrumutului, în
cuantumul vărsămintelor ponderea o deține dobânda care ulterior se diminueaz ă concomitent
cu creșterea părții care reprezintă capitalul. Astfel dacă în fiecare an (t = 1… n) societatea
comercială rambursează același număr de obligațiuni (a j), numărul de obligațiuni fiind
determinat prin relația de calcul:
23 Dragotă, V., ș.a. (2005), Abordări practice în finanțele firmei , Editura Ericson, București, p. 203
24 Hada, Th. (1999), Op.cit., p. 34
36 at =
nCo
unde: Co – creditul obligatar;
n – nr.de obligațiuni emise la valoarea nominală.
Anuitatea constantă cuprinde numărul ratelor la scadență care exprimă valoarea
obligațiunilor de rambursat și cheltuielile cu dobândă de achitat, fiind determinată p rin
modelul de calcul:
At = at + rd · Ct-1
unde: At – anuitatea anuală, care este variabilă;
at – valoarea ratelor scadente, care este variabilă;
rd · Ct-1 – valoarea dobânzii de achitat, care este variabilă.
APLICAȚIE REZOLVATĂ
O entitate contractează un împrumut în sumă de 300.000 lei pe o perioadă de 2 ani,
cu o dobândă de 20% pe an. Determinați costul împrumutului.
Rezolvare:
Costul împrumutului se determină potrivit relațiilor de calcul:
a =
2300000 = 150.000
300.000 =
)C(1150000 300000 20%
d +
2
d)C(1150000 150000 20%
10 C d 2 + 13 C d – 3 = 0
Prin rezolvarea ecuației de gradul doi se obține soluția C d = 0,2 = 20%. În aceste
condiții, costul capitalului împrumutat pentru perioa da de doi ani este de 20%.
Pentru întreprinderile care realizează profit și achită impozit pe profit, costul
împrumutului se reduce cu economia fiscală.
Astfel, costul capit alului se determină potrivit relației:
300.000 =
)C(1150000 0,16)-(1 300000 20%
d +
2
d)C(1150000 0,16)- 150000(1 20%
Efectuând calculele rezultă ecuația de gradul II:
250 C d 2 + 333 C d – 63 = 0, rezultă că: C d = 0,168
Economia fiscală se determină ca diferența dintre costul capitalului împrumutat
calculat în varianta fără imp ozit pe profit și costul capitalului calculat prin aplicarea cotei de
impozit pe profit.
Ef = 20% – 16,8% = 3,20%
37 Amortizarea unică presupune ca întreprinderea să ramburseze în fiecare an același
număr de obligațiuni, anuitățile constante „sunt co mpuse dintr -o parte consacrată rambursării
capitalului care variază crescător și compensator cu partea destinată finanțării dobânzii ”25. În
acest context, amoritzarea unică este determinată prin relațiile:
At = C o ·
n-
dd
)r(1 – 1r
at = A t – rd · Ct-1
unde: at – valoarea ratelor scadente, care constituie variabila crescătoare;
At – amortizarea unică, care este constantă;
rd · Ct-1 – valoarea dobânzii, fiind variabilă descrescătoare.
Întreprinderile care majorează împrumutul obligatar își alcătu iesc tabloul amortizării
care reflectă numărul de obligațiuni amortizate în fiecare an, iar numărul de obligațiuni
rambursate în primul an (N 1) și în anii următori ai perioadei de rambursare (N 2… N n) se
determină astfel:
N1 =
1-n
dd
)r (1r N
N2 = N 1 (1 + r d)
N3 = N 1 (1 + r d)2
. . . . .
Nn = N 1 (1 + r d)n-1
unde: N – numărul total de obligațiuni emise.
Pe piața capitalurilor se întâlnesc mai multe tipuri de obligațiuni, exemplificând:
obligațiuni cu cupon, obligațiuni fără cupon, obligați uni convertibile în acțiuni, obligațiuni cu
warrant, eurobond, obligațiuni cu randament ridicat, etc.
Obligațiunile cu cupon au în componența prețului: valoarea nominală și valoarea
cuponului. Periodic este determinată valoarea cuponului pentru asigurarea retribuirii
obligațiunilor prin relația de calcul:
Valoarea cuponului =
100Dobânda x nominala Valoarea
Valoarea obligațiunii se calculează prin actualizare, la o rată (r) a fiecărui cupon (C)
care se manifestă la intervale regulate de timp, între momentul emi siunii și cel al rambursării
titlului, dar și a fluxului care se manifestă la scadența obligațiunii (valoarea nominală) (VA),
după relația:
25 Mironiuc, M. (2007), Op.cit. , p. 75
38 VA =
r 1C
+
2r) (1C
+ … +
nr) (1C
+
nr) (1VN
APLICAȚIE REZOLVATĂ
O întreprindere contractează un împrumut obligatar (C o) de 1.000.000 lei,
obligațiunile având valoarea nominală (VN) de 500 lei, nr.acestora (n) fiind de 2.000 și o
rată (r) a cuponului de 10%. Împrumutul este rambursat în termen de 5 ani, având rata pieții
(i) de 12%. Să se determine valoarea actuarială a obligațiunii după perioada de 5 ani.
Rezolvare:
– determinarea valorii cuponului:
Valoare cupon =
100r VN =
10010500 = 50
– determinarea valorii actuariale a obligațiunii:
VA =
0,12 150
+
20,12) (150
+
30,12) (150
+
40,12) (150
+
50,12) (150
+
+
60,12) (150
= 44,64 + 40,00 + 35,71 + 32,05 + 28,73 + 287,35 = 468,48 lei
Din calcule a rezultat o valoare actuarială de 468,48 lei, mai mică decât valoarea nominală.
Obligațiunile fără cupon sunt titluri de credit, a căror remunerare este obținută l a
scadență prin actualizarea valorii nominale, inițial negociată între părțile contractante.
Valoarea actualizată (VA) a unei obligațiuni este determinată ca un raport dintre fluxul de
numerar (F t) care se manifestă la scadență (t) a titlului, conform mode lului matematic:
VA =
tt
r) (1F
Obligațiunile convertibile în acțiuni sunt titluri de credit a căror deținători pot deveni
acționari într -o anumită perioadă de timp stabilită de adunarea generală extraordinară a
societății comerciale. Real izarea convertibilității este condiționată de respectarea unor
parametri precum: rata dobânzii, perioada conversiunii, baza economică a conversiunii, prima
de conversiune , etc. Realizarea procesului convertibilității obligațiunilor în acțiuni este
determin ată de valoarea parametrilor în sensul ca rata dobânzii să fie scăzută comparativ cu
randamentul acțiunilor, iar perioada de conversiune să fie mai mică decât durata
obligațiunilor. De asemenea, baza economică, care exprimă numărul de acțiuni primite în
schimbul unei obligațiuni, trebuie să aibă o valoare avantajoasă pentru deținătorii de
39 obligațiuni și prima de conversiune care reprezintă diferența la un moment dat între cursul
obligațiunii și prețul de conversiune să fie pozitivă.
Obligațiunile cu warra nt sunt titluri de credit care permit deținătorilor să achiziționeze
acțiuni prin convertibilitatea obligațiunilor la prețuri prefixate și la date anterioare termenului
de scadență.
Eurobondul sunt titluri obligatare pe termen lung, emise pe piețele finan ciare
internaționale într -o valută diferită de cea a țării de origine a emitentului și sunt oferite
simultan, în aceeași monedă, pe mai multe piețe.
2.1.4.3. CREDITUL LEASING
Leasingul este un instrument de finanțare prin care o parte, denumită locator /finanțator
transmite pentru o perioadă dreptul de folosință asupra unui bun, al cărui proprietar este,
celeilalte părți, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăți periodice denumită
rată de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leas ing locatorul/finanțatorul se obligă să respecte
dreptul de opțiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing, ori
de a înceta raporturile contractuale.
Utilizarea operațiunilor de leasing oferă avantaj în finanțarea activi tății întreprinderii
prin26:
– leasingul nu imobilizează capitalul propriu și menajează lichiditatea societăților;
– resursele financiare economisite prin operațiuni de leasing pot fi folosite ca active
circulante în economia firmei;
– bunurile proprii creditabil e ale utilizatorului (beneficiarului) rămân libere,
deoarece obiectul leasingului va reprezenta garanția față de locator;
– pentru afacerile utilizatorului, leasingul reprezintă o bază sigură de calcule
economice stabilite prin ratele de leasing din contract ;
– locatorul/finanțatorul sau proprietarul/furnizorul în frecvente cazuri poate oferi
locatorului (utilizatorului, beneficiarului, chiriașului) o serie de servicii cu
instalarea și punerea în funcțiune a obiectului de leasing;
– prin înregistrarea ratelor de leasing asupra costurilor sunt influențate în mod
favorabil obligațiile de impozitare (în cazul în care legislația fiscală permite un
astfel de procedeu);
26 Molico, T., Wunder, E. (2003), Leasingul – un instrument modern de investiții și finanțare , Editura CECCAR,
București, p. 45
40 – nivelul maxim de creditare stabilit de bănci pentru finanțări nu acționează în cazul
valorii leasingu lui;
– în cazul leasingului crește necesitatea de a se constitui provizioane pe seama
înlocuirii bunului care a constituit contractul de leasing.
În funcție de condițiile de contractare deosebim: leasingul operațional și leasingul
financiar.
În cazul leasi ngului operațional, prin contractul încheiat între părți nu se prevede
posibilitatea achiziționării la sfârșitul perioadei de contract de către locator/utilizator a bunului
închiriat, iar rata de leasing reprezintă chiria, care se stabilește cu acordul păr ților.
Leasingul financiar se caracterizează prin faptul că în contractul încheiat între părți,
locatorul/finanțatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al locatorului/utilizatorului de a
cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing sau de a înceta raporturile contractuale.
Prevederile contractului de leasing financiar indică faptul că riscurile de investiții și de
valorificare a obiectului de leasing la valoarea reziduală, în general revin utilizatorului de
leasing, în funcție de formele de c ontract și de precizările din clauzele acestora. Rata de
leasing cuprinde, în cadrul leasingului financiar, cota -parte din valoarea de intrare a bunului și
dobânda de leasing, iar locatorul/utilizatorul are obligația înregistrării în contabilitate,
amortiz area bunului care constituie obiectul contractului.
2.1.4.4. CREDITUL IPOTECAR
Este un credit acordat întreprinderilor care desfășoară activități privind: construirea,
reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinație locativă, industri ală,
comercială sau firmelor care construiesc locuințe pentru salariații proprii. Destinația acestor
credite poate să fie și pentru finanțarea unor cheltuieli privind elaborarea de: studii, proiecte,
obținerea autorizațiilor și avizelor pentru construcții, amenajarea terenurilor construibile, etc.
Prin această formă de credit instituțiile finanțatoare (băncile comerciale, casele de
economii, societățile de asigurări , etc. ) pun la dispoziția clienților capitalurile disponibile pe
termen lung, realizând astfe l venituri stabile din încasarea dobânzilor pe termen îndelungat.
2.1.4.5. ÎMPRUMUTURILE PE TERMEN SCURT
Această categorie cuprinde credite acordate de bănci întreprinderilor pentru acoperirea
necesarului de finanțare a activității de exploatare.
Eficie nța creditării pentru îndreprinderi crește, când rata rentabilității financiare a
firmei este mai mare decât rata dobânzii (costul creditului).
41 Formele de finanțare prin credite pe termen scurt se concretizează prin: credite de
trezorerie, credite pentru finanțarea cheltuielilor și a stocurilor sezoniere, credite de
mobilizare sau scont, creditul pe cecuri, factoringul , etc.
a. Creditele de trezorerie sunt acordate întreprinderilor pentru efectuarea plăților
curente care depășesc încasările, situație gen erată de activitatea de exploatare.
Forma cea mai răspândită de creditare este linia de credit, efectuată pe bază de
contract de credit, pentru finanțarea ciclului de exploatare. Garantarea creditului este realizată
prin garanții reale imobiliare sub form ă de ipotecă; garanții reale mobiliare (depozite bancare,
certificate de depozit, soldul creditar al contului curent, titluri financiare , etc. ); garanții
personale (scrisori de garanție bancară, garanții emise de fonduri de garantare, garanții emise
de sta tul român, asigurarea de risc financiar de neplată, etc.).
Pentru acoperirea temporară a lipsei de lichidități, băncile acordă creditul facilitate de
cont. Garantarea creditului este realizată prin cecurile și biletele de ordin care urmează să fie
încasat e, iar recuperarea creditului se face la încasarea instrumentelor de plată (cecuri și bilete
la ordin) și a facturilor cesionate în favoarea unității finanțatoare.
Pentru achitarea unor obligații de plată pe termen scurt, băncile acordă întreprinderilor
care au deschise linii de credit sau contracte de credit pentru o perioadă de câteva luni creditul
pentru descoperirea de cont. Acordarea acestui tip de credit este mai rapidă, fiindcă pentru
clienții băncilor există o analiză actualizată privind performanț ele economico -financiare și de
multe ori aceștia derulează prin bancă încasări semnificative.
b. Creditele pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor sezoniere sunt acordate
societăților comerciale pentru asigurarea finanțării plăților în vederea cons tituirii de stocuri
temporare și sezoniere care sunt necesare activității de exploatare în următoarele perioade.
Acordarea acestor credite se face după verificarea prealabilă a documentației solicitată de
bănci. De regulă, perioada de acordare a creditului nu depășește 12 luni, iar garanția creditului
este constituită prin gajarea stocurilor.
Rambursarea creditului este stabilită de către băncile finanțatoare la acordarea
acestuia, având în vedere valorificarea stocurilor.
c. Creditele de mobilizare sunt puse la dispoziția întreprinderilor care acumulează
creanțe de încasat de la beneficiari, pentru acoperirea deficitului dintre încasări și plăți. În
asemenea condiții, băncile acordă credite de mobilizare întreprinderilor care sunt posesoare a
unor titluri de credit, precum: tratele și biletele la ordin. Trata reprezintă un ordin scris emis
de creditor (trăgător) asupra debitorului (trasului) de a plăti la vedere sau la un anumit termen
(de regulă banca) o sumă de bani stabilită la prezentarea titlului, la o anumită scadență. Biletul
42 la ordin este un titlu de credit prin care debitorul se obligă să plătească necondiționat
creditorului, de regulă, la bancă o sumă de bani la o anumită dată. Valoarea creditelor de
mobilizare acordate de bănci sunt la nivelul cr eanțelor, diminuate cu dobânda și comisioanele
aferente și au ca obiect plăți curente de: furnizori, salarii, obligații fiscale, etc.
Acordarea creditelor de mobilizare este avantajoasă, întrucât documentația de
aprobare este mai simplificată, iar perioada de acordare este până la 90 de zile și în sumă
limitată. Banca creditoare poate să refinanțeze prin rescontarea efectului la o altă bancă.
d. Creditele prin cecuri se acordă de către bănci întreprinderilor care depun cecuri
spre încasare, având la bază tranzacții comerciale reale și documente contractuale. Garanția
creditului este cecul în curs de încasare, iar acesta este acordat pentru maxim 15 zile la nivelul
de 90% din valoarea nominală a documentarului de încasat. De acest tip de credit beneficiază
clienții băncii cu o situație financiară bună și care nu au avut dificultăți la rambursarea
creditelor acordate de bancă.
e. Factoringul este un instrument de finanțare a vânzărilor de mărfuri sau prestărilor
de servicii, unde furnizorul (clientul de fac toring) vinde creanța rezultată din tranzacții
comerciale unei unități specializate (bancă sau societate comercială) pentru asemenea
operațiuni. Prețul tranzacției reprezintă valoarea creanței diminuată cu: dobânzile aferente
perioadei rămase până la scade nța creanțelor și taxele de factoring.
În cadrul unui contract de factoring intervin trei parteneri de afaceri:
– furnizorul este producătorul care livrează mărfuri, prestatorul de servicii sau
executorul de lucrări, care prin contractul de factoring aderă (devine aderent) la
metoda de finanțare „Factoring ”, fiind astfel client de factoring;
– beneficiarul este cumpărătorul mărfurilor, serviciilor sau lucrărilor, care efectuează
plata facturilor direct și numai factorului, devenind astfel debitorul de factorin g;
– factorul este societatea de factoring care cumpără creanțele și finanțează furnizorul
(clientul de factoring).
Ca tehnică de finanțare utilizată de bănci sau alte societăți specializate, factoringul este
utilizat datorită transformării imediate a crean țelor în lichidități și preluarea acestora în
desfășurarea în continuare a afacerilor.
Întreprinderile utilizează în asigurarea cu prioritate a unor plăți și disponibilități
bănești rezultate din amânarea unor plăți către diverși furnizori sau sume încasa te drept avans
de la clienți pentru livrările ulterioare de produse, prestări de servicii sau executări de lucrări.
43 U.I. 2.2. COSTUL CAPITALURILOR
Pentru realizarea obiectului de activitate, întreprinderile utilizează surse proprii și
surse împrumutate care la anumite perioade sunt remunerate sub formă de cost al
capitalurilor. Valoarea acestui indicator este foarte importantă pentru gestiunea financiară a
întreprinderii, întrucât influențează: performanțele economico -financiare ale firmei, valoarea
de piață a acesteia, nivelul dividendelor, structura financiară a firmei, etc. Nivelul costului
capitalurilor depinde de rata dobânzilor, piața financiară, politica dividendelor, etc.
Pentru determinarea costului total al capitalurilor trebuie stabilit costu l capitalurilor
proprii și costul capitalurilor împrumutate.
2.2.1. COSTUL CAPITALULUI PROPRIU
Finanțarea firmei prin capitaluri proprii este realizată din surse financiare precum:
capitalurile, amortizarea, profitul și aporturile în numerar prin emisi unea de acțiuni și
conversia obligațiunilor în acțiuni. Din acest motiv costul capitalului propriu nu este un cost
explicit, fiind denumit în literatura de specialitate cost de oportunitate27. Factorii de influență
asupra costului capitalurilor proprii sunt : randamentul acțiunilor (dividendul pe acțiune)
cursul bursier (D iv/Po) și rata de creștere previzibilă a dividendelor (g) care trebuie să fie mai
mică decât rata previzionată de întreprindere28.
Costul capitalului propriu (C cpr) pentru o perioadă de timp nedeterminată, unde
dividendele anuale sunt constante se determină după modelul Gordon -Shapiro, astfel:
Ccpr =
oiv
PD + g
Stabilirea costului capitalului propriu în acest context este dificilă, întrucât se
întâmpină greutăți la estimar ea ratei de creștere a dividendelor în perioadele următoare. De
aceea se recomandă utilizarea ca reper a ratelor istorice de creștere a dividendelor și a
calculelor previzionale efectuate pe baza acestora.
2.2.2. COSTUL CAPITALURILOR ÎMPRUMUTATE
Pentru capitalurile împrumutate, costurile se determină pe fiecare categorie, respectiv:
credit bancar pe termen mediu și lung, împrumut obligatar, credit leasing, credite pe termen
27 Mironiuc, M. (2007), Op.cit. , p. 95
28 Stancu, I. (2002), Finanțe , Ediția a tr eia, Editura Economică, București, p. 652
44 scurt. În ce privește costul capitalului împrumutat, acesta depinde de: cererea ș i oferta de
capital, durata împrumutului, politica de creditare a unității finanțatoare, posiblitățile de
recuperare a creditelor de la clienți, etc.
1. Costul împrumutului pe termen mijlociu și lung
Pentru această categorie de împrumut, costul reprezin tă o „rată acturială ce se
determină prin egalitatea dintre sumele primite cu titlu de împrumut, pe de o parte și
vărsămintele în contul rambursărilor periodice a plății remunerației și a altor cheltuieli
financiare aferente capitalului împrumutat, pe de a ltă parte ”29. Remunerația creditului
reprezintă rata dobânzii care este stabilită de piață la un moment dat.
Costul acturial pentru o întreprindere care angajează un împrumut în serie (C o) și se
obligă să -l restituie printr -o suită de anuități A 1, A 2… A n în perioadele 1, 2… n, costul
împrumutului (C d) se determină potrivit modelului de calcul:
C0 =
n
1 t t
dt
)C(1A
• În cazul în care rambursarea se face în rate anuale (anuități) constante și amortizări
variabile, formula de calcul a anuității (A) este:
C0 = suma inițială împrumutată (valoarea capitalului împrumutat);
A = suma plătită anual neluând în calcul economiile fiscale;
rd = rata nominală a dobânzii anuale;
n = durata creditului;
Utilizarea împrumuturilor constituie un avantaj fiscal p entru întreprindere, deoarece
cheltuielile cu dobânzile și comisioanele bancare sunt deductibile din punct de vedere fiscal la
calculul profitului impozabil, firmele realizându -se astfel economii fiscale (E f) în situația în
care acestea realizează profit. În aceste condiții, costul capitalului (C d) se determină corectând
rata dobânzii (r d) cu economia fiscală.
Pentru întreprinderile care realizează profit, anuitățile de rambursat (A ri) se vor reduce
cu economia fiscală. În aceste condiții economia fiscală și anuitatea corectată se determină
potrivit relațiilor: Ar = A – Ef, Ef = 16% (D+Cs)
Având în vedere elementele prezentate, costul împrumutului (C o) se determină astfel:
29 Hada, Th. (1999), Op.cit. , p. 185
45 În care: C0 = suma inițială împrumutată (valo area capitalului împrumutat);
Ari = suma plătită anual luând în calcul economiile fiscale;
16% = cota de impozit pe profit;
D= valoarea dobânzii în mărime absolută (lei);
Cs = valoarea comisioanelor percepute;
re = rata efectivă a dobânzii anuale;
i = ani de creditare.
Costul creditului depinde de: mărimrea anuităților de rambursare, termenele de plată a
dobânzilor (lunar, trimestrial, semestrial, anual) și alte elemente contractuale. În plus,
întreprinderile care împrumută trebuie să plătească diverse com isioane, taxe pentru întocmirea
dosarului de credit, prime de asigurare, etc.
2. Costul împrumutului obligatar
Realizarea împrumutului obligatar presupune cheltuieli legate de emisiune
(publicitatea emisiunii, prospectul de ofertă publică, comisionul de intermediere), precum și
cheltuieli privind remunerarea, prin plata periodică a cuponului, a celor care subscriu la
emisiunea de obligațiuni. Costul împrumutului obligatar este legat de randamentul
obligațiunilor, care pentru investitori „trebuie să fie e gal cel puțin cu rata dobânzii de pe piața
de capital sau cu randamentul unor plasamente similare ”30. Pe baza randamentului așteptat de
investitori la scadență, emitentul estimează costul împrumutului având ca elemente, numărul
de obligațiuni emise (N), val oarea nominală (VN) și prețul de emisiune ( VE).
Pentru întreprinderile rentabile există posibilitatea diminuării profitului impozabil cu
realizarea de economii fiscale (E f). Astfel la termenele scadente, profitul impozabil se
diminuează cu valoarea nominal ă a obligațiunii (VN) și prețul de emisiune ( VE), deci cu
diferența (VN – VE). Economia fiscală (E f) astfel realizată diminuează anuitatea de rambursat,
după cum urmează31:
Ef = N t · (VN –VE) · I p
At – Ef = A t – Nt · (VN – VE) · I p
Costul împrumutului obligatar (C o) emis cu primă s e determină potrivit relației :
N · VE =
n
1tt
0p t t
)C(1I VE) – VN(N A
30 Dragotă, V., ș.a. (2005), Op.cit. , p. 368
31 Stancu, I., Op.cit. , p. 650
46 3. Costul creditului de leasing
Costul creditului de leasing (Cl) cuprinde: valoarea actuală a costului de achiziție a
bunului (V0) luat în sistem leasing, c are reprezintă costul de achiziție și montaj a
echipamentului și valoarea actuală a chiriilor periodice (CH t), influențate de rata impozitului
pe profit (I p), care se plătesc pe perioada existenței contractului de leasing, la care se aduagă
valoarea rezidu ală (VR), adică valoarea rămasă după amortizarea echipamentului la care se
va face transferul dreptului de proprietate către utilizator, în cazul leasingului financiar.
Costul creditului de leasing poate să fie determinat potrivit modelului de calcul32:
V0 =
n
1tt
lp t
)C1()I1( CH +
n
l)C(1VR
APLICAȚIE REZOLVATĂ
O societate a preluat prin contract de leasing un utilaj la un cost de achiziție de
500.000 lei pentru o perioadă de 2 ani, cu o chirie anuală de 250.000 lei. La finele perioadei,
valoarea reziduală este de 20.000 lei. Să se determine costul creditului de leasing.
Rezolvare:
500.000 =
)C(10,84 250000
l +
2
l)C(10,84 250000
+
3
l)C(120000
500.000 (1+C l)2 = 210.000 (1+C l) + 210.000 + 20.000
50 C l 2 + 79 C l – 6 = 0
Cl = 1,65 = 16,5%
Costul de 16,5% se compară cu costul altor surse de finanțare. Leasingul este
preferabil, dacă costul este mai mic decât costul altor surse de finanțare.
Pentru bunurile preluate în leasin g financiar chiria are două componente: dobânda
anuală (Dob t), calculată pentru partea de leasing nerambursată și cota parte din valoarea de
intrare a bunului (amortizarea care se înregistrează la locator (utilizator) (Am t). Astfel costul
leasingului finan ciar se determină după următorul model de calcul:
V0 =
n
itt
lt p t
)C(1Am)I1( Dob +
n
l)C(1VR
4. Costul mediu ponderat al capitalului întreprinderii
Determinarea costului mediu ponderat al capitalurilor presupune stabilirea contribuției
capitalurilor propii și a capitalurilor împrumutate la realizarea procesului de activitate
32 Mironiuc, M. (2007), Op.cit. , p. 99
47 economică a întreprinderii. Necesitatea determinării costului mediu contribuie la stabilirea
structurii financiare și a politicii de finanțare a proceselor economice di n cadrul întreprinderii.
Costul mediu ponderat se determină după realația de calcul:
CMPC = C cpr ·
tpr
CC · 100 + C d (1 – Ip) ·
tCDat · 100
unde: CMPC = costul mediu ponderat al capitalului;
Ccpr = costul capitalului pr opriu;
(Cpr/Ct) · 100 = ponderea capitalului propriu în capitalul total;
Cd = costul capitalului împrumutat;
(Dat/Ct) · 100 = ponderea capitalului împrumutat în capitalul total.
APLICAȚIE REZOLVATĂ
Să se determine costul mediu ponderat al capitalului înt reprinderii, cunoscând faptul
că sursele de finanțare (C T) în sumă de 100.000 lei sunt compuse din 60.000 lei capitaluri
proprii (C p) și datorii din credite (D) în sumă de 40.000 lei. Costul capitalurilor proprii este
de 12% (C cpr), iar costul datoriilor e ste 20% (C d).
Costul total al capitalurilor întreprinderii:
CT = 0,12
10000060000 + 0,20
10000040000 (1-0,16) = 0,07 + 0,06 = 0,13
5. Costul creditelor pe termen scurt
Creditele pe termen scurt sunt utiliza te de întreprinderi pentru completarea resurselor
destinate finanțării necesarului de fond de rulment. Elementele costului creditelor pe termen
scurt sunt compuse din rata dobânzii și din comisioanele destinate remunerării serviciilor
bancare. În categoria creditelor pe termen scurt cel mai frecvent se întâlnesc creditele de
trezorerie și creditele de scont.
APLICAȚIE REZOLVATĂ
Să se determine scontul (S) pentru efectul scontat cu o valoare nominală de 80.000 lei
(Co), rata de scont 10% (R d) și nr.de zile pentru care se acordă creditul 40 zile (T).
S =
100 3604010 80000
= 888,88 lei
Valoarea scontului este de 888,88 lei pentru un credit de 80.000 lei cu rata de scont de 10%.
48 Costul creditelor de trezorerie, acordate prin contul curent, cuprinde dobânda și
comisioanele aplicate asupra soldurilor debitoare (soldurile creditoare din contul curent al
întreprinderii apar ca solduri debitoare ale băncii) înregistrate într -un trimestru. Decontarea
costului de trezorerie se realizează trimestri al și reprezintă dobânda achitată de întreprindere,
care este stabilită după relația de calcul:
D =
100 360TRCd t
unde: D = dobânda datorată de întreprindere;
Ct = creditul aferent perioadei t ;
Rd = rata anuală a dobânbzii la credit;
T = numărul de zile pentru care se acordă creditul.
APLICAȚIE REZOLVATĂ
Un credit este acordat de o societate bancară pe termen scurt, în sumă de 50.000 (C t),
cu o dobândă de 9% (R d), pentru o perioadă de 90 zile (T). Să se determine dobânda achitată
(D).
D =
100 360909 50000
= 1.125 lei
Costul creditului de scont este determinat de rata dobânzii, de comisioane aferente și
de perioada de scontare (numărul de zile de la depunerea la bancă a efectului comercial până
la scadența reală a acestui a) și este stabilit după relația:
S =
100 360TRCd s
unde: S = scontul (dobânda);
Cs = creditul de scont;
Rd = rata de scont;
T = perioada de scontare. Perioada de scontare cuprinde numărul de zile de
la depunerea la bancă a efectelor comerciale până la termenul scadent înscris
în documente.
APLICAȚIE REZOLVATĂ
O întreprindere contractează un credit pentru nevoi sezoniere (C t) de 50.000 lei,
pentru o perioadă (T) de 90 zile, cu o dobândă (R d) de 9% și comisioane bancare (C b) de
0,5%. Să se det ermine costul creditului sezonier.
49 a. Calcul dobânzii:
D =
100 360909 50000
= 1.125 lei
b. Calculul comisionului:
Cb = 50.000 0,5% = 250 lei
Costul total al creditului = 1.125 + 250 = 1.375 lei
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Precizați structura capitalurilor proprii.
