Gestionarea Crizelor In Balcanii de Vest

Cap. I. PESAC

1.Apariția și evoluția PESAC .

Trendul global în materie de securitate și apărare se axează în prezent pe preîntâmpinarea situțiilor de criză și pe o gestionare proactivă a conflictelor, astfel apare necesitatea unei abordări rapide și eficiente a situațiilor conflictuale. Mai mult de atât, la nivel european se observă o creștere în ceea ce privește gestionarea crizelor la nivel suprastatal față de o abordare la nivel individual sau statal. Uniunea Europeană urmărește astfel o abordarea cuprinzătoare în domeniul securității și apărării pentru că ,,securitatea nu înseamnă doar protecția fizică a subiectului de referință, ci implică și protecția economică, politică sau culturală a valorilor și intereselor unei natiuni.’’

Din necessitate de preîntimpinare și gestionare proactivă a crizelor a luat naștere și Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC). Astfel încă din primii ani de după Al Doilea Război Mondial, statele europene au sesizat necesitatea unei ramuri de securitate și apărare comună în cadrul Uniunii, în mare masură această nevoie a fost generată de tendința expansională a sovieticilor. În acest context se încadrează Tratatul de la Bruxelles semnat de către Belgia, Olanda, Marea Britanie și Franța. Tratatul de la Bruxelles reprezenta, în egală măsură, primul demers structurat de aplicare a principiilor de ,,cooperare și asistență reciprocă’’ între statele europene ce animau viața politică a Europei după sfîrșitul celui de-al doilea Război Mondial. În cadrul generat prin Tratatul de la Bruxelles, în septembrie 1948, a fost inițiat un program de cooperare în domeniul apărării care viza integrarea capacităților de apărare aeriană și crearea unei structuri de comandă comună la nivelul statelor semnatare.

În perioada urmatoare toate acțiunile ce urmăreau construirea unei comunități de apărare și securitate nu au avut o finalitate concretă, măsurile luate de Uniunea Europei Occidentale și mai târziu în cadrul Actului Unic European erau insuficiente. Prin adoptarea Tratatului de la Maastricht și crearea Uniunii Europene, se observă pentru prima oară o dimensiune de securitate și apărare cu trasături clare. Prin semnarea noului tratat, Uniunea Europeană a creat faza incipientă a ,,Politicii Externe și de Securitate Comună, ca parte integrată în pilonul II’’, care includea și ,,un potențial cadru al unei politici comune de apărare care ar fi putut conduce, în timp, la apărare comună’’. După adoptarea tratatului, miniștrii de externe și ai apărării se întruneau în Germania, la Bonn în iunie 1992 la Hotelul Petersberg, în vederea analizării modului în care organizația va răspunde prevederilor tratatului. Conform Declarației adoptate s-au stabilit tipurile de misiuni pe care UEO le va îndeplini, concret s-au pus bazele ,,misiunilor umanitare și de salvare, de menținere a păcii și misiuni ale forțelor combatante pe timpul derulării unor operațiuni de management al crizelor, misiuni cunoscute sub numele de Misiuni de tip Petersberg’’. Astfel UEO a fost angrenată în perioada urmatoare într-o serie de misiuni, precum: misiunea de monitorizare a embargoului impus Iugoslaviei, sprijin acordat Misiunii UE de Administrare din Mosar, contribuția la misiunea de instrure a polițistilor albanezi MAPE și misiunea de deminare din Croația.

În 1997, Politica Externă și de Securitate Comună a cunoscut noi dezvoltări prin adoptarea Tratatului de la Amsterdam. Astfel Consiliul European dezvoltă competențe crescute în domeniul securității și apărării, tot prin intermediul acestui tratat se ,, crează funcția de Înalt Reprezentant pentru PESC, care va fi asigurată de Secretarul General al Consiliului.’’ În corpul Tratatului de la Amsterdam, UE este beneficiarul capabilităților UEO, anterior UE putea recurge la ajutorul UEO. Așadar, UE a preluat Misiunile de tip Petersberg, cunoscând astfel o extindere a dimensiunii de securitate și apărare la nivelul UE. Statele Membre pot totuși continua acțiunea la nivel național, cu condiția ca aceasta să nu contravină deciziilor luate în comun. Două tipuri de acte puteau fi folosite la acea vreme în domeniul PESAC: poziții comune, Statele Membre sunt obligate să aplice politici naționale conforme cu poziția Uniunii referitor la un anumit aspect și acțiuni comune, activități operaționale ale Statelor Membre. ,,A fost înființată, de asemenea, o Unitate de planificare politică și de alertă rapidă în cadrul Secretariatului Consiliului de Miniștri. Rolul acestei unități este de a monitoriza și analiza evoluția politică și evenimentele internaționale, inclusiv alerta rapidă cu privire la potențialele crize. La recomandarea Consiliului, unitatea poate prezenta studii, recomandări sau strategii.’’

Concomitent cu semnarea Tratatului de la Lisabona, Politica Europeană de Securitate și Apărare Comună cunoaște perioada de apogeu. Tratatul de la Lisabona are rolul de a consolida implicarea europeană pe plan internațional. Astfel, sunt introduse două inovații in domeniul securității și apărării: postul de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și Politica de Securitate și Apărare Comună cunoaște o dezvoltare fără precedent. Prin Tratatul de la Lisabona este eliminat al 2-lea pilon UE, care era reglementat de cooperarea internațională, în cadru căreia deciziile erau luate în principal în unanimitate de către Consiliu sau de către Consiliul European. Tratatul reformează vechea structură prin fuzionarea celor trei piloni, această fuziune nu afectează însă modul de luare a deciziilor în domeniul PSAC. Sunt menținute rolurile predominante ale Consiliului European și ale Consiliului UE, iar principiul unanimității își păstrează caracterul necesar. Astfel, fuziunea pilonilor are ca efect dispariția Comunității Europene, care este înlocuită cu UE. Această transformare îi confera UE personalitate juridică. Acum UE poate să încheie acorduri intenaționale și să adere la organizații sau la convenții internaționale. Tratatul de la Lisabona modifică tipurile de acte adoptate in domeniul PSAC. Așadar instrumentele anterioare, cum sunt strategiile comune, pozițiile comune și acțiunile comune sunt înlocuite de decizii. Consiliul European și Consiliul UE adoptă decizii referitoare la: ,,interesele și obiectivele strategice ale Uniunii, acțiunile care trebuie întreprinse de către Uniune, pozițiile care trebuie luate de către Uniune și modalitățile de punere în aplicare a acțiunilor și deciziilor.’’ Totusi, niciun act legislativ nu poate fi adoptat în domeniul PSAC.

