Gestionarea Crizelor de Imagine Cazul Dopajului Sportivilor Rusi de la Jocurile Olimpice de la Soci

Diverse

Gestionarea Crizelor de Imagine Cazul Dopajului Sportivilor Rusi de la Jocurile Olimpice de la Soci

Byadmin ianuarie 1, 2024

=== 568006713c2827298a79b66b837e4852c9cdbbac_499898_1 ===

UNIVERSITATEA ……………..

FACULTATEA DE JURNALISM ȘI ȘTIINȚELE COMUNICĂRII

SPECIALIZAREA:

COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

LUCRARE DE ……………….

Profesor coordonator:

Nume Prenume

Student:

Nume Prenume

……………., 2017

UNIVERSITATEA …………….

FACULTATEA DE JURNALISM ȘI ȘTIINȚELE COMUNICĂRII

SPECIALIZAREA:

COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

LUCRARE DE ………………

Titlu: ,, Gestionarea crizelor de imagine-

Cazul dopajului sportivilor ruși de la Jocurile Olimpice de la Soci´´

Profesor coordonator:

Nume Prenume

Student:

Nume Prenume

………………., 2017

CUPRINS

§Cuprins……………………………………………………………………………………………

§Introducere………………………………………………………………………………………

§Capitolul I .Considerații generale cu privirea la situațiile de criză ……

Importanța comunicării……………………………………………………………………

Teoritizarea comunicării de criză……………………………………………………..

§Capitolul II.Clasificarea situațiilor generatoare ale crizei……………………

2.1. Tipologia crizelor…………………………………………………………………………..

2.2.Crizele de imagine…………………………………………………………………………..

§Capitolul III. Comunicarea de criză în Comitetetul Olimpic Internațional………………………………………………………………………………………..

3.2.Teorii……………………………………………………………………………………………..

3.2.Modele………………………………………………………………………………………….

3.3.Cazuri mediatizate……………………………………………………………………………

Concluzii…………………………………………………………………………………………….