2. Definiți primele de capital.
3. Enumerați categoriile primelor de capital.
4. Prezentați modul de calcul a primelor de capital.
5. Enumerați operațiunile de modificare a capitalurilor proprii.
6. Prezentați modul de calcul a dre ptului preferențial de subscriere.
7. Descrieți importanța împrumuturilor obligatare.
8. Prezentați modul de calcul a amortizării împrumutului obligatar.
9. Definiți și prezentați avantajele și dezavantajele creditului leasing.
10. Definiți creditul ipotecar.
11. Prezentaț i necesitatea împrumuturilor pe termen scurt.
12. Prezentați modul de calcul a costului împrumutului obligatar.
13. Cum se calculează costul creditului de leasing?
14. Precizați necesitatea calculului costului mediu ponderat al capitalului
întreprinderii.
TESTE GRIL Ă
1. Capitalurile proprii se compun din:
a) capital + prime de emisiune + rezerve – acțiuni proprii + câștiguri legate de
instrumentele de capitaluri proprii – pierderi legate de instrumentele de
capitaluri proprii ± profitul sau pierderea reportată – repartiz area profitului;
b) capital + prime de capital + rezerve din evaluare + rezerve – acțiuni proprii +
câștiguri legate din instrumentele de capitaluri proprii – pierderi legate de
instrumentele de capitaluri proprii ± profitul sau pierderea reportată ± profitul
sau pierderea exercițiului financiar – repartizarea profitului;
50 c) capital + rezerve din emisiune + rezerve – acțiuni proprii + câștiguri legate din
instrumentele de capitaluri proprii – pierderi legate de instrumentele de
capitaluri proprii ± profitul sau p ierderea reportată ± profitul sau pierderea
exercițiului financiar – repartizarea profitului.
2. Capitalul ca principală sursă de finanțare a activității de exploatare este format
din:
a) aportul asociaților sau acționarilor, precum și subscripția pub lică a acț iunilor
realizate în baza legislației în vigoare;
b) aportul asociaților sau acționarilor;
c) aportul tuturor salariaților.
3. Dreptul prefențial de subscriere se calculează:
a) DS = (Ch 0 – p0) • n / (N 0 + n);
b) Nrds = Ns / n ;
c) DA = Cb 0 • n / (N 0 + n).
4. Emisiunile de ob ligațiuni sunt dezavantajoase deoarece:
a) plata dobâ nzilor este la scadența stabilită prin proiectul de emisiune, dobânzile
pot afecta profitul, emisiunea de obligațiuni reduce avantajele acțiunilor;
b) plata dobânzilor la scadență afectează trezoreria întrepri nderii, dobânzile pot
afecta profitul și implicit câștigul acționarilor, emisiunea de o bligațiuni
majorează costurile întreprinderii;
c) plata dobânzilor nu constituie cheltuială pentru întreprindere, dobânzile nu
afectează costurile firmei fiindcă se referă la perioadele următ oare, emisiunea
de obligațiuni este avantajoasă din punct de vedere economic.
5. Obligațiunea este:
a) un titlu financiar de credit pe termen lung emis de entități pentru obținere a de
împrumuturi;
b) un titlu financiar utilizat de societățile comerciale în decontări bănești;
c) un titlu financiar utilizat în atragerea de acțiuni pentru creșterea capitalului
propriu al firmei.
Soluțiile testelor grilă: 1-a, 2-a, 3-a, 4-b, 5-a
51
Capitolul III
GESTIUNEA FINANCIARĂ A INVESTIȚIILOR
OBIECTIVE LE CAPITOLULUI
Definirea, conținutul și clasificarea investițiilor
Stabilirea criteriilor de evaluare pentru decizii în alegerea proiectelor de investiții
Definirea și stabilirea surselor pentru finanțarea proiectelor de investiții
CUPRINSUL CAPITOLULUI
U.I. 3.1. Definirea și clasificarea investițiilor
U.I. 3.2. Decizia și criterii de evaluare a proiectelor de investiții
3.2.1. Criterii financiare utilizate în evaluarea proiectelor de investiții
3.2.2. Criterii contabile utilizate în evaluarea proiecte lor de investiții
U.I. 3.3. Surse de finanțare a investițiilor
Întrebări recapitulative
52 U.I. 3.1. DEFINIȚIA ȘI CLASIFICAREA INVESTIȚIILOR
Investițiile asigură regenerarea, îmbunătățirea și creșterea patrimoniului întreprinderii,
prin înlocuirea echipame ntelor uzate fizic sau moral, modernizarea și perfecționarea tehnică și
tehnologică a proceselor de producție. Scopul investițiilor este pentru realizarea de avantaje
viitoare, în special sub forma profitului, asigurând o bogăție a proprietarilor (asociați i,
acționarii) și maximizarea valorii economice a întreprinderii ca atare, prin creșterea valorii de
piață a acțiunilor sale.
Investiția „este o succesiune de acțiuni de natură economică, financiară, comercială,
tehnică, constructivă, socială și nu în ult imul rând politică ”33 și reprezintă „o alocare
permanentă de capitaluri pentru achiziția de noi active imobilizate cu destinație productivă
sau socială, de înlocuire, modernizare a activelor fixe existente, achiziția de active financiare,
toate în scopul de a realiza o activitate rentabilă superioară celor prezente și a diminua
riscurile pieții34. Întreprinderile prin investiții urmăresc: reducerea costurilor și creșterea
productivității muncii.
Prin conținut, investiția este considerată o achiziție de activ e efectuată pentru
obținerea de fluxuri ulterioare de lichidități, care să conducă la consolidarea patrimoniului
întreprinderii. Conținutul investițiilor trebuie interpretat: juridic, financiar și economic.
Semnificația juridică constă în faptul că invest ițiile sunt elemente de patrimoniu ale
întreprinderii și constituie obiect al dreptului de proprietate.
Sub aspect financiar , investițiile reprezintă plasamente sau consumuri de resurse
financiare pentru: achiziția de active; obținerea de venituri în peri oadele următoare, precum și
efectuarea de cheltuieli pentru creșterea eficienței activității întreprinderii în perioadele
următoare.
Din punct de vedere economic , investiția exprimă achizițiile de active imobilizate
pentru creșterea activității de producț ie și comercializare a întreprinderii.
Investițiile se pot clasifica după mai multe criterii:
a. După strategia de dezvoltare a întreprinderii35:
– investiții interne concretizate în consolidarea activității de producție și
comercializare a firmei. Obiectul acestor investiții este în: mașini, utilaje, instalații,
linii tehnologice; lucrări de construcții -montaj; suplimentarea stocurilor și
extinderea rețelelor de vânzare; producția etc. Scopul acestor investiții este pentru
creșterea cotei de piață a perform anțelor economico -financiare ale întreprinderii;
33 Zaiț, D. (1996), Fundamentele economice ale investițiilor , Editu ra Sanvialy, Iași, p. 25
34 Hada, Th. (1999), Op.cit. , p. 53
35 Stancu, I., Op.cit. , p. 552
53 – investiții externe concretizate în plasamente de capital pentru creșterea participării
financiare la formarea capitalurilor altor întreprinderi; crearea de întreprinderi noi ,
etc.
b. După sursa de finanțare36:
– investiții finanțate din surse proprii constituite din capitalurile proprii, profit,
amortizare și alte fonduri proprii;
– investiții finanțate din surse atrase constituite din credite bancare, împrumuturi
externe, alocații de la bugetul statului și alte surse.
c. În funcție de obiectivul lor și de raportul rentabilitate -risc37:
– investiții productive necesare pentru: menținerea capacităților de producție;
modernizarea imobilizărilor corporale în funcțiune; dezvoltarea unor capacități de
producție existente ;
– investiții strategice care au ca obiect: crearea unor filiale în străinătate; angajarea
unor programe de cercetare; restructurarea și modernizarea întregului proces de
fabricație;
– investiții sociale care au un caracter obligatoriu și au destinația pentru : ameliorarea
condițiilor de muncă și de securitate a muncii pentru salariați; programe de
formare sau reconversie profesională; protecția mediului. Aceste investiții
contribuie la funcționarea normală a întreprinderii.
d. După legătura pe care o au cu ob iectivul proiectat :
– investiții directe care se efectuează pentru realizarea obiectivului proiectat;
– investiții colaterale care au ca destinație efectuarea de lucrări pentru asigurarea
utilităților obiectivului de bază;
– investiții conexe sunt realizate la a lte obiective economice care asigură viitorul
obiectiv cum ar fi materiile prime necesare desfășurării procesului de producție.
U.I. 3.2. DECIZII ȘI CRITERII DE EVALUARE A PROIECTELOR
DE INVESTIȚII ÎN MEDIU CERT
Deciziile de evaluare a proiectelor de i nvestiții constituie o componentă a programului
de dezvoltare în perspectivă a întreprinderilor, întrucât angajează firma pe perioade lungi în
alocarea și consumul de capitaluri.
36 Românu, I., Vasilescu, I. (1993), Eficiența economică a investițiilor și a capitalului fix , Editura Didactică și
Pedagogică, București, p. 33
37 Mironiuc, M. (2007), Op.cit. , p. 124
54 Fundamentarea deciziilor de evaluare a proiectelor de investiții se bazează pe
următoarele:
– existența resurselor de finanțare determinate prin fluxuri monetare certe;
– proiectul să corespundă unei investiții eficiente prin care să fie soluționate
interesele: proporietarilor, finanțatorilor, salariaților și statului;
– investiția real izată pe baza proiectului selectat să fie concretizată în: realizarea de
produse, prestarea de servicii și executarea de lucrări cu desfacere asigurată;
– proiectul selectat să contribuie la eliminarea riscurilor în realizarea și funcționarea
investiției.
Criteriile utilizate în evaluarea proiectelor de investiții sunt categorisite în: criterii
financiare și criterii contabile.
3.2.1. CRITERII FINANCIARE UTILIZATE ÎN EVALUAREA
PROIECTELOR DE INVESTIȚII
Evaluarea proiectelor pe criterii financiare este re alizată prin utilizarea metodelor
(tehnicilor) actualizării și/sau capitalizării valorii înreprinderii pe baza fluxurilor financiare
absorbite, generate și distribuite ca urmare a realizării investiției.
În literatura de specialitate și în practică se uti lizează drept criterii financiare: valoarea
actualizată netă, indicele de rentabilitate actualizat, rata internă a rentabilității, durata de
recuperare actualizată, valoarea economică adăugată, valoarea de piață adăugată.
a. Valoarea actualizată netă (VAN ) este un criteriu prin care se exprimă în unități
monetare limitele valorice atinse de o întreprindere construită pe baza proiectului selectat.
Acest indicator se determină potrivit relației de calcul38:
VAN =
n
1i
ii
r)(1CF
+
nr)(1Vr
– I0
unde: VAN – valoarea actualizată netă;
CF i – fluxurile anuale pozitive previzionate pentru durata de viață economică;
ir)(11
= factor de actualizare;
Vr = valoarea reziduală a proiectului;
I0 = costul iniț ial al investiției;
i = numărul de ani de funcționare a proiectului;
r = rata de actualizare ( de ex. rata actuarială a dobânzii).
38 Hada, Th. (1999), Op.cit. , p. 58
55 Proiectul de investiții este selectat și acceptat, dacă VAN > 0. Dacă se urmărește
alegerea unei investiții din mai multe pos ibile, se va alege aceea cu VAN pozitivă
maximă.
Rata de actualizare –este considerat ă un element financiar al investi ției. Trebuie s ă
ținem cont de valoarea banilor în timp: 1 leu ast ăzi reprezint ă mai mult dec ât 1 leu m âine.
Rata de actualizare reprezintă un cost de oportunitate , care se stabilește în funcție
de alte oportunități de pe piață, comparând rentabilitatea pe care orice investiție o oferă
(ipotetic) cu alte posibilități de remunerare. Spre exemplu, pot fi utilizate drept rate de
actualiz are:
rata inflației,
rata rentabilității fără risc,
rata dobânzii la depozite,
rata de rentabilitate a sectorului de activitate,
rata de rentabilitate medie din economie etc.
Valoarea reziduală „este valoarea posibil de recuperat d upă încheierea duratei de
viață a investiției, când anumite active (terenuri, construcții, vehicule , etc. ) posedă încă o
valoare ”39. Indiferent de destinația valorii reziduale (conservare, vânzare sau utilizarea la altă
investiție) aceasta constituie un vii tor flux de trezorerie pozitiv. Relația de calcul a valorii
reziduale este:
VR = (P r – VNC) · (1 – Ip) + VNC + ΔACN t
unde: Pr = prețul de revânzare a imobilizărilor la sfârșitul perioadei;
VNC = valoarea rămasă neamortizată a imobilizărilor (valoarea netă contabilă);
ΔACN t = variația activelor circulante nete.
Rezultă că valoarea reziduală are două componente:
– plusul sau minusul de valoare a imobilizărilor rezultate din revânzarea acestora și
corectat cu impozitul sau economia de impozit;
– suma algebr ică a variațiilor activelor circulante ( ΔAC nt).
39 Mironiuc, M. (2007), Op.cit. , p. 131
I0
CF1
CF2
CF3
…… CFn;
VR n
An1 An2 An 3 An n
56 Aplicarea criteriului valoarea actualizată netă are inconvenientul că depinde de
alegerea corectă a ratei de actualizare și nu este recomandabil pentru compararea proiectelor
cu durata de viață diferite.
Din acest motiv, utilizarea acestui criteriu poate să fie subiectiv și de ordin tehnic și
are în vedere puterea de cumpărare a monedei, inflația și nivelul surselor de finanțare.
APLICAȚIE REZOLVATĂ
Să se determine valoarea actualizată netă (VAN) a unui pro iect de investiții, având în vedere:
– capitalul investit (I): 500.000 lei;
– fluxurile anuale de trezorerie (CF 1): CF 1 = 50.000 lei, CF 2 = 70.000 lei, CF 3 =
90.000 lei, CF 4 = 100.000 lei, CF 5 = 150.000 lei;
– durata de funcționare a proiectului (n): 5 an i;
– rata dobânzii actualizată 10%;
– valoarea reziduală (Vr) = 40.000 lei.
VAN =
)10,01(50000
+
2)10,01(70000
+
3)10,01(90000
+
4)10,01(100000
+
5)10,01(150000
+
5)10,01(40000
– 500.000
= 45.454 + 57.851 + 67.669 + 68.493 + 93.750 + 25.000 – 500.000 = – 141.783 lei
VAN având valoarea negativă, proiectul de investiții nu este selectat și acceptat.
b. Indicele de rentabilitate actualizat (I r) este un raport dintre valoarea actuală a
fluxurilor pozitive generate de investiție (V 0) și cheltuiala inițială (I 0),fiind calculat după
relația:
Ir =
0n
1iii
I1 r)(1CF
nrVr sau Ir =
00
II VAN
unde: CF i = cash-flaw anual;
r = rata dobâ nzii;
I0 = costul inițial al investiției;
VAN = valoarea actualizată netă.
Acest indicator este utilizat când se evaluează două sau mai multe proiecte, fiind
acceptat proiectul cu valoarea cea mai mare. Pentru acceptarea proiectului, valoarea acestui
indic ator care exprimă surplusul de trezorerie actualizat pentru fiecare leu investit trebuie să
fie supraunitară.
57 APLICAȚIE REZOLVATĂ
Să se determine indicele de rentabilitate actualizat (I r), cunoscând că durata
proiectului (n) este de 5 ani, fluxurile de trezrerie (CF 1 … CF 5) sunt de 40.000 lei anual,
valoarea de investiție (I o) este de 150.000 lei și rata dobânzii de 10% pe an.
Rezolvare:
Ir =
15000010,140000
10,140000
10,140000
10,140000
10,140000
5 4 3 2
Ir =
150000)62,068,075,0 82,0 90,0( 40000 = 1
Proiectul fiind acceptat, indicele de rentabilitate I r = 1, este mai mare decât rada
dobânzii (r = 0,10).
c. Rata internă de rentabilitate este utilizată în situația proiectelor de investiții
finanțate din împrumuturi. Un proiect este acceptat dacă rata internă a rentabilității (R IR) este
mai mare decât costul capitalului. Rata internă a rentabilității consideră egală valoarea
actualizată a fluxurilor de trezorerie (V 0) cu investiția inițială (I 0) și în calculul acesteia nu
implică costul capitalului. În aceste condiții:
VAN = 0 V0 = I0
• este solutia unei ecuatii de grad n:
n
1ttt
RIR)(1CF +
nn
RIR) (1VR
= I0
• cu cât rata rentabilității interne este mai mare, cu atât investiția este mai profitabilă .
APLICAȚIE REZOLVATĂ
Pentru realizarea unui proiect de i nvestiții (I 0) se alocă suma de 200.000 lei, pe o
durată (n) de 5 ani, cu o rată internă a rentabilității de 30%. În perioada de funcționare
realizează următoarele fluxuri de numerar (CF): CF 1 = 30.000 lei, CF 2 = 60.000 lei, CF 3 =
80.000 lei, CF 4 = 100.000 lei, CF 5 = 120.000 lei. Să se stabilească dacă proiectul de
investiții este acceptat.
Rezolvare:
200.000 =
)3,01(30000
+
2)3,01(60000
+
3)3,01(80000
+
4)3,01(100000
+
5)3,01(120000
+
5)3,01(60000
200.000 = 23.077 + 47.337 + 45.662 +’ 35.211 + 32.520 + 16.260 = 200.067
Rezultă că proiectul este acceptat cu o rată internă a rentabilității de 30%; I 0 = V 0.
58 În practică, valoarea ratei interne a investițiilor nu poate depăși 15%. Inconvenientul
aplicării acestui criteriu în selecția proiectelor de investiții este determinat de necunoașterea
exactă în perioadele următoare a cash -flaw-urilor, ceea ce determină ca rata internă a
investiții lor să fie mereu actualizată.
d. Durata de recuperare actualizată a capitalului investit = termenul de recuperare
(TR), respectiv durata în care se recuperează fondurile investite din CF viitoare actualizate;
este un criteriu utilizat de investitori, înt rucât termenul de recuperare a resurselor consumate
este important în obținerea de fonduri în următoarele investiții. Se determină cu ajutorul
relației de calcul:
anual mediuCFTR0I
În care:
𝑪𝑭𝒎𝒆𝒅𝒊𝒖 𝒂𝒏𝒖𝒂𝒍= 𝑪𝑭𝒊
(𝟏+𝒓)𝒊+𝑽𝒓
(𝟏+𝒓)𝒏𝒏
𝒊=𝟏
𝒏
Proiectele de investiții selectate sunt considerate cele care au durata de recuperare cât
mai scurtă.
e. Valoarea economică adăugată (VEA) „reprezintă profitul net operațional din care
este dedus costul de oportunitate al întregului capital investit, reprezentând practic măsura
profitului economic real obținut de întreprindere ”40.
Valoarea economică adăugată (VEA) se determină prin diminuarea profitului din
exploatare după impozitare (NOPAT) cu costul capitalului total utilizat (CMP · C i), potrivit
relației de calcul:
VEA = NOPAT – CMP · C i
în care: NOPAT=profi t din exploatare după impozitare
CMP · C i = costul capitalului total utilizat
CMP = costul mediu ponderat al capitalului;
Ci = capitalul investit
În cadrul procesului de selecție sunt acceptate proiectele de investiții cu valoarea
economică adăugată po zitivă și care anual generează fluxuri de disponibilități considerabile.
40 Vâlceanu, Gh., Robu, V., Georgescu, N. (2005), Analiză economico -financiară , Editura Economică,
București, p.317
59
f. Valoarea de piață adăugată exprimă evoluția (trendul) valorii economice adăugate
pentru o perioadă de timp prin promovarea proiectului de investiții selectat. Valoarea de piață
adăugată (VMA) este determinată ca un raport între valoarea economică adăugată (VEA) și
capitalul investit (1+CMP), după modelul:
VMA =
n
1ttt
CMP)(1VEA =
n
1ttti t
CMP)(1)C CMP( NOPAT
Potrivit valorii acestui indicator va fi selectat proiectul care în timp aduce profit din
exploatare și va creștere valoarea capitalului acționarilor.
3.2.2. CRITERII CONTABILE UTILIZATE ÎN EVALUAREA
PROIECTELOR DE INVESTIȚII
Această categorie de criterii are la bază analiza statică a proiectelor de investiții pe
seama informațiilor oferite de situațiile financiare anuale.
Cele mai cunoscute criterii de selecție a proiectelor de investiții sunt: durata de
recuperare a investiției, rata medie a rentabilității și criteriul costului.
a. Durata de recuperare a investiției denumită în literatura de specialitate criteriul
lichidității41, urmărește evaluarea proiectelor de investiții prin recuperarea cât mai repede
posibil a capitalului inv estit. Termenul de recuperare (T r) se stabilește în numărul de ani de
recuperare a capit alului avansat, raportând valoarea inițială a investiției (I 0) la suma fluxurilor
anuale pozitive (CF n) generate de exploatarea proiectului, potrivit modelului de calcul:
Tr =
n0
CFI
În situația în care fluxurile financiare pozitive su nt inegale se procedează la însumarea,
an de an, a fluxurilor până se ajunge la valoarea capitalului investit.
APLICAȚIE REZOLVATĂ
Pentru realizarea unui obiectiv de investiții (I o) s-a alocat suma de 200.000 lei. Media
fluxurilor anuale de trezorerie pe ntru ultimii 5 ani (CF 1) este de 150.000 lei. Să se
stabilească termenul de recuperare a investiției.
Rezolvare:
Tr =
150000200000 = 1,3 ani
41 Toma, M. (1994), Finanțe și gestiune financiară , Editura Didactică și Pedagogică R.A., București ., p. 47
60
Acest criteriu este foarte folosit în selectarea proiectelor de investiții privind:
moder nizarea întreprinderilor, asigurarea condițiilor de muncă a salariaților, a protecției
muncii și a protecției mediului.
b. Rata medie a rentabilității este un criteriu utilizat în evaluarea proiectelor de
investiții care generează o rentabilitate medie eg ală cu rentabilitatea stabilită de întreprindere.
Determinarea ratei medii a rentabilității (R r) este realizată prin raportarea rezultatului net de
exploatare (R n) la cheltuiala inițială pentru investiții (I 0), astfrel:
Rr =
on
IR
Acest indicator se poate determina și pentru fiecare an de exploatare, iar rata medie a
rentabilității este o medie aritmetică a rezultatelor nete realizate pe perioada de funcționare a
investiției.
Aplicarea acestui criteriu are unele limite determinate de ne considerarea riscurilor și a
costurilor privind proiectul de investiții.
c. Criteriul costului se aplică la evaluarea poiectelor de investiții de natura înlocuirii
sau modernizării imobilizărilor corporale uzate. Randamentul investiției noi (r i) realizat ă ca
urmare a înlocuirii unor utilaje este determinat de economia în costuri (E) raportată la sporul
patrimonial determinat de înlocuire (V i – V0), confom relației:
ri =
o iV VE
100
unde: ri = randamentul investiției;
E = economia de cost uri;
Vi – V0 = creșterea de valoare determinată de înlocuire;
r0 = randamentul inițial.
Proiectul de investiții este selectat dacă r i > r0, adică rata randamentului investiței este
mai mare decât rata randamentului activului imobilizat existent.
U.I. 3 .3. SURSE DE FINANȚARE A INVESTIȚIILOR
Finanțarea investițiilor constituie o imobilizare importantă de capital care este obținută
din surse proprii și surse împrumutate.
Resursele proprii sunt constituite din:
61 a. Fondul de amortizare constituit la nive lul întreprinderii, ca urmare a calculării și
înregistrării amortizării activelor imobilizate.
b. Cota parte din protiful net, stabilită de acționarii (asociații) societății comerciale
prin decizia adunării generale a acționarilor (asociaților).
c. Suma rezultată din valorificarea materialelor rezultate din casarea activelor
imobilizate.
d. Suma rezultată din vânzarea activelor întreprinderii.
e. Alte surse.
Sursele împrumutate sunt constituite din: creșterea capitalului întreprinderii prin
emisiunea s uplimentară de acțiuni; creditul bancar; creditul obligatar; finanțări din cadrul
grupului; alocații de la bugetul de stat, etc.
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Definiți investițiile.
2. Precizați conținutul și semnificația investițiilor.
3. Cum se clasifică investi țiile?
4. Precizați criteriile financiare utilizate în decizia de investiții.
5. Cum se calculează valoarea actualizată netă?
6. Definiți și prezentați relația de calcul a valorii reziduale.
7. Definiți și prezentați relația de calcul a indicelui de rentabilitate actu alizat.
8. Cum se determină rata internă de rentabilitate?
9. Prezentați semnificația duratei de recuperare actualizată a capitalului investit.
10. Definiți și prezentați relația de calcul a valorii economice adăugate.
11. Prezentați și descrieți criteriile contabile în evaluarea proiectelor de investiții.
TESTE GRILĂ
1. Costul creditului de leasing operațional cuprinde:
a) valoarea actuală a costului de achiziție a bunulu i luat în sistem de leasing și
valoarea actuală a chiriilor periodice influențată de rata impozitului p e profit;
b) valoarea actuală a costului de achiziție a bunului și valoarea reziduală la care se
face transferul dreptului de proprietate către utilizator;
c) valoarea actuală a costului de achiziție a bunului, valoarea chiriilor periodice și
dobânda anuală cal culată pentru partea de leasing nerambursată.
62
2. Criteriile financiare utilizate în evaluarea proiectelor de investiții sunt:
a) durata de recuperare a investiției, rata medie a rent abilității, valoarea
economică adăugată, durata de recupe rare actualizată;
b) indicele de rentabilitate actualizat, rata intrenă a rent abilității, valoarea
economică adăugată, durata de recuperare a investiției;
c) valoarea actualizată netă, indicele de rentabilit ate actualizat, rata internă a
rentabilității, durata de recuperare actualiza tă, valoarea economică adăugată,
valoarea de piaț ă adăugată.
3. Rata internă de rentabilitate este un criteriu financiar în selectarea proiectelor de
investiții pentru:
a) investițiile finanțate din resurse proprii de finanțare;
b) investiții finanțate din împrum uturi;
c) investiții finanțate din credite pe termen scurt.
4. Criteriul costului utilizat în selectarea proiectelor de investiții constituie:
a) un criteriu tehnic;
b) un criteriu financiar;
c) un criteriu contabil.
5. Sursele proprii pentru finanțarea investițiilor sunt constituite din:
a) credite de trezorerie;
b) credite comerciale;
c) sume rezultate din vâ nzarea activelor întreprinderii.
Soluțiile testelor grilă: 1-a, 2-c, 3-b, 4-c, 5-c
63
Capitolul IV
GESTIUNEA CICLULUI DE EXPLOATARE . GESTIUNEA
STOCURILOR
OBIECTIVELE CAPITOLULUI
Descrierea conținutului și obiectivelor gestiunii ciclului de exploatare
Prezentarea caracteristicelor gestiunii stocurilor
Definirea gestiunii creditului comercial
Stabilirea necesarului de finanțare a ciclului de exploatare
CUPRINSUL CAPITOL ULUI
U.I. 4.1. Conținutul și obiectivele gestiunii ciclului de exploatare
U.I. 4.2. Gestiunea stocurilor
4.2.1. Definirea și caracteristicile stocurilor
4.2.2. Metode de optimizare a stocurilor
4.2.3. Analiza eficienței gestiunii stocurilor
U.I. 4.3. Ge stiunea creditului comercial
4.3.1. Costurile creditului comercial
4.3.2. Controlul creditelor comerciale
U.I. 4.4. Determinarea necesarului de finanțare a ciclului de exploatare
4.4.1. Metode analitice de determinare a necesarului de finanțare pentru
exploatare
4.4.2. Metode sintetice de determinare a necesarului de finanțare pentru
exploatare
Întrebări recapitulative
64 U.I. 4.1. CONȚINUTUL ȘI OBIECTIVELE GESTIUNII
CICLULUI DE EXPLOATARE
Ciclul de exploatare al întreprinderii cuprinde un ansamblu de ope rațiuni desfășurate
cu scopul realizării obiectului de activitate prevăzut în statul de funcționare. Fazele ciclului de
exploatare sunt etape cu durate de timp diferite, concretizate prin: achiziționarea sau
aprovizionarea cu bunuri și servicii; transforma rea acestora în produse finite în procesul de
producție; vânzarea produselor care reprezintă faza desfacerii sau comercializării.
Durata ciclului de exploatare este în funcție de obiectul de activitate al întreprinderii și
are implicații în dimensionarea resurselor materiale și financiare ale firmei.
Funcționarea ciclului de exploatare este determinată de existența resurselor financiare
care să asigure finanțarea proceselor economice, acțiune realizată cu ajutorul gestiunii ciclului
de exploatare.
Gestiu nea ciclului de exploatare = gestiune financiară pe termen scurt, al cărei
conținut este în fapt o strategie de finanțare pe termen scurt (sub un an).
Gestiunea ciclului de exploatare este realizată prin deciziile manageriale privind
administrarea active lor și pasivelor curente ale întreprinderii, fiind considerată componenta
cea mai importantă a gestiunii financiare a întreprinderii.
Obiectivul de bază al gestiunii ciclului de exploatare „îl reprezintă creșterea
rentabilității activității în condițiile de diminuare a riscului economic și financiar ”42.
Atingerea acestui obiectiv se realizează prin păstrarea unui echilibru între necesarul de active
circulante și sursele mobilizate pentru finanțarea lui. Astfel ciclul de exploatare trebuie
realizat cu un min um de active circulante finanțate din surse curente obținute la un cost cât
mai redus.
Creșterea rentabilității și diminuarea riscurilor prin gestiunea ciclului de exploatare
este realizată prin asigurarea ritmică cu stocuri în funcție de necesarul stabil it pentru
desfășurarea proceselor economice din cadrul întreprinderii.
Realizarea obiectivului de bază al gestiunii ciclului de exploatare este determinată de
creșterea vitezei de rotație a stocurilor și accelerarea termenului de recuperare a creanțelor
comerciale. Creșterea vitezei de rotație a stocurilor implică creșterea: aprovizionărilor,
producției, desfacerilor de mărfuri și implicit a cifrei de afaceri, precum și creșterea
lichidităților întreprinderii.
Creșterea lichidităților conduce la diminuare a riscului de exploatare (operațional),
înlăturarea rupturilor de stoc, deci armonizarea corelației rentabilitate -risc, care este esența
42 Vintilă, G. (2005), Op.cit. , p. 305
65 gestiunii ciclului de exploatare. În funcție de consumul de resurse financiare pentru obținerea
unui nivel cât mai ridi cat al cifrei de afaceri, în literatura de specialitate se menționează trei
tipuri de politici de gestionare a ciclului de exploatare cu efecte diferite în ce privește
rentabilitatea și riscul întreprinderii43.