Procesul de luare a deciziilor în cadrul PSAC nu a suferit transformări notabile odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Definirea orientărilor generale și a strategiilor UE cade sub incidența Consiliului European, mai apoi având datoria de elaborare și punere în practică a modului de aplicare a strategiilor. Înaltul Reprezentant cu sprijinul Comisiei are dreptul de inițiativă în problemele din domeniul PSAC. Unanimitatea rămâne regulă generală, ,,exceptie fac deciziile cu implicații militare sau luate în domeniul apărării.’’ În corpul tratatului este specificată pentru prima dată o clauză de apărare reciprocă, clauză ce naște obligația statelor membre UE de a acționa în cazul unui atac armat asupra unui stat partener.

2.Structura Instituțiilor PSAC și Agențiile PSAC

Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate .Serviciul European de Acțiune Externă

Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate are atribuții în domeniul relațiilor externe. Activitățile ce cădeau sub incidența Președinției rotative de șase luni, de Înaltul Reprezentant pentru PESC și de comisarul pentru relații externe sunt acum administrate de Înaltul Reprezentant, în conformitate cu Tratatul de la Lisabona. Postul este ocupat în prezent de Federica Mogherini, care a fost instituită în urma supunerii la vot prin majoritate calificată. Conform Tratatului, Înaltul Reprezentant este președintele Consiliului de Afaceri Externe, totodată el conduce și Politica Externă și de Securitate Comună a Uniunii Europene. Astfel, Înaltul Reprezentant contribuie la elaborarea PESAC prin propuneri și se asigură de punerea în aplicare a deciziilor în calitate de împuternicit al Consiliului. Din postura de Președinte al Consiliului de Afaceri Externe și prin calitatea sa de Vicepreședinte în cadrul Comisiei, acesta asigura coerența acțiunilor externe ale Uniunii, el are responsabilități în domeniul relațiilor externe și se ocupa de coordonarea diverselor aspecte ale acțiunii externe a UE.

Datorită fuzionării pilonilor I, II, III, Înaltul Reprezentant reprezintă Uniunea în situații ce țin de politica externă și de securitate, concret, el poartă dialoguri politice în numele UE cu terții și exprimă poziția UE în cadrul organizațiilor și în cadrul conferințelor internaționale, are autoritate, atât asupra Serviciului european de acțiune externă, cât și asupra delegațiilor Uniunii în țările terțe și își exercită autoritatea pe langă organizațiile internaționale. ‚, În exercitarea mandatului său, Înaltul Reprezentant al Uniunii este susținut de un serviciu european pentru acțiunea externă. Acest serviciu lucrează în colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre și este format din funcționarii serviciilor competente ale Secretariatului General al Consiliului și ale Comisiei, precum și din personalul detașat al serviciilor diplomatice naționale. Organizarea și funcționarea serviciului european pentru acțiunea externă se stabilesc prin decizie a Consiliului. Consiliul European hotărăște la propunerea Înaltului Reprezentant, după consultarea Parlamentului European și cu aprobarea Comisiei.” Acest serviciu acționează ca o prelungire pentru Înaltul Reprezentant, fiind compus din peste 140 de delegații internaționale, are atribuții în executarea politicii externe a Uniunii.

Comitetul Politic și de Securitate. Comitetul Militar al UE și Comitetul privind Aspectele Civile în Managementul Crizelor.

Comitetul Politic și de Securitate are un rol important în cadrul PSAC, el are o poziție cheie la nivel politico-strategic. Deși Comitetul gestionează aspecte referitoare la PSAC și reprezintă organismul ce ar trebui ‘’să ofere un răspuns al Uniunii în caz de criză,, , în exercitarea atribuțiilor sale ar putea intra în conflict cu Înaltul Reprezentant, deoarece atribuțiile celor două instituții sunt indentice . Momentan, Comitetul Politic și de Securitate este cel care analizează și propune Consiliului European soluții si opțiunile în cazul unei crize. În activtatea sa, Comitetul Politic și de Securitate ,,primește informări, opinii, recomandări și consultanță din partea Comitetului Militar al UE’’ și de la Comitetul privind Aspectele Civile în Managementul Crizelor. Practic, aceste două instituții oferă consiliere in domeniul militaro-civil. Astfel , comitetul civil este alcătuit din reprezentanți ai statelor membre cât și ai statelor în curs de aderare, ei oferă o consultanță de specialitate în soluționarea crizelor pe o cale non-militară. Comitetul Militar al UE este autoritatea militară constituită la nivelul Consiliului UE, acesta oferă consiliere și adresează recomandări Consiliului Politic și de Securitate în domeniul gestionării crizelor pe ramura militară. Menbrii Comitetului Militar sunt șefii de stat major sau reprezentanții acestora, iar Comitetul este condus de un general de patru stele, funcție ce este ocupată în prezent de Generalul Patrick de Rousiers.

Direcția de Planificare și Gestionare a Crizelor.

Direcția de planificare și gestionare a crizelor face parte din Serviciul European pentru Acțiune Externă, a fost înființată prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. A luat naștere din nevoia unei structuri de planificare strategică în domeniul militaro-civil, atât pe linia misiunilor și operațiunilor de păstrare și menținere a păcii, cât și din punctul de vedere al acțiunilor umanitare. Această Direcție își desfășoară activitatea sub atenta supraveghere a Comitetului Politic și de Securitate, pentru care oferă asistența și consiliere. Activitatea Direcției constă în planificarea strategică a misiunilor și operațiunilor PSAC, oferirea de opinii referitoarea la misiunile și operațiunile existente, dezvoltarea de parteneriate PSAC, cordonarea și dezvoltarea capacităților civile și militare, dezvoltarea politicii și conceptelor PSAC, desfășurarea de exerciții și dezvoltarea formării PSAC. Deși este un departament tânăr, Direcția de planificare și gestionare reprezintă întro mare măsură viitorul PSAC, este condusă în prezent de Gabor Iklody.

Statul Major Militar al UE

Statul Major Militar al UE este compus din experți militari recrutați din statele membre UE și își desfășoară activitatea ca parte a Secretariatului General al Consiliului UE. Statul Major Militar oferă o expertiză multi-disciplinară în cadrul Serviciului European de Acțiune Externă, totodată coordonează instrumentele militare, cu precădere operațiunile și misiunile militare, asigurând suportul militar în caz de necesitate. Obiectivele Statului Major sunt de avertizare timpurie, de planificare a strategiilor de răspuns UE și de evaluare a situațiilor pentru întreaga suită de misiuni militare ale UE. Statul Major Militar este condus de un director, care are un mandat de trei ani, acest post este ocupat de Lt. Gen. Wolfgang Wosolsobe. Din cauza extinderii continue a misiunilor UE este necesar un număr de 200 de experți ce activează în cadrul a 6 componente: Politici și Planificare, Informații, Operații și Exercițiu, Logistică și Resurse, Comunicații și Sisteme de Informații, Celula de Planificare Civil-Militară. Cea mai proeminentă componentă este Celula de planificare Civil-Militară, aceată are datoria de a consolida capacitățile Uniunii în domeniul misiunilor din cadrul managementului crizelor, de a suține comandamentul național din cadrul unei operațiuni autonome și generarea continuă de capacități pentru susținere operațiunilor autonome ale UE.