Bibliografie…………………………………………………………………………………………

Pagina de gardă

,, Gestionarea crizelor de imagine-

Cazul dopajului sportivilor ruși de la Jocurile Olimpice de la Soci´´

§Introducere

§Capitolul I .Considerații generale cu privirea la situațiile de criză

1.1.Importanța comunicării

Liderii guvernamentali si purtătorii lor de cuvânt care duc o activitate de relații publice de succes respecta câteva principii în relația cu reprezentanții mijloacelor de comunicare în masă. Iată reteța lor de succes: În primul rând se remarcă importanța întâlnirii cu oameni de presă în mod regulat, ,,chiar dacă este riscantă discuția cu un reporter,´´ în al doilea rând, cunoașterea reporterilor permite ,,a se stabili în care se poate avea încredere care sunt de evitat´´ . Sfatul este folosirea întâlnirilor cu reprezentanții presei drept ocazie pentru aflarea mai multor informații despre aceștia.De asemenea, un oficial trebuie pregătit înainte de fiecare interviu. Foarte folositoare sunt exercițiile în care specialistul în relații publice joacă rolul reporterului și va pune cele mai incomode întrebări, îndepărtând astfel riscul ca reporterul să îl prindă pe picior greșit.Tăcerea este de aur câteodată – Dacă nu se comunică de către persoana responsabilă informațiile de interes să dă automat posibilitatea adversarilor sa umple golul de informație. Este mai bine a se face cunoscute veștile proaste mai devreme decât mai târziu. Există situații în care trebuie să se recunoască public o greșeală și să se treacă apoi la repararea ei. În al treilea, dar nu ultimul rând, niciodată nu se recomandă aoferirea de informații false presei. La fel, la ,,întrebările foarte sensibile nu trebuie a se da mereu un răspuns complet.´´ ,,Criza se poate defini printr-un eveniment major cu un rezultat potențial negativ care afectează o organizație, companie sau industrie, precum și publicul, produsele, serviciile sau renumele . Se întrerup tranzacțiile normale de afaceri și uneori pot amenința existența organizației.´´ După cum consideră Patricia Curtin, cultura reprezintă straturile pe care relațiile publice trebuie să le împingă pentru a ajunge la situații comune în centrul relațiilor publice internaționale, fie că e vorba de construirea de națiuni, de atragerea turismului, de stimularea creșterii economice sau de eliminarea discordiei grupurilor de opoziție sau a națiunilor. Straturile culturii se extind pe linii internaționale, de la țări dezvoltate la țări în curs de dezvoltare, de la națiuni democratice la regimuri autoritare. Ceea ce sa întâmplat și continuă să se întâmple în practica relațiilor publice este aceeași tendință de mușamalizare care a afectat practic toate dimensiunile societății: progresul exponențial în domeniul transportului și al tehnologiei de comunicare care se contopesc cu schimbări politice tectonice pentru a modifica structura, comerțul și schimbul la nivel mondial. Comunicarea de criză reprezintă un mediu controversat în domeniul relațiilor publice. Abordarea unei situații de criză depinde de modul de organizare al unei instituții, de extinderea sa la nivel național sau internațional. Deschiderea față de relația cu mass-media reprezintă o acțiune esențială pentru evitarea unor informații care ar avea efect asupra reputației societății în cauză. Atunci când informația solicitată de către presă nu există din sursa primară, a societății implicate, se apelează la surse complementare, ale căror informații oficialii responsabili nu le pot controla. Astfel, propunem pentru prezentul studiu, abordarea unei situații de criză în mediul sportiv. După elaborarea cadrului teoretic necesar cercetării, ne propunem realizarea unui plan de criză referitor la această companie.De asemenea, vom aborda un studiu de caz multiplu, extinzând cercetarea la cazuri asemănătoare celui expus mai sus, și descrierea evenimentelor care s-au desfășurat și implicit relația cu mass-media. Putem conchide că, cultura contează în relațiile publice internaționale. Practica sa variază foarte mult în întreaga lume prin definiții concurente ale relațiilor publice și ale nuanțelor semantice care sugerează legături cu propaganda și persuasiunea. La un nivel mai amplu, subtilitățile culturale modifică nu numai definițiile relațiilor publice, ci și ce înseamnă relații publice la nivel internațional. De asemenea, Alan Freitag conchide că diferențele culturale unice limitează dezvoltarea și aplicarea modelelor universale pentru practica relațiilor publice. Rezultatul este un câmp de joc extrem de reproiectat