1. O politică ofensivă (agresivă sau restricti vă) în care cifra de afaceri scontată e
realizată cu resurse financiare minime, utilizându -se resurse străine, în general creditul
bancar. În acest context se urmărește obținerea rentabilității maxime prin creșterea vitezei de
rotație a activelor circulant e, însă pot să apară riscuri datorită: rupturii de stocuri, lipsei de
disponibilități, degradării relațiilor cu clienții. De asemenea, poată să apară riscul
imposiblității obținerii de credite.
2. O politică defensivă (relaxată sau conservatoare) care pres upune realizarea cifrei
de afaceri din resurse proprii. În acest caz rentabilitatea este afectată de costuri ridicate
ocazionate de obținerea de împrumuturi obligatarii sau de resurse din creșterea de capital.
Există riscul reducerii vitezei de rotație a a ctivelor circulante, creșterea nivelului stocurilor și
a duratei recuperării creditelor comerciale și apariției riscului financiar.
3. O politică intermediară (echilibrată) prin care necesarul suplimentar de resurse
este asigurat din fondul de rulment și este armonizată în permanență relația contradictorie
rentabilitate -risc, ca urmare a sincronizării scadențelor activelor și pasivelor circulante44. În
acest context este asigurat echilibrul financiar al ciclului de exploatare.
U.I. 4.2. GESTIUNEA STOCURILO R
4.2.1. DEFINIREA ȘI CARACTERISTICILE STOCURILOR
Stocurile sunt element e patrimonial e de activ , din categoria activelor circulante.
Activele circulante, în funcție de gradul de lichiditate , pot fi : stocuri, creanțe,
investiții financiare pe termen scu rt, casa și conturi la bănci .
În categoria stocuri se includ elementele: materii prime, materiale consumabile,
obiecte de inventar, produse, servicii și lucrări în curs de execuție, semifabricate, produse
finite, stocuri aflate la terți, animale, mărfuriș i ambalaje.
Stocurile sunt exprimate fizic și valoric. Din punct de vedere fizic stocurile exprimă
cantitățile de materiale, de produse sau de mărfuri necesare fiecărei faze a ciclului de
exploatare (aprovizionare, producție, desfacere), pentru a asigura desfășurarea rtimică a
43 Stancu, I., Op.cit. , p. 966
44 Mironiuc, M. (2007), Op.cit. , p. 180
66 acestuia. Analizată din punct de vedere financiar valoarea stocurilor este identică cu mărimea
capitalurilor necesare pentru constituirea și păstrarea lor.
Capitalurile investite în stocuri „reprezintă imobilizări de capital, pe dur ate mai mari
sau mai mici, care nu vor fi recuperate până când aceste stocuri nu parcurg întreg ciclul de
exploatare, care se încheie cu valorificarea produselor/serviciilor realizate de întreprindere ”45.
Gestiunea stocurilor trebuie să garanteze că dimens iunea acestora este economică,
adică asigură desfășurarea normală a activității întreprinderii cu capitaluri invesite la costuri
cât mai mici.
Obiectivul gestiun ii economice a stocurilor îl constituie d iminuarea imobilizării
financiare în stocuri necesare exploatării și menținerea unui risc acceptabil privind ruptura de
stoc, evitarea formării de stocuri supranormative (peste necesar) ori întreruperi în formarea
stocurilor cu consecințe în necesarul de resurse pentru finanțare .
4.2.2. METODE DE OPTIMIZARE A STOCURILOR
Optimizarea stocurilor constituie unul dintre obiectivele fundamentale ale gestiunii
ciclului de exploatare. Prin realizarea acestui obiectiv se urmărește determinarea mărimii
optime a stocurilor, operațiune care „armonizează relația contra dictorie dintre cheltuielile de
aprovizionare, variabile în funcție de numărul aprovizionărilor și cele de depozitare care
variază în raport cu mărimea stocurilor ”46. Stocurile sunt optime atunci când asigură
continuitatea ciclului de exploatare, fără imobi lizarea inutilă de resurse financiare.
Stabilirea stocurilor optime depinde de:
– cantitatea (cererea) de produse și/sau servicii pe care întreprinderea trebuie să o
realizeze pentru satisfacerea cererii clienților;
– sursele de aprovizionare, modalitățile de reînnoire periodică și continuă a
stocurilor necesare ciclului de exploatare;
– nivelul cheltuielilor de aprovizionare și depozitare generat de realizarea stocurilor.
Procesul de aprovizionare cu stocuri generează cheltuieli de: aprovizionare și
depozitare . Cheltuielile de aprovizionare includ de regulă cheltuieli cu: studiul pieții,
deplasarea salariaților pentru aprovizionări, încheierea contractelor și întocmirea
documentelor pentru aprovizionare, controlul mărfurilor și analiza eșantioanelor,
supraveghe rea realizării tuturor acestor operațiuni. Cuantumul cheltuielilor de aprovizionare
depinde de nivelul stocurilor și numărul operațiunilor de aprovizionare și reaprovizionare.
45 Dragotă, V., ș.a. (2005), Op.cit. , p. 105
46 Vintilă, G. (2005), Op.cit. , p. 312
67 Cheltuielile de depozitare variază în funcție de mărimea stocurilor și sunt ocaz ionate de
transportul, manipularea, depozitarea, degradarea și deteriorarea stocurilor, cât și de costul
capitalului necesar pentru procurarea lor. În această categorie de cheltuieli se mai includ
cheltuieli cu: chiriile și amortizarea spațiilor respective , salariile personalului care asigură
manipularea stocurilor și administrarea depozitelor, întreținerea depozitelor , etc. Stocul optim
depinde de intercondiționarea celor două cateogirii de cheltuieli.
Ca urmare apariției unor dereglări în administrarea st ocurilor, precum: nelivrări la
termen, nerespectarea legislației în domeniu , etc. , acestea conduc la un consum superior de
resurse financiare pentru plata despăgubirilor. Aceste cheltuieli decurg ca urmare achitării
unor amenzi, despăgubiri pentru nelivrar ea produselor , etc.
Pentru determinarea stocului optim se pot folosi:
modele deterministe, care au la bază mai multe ipoteze precum: cererea de stocuri,
perioadele fixe de aprovizionare, imposibilitatea apariției lipsei de stoc,
menținerea continuă a stoc ului în limitele programate , etc.
modele utilizate, de regulă, în situațiile când aprovizionarea cu elementele de stoc
se face în cantități diferite și la intervale diferite, fără a exclude posibilitatea
„rupturii ” de stoc.
Modelul Wilson -Whitin face parte din categoria modelelor deterministe și
optimizează mărimea stocului, pornind de la costul total al formării costurilor, care trebuie să
fie minim, în condițiile maximizării rentabilității activității de exploatare. Potrivit acestui
model de gestiune a st ocului, costul total (C t) este egal cu suma dintre cheltuielile de
aprovizionare (C a) și cheltuielile de depozitare (C d), astfel:
Ct = C a + C d =
SN · ca +
2T S · cd
unde: N = necesarul anual de aprovizionat;
S = mărimea stocurilor;
T =intervalul de timp pentru care se constituie stocul curent;
ca= costul unitar pentru pregătirea unei noi aprovizionări;
cd = costul de depozitare pe unitatea de stoc.
Mărimea optimă a stocului de aprovizionat este stabilită potrivit m odelului de calcul:
Sopt =
da
c · Tc · N · 2
68 Nivelul stocurilor:
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
t t t
T timp
Numărul optim de aprovizionări (N ra) de efectuat în intervalul T și intervalul optim
dintre două aprovizionări succesive (I) în cadrul perioadei T se determină după relațiile:
Nra =
optSN ; I =
NT Sopt
unde: T – numărul de zile calendaristice din perioada considerată (T = 360 zile).
APLICAȚIE REZOLVATĂ
La nivelul unei firme producătoare de mobilier pentru realizarea cifrei de afacei
anuală (T=360), are un necesar de aprovizionat (N) de 1.000 mc cherestea.
Costul pregătirii unei aprovizionări ( ca) este de 100 lei, iar costul de depozitare ( cd)
de 2 lei/mc anual.
Rezolvare:
Sopt =
2 · 360100 · 1000 · 2 = 16,66 mc
Numărul optim de aprovizionări:
Nra =
16,661000 = 60,02
Practica a demonstrat că aprovizionările se fac la intervale variabile de timp și în
cantități diferite. În aceste condiții intervalul mediu între aprovizionările consecutive (I) se
determină cu ajutorul mediei aritmetice ponderate unde intervalele variabil e de aprovizionare
(ti) se ponderează cu cantitățile variabile ce se vor aproviziona (q i)47:
I =
ii i
qtq
47 Vintilă, G. (2005), Op.cit. , p. 313
69 În aceste condiții, stocul curent mediu (S crt) se determină în funcție de necesarul mediu
zilnic (N/360) și de intervalul mediu între aprovizionări (I), astfel:
Scrt = (N/360) · I
Pentru evitarea întreruperilor în procesul de activitate economică este necesară
constituirea stocului de siguranță la un nivel care să minimizeze cheltuielile determinate de
„ruptura de stoc ” sau de existen ța unor stocuri excesive.
Stocul de siguranță mediu se determină în funcție de necesarul mediu zilnic și de
intervalul mediu de abatere față de intervalele contractuale sau față de intervalul mediu între
aprovizionări (I), satfel:
Ssig = (N/360) · s iar s =
qi t qis
unde: ts – numărul zilele de întârziere în aprovizionări (față de contract sau față de I);
qi – cantitățile aprovizionate la termenele întârziate;
s – intevalul pentru stocul de siguranță.
O altă modalitate de gestiune a st ocurilor este realizată prin „Metoda ABC ”. Potrivit
acestei metode stocurile sunt împărțite în trei grupe, astfel48:
grupa A reprezintă stocuri de valoare mare, dar cu pondere mică în numărul total de
elemente de stoc;
grupa B este alcătuită din articole de stoc de valoare medie și cu pondere mijlocie în
numărul total de articole de stoc;
grupa C formată din articole de valoare mică, însă care au o pondere ridicată în
numărul total de articole de stoc.
Stocurile încadrate în grupele A și B sunt supuse optim izării, „iar stabilirea
necesarului de finanțat pentru acestea se realizează prin metode analitice. Stocurile din grupa
C, care se vor aproviziona în loturi mari, se vor gestiona utilizând metode sintetice ”49.
Optimizarea stocurilor reprezintă punctul de p lecare în determinarea necesarului de
finanțat al ciclului de exploatare și trebuie să preceadă încheierea contractelor de
aprovizionare pentru dimensionarea cantităților și termenelor de aprovzionare.
48 Stancu, I., Op.cit. , p. 973
49 Mironiuc, M. (2007), Op.cit. , p. 191
70 4.2.3. ANALIZA EFICIENȚEI GESTIUNII STOCURILOR
La nivelul întreprinderii stocurile se formează înaintea procesului de producție și
vânzare a produselor finite sau mărfurilor. Din acest motiv pentru realizarea unei gestiuni
eficiente a stocurilor, dimensionarea acestora trebuie realizată pe o previzionar e corectă a
cifrei de afaceri care să conducă la prevenirea formării stocurilor fără mișcare, creșterea
nejustificată a costului de depozitare, insuficiența stocurilor la creșterea cererii de piață , etc.
Eficiența stocurilor este analizată cu ajutorul ra telor de rotație sau ratelor de gestiune,
exprimate prin:
1. Viteza (rata) globală de rotație a stocurilor (Vrs) este raportul dintre cifra de
afaceri și valoarea stocului mediu:
Vrs =
SCA
Acest indicator este exprimat prin numărul de rotații și indică de ce stocurile se
transformă în cadrul ciclului de exploatare din forma materială în forma bănească, prin
intermediul cifrei de afaceri. Stocul mediu se determină ca medie aritmetică a stocului de la
începutul (S i) și de la sf ârșitul exercițiului financiar (S f), astfel:
S =
1 -n2S S S2Sn
3 2i
unde: n = numărul de luni luat în calculul stocului mediu.
Nivelul vitezei de rotație a stocului indică eficiența gestiunii stocurilor în sensul că:
– viteza de rotaț ie accelarată a stocurilor indică o politică comercială dinamică și o
gestiune eficientă a stocurilor, cu consecințe favorabile în asigurarea lichidităților
firmei. Viteza ridicată a rotației stocurilor poate să fie și din cauza unor rupturi de
stoc sau a insuficienței stocurilor în realizarea producției;
– viteza de rotație lentă a stocurilor apare ca urmare a creșterii stocurilor într -un
ritm mai rapid decât ritmul de creștere a cifrei de afaceri, ca urmare a unor
disfuncționalități în aprovizionare, cu con secințe în apariția stocurilor fără mișcare
sau greu vandabile.
2. Durata de rotație a stocului mediu (Drs) exprimă intervalul de timp (zile) prin care
se reînnoiesc stocurile prin intermeidul vânzărilor fiind exprimată astfel:
Drs =
CAS 360
71 Acest indicator exprimă inversul vitezei de rotație a stocurilor, iar cu cât durata lui este
mai scurtă, cu atât se îmbunătățește situația întreprinderii din punct de vedere al lichidităților.
Pentru determinarea elementelor de stoc cu viteză de rotație lentă este recomandabil ca
analiza duratei de rotație a stocului să se efectueze pe fiecare element în parte.
3. Rata (viteza) de rotație a elementelor de stoc achiziționate (Vra) exprimă raportul
dintre costurile de achiziție a materiilor pri me, materialelor și mărfurilor (C a), inclusiv
avansurile pentru cumpărări de stocuri și valolarea stocurilor de materii prime, materiale și
mărfuri (S m):
Vra =
ma
SC
Limitele acestui indicator depind de specificul activității de exploa tare a întreprinderii,
dar creșterea valorii conduce la diminuarea imobilizării de resurse financiare în stocuri.
4. Durata de rotație a elementelor de stoc achiziționate (Dra) evidențiază intervalul
de timp la care se realizează reînnoirea stocurilor pri ntr-o nouă aprovizionare. Acest indicator
este determinat prin relația:
Dra =
am
CS 360
În condițiile când valoarea acestui indicator crește se despinde concluzia că intervalul
de reînnoire a stocurilor este mare, iar cheltuielile de depozitare cresc proporțional cu
mărimrea stocurilor și cu implicații negative în ce privește capacitatea de plată a
întreprinderii.
5. Rata (viteza) de rotație a elementelor de stoc de fabricație (Vrj) se determină ca
un raport dintre vânzările de prod use finite și produse în curs de execuție, la costul de produție
(Pf) și stocul de produse finite și produse în curs (S p), astfel:
Vrj =
pf
SP
Valoarea acestui indicator crește ca urmare a sporirii vânzărilor de produse finite în
rapor t cu ritmul de creștere a stocurilor, iar urmările se regăsesc în creșterea resurselor
financiare pentru ciclul de exploatare.
6. Durata de rotație a elementelor de stoc de fabricație (Drf) exprimă în număr de
zile intervalul mediu de stocare în magazie a produselor finite, astfel:
Drf =
fp
PS · 360
72 Creșterea valorii acestui indicator indică prelungirea intervalului de stocare în
depozite, iar consecințele sunt nefavorabile prin diminuarea resurselor financiare necesare
finanțării cic lului de exploatare. Reducerea valorii acestui indicator este realizată prin
diminuarea duratei de valorificare a produselor finite.
APLICAȚIE REZOLVATĂ
Să se determine indicatorii de analiză a eficienței gestiunii stocurilor, cunoscând că
întreprindere a: trebuie să realizeze o cifră de afaceri (CA) de 150.000 lei; cu un stoc mediu
de materii prime, materiale, mărfuri (S) de 50.000 lei; costul de achiziție a stocurilor (C a)
este de 10.000 lei; stocul mediu de materii prime, materiale (S m) este de 15.000 lei; vânzările
de produse finite (P f) sunt de 100.000 lei; stocul de produse finite și produse în curs este de
80.000 lei.
Rezolvare:
– Viteza globală de rotație a stocurilor:
Vrs =
50000150000 = 3 zile
– Durata de rotație a sto cului mediu:
Drs =
15000050000 360 = 119 zile
– Viteza de rotație a elementelor de stoc achiziționate:
Vra =
1500010000 = 0,66 zile
– Durata de rotație a elementelor de stoc achiziționate:
Dra =
1000015000 = 1,5 zile
– Viteza de rotație a elementelor de stoc de fabricație:
Vrj =
80000100000 = 1,25 zile
– Durata de rotație a elementelor de stoc de fabricație:
Drf =
1000080000 = 0,8 zile
Întreprinderea înregistrează o viteză de rotație a stocurilor de 3 zile și cu durata de
rotație a stocului mediu de 119 zile.
73 U.I. 4.3. GESTIUNEA CREDITULUI COMERCIAL
Relațiile întreprinderii de aprovizionare și desfacere de stocuri crează r elații
contractuale cu furnizorii și clienții, primind și acordând credite comerciale. Apariția
creditului comercial este determinată de plata și încasarea obligațiilor contractuale la termene
ulterioare livrării produselor. Creditul comercial poate să fie privit ca o datorie comercială ,
dar și ca o creanță comercială . Datoria comercială exprimă primirea unui credit de la
furnizor prin prelungirea termenului de plată, iar creanța comercială exprimă acordarea unui
credit comercial pentru un client prin prelu ngirea termenului de plată a creanței.
În cadrul întreprinderii, rolul gestiunii creditelor comerciale este în creșterea eficienței
resurselor financiare imobilizate în creanțe comerciale și maximizarea datoriilor comerciale,
atât ca mărime cât și ca term ene de rambursare, astfel încât firmele să nu apeleze la
împrumuturi de pe piața de capital.
Nivelul și durata creditului comercial sunt influențate de factori externi și factori
interni.
În cadrul factorilor externi se includ: competitivitatea mediului de afaceri, gradul de
integrare pe verticală și situația pieții financiare.
1. Competitivitatea mediului de afaceri determină creditul comercial să fie un
instrument concurențial și o componentă a mixului de marketing, în măsură să influențeze
succesul c ompetitiv al întreprinderii, sporirea cifrei de afaceri și implicit rezultatul din
exploatare. Obținerea unei asemenea performanțe contribuie la creșterea valorii întreprinderii.
2. Gradul de integrare pe verticală a întreprinderii (care are tendințe de c reștere
datorită unor procese de producție complexe și extinse temporar), generează o valoare
adăugată ridicată, însă crește și durata creditului comercial acordat clienților, comparativ cu
cele primite de la furnizorii de consumuri intermediare (stocuri d e materii prime și materiale,
cheltuieli cu energia și apa, prestații externe, etc.).
3. Necesarul de finanțare al unei întreprinderi trebuie analizat în corelație cu
disponibilitățile pieții financiare. Acordarea creditului comercial prin diminuarea capi talurilor
proprii și apelarea la capitalurile împrumutate conduce la diminuarea rezultatelor financiare
ale întreprinderii.
Factorii interni se manifestă prin: gradul de utilizare a capacității de producție, vârsta
și dimensiunea întreprinderii, marjele d e profit și factorii de natură financiară (gradul de
lichiditate, costul capitalului, condițiile financiare ale cumpărătorului).
74 1. Gradul de utilizare a capacității de producție este maxim sau are tendințe de
creștere contribuie la diminuarea duratei cr editului comercial, deoarece întreprinderea are
nevoie de resurse financiare pentru reluarea ciclului de exploatare.
2. Vârsta și dimensiunea întreprinderii contribuie la durata și valoarea creditului
comercial în sensul că întrepridnerile cu vechime, tra diție și marcă recunoscută își găsesc mai
ușor clienții credibili pentru acordarea și recuperarea la termen a creditului comercial.
3. Marjele de profit ridicate conduc la creșterea solvabilității și lichidităților
întreprinderii, fapt care îi permite aco rdarea de credite comerciale.
4. Un rol important în acordarea de credite comerciale cu durate îndelungate și valori
mari este determinat de factorii de natură financiară : gradul de lichiditate, costul capitalului.
Întreprinderile care dețin lichidități ș i pot să -și reia ciclul de exploatare își permit acordarea de
credite comerciale în condiții avantajoase.
Acordarea creditului comercial are mare influență în determinarea necesarului de
finanțat a ciclului de exploatare, fapt ce impune determinarea unui nivel admisibil care să
asigure lichiditatea întreprinderii.
Nivelul creditelor comerciale (C c) se determină în funcție de cifra de afaceri (CA)
sperată a se obține ca urmare a acordării de credite comerciale și termenul mediu de
recuperare a creditelor c omerciale (T rc) înregistrat în perioadele anterioare în relațiile
comerciale, potrivit relației de calcul:
Cc =
360T CA rc
Eficiența acordării creditului comercial este apreciată prin termenul mediu de
recuperare a creditelor comerciale car e se exprimă în zile, potrivit relației de calcul:
Trc =
CACc · 360
Termenele îndelungate de recuperare a creditelor comerciale pot să conducă la
creșterea cifrei de afaceri, dar pot să aibă influență negativă asupra necesarului de fi nanțat a
ciclului de exploatare.
Aprecierea necesarului de finanțat a ciclului de exploatare este realizată și prin
termenele de plată acordate de furnizori. În acest sens, se utilizează pentru analiză termenul
mediu de plată a datoriilor comerciale (T pf), calculat prin raportarea datoriilor comerciale de
achitat (D c), la valoarea achizițiilor de la furnizori (A f) potrivit relației:
Tpf =
fc
AD · 360
75 Termenele de plată îndelungată a datoriilor exprimă încrederea pe care furnizorii o au
față de clienți, dar pot să aibă urmări negative în asigurarea de lichidități pentru întreprindere.
Termenele de plată cu durată mare de timp au influență asupra prețurilor de vânzare.
Astfel întreprinderile ar trebuie să calculeze prețul de vânzare în f uncție de perioada de
timp când are loc plata efectivă a facturilor, potrivit relației de calcul:
Pl = P 0 (1 + r d
360n )
unde: Pl = prețul de vânzare aferent termenului de plată prelungit;
P0 = prețul de vânzare aferent termenului de pl ată standard;
rd = costul mediu anual al finanțării;
n = numărul de zile de prelungire a creditului comercial.
Gestiunea eficientă a creditului comercial își atinge scopul când nu este afectat
necesarul de finanțare a ciclului de exploatare.
APLICAȚIE RE ZOLVATĂ
Pentru realizarea cifrei de afaceri (CA) de 150.000 lei, o societate comercială acordă
credite comerciale prin vânzarea de mărfuri cu o durată medie de plată a facturilor de către
clienți (T rc) de 90 de zile. Să se determine nivelul creditelor com erciale și termenul mediu de
recuperare.
Rezolvare:
– nivelul creditului comercial (C c):
Cc =
36090 150000 = 37.500 lei
– termenul mediu de recuperare (T rc):
Trc =
15000037500 · 360 = 90 zile
4.3.1. COST URILE CREDITULUI COMERCIAL
Acordarea de credite comerciale are implicații în diminuarea resurselor de finanțare a
vânzătorului, fapt care trebuie luat în considerare la determinarea costurilor gestiunii
creditului comercial. Costul gestiunii creditului c omercial are umrătoarele componente50:
– costuri de gestiune operativă a creditului;
– costuri relative la capitalul investit în creditul comercial;
50 Dragotă, V., ș.a. (2005), Op.cit. , p. 115
76 – costuri relative la întârzierile de plată;
– pierderi determinate de acordarea creditelor comerciale.
Costurile d e gestiune operativă a creditului evidențiază cheltuielile privind acordarea
și încasarea creditelor de la clienții proprii. În aceste costuri se includ: cheltuieli legate de
culegerea informațiilor privind clienții, cheltuieli poștale, cheltuieli bancare, cheltuieli cu
salariile personalului responsabil de gestiunea creditelor comerciale , etc. Nivelul acestor
costuri crește paralel cu sporirea volumului creditelor comerciale acordate.
Costurile relative la capitalul investit în creditul comercial exprimă costurile suportate
de vânzător în condițiile apelării la resurse străine pentru a compensa deficitul de resurse în
finanțarea ciclului de exploatare. În esență, acesta este un cost mediu ponderat a resurselor
financiare la care apelează vânzătorul pentru asigurarea de lichidități și prevenirea riscului de
lichiditate.
Costurile relative la întârzierile la plată sunt determinate de nerespectarea condițiilor
negociate între părți la încheierea tranzacțiilor comerciale privind plățile care trebuie achitate
la termene scadente contractuale. În componența acestei grupe de costuri sunt cuprinse:
cheltuielile privind executarea efectuării plăților, costul resurselor financiare împrumutate
pentru acoperirea necesarului de finanțat al ciclului de exploatare, cheltu ieli legate de
acțiunile judecătorești, cheltuielile reprezentând plățile către societățile de factoring , etc.
Pierderile determinate de acordarea creditelor comerciale sunt rezultatul acordării
creditelor unor categorii de clienți care prezintă risc de i nsolvabilitate. Prin politica creditelor
comerciale, întreprinderile decid clienții cu care colaborează, iar în anumite condiții
beneficiarii pot să fie clienți care au situația financiară deficitară sau din motive care țin de
piață, produsele nu pot fi vâ ndute unor clienți situați într -o clasă de risc mai mare.
4.3.2. CONTROLUL CREDITELOR COMERCIALE
Pentru asigurarea creșterii performanțelor economico -financiare, întreprinderile
utilizează creditul comercial ca un mijloc de promovare a politicii comerc iale.
Asigurarea unei eficiențe sporite a activității firmei este realizată prin controlul
nivelului și evoluției creditului comercial care este asigurată de gestiunea financiară a
întreprinderii. Prin controlul creditului se urmărește monitorizarea durat ei, nivelului și a
respectării scadenței creditului comercial. Operațiunea de control este asigurată pe baza
informațiilor oferite de contabilitatea firmei care evidențiază facturarea produselor vândute și
de trezoreire prin care se evidențiază încasarea c reanțelor comerciale. Controlul creditului
comercial este realizat global, pe tipuri de clienți sau pe fiecare client în parte cu menirea
77 depistării clienților rău platnici sau care prezintă simptome de insolvabilitate în vederea
declanșării acțiunilor jud iciare pentru încasarea debitelor .
Acțiunile de control a creditelor comerciale trebuie să aibă caracter preventiv prin
realizarea: studiului de oportunitate a creditului; analizei financiare; negocierii creditelor
comerciale și stabilirii de alte măsuri pentru înlăturarea deficitului de finanțat a ciclului de
exploatare.
Rolul studiului de oportunitate este pentru determinarea necesității întreprinderii în
acordarea de credite comerciale unor anumite categorii de clienți și în special pentru cei care
pot să devină insolvabili. Studiile de oportunitate sunt realizate pe seama informațiilor oferite
de: bănci, registrul comerțului; registrul ipotecilor și a cadastrului; societăți de consultanță
financiară; compartimentul de marketing al întreprinderii, etc.
Respectarea disciplinei contractuale conduce la: creșterea performanței rambursării
creditului comercial; asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt și a capacității de
îndatorare; ratele de lichiditate și rentabilitate vor atinge valorile normale.
Nivelul creditelor acordate pentru clienți, precum și stabilirea termenului de plată pe
furnizori trebuie să contribuie la consolidarea necesarului de finanțare a ciclului de exploatare
a întreprinderii. Astfel, o politică incoerentă de finanțare poate c onduce la blocaje financiare
și apariția riscului de faliment.
4.4. DETERMINAREA NECESARULUI DE FINANȚARE
A CICLULUI DE EXPLOATARE
Necesarul de finanțare a ciclului de exploatare (NFCE) exprimă „nevoia totală de
capitaluri pentru procurarea de active c irculante și asigurarea unui sold normal de creanțe,
astfel încât să se desfășoare continuu ciclul de exploatare ”51. Determinarea necesarului de
finanțare a ciclului de exploatare este o componentă importantă a gestiunii financiare a
stocurilor, întrucât tr ebuie să stabilească consumul de resurse financiare pentru realizarea
obiectului de activitate al firmei.
La determinarea necesarului de finanțare a ciclului de exploatare se au în vedere
următoarele:
dimensiunea activității de exploatare în curs de desfă șurare de care depinde
mărimea stocurilor și necesarul de resurse financiare;
51 Vintilă, G. (2005), Op.cit. , p. 315
78 condițiile în care activitatea de exploatare este organizată, unde o importanță
deosebită o are durata de mobilizare a resurselor financiare în stocuri.
Determinarea necesarului de finanțare a ciclului de exploatare este realizată prin
metode analitice și metode sintetice (globale), ambele au ca indicatori de fundamentare
costurile exploatării și cifra de afaceri previzionată. Utilizarea celor doi indicatori este
necesară, întruc ât nu este posibilă realizarea de venituri fără cheltuielile aferente care în fapt
exprimă cifra de afaceri și consumul de resurse financiare.
4.4.1. METODE ANALITICE DE DETERMINARE A NECESARULUI DE
FINANȚARE PENTRU EXPLOATARE
Prin conținut metodele an alitice permit determinarea necesarului de finanțare pe
fiecare categorie de activ circulant, respectiv pe fiecare element de stocuri (materii prime și
materiale consumabile, produse în curs de execuție, produse finite) și pe fiecare tip de stoc
(curent, d e siguranță, condiționare, transport intern, de iarnă , etc. ). Determinarea necesarului
de finanțare pentru exploatare având la bază criteriul costurilor de exploatare are în vedere
însumarea tuturor cheltuielilor efectuate în cele patru faze ale ciclului o perațional:
aprovizionare, producție, desfacere și încasarea produselor vândute (Figura nr.2).
Figura nr. 2. Necesarul de finanțat al ciclului de exploatare
Pentru determinarea necesarului de finanțare a ciclului de exploatare se are în vedere
următoar ele elemente:
elementele de cheltuieli pe fiecare fază . În faza de aprovizionare predomină
cheltuielile materiale care sunt dependente de cantitatea de materii prime și materiale
necesare realizării producției programate și a prețurilor de aprovizionare pr estabilite.