Agențiile PSAC

Agențiile PSAC se împart în două categorii: cele preluate de UEO și cele înființate de UE. Astfel Centrul Satelitar a fost preluat de UE în 2001 de la UEO, are sediul la Torrejo de Ardoz, în Spania și este principala sursă de informații si imagini din satelit a Uniunii, fiecare stat membru având acces la datele oferite de acesta cu avizul prealabil al Inaltului Reprezentant. În același an a fost preluat de la UEO și Institutul pentru Studii de Securitate. Institutul are rolul a contribui la dezvoltarea PSAC prin studii și cercetare academincă, de a prezenta analize având ca finalitate crearea unei constiințe comune de securitate și a unei culturi în domeniul securității și apărării colective. Următoarele două agenții au fost create de UE, aceatea sunt: Colegiul European de Securitate și Apărare, Agenția Europeană de Apărare.

Colegiul European de Securitate și Apărare ( CESA ) a fost înființată în anul 2005, cu scopul de a oferi educație la nivel strategic în cadrul PSAC. CESA a fost creată pentru a oferii UE un instrument eficient de creare a unei culturi în domeniul apărării și securității . Statele membre ale UE participă în cadrul colegiului pe bază de voluntariat . Publicul de instruire include funcționari publici , diplomați , ofițeri de poliție , și personalul militar din statele membre ale UE și instituțiile UE implicate în PSAC . Țările partenere și alte organizații internaționale sunt , de asemenea, invitați să participe la unele dintre cursurile de formare ale CESA . În primii zece ani ,CESA sa dezvoltat într- un furnizor de formare profesională cheie într-un colegiu de rețea. Rețea ce cuprinde mai multe universități naționale, academii , colegii și institute. Membrii rețelei sunt bine cunoscute instituții de învățământ și de cercetare civile și militare din Europa. Obiectivul CESA este de a oferi statelor membre și instituțiile UE un personal calificat, capabil să lucreze eficient pe probleme de PSAC . În urmărirea acestui obiectiv, Colegiul reușește o contribuție majoră la o mai bună înțelegere a PSAC în contextul general al PESC și la promovarea unei culturi europene comune de securitate.

Agenția Europeană de Apărare este ramura operativă pentru o cooperare europeană de apărare. Agenția sprijină Consiliul European și statele membre în efortul lor de a îmbunătăți capacitățile de apărare ale Uniunii Europene, prin proiecte și programe de cooperare. Aceasta funcționează pe baza unei noi abordări care reunește întregul spectru de apărare, gândit strategic pentru nevoile din viitor, oferind soluții diferite și de multe ori inovatoare. De la înființarea sa în 2004, AEA și statele sale membre participante au lansat proiecte importante, cum ar fi: supravegherea maritimă, apărare cibernetică și realimentare aer-aer . În același timp, agenția se concentrează pe promovarea cooperării prin standardizare și certificare. Se desfășoară, de asemenea, proiecte de cercetare și dezvoltare în materie de tehnologie în sprijinul industriei europene de apărare. Agenția este una pragmatică și eficientă, reușind să ofere asistență într-un timp scurt, lucru ce nu poate fi obținut de un stat pe cont propriu.

Capabilitățile PSAC

Capabilități Militare

Problematica capacităților EU s-a dezvoltat concomitent cu Politica de Securitate și Apărare Comună. ,,Pentru a se a ridica la provocările actuale de securitate și de a răspunde la noile amenințări, în anii următori, Europa are setat ca scop detașarea unui număr de 60 000 de soldați în termen de 60 de zile pentru o operațiune majoră, în intervalul de operațiuni avute în vedere în cadrul Obiectivului global 2010 și în cadrul Obiectivului global civil 2010. Să poată planifica și aplica în același timp o serie de operații și misiuni în diferite domenii: două operațiuni majore de stabilizare și reconstrucție, cu un component civil adecvat, susținute de până la 10 000 de soldați pentru cel puțin doi ani, două operațiuni de rapid de răspuns de durată limitată cu ajutorul Grupurilor de luptă europene, o operație de urgență pentru evacuarea cetățenilor europeni în mai puțin mult de zece zile, o misiune maritimă sau aeriană de supraveghere sau interdicție, o operațiune civil-militară de sprijin umanitar cu o durată de până la 90 de zile, o serie de misiuni civile în sectoare precum poliție, statul de drept, administrație civilă, protecție civilă și misiunile de observare în diferite formate, inclusiv în situații de răspuns rapid, împreună cu o misiune majoră care poate dura mai mulți ani în care vor fi antrenați pană la 3000 de specialiști.’’

Pe lângă Obiectivul Global 2010 și Obiectivul Global civil 2010, pentru rezolvarea problemelor din domeniul capacităților a fost adoptat ,,Planul European de Acțiune în domeniul Capabilităților’’. Planul avea ca celule operative un conglomerat de 14 echipe de experți, activitatea grupurilor fiind coordonat de Grupul de lucru pentru Obiectivul Global în domeniul Capabilităților, sprijinit de Statul Major Militar al UE.