și dinamic, cu o serie de forțe componente care remodelează strategiile tradiționale de relații publice și tacticile care i-au caracterizat practica. Problemele sumt mult mai acute în situația când anumite orizonturi de interpretare servesc drept mijloace de legitimare pentru agresarea imaginilor sociale ale oamenilor, organizațiilor, națiunilor care se situează în alte orizonturi de interpretare. In interiorul fiecărui orizont de interpretare a informației sociale se produc modificări, inclusiv discontinuități (modificări radicale). Deformările și erorile ce survin din modul de procesare a informației în interiorul orizonturilor de interpretare sunt cauzele principale ale deformărilor de imagine, determinând în unele situații chiar răsturnări de imagine. Acest lucru este posibil datorită faptului că imaginile sociale simt o rezultantă a modului cum se recepționează și procesează informația în spațiile sociale în care se construiesc imaginile. In aceste spații, formarea imaginilor implică elemente necontrolabile (valori, orizontul de interpretare, modele culturale, tradiții, obiceiuri, mentalități, credințe etc.), dar și elemente controlabile (interese, decizii ale unor centre de putere etc.) care dau o anumită orientare proceselor de formare a imaginilor sociale. Fiecare orizont de interpretare conține (menține) în el pe lâniâ modalitățile corecte de interpretare a informației sociale și modalități eronate sau simplificatoare de procesare. Crizele care apar în domeniul economic, politic, ideologic demonstrează acest lucru. Orice comunicare se realizează într-un anumit orizont informațional și de interpretare. Discursul medical este in orizont de interpretare, discursurile ideologic, politic, tehnico-științific etc. simt tot atâtea orizonturi de interpretare sau de procesare a informațiilor. Constatăm, deci, că în spațiul social coexistă mai multe orizonturi de interpretare. Este plauzibil să afirmăm că toate domeniile activității umane cu simboluri și limbaj propriu se constituie în orizonturi de interpretare în care informația este procesată în mod pecific. De aceea, se impune să distingem între aceste orizonturi de interpretare și să analizăm modul în care se procesează informația în fiecare. Demersul se impune cu necesitate în spațiul de interferență și influențare dintre orizonturile de interpretare și imaginile sociale ale indivizilor și organizărilor sociale. În ceea ce privește explicarea fenomenului de criză, se presupune că logica care conduce practica și studiul gestionării crizelor și a comunicării au avut tendința să se concentreze pe reputația companiei înainte de criză, modul în care organizația a răspuns în timpulcrizei, faptele cazului, efectul faptelor asupra reputației organizației și succesul său, eșecul organizației de a se răscumpăra și de a-și repara sau restabili imaginea, așa cum consideră Robert Heath, Există o stategie comună celor mai multor dezastre și crize: dacă există un impact limitat la o singură organizație sau entitate. Acest lucru înseamnă că planificarea în caz de dezastre și crize nu se limitează la doar la perspective organizației în cauză ci ar putea să constituie o amenințare pentru alte organizații cu care acestea sunt afiliate creând după Atkins, astfel, o vulnerabilitate potențială pentru organizație. Frica este unul dintre motivele cele mai puternice. De fapt, cercetările sugerează că apelurile la frică sunt atât de puternice încât pot interfera cu capacitatea ascultătorului de a procesa critic informațiile. De exemplu, solicitarea de sprijin pentru Crucea Roșie Americană imediat după un dezastru natural solicită o reacție mult mai diferită decât atunci când o comunitate nu se confruntă cu o astfel de criză.,,Cercetările arată că apelurile de criză își păstrează eficacitatea pe perioade lungi de timp. Realizând acest lucru, frica poate fi utilizată pentru a convinge un public să răspundă într-o manieră particulară. Cu toate acestea, scriitorii de vorbire riscă ca un astfel de motivator să poată fi utilizat în mod greșit de un difuzor sau folosit împotriva acestuia.´´Comunicările de criză reprezintă dialogul dintre organizație și reprezentantul acesteia înainte de, în timpul și după apariția negativă. ,,Strategiile de dialog ale dialogului și tacticile create pentru a minimiza daunele aduse imaginii organizației. Gestionarea eficientă a crizelor include comunicări de criză care nu numai că pot atenua sau elimina criza, ci pot uneori să aducă organizației o reputație mai pozitivă decât înainte de criză.´´