În faza de producție, cheltuielile cresc fiindcă intervine procesul de fabricație unde
materiile prime și materialele consumabile sunt transformate în produse finite. În
79 această fază apar cheltuielile cu salariile, întreținerea și funcționarea utilajelor,
cheltuielile de administrație , etc. Nivelul acestor cheltuieli depinde în general de
nivleul producției programate. Comercializarea produselor finite este faza în care
costurile de exploatare cresc ca urmare apariției cheltuielilor cu depozitar ea și livrarea
produselor către beneficiari;
timpul între două reconstituiri consecutive ale stocurilor exploatării este un element
al necesarului de finanțare a ciclului de exploatare care „se determină ca o medie
aritmetică a duratelor efective de rotați e a stocurilor între două reconstituiri succesive
de stocuri, înregistrate în perioada anterioară ”52. În funcție de duratele efective se fac
estimări cu privire la duratele viitoare prevăzute în contractele de aprovizionare și
desfacere și în fișele tehnolo gice de fabricație a produselor;
coeficienții de corecție sunt utilizați pentru ajustarea cheltuielilor în funcție de timpul
alocării resurselor financiare pentru reconstituirea stocurilor sau „în raport cu ritmul de
recuperare a cheltuielilor de exploatar e prin darea în consum a stocurilor ”53.
Cheltuielile cu materialele pentru stocul curent se corectează cu un coeficient de 0,5,
datorită consumării treptate a stocurilor materiale, de la nivelul maxim din prima zi a
aprovizionării până la nivelul minim din preziua unei noi aprovizionări. Cu aceeași valoare a
coeficientului se ajustează și cheltuielile de fabricație. Valoarea 1 se acordă pentru ajustarea
cheltuielilor privind desfacerea produselor finite și realizarea producției.
Necesarul de finanțare medi u anual determinat potrivit metodei analitice bazată pe
costurile exploatării este stabilit prin relația de calcul:
NFCE =
360exp .Ch · T · K = ch z · T · K
unde: raportul
360exp Ch =
zch exprimă cheltuielile medii zilnice de exploatare;
T – durata în zile a ciclului de exploatare;
K – coeficientul de corecție specific pentru unele faze în care cheltuielile nu
cresc uniform sau nu rămân constante pe toată perioada imobilizării.
Metodele analitice se folosesc pentru determinarea necesarului de finanțare pentru
materialele și produsele semnificative. În situația unde nomenclatorul de elemente de stoc este
diversificat și numeros, metodele analitice se aplică numai pentru determinarea necesarului de
finanțare anu al, urmând ca necesarul de finanțare a ciclului de exploatare trimestrial să fie
determinat prin metode sintetice.
52 Mironiuc, M. (2007), Op.cit. , p. 203
53 Stancu, I., Op.cit. , p. 981
80 Necesarul mediu anual de finanțare a ciclului de exploatare (NF m) pentru stocurile de
materiale semnificative se determină după modelul de calcul:
NF m =
360PNa a ·
t) t c s2i(tp = Ch m · t
unde: Na – necesarul anual din elementul de stoc supus normării;
Pa – prețul unitar de aprovizionare;
i – intervalul mediu pentru stocul curent;
s – intervalul mediu pentru stocul de siguranță;
c – intervalul pentru stocul de condiționare;
ttp – intervalul pentru transportul intern;
t – intervalul între două aprovizionări succesive;
mCh – cheltuielile materiale medii zilnice.
APLICAȚIE R EZOLVATĂ
Să se determine necesarul mediu anual de finanțare pentru stocul de materii prime
(NF m) utilizând metoda analitică bazată pe costurile exploatării, pe baza următoarelor date:
necesarul anual de element stoc supus normării (N a) 80.000 kg; prețul de aprovizionare
materii prime (P a) 5 lei/kg; intervalul mediu pentru stocul curent (i) 50 zile; intervalul mediu
pentru stocul de siguranță (s) 7 zile; intervalul mediu pentru stocul de condiționare (c) 4 zile;
intervalul mediu pentru transportul intern ( ttp) 3 zile.
Rezolvare:
NF m =
3605 x 80000 (
250 + 7 + 4 + 3) = 43.333,33 lei
Intervalul mediu pentru stocul curent se corectează cu 1/2, deoarece stocul curent se
constituie instantaneu, iar trecerea în consum a materialelor are loc treptat până la epuizarea
totală, când are loc o nouă reconstituire a acestuia.
Necesarul mediu anual de finanțat poate să fie determinat și pe tipuri de stocuri
materiale prin înmulțirea succesivă a cheltuielilor materia le medii zilnice cu fiecare interval
de timp aferent stocului luat în calcul după cum urmează:
– pentru stocul curent:NF scrt =
360PNa a ·
2i
– pentru stocul de siguranță: NF sing =
360PNa a · s
81 – pentru stocul de condiționare: NF sc =
360PNa a · c
– pentru stocul de transport intern: NF sti =
360PNa a · ttp
anNF =
scrtNF +
smgNF +
scNF +
stiNF
APLICAȚIE REZOLVATĂ
Utilizând datele din aplicația precedentă, să se determine necesarul mediu anual de
finanțare, pe categorii de stocuri de materii prime: stocul curent (
scrtNF ); stocul de siguranță
(
singNF ); stocul de condiționare (
scNF ); stocul de transport intern (
stiNF ).
Rezolvare:
scrtNF =
3605 80000 ·
250 = 27.777,77 lei
singNF =
3605 80000 · 7 = 7.777,77 lei
scNF =
3605 80000 · 4 = 4.444,44 lei
stiNF =
3605 80000 · 3 = 3.333,33 lei
mNF = 27.777,77 + 7.777,77 + 4.444,44 + 3.333,33 = 43.333,33 lei
Pentru elementele de stocuri materiale nesemnificative (diverse) necesarul mediu
anual de finanț are (
dNF ) se calculează astfel:
dNF =
md
ChCh ·
mNF
unde: Chd – cheltuielile anuale pentru elementele nesemnificative (diverse) de stocuri
materiale;
Chm – cheltuieli anua le cu stocurile materiale semnificative (N a · Pa);
mNF – necesarul mediu anual de finanțare pentru stocurile materiale
semnificative.
Necesarul mediu anaul de finanțare pentru stocurile de produse în curs de execuție
(
pcNF ) este calculat potrivit modelului de calcul:
pcNF =
360CQa p · K · D =
fCh · K · D
unde: Qf – cheltuieli medii zilnice;
82 Qp – producția anuală programată;
Ca – costul unitar antecalculat a l producției în curs;
K – coeficientul de corecție specific ritmului de avansare a cheltuielilor de
fabricație (0,5 -1)
D – durata ciclului de fabricație;
Chf – cheltuielile de fabricație medii zilnice.
Pentru stocurile de produse finite, necesarul mediu a nual de finanțare (
pfNF ) se
determină astfel:
pfNF =
360CQapf p · D st =
pCh · D st
unde: Chp – cheltuieli medii zilnice;
Capf – costul unitar antecalculat al produselor finite;
Dst – durata medie de staționare în depozite a produselor finite;
Chp – cheltuieli de producție medii zilnice.
Pentru stocul de produse expediate (
exNF ) clienților, necesarul mediu anual de
finanțare se determină astfel:
exNF =
360CQapf a · D.dec
unde: D.dec – durata de decontare.
Necesarul mediu anaul de finanțare a ciclului de exploatare se determină prin
însumarea necesarelor medii anuale de finanțat pe elemente de activ circulant, după modelul
de calcu l:
NFCE =
mNF +
dNF +
pcNF +
pfNF +
exNF
Necesarul mediu trimestrial de finanțare a ciclului de exploatare (NFCE trim) se
determină ca prod us între cheltuielile de exploatare trimestriale (Ch exp.trim ) și durata
trimestirală a ciclului de exploatare (T trim), după relația de calcul:
NFCE trim =
90Chexp.trim · Ttrim
Ttrim =
expCh90 NFCE
Necesarul trimestrial de finanța re pentru fiecare categorie de stoc și pentru produsele
expediate se calculează în mod similar.
Metoda analitică bazată pe cifra de afaceri are la bază determinarea (NFCE) în funcție
de cifra de afaceri programată în bugetul vânzărilor (CA p) și de durata de rotație a elementelor
83 de active circulante (R c). Duratele de rotație (ratele cinetice) sunt determinate pe baza datelor
din situațiile financiare anuale din exercițiul precedent, referitoare la: soldurile de materii
prime (S m), produse în curs de execuț ie (S pc), produse finite (S pf), produse expediate (S ex) și
cifra de afaceri (CA a).
Necesarul mediu anual de finanțare a ciclului de exploatare se determină pe baza
relațiilor de calcul:
NFCE =
360CAp · Rc
– pentru mat erii prime: R cm =
am
CAS · 360;
NF =
360CAp · Rcm
– pentru produse în curs: R cpc =
apc
CAS · 360;
NF =
360CAp · Rcpc
– pentru produse finite: R cpf =
apc
CAS · 360;
plNF =
360CAp · Rcpf
– pentru produse expediate: R cex =
aex
CAS · 360;
exNF =
360CAp · Rcex
NFCE =
mNF +
pcNF +
pfNF +
exNF
APLICAȚIE REZOLVATĂ
Să se determine necesarul mediu anual de finanțat, prin metoda analitică bazată pe
cifra de afaceri, cunoscând că: cifra de afaceri din anul anterior (CA a) este de 153.420 lei,
cifra de afaceri previzionată (CA p) este de 172.820 lei, soldurile stocurilor de active
circulante din perioada precedentă sunt următoarele: stocurile de materii prime (S m) de
5.870 mii lei; stocurile de produse în curs (S pc) de 34.80 0 mii lei; stocurile de produse finite
(Spf) de 16.390 mii lei; stocurile pentru produse expediate (S ex) de 39.800 mii lei. Total active
circulante 96.860 mii lei.
– pentru materii prime: R cm =
1534205870 · 360 = 10,80 zile
mNF =
360172820 · 10,80 = 5.184,60
– pentru produse în curs: R cpc =
15342034800 · 360 = 79,20 zile
pcNF =
360172820 · 79,20 = 38.019,36 miilei
84 – pentru produse finite: R cpf =
15342016390 · 360 = 36,50
pfNF
=
360172820 · 36,50 = 18.458,13 lei
– pentru produse expediate: R cex =
15342039800 · 360 = 93,39 zile
exNF =
360172820 · 93,39 = 44.832,38 mii lei
Necesarul mediu trimestrial de finanțare a ciclului de exploatare (NFCE trim) după
metoda analitică bazată pe cifra de afaceri es te apreciat după modele de calcul care urmează:
NFCE trim =
90CAp.trim · Rc.trim
– pentru stocul de materii prime: R cm =
am
CAS · 90; NF m.trim =
90CAp.trim · Rcm
– pentru produse în curs: R cpc =
apc
CAS · 90; NF pc.trim =
90CAp.trim · Rcpc
– pentru produse finite: R cpf =
apf
CAS · 90; NF pf.trim =
90CAp.trim · Rcpf
– pentru produse expediate: R cex =
aex
CAS · 90; NF ex.trim =
90CAp.trim · Rcex
NFCE trim = NF m.trim + NF pc.trim + NF pf.trim + NF ex.trim
Necesarul anual și trimestrial de finanțare a ciclului de exploatare reprezintă o
informație utilă în procesul bugetării trezoreriei.
4.4.2. METODE SINTETICE DE DETERMINARE A NECESARULUI DE
FINANȚARE PENTRU EXPLOATARE
Utilizarea metodelor sintetice în determinarea necesarului de finanțare pentru
exploatare este eficientă în condițiile de stabilitate economică și se bazează pe modificarea
liniară și proporțională a elementelor de active circulante în raport cu volumul de activitate.
Determinarea necesarului de finanțare a ciclului de exploatare potrivit metodelor sintetice se
realizează anual și trimestrial pe total active circulante în funcție de volumul programat al
activității de explo atare. În practică se utilizează două tipuri de metode sintetice bazate pe
costurile exploatării și pe cifra de afaceri.
85 Calculul necesarului de finanțare a ciclului de exploatare pe baza costurilor exploatării
este realizat pe baza producției fizice prev izionată în bugetul activității de producție (Q p),
costul unitar antecalculat (C apf) și durata de rotație a activelor circulante (D r), astfel:
NFCE =
369CQapf p · D r
Durata de rotație a activelor circulante se calculează în funcție de soldul activelor
circulante (S m) și producția marfă (destinată vânzării) (P mf) din anul precedent. Acest
indicator exprimă în număr de zile intervalul necesar pentru reînnoirea activelor circulante
prin intermediul vânzărilor.
Necesarul medi u trimestrial de finanțare a ciclului de exploatare se determină în mod
asemănător prin relația de calcul:
trim NFCE =
90C Qapf p.trim · D r.trim
Dr.trim =
mfac
PS · 90
Determinarea necesarului de finanțare mediu a nual a ciclului de exploatare pe baza
cifrei de afaceri se realizează global pentru ansamblul activelor circulante.
În calculul acestui indicator se preia cifra de afaceri previzionată (CA p) și durata de
rotație a activelor circulante în cifra de afaceri (CA p) și durata de rotație a activelor circulante
în cifra de afaceri (R c) din exercițiul anterior, potrivit modelului de calcul:
NFCR =
360CAp · Rc , unde R c =
aac
CAS · 360
APLICAȚIE REZOLVATĂ
Utilizând datele din aplicația precedentă să se determine necesarul mediu anual de
finanțare a ciclului de exploatare (
NFCE ) prin metoda sintetică.
Rezolvare:
Rc =
15342096860 x 360 = 227,80
NFCE =
360172820 x 227,80 = 109.356,65 mii lei
Necesarul mediu trimestrial de finanțare a ciclului de exploatare se determină ca
produs între vânzările medii zilnice previzionate și rata cinetică trimestrială , potrivit
modelului de calcul:
86
trim NFCE =
90CAp.trim · Rc.trim , unde R c =
aap
CAS · 90
APLICAȚIE REZOLVATĂ
O societate comercială a realizat în anul precedent cifra de afaceri (CA a) de 500.000
mii lei, iar în anul curent cifra de afaceri (CA p) de 600.000 mii lei, în fiecare trimestru trebuie
să fie rezolvată 25% din cifra de afaceri previzionată. Totalul activelor circulante din anul
precedent: 28.640 mii lei.
Rezolvare:
Rc =
50000028640 x 90 = 4,5 zile
trim NFCE =
9025% 600000 x 4,5 = 7.499,97 mii lei
Întreprinderile pot aplica ambele metode pentru determinarea necesarului de finanțare
a ciclului de exploatare, însă metoda analitică oferă o analiză amănunțită și un control riguros
a modului de utilizare a resurselor financiare. Aplicarea metodei sintetice conduce la același
rezultat, dar în schimb prezintă avantajul efectuării calculelor într -un interval de timp mai
redus.
ÎNTREBĂ RI RECAPITULATIVE
1. Precizați obiectivul de bază al gestiunii financiare al ciclului de exploatare.
2. Care sunt tipurile de politici de gestiune ale ciclului de exploatare?
3. Precizați categoriile de exprimare a stocurilor.
4. Stabiliți modelul de calcul al necesa rului de finanțare mediu anual potrivit
metodei bazată pe costul exploatării.
5. Precizați relația de calcul a necesarului mediu anual de finanțat pe tipuri de
stocuri materiale.
6. Stabiliți modelul de calcul al necesarului mediu anual de finanțare pentru
stocu rile de produse în curs de execuție.
7. Stabiliți modelul de calcul al necesarului mediu anual de finanțare a ciclului de
exploatare prin însumarea necesarelor medii anuale de finanțat pe elemente de
activ circulant.
87 8. Precizați rolul ratelor cinetice în determ inarea necesarului mediu anual de
finanțare a ciclului de exploatare.
9. Când se folosesc metodele sintetice de determinare a necesarului mediu de
finanțare a ciclului de exploatare?
10. Precizați modelul de calcul al necesarului mediu de finanțare a ciclului de
exploatare a firmei pe baza costurilor.
11. Stabiliți modelul de calcul al necesarului de finanțare mediu anual a ciclului de
exploatare pe baza cifrei de afaceri.
12. De ce este necesară determinarea necesarului mediu de finanțare trimestrial?
13. Precizați tipurile de stocuri utilizate în ciclul de exploatare a firmei.
14. Precizați modelul de calcul al costului total al formării stocurilor.
TESTE GRILĂ
1. Obiectivul de bază al gestiunii ciclului de exploatare al întreprinderii îl
constituie:
a) realizarea funcționării într eprinderii;
b) creșterea rentabilității activității în condițiile de di minuare a riscului economic
și financiar;
c) asigurarea ritmică a stocurilor curente pentru realizarea activității de
exploatare.
2. Tipurile de politici de gestionare a ciclului de exploatare sunt:
a) ofensivă, defensivă, intermediară;
b) ofensivă, creativă, defensivă;
c) defensivă, intermediară, creativă.
3. Factorii interni care influențează nivelul și durata creditului comercial sunt:
a) modul de utilizare a rețelei comerciale, durata ciclului de p roducți e, situația
financiară a întreprinderii;
b) gradul de utilizar e a capacității de producție, vâ rsta ș i dimensiunile
întreprinderii, marjele de profit și factorii de natură finaciară (gradul de
lichiditate, costul capitalului, condițiile financiare ale cumpărătorului);
c) costul capitalului propriu, costul capitalului împrumutat, mediul convențional,
studiile de marketing.
88 4. Determinarea necesarului de finanțare a ciclului de exploatare are ca indicatori:
a) costurile activității de exploatare și cifra de af aceri previzionată;
b) costurile produselor, costurile serviciilor și profitul previzionat;
c) costurile activității întreprinderii și profitul previzionat.
5. Necesarul de finanțare a activității de exploatare determinat prin metode
sintetice se realizează:
a) anual, pe baza cifrei de afaceri previzionate;
b) trimestrial , în condiții de stabilitate economică și efic iență maximă a activității
de exploatare;
c) anual și trimestrial , în condiții de stabilitate economic ă și se bazează pe
modificarea liniară și proporțională a elementelor de active circ ulante în raport
cu volumul de activitate.
Soluțiile testelor grilă: 1-b, 2-a, 3-b, 4-a, 5-c
89
Capitolul V
GESTIUNEA TREZOREZIEI . ANALIZA ECHILIBRULUI
FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII
OBIECTIVELE CAPITOLULUI
Stabilirea obi ectivelor trezoreriei
Explicații privind gestiunea soldului de trezorerie
Prezentarea indicatorilor de control și analiza trezoreriei
CUPRINSUL CAPITOLULUI
U.I. 5.1. Definirea și obiectivele gestiunii trezoreriei
U.I. 5.2. Determinarea, acoperirea și g estionarea soldului de trezorerie
U.I. 5.3. Indicatorii echilibrului financiar. Calculul și interpretarea indicatorilor
echilibrului financiar. Importanța raportării financiare pentru investitori
Întrebări recapitulative
90 U.I. 5.1. DEFINIREA ȘI OBIECTIVELE GESTIUNII TREZORERIEI
Funcționarea întreprinderilor depinde de existența lichidităților generate de fluxurile
financiare rezultate din schimbul valorilor materiale, ca urmare a existenței relațiilor
contractuale. Administrarea lichidităților bănești est e realizată prin gestiunea trezoreriei
concretizată printr -o activitate complexă cu influență în toate sectoarele de activitate a
întreprinderii. Trezoreria este reprezentată prin totalitatea activităților specializate de
organizare și conducere a fluxuril or financiare, de administrare a lichidităților și a creditelor
pe termen scurt.
Gestiunea trezoreriei este definită ca fiind „totalitatea mijloacelor pe care le folosește
întreprinderea care au ca scop accelerarea încasărilor, plata la timp a obligațiilo r întreprinderii
pentru menținerea unui echilibru financiar permanent pe termen scurt cu costuri cât mai
mici”54. Prin intermediul trezoreriei întreprinderea plasează disponibilitățile bănești în
plasamente pe termen scurt sau în lipsa disponibilităților ap elează la credite pe termen scurt
oferite pe piața monetară.
Gestiunea trezoreriei este o componentă a gestiunii financiare a întreprinderii și „se
referă la ansamblul deciziilor și operațiunilor privitoare la procurarea și utilizarea în condiții
de optim a lichidităților pe termen scurt, adică într -un orizont temporar care nu depășește
douăsprezece luni ”55. Gestiunea eficientă a trezoreriei presupune urmărirea zilnică și
anticiparea fluctuațililor sale pe o perioadă scurtă de timp a încasărilor și plăților , precum și
prevenirea lipsei disponbilităților în asigurarea funcționării întreprinderii. De aici rezultă
obiectivele gestiunii trezoreriei prezentate astfel:
asigurarea lichidităților pentru realizarea tuturor decontărilor firmei, în condiții
avantajoase de cost;
creșterea operativității încasării creanțelor prin evitarea pierderilor la încasările
și plățile prin bancă, fără a afecta relațiile întreprinderii cu partenerii de afaceri;
asigurarea unui sold de trezorerie pentru efectuarea tuturor decontărilo r,
evitarea nevalorificării excedentelor de trezorerie și prevenirea deficitului de
trezorerie care să fie acoperit prin credite cu costuri ridicate.
Optimizarea gestiunii trezore riei are la bază trei principii56:
utilizarea judicioasă a creditelor, în func ție de costul acestora;
promovarea unei tehnici adecvate de plasament a excedentelor;
evitarea pe cât posibil a unor costuri creditoare.
54 Hada, Th. (1999), Op.cit. , p. 137
55 Mironiuc, M. (2007), Op.cit. , p. 212
56 Hada, Th. (1999), Op.cit. , p. 138
91 Costul creditelor de trezorerie este influențat de nivelul dobânzii, cât și de nivelul
comisioanelor bancare practicate de băncile comerciale. Pentru obținerea unui cost redus
trebuie oferte de la mai multe bănci.
La plasarea disponibilităților existente la un moment dat trebuie avut în vedere
criteriul optim de alegere potrivit căruia pentru această operațiune să se obțin ă un profit cât
mai ridicat și un risc cât mai mic.
Evitarea pe cât posibil a unor costuri creditoare este realizată dacă întreprinderea are
conturi deschise la multe bănci atât pentru strategie, cât și pentru dobânzile diferite practicate
de bănci.
U.I. 5.2. DETERMINAREA, ACOPERIREA ȘI GESTIONAREA
SOLDULUI DE TREZORERIE
Soldul de trezorerie exprimă deficitul sau excedentul de disponibilități existent la
moment dat în conturile bancare și în casieria întreprinderii. Soldul final al activității de
trezo rerie este prezentat în Tabelul nr.1 și este stabilit pe baza relației:
SFT = S IR + R P – NR
Denumirea capitalelor Simbol capital Conținutul capitalelor
Soldul inițial al resurselor
proprii SIR Numerar existent la începutul perioadei
în casă și în conturi la bănci
Resurse proprii perioadei
pentru care se calculează
soldul RP Încasări din activitățile de:
-exploatare
-investiții
-finanțare
Necesarul de resurse al
perioadei pentru care se
calculează soldul NR Plăți pentru activitățile de:
-exploatare
-investiții
-finanțare
Soldul final al trezoreriei SFT -excedent de trezorerie
-deficit de trezorerie
Figura nr. 3. Determinarea soldului final de trezorerie
Soldul final al activității de trezorerie prezintă excedent dacă soldul inițial al resurselor
propr ii împreună cu încasările aferente perioadei pentru care se calculează soldul sunt mai
mari decât plățile pentru finanțarea activității întreprinderii. Rolul gestiunii trezoreriei este în
„sincronizarea încasărilor cu plățile, pentru a asigura permanent ca pacitatea de plată a
întreprinderii ”57.
57 Budugan, D. (2001), Contabilitate și control de gestiune , Editura Sedcom Libris, Iași, p. 69
92 Capacitatea de plată „reflectă potențialul unității de a face față, în orice moment,
obligațiilor bănești cu și fără numerar, respectiv corelația între fluxurile de încasări și fluxurile
de plăți ”58. În acest scop se c alculează coeficientul capacității de plată (K p) pe baza relației:
Kp =
RP IR
NR S
unde: SIR – soldul inițial al resurselor proprii;
RP – resurse proprii perioadei pentru care se calculează soldul;
NR – necesarul de resurse perioadei pentru care se calculează soldul.
Întreprinderea are capacitate de plată în situația în care K p > 1. Capacitatea de plată
poate fi influențată de:
– volumul, structura și calitatea produselor vândute, lucrărilor executate și serviciilor
prestate;
– viteza de rotație a activelor circulante;
– potențialul tehnic al întreprinderii și tehnologiile utilizate în procesele de
activitate;
– utilizarea resurselor umane.
APLICAȚIE REZOLVATĂ
Soldul inițial al resurselor proprii (S IR) este de 825.450 mii lei, resursele proprii
perio adei pentru care se calculează soldul (R P) 987.300 mii lei și necesarul de resurse al
perioadei pentru care se calculează soldul (N R) 1.050.000 mii lei. Să se determine coeficientul
capacității de plată (K p).
Rezolvare:
Kp =
1050000977300 825450 = 1,72
Valoarea coeficientului capacității de plată K p > 1, firma are capacitate de plată.
Soldul cumulat de trezorerie trebuie actualizat trimestrial sau lunar pentru
determinarea eventualelor dobânzi de activ sau de pasiv, calculate prin aplicare a ratei
dobânzii (de activ sau pasiv) lunare. Valoarea soldului final de trezorerie ca să fie optimă ar
trebui să fie aproape zero, însă este imposibil deoarece în realitate fluxurile de încasări și plăți
nu corespund cu cele previzibile. Întrucât de cele mai multe ori valorile reale ale fluxurilor de
încasări și plăți nu corespund cu cele programate, valoarea soldului final de trezoreire nu
atinge valoarea zero.
58 Onofrei, M. (2004), Finanțele întreprinderii , vol.II, Ed itura Universității „Al.I.Cuza”, Iași, p. 104
93 Gestionarea eficientă a soldului de trezorerie presupune ca întreprinderea să -și asigure
dispon bilitățile pentru plăți din încasări proprii. În caz contrar pentru acoperirea deficitului de
trezorerie, întreprinderea recurge la credite pe termen scurt. Înainte de apelarea la credite pe
termen scurt, managementul firmei trebuie să depisteze cauzele de ficitului de trezorerie,
precum59:
– reducerea volumului și/sau duratei creditelor clienți sau încasarea în avans a unor
vânzări;
– eșalonarea scadențelor către furnizori în cursul exercițiului, astfel încât să evite
fluctuațiile repetate ale trezoreriei;
– renun țarea la un moment dat la efectuarea unor cheltuieli ce decurg din investiții
sau plata dividentelor;
– efectuarea unor dezinvestiții, adică vânzarea unor active imobilizate și circulante
care depășesc nevoile reale.
După înlăturartea cauzelor care au condus la apariția deficitului de trezorerie, soldul
final rămas cu valoare negativă poate să fie acoperit din valorificarea pe piață a unor active
circulante materiale din categoria stocurilor fără mișcare sau cu mișcare lentă sau din credite
de trezorerie și d e scont cu cel mai mic cost al finanțării.
De asemenea, existența unui sold excedentar de trezorerie implică un cost de
oportunitate pentru întreprindere, deoarece veniturile firmei sunt diminuate cu dobânda
obținută din nerealizarea plasamentelor cu dispo nbilități bănești. Efectuarea de plasamente
trebuie efectuată după asigurarea autofinanțării și cu respectarea unor criterii de performanță
precum: rentabilitate și lichiditate maximă și risc de fiscalitate redus.
Respectarea criteriilor enunțate este posi bilă prin60:
– rambursarea imediată a datoriilor comerciale către furnizori, pentru a beneficia de
facilități de preț;
– achiziționarea de materii prime poate constitui un bun plasament în condițiile
anticipării creșterii prețului acestora, dincolo de caracteru l său speculativ, acest
fapt ar putea genera costuri de stocaj suplimentare;
– plasamente în depozite la termen, bonuri de casă, operațiuni de răscumpărare a
titlurilor emise de întreprindere, alte plasamente nenegociabile pot reprezenta o
utilizare pe terme n scurt a excedentului de trezorerie;
– plasamente monetare negociabile prin intermediul unor instituții speciale
concretizate în: certificate de depozit, bilete de trezorerie, bonuri de tezaur. Aceste
59 Stancu, I., Op.cit. , p. 956
60 Mironiuc, M. (2007), Op.cit. , p. 223
94 plasamente se caracterizează prin grad mare de lichidita te și în orice moment pot fi
negociate dacă posesorii lor doresc să recupereze fondurile investite;
– emisiunea de acțiuni și obligațiuni respectiv plasamente financiare pe termen
mediu și lung, dar să fie efectuate după analiza tuturor informațiilor pentru
prevenirea riscurilor.
Necesitatea plasării capitalurilor în oportunități investiționale este determinată de
obținerea de noi surse bănești.
U.I. 5.3. Indicatorii echilibrului financiar. Calculul și interpretarea indicatorilor
echilibrului financiar. Imp ortanța raportării financiare pentru investitori
În sens general, prin echilibru se înțelege ”o stabilitate a unei situații, o armonie între
elementele componente ale unui sistem, ceea ce în plan financiar implică armonizarea surselor
financiare cu nevoi le financiare ale entității.”61
Suportul analizei echilibrului financiar îl constituie bilanțul, principala situație de
raportare financiară care poate fi prezentat sub form ă de tablou în care bunurile economice,
drepturile și obligațiile unei entității su nt prezentate sub forma unei egalități, reflectând
echilibrul activelor și pasivelor patrimoniale sau sub form ă de listă, model impus în urma
reformei sistemului contabil romanesc prin Reglementările contabile privind situațiile
financiare anuale individua le și situatiile financiare anuale consolidate (Ordinul ministrului
finanțelor publice nr. 1802 din 29 decembrie 2014 , publicat în Monitorul Oficial, Partea I, Nr.
963 din 30 decembrie 2014).
Echilibrul financiar constituie starea ideală la care aspiră fie care societate iar pentru
aprecierea acestuia se pornește de la calculul următorilor indicatori exprimați în mărimi
absolute62: situația netă, fondul de rulment, necesarul de fond de rulment și trezoreria
netă.