Progresul ce privește remedierea deficiențelor este înregistrat și raportat Consiliului UE în coformitate cu „Mecanismul privind Dezvoltarea Capabilităților”. Astfel sunt decise abordările pe termen scurt și lung pentru dezvoltarea capabilităților militare. Mecanismul privind Dezvoltarea Capabilităților prevede în același timp și modalitățile de cooperare și coordonare cu NATO, în special prin intermediul Grupului NATO-EU pentru Capabilități. …………….Grupările tactice. Conceptul de grupare tactică a fost adoptat în 2004, în continuarea Strategiei europene de securitate și a Obiectivului global 2010. Ambiția era să se pună la dispoziția PESA o rezervă de forțe rapide desfășurate în zone îndepărtate în caz de declanșare a unei crize, pentru a putea acționa rapid și eficace în zonele de conflict situate în afara UE. Principiile de interoperabilitate și eficacitate militară sunt determinante. O grupare este constituită dintr-o forță interarme de talia unui batalion și întărit cu elemente de sprijin tactic și de susținere logistică în luptă, ceea ce reprezintă 1.500 oameni ( de unde denumirea comună de GT1.500). Ea poate fi formată deun stat sau printr-o coaliție multinațională de state membre cu o națiune cadru. La 01.01. 2007, conceptul de grupare tactică a UE a atins deplina sa capacitate operațională. Acesta este un instrument ce se adaugă paletei de măsuri putând fi luate de UE ca reacție la crize, dar care nu a fost niciodată folosit până în prezent. Forțele multinaționale. Euroforțele sunt dedicate misiunilor numite de la Petersberg și au vocația de a interveni alături de UE, NATO sau orice altă organizație sau coaliție multinațională. Ele sunt constituite din forțele a patru state participante: Spania, Franța, Italia și Portugalia. Comitetul interministerial de nivel înalt (CIMIN) asigură conducerea politico-militară. Ele sunt constituite dintr-o componentă terestră, Eurofor și o componentă maritimă, Euromarfor. Corpul european sau Eurocorps este forța multinațională europeană de referință actualmente constituită din unități militare provenind din 13 state europene. El dispune de un stat major permanent cu sediul la Strasbourg și constituie un rezervor de forțe ce pot fi utilizate pentru misiuni conduse de Alianța atlantică sau sunt duse sub autoritatea UE. Decizia de folosire a corpului european rămâne la latitudinea fiecărui guvern al celor cinci națiuni-cadru și se face prin consens. Eurocorps este capabil să comande o forță mergând până la 60.000 oameni, care rămân sub comandament național în timp de pace (doar cele cinci state fondatoare dau unități și în timp de pace). Funcțiile de comandament sunt exercitate alternativ de țările ce pun trupele la dispoziție. Declarată operațională în iulie 2006, Forța de jandarmerie europeană (FGE) sau Eurogendfor dotează europenii cu un instrument eficace de gestionare a crizei și contribuie la întărirea capacităților disponibile pentru PSAC, NATO, OSCE sau ONU. Ea regrupează forțe de poliție cu statut militar din 6 țări: Spania, Franța, Italia, Țările de Jos, Portugalia și România. FGE este capabilă să efectueze măsuri de poliție în teatrele de operații externe sub comandament militar sau sub autoritate civilă. Ea poate interveni atunci când diferitele faze ale unei crize (militară, de tranziție, pe un teatru stabilizat, cu titlu de prevenire). Ea posedă o capacitate inițială de reacție rapidă ce cuprinde aproximativ 800 de oameni, ce se pot desfășura întrun interval de timp de 30 de zile. Exerciții de gestionare a crizei. Din 2002, exercițiile de gestionare a crizei având ca obiectiv să testeze structurile, procedurile și conceptele de gestionare de criză de către UE au loc în fiecare an. Ele vizează testarea procedurilor decizionale ale PSAC și coordonarea ansamblului de instrumente militare și civile în faza pre-decizională. De asemenea, ele permit să se testeze interacțiunea între instituțiile UE și statele membre, ca și aranjamentele stabilite cu alte organizații și state terțe. Fondate pe un scenariu fictiv ce conduce la examinarea opțiunilor pentru o eventuală operație de gestionare de criză, ele sunt planificate și adaptate la evoluțiile contextului strategic și la nevoile UE.

Capabilități Civile

Dezvoltarea capacităților civile este o componentă de bază în ceea ce privește PSAC, astfel în cadrul Consiliului European de la Feira în 2000 au fost trasate patru direcții prioritare în cadrul capacităților civile: ,,sectorul poliției, statul de drept, administrare civilă și protecție civilă.’’ Statele membre s-au angajat să furnizeze mai mult de ,,5000 de ofițeri de poliție, dintre care un număr de până la 1400 poate fi implementat în mai puțin de 30 zile’’ .În urma acestiu consiliu, în 2004 a fost adoptat Obiectivul Global Civil 2010. În conformitate cu acest plan de acțiune, UE trebuia să fie capabilă de punerea la dipoziție și dislocarea rapidă a componentei civile în teatre de operațiuni.

……… Acest plan de acțiune definește prioritățile de lucru și termenii privind întărirea capacităților civile și integrarea lor crescândă. Obiectivul global civil pentru 2008 insistă pe necesitatea de a folosi în mod coerent instrumentele comunitare și instrumentele civile ale PSAC. El identifică misiunile de observare și susținerea reprezentanților speciali ai UE ca sectoare prioritare alături de domeniile identificate la Feira, lărgind câmpul de acțiune al UE. De altfel, Uniunea trebuie să fie în măsură să contribuie la reforma sectorului de securitate și de susținere a proceselor de dezarmare, demobilizare și reinserție. UE s-a fixat obiectivul de a decide lansarea unei misiuni în cinci zile după aprobarea Consiliului a noțiunii de gestionare de criză, rapiditatea reacției fiind esențială, și să conducă simultan numeroase misiuni civile, cu diferite grade de angajament. Misiunile de gestionare civilă de criză pot fi desfășurate fie independent, fie concertat sau în legătură strânsă cu operațiile militare. În noiembrie 2007, miniștrii afacerilor externe europeni au aprobat raportul final relativ la obiectivul global civil 2008 și au stabilit obiectivul global pentru 2010. Acest nou obiectiv subliniază că misiunile PSAC pot fi din ce în ce mai îndepărtate și mai diversificate. El amintește necesitatea de a exploata sinergiile între aspectele civile și militare ale PESA și preconizează o mai bună luare în seamă a drepturilor omului și a principiului egalității bărbați/femei în conducerea operațiilor civile. Întărirea capacităților umane s-a realizat printr-o formare comună în PESA. În prelungirea deciziei Consiliului Europeande la Thesalonic din iunie 2003, Consiliul a creat în iulie 2005 Colegiul European de Securitate și Apărare (CESA). CESA este o rețea de institute având formații de nivel strategic a personalului european (diplomatic și militar) pe PESA. El permite o punere în comun a mijloacelor de care statele membre dispun deja. Obiectivul era să se formeze viitorii specialiști ai PESA ai statelor membre, de a difuza o cultură comună a PESA și de a întări inter-operabilitatea între persoanele participante la misiuni și operații. Formarea se referă la ansamblul domeniilor PESA, de la dimensiunea civilă la cea militară, sau încă asupra subiectelor tematice (Africa, neproliferarea etc.). De asemenea, o formare specifică este prevăzută cu destinația pentru jurnaliști. De la crearea sa, Colegiul este o adevărată reușită, cu formarea a mai mult de 2500 persoane din 2005. Un secretariat permanent bazat la Bruxelles permit să facă instituția să funcționeze, dar aceasta este responsabilitatea statelor membre factorul cheie al dinamismului inițiativei, deoarece acestea sunt cele care propun, organizează și finanțează cea mai mare parte a cursurilor, în legătură cu organismele de formare națională.

Inițiativa europeană pentru schimbul de tineri ofițeri, inspirată de Erasmus, a fost discutată de miniștri apărării din țările UE în timpul unei reuniuni informale de la Deauville în octombrie 2008 apoi adoptat oficial de Consiliul Uniunii Europene în noiembrie 2008. Această inițiativă are ca obiectiv să permită tinerilor ofițeri să urmeze o parte a formării lor într-o altă țară europeană, în vederea facilitării conducerii operațiilor multinaționale prin dezvoltarea unei culturi comune privind chestiunile de securitate și de apărare. Inspirată de programul Erasmus pus în practică de Comisia Europeană în cadrul procesului de la Bologna, această inițiativă permite o mai bună compatibilitate a învățământului și mai multă mobilitate a profesorilor și a tinerilor ofițeri.

cap2

Gestionarea crizelor din vecinătate

Gestionarea crizelor în Balcanii de Vest

De la inițierea Politicii europene de securitate și apărare ( PESA) în 1999, mai târziu devenită Politica de securitate și apărare comună (PSAC) , capacitățile de prevenire a conflictelor și de răspuns la criză ale UE au evoluat din punct de vedere operațional și instituțional, și au fost adăugate instrumente suplimentare pentru îndeplinirea obiectivelor politice ale UE în prevenirea conflictelor , gestionarea crizelor și reconstrucție post-conflict . PSAC este menită să ofere UE mijloacele de a răspunde la nivel global și regional amenințărilor la adresa securității , precum și pentru a permite UE să realizeze mai bine obiectivele stabilite pentru aceasta. Până în prezent , UE are întreprinse în jur de 30 de operațiuni PSAC , unele dintre ele în curs de desfășurare , de natură și întinderi variabile. Operațiunile militare , în special, constituie cazuri importante de testare pentru capacități de gestionare a crizelor ale UE în care efectuează ,,operațiuni din toată gama misiunilor de tip Petersberg.’’