1.2.Teoritizarea comunicării de criză

Dat fiind caracterul restrâns al studiului ne permitem a examina selectiv doar unele teorii privitoare la comunicare în cele ce urmează. Începem cu structuralismul. Părintele structuralismului este de Saussuse, în ciuda faptului că nu a determinat limitele conceptuale și nici nu a creat premise constituirii structuralismului ca teorie unitară în sens popperian. Acesta consideră că structuralismul presupune ,,reducerea succesivă a variantelor la invariante și postulează organicitatea părților´´. În sfera comunicațională, ,,accentul cade pe mesaj și nu pe procesul comunicării sau pe actorii implicați.´´ Între perspectiva lingvisticii structurale și perspectiva semioticii pragmatice asupra raportului dintre elementele înțelesului se situează perspectiva școlii referențiale, reprezentată de britanicii menționați mai sus: C.K. Ogden și I.A. Richards. Lucrarea de referință, The meaning of meaning, constituie mediul în care termenul semnificație este privit ca sumă de accepții diferite, printre care: proprietatea intrinsecă a ceva (înțelesul direct al referentului), conotația unui cuvânt (înțelesul asociat al unui cuvânt) înțelesul intenționat de cel care utilizează simbolul, înțelesul asociat de persoana care comunică simbolului, înțelesul pe care ar trebui să-l atingă utilizatorul simbolului, înțelesul asociat simbolului în interpretarea acestuia, respectiv ,,înțelesul asociat utilizatorului simbolului de către interpretul acestuia´´. Abordarea celor doi cercetători britanici este în linia școlii referențiale, a cărei precursor a fost John Locke, care consideră că semnificația cuvintelor este ,,convențională´´ prin aceasta, Ogden și Richards se apropie de abordarea lui de Saussure, privitor la arbitrarietatea semnului, considerând cuvintele semne arbitrare (voluntary signs), dar a căror funcționalitate crește odată cu numărul utilizatorilor, în funcție de gradul de „acceptare comună”. Ferdinand de Saussure nu a intenționat să aducă în prim plan un model de comunicare, dar studiile sale de pionierat în domeniul lingvisticii conturează un model „structural” prin care sunt puse în evidență relațiile dintre elemente în intenția creării de înțeles. Din punct de vedre al studiului comunicării, cea mai importantă distincție făcută de Saussure este cea între semnul fizic și cel mental, între cuvântul scris/rostit și conceptul mintal spre deosebire de reprezentanții lingvisticii structurale europene: Charles Sanders Peirce pătrunde pe teritoriul semioticii, pe care o definește ca fiind „ doctrina cvasinecesară sau formală a semnelor din domeniile matematicii,metodologiei. Deși în sens restrâns structuralismul se referă la etapa incipientă din istoria lingvisticii, până la apariția gramaticii generative a lui Chomsky, în sens larg ea face referire la ideea de sistem al limbii, ca structură mediatoare între realitatea obiectivă și percepția subiectivă.. Dar funcționalitatea structurală, specificitatea funcțiilor limbii, subsistemele (în funcționalitate) privesc, în principal, limba în decupajul static al unei epoci. El vizează studiul totalităților organizate, spre deosebire de totalitățile sumative, și presupune legătura intrinsecă cu caracterul sistematic al unui obiect. Saussure a studiat limba ca totalitate organică, punând astfel bazele lingvisticii structurale, fără însă să-și folosească acest termen. științifice, epistemologiei și, mai ales, din domeniul logicii, pe care o subsumează semioticii. Ca și în celelate domenii de studiu, și în semiotică. Peirce propune înțelegerea metafizică a diferitelor aspecte ale cunoașterii prin apel la „idealismul obiectiv. De altfel, Peirce este recunoscut ca fiind, alături de William James și de John Dewey, părintele pragmatismului. Direcția pragmatistă(„ pragmaticistă”) a fost exploatată și pe teritoriul semioticii, instituindu-se „maxima pragmatică” prin care se reduce semnificația la acțiune. Dar semiotica nu constituie o preocupare majoră și unitară a filosofului american; nu există o abordare sistematică a acestui domeniu, dar viziunea acestuia poate fi sistematizată. De altfel, semiotica din perspectiva al lui Ogden și Richards apare diferit față de viziunile dinainte lor. În mod generic, relațiile publice se ocupă de public, prin urmare, după cum observă Kathleen Fearn-Banks, publicul reprezintă audiența specifică vizată de programe. Oamenii folosesc frecvent termenul "publicul larg", dar profesioniștii din domeniul relațiilor publice sunt, de obicei, mai specifici în direcționarea lor. Exemplele publicului corporativ includ: angajații, clienții, acționarii, membrii comunității, membrii consiliului, sindicatele și pensionarii. Evenimentul mobilizator este activat de știri. Moartea unei personalități, un accident care a făcut victime nevinovate, căderea unui guvern într-o țară, toate aceste situații obține prima atenția mass-media. De ce? Deoarece regula de aur în mass-media, inconștient sau tacită, este să se concentreze pe tot ceea ce este o abatere de la normă. Când este timpul să acorde prioritate elemente de știri, jurnalistul el va alege pe cei care se abat în primul rând, respectând standardul. ,,Astfel, moartea se confruntă cu viața anormalul suprascrie normalul de zi cu zi, ce condamnă superfluu. Pentru presă, pentru a supraviețui, este necesar să acționeze prompt și în mod dinamic. Acest lucru înseamnă că trebuie să fie construită luând în considerare, în primul rând, principiul abaterii de la norma în expresia lui.´´ Pregătirea pentru criză face și ea parte din strategiile proactixe de management al crizelor. Cu toate acestea, rezultatul acestor abordări proactive trebuie să se concretizeze in final in punerea la punct a unor politici și proceduri reactive: cele de răspuns la criza propriu-zisă in momentul în care aceasta își face apariția. Pregătirea pentru criză a unei organizații trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte: diagnosticarea vulnerabilităților; stabilirea tipurilor de criză cu care se poate confrunta organizația; selectarea și pregătirea unei echipe de management al crizei ; selectarea și pregătirea unui purtător de cuvânt pentru situații de criză; proiectarea unui plan de management al crizei; verificarea sistemului de comunicare. Scopul pregătirii pentru criză este mai mult decât evident: organizațiile care se pregătesc corespunzător pentru managementul crizelor depășesc astfel de situații de 2-3 ori mai repede decât cele nepregătite, iar costurile umane și financiare sunt substanțial mai reduse:Oricât de mult ar conștientiza o organizație riscul confruntării cu situații de criză, oricât de mult ar aplica ea politici preventive pentru a evita asemenea confruntări, complexitatea vieții sociale face ca, cel puțin in stadiul actual, să poată fi prevăzută doar o parte relativ mică a posibilelor evoluții cu potențial distructiv. De aceea, pentru a minimaliza rolul programelor de prevenire a crizelor, orice organizație trebuie să-și ia măsurile necesare pentru pregătirea lui vederea răspunsului la astfel de situații, având in vedere principiul deja enunțat conform căruia nicio organizație nu este imună la crize.