Indicatorii de echilibru financiar trebuie s ă răspundă la întrebări legate de “sănătatea
financiară” a societății și marja de securitate a acesteia, corelația dintre durata de încasare a
creanțelor și termenul de plată al datoriilor, precum și modul în care societatea gestionează
disponibilitățile î n conturile bancare și în casă, respectiv existența echilibrului financiar prin
încasarea ritmică a creanțelor și rotația rapidă a activelor circulante.
61 Paraschivescu D. M., Păvăloaia,W., Radu, F., Fotache, G., Pătrașcu L., Contabilitate -Fundamente, Aplicații,
Istorie și personalități , Editu ra Tehnopress, Iași, 2013, p. 275.
62 Petrescu, S., Evaluarea economică și financiară a întreprinderii. Concepte -metode -procedee , Editura
Tehnopress, Iași, 2012, p. 62
95 A. Situația netă sau activul net contabil (SN) exprimă valoarea contabilă a drepturilor
pe care le au proprietarii, acționarii și creditorii asupra întreprinderii:
Situația netă = Active – Datorii totale
În cazul lichidării întreprinderii, situația netă devine egală cu suma capitalurilor
proprii, și exprimă valoarea activului realizabil la un moment dat , valoarea acesteia se
determină prin excluderea veniturilor în avans și a provizioanelor:
Situația
netă = Total
active – Datorii
curente – Datorii
peste 1 an – Provizioane
(F) (G) (H)
Creșterea situației nete presupune o creștere a capitalurilor proprii și are drept efect
creșterea rentabilității și a independenței financiare a întreprinderii.
Situația netă poate să prezinte două valori:
pozitivă și crescătoare – determinată de o gestiune economică sănătoasă, ce
maximizează valoarea întreprinde rii (capitalurile proprii);
negativă – reflectă o stare de prefaliment, fiind consecința încheierii cu pierderi a
exercițiilor anterioare, pierderi care au epuizat integral capitalurile proprii.
Partea neacoperită rămâne exclusiv în sarcina creditorilor, acesta fiind riscul de
insolvabilitate al întreprinderii.
Creșterea situației nete (activul net) are ca efect creșterea rentabilității și a
independenței financiare, pe baza ei putându -se determina riscul global sau lichidativ , prin
raportul:
Activ valoarefara Activ – SN < 0,3
Activul net (capitalurile proprii) reprezintă un indicator esențial care dă dimensiunea
gradului de sănătate a întreprinderii, cu referire la menținerea capitalului fizic sau financiar,
mai ales în condițiile inflației care îl erodea ză.
B. Fondul de rulment (FR) caracterizează starea de echilibru/dezechilibru financiar
a unei întreprinderi, la un moment dat, exprimând excedentul capitalurilor permanente peste
valoarea activelor imobilizate nete destinat finanțării activelor circulant e (ciclice,
temporare).
Există două modalități de determinare a fondului de rulment:
96 a) prin diferență:
Fondul de
rulment (FR) = Capitaluri
permanente (Cp) – Active imobilizate
nete (Ai)
b) direct:
Fondul de
rulment (FR) = Active circulante nete,
datorii curente nete = Poziția E
(din bilanțul contabil)
Dacă se ia în considerare structura capitalului permanent, care este format din capital
propriu și capital împrumutat, fondul de rulment poate fi propriu (FRP) și împrumutat (FRÎ),
evidențiind măsur a în care capitalul propriu asigură echilibrul financiar, respectiv gradul de
autonomie al întreprinderii.
Fondul de rulment propriu reprezintă excedentul capitalurilor proprii în raport
cu imobilizările nete și apreciază gradul de autonomie al întreprind erii în luarea
deciziilor de investiții.
FRP = Capital propriu – Active imobilizate nete
sau
FRP = Fond de rulment – Împrumuturi pe termen mediu și lung
Fondul de rulment împrumutat reflectă măsura îndatorării pe termen lung
pentru finanțarea nevoilor pe termen scurt.
FRÎ = Fond de rulment – Fond de rulment propriu
Valoarea fondului de rulment poate fi pozitivă sau negativă și reflectă existența,
respectiv absența marjei de securitatea a firmelor.
Creșterea fondului de rulment conduce la creșterea marjei de securitate a
întreprinderii, o parte mai însemnată din activele circulante fiind finanțată din capitaluri
permanente.
Factorii care determină creșterea fondului de rulment sunt:
creșterea capitalului permanent prin: sporirea capitalului propriu (creșterea
aportului asociaților, creșterea rezultatului exercițiului, obținerea de subvenții,
creșterea rezervelor) și creșterea datoriilor pe termen mediu și lung (emisiunea
de obligațiuni, contractarea de noi credite pe termen mediu și lung);
diminuar ea activului imobilizat prin: dezinvestiții (scoatere din funcțiune a
mijloacelor fixe, vânzarea activelor necorporale, corporale și financiare,
97 amortizare, încasarea unor împrumuturi pe termen lung acordate de
întreprindere etc.).
Factorii care determin ă scăderea fondului de rulment sunt:
diminuarea capitalului permanent prin: reducerea capitalului propriu (scăderea
aportului asociaților, distribuirea de dividende, înregistrarea de pierderi,
distribuirea rezervelor) și diminuarea datoriilor pe termen me diu și lung
(răscumpărarea obligațiunilor, rambursarea împrumuturilor pe termen mediu și
lung)
creșterea activului imobilizat : creșterea cheltuielilor de constituire și cercetare
– dezvoltare, investiții (necorporale, corporale, financiare).
Un fond de rul ment staționar reflectă stagnarea întreprinderii care poate fi temporară
sau de durată având cauze diferite.
Teoretic, un fond de rulment trebuie să fie pozitiv , ceea ce nu însemnă că în anumite
situații nu poate exista un fond de rulment negativ fără a c ompromite buna funcționare a
întreprinderii.
Un fond de rulment pozitiv semnifică menținerea echilibrului financiar al
întreprinderii permițându -i să-și asigure un nivel minim al unor active circulante strict
necesare funcționării (stocuri minime, fond de casă minim), activul circulant fiind
superior datoriilor pe termen scurt (Active circulant net > Datorii pe termen scurt), în
sensul că pe seama activului exigibil se pot plăti datoriile pe termen scurt, echivalent cu
faptul că resursele pemanente au asig urat acoperirea cel puțin a utilizărilor stabile.
Un fond de rulment nul traduce o tensiune asupra lichidității și corespunde
unei anumite fragilități a întreprinderii în termini de solvabilitate.
Un fond de rulment negativ constituie un semnal al riscul ui de neplată pentru
întreprindere, care nu va dispune de capitaluri permanente suficiente să -i asigure
finanțarea imobilizărilor sau care are active circulante inferioare datoriilor pe termen
scurt pe care nu le va putea achita. Această situație se întâln ește frecvent în sectorul de
distribuție , unde viteza de rotație a stocurilor este foarte rapidă (sub o lună) și există
credite -furnizori însemnate.
În practică, se consideră că fondul de rulment al întreprinderii industriale trebuie să
reprezinte valoar ea a 1 -3 luni cifra de afaceri. Analiza fondului de rulment trebuie completată
cu studiul necesarului de fond de rulment (NFR).
98 C. Necesarul de fond de rulment (NFR) reprezintă parte din activele circulante de
natura stocurilor și creanțelor (active ci clice sau temporare) care trebuie finanțată din fondul
de rulment (din resursele permanente).
Necesarul de fond de rulment (NFR ) reflectă echilibrul curent al întreprinderii, fiind
mai instabil decât fondul de rulment, depinde de cifra de afaceri, durata d e rotație a stocurilor,
decalajul dintre termenul de încasare și termenul de plată și se determină ca diferență între
activele circulante (exclusiv disponibilitățile) și datoriile pe termen scurt (exclusive creditele
bancare curente) așa cum rezultă din fo rmula:
Necesar de
fond de
rulment = (Stocuri+Creanțe –
clienți+Cheltuieli
în avans) – (Datorii sub 1 an –Credite
bancare curente+Venituri în
avans)
Este un indicator dinamic al echilibrului financiar, mărimea sa fiind dependentă de
mai mulți factori: natu ra sectorului de activitate, durata ciclului de exploatare, nivelul și
evoluția cifrei de afaceri, rata inflației, nivelul costurilor de producție, nivelul datoriilor de
exploatare generate de obligațiile întreprinderii față de furnizori, personal, bugetul statului.
Necesarul de fond de rulment desemnează nevoile financiare generate de executarea
unor operațiuni repetitive care compun ciclul de exploatare curentă a întreprinderii
(cumpărări, vânzări, plăți salarii), al cărui total trebuie acoperit cel puți n parțial din resurse
stabile (fondul de rulment net). El reprezintă banii ce trebuie rulați în întreprindere pentru a -i
asigura funcționarea, după finanțarea imobilizărilor, care reclamă cheltuieli care vor fi
recuperate la achitarea facturilor către clie nți.
Acest necesar poate fi exprimat și în zile de vânzare prin intermediul vitezei de rotație
care reflectă decalajul dintre recuperarea creanțelor și plata furnizorilor:
NFR z =
CA360 NFR
Necesarul de fond de rulment poate fi pozitiv sau n egativ. Dacă:
NFR>0 , reflectă un surplus de active circulante rezultat din accelerarea încasărilor și
relaxarea plăților, adică un decalaj favorabil între durata de recuperare a creanțelor și
termenul de plată a furnizorilor și constituie o situație normal ă dacă este consecința
unor investiții privind creșterea necesarului de finanțare a ciclului de exploatare.
Practica economică a demonstrat însă faptul că atunci când necesarul de fond de
rulment este mai mare ca zero indică existența unui decalaj nefavora bil între lichidarea
99 stocurilor și încasarea creanțelor și exigibilitatea datoriilor de exploatare, în sensul
încetinirii încasărilor și accelerării plăților, situație care nu este favorabilă dezvoltării
firmelor.
NFR<0 , reflectă un surplus de resurse temp orare față de activele circulante,
necesitățile temporare fiind mai mici decât resursele temporare ce pot fi mobilizate.
Situația este considerată favorabilă dacă este consecința accelerării rotației activelor
circulante, a urgentării încasărilor și a rela xării plăților altfel, aceasta nu poate fi decât
consecința unor întreruperi temporare în aprovizionare și reînnoirea stocurilor.
În întreprinderile industriale se înregistrează un NFR>0, fiind necesar net de fond de
rulment de explotare care trebuie finan țat, iar la întreprinderile de distribuție NFR<0 , există
resurse nete de finanțare, resursele de exploatare fiind superioare necesarului de finanțare.
D. Trezoreria net ă (TN) arată cuantumul disponibilităților bănești existente într -o
entitate la un momen t dat, în conturile bancare sau de casă, fiind legată de operațiuni
financiare pe termen scurt al căror scop este de a asigura resursele de finanțare a activității
economice a întreprinderii. Soldul pozitiv al trezoreriei nete reprezintă expresia cea mai
concludentă a desfășurării unei activități eficiente.
Activitatea de control a trezoreriei constă în urmărirea zilnică a fluxurilor de încasări
și plăți și a soldului final zilnic, lunar, trimestrial pentru asigurarea finanțării pe termen scurt a
proceselor de activitate economică.
Analiza trezoreriei se realizează pe baza informațiilor oferite de control și contribuie la
stabilirea cauzelor care conduc la deficit sau excedent de lichidități. Pe baza concluziilor
stabilite de analiză se poate decide asupra modului de plasare sau de completare a necesarului
de resurse existente în soldul final de trezorerie. De aici rezultă că necesitatea analizei este
legată de soldul trezoreriei „care reprezintă expresia cea mai concludentă a desfășurării unei
activități ef iciente a întreprinderii ”63. Analiza „trebuie completată cu analiza financiară a
evoluției fondului de rulment și a necesarului de fond de rulment ”64, ceea ce depășește cadrul
controlului de trezorerie și deschide calea spre controlul financiar. În timp ce f ondul de
rulment și necesarul de fond de rulment „exprimă echilibrul financiar al activității curente și
în special al activității de exploatare, trezoreria este legată de operațiuni financiare pe termen
scurt ”65 al căror scop este pentru asigurarea resurse lor de finanțare a activității economice a
întreprinderii.
63 Muntean, M. (2006), Op.cit. , p. 198
64 Mironiuc, M. (2007), Op.cit. , p. 277
65 Ilie, V. (2008), Gestiunea financiară a întreprinderii , Editura Meteor, București , p. 118
100 Analiza financiară stabilește soldul trezoreriei nete (TN) prin confruntarea fondului de
rulment (FR) cu necesarul de fond de rulment (NFR) din care rezultă echilibrul financiar al
întreprinderii ș i constituie rezultatul operațiunilor ce afectează toate posturile din bilanț.
Determinarea trezoreriei nete este realizată prin lectura pe orizontală a bilanțului
financiar, după cum urmează:
a. a părții superioare:
TN = FR – NFR
b. a părții infer ioare , ca diferența între trezoreria de activ și trezoreria de pasiv direct:
TN = Disponibilități – Credite de trezorerie = Trezoreria de activ – Trezoreria de pasiv
TN = Solduri debitoare ale
conturilor de disponibilități și
investiții financiare – Solduri creditoare ale conturilor
de credite pe termen scurt,
inclusiv al contului 512
APLICAȚIE REZOLVATĂ
Fondul de rulment financiar (FR) 1.530.000 mii lei, necesarul de fond de rulment
(NFR) 940.700 mii lei, disponibilitățile bănești ale firmei 720.800 mii lei și creditele de
trezorerie 131.500 mii lei. Să se determine trezoreria netă (TN).
Rezolvare:
TN = 1.530.000 – 940.700 = 589.300 mii lei
TN = 720.800 – 131.500 = 589.300 mii lei
Trezorer ia de activ evidențiază disponibilitățile rezultate din activi tatea curentă și din
plasamentele rambursabile în orice moment, iar trezoreria de pasiv reprezintă valoarea
creditelor bancare curente necesare desfășurării activității întreprinderii.
Soldul negativ al trezoreriei nete evidențiază existența dezechilibrul ui financiar,
generat de o rotație lentă a activelor circulante, neîncasarea creanțelor și apelarea la resurse
financiare străine pentru asigurarea desfășurării activității, conducând la limitarea autonomiei
financiare a entității, stagnarea sau lipsa dezv oltării viitoare a acesteia, situație nefavorabilă.
Trezoreria negativă apare în condițiile în care fondul de rulment este mai mic decât necesarul
de fond de rulment adică creditele de trezorerie sunt mai mari decât disponibilitățile existente
în firmă cee a ce reflectă un management defectuos și o stare economică precară.
Soldul pozitiv al trezoreriei nete indică existența echilibrului financiar, încasarea
ritmică a creanțelor și o rotație rapidă a activelor circulante și apare în momentul în care
101 fondul de rulment depășește necesarul de fond de rulment, respectiv atunci când
disponibilitățile existente în casierie și în bancă depășesc creditele de trezorerie. Trezoreria
netă pozitivă exprimă un excedent de finanțare, respectiv o îmbogățire a trezoreriei și
constituie garanția că firma își desfășoară activitatea în condiții de eficiență cu existența
disponibilităților în conturile bancare și în casă. Astfel, creditorii au siguranța că firma are
oricând posibilitatea rambursării datoriilor financiare.
Valoa rea pozitivă sau negativă a trezoreriei nete este consecința unor inegalități între
fondul de rulment și necesarul (resursa) de fond de rulment sau a decalajului dintre dinamica
activelor circulante (datorii curente nete) și a necesarului de fond de rulmen t, după cum
urmează:
1. Trezoreria pozitivă: TN > 0 , când: FR > NFR și respectiv: Disponibilități >
Credite trezorerie, în următoarele cazuri:
a. FR > 0 și NFR > 0, dacă NFR este finanțat în întregime din resurse permanente;
b. FR > 0 și NFR < 0, dacă resursele din ciclul de exploatare (NFR < 0) se adaugă la un
excedent de resurse permanente (FR > 0) pentru a degaja un excedent mare de
lichidități, care pot ascunde subutilizări de capitaluri;
c. FR < 0 și NFR < 0, dacă resursele din exploatare (NFR < 0) acoperă un excedent
crescut de lichidități și numai o parte a activului imobilizat (FR < 0).
În acest caz, ciclul de exploatare și o parte din imobilizări sunt finanțate din datorii pe
termen scurt (furnizori și avansuri clienți), ceea ce impune creșterea capitaluril or permanente
(resurselor stabile).
2. Trezoreria negativă: TN < 0 , când FR < NFR și respectiv: Disponibilități <
Credite trezorerie, în următoarele cazuri:
a. FR > 0 și NFR > 0, dacă NFR este finanțat parțial din capitaluri permanente (FR > 0)
și parțial di n credite bancare care sunt mai mari decât disponibilitățile, ceea ce impune
aprecierea riscului bancar curent;
b. FR < 0 și NFR > 0, dacă creditele bancare acoperă o parte din imobilizări (FR < 0),
NFR și disponibilitățile (inferioare creditelor de trezoreri e), ceea ce impune
reconsiderarea structurii de finanțare;
c. FR < 0 și NFR < 0, resursele permanente nu acoperă decât o parte a activului
imobilizat (FR < 0), restul fiind acoperit din datorii pe termen scurt (furnizori,
avansuri clienți) și din credite banc are curente, ceea ce impune revederea structurii
finanțării, fiind crescut riscul dependenței financiare de exterior.
102 În concluzie, trezoreria netă pozitivă reflectă un echilibru financiar pe termen lung satisfăcător, când
fondul de rulment este superior n ecesarului de fond de rulment, precum și un echilibru financiar pe termen scurt,
ca urmare a unor disponibilități bănești ce devansează creditele bancare de trezorerie.
Colasse B.66 sintetizează patru cazuri tip de evoluție a fondului de rulment (FR) și a
nevoii de fond de rulment (NFR) (presupunând că fondul de rulment se modifică doar sub
influența capacității de autofinanțare(vezi tabelul 9).
Principiul care trebuie aplicat în managementul numerarului trebuie să fie sinonim cu
cel care se aplică oricăr ei alte resurse: “ Minimizează dimensiunea sa în funcție de necesitățile
pe care trebuie să le acopere și obține maximum de efecte utile, prin investirea numerarului
în plasamente care să -i reflecte caracteristicile sale unice .“ 67
Tabelul 9. Evoluția fondu lui de rulment, nevoii de fond de rulment și trezoreriei
Caz nr. 1 Creșterea în rentabilitate
Nevoia de fond de rulment rămâne
strict proporțională cu cifra de afaceri
Fondul de rulment crește mai repede
decât cifra de afaceri
Trezoreria, negativă la în ceput, devine
pozitivă O bună gestionare a
diferitelor sale
componente
O bună capacitate de
autofinanțare și o bună
rentabilitate Este cazul întreprinderii a
cărei creșteri este însoțită
de o consolidare a
echilibrului financiar .
Caz nr. 2 Creșterea rău administrată
Nevoia de fond de rulment crește mai
repede decât cifra de afaceri
Fondul de rulment crește foarte puțin în
raport cu cifra de afaceri
Trezoreria se menține negativă (crește
deficitul de trezorerie) O gestionare neadecvată
a diferitelor sale
componente Este cazul întreprinderii în
creștere dar care își
administrează rău ciclul de
exploatare. O slabă capacitate de
autofinanțare și
rentabilitate
Caz nr. 3 Stagnarea necontrolată
Nevoia de fond de rulment continuă să
crească atunci cînd cifra de afaceri
stagnează
Fondul de rulment se diminuează
Trezoreria, pozitivă la început, devine
negativă O gestionare neadecvată
a diferitelor sale
componente
O slabă capacitate de
autofinanțare și
rentabilitate; Este cazul întreprinderii în
stagnare, care realizează
pierderi , care îi micșorează
fondul de rulment dar nu
conduce la reducerea
nevoii de fond de rulment.
Caz nr. 4 Recesiunea administrată dar generatoare de pierderi
Nevoia de fond de rulment urmează
riguros evoluția cifrei de afaceri,
diminuâ ndu-se proporțional cu aceasta
Fondul de rulment se diminuează pe
fondul scăderii cifrei de afaceri care
generează pierderi .
Trezoreria, pozitivă la început, devine
negativă O slabă capacitate de
autofinanțare și
rentabilitate. Este cazul întreprinderii în
recesiune, care generează
pierderi , dar care își
administrează încă bine
fondul de rulment, dar ale
cărei resurse stabile devin,
treptat, insuficiente.
66Colasse, B., (2009), Op. cit., pp. 130 -132
67 Helfert, E. A., Tehnici de analiză financiară , Ediția a XI -a, Editura BMT, București, 2006, p. 78
103
Pe baza bilanțului funcțional , echilibrele financiare pot să fie stabilite prin
structurarea posturi lor din bilanț, în strânsă legătură cu ciclurile economice care
caracterizează viața întreprinderii: investiții, exploatare, finanțare, trezorerie.
Echilibrul financiar funcțional impune ca utilizările stabile să fie finanțate din
resurse durabile, surplus ul resurselor durabile față de imobilizările brute reprezentând fondul
de rulment net global (FRNG):
Fondul de rulment net global = Resurse durabile – Utilizări stabile brute
FRNG > 0, arată excedentul de resurse stabile după finanțarea utilizărilor sta bile,
destinat finanțării ciclului de exploatare, calculat după relația:
FRNG = Activ circulant – (Datorii diverse + Credite bancare de trezorerie)
Necesarul de fond de rulment (NFR) decurge din confruntarea nevoilor de finanțare
cu resursele de finanțar e a operațiilor respective, fiind diferența:
NFR = Utilizări ciclice – Resurse ciclice
Necesarul de fond de rulment astfel determinat mai poartă numele de necesar net când
este pozitiv, sau resursă netă când este negativ și are două componente legate de: activitatea
de exploatare și din afara exploatării.
NFRT = NFRE + NFRAE
NFRE = Active circulante de exploatare – Datorii de exploatare
Plățile îl măresc, iar încasările îl reduc.
NFRAE este mai mic față de NFRE și se obține prin diferența:
NFRAE = A lte active circulante – Datorii în afara exploatării
Trezoreria netă (TN) rezultă din confruntarea fondului de rulment net global cu
necesarul de fond de rulment (necesarul net), conform diferenței: TN = FRNG – (NFRE +
NFRAE)
Trezoreria netă este l egată de operațiile financiare pe termen scurt care sunt
evidențiate în partea inferioară a bilanțului funcțional, fiind diferența:
TN = Necesar de exploatare – Resurse de trezorerie sau
TN = Activ circulant financiar – Credite bancare curente sau
TN = Trezoreria activă – Trezoreria pasivă , în care:
Trezoreria activă = Disponibilități (Casa și conturi la bănci);
Trezoreria pasivă = Credite bancare de trezorerie.
104
Trezoreria netă poate fi pozitivă sau negativă, după cum urmează:
a. TN > 0 , când FRN G > NFRT sau Necesar trezorerie > Resurse trezorerie;
b. TN < 0 , când FRNG < NFRT sau Necesar trezorerie < Resurse trezorerie.
O trezorerie netă pozitivă reflectă un excedent al trezoreriei în raport cu obligațiile
financiare pe termen scurt, ceea ce as igură întreprinderii posibilitatea de a face plasamente pe
piața de capital.
O trezorerie netă negativă reflectă resurse de trezorerie furnizate de parteneri
financiari (bănci), respectiv credite bancare de trezorerie superioare disponibilităților, ceea c e
reflectă dificultăți legate de gestiunea financiară pe termen scurt.
Trezoreria netă poată să fie apreciată și prin indicatorul rata lichidității imediate
(Rli), denumită și rata de trezorerie, care exprimă gradul de acoperire a datoriilor pe termen
scurt din disponibilitățile bănești și este calculată astfel:
Rli =
scurt termen pe Datoriiitati Disponibil
Valoarea minimă a raportului care să asigure garanția de lichiditate trebuie să fie
cuprins între 0,2 și 0,3.
”Trezoreria este o informație -cheie, deoarece pr in ea entitatea economica își
finanțează activitatea și își asigură continuitatea exploatării”.68 Prin această informație se
asigură obiectivitatea în analiză, deoarece, spre deosebire de fondul de rulment, nevoia de
fond de rulment și capacitatea de autofi nanțare, trezoreria nu este un concept afectat de
incidența politicilor contabile.
Analiza corelației fondului de rulment cu activele circulante
În analiza corelației dintre fondul de rulment și activele circulante se pot folosi o serie de rate
cum ar fi:
rata de finanțare a capitalului circulant , care reflectă proporția în care fondul de
rulment acoperă activele circulante:
100circulante Activerulment de Fond
Se consideră normală o rată de 50%.
68 Robu, V., Anghel, I., Șerban, E. C, Analiza economico -financiara a firmei , Editura Economică, București,
2014, p. 468
105 rata de acoperire a stocurilor:
100Stocurirulment de Fond
Se consideră normală o rată de 2 / 3.
rata de acoperire a stocurilor achitate și necreditate plus creanțe:
100creante plus e necreditat si achitate Stocurirulment de Fond
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Definiți gestiunea trezoreriei.
2. Care sunt obiectivele gestiunii trezoreriei?
3. Precizaiți principiile optimizării trezoreriei.
4. Cum se determină soldul final al trezoreriei?
5. Definiți capacitatea de plată a întreprinderii.
6. Precizați factorii de influență asupra capacității de plată a întreprinderii.
7. Care sunt criteriile de performanță pentru asigurarea sold ului excedentar al
trezoreriei?
8. Descrieți relația de calcul a soldului trezoreriei nete.
9. Definiți fondul de rulment.
10. Definiți necesarul fondului de rulment.
11. Precizați posibilitățile apariției trezoreriei positive.
12. Precizați posibilitățile apariției trezore riei negative.
13. Stabiliți relația de calcul a ind icatorului rata lichidității im ediate.
14. Precizați condițiile unui echilibru perfect al trezoreriei.
TESTE GRILĂ
1. Indicatorii de echilibru financiar sunt:
a) fondul de rulment, necesarul de fond de rulment;
b) fondul de rulment, necesarul de fond de rulment și trezoreria netă;
c) necesarul de fond de rulment, trezoreria netă .
106 2. Optimizarea gestiunii trezoreriei este realizată prin:
a) utilizarea judicioasă a creditelor, promovarea unei tehnici adecvate de
plasament a exce dentelor, evitarea pe cât posibil a unor costuri creditoare;
b) folosirea eficientă a resurselor proprii avînd în vedere costul acestora;
c) apelarea la credite cu costuri reduse și promovarea unei tehnici adecvate de
plasament a excedentelor.
3. Soldul trezorerie i nete este determinat prin:
a) confruntarea fondului de rulemnt cu necesarul de fond de rulment;
b) calculul diferenței dintre resursele proprii de finanțare și resursele împrumutate
pentru activitatea de exploatare;
c) diferența dintre capitalurile permanente și capitalurile proprii.
4. Capacitatea de plată a întreprinderii reflectă:
a) posibilitatea întreprinderii de a dispune de disponibilități bănești;
b) potențialul unității de a face față, în orice moment ob ligațiilor bănești, cu și
fără numerar;
c) oferirea posibilități i întreprinderii de a acorda credite diferitelor entități.
5. Rata de trezorerie exprimă:
a) posibilitatea întreprinderii de a -și achita obligațile față de terți;
b) gradul de acoperire a datoriilor pe termen scurt din disponibilitățile bănești;
c) gradul de acoperir e a datoriilor din credite de trezorerie.
Soluțiile testelor grilă: 1-b, 2-a, 3-a, 4-b, 5-b
107
Capitolul VI
RENTABILITATEA ȘI RISCURILE ÎNTREPRINDERII
OBIECTIVELE CAPITOLULUI
Prezentarea conceptului de rentabilitate și risc al întreprinderii
Descrie rea necesității determinării soldurilor intermediare de gestiune
Explicarea modalităților de determinare a riscurilor întreprinderii
CUPRINSUL CAPITOLULUI
U.I. 6 .1. Modalități de apreciere a rentabilității întreprinderii
U.I. 6 .2. Soldurile intermediare de gestiune
6.2.1. Soldurile intermediare de gestiune -activitate
6.2.2. Soldurile intermediare de gestiune -rentabilitate
U.I. 6.3. Riscurile întreprinderii
6.3.1. Riscul de exploatare
6.3.2. Riscul financiar
6.3.2. Riscul total (global)
6.3.4. Ri scul de faliment
Întrebări recapitulative
108 U.I. 6.1. MODALITĂȚI DE APRECIERE A RENTABILITĂȚII ÎNTREPRINDERII
Rentabilitatea este categoria economică prin care se exprimă capacitatea întreprinderii
de a obține profit, fapt care conduce la creșterea patrim oniului și a performanțelor acesteia.
Cuantumul profitului indică volumul de resurse financiare disponibilie pentru dezvoltarea
întreprinderii, remunerarea capitalului investit și stimularea partenerilor la asigurarea
prosperității firmei. Rentabilitatea u nei afaceri rezultă din efectele obținute, concretizate în
venituri comparate cu eforturile depuse reflectate în cheltuielile aferente.
Prezentarea rentabilității unei întreprinderi poate să fie prezentată prin două serii de
indicatori de evaluare: în măr imi absolute și în mărimi relative. „Indicatorii în mărimi
absolute se obțin ca marje (diferențe) între venituri și cheltuieli, iar indicatorii în mărimi
relative se obțin ca rate (rapoarte) între rezultate și cheltuieli sau capitaluri utilizate ”69.
Determ inarea rentabilității se realizează pe baza datelor din contul de rezultat „Profit
și pierdere ”, situație financiară anuală redactată în termeni de flux, care cuprinde ansamblul
fluxurilor patrimoniale ce permit crearea bogăției plecând de la ansamblul ven iturilor și
cheltuielilor. Soldul net al contului (creditor sau debitor) reflectă performanța întreprinderii,
respectiv capacitatea de a genera fluxuri viitorare de numerar prin utilizarea resurselor
existente.