Deși ambiția UE din punct de vedere geopolitic, cât și a Politicii de securitate și apărare comune sunt de natură globală, Balcanii de Vest au deținut un loc special în securitatea europeană, deoarece o mare parte din impulsul de a crea PESA, în prezent PSAC, a venit de la conflictele din fosta Iugoslavie în anii 1990 și incapacitatea UE de a formula o răspuns adecvat. Majoritatea operațiunilor PSAC au fost întreprinse în Balcani, precum și o mare parte din procesul de învățare din domeniul operațional și instituțional a avut loc acolo. Miza pentru PSAC rămâne ridicată, iar aplicarea lecțiilor învățate din experiența operațională a misiunilor existente este recunoscută ca fiind la fel de importantă ca și procesul de eficientizare și de creștere a coerenței. Programul Operațional al Consiliului pregătit în 2006 a subliniat îmbunătățirea funcționării coerente și complementarea de mijloace militare și civile. Acesta a precizat necesitatea exercițiului militar al UE în Bosnia și Herțegovina (BiH), pentru a ține seama de prezența din ce în ce mai crescută a UE în Balkani, cât și de implicarea internațională în zonă.

Operațiunile PSAC în Balcanii de Vest

Până în prezent au existat cinci misiuni PSAC în BiH și Macedonia , dintre care patru, una militară și trei civile, au fost finalizate. Trei misiuni secvențiale au avut loc în Macedonia. Operațiunea Concordia preluată de la NATO a fost prima misiunea militară PSAC , care a fost urmată de EUPOL Proxima care, la rândul ei a condus la formarea unei echipe consultative de poliție a UE ( EUPAT ), misiune care a fost încheiată în iunie 2006. Pe de altă parte , BiH a găzduit două misiuni concurente. Misiunea UE de Poliție ( EUPM ) care a fost lansată în 2003 și finalizată în 2012, i sa alăturat o operațiune militară , EUFOR Althea , la sfârșitul anului 2004 care este încă activă. Ambele misiuni sunt misiuni de preluare : Operațiunea Althea a preluat sarcinile de la Forța de Stabilizare a NATO ( SFOR) în BiH și EUPM a preluat sarcinile de la misiunea ONU în sectorul poliției ( IPTF ).

Angajamentele PSAC în Balcanii de Vest au fost substanțiale iar operațiunile au fost observate îndeaproape de specialiști . Deși dezvoltarea instituțională rapidă a PSAC a fost în general recunoscută ca fiind pozitivă, conceperea și punerea în aplicare a acestor misiuni speciale au fost frecvent criticate. Lista cu presupuse deficiențe și inconsecvențe ale misiunilor este într-adevăr de lungă întindere. În primul rând s-a susținut că aceste misiuni nu au fost misiuni de gestionare a crizelor în sensul tradițional. BiH și Macedonia au fost în mare parte trecute prin procesul de pacificare de o prezență internațională susținută , iar în acest sens rezultă că au fost nu mai mult de un teren de antrenament pentru instrumentele PSAC. Proiectele de reformă întreprinse de misiunile de poliție din BiH și Macedonia au fost efectuarea prin consolidare instituțională prelungită mai degrabă, decăt prin operațiuni rapide de gestionare a crizelor. În plus, planul de reforma a poliției nu s-a desfașurat în ordinea logică, în care trebuiau folosite mijloacele PSAC pe termen scurt ca mai apoi Comisia să intervină pe termen lung. În cazul Macedoniei, de exemplu, Comisia a desfășurat o echipă de Experții prin mecanismul de Reacție Rapidă , să dezvolte o strategie de reformă pentru Ministerul de Interne ( MAI ) și poliție înainte de startul misiunii Proxima. Acest exemplu reflectă provocările de coerență între diferitele agenții ale UE și între primul pilon comunitar și al doilea pilon interguvernamental. Această experiență la rândul său a ridicat problema interconectării si coerenței dintre instituțiile UE în domeniul managementului crizelor. În urma deficiențelor observate era clar ca UE avea nevoie de o restructurare în domeniul gestionării crizelor. Ca o dovadă a procesului de învătare, ce a durat aproape 20 de ani, managementului crizelor a crescut in coerența odată cu adoptarea Tratatului de la Lisabona. Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare în decembrie 2009 și a fost o piatră de temelie în dezvoltarea politicii de securitate și apărare comună ( PSAC ) . Tratatul include atât o asistență reciprocă și o clauză de solidaritate și a permis crearea Serviciului European de Acțiune Externă ( SEAE) sub autoritatea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate / vicepreședinte al Comisiei Europene ( ÎR / VP ) , în prezent Federica Mogherini. Cele două funcții distincte ale postului nou creat au conferit ÎR ​​/ VP posibilitatea de a aduce toate activele necesare UE împreună și să aplice o abordare cuprinzătoare a UE de gestionarea a crizelor .

Macedonia

Intervenția UE în Macedonia a avut o serie de aspecte pozitive . Ea a avut un caracter simbolic puternic pentru UE în domeniul de gestionare a crizelor și precursoral în mai multe privințe. Medierea crizei din 2001 a constituit pentru UE prima dată când a făcut uz de instrumente de gestionare a crizelor în cadrul politicii comune externe și de securitate ( PESC) și în cele din urmă PSAC. A fost prima dată când NATO și UE au conlucrat la un nivel practic. A fost prima dată când o operațiune militară a UE, misiunea Concordia, a fost propusă și în cele din urmă realizată in noul cadru PSAC, PESA la acea vreme. Operațiunea Concordia a fost , de asemenea, prima misiune militară PSAC care a pus în practică acordurile Berlin plus . Prezența organizațiilor internaționale ONU , OSCE , NATO și în cele din urmă , UE în Macedonia datează din anul 1992, la scurt timp după ce țara a declarat independența în noiembrie 1991. Odată cu plecarea forței de intervenție ONU în 1998 , plus lipsa aparentă a NATO de interes în stabilitatea internă macedoneană , a creat o fereastră pentru extremiștii etnici albanezi de a-și pune în practică agenda politică radicală. Stabilitatea început să se destrame, când o serie de indivizi ce s-au denumit Armata de Eliberare Națională Albaneză ( NLA ) au pus în scenă mai multe atacuri în cursul anului 2000. UE a intervenit la începutul crizei , folosind cu succes stimulente economice , precum și politice în soluționarea conflictului , culminând cu Acordul-cadru de la Ohrid , semnat la 8 august 2001.