§Capitolul II. Clasificarea situațiilor generatoare ale crizei

2.1.Tipologia crizelor

2.2.Crizele de imagine

§Capitolul III. Comunicarea de criză în Comitetetul Olimpic Internațional

3.1.Teorii

3.2.Modele

3.3.Cazuri mediatizate

Concluzii

Bibliografie

Stancu, Valentin; Stoica, Marcela; Stoica, Adrian, Relațiile publice, succes si credibilitate, Editura Concept Publishins, București, 1997, citată de către Sandra Oliver Oliver, Sandra, Strategii de relații publice, Iași, Polirom, 2009. Cap. II,

Clarke, Caywood (editor), The Handbook of Strategic Public Relations du Integrated Communications, McGraw-Hill, 1997, citată de către Sandra Oliver Oliver, Sandra, Strategii de relații publice, Iași, Polirom, 2009. Cap. II,

Oliver, Sandra, Strategii de relații publice, Iași, Polirom, 2009. Cap. II, „Rolul esențial al PR-ului în conducerea companiei" ,

Kathleen Fearn-Banks, Crisis comunication, Routledge, New York, 1996,

Patricia Curtin, Kenn Gaither, International Public Relations, Sage; U.S.A., 2007,

Alan Freitag, Ashli Stokes, Global Public relations, Routledge, London, 2009,

Chiciudean, Ion; Tones, Valeriu, Gestionarea crizelor de imagine, Ed. Comunicare.ro Bucuresti, 2002,

Robert Heath, Dan O´Hair, The significance of crisis and risk comunication, Routledge, New York, 2009,

Gabriel L. Adkins, Practical and Theoretical Considerations and Justifications în Organizational Networks in Disaster Response,editat de către W Timothy Combs, Sherry Holladay , Willey Blackwelll, Oxford, 2010,