Structura contului de profit și pierdere, pr ezentată sub formă tabelară, permite
determinarea rezultatului financiar prin intermediul marjelor de rentabilitate pe cinci niveluri:
Debit Contul de profit și pierdere Credit
Cheltuieli pe tipuri de activități Venituri pe tipuri de activități
1. Cheltuieli de exploatare 1. Venituri din exploatare
(+) A. Rezultatul din exploatare ( -)
2. Cheltuieli financiare 2. Venituri financiare
(+) B. Rezultatul financiar ( -)
(+) C. Rezultatul curent (A+B) ( -)
Cheltuieli totale Venituri totale
(+) E. Rez ultatul brut (C+D) ( -)
Impozit pe profit
(+) F. Rezultatul net al exercițiului ( -)
Informațiile oferite de rezultatul net al exercițiului determinat în mărimi absolute sunt
utile în diagnosticul financiar și în evaluarea întreprinderii.
69 Petrescu, S. (2004), Op.cit. , p. 154
109 Rentabilitate a exprimă „capacitatea întreprinderii de a realiza profit, necesar atât
reproducției și dezvoltării, cât și remunerării capitalurilor ”70 și reflectă performanța acestuia.
Aprecierea eficienței activității întreprinderii în mediul concurențial al pieții est e
realizată prin rata rentabilității care exprimă „gradul de rentabilitate, singurul care diferențiază
întreprinderi cu același beneficiu, dar cu rentabilități diferite, ca urmare a unor costuri
diferite ”71. Rata rentabilității este un indicator de eficienț ă care se determină pe baza datelor
din contul de rezultat sau din bilanț, prin raportarea unui rezultat (excedent brut al exploatării,
rezultatul din exploatare, rezultatul exercițiului) la un indicator ce exprimă efortul depus
(costuri, cifra de afaceri, capital investit, capital propriu). Rolul important al ratei rentabilității
rezultă și din utilizarea acesteia în analiza diagnostic a gestionării patrimoniului firmei și a
realizării echilibrului economico -financiar. Rata rentabilității este exprimată în mărimi
relative și ține cont de factorii raportului efect -efort, fiind calculată sub următoarele forme:
rata rentabilității resurselor consumate și rata rentabilității comerciale.
Rata resurselor consumate exprimă eficiența activității întreprinderii pe perioada unui
exercițiu financiar prin consumul de factori de producție reflectat în cheltuieli și este
determinată prin „raportarea unui rezultat parțial la consumul de resurse implicat în obținerea
lui”72, astfel:
1. Pe total activitate: R rc =
te
ChR . 100
2. Pentru activitatea curentă: R rc =
cc
ChR . 100
3. Pentru activitatea de exploatare: R rc =
ChERE . 100
4. Aferentă cifrei de afaceri: R rc =
tCA
ChR . 100,
unde: Rrc – rata resurse lor consumate;
Re – rezultatul brut al exercițiului financiar;
Cht – cheltuieli totale;
Rc – rezultatul curent al exercițiului financiar;
Chc – cheltuieli curente;
RE – rezultatul exploatării;
ChE – cheltuieli de exploatare;
RCA – rezultatul aferent cifrei de afaceri.
70 Mărgulescu, D., Niculescu, M., Robu, V. (1994), Diagnostic economico -financiar , Editura Romcart,
București, p. 122
71 Petrescu, S. (2004), Op.cit. , p. 172
72 Niculescu, M. (1997), Diagnostic global strategic , Editura Economică, București, p. 314
110 APLICAȚIE REZOLVATĂ
O întreprindere a finalizat exercițiul financiar cu următoarele rezultate: rezultatul
brut al exercițiului financiar ( Re) 500.000 lei; cheltuielile totale ( Cht) 1.900.000 lei; rezultatul
curent al exercițiului financiar ( Rc) 500.000 lei; cheltuielile curente ( Chc) 1.900.000 lei;
rezultatul exploatării (RE) 450.000 lei; cheltuieli de exploatare (ChE) 1.850.000 lei. Să se
determine rata rentabilității resurselor consumate: pe total activitate ( Rrc); pentru activitatea
curentă (Rrc); pentru activitatea de exploatare ( Rrc).
Rezolvare:
– pe total activitate:
Rrc =
1900000500000 · 100 = 26,31%
– pentru activitatea curentă:
Rrc =
1900000500000 · 100 = 26,31%
– pentru activitatea de ex ploatare:
Rrc =
1850000450000 · 100 = 24,32%
Rata rentabilității resurselor consumate pentru activitatea curentă și activitatea totală a
firmei este mai mare ca urmare a influenței veniturilor financiare.
Rata rentabilității comerc iale caracterizează eficiența activității desfășurate de
întreprindere pe perioada unui exercițiu financiar privind activitatea de bază și evidențiază
partea din rezultatul activității aferent cifrei de afaceri. Acest indicator exprimă „eficiența
politicii comerciale (a procesului de aprovizionare, stocare și vânzare) și mai ales a politicii de
prețuri practicate de întreprindere ”73. Determinarea acestui indicator este realizată prin
raportarea: rezultatului brut al exploatării (RBE), a rezultatului exploată rii (RE) sau a
rezultatului brut al exercițiului (R e) la cifra de afaceri pe baza modelelor de calcul:
Rc =
CARBE . 100; Rc =
CARE . 100; Rc =
CARc . 100
Ratele de rentabilitate sunt și raportu ri stabilite prin confruntarea unor indicatori de
rezultate (EBE; R exp; R brut; R net) cu indicatori care exprimă mijloacele utilizate pentru
obținerea profitului (capitalul economic sau investit, capitalul propriu , etc. ). În acest sens, se
pot stabili rate le de rentabilitate economică și financiară.
Rata rentabilității economice este un indicator care vizează eficiența capialului alocat
în active și „măsoară performanța activului total al întreprinderii pornind de la un rezultat
economic (RBE, RE) și ansam blul mijloacelor utilizate ”74. În esență noțiunea de rentabilitate
economică exprimă eficiența utilizării activelor unei societăți comerciale în realizarea
73 Niculescu, M. (1997), Op.cit. , p. 309
74 Petrescu, S. (2004), Op.cit. , p. 280
111 obiectului de activitate prevăzut în statul de funcționare. Calculul unei asemenea rate este
necesar pentru faptul că întregul capital folosit de firmă este investit în elemente de activ, într –
o formă sau alta, direct sau indirect, contribuie la obținerea profitului. Analiza ratei
rentabilității economice devine importantă prin determinarea influenței fac torilor care
acționează în gestionarea capialului și obținerea de profit în activitatea de exploatare a firmei.
Determinarea ratei rentabilității economice este realizată în următoarele variante de
calcul:
a. Rc1 =
exploataredin rulment de fond de Necesarul brut imobilizat Activexploatare debrut Excedentul
Este o rată de rentabilitate economică brută determinată prin raportarea excedentului
brut de exploatare la activul economic și permite aprecierea performanței activității de
exploatare a întreprinderii. Evoluția „în timp a acestei rate exprimă creșterea, stagnarea sau
diminuarea eficacității întreprinderii, fără a fi afectată de fiscalitate, amortizare și
provizioane ”75.
b. Rc2 =
total Activulexploatare debrut Excedentul
Acest raport exprimă rentabilitatea economică brută permițând evaluarea performanței
investițiilor.
U.I. 6 .2. SOLDUR ILE INTERMEDIARE DE GESTIUNE
Contul de profit și pierdere furnizează date care pot fi analizate pentru a obține
indicatorii necesari gestiunii, prin intermediul Tabloului soldurilor intermediare de gestiune
(SIG), solduri care pot fi împărțite în două ca tegorii; ”una referitoare la soldurile intermediare
ce caracterizează activitatea (exploatarea) întreprinderii și alta ce cuprinde soldurile
intermediare privind rentabilitatea acesteia ”76.
6.2.1. SOLDURILE INTERMEDIARE DE GESTIUNE -ACTIVITATE
Din punct de vedere al analizei economice soldurile intermediare de gestiune
caracteristice exploatării sunt indicatori valorici ai producției și comercializării după cum
urmează:
1. Cifra de afaceri (CA) exprimă volumul afacerilor realizate cu terții cu ocazia
activ ității curente a întreprinderii și se determină cu ajutorul relației:
75 Petrescu, S. (2004), Op.cit. , p. 231
76 ibdem ., p. 203
112
CA = Vânzări de mărfuri (activitatea comercială + prestări servicii) (V mf)+ Producția
vândută (activitatea industrială) (Q v)
2. Marja comercială (M c) este plusul de valoare adus de î ntreprindere prin activitatea
de comercializare (produse și mărfuri cumpărate și revândute), fiind element al valorii
adăugate și se determină cu ajutorul relației:
Mc = Vânzări de mărfuri (V mf) – Costul mărfurilor (Ch mf)
Factorial , marja comercială se po ate analiza după modelul:
Mc =
C CAmf, unde:
C = cota medie de adaos comercial.
3. Producția exercițiului (Qe) cuprinde bunurile și serviciille produse de
întreprindere în cursul exercițiului, indiferent de dest inație, fiind calculată conform relației:
Qe = Producția
vândută (Qv) + Producția stocată
(
Δ± Qs) +
Producția imobilizata (Qi)
4. Valoarea adăugată (VA) exprimă ceea ce adaugă întreprinderea la circuitul
economic prin propria activi tate și se calculează cu relația:
VA = Marja
comercială (MC) + Producția
exercițiului (Qe) –
Consumurile
intermediare (Ci)
În analiza economică, aceste solduri intermediare de gestiune caracterizează
performanța întreprinderii în activitatea de producți e și comercială și stabilesc legătura între
activitatea economică și rezultatul final.
6.2.2. SOLDURILE INTERMEDIARE DE GESTIUNE -RENTABILITATE
Performanța financiară a întreprinderii este caracterizată prin intermediul soldurilor
intermediare de gestiu ne privind rentabilitatea și sunt determinate în continuarea soldurilor
intermediare de gestiune caracteristice activității de exploatare:
− excedentul brut (insuficiența) de exploatare (EBE);
− rezultatul din exploatare (Rexp);
− rezultatul financiar (Rfin);
− rezultatul brut al exercițiului (Rbr);
− rezultatul net al exercițiului (Rnet).
113 1. Excedentul brut (insuficiența) de exploatare (EBE) este rezultatul realizat din activitatea
curentă a întreprinderii care permite să se măsoare capacitatea de a genera și conse rva fonduri
în condiții de funcționare, fiind independent de politica financiară în domeniul amortizării. Se
calculează cu ajutorul relației:
EBE = Valoarea
adăugată + Subvenții
pentru
exploatare – Impozite, taxe,
vărsăminte
asimilate – Cheltuieli cu
perso nalul
sau
EBE = Venituri monetare din
exploatare – Cheltuieli monetare
din exploatare
Acest sold intermediar de gestiune exprimă ”modul de utilizare a resurselor de
trezorerie în activitatea de exploatare și constituie punctul de legătură între rezulta tele unității
și tabloul de finanțare”77.
2. Rezultatul din exploatare (R exp) măsoară performanța comercială și industrială a
întreprinderii, este independent de politica financiară și fiscală, dar ține cont de amortizare și
provizioane și se determină cu r elația:
Rezultatul
din
exploatare = Excedentul
brut din
exploatare + Alte venituri
din
exploatare – Amortizări și
provizioane * – Alte cheltuieli
de
exploatare**
*Ajustări de valoare privind imobilizările corporale și necorporale + Ajustări de valoare
privind activele circulante + Ajustări privind provizioanele.
** Cheltuieli cu despăgubiri, donații și activele cedate.
Rezultatul din exploatare mai poartă denumirea de rezultat ope rațional (operating profit ) și
exprimă surplusul de venituri din exploatare a curentă față de cheltuielile de exploatare și poate fi
determinat și cu ajutorul relației:
Rexp = Venituri din exploatare – Cheltuieli de exploatare
3. Rezultatul financiar (R fin) este rezultatul din activitatea financiară, cuprinzând elemente
de flux uri financiare și elemente ce corespund riscurilor atașate, fiind intermediar între
rezultatul de exploatare și rezultatul curent:
Rfin = Venituri financiare – Cheltuieli financiare
4. Rezultatul brut al exercițiului (R br) constituie un sold intermedia r de gestiune “care
reflectă sintetic eficiența întregii activități desfășurate de o întreprindere într -o perioadă de
77 Muntean, M., Analiza echilibrului economico -financiar al întreprinderilor comerciale , Editura EduSoft,
Bacău, 2006, p. 142.
114 timp determinată”114, exprimând în mărimi absolute rentabilitatea sau pierderile activității
firmei într -un exercițiu financiar. Prin inte rmediul acestui sold intermediar de gestiune se
caracterizează toate activitățile care au contribuit la formarea rezultatului brut al exercițiului,
stabilindu -se influența deciziilor manageriale privind: utilizarea activelor și resurselor umane
și politica financiară a întreprinderii și se determină ca diferență:
Rbr = Venituri totale – Cheltuieli totale
5. Rezultatul net al exercițiului (R net) constituie soldul final după aplicarea cotei de impozit
(i) asupra rezultatului brut, conform relației:
Rnet = R br – Impozitul pe profit = R br (1-i)
Rezultatul impozabil (rezultatul fiscal) este diferit de rezultatul înaintea impozitării
(Rb) pentru că se efectuează anumite corecții. Astfel se adună cheltuielile care depășesc
nivelul admis prin acte normative ( de exemplu: cheltuieli de protocol, deplasare, etc) și cele
neadmise a fi scăzute din rezultatul impozabil (Chn) (de exemplu: amenzi, penalități, ajustări
nedeductibile). De asemenea se scad, nu se impozitează deci, deducerile fiscale (Df) cum
sunt: rezer ve legale, pierderi din anii precedenți, etc. (stabilite prin acte normative). Deci Ri =
Rb + Chn – Df.
Impozitul pe profit este o cheltuială fiscală și constituie un element al contului de
profit și pierdere care evidențiază remunerarea statului ca partic ipant la viața economică a
întreprinderii.
Concretizarea rezultatului net al exercițiului în profit are mare importanță pentru:
realizarea creșterii patrimoniului, stimularea salariaților prin cote de participare la profit și a
acționarilor prin dividende și poziționarea întreprinderii în mediul concurențial. Valoarea
rezultatului net influențează: rezultatul pe acțiune, dividendele pe acțiuni, capacitatea de
autofinanțare și autofinanțarea întreprinderii.
U.I. 6.3. RISCURILE ÎNTREPRINDERII
Rentabilitate a nu poate fi apreciată decât în funcție de riscul suportat. Acest risc
afectează rentabilitatea activului economic, mai întâi, și a capitalului investit. De aceea el
poate fi abordat atât din punct de vedere al întreprinderii , în calitatea sa de organizat or al
procesului de producție animat de intenția creșterii averii proprietarilor și remunerării
corespunzătoare a factorilor de producție, cât și de pe poziția investitorilor financiari din
115 afară, interesați de realizarea celui mai bun plasament, în condiț iile unei piețe financiare cu
mai multe sectoare de rentabilități și grade de risc diferite.
Noțiunea de risc este inseparabil legată de cea de rentabilitate . Rentabilitatea
presupune asigurarea remunerării factorilor de producție și a capitalului investi t dar și
gestionarea resurselor în condiții de eficiență și eficacitate. Un diagnostic economico –
financiar complet nu se poate realiza fără a avea în vedere raportul rentabilitate –risc.
Problematica riscului financiar se regăsește în centrul preocupărilo r normalizatorilor
contabili români. Conform prevederilor OMFP 1802/2014 (art. 489), Consiliul de
administrație trebuie să ”elaboreze pentru fiecare exercițiu financiar un raport, denumit
raportul administratorilor , care trebuie să cuprindă alături de o pr ezentare fidelă a dezvoltării
și performanței activităților entității și a poziției sale și o descriere a principalelor riscuri și
incertitudini cu care aceasta se confruntă, apreciind expunerea entității la riscul de preț, riscul
de credit, riscul de lich iditate și la riscul fluxului de numerar”.
Riscul îmbracă forme diverse, fiecare dintre acestea influențând într -o măsură mai mică
sau mai mare activitatea agenților economici. Pentru analiza economico -financiară la nivel
microeconomic prezintă un interes deosebit acele forme ale riscului care pot fi influențate, în
sensul reducerii, prin acțiunile și măsurile pe care le pot întreprinde agenții economici.
În cadrul problematicii analizei riscului următoarele aspecte sunt supuse aprofundării:
– analiza riscu lui de exploatare (riscul economic);
– analiza riscului financiar (de capital);
– analiza riscului total sau global (economico -financiar);
– analiza riscului de faliment.
6.3.1. RISCUL DE EXPLOATARE (ECONOMIC)
Riscul de exploatare exprimă incapacitatea între prinderii de a se adapta la
timp si cu cel mai mic cost la variațiile mediului, reflectând volatilitatea rezultatului
economic la condițiile de exploatare.
Evaluarea riscului de exploatare se realizează, cu ajutorul:
pragului de rentabilitate;
coeficientu lui levierului de exploatare (CLE).
A. Pragul de rentabilitate numit și punctul critic, punctul de echilibru sau punctul mort
(„point mort”, „breakeven point”) este principalul indicator care măsoară riscul de exploatare .
116 Pragul de rentabilitate marcheaz ă acea dimensiune a activității la care veniturile din
vânzarea bunurilor produse, mărfurilor, lucrărilor, serviciilor sunt egale cu cheltuielile totale ,
firma nu obținând nici profit nici pierdere, rezultatul fiind nul.
În raport cu dinamica volumului p roducției, elementele cheltuielilor de producție se
grupează în cheltuieli variabile și cheltuieli fixe. Dacă cheltuielile variabile sunt constante ca
mărime pe unitatea de produs (suma lor crește direct proporțional cu volumul producției),
cheltuielile fi xe sunt variabile pe unitatea de produs (suma lor fiind constantă înseamnă că ele
se reduc odată cu creșterea volumului producției obținute prin îmbunătățirea utilizării
capacității de producție).
Pragul de rentabilitate se poate determina la nivel de prod us și respectiv la nivelul
întreprinderii .
Analiza pragului de rentabilitate pe produs
Legătura dintre suma cheltuielilor de producție și cantitatea de produse ce trebuie
fabricate, astfel încât din veniturile obținute să se acopere toate cheltuielile, es te evidențiată cu
ajutorul punctului critic (q critic):
qcr =
VcpChf
unde, Chf = cheltuieli fixe totale;
p = preț unitar;
cv = cost variabil unitar.
Dacă se dorește obținerea unui profit (Pr), atunci relația devine: qPr =
VcpChf
Pr
Analiza pragului de rentabilitate la nivelul întreprinderii
Pragul de rentabilitate(cifra de afaceri critică) la nivelul întreprinderii se determină după
relația:
CA cr
CAChvChf
1
pcChf
v
1
McvRChf
unde,
CAChv
pqcq
pc
vv
vv = cheltuieli variabile la un leu cifră de afaceri);
La pragul de rentabilitate:
Veniturile totale = Cheltuieli totale;
Profitul = 0;
117 Marja cheltuielilor variabile = Cheltuielile fixe.
Principalele avantaje pe care le oferă metod a de analiză a rentabilității pe baza
punctului critic sunt:
– permite stabilirea dimensiunii la care producția devine rentabilă;
– indică volumul producției necesar pentru a obține un anumit cuantum al profitului;
– pune în evidență corelațiile dintre dinamica producției, respectiv a veniturilor, și
dinamica costurilor grupate în variabile și fixe;
– permite determinarea gradului de utilizare a capacității de producție în corelație cu un
anumit cuantum urmărit al profitului.
APLICAȚIE REZOLVATĂ
O societate come rcială înregistrează într -un exercițiu finaniciar o cifră de afaceri
(CA) de 3.000 mii lei, cheltuielile variabile 1.500 mii lei, marja cheltuielilor variabile
(mcv) 50%, iar cheltuieli fixe 500 mii lei. Să se determine cifra de afaceri critică
(CA critică).
CA critică =
%50500 = 1.000 mii lei
B. Aprecierea și evaluarea riscului economic se poate realiza pe baza coeficientului
levierului de exploatare (CLE) numit și gradul de echilibrare a funcționării întreprinderii.
Gradul de sensibilitate al rezultatului întreprinderii la un anumit eveniment (diferit în
funcție de natura activității întreprinderii și poziția în mediul său economic) face ca orice
acțiune întreprinsă să devină mai mult sau mai puțin riscantă, de aceea analiz a riscului de
exploatare presupune și abordarea unui alt concept, cel al levierului de exploatare.
Coeficientul levierului de exploatare exprimă sensibilitatea (prin elasticitatea)
rezultatului din exploatare (Rexp) la variația vânzărilor și măsoară cre șterea procentuală a
rezultatului ca răspuns la creșterea cu un procent a vânzărilor (volum fizic sau cifra de
afaceri):
CLE= E Rexp/q(CA) =
)()(ReRe
CAqCAqxpxp
Riscul apare atunci când la o creștere cu o unitate a volumului de vânzări rezultatul
sporeșt e mai puțin sau chiar scade.
118 Pentru a evidenția corelația coeficientului levierului cu cheltuielile variabile(CV),
cheltuielile fixe (Cf) și cifra de afaceri (CA) relația de calcul a coeficientului levierului de
exploatare devine:
CLE=
Chf CV CACV CA
=
xpMcv
Re
Riscul economic evaluat prin coeficientul levierului de exploatare cunoaște grade
diferite în funcție de valorile de la zero la infinit ale coeficientului78:
Riscul economic Explicația
Maxim La punctul mort (Rexp = 0) deoarec e:
CLE=
xpMcv
Re =
0Mcv
Cheltuielile fixe absorb în întregime marja costurilor variabile,
deci Mcv = Chf, întreprinderea este supusă falimentului,
trebuie reduse cheltuielile fixe.
Inexistent Când rezultatul din exploatare are valoarea maximă, deoarece:
CLE=
xpMcv
Re =
0Re0xp
Minor Când cheltuielile fixe (de structură) sunt relative reduse față
de cheltuielile variabile (operaționale), și deci:
CLE=
xpMcv
Re =
10
vv
cpqcpq
Deci, în apropierea pragului de rentabilitate, valoa rea coeficientului levierului de
exploatare este mai mare și implicit riscul de exploatare este mai mare, iar pe măsură ce
volumul de activitate se depărtează de pragul de rentabilitate, valoarea coeficientului
levierului de exploatare se diminuează iar ri scul de exploatare este mai mic.
Noțiunea de risc de exploatare este importantă nu numai pentru a aprecia o
întreprindere pe plan economic ci și pentru a alege cele mai eficiente măsuri privind
finanțarea creșterii sale economice. Se poate spune deci că ”poziția de vecinătate a cifrei de
afaceri față de punctul de echilibru prezintă un grad mare de periculozitate (risc) pentru
întreprindere, concretizat în valori ale coeficientului de elasticitate mari”.79
78 Petrescu, S., (2008), Op. cit., p. 169.
79 Mironiuc, M., Analiză economico -financiară , Editura Sedcom Libris, Iași, 2006, p. 422 -423.
119 În concluzie , la nivelul oricărei întreprinderi, î n desfășurarea activității economice a
acesteia intervine riscul economic sau de exploatare, ca urmare a faptului că nu se pot corela
și anticipa cu certitudine toate elementele rezultatului de exploatare (cantitățile, costurile,
prețurile) cu elementele c iclului de exploatare. Pentru diminuarea efectelor riscului de
exploatare, managerii se pot orienta spre cele două componente care influențează mărimea
acestuia, și anume: creșterea cifrei de afaceri și diminuarea cheltuielilor .80
6.3.2. RISCUL FINANCIAR
Riscul financiar sau de capital privește structura financiară și depinde de modul de
finanțare a activității; dacă aceasta este finanțată exclusiv din capitaluri proprii nu comportă
niciun risc financiar. Acest risc apare în cazul finanțării din surse împr umutate care implică
cheltuieli financiare pentru remunerarea datoriilor (dobânzi) și influențează rentabilitatea
întreprinderii.
Riscul financiar caracterizează variabilitatea rezultatului net, sub incidența structurii
financiare a firmei.
Eval uarea riscului financiar se realizează cu ajutorul:
efectului levierului financiar;
stabilirea poziției întreprinderii în raport cu pragul de rentabilitate financiar;
coeficientului levierului financiar (CLF).
A. Efectul de levier financiar
Efectul levie rului financiar (ELF ) rezultă din diferența dintre rentabilitatea financiară
și rentabilitatea economică și ”exprimă impactul îndatorării asupra capitalului propriu al
entității, proporția dintre finanțările externe și cele interne (resurse interne)”81 reflectând
deci influența structurii financiare asupra performanțelor unei entități:
ELF = R f – Re = (Re – d)
CprD
ELF = (Re – d)
LF
Efectul de levier financiar este cu atât mai mare cu cât diferența dintre rentabilitatea
economică și rata dobânzii este mai mare, în acest sens pot fi întâlnite următoarele situații:
Situația Semnificația
1. Re > d
Rf >Re, Rentabilitatea economică este superioară ratei dobânzii, respectiv
80 Berheci, M., ”Riscurile în viața întreprinderii și variabilitatea rezultatului contabil” – partea a II -a,
Contabilitatea, expertiza și auditul afacerilor , Editura CECCAR, București, octombrie 2009, p. 60.
81 Morariu, A., Crecană, C., D., ”Impactul perfo rmanței economice asupra poziției financiare”, Audit Financiar ,
nr. 5, Editura CAFR, București, 2009, p. 40.
120 Situația Semnificația
ELF pozitiv a costului îndatorării. În această situație, pentru întreprindere,
este mai avantajos să se apeleze la împrumuturi pe termen mediu
și lung pentru finanțarea activității, aceasta asigurându -și astfel
un profit suplimentar.
Îndatorarea are un efect benefi c pentru fir mă, ”efect de levier”;
întreprinderea dorește maximizarea raportului D/Cpr;
Utilizarea îndatorării trebuie făcută cu prudență pentru a nu
limita independența financiară a firmei și a -i reduce posibilitățile
suplimentare de îndatorare în perio ade de criză.
Randamentul activului > Costul capitalurilor împrumutate
2. Re = d
Rf = Re,
ELF = 0 Îndatorarea este neutră din punct de vedere a rentabilității
financiare, deci nu are nici un efect.
Situația este consecința finanțării activității exclusi v pe seama
capitalurilor proprii, absența îndatorării eliminând riscul
financiar.
3. Re<d
Rf<Re,
ELF negativ
= efect de
măciucă Rentabilitatea economică este inferioară ratei dobânzii.
Îndatorarea are un efect negativ asupra rentabilității financiare a
firmei, sporind riscul financiar al acesteia( ”efect de măciucă”).
Întreprinderea nu trebuie să apeleze la credite pe termen mediu și
lung întrucât randamentul economic al activelor este insuficient
pentru acoperirea ratei dobânzii, riscul de insolvabilita te fiind
crescut.
Întreprindere dorește minimizarea raportului D/Cpr .
Randamentul activului < Costul capitalurilor împrumutate
Efectul de levier permite stimularea evoluției rentabilității financiare în funcție de
modificarea politicii de finanțare a în treprinderii fiind un parametru important pentru
deciziile strategice ale întreprinderii.82
B. Stabilirea poziției întreprinderii în raport cu pragul de rentabilitate financiar
Pragul de rentabilitate pentru analiza riscului financiar se determin ă după aceeași
metodologie ca si în cazul riscului de exploatare, luându -se în considerare îns ă si cheltuielile
fixe financiare, respective cheltuielile cu dobânzile. În aceast ă situa ție se calculeaz ă o cifr ă de
afaceri care corespunde unui prag de rentabilitate fin anciar sau ” punct mort financiar ”, pe
baza urm ătoarei relații:
CA cr
CACVChfin Chf
1
McvRChfin Chf
în care:CA cr = prag de rentabilitate financiar;
Chf = cheltuieli fixe;
Chfin = cheltuieli financiare fixe;
82 Zaiț, D., Evaluarea și gestiunea investițiilor directe , Editura Sedcom Libris, Iași, 2008, pp. 164 -165.
121 CV= cheltuieli variabile;
CA = ci fra de afaceri;
RMcv = rata marjei cheltuielilor variabile.
Pe baza acestor valori se estimează indicatorii de siguranță sau indicatorii de poziție ,
respectiv: marja de securitate, intervalul de siguranță, sporul de eficiență.
C. Coeficientul levierului financiar (CLF)
Riscul financiar se manifestă prin sensibilitatea rezultatului net la variațiile
rezultatului exploatării și se estimează prin elasticitatea E Rnet/Rnet care poartă denumirea de
coeficient de levier financiar (CLF) , calculat conform relație i:
CLF= E Rnet /Rexp =
RexpΔRexpRnetΔRnet
Importanța acestui coeficient pentru gestiunea financiară decurge din faptul că
rezultatul net condiționează atât beneficiul și dividendul pe acțiune, cât și autofinanțarea
întreprinderii care cointeresează pe rsonalul, acționarii și proprietarii întreprinderii.
În egală măsură, coeficientul levierului financiar prezintă importanță în diagnosticul
financiar, fiind direct legat de gradul de risc financiar asumat de întreprinderea ce recurge la
îndatorare. Costul îndatorării se reflectă în cheltuielile financiare prezente în costul de profit și
pierdere, nefiind legate direct de activitatea de exploatare, dar influențează rezultatul financiar
și prin acesta rezultatul net al exercițiului.
Valoarea coeficientului levierului financiar este direct proporțională cu cheltuielile
financiare a căror creștere majorează valoarea CLF și implicit majorarea riscului financiar.
Riscul financiar evaluat prin coeficientul levierului financiar cunoaște grade diferite
în funcție de valorile de la zero la infinit ale coeficientului:
Risc financiar Explicația
Inexistent La punctul mort (Rexp = 0); CLE=
Chfinxp Re0 =0
La punctul mort riscul de capital este inexistent, iar rezultatul net poate
avea valoarea maximă, dacă rezultatul financiar este pozitiv.
Minor La finanțarea din capitaluri proprii, riscul de capital este minor, iar
rezultatul net evoluează proporțional cu rezultatul din exploatare,
cheltuielile financiare sunt nule:
122 CLE=
0 ReRe
xpxp =1
Maxim La finanțarea din împrumuturi ale căror dobânzi pot egala rezultatul din
exploatare (Chfin = Rexp) și deci:
CLF =
fin expexp
Ch RR
=
0Rexp
La finanțarea din împrumuturi purtătoare de dobânzi care pot absorbi
rezultatul din exploatare, riscul de capital este maxim, fiind iminent riscul
de insolvabilitate.