Misiunea militară – Operațiunea Concordia .

Concordia a fost lansat la 31 martie 2003 și a încetat la 15 decembrie 2003. Mandatul său a fost de a asigura procedurile precursoare pentru operațiunea aliaților NATO Armonia și să contribuie în continuare la un mediu stabil, sigur și pentru a permite punerea în aplicare a Acordului-cadru de la Ohrid august 2001. Concordia a făcut uz de active NATO în baza acordurilor Berlin Plus . Inițial Franța a acționat ca națiune-cadru a forței de 357 de militari din statele membre ale UE și țările terțe până când EUFOR Concordia a preluat responsabilitățile la nivelul Statului Major al Forței de la 1 octombrie 2003. Cu Concordia , UE și-a asumat partea tactic-operațională a operațiunii Armonia, în timp ce NATO a ținut un rol consultativ .

Misiunea de Poliție – EUPOL Proxima .

Misiunea Proxima a fost lansată la 15 decembrie 2003 ca ​​urmare a unei invitații din partea Macedoniei, reprezentată de Primul Ministru Branko Crvenkovski, către Secretarulul General / Înaltul Reprezentant Javier Solana , și a fost finalizată la data de 14 decembrie 2005. Acesta a fost formată din aproximativ 200 de ofițeri de poliție . Scopul acesteia a fost de a sprijini consolidarea legii și ordinii , cu un accent pe monitorizarea și mentorat . Acesta s-a axat pe mai multe domenii sensibile :,, lupta împotriva crimei organizate , reforma poliției, crearea unui sistem de frontieră , ca o parte a efortului mai larg al UE de a promova gestionarea integrată a frontierelor, de consolidare a încrederii în rândul populației locale în poliția locală, și o cooperare consolidată cu statele vecine în domeniul politicilor’’.

În ceea ce privește misiunile ele au vizat îmbunătățirea mediului de poliție, unde s-au înregistrat realizări notabile. Reprezentarea etnic albaneză a fost stimulată, ofițerii au fost instruiți și un sistem multi-etnic de control a fost dislocat. MAI și-a asumat întreaga responsabilitate pentru poliția de frontieră, s-au pus bazele Academiei de Poliție și a unei unități de combatere a Criminalității Organizate, împreună cu Direcția de salvare. De asemenea, a avut loc o constientizare a cetățenilor pentru a-i implica pe aceștia activ în bunul mers al statului. Pe partea de management, s-au stabilit planurile strategice și de acțiune, a fost elaborată Legea cu privire la poliție și un plan operațional pentru asistarea poliției regionale, astfel a fost creată o unitate internă, Standarde Profesionale (PSU), care se ocupă de calitatea muncii în domeniul poliției. A fost înregistrat un punct în minus pentru că disfuncționalitățile instituționale nu au fost rezolvate. Mai mult, criminalitatea organizată a rămas o problemă ce nu a fost rezolvată încă.

Misiunea echipei consultative a poliției UE.

EUPAT a început la 15 decembrie 2005 și a avut o durată specificată de șase luni. Scopul său era de a sprijini dezvoltarea unui serviciu eficient și profesional de poliție bazat pe standarde europene de poliție și de a monitoriza și sprijinii în legătură cu aspectele prioritare în domeniul poliției de frontieră, pace și ordinii publice, responsabilitate publică, și lupta împotriva corupției și a crimei organizate. Aproximativ 30 consilieri de poliție au fost dislocați pentru a superviza punerea în aplicare globală a reformei poliției la standardele UE, a cooperării dintre poliție și judiciar, și a mijloacelor de control intern. Misiunea a fost, în esență, o operațiune de tranziție, în așteptarea lansării unui proiect de reformă a poliției din partea Comisiei.

Bosnia și Herțegovina

Misiunea de Poliție – EUPM.

Misiunea de poliție din bosnia și Herțegovina a fost prima misiune care a operat sub egida PSAC, aceasta a urmarit ,,stabilirea un serviciu profesionist, durabil și multietnic care să opereze în proprietate BiH, în conformitate cu cele mai bune practici europene și internaționale, precum și prin aceasta ridicarea standardelor actuale de poliție din BiH". Acest obiectiv urmarea a fi realizat prin intermediul activităților de monitorizare, de îndrumare și de control la nivelul intermediar cât și superior de conducere. Foarte important, la fel ca Proxima în Macedonia, EUPM este o misiune non-executivă și nu are nici o componentă militară. Prioritățile strategice ale misiunii EUPM au fost lupta împotriva criminalității organizate, securitatea refugiaților și dezvoltarea instituțiilor de poliție. Misiunea a luat sfărsit în 2012, și a adunat de-a lungul a 11 ani un impresionant număr ,,de 5,501 de specialiști civili.’’

Operațiune militară – EUFOR Althea.

Preluarea de către UE de la NATO a sarcinilor de stabilizare din Bosnia-Herțegovina, EUFOR Althea a fost destinată să demonstreze că UE ar putea să își asume responsabilitatea pentru o astfel de misiune, și în special pentru a arăta valoarea adăugată a unei abordări europene care ar putea combina misiunile civile cu cele militare. Când a fost anunțat la summitul NATO din 28-29 iunie 2004, în Istanbul că EUFOR ar înlocui SFOR până la sfârșitul anului, s-a susținut că motivele "au avut mai puțin de a face cu situația de securitate reală în această țară decât cu dorința UE de a susține credibilitatea sa ca actor de securitate și dorința SUA de a declara că desfășurarea de forțe militare pe termen lung era un success.” Și într-adevăr, obiectivele declarate explicit de către Javier Solana pentru EUFOR au fost ca aceasta să fie "o misiune nouă și distinctă care să păstreze liniile trasate de SFOR.” Operațiunea Althea a fost lansată la 2 decembrie 2004 și-a îndeplinit rolul specificate în anexare 1A și 2 din Acordul de la Dayton și, astfel a contribuit la un mediu sigur și securizat în BiH prin furnizarea de reasigurări. Este considerată cea mai mare misiune PSAC, având în vedere că au fost detașate ,,7000 de cadre militare atât din cadrul țărilor member UE, cât și din cadrul țărilor terțe.’’ Numărul trupelor a rămas constant, doar că trupele americane au fost înlocuite de cele finlandeze. Mandatul militar executiv are rolul să aplice presiuni asupra rețelelor criminale, de a sporii capacitatea și să ofere asistență directă pentru serviciile de aplicare a legii din BiH, și schimbarea atitudinilor prin care sa demonstreze ca rețelele de crimă organizată nu sunt invincible. EUFOR Althea a stabilit credibilitate pentru UE ca actor suprastatal prin campanii de informare, colectare și distrugerea a armelor. Existau, totuși, probleme complicate de coordonare care se suprapuneau cu NATO, acesta din urmă păstrând un rol pentru a ajuta la reformarea apărării. Au existat de asemea suprapuneri si cu EUPM, dar aceasta din urmă s-a încheiat în 2012, fapt care a eliminate aceste suprapuneri.