Riscul financiar adâncește riscul economic (pe lângă rambursarea împrumuturilor,
trebuie plătite și cheltuielile cu dobânda), iar în cele din urmă generează o incapacitate de
plată a întreprinderii care poate conduce l a riscul de faliment.83
6.3.3. RISCUL TOTAL (GLOBAL)
Riscul total (economic -financiar) cumulează riscul economic cu riscul financiar,
caracterizează riscul activității economice și financiare și se evaluează cu ajutorul
coeficientului levierului total ( CLT), prin produsul:
CLT=
CLF CLE = E Rexp/CA
ERnet /Rexp =
CACAxpxp
ReRe
xpxpRnetRnet
ReRe
CLT= E Rnet /CA =
CACARnetRnet
Coeficientul levierului total exprimă deci, sensibilitatea rezultatului net (Rnet) la
variațiile vânzărilor (CA) și măsoară creșterea procentuală a rezultatului net ca răspuns la
creșterea cu un procent a vânzărilor.
Factorial, coeficientul levierului total capătă expresia:
CLT=
Chf cpqcpq
vv
Chfin Chf cpqChf cpq
vv
CLT=
ChfinxpMcv
Re
în care:
Mcv = marja costurilor variabile; Mcv =
) (vcpq ;
Rexp = rezultat din exploatare; Rexp =
) (vcpq – Chf.
83 Berheci, M., ”Riscurile în viața întrep rinderii și variabilitatea rezultatului contabil” – partea a II -a,
Contabilitatea, expertiza și auditul afacerilor , octombrie 2009, p. 36.
123
Riscul total evaluat prin coefi cientul levierului total cunoaște grade diferite în funcție
de valorile de la zero la infinit ale coeficientului84:
Risc total Explicația
Inexistent CLT = 0 , rezultatul din exploatare este maxim și CLE = 0.
Maxim CLT
, rezultatul d in exploatare este insuficient pentru a depăși
cheltuielile financiare (Chfin
Rexp) și CLF
.
6.3.4. RISCUL DE FALIMENT
Alături de analiza și previzionarea riscului de exploatare, a riscului financiar, un
aspect esențial pentru realizarea unui diagnostic complet și corect îl reprezintă analiza
diagnostic a riscului de faliment (de insolvabilitate).
Cauzele care conduc la riscul de faliment acționează în mod înlănțuit și converg în
cele din urmă spre incapac itatea de plată a companiei. Primul pas greșit începe de la
cheltuielile excesive , care diminuează valoarea adăugată și generează apoi o rentabilitate
insuficientă . Rentabilitatea scăzută influențează negativ capacitatea de autofinanțare , care
devine insuf icientă comparativ cu investițiile efectuate. Toate acestea au implicații negative
asupra lichidității , care, fiind insuficientă, pune întreprinderea în situația de a recurge la
îndatorare . Îndatorarea antrenează cheltuieli financiare care suplimentează ch eltuielile deja
existente și afectează, totodată, solvabilitatea entității, condiția financiară de supraviețuire a
acesteia. Solvabilitatea defectuoasă afectează sensibil creditorii, implicit și pe cei din sectorul
financiar -bancar, care vor exercita presi uni asupra companiei, ca urmare a ”creșterii riscului
de credit, în special dacă aceasta survine pe fondul creșterii ratei șomajului.”85 Sursele externe
nu mai pot fi atrase (compania fiind mult îndatorată, credite nu mai pot fi primite;
rentabilitatea fiin d scăzută, investițiile acționarilor sunt practic inexistente), iar incapacitatea
de plată își face simțită prezența, astfel rezultatul final nu poate conduce decât la faliment .
Așadar, durabilitatea unei companii se traduce prin coexistența echilibrului e conomic –
rentabilitate suficientă și crescătoare – cu echilibrul monetar – lichiditate și solvabilitate
constante.86
84 Petrescu, S., (2008), Op. cit., p. 172.
85 Vezi Bucur, I.A., Dragomirescu, S.E., ”The Influence of Macroeconomic Con ditions on Credit Risk: Case of
Romanian Banking System” , Studies and Scientific Researches – Economics Edition , Issue 19, 2014, p. 92.
86 Berheci, M., ”Riscurile în viața întreprinderii ș i variabilitatea rezultatului contabil” – partea a II -a,
Contabilitatea, expertiza și auditul afacerilor , octombrie 2009, p. 36.
124 Studiul cauzelor a condus la concluzia că ”acesta nu este un fenomen brutal , imputabil
doar fluctuațiilor conjuncturale, ci un rezultat al unei degradări progresive a situației
financiare, riscul de insolvabilitate fiind previzibil cu câțiva ani înaintea încetării plăților.”87
Evaluarea riscului de faliment este posibilă prin utilizarea unor metode specifice
respectiv88:
metode clasice ale anal izei financiare, bazate pe situația patrimoniului, pe evoluția
performanțelor financiare, situația fondului de rulment și a necesarului de fond de
rulment sau pe baza tabloului de finanțare oferind informații parțiale asupra riscului de
faliment și în gen eral o apreciere asupra unei situații trecute;
metoda scorurilor89, propusă de organismele financiare internaționale și profesioniștii
în analiză, permite o evaluarea global ă a riscului de faliment, fiind totodată
instrument de previziune a acestuia; se ba zează pe tehnicile analizei discriminante .
Având în vedere preocuparea majoră a multor manageri pentru acest fenomen, vom
proceda la analiza diagnostic a riscului de falimentul prin metoda scorurilor, care are drept
obiectiv punerea la dispoziție a unor modele pentru evaluarea riscului de faliment, pe baza
ratelor .
Scorul reprezintă o metodă de diagnostic care constă în măsurarea și interpretarea
riscului la care se expune investitorul, creditorul întreprinderii, dar și întreprinderea ca sistem,
în activi tatea viitoare. În mod teoretic, o notă (Z), numită " scor", este atribuită unei
întreprinderi. O funcție scor are următoarea formă90:
Z= α0 +α1∙X1 + α2∙X2 +… + αn∙Xn
unde: Z = funcția scor
Xi (cu i=1:n )=ratele implicate în analiză sau variabilele indepe ndente;
αi (cu i=1:n ) = coeficientul de ponderare al fiecărei rate;
α0 = constanta, care poate să apară sau nu într -o funcție scor;
n = numărul de rate.
În funcție de valoarea scorului se poate aprecia dacă întreprinderea este sănătoasă sau
are dificultă ți financiare (se află în stare de faliment).
În literatura de specialitate există o serie de modele de analiza discriminantă folosite în
evaluarea riscului de faliment, concepute de către diferite școli cum este școala anglo -saxonă
87 Petrescu, S., (2008), Op. cit., p. 260.
88 Burja, V., Burja, C., ”Predicția riscului de faliment prin metoda scorurilor”, Anal ele Universității din Oradea ,
Științe economice , TOM XII, 2003, p. 291.
89 Cohen, E. , Analyse financière , 5e édition, Editura Economica, Paris, 2004, p. 489.
90 Altman, E. I., Financial Ratios, Discriminant Analysis and the Prediction of Corporate Bankruptcy , The
Journal of Finance, Vol. XXIII, No. 4, 1968, p. 592.
125 sau școala continental –europeană . Totodată trebuie menționată contribuția școlii românești
de analiză economico – financiară în elaborarea unor modele discriminante pentru estimarea
riscului de faliment (vezi tabelul 1 0).
Tabelul 1 0. Modele naționale și internaționale pent ru estimarea riscului de faliment
Școala anglo – saxonă Școala continentală Școala românească
Modelul Credit – Men sau
Securitate – analiză; Modelul Yves Collongues
(1976); Modelul Mânecuță și Nicolae
(1996);
Modelul unidimensional W.H. Beaver
(1966); Modelul Conan & Holder
(1979); Modelul Cămășoiu – Negoescu
Modelul E. Altman (1968); Modelul Centralei Bilanțurilor
a Băncii Franceze (1984) ; Modelul B – Băileșteanu (1998);
Modelul Edmister (1972); Modelul I –Paul Ivoniciu (1998);
Modelul Diamond (1 976); Modelul creditului comercial
al Franței (CCF); Modelul I. Anghel (2000);
Modelul probabilistic al lui Deakin
(1977); Modelul agreat de contabili
(CA Score 1987); Modelul Băncii Comerciale
Române(BCR)
Modelul Springate (1978); Modelul AFDCC 2 (19 99). Modelul Băncii Române de
Dezvoltare -Groupe Societe
Generale (BRD) Modelul Koh și Killough(1980);
Modelul Ohlson (1982);
Modelul Zavgren (1983); Modelul Raiffeisen Bank
Modelul Fulmer ( 1984); Modelul Robu, M. -A., Mironiuc,
M., Robu, I. -B. (2 012) Modelul Koh ( 1992);
Modelul Shirata ( 1999).
Sursa: Petrescu, S., Mihalciuc, C., ”Models for the assessment of the entreprise bankruptcy risk in crisis
situations”, Suceava, (2009), p. 165.
Calculul funcției scor constă în stabilirea unui mod el de analiză pe baza unei serii de
valori prin intermediul cărora pot fi evaluate vulnerabilitatea firmei sau insolvabilitatea pe
termen lung.91
În continuare sunt prezentate câteva modele de de evaluare a riscului de faliment
considerate reprezentative:
– modelul E. Altman;
– modelul Conan & Holder;
– modelul Anghel;
– modelul Robu -Mironiuc.
1) Modelul E. Altman a fost elaborat în SUA în 1968 de către profesorul Altman, fiind
prima funcție – scor care a permis anticiparea a 75% din falimente cu doi ani înaintea
producerii lor; modelul este aplicabil în special întreprinderilor cotate la bursă.
Acesta se bazează pe observarea unui eșantion de 66 de firme (din care 33 de
întreprinderi se confruntau cu dificultăți financiare) pe o perioadă de 20 ani. Observarea s -a
91 Muntean, M., Solomon, D. C., „Nominal Some Romanian Models of the Bankruptcy Risk Analysis in Firms’
Management Market”, ETC Journal , Vol. XIV, Issue 1/2011, pp. 277.
126 realizat asupra evoluției a 22 de indicatori financiari, dintre aceștia doar 5 fiind considerați
semnificativi, pentru care s -a constituit următoarea funcție discriminantă:
Z = 1,2R 1+1,4R 2+3,3R 3+0,6R 4+0,999R 5
în care: R 1 =
totale Activecirculante Active ; R 2 =
totale Activearea Autofinant
totale ActivereinvestitofitPr ;
R3 =
totale Activeloatare din zultat exp Re ; R 4 =
totale Datoriibursier ă rea Capitaliza ; R5 =
totale Activeafaceride Cifra .
În funcție de valoarea scorului ”Z”, vulnerabilitatea întreprinderii la riscul de faliment
se apreciază astfel:
Intervalele funcției
scor Situația întreprinderii Riscul de faliment
Z>2,675 bună, solvabilă; redus , inexistent;
1,81<Z<2,675 precară, dificultăți
financiare; nedeterminat;
Z<1,81 grea, insolvabilă. iminent, inevitabil, maxim.
2) Modelul Conan & Holde r a fost elaborat în anul 1978, bazându -se pe analiza a 31 de
rate, la 190 de întreprinderi mici și mijlocii din Franța, care au activat în diverse
domenii ale economiei (industrie, comerț, servicii, transporturi), din care jumătate au
falimentat cu trei ani înainte, în perioada 1970 -1975.
Conan și Holder au propus o serie de funcții particularizate pe sectoare de activitate.
Astfel, pentru întreprinderile comerciale cu ridicata funcția – scor propusă are următoarea
expresie92:
Z = 0,0136R 1+0,0197R 2+0,034 1R3+0,0185R 4-0,0158R 5-0,0122
în care: R 1 =
totale Activepermanent Capital ; R 2 =
totale Activestocuri circulante Active ;
R3 =
totale Activepropriu Capital ; R 4 =
totale Activeloatare din zultat exp Re ;
R5 =
afaceride Cifrarulmentde fondde Necesar .
92 Niculescu, M., (1997), Op . cit., p. 427 -428.
127
Vulnerabilitatea întreprinderilor comerciale la riscu l de faliment în funcție de valoarea
funcției -scor, se apreciază astfel:
Intervalele funcției
scor Situația întreprinderii Riscul de faliment
Z
0,20 bună; risc de faliment <40%;
-0,30<Z<0,20 de alertă; risc de faliment între 30% – 65%
Z<-0,30 dificilă; pericol. risc de faliment >65%
3) Modelul Anghel (2000) este u nul dintre cele mai reprezentative modele în plan
național, bazate pe analiza discriminativă. Pentru elaborarea modelului s -a avut în
vedere studiul unui eșantion de apro ximativ 300 de întreprinderi în perioada anilor
1994 – 1998 și s -au utilizat inițial 20 de indicatori economico -financiari din care, la
final au fost selecționați, ca reprezentativi, un număr de 4. Funcția scor ”A” are
următoarea structură:
A = 5,667 + 6 ,3718 R 1 + 5,3932 R 2 – 5,1427 R 3 – 0,0105 R 4
în care: R 1 =
VeniturinetofitPr ; R 2 =
totale Activeflow Cash ;
R3 =
totale ActiveDatorii ; R 4 =
360afaceride CifraDatorii .
Pe baza acestui model, vulnerabilitatea întreprinderii în funcție de valoar ea funcției –
scor se apreciază astfel:
Intervalele funcției scor Situația întreprinderii Riscul de faliment
A>2,05 bună, solvabilă; improbabil;
0 < A <,2,05 incertă, se impune o analiză
suplimentară; nedeterminat;
A < 0 grea, insolvabilă. iminent.
4) Mod elul Robu -Mironiuc a fost fundamentat în anul 2012 de către Robu Mihaela –
Alina, Mironiuc Marilena și Robu Ioan -Bogdan având la bază metode cantitative de
analiză a datelor, utilizând indicatori financiari consacrați (indicatori de solvabilitate,
indicator i de lichiditate, indicatori de rentabilitate și indicatori de structură) pentru
aprecierea capacității firmei de a -și continua activitatea (evaluarea ”going -concern” ).
Pentru elaborarea modelului s -a avut în vedere studiul unui eșantion de aproximativ
128 100 de societăți industriale cotate la Bursa de Valori București (BVB) în perioada
2008 -2010. Funcția discriminant ” ZRM” are următoarea structură93:
ZRM = 0,333 -0,012∙LF +0,525∙RAF +0,027∙RRF -0,425∙RIG -0,126∙RMNE+3,573∙ROA –
0,663∙RPDF +0,022∙RLI
Semnific ația variabilelor independente (rate economice și financiare) utilizate în
modelul Robu -Mironiuc este prezentată în tabelul 11.
Tabelul 11. Semnificația variabilelor independente utilizate în modelul Robu -Mironiuc
Indicatori Formula de calcul Coeficienți i
funcției ZRM
1.Levierul financiar (LF)
proprii CapitaluriDatorii -0,012
2.Rata autonomiei financiare (RAF)
total Activproprii Capitaluri 0,525
3.Rata rentabilității financiare – calculată pe baza
rezultatului brut al exercițiului (RRF)
proprii Capitaluribrut Rezultatul 0,027
4.Rata îndatorării globale (RIG)
total Activ totale Datorii -0,425
5.Rata marjei nete de exploatare (RMNE)
afaceri de Cifranet Rezultatul -0,126
6.Rata rentabilității activului total (ROA)
totale Activebrut Rezultatul 3,573
7.Rata prelevării datoriilor financ iare (RPDF)
afaceri de Cifrafinanciare Cheltuieli -0,663
8.Rata lichidității imediate (RLI)
curente Datoriie trezoreride Active 0,022
(Constanta) 0,333
(Sursa: Robu, M. -A., Mironiuc, M., Robu, I. -B. (2012), p. 18)
Evoluția prognozată a riscului de faliment va fi influențată în mod direct și pozitiv în
proporție de 78,9% de Rata rentabilității activului total (ROA), respectiv 12,00% de Rata
autonomiei financiare (RAF), în timp ce Rata îndatorării globale (RIG) va influența în mod
93 Mironiuc, M., Robu, M. -A., Robu, I. -B., ” The analysis of the influence of financial and non -financial factors
of the bankruptcy risk. Obtaining a deterministic model for the firms listed at bucharest stock exchange” ,
Proceedings of t he 7th International Conference Accounting and Management Information Systems AMIS
2012, pp. 1068, http://www.cig.ase.ro/amis2012/image/amis2012.pdf .
129 negativ în proporție de 7,8%. Toate celelalte var iabile au o influență nesemnificativă asupra
evoluției prognozei.94
Pe baza acestui model, vulnerabilitatea întreprinderii în funcție de valoarea funcției –
scor se apreciază astfel:
Intervalele funcției scor Riscul de faliment
0,6 ≤ Z RM ≤ 2,5 risc de fa liment scăzut;
0 ≤ Z RM < 0,6 risc de faliment mediu;
-5 ≤ Z RM < 0 risc de faliment ridicat.
Metoda scorurilor reprezintă un instrument util de previziune a riscului de faliment,
oferind o apreciere sintetică a situației și rezultatelor unei entități da r, cu toate acestea,
informațiile furnizate de această metodă trebuie să fie utilizate cu prudență datorită unor
limite care restrâng aria de aplicabilitate a acestora, astfel:
modelele rețin un număr restrâns de rate, considerate semnificative, însă gradu l de
sănătate al unei firme este dat de o multitudine de factori având în vedere faptul că
societățile își desfășoară activitatea într -un mediu complex și sunt influențate de
variabile multiple ;
valoarea coeficienților este stabilită în funcție de evoluția ratelor în perioade de timp
determinate, neținând cont de anumite influențe conjuncturale;
modelele disponibile se referă la o anumită perioadă istorică.
Se impune așadar ca rezultatele obținute în urma aplicării metodei scorurilor să fie
percepute ca fii nd orientative și să fie completate cu analiza aspectelor legate de
managementul întreprinderii, de organizarea sistemului de contabilitate, de gradul de
satisfacere al angajaților, de modul în care întreprinderile vizate reușesc să se adapteze și să
imple menteze noile tehnologii care țin pasul cu evoluția pieței în mediul concurențial .
Vezi e xemple în lucrarea Analiz ă economico -financiar ă aprofundat ă, Editura Alma Mater, Bacău,
2015, autori: Muntean M., Solomon D.C. capitolul 5 .
94 Robu, M. -A., Mironiuc, M., Robu, I. -B., ”Un model practic pentru testarea ipotezei de „going concern” in
cadrul misiunii de audit financiar pentru firmele românești cotate” , Audit Financiar , Anul X, nr. 86 -2/2012,
pp. 22.
130
ÎNTREBĂRI RECAPITULAT IVE
1. Definiți rentabilitatea întreprinderii.
2. Cum definiți rata rentabilității resurselor consumate?
3. Definiți rata rentabilității comerciale.
4. De ce este necesar calculul soldurilor intermediare de gestiune?
5. Definiți soldurile intermediare de gestiune -activi tate.
6. Cum se determină cifra de afaceri?
7. Care sunt metodele de determinare a valorii adăugate?
8. Definiți riscul economic al întreprinderii.
9. Definiți riscul financiar al firmei.
10. Cum se determină riscul global al activității întreprinderii?
11. Definiți riscul de faliment.
12. Care sunt metodele de determinare a riscului de faliment?
13. În ce constă calculul funcției scor?
14. Enumerați modelele de detrminare a riscului de faliment.
TESTE GRILĂ
1. Soldurile intermediare de gestiune – activitate sunt:
a) cifra de afaceri, marja comercială, producția exercițiului, valoarea adăugată;
b) cifra de afaceri, valoarea adăugată, producția exercițiului;
c) cifra de afaceri, marja comercială.
2. Soldurile intermediare de gestiune – rentabilitate curoinde:
a) excedentul brut de exploatare, rezultatu l din ex ploatare, rezultatul curent al
întreprinderii;
b) rezultatul din exploatare, rezultatul net al exercițiului, excedentul brut de
exploatare, rezultatul curent al activității întreprinderii, rezultatul brut al
exercițiului;
c) rezultatul din exploatare, m arja comercială, rezultatul net al exercițiului,
excedentul brut de exploatare.
131
3. Soldurile intermediare de gestiune sunt determinate pe baza:
a) contului de profit și pierdere;
b) bilanțului;
c) situațiilor financiare anuale.
4. Riscul global este compus din:
a) cumula rea riscului economic cu riscul financiar;
b) cumularea rezultatului financiar din activitățil e de exploatare și financiare ;
c) însumarea riscului de exploatare și a costului creditelor solicitate de
întreprindere.
5. Funcția scor este considerată:
a) metodă bancară de depistare a apariției riscului de faliment;
b) metodă contabilă pentru efectuarea de analize comparative în timp;
c) metodă specifică depistării apariției riscului de faliment.
Soluțiile testelor grilă: 1-a, 2-b, 3-a , 4-a, 5-a
132
Capitolul VII
ANALIZA FLU XURILOR DE TREZORERIE
(CASH – FLOW -URILOR)
OBIECTIVELE CAPITOLULUI
Prezentarea rolului Tabloului de finanțare și a Tabloului fluxurilor de trezorerie
Ilustrarea componentelor Tabloului de finanțare și a Tabloului fluxurilor de trezorerie
Explicarea modalităților de determinare a Tabloului fluxurilor de trezorerie
CUPRINSUL CAPITOLULUI
U.I. 7 .1. Analiza Tabloului de finanțare
U.I. 7 .2. Analiza Tabloului fluxurilor de trezorerie
Întrebări recapitulative
133 Pentru analiza modului cum s -a realizat în timp echilibrul financiar, adic ă analiza
dinamic ă a acestuia, se folosesc tablourile de fluxuri: de fonduri sau de trezorerie. Dintre
diferitele tipuri de tablouri bazate pe fluxurile de fonduri, cerute ca documente de sintez ă în
cadrul diferitor sisteme d e contabilitate, în literatura de specialitate, se consider ă mai
semnificativ Tabloul de finan țare.
U.I. 7.1. ANALIZA TABLOULUI DE FINANȚARE
Tabloul de finanțare , numit și tablou al utilizărilor și resurselor , este utilizat pentru
analiza modificărilor structurii patrimoniale a întreprinderii în cursul unei perioade prezentând
situația resurselor noi și a utilizărilor acestora. Tabloul de finan țare constituie principalul
instrument al analizei dinamice a echilibrului financiar.
Tabloul de finanțare se s tabile ște pe baza a două bilan țuri func ționale succesive și
pune în eviden ță varia ția fondului de rulment, care rezult ă din compara ția post cu post a celor
două bilațuri succesive. Elaborarea tabloului utilizărilor și resurselor impune o distincție clară
între fluxurile patrimoniale, financiare și fluxurile monetare care se exprimă prin încasări și
plăți, având ca scop evidențierea fluxurilor financiare ale utilizărilor și resurselor
caracteristice activității întreprinderii în cursul exercițiului.
Utiliză ri sunt considerate creșterile posturilor de activ care corespund unor achiziții de
bunuri, precum și reducerile posturilor de pasiv prin diminuarea capitalurilor proprii
(rambursarea unor datorii). Resurse sunt considerate diminuările de activ care coresp und
vânzării unui bun (diminuării unor creanțe), precum și creșterile de pasiv care corespund unor
aporturi de capital.
Situat între bilan țul de închidere și bilan țul de deschidere al exerci țiului, tabloul de
finan țare are urm ătoarea structur ă95:
Tabloul de finanțare
Utilizări Resurse
1. Dividende distribuite 1. CAF (capacitatea de autofinanțare)
2. Achiziții elemente de activ imobilizat
a. Imobilizări corporale
b. Imobilizări financiare 2. Cesiune a (reducere a) de elemente de activ
imobilizat
3. Creștere a de capitaluri proprii (aporturi noi
în numerar)
3. Rambursare de datorii financiare 4. Creștere a datorii lor financiare
TOTAL UTILIZĂRI TOTAL RESURSE
Creșterea FRNG (± ∆FRNG) –
95 Petrescu S., Analiză și diagnostic financiar -contabil : ghid teoretic o-aplicativ , Ediția a II -a revizuită și dăugită,
Editura CECCAR, București, 2008, p. 311
134
Tabloul de finanțare Utilizări -Resurse astfel elaborat permite să se a nalizeze politica
de investiții și de finanțare a întreprinderii și să se verifice dacă principiile echilibrului
financiar au fost respectate în perioada trecută.
U.I. 7.2. ANALIZA TABLOULUI FLUXURILOR DE TREZORERIE
În sistemul contabil rom ânesc, în con sens cu standardele interna ționale de raportare
financiar ă (IAS 7 Situa ția fluxurilor de trezorerie ), s-a adoptat Situa ția fluxurilor de
trezorerie ca o component ă a situa țiilor financiare anuale. Conform reglementărilor contabile
actuale96 sunt obligate să întocmească situația fluxurilor de trezorerie entitățile mijlocii și
mari, precum și entitățile de interes public, iar opțională în cazul microentităților și entităților
mici. Entitățile ale c ăror titluri sunt tranzac ționate la burs ă sunt obligate să înto cmească
această situație.
Bilan țul prezint ă soldul numerarului (lichidit ăților) și echivalentelor de numerar ale
întreprinderii la sf ârșitul perioadei. Compar ând nivelurile acestui indicator la dou ă perioade
consecutive, se stabile ște „varia ția trezoreriei “. Acest din urm ă indicator ne arat ă dacă
numerarul și echivalentele de numerar au crescut sau au sc ăzut, dar nu și de ce. La aceast ă
întrebare nu ofer ă răspuns nici contul de profit și pierdere. Pentru a afla r ăspunsul la
întrebarea de mai sus, se întocme ște Situa ția fluxurilor de trezorerie . Aceast ă situa ție
eviden țiază și explic ă, într-o form ă analitic ă, cauzele varia ției trezoreriei, indic ând modul în
care o entitate genereaz ă și utilizeaz ă numerarul și echivalentele de numerar sau, altfel spus,
„de und e au venit lichidit ățile și cum au fost ele cheltuite“972.
Situația (tabloul) fluxurilor de trezorerie, parte integrantă a situațiilor lor financiare,
permite o analiză dinamică a echilibrului financiar prin descrierea operațiunilor ( exploatare,
investiții , finanțare ) care au antrenat transformarea patrimoniului.
Fluxurile de trezorerie provenite din activități de exploatare sunt derivate, în
primul rând, din principalele activități producătoare de venit ale entității. Prin urmare, ele
rezultă în general di n tranzacțiile și alte evenimente care intră în determinarea profitului sau a
pierderii. Exemple de fluxuri de trezorerie provenite din activități de exploatare sunt:
”încasările în numerar din vânzarea de bunuri și prestarea de servicii;
încasările în num erar provenite din redevențe, onorarii, comisioane și alte venituri;
plățile în numerar efectuate către furnizorii de bunuri și prestatorii de servicii;
96 Vezi OMFP. 1802/2014, art. 452.
97 Feleagă, N., Malciu, L., Politici și opțiuni contabile , Editura Economică, București, 2002, p. 80
135 plățile în numerar efectuate către și în numele angajaților;
plățile în numerar sau restituiri ale impo zitelor pe profit, cu excepția cazului în care
pot fi asociate în mod specific activităților de investiții și de finanțare.”
Fluxuri de trezorerie provenite din activități de investiții sunt:
”plățile în numerar pentru dobândirea de imobilizări corporale, necorporale și alte
active imobilizate. Aceste plăți le includ și pe acelea care se referă la costurile de
dezvoltare capitalizate și la construcția, în regie proprie, a imobilizărilor corporale;
încasările în numerar din vânzarea de imobilizări corporale , necorporale și alte active
imobilizate;
plățile în numerar pentru dobândirea de instrumente de capitaluri proprii sau de datorie
ale altor entități și de interese în asocierile în participație (altele decât plățile pentru
instrumentele considerate a fi e chivalente de numerar sau pentru cele deținute în
vederea plasării sau tranzacționării);
încasările în numerar din vânzarea de instrumente de capitaluri proprii sau de datorie
ale altor entități și din vânzarea de interese în asocierile în participație (al tele decât
încasările pentru instrumentele considerate a fi echivalente de numerar și pentru cele
păstrate în vederea plasării sau tranzacționării);
avansurile în numerar și împrumuturile acordate altor părți;
încasările în numerar din rambursarea avansuri lor și împrumuturilor acordate altor
părți.”
Fluxuri de trezorerie provenite din activități de finanțare sunt:
”încasările în numerar provenite din emisiunea de acțiuni sau alte instrumente de
capitaluri proprii;
plățile în numerar efectuate către proprie tari pentru a dobândi sau răscumpăra acțiunile
entității;
încasările în numerar provenite din emisiunea titlurilor de creanță, împrumuturilor,
efectelor comerciale, obligațiunilor, ipotecilor și a altor împrumuturi pe termen scurt
sau lung;
rambursările în numerar ale sumelor împrumutate; și
plățile în numerar efectuate de locatar pentru reducerea datoriei existente aferente unui
contract de leasing financiar.”
Situația fluxurilor de trezorerie reflectă evoluția poziției financiare și a performanțelor
firme i la începutul și sfârșitul perioadei de gestiune a patrimoniului, considerând trezoreria
136 ”un indicator cheie al gestiunii curente și pe termen lung, asigurând finanțarea activității și
perenitatea întreprinderii ”98. Informațiile oferite de acest document s unt necesare analizei
financiare pe termen scurt pentru aprecierea solvabilității, iar pe termen lung pentru
determinarea necesarului de finanțare a activității întreprinderii.
Fluxul de trezorerie pozitiv din activitatea de exploatare este rezultatul depă șirii
utilizării de resurse de către veniturile activității de exploatare. Această situație poate să apară
și ca urmare a neachitării la termen a obligațiilor față de terți. Valoarea negativă a fluxului de
trezorerie este generată de utilizarea ineficientă a resurselor financiare pentru efectuarea
cheltuielilor, cu repercusiuni în menținerea echilibrului financiar al activității de exploatare.