Rolul UE ca pacificator în țările din Balcanii de Vest este un proces continuu și exigent de care depinde transformarea regiunii, concret, trecerea de la stabilizare spre integrare. Pentru a atinge acest obiectiv ambițios, UE a urmat o abordare duală: în primul rând s-a folosit de mijloacele PSAC pentru a asigura securitatea în zona Balcanilor de Vest și s-a folosit de politica externă cu scopul de a transforma regiunea în trei aspecte. În primul rând, UE a contribuit la stabilizarea regiunii prin: operațiuni civile și militare, prin prevenirea viitoarelor conflicte între grupuri entice, dezarmarea grupurilor și populațiilor militare; reformarea sectorului de Securitate, asistarea sectorului poliției în lupta împotriva crimei organizate. Această contribuție ar trebui să fie văzută ca un proiect pe termen lung pentru a realiza o guvernare democratică. În plus, acordurile Pristina și Belgrad intermediate de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, Catherine Ashton, a marcat un succes în conturarea mediului de securitate din Balcanii de Vest. În al doilea rând, perspectiva aderării a indus necesar un impuls pentru țările din Balcanii de Vest pentru a construi și consolida instituțiile democratice angajate în promovarea statului de drept, protecția grupurilor minoritare, consolidarea reformelor privind respectarea drepturilor omului, economia de piață și reglarea sistemlui de drept în conformitate cu legislația UE. În al treilea rând, o astfel de abordare duală a promovat o cultură a justiției, toleranței și reconcilierii între diferitele grupuri etnice. După dizolvarea Iugoslaviei, statele balcanice care au apărut au fost profund divizate în ceea ce privește identitatea etnică. Grupuri dominante au tendința de a exclude grupurile etnice minoritare din procesul decizional, serviciile publice și educație. Această excludere a condus la conflicte în Balcani, conflictele din Bosnia și Herțegovina, respectiv Macedonia, etc.

Gestionarea crizei din Ucraina: Punctul de răscruce a două supraputeri statale

Uniunea Europeană se axează în prezent pe stabilizarea crizei din estul statului ucrainean, considerând Ucraina ,,un partener în procesul de integrare politică și economică.’’ Deși până în februarie 2014, UE nu a văzut Ucraina ca un stat pregătit de integrare pentru care s-ar fi meritat face eforturi extraordinare. După urmarea dezamăgitorea a Revoluției Portocalii, Uniunea a fost prudentă în relațiile cu Kievul. Negocierile eșuate din 2008 cu Ucraina, mai exact semnarea planului de aderare la NATO, au fost retrase după intervenția Rusiei în Georgia, și politicienii ucraineni au evitat revizuirea ideii, chiar și după pierderea Crimei. În timp ce UE a fost angajată mai activ în vederea realizării unui acord de asociere cu Ucraina, a fost, de asemenea, prudentă din cauza corupției cronice din Ucraina, respectului limitat față de statul de drept și dezvoltării economice inegale. Astfel Acordul de Asociere nu a fost semnat la Summit-ul din Vilnius în luna noiembrie 2013, în mare parte din cauza presiunii ruse, dar și din cauza preocupărilor UE asupra statului de drept și a drepturilor omului, în special detenția continuă a fostului prim-ministru Iulia Timoșenko. Mai mult, nu au fost demarate măsuri de contraofertă pentru propunerea Rusiei de a acorda un împrumut consistent , pentru că partea europeană a considerat că împrumutul nu este de mare ajutor având în vedere starea precară a mediului economic și politic, Ucraina situându-se pe locul ,,142 la nivel global, ocupând un loc care relevă un grad crescut de corupție.’’

Indiferent de ce Putin s-ar fi temut, statele din conducerea UE nu au văzut Ucraina drept un membru natural al UE din cauza necesarului de reforme și resurse ce trebuiesc investite pentru ca statutul ucrainean să ajungă la nivelul de a adera. Nici nu au luat în considerare vreodată Uniunea Vamală ca o putere amenințătoare, aceasta fiind de natură civilă cu toate acestea, aparent, Moscova a considerat parteneriatul estic de un pericol ridicat . Parteneriatul a fost promovat de statele membre cu o neîncredere profundă a Moscovei, dar a fost acceptat de către restul UE, fără a se ține prea mult cont de implicațiile sale complete sau disponibilitatea de a accepta orice costuri ulterioare ale acestei decizii. Astfel a fost creată impresia că Ucraina a fost urmărită de două puteri suprastatale, afladu-se la răscruce de drumuri între est și vest. În practică, numai Rusia era pregătită să salveze economia falimentară a Ucrainei. Christine Lagarde FMI a menționat că ,,fără linia vieții obținută de la Rusia … Ucraina se îndrepta spre nicăieri.’’ Toate acestea au culminat cu răstunarea de la putere a Președintelui Yanukovich care a condus la dezvoltarea situației de criză, acum UE era obligată să ofere un suport mai consistent, suport ce avea să aducă adată cu el o reformă crescută în statul ucrainean.

Deși Ucraina a fost acoperită de asigurări de securitate din partea țărilor occidentale, s-au făcut puține referiri la ele odată cu evoluția crizei. Memorandumul Budapesta din decembrie 1994 privind Asigurările de Securitate a fost un răspuns la prezența armelor strategice și armelor nucleare tactice pe teritoriul ucrainean, arme ce au rămas în teritoriu după destrămarea Uniunii Sovietice. Kievul a fost de acord cu desființarea acestor arme și a ratificat Tratatul de neproliferare nucleară în schimbul unei declarații din partea Rusiei, SUA și Regatului Unit, în care acestea garantau securitatea teritoriului ucrainean. Poziția anormală a Crimeii și a bazei ruse a Flotei Marii Negre de la Sevastopol a fost rezolvată teoretic in 1997 cu un "Tratat de prietenie, cooperare și parteneriat între Ucraina și Federația Rusă". Cele două țări au convenit, în conformitate cu articolul 2, să ,,respecte integritatea teritorială a celuilalt, și confirmă inviolabilitatea frontierelor existente între aceștia.’’ Acordurile au fost invocate de Kiev la începutul crizei, dar fără nici un rezultat.