Apariția valorii negative a fluxului de trezorerie pentru activitatea de investiții este
determinată de consumul de resurse financiare peste cuantumul surselor existente. Această
situație poate conduce la diminuarea solvabilității întreprinderii.
Fluxul de trezorerie din operațiuni financiare înregistrează în general valori
pozitive, ca urmare a creșterii capitalu rilor proprii și a lipsei datoriilor financiare, realizând
astfel lichiditățile pentru asigurarea solvabilității întreprinderii.
Relațiile dintre soldurile celor trei părți ale situației fluxurilor de trezorerie care
conduc la echilibrul financiar al între prinderii sunt următoarele:
1. Diferența dintre soldurile fluxurilor de trezorerie a activităților de exploatare și
investiții este pozitivă , întreprinderea are activitatea de exploatare eficientă și își poate
efectua plățile și încasările referitoare ace stei activități în mod normal. De asemenea, își
poate finanța activitatea de investiții total sau parțial din resursele rezultate din activitatea
de exploatare, fără să apeleze la resurse străine.
2. Dacă diferența dintre soldurile fluxurilor de trezoreri e ale activităților de exploatare
și investiții este nulă , înseamnă că întreprinderea a reușit să -și acopere în întregime
finanțarea investițiilor din resursele degajate de activitatea de exploatare, însă există starea
de vulnerabilitate de apelare la resu rse străine.
3. Există situația când diferența dintre soldurile fluxurilor de trezorerie ale activităților
de exploatare și de investiții este negativă , fapt ce reflectă că întreprinderea nu poate
finanța activitatea de investiții din resurse proprii, fii nd nevoită să apeleze la resurse
străine. În acest caz există și situația când resursele activității de investiții sunt folosite
pentru finanțarea activității de exploatare.
Un rol important pentru acoperirea necesarului de resurse privind activitățile de
exploatare și investiții, îl pot avea resursele degajate din operațiunile de capital. În condițiile
98 Petcu, M., Analiza economico f inanciară a întreprinderii , Editura Economică, București, 2003, p.478.
137 în care suma soldurilor celor trei fluxuri prezintă valoare pozitivă, activitatea întreprinderii
este finanțată din resurse proprii, în caz contrar trebuie să apeleze la resurse străine.
Fluxurile de numerar pot fi determinate prin două metode: directă și indirectă.
Metoda directă presupune deducerea plăților din încasările aferente ale exercițiului financiar
pe tipuri de activități, permite estimarea fluxur ilor viitoare de numerar pe total și pe activități.
Metoda indirectă diferă în privința fluxurilor de numerar din exploatare, care se determină
corectând rezultatul net cu influențele unor operațiuni ce nu au caracter monetar (amortizări,
provizioane, dife rențe de curs valutar), precum și cu variația necesarului de fond de rulment
net (capital circulant).
La aceste fluxuri se adaugă numerarul net al celorlalte activități, de unde rezultă numerarul
net total, diferența reprezentând variația fluxului de numer ar.
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Prezentați necesitatea elaborării Tabloului de finanțare .
2. Definiți resursele și utilizările. Exemplificați.
3. Precizați categoriile de activități în funcție de care sunt structurate fluxurile de
trezorerie.
4. Exemplificați flux uri de trezorerie ce provin din activitatea de exploatare.
5. Exemplificați fluxuri de trezorerie ce provin din activitatea de investiții.
6. Exemplificați fluxuri de trezorerie ce provin din activitatea de finanțare.
7. Cum se pot determina fluxurile de numerar?
8. Cum apreciați valoarea negativă a fluxurilor de trezorerie din activitatea de
exploatare?
138
Capitolul VIII
BUGETUL DE VENITURI ȘI CHELTUIELI
AL ÎNTREPRINDERII
OBIECTIVELE CAPITOLULUI
Prezentarea rolului bugetului de venituri și cheltuieli în acti vitatea întreprinderii
Ilustrarea componentelor bugetului de venituri și cheltuieli al întreprinderii
Explicarea corelațiilor de echilibru bugetar
CUPRINSUL CAPITOLULUI
U.I. 8 .1. Conțintul bugetului de venituri și cheltuieli
U.I. 8 .2. Corelații de echi libru economico -financiar a bugetului de venituri și cheltuieli
Întrebări recapitulative
139 U.I. 8 .1. CONȚINUTUL BUGETULUI DE VENITURI ȘI CHELTUIELI
Prin bugetul de venituri și cheltuieli se evidențiază modul de formare, administrare și
utilizare a resurs elor financiare rezultate din realizarea programelor de activitate în perioada
următoare de gestionare a patrimoniului întreprinderii. Cu ajutorul acestuia se obține
informarea complexă a modului de desfășurare a procesului de activitate economică și
anali zarea obiectivelor, fenomenelor și factorilor care influențează eficiența activității
întreprinderii comerciale.
Fiind un instrument de informare economică, bugetul de venituri și cheltuieli asigură,
prin conținutul său, date și informații necesare analiz ei economico -financiare, constituind
baza de comparație între datele cuprinse în prevederi sau programe de activitate și datele care
reflectă rezultatele efective ale proceselor de activitate din întreprinderile comerciale.
Principiile de bază care stau l a baza întocmirii bugetului de venituri și cheltuieli sunt
legate de obținerea eficienței maxime și a echilibrului economico -financiar a activității
desfășurate. În acest mod bugetul de venituri și cheltuieli devine un instrument de control
asupra realizăr ii veniturilor, cheltuielilor și profitului întreprinderii. Bugetul de venituri și
cheltuieli evidențiază: „previziunea cifrată a afectărilor de resurse și a asigurărilor de
responsabilități pentru realizarea obiectivelor întreprinderii în condiții rentabi le”99 și trebuie
să cuprindă toate sectoarele de activitate care realizează venituri și efectuează cheltuieli.
Datorită faptului că prin structură, bugetul de venituri și cheltuieli asigură informațiile
necesare fundamentării deciziilor privind gestiunea p atrimoniului, poate fi denumit generic
„buget economico -financiar ”.
Bugetul de venituri și cheltuieli cuprinde:
a. bugetul activității generale;
b. bugetul activității operative (de exploatare);
c. bugetul activității de trezorerie;
d. bugetul activ ității de investiții.
La elaborarea bugetului de venituri și cheltuieli se mai întocmesc anexe referitoare la:
împrumuturile acordate de bănci, instituții financiare sau societăți comerciale, repartizarea
profitului și modul de determinare a indicatorilor utilizați.
Pentru ca datele și informațiile din bugetul de venituri și cheltuieli să constituie bază
de comparație cu cele care reflectă rezultatele efective înregistrate în contabilitatea firmei, la
elaborarea acestuia trebuie ținut cont de principiile ș i metodologia de întocmire a situațiilor
financiare anuale.
99 Stancu I. (1994), Gestiunea financiară a agenților economici , Editura Economică, București, p.129
140 a. Bugetul activității generale este o sinteză a principalilor indicatori economico –
financiari, care constituie limita minimă a performanțelor întreprinderii. Bugetul „este
expresia contabilă și financiară a planurilor de acțiune pentru realizarea obiectivelor vizate și
mijloacele disponibile pe termen, care, de regulă, au spre realizare planurile operaționale ”100.
Prin această componentă a bugetului de venituri și cheltuieli trebuie asigurată „determinarea
optimă a veniturilor, cheltuielilor și rezultatelor, precum și modul de formare, administrare și
utilizare a mijloacelor financiare necesare funcționării întreprinderii ”101. Elaborarea bugetului
activității generale trebuie să stabilească echilibrul economico -financiar în sensul că:
veniturile să fie mai mari decât cheltuielile și asigură constituirea de rezerve, obținerea de
surse financiare suplimentare , etc.
Controlul execuției bugetului este realizat prin confruntarea prevederilor cu valorile
efective ale indicatorilor realizați în activitatea economică a întreprinderii, iar diferențele
rezultate sunt supuse analizei economico -financiare care contribuie la înlăturarea factorilor cu
influență negativă. Situațiile care apar în execuția bugetară su nt:
1. Veniturile realizate sunt mai mari decât prevederile, iar cheltuielile se mențin în
limita celor prevăzute în buget. În aceste condiții se acumulează resurse
suplimentare pentru creșterea activității, dar cresc și obligațiile față de bugetul
statului.
2. Veniturile și cheltuielile realizate se mențin în limita prevederilor bugetare,
situație considerată normală, dar există riscul apariției unor dezechilibre în
activitatea întreprinderii.
3. Veniturile realizate sunt mai mici decât prevederile bugetare, iar c heltuielile se
mențin în limitele programate, situație care conduce la dezechilibrarea activității
economice a întreprinderii.
4. Cheltuielile depășesc limitele bugetare, sunt mai mari decât veniturile și conduc
la apariția riscului de faliment. În această s ituație și în cea precedentă managerii
trebuie să intervină pentru sporirea veniturilor și stoparea cheltuielilor.
Veniturile sunt evidențiate în buget după proveninență, din activitățile desfășurate de
întreprindere, fiind structurate astfel: din exploata re și financiare.
Cheltuielile cuprinse în buget evidențiază consumul de resurse pentru desfășurarea
viitoare a activității întreprinderii și sunt structurate ca veniturile. Din rezultatul brut se deduc
cheltuielile privind impozitul pe profit, iar difere nța este repartizată potrivit deciziilor
acționarilor.
100 Bouquin, H. (1986), Le controle de gestion , P.V.F., Paris, p. 211
101 Hada, Th. (199 9), Op.cit. , p. 243
141 Relațiile de echilibru bugetar sunt:
VT – ChT = R N
ChB = Ch ex + Ch f
VT – [Ch B + (R L + A P + IP)] = R N
[Vex + V fin ] – [Ch ex + Ch fin] – Chip = R N
unde: VT = venituri totale bugetare;
ChT = cheltu ieli totale bugetare;
PN = profit net;
ChB = cheltuieli aferente veniturilor bugetare;
Vex = venituri din exploatare;
Vfin =venituri financiare;
Chex= cheltuieli de exploatare;
Chfin = cheltuieli financiare;
ChIP =cheltuieli privind impozitul pe profit;
RN = rezultatul net al exercițiului financiar.
La elaborarea bugetului activității generale, principalul indicator trebuie să -l constituie
profitul net, care exprimă „mărimea absolută a rentabilității financiare ”102 pentru activitatea
perioadei, la care se r eferă bugetul de venituri și cheltuieli și reprezintă sursă de creștere a
capacității de autofinanțare și a capitalurilor proprii.
Profitul net este determinat potrivit relației:
PN =VT (1 –
VTChT ) = V T(1 –
VThip Chf Chex C ) = V T(1 – CT) = V T pN
unde: pN – cota medie de profit.
În sinteză, această relație cuprinde indicatorii care exprimă performanțele
întreprinderii. Cota medie de profit reprezintă rata rentabilității veniturilor.
b. Bugetul activității de exploatare const ituie bugetul activității de bază a
întreprinderii și cuprinde veniturile, cheltuielile și rezultatele financiare aferente activității de
exploatare. Elaborarea acestui tip de buget este realizată pe baza unor studii de specialitate
care oferă informații d espre: volumul activității de exploatare la sfârșitul anului precedent,
mediul concurențial, dimensiunea rețelei comerciale, potențialul de absorbție al pieții, oferta
de produse, etc. Bugetul activității de exploatare este principala componentă a bugetulu i
întreprinderii și influențează în mod direct indicatorii prevăzuți în celelalte componente
bugetare, prin care urmează să fie stabilit: necesarul de resurse financiare, volumul
investițiilor, dimensiunea rețelei comerciale, numărul și structura personalu lui, etc.
102 Stancu I. (1995), Finanțe , Editura Economică, București, p. 338
142 Elaborarea bugetului de exploatare are în vedere analiza diagnostic a rezultatelor
activității precedente și luarea în considerare a indicatorilor de performanță previzionați:
veniturile, cheltuielile și profitul aferent pentru anul curent, cons tituind în fapt bugetul
activității operative a întreprinderii. În această componentă a bugetului de venituri și cheltuieli
nu sunt evidențiate veniturile, cheltuielile ocazionate din cedarea activelor imobilizate,
întrucât constituie surse ale bugetului d e investiții.
Relația dintre cei trei indicatori este stabilită de modelul:
Rex = Vex · (1 –
VexChex ) = Ve · (1 – Ce) = Vex · p ex
Rezultatul activității de exploatare poate să crească în următoarele situații:
– creșterea veniturilor cu c ondiția menținerii cheltuielilor în limitele prevederilor
bugetare;
– realizarea veniturilor în limitele prevederilor bugetare, iar cheltuielile să fie
efectuate sub nivelul prevăzut de buget.
În realizarea execuției bugetului, dacă apar situații contrar ce lor prezentate este
necesară intervenția operativă a factorilor de decizie pentru prevenirea diminuării rezultatului
financiar.
c. Bugetul activității de trezorerie constituie o însumare atât a încasărilor cât și a
plăților provenite din bugetele de expl oatare, investițiilor și activității generale, reprezintând o
sinteză a fluxurilor de numerar rezultate din circuitul valorilor materiale în cadrul
întreprinderii. Bugetul activității de trezorerie „constă din previzionarea obținerii resurselor și
a utiliz ării lor ”103, în vederea asigurării capacității de plată a întreprinderii.
Determinarea soldului final al activității de trezorerie este prezentat în Figura nr. 2 și
este stabilit pe baza relației:
SFT = S IR + R P – NR
Denumirea capitolelor cuprinse în
bugetul de trezorerie Simbol
capitol Conținutul capitolelor
Soldul inițial al resurselor proprii SIR Numerar existent la începutul
perioadei în casă și conturi la bănci
Resurse proprii perioadei pentru care s -a
întocmit bugetul RP Încasări din activități de :
-exploatare
-investiții
-finanțare
Necesarul de resurse al perioadei
pentru care s -a întocmit bugetul NR Plăți pentru activitățile:
-exploatare
-investiții
-finanțare
Soldul final de trezorerie SFT -excedent de trezorerie
-deficit de trezorerie
Figura nr. 4. Determinarea soldului final al activității de trezorerie
103 Giurgiu, I.A. (1995), Mecanismul financiar al întreprinderii , Editura Dacia, Cluj, p. 201
143
Soldul final al activității de trezorerie prezintă excedent, dacă soldul inițial al
resurselor proprii împreună cu încasările aferente perioadei pentru care s -a întocmit bugetul
sunt mai mar i decât plățile pentru finanțarea activității întreprinderii. În caz contrar apare
deficitul de trezorerie și este necesară apelarea la resurse străine pentru echilibrarea fluxurilor
de încasări și plăți.
Elaborarea „bugetului trezoreriei este o operațiun e extrem de importantă pentru
gestionarea cu rezultate optime a fluxurilor financiare, sincronizarea încasărilor cu plățile,
pentru a asigura permanent capacitatea de plată a întreprinderii ”104. Capacitatea de plată
„reflectă potențialul unității de a face f ață, în orice moment, obligațiilor bănești cu și fără
numerar, respectiv corelația între fluxurile de încasări și fluxurile de plăți ”105. În acest scop se
calculează coeficientul capacității de plată (K P) pe baza relației:
KP =
NrRp Sir ,
unde: SIR – soldul inițial al resurselor proprii;
RP – resurse proprii perioadei pentru care s -a întocmit bugetul;
Nr – necesarul de resurse perioadei pentru care s -a întocmit bugetul.
Firma are capacitate de plată în situația în care KP 1. Capacitatea de plată poate fi
influențată de:
– volumul, structura și calitatea mărfurilor vândute;
– viteza de rotație a stocului de marfă;
– dimensiunea rețelei comerciale și tehnologia utilizată în distribuția mărfurilor;
– nivelul adausului comercial și al cheltuie lilor de circulație;
– utilizarea resurselor umane;
– costul mărfurilor aprovizionate și a duratei de încasare a creanțelor.
d. Bugetul activității de investiții evidențiază alocările de resurse financiare pentru
operațiuni legate de activele imobilizat e ale întreprinderii și se referă la modernizări,
construcții noi, achiziții de utilaje, instalații sau echipamente noi, etc. De regulă, acest buget
se întocmește pe perioada cât durează investițiile și este legat de celelalte componente ale
bugetului de v enituri și cheltuieli. Elaborarea acestui tip de buget trebuie să aibă în vedere
costul proiectelor de investiții, sursele de finanțare și volumul suplimentar de profit adus
întreprinderii ca urmare a realizării investițiilor.
La întocmirea bugetului acti vității de investiții trebuie avută în vedere structura
surselor de finanțare determinată pe baza relației:
104 Budugan, D. (2001), Op.cit. , p. 69
105 Onofrei, M. (2004), Finanțele întreprin derii , vol.II, Editura Universității „Al.I.Cuza”, Iași, p. 104
144 Sf =
SîSp 1
unde: Sf – structura surselor de finanțare;
Sp – surse proprii de finanțare;
Sî – surse împrumutate.
Veniturile bugetului activității de investiții sunt constituite din sursele de finanțare
formate din sumele provenite din: valorificarea activelor fixe scoase din funcțiune,
amortizarea imobilizărilor corporale, repartizări din profitul net, precum și din alte surse
stabilite prin legislația în vigoare. Destinația veniturilor este pentru rambursarea creditelor
utilizate în realizarea investițiilor în perioadele anterioare și pentru finanțarea cheltuielilor
privind investițiile în perioada curentă. Diferența dintre ven ituri și destinația acestora poate să
fie concretizată în excedent sau deficit și are o importanță deosebită în stabilirea deciziilor
privind dezvoltarea întreprinderii.
U.I. 8.2. CORELAȚII DE ECHILIBRU ECONOMICO -FINANCIAR ALE
COMPONENTELOR BUGETULUI DE VENITURI ȘI CHELTUIELI
Bugetul de venituri și cheltuieli este o parte integrantă a plantului financiar elaborat
pentru o perioadă de 3 -5 ani, în care se cuprind obiectivele curente și de perspectivă ale
întreprinderilor.
În elaborarea bugetului de venitu ri și cheltuieli se au în vedere corelațiile de echilibru
dintre componentele bugetare, menite să asigure eficiența activității economice a
întreprinderii. Schematic bugetul de venituri și cheltuieli al întreprinderii se prezintă astfel
(Figura nr.5):
Figura nr. 5. Schema bugetului de venituri și cheltuieli a întreprinderii din comerț
145
a. Bugetul activității generale evidențiază veniturile, cheltuielile și rezultatul net care
vor rezulta din operațiunile economico -financiare previzionate pentru perioada î ntocmirii
bugetului. Starea de echilibru economico -financiar este realizată în condițiile în care:
VT = Ch T + RN, RN > 0
unde: VT – venituri totale;
ChT – cheltuieli totale;
RN – rezultatul net al activității.
b. Prevederile bugetului activității generale trebuie să fie mai mari sau egale cu
prevederile bugetului activității de comercializare a mărfurilor. Această corelație exprimă
faptul că agenții economici trebuie să realizeze venituri și cheltuieli și din alte operațiuni
decât cele comerciale. În condi țiile în care prevederile celor două secțiuni ale bugetului sunt
egale, întreprinderea nu realizează venituri și cheltuieli financiare. Echilibrul economico –
financiar există dacă activitatea întreprinderii este prevăzută cu profit.
c. Există situația ca p revederile bugetului activității generale să fie mai mici decât
prevederile bugetului activității operative. Această inegalitate conduce la concluzia că
întreprinderea prevede cheltuieli financiare, fără să fie acoperite cu venituri. Pentru asigurarea
echilibrului economico -financiar, prin buget trebuie prevăzute venituri realizabile care să
acopere cheltuielile și înregistrarea de profit.
d. Bugetul activității de trezorerie trebuie să asigure capacitatea de plată a
întreprinderii pentru plățile privind: furnizorii, creditorii, acționari, salariați și bugetul statului.
Satisfacerea condițiilor respective este posibilă numai dacă sunt realizate prevederile
bugetului activității generale și implicit a bugetului activității de exploatare. Astfel,
prevederile bugetului activității de trezorerie trebuie să fie mai mari sau egale cu ale bugetului
activității generale. Condiția ca prevederile bugetului activității de trezorerie să fie mai mari
decât ale bugetului activității generale, poate să fie realizată numai dacă acesta prezintă sold la
începutul anului. Această corelație este realizabilă dacă există preocupări din partea
conducerii întreprinderii în realizarea și încasarea veniturilor bugetare.
e. Asigurarea solvabilității întreprinderii se realizează dacă f luxurile de încasări ale
trezoreriei sunt mai mari sau egale cu fluxurile de plăți care se efectuează pentru: realizarea
bugetului activității generale, bugetului activității de investiții, rambursarea creditelor și
împrumuturilor obținute de la bănci sau instituții financiare, achitarea obligațiilor către
acționari și obligațiilor fiscale către bugetul consolidat al statului.
146 Corelațiile echilibrului bugetar exprimă pe termen scurt, de regulă pentru un exercițiu
financiar, modul de constituire a resurselo r și utilizarea acestora pentru finanțarea activității
viitoare a întreprinderii. În situația în care din calculul corelațiilor nu rezultă profit pentru
activitatea firmei, acestea trebuiesc reproiectate prin modificarea indicatorilor care stau la
fundamen tarea prevederilor bugetare.
Echilibrul bugetar treubie să exprime prin intermediul corelațiilor anumite raporturi
între componentele bugetului de venituri și cheltuieli care să anticipeze influența factorilor
asupra activității economcie a firmei.
Reali zarea echilibrului economico -financiar impune condiția ca sursele de finanțare
din cadrul bugetului activității de trezorerie să fie mai mari decât plățile privind finanțarea
cheltuielilor din celelalte secțiuni ale bugetului de venituri și cheltuieli și î ncheierea
exercițiului financiar cu excedent de trezorerie. Astfel este asigurată stabilitatea și
solvabilitatea întreprinderii.
În esență, raporturile între componentele bugetului de venituri și cheltuieli sunt
prevăzute în Figura nr.6.
Figura nr. 6. Corelația bugetului activității de trezorerie cu celelalte componente ale
bugetului de venituri și cheltuieli
147 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Stabiliți necesitatea întocmirii bugetului de venituri și cheltuieli la nivelul
întreprinderii.
2. Prezentați structura b ugetului de venituri și cheltuieli al întreprinderii.
3. Definiți bugetul activității generale.
4. Care sunt corelațiile de echilibru bugetar ale bugetului activității generale?
5. Definiți bugetul activității de exploatare.
6. Prezentați corelația stabilită de: rezul tatul exploatării, veniturile din exploatare și
cheltuielile pentru exploatare din activitatea întreprinderii.
7. Explicați conținutul bugetului activității de investiții.
8. Precizați structura surselor proprii de finanțare a investițiilor.
9. Descrieți structura cheltuielilor din bugetul activității de investiții a întreprinderii.
10. Care sunt corelațiile de echilibru economico -financiar ale bugetului de venituri și
cheltuieli?
11. Explicați necesitatea corelațiilor bugetului activității de trezorerie cu celelalte
compon ente ale bugetului de venituri și cheltuieli.
12. Prezentați relația de calcul a structurii surselor de finanțare.
13. Descrieți structura resurselor proprii ale bugetului activității de trezorerie.
TESTE GRILĂ
1. Bugetul activității de exploatare constituie:
a) bugetul activității de bază a întreprinderii;
b) bugetul activității generale a întreprinderii;
c) bugetul activității de exploatare și activității de trezorerie.
2. Bugetul activității de investiții este destinat:
a) evidențierii alocării de reurse financiare pentru operațiuni legate de activele
imobilizate ale întreprinderii;
b) asigurarea echilibrului între resursele și cheltuielile activității de investiții;
c) evidențierii resurselor rezultate din activitatea de dezinvestire a firmei.
148 3. Bugetul activității de trezorerie co nstituie:
a) o însumare a încasărilor și plăților provenite din buge tele de exploatare,
investiții și activității generale;
b) totalul surselor proprii și împrumutate pentru finanțarea întreprinderii;
c) sursele provenite din disponibilități bănești pentru finanțar ea cheltuielilor.
4. Solvabilitatea întreprinderii este asigurată prin:
b) diferența pozitivă dintre fluxurile de încasări ale trez oreriei și fluxurile de plăți
care se efectuează prin bugetele: activității generale, acti vității de exploatare,
activității de in vestiții și a altor plăți;
c) diferența neg ativă dintre fluxurile de plăți și încasări ale trezoreriei;
d) soldul disponibilităților bănești existente în conturile bancare și contul casa.
5. Veniturile bugetului activității de investiții se compun din:
a) valorificar ea activelor fixe scoase din funcțiu ne, amortizarea imobilizărilor
corporale, repartizării din profit net, precum și alte surs e stabilite prin legislația
în vigoare;
b) împrumuturi pe termen lung;
c) surse proprii și surse împrumutate.
Soluțiile testelor grilă: 1-a, 2-a, 3-a, 4-a, 5-a
149
BIBLIOGRAFIA
1. Adochiței, M. (1993), Finanțele întreprinderii , Tipografia „Mitrea ” Piatra Neamț ;
2. Anghelache, G. (2004), Piața de capital , Editura Economică, București;
3. Avare, Ph., Legros, S., Ravary, L., Lemonnier, P. (2002), Gestiunea și analiza
financiară , Editura Economică, București;
4. Bouquin, H. (1986), Le controle de gestion , P.V.F., Paris;
5. Brezeanu, P. (2009), Finanțe corporative , vol.I și II, Editura C.H.Beck, București;
6. Brezeanu, P. (1977), Gestiunea financiară a întreprin derii , Editura Fundației
„România de Mâine ”, București
7. Budugan, D. (2001), Contabilitate și control de gestiune , Editura Sedcom Libris, Iași;
8. Cristea, H., Ștefănescu, N. (2003), Finanțele întreprinderii , Editura CECCAR,
București;
9. Deju, M. (2008), Contabil itate aprofundată , Editura Alma Mater, Bacău;
10. Dragotă, V., ș.a. (2005), Abordări practice în finanțele firmei , Editura Ericson,
București;
11. Dornescu, V. (2008), Finanțarea investițiilor , Editura Universității „Al.I.Cuza ”, Iași;
12. Georgescu, N. (1999), Analiza bilanțului contabil , Editura Economică, București;
13. Giurgiu, I.A. (1995), Mecanismul financiar al întreprinderii , Editura Dacia, Cluj;
14. Hada, Th. (1999), Finanțele agențiilor economici din România , Editura Intelcredo,
Deva;
15. Horga, V. (2007), Contabilitate a profundată , Editura Bibliotheca, Târgoviște;
16. Horomnea, E. (2008), Fundamentele științifice ale contabilității , Editura Tipo
Moldova, Iași;
17. Ilie, V. (2008), Gestiunea financiară a întreprinderii , Editura Meteor, București;
18. Mărgulescu, D., Niculescu, M., Rob u, V. (1994), Diagnostic economico -financiar ,
Editura Romcart, București;
19. Mironiuc, M. (2007), Gestiunea financiar -contabilă a întreprinderii , Editura Sedcom
Libris, Iași;
20. Molico, T., Wunder, E. (2003), Leasingul – un instrument modern de investiții și
finanțare , Editura CECCAR, București;
21. Muntean, M. (2006), Analiza echilibrului economico -financiar al întreprinderilor
comerciale , Editura EduSoft, Bacău;
22. Muntean, M. (2013), Gestiune financiară , Editura Alma Mater, Bacău
23. Muntean, M, Solomon D.C. Analiza ec onomico -financiară aprofundată, Editura
Alma Mater, Bacău, 2015
24. Neagoe, I. (1997), Finanțele întreprinderii , Editura Ankarom, Iași;
25. Niculescu, M. (1997), Diagnostic global strategic , Editura Economică, București;
150 26. Onofrei, M. (2004), Finanțele întreprinderi i, vol.II, Editura Universității „Al.I.Cuza ”,
Iași;
27. Petrescu, S. (2010), Analiză și diagnostic financiar -contabil , ediția a III -a, Editura
CECCAR, București
28. Pătruț, V., Rotilă, A. (2010), Contabilitate și diagnostic financiar – fundamente
teoretice și ap licații practice , Ediția a II -a revizuită și actualizată, Editura Sedcom
Libris, Iași
29. Pătruț, V., Rotilă, A. (2005), Contabilitate și diagnostic financiar , Editura Sedcom
Libris, Iași;
30. Pântea, I.P. (1999), Managementul contabilității românești , Editura I ntelcredo, Deva;
31. Radu, M., Muntean, M. (1999), Gestiunea financiară a întreprinderii , Editura
Moldavia, Bacău;
32. Românu, I., Vasilescu, I. (1993), Eficiența economică a investițiilor și a capitalului
fix, Editura Didactică și Pedagogică, București;
33. Stancu I. (1995), Finanțe , Editura Economică, București;
34. Stancu I. (1994), Gestiunea financiară a agenților economici , Editura Economică,
București;
35. Stancu, I. (2002), Finanțe , Ediția a treia, Editura Economică, București;
36. Stroe R., Bărbuță -Mișu N.,(2008), Finanțar ea și gestiune financiară a întreprinderii .
Aplicații și studii de caz, Editura Didactică și Pedagogică, București
37. Toma , M. (1994 ), Finanțe și gestiune financiară , Editura Didactică și Pedagogică
R.A., București;
38. Vasile, I. (2008), Gestiunea financiară a întreprinderii , Editura Meteor, București
39. Vâlceanu, Gh., Robu, V., Georgescu, N. (2005), Analiză economico -financiară ,
Editura Economică, București;
40. Vâlcu, V. (2008), Contabilitatea și gestiunea intrumentelor financiare , Editura Istros,
Brăila;
41. Vintilă, G . (2005), Gestiunea financiară a întreprinderii , Editura Didactică și
Pedagogică, București;
42. Vintilă, G. (2010), Gestiunea financiară a întreprinderii , Editura Didactică și
Pedagogică, București
43. Whitehend, G. (1997), Economia , Editura Sedona, Timișoara;
44. Zaiț, D. (1996), Fundamentele economice ale investițiilor , Editura Sanvialy, Iași;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Gestiune Financiara Note De Curs 2018 [611316] (ID: 611316)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.