Nici Națiunile Unite nu au fost de mare ajutor, pentru că Moscova ar putea exercita dreptul de veto în calitate de membru permanent al Consiliului de Securitate. Legitimitatea referendumului desfășurat la 16 martie a fost contestată în ceea ce privește modul de desfășurare, cât și din prisma reglementărilor dreptului internațional. Anexarea Crimeii de către Federația Rusă nu a avut mai multe șanse de a fi recunoscută de către comunitatea internațională, decât a fost cazul cu Abhazia și Oseția de Sud. În același timp, putem vorbi despre situția anormală a Crimeii. Acesta a fost transferată de la Rusia la Ucraina, ca urmare a unui gest oarecum artificial făcut de Hrușciov în 1954. Probabil un referendum mult mai bine organizat și monitorizat ar fi avut un rezultat mai calificat. Toate aceste acțiuni au condus la o anexare ilegală și ca urmare a crescut gradul de izolare a Rusiei pe plan internațional. Sancțiunile impuse ca urmare a anexării au avut un ,,caracter punitiv și au fost îndreptate în mare parte asupra indivizilor.’’

Prin urmare, principalele eforturi ale UE au fost de a limita agresiunea Rusiei pe teritoriul ucrainean. Astfel, odată cu anunțarea sancțiunilor de limitare, UE a observat că orice măsuri suplimentare împotriva Rusiei în vederea limitării acțiunilor pe teritoriu ucrainean ar conduce la consecințe suplimentare și profunde în domenii economice, pentru relațiile dintre Uniunea Europeană și statele sale, pe de o parte, și Federația Rusă, pe de altă parte. UE a urmărit să se aproprie pe cale diplomatică de Rusia prin propunerea unui parteneriat, care ar aduce beneficii ambelor entități, ,,limitând astfel izolarea Rusiei pe plan diplomatic și economic.’’

Ca răspuns la criza, toate cooperarea cu Rusia a fost suspendată, și a fost întreprinsă o serie de acțiuni care să consolideze încrederea între membrii din Europa de Est, inclusiv acte preparatorii pentru trimiterea mai multor soldați și echipamente pe teritoriile statelor estice, precum și efectuarea de exerciții. Acțiunile de patrulare aeriană au fost intensificate în zona statelor baltice și ,,o navă de război din SUA a fost trimisă la Marea Neagră.’’

Președintele Obama în același timp, a precizat ca nu întrevede, în nici un caz, ,,nicio circumstanță în urma căreia SUA ar intervezi pe cale armată în criza din Ucraina.’’ Era evident că sancțiunile economice au fost întâmpinate cu o oarecare reticență de către statele europene care aveau legături economice cu Rusia. Deși cancelarul german Angela Merkel a avut o poziție destul de clară, mai multe personalități politice din Germania au fost reticenți în subminarea relației cu Rusia, care a facilitat reunificarea Germaniei.

În ciuda retoricii inflamatorii și disprețuitore a președintelui Putin, liderii occidentali au avut tendința de a lua un ton măsurat, ,,privind problema cu îngrijorare și prevenind asupra consecințelor, dacă Rusia ar fi mers prea departe.’’ În plus, au existat discuții regulate între liderii occidentali și președintele Putin. Astfel la Geneva pe 17 Aprilie s-a formulat o schiță a unui acord între Ucraineni, UE și Rusia.

Acordul nu a spus nimic despre starea Crimeii sau rolul trupelor rusești. Propunerile constituționale au fost realizate în termeni destul de vagi pentru ca acestea să fie acceptabile pentru guvernul ucrainean, care a câștigat o oarecare recunoaștere din partea Rusiei fiind acceptat ca interlocutor. Cele mai importante aspecte s-au referit la necesitatea opririi stării de ocupație, dar nu au existat prevederi pentru punerea lor în aplicare, altele decât ca acestea să fie monitorizate de către Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. Această organizație a fost recunoscută de către Moscova ca o instituție de securitate cu adevărat pan-european. Odată cu refuzul acesteia de a-i oferi suport Rusiei în conflictul din Ucraina, a iesit din grațiile Moscovei. În timp ce acordul a fost în general ignorat, ,,inspectorii au oferit informații despre situația de pe teren.’’

Ca răspuns la creșterea haosului declanșat de conflictul din estul Ucrainei, pe 22 iulie 2014 UE a stabilit demararea Misiunea Consultativă pentru reformă în sectorul securității, misiunea este de tip civilă, care are ca scop ,,sprijinirea autorităților de la Kiev în demersul de reformare a statului.’’ Misiunea se va axa pe zona reformării poliției și a supremației statului de drept.

În concluzie intervenția militară a Rusiei și ocuparea teritoriului Ucrainei este o încălcare a dreptului internațional și a angajamentelor Rusiei care rezultă din Carta ONU, Actul final de la Helsinki și Memorandumul Budapesta. Atât timp cât Rusia nu respectă pe deplin angajamentele Minsk și nu schimbă cursul de acțiune în Ucraina, UE va menține măsurile restrictive împotriva acesteia. Angajamentele Minsk includ, în special, retragerea completă și necondiționată din Ucraina a tuturor ,,trupelor rusești, grupări armate ilegale, echipament militar, militanți și mercenari, monitorizarea permanentă și verificarea frontierei ucraineano-rusă de către misiunea de monitorizare a OSCE.’’ UE ar trebui să fie gata să-și intensifice măsurile restrictive și să extindă domeniul de aplicare, în cazul în care evenimentele vor avea o evoluție nefastă și destabilizarea din Ucraina se va spori.

Sarcina imediată este de a consolida capacitățile de apărare ale Ucrainei conform solicitării autorităților sale. Aceasta include: protecția soldaților și echipamentelor individuale, arme, sisteme anti-tanc, îmbunătățirea mijloacelor marinei pentru a putea să apere coasta Mării Negre, precum și sisteme de apărare aeriană, inclusiv anti-aeronave și centre pentru prăgătirea soldaților. UE ar trebui să exploreze modalități de susținere a guvernului ucrainean în consolidarea capacităților sale de apărare.

Ucraina poate funcționa doar dacă sectoarele de aplicare a legii, de informații și de apărare sunt la locul lor. Structurile de apărare ucrainene și forțele armate au nevoie de o revizuire substanțială. UE ar putea sprijini autoritățile ucrainene în realizarea acestei sarcini, în special în cadrul PSAC, care prevede deja misiuni de instruire pentru forțele armate din alte părți ale lumii.

Activitatea Misiunii speciale OSCE de monitorizare este de o importanță crucială pentru reducerea tensiunilor și pentru a ajuta la consolidarea pacii, stabilității și securității. Efectele sale de pe teren trebuie totuși să fie intensificate în scopul de a asigura un control și o verificare eficientă a frontierei ucraineano-ruse, păstrând în același timp obiectivitatea acțiunilor sale.

Desfășurarea prevăzută a misiunii consultativ PSAC a UE în Ucraina este un prim pas spre acordarea de asistență pentru reforma sectorului civil, inclusiv poliție și statul de drept. UE ar trebui să desfășoare, dacă se solicită de către autoritățile ucrainene, o misiune de monitorizare a UE pentru a asigura un control eficient. Per total, UE ar trebui să actualizeze Strategia de Securitate pentru a putea răspunde la noua situație geopolitică, în special în ceea ce privește amenințarea de război hibrid, precum și consolidarea cooperării PSAC cu partenerii săi estici.