Ruth Ellen Kinzey, Using public relations strategy, Hamworth Press, New York, 1999,

Ferdinand de Saussure, Course in general linguistics, Blomsburry, London, 1983,

Ferdinand de Saussure, Scrieri de lingvistică generală, Iași: Polirom, colecția Collegium, seria Litere, 2004

.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Știința comunicării, București: Humanitas,colecția Top H, 2000,

Jessica Erickstadt, „Richards’ Meaning of Meaning Theory”, în Comm3210: Human Communication Theory, University of Colorado at Boulder, toamna 1998, http://www.colorado.edu/communication/metadiscourse/Papers/App_Papers/Eriskstadt.htm;

John Constable, I.A. Richards, Selected works,1919-1932, The meaning of meaning, Routledge, London , 2001,

Sergei Nirenburg, Victor Raskin, Ontological Semantics,Cambridge MA: MIT Press, 2004,

Bernard Dagenais, Campania de relații publice, Iași, Polirom, 2003,

Doug Newsom. Judy VanSlyke Turk. Dean Kruckeberg. Totul despre relațiile publice, Iași. Editura Polirom, 2003.

Steven Fink. Crisis Management: Planning for the Inevitable, Lincoln NE. Universe Inc., 2002.

=== 568006713c2827298a79b66b837e4852c9cdbbac_506057_1 ===

UNIVERSITATEA ……………..

FACULTATEA DE JURNALISM ȘI ȘTIINȚELE COMUNICĂRII

SPECIALIZAREA:

COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

LUCRARE DE ……………….

Profesor coordonator:

Nume Prenume

Student:

Nume Prenume

……………., 2017

UNIVERSITATEA …………….

FACULTATEA DE JURNALISM ȘI ȘTIINȚELE COMUNICĂRII

SPECIALIZAREA:

COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

LUCRARE DE ………………

Titlu: ,, Gestionarea crizelor de imagine-

Cazul dopajului sportivilor ruși de la Jocurile Olimpice de la Soci´´

Profesor coordonator:

Nume Prenume

Student:

Nume Prenume

………………., 2017

CUPRINS

§Cuprins……………………………………………………………………………………………

§Introducere………………………………………………………………………………………

§Capitolul I .Considerații generale cu privirea la situațiile de criză ……

Importanța comunicării……………………………………………………………………

Teoritizarea comunicării de criză……………………………………………………..

§Capitolul II.Clasificarea situațiilor generatoare ale crizei……………………

2.1. Tipologia crizelor…………………………………………………………………………..

2.2.Crizele de imagine…………………………………………………………………………..

§Capitolul III. Comunicarea de criză în Comitetetul Olimpic Internațional………………………………………………………………………………………..

3.2.Teorii……………………………………………………………………………………………..

3.2.Modele………………………………………………………………………………………….

3.3.Cazuri mediatizate……………………………………………………………………………

Concluzii…………………………………………………………………………………………….

Bibliografie…………………………………………………………………………………………

Pagina de gardă

Comunicarea de criză Coman, Cristina Iasi Polirom 2009 Collegium; Relatii publice si publicitate

Relatiile publice: principii si strategii Coman, Cristina Iasi Polirom 2001 Collegium; Relatii publice si publicitate

13 Gestionarea crizelor de imagine Chiciudean, Ion; Tones, Valeriu Bucuresti comunicare.ro 2002

Comunicare in situatii de criza Arlette Bouzon Bucuresti Tritonic 2006

Effective crisis communication: moving from crisis to opportunity Ulmer, Robert R.; Sellnow, Timothy L.; Seeger, Matthew W. Londra Sage 2007

The Politics of Crisis Management: Public Leadership under Pressure Boin, Arjen; Hart, Paul't; Stern, Eric; Sundelius, Bengt Cambridge Cambridge University Press 2005

Alte cerinte

am nevoie doar de partea teoretica a lucrarii care consta in 30 de lucrari academice.

Se poate schimba stilul de citare și vom menționa în partea a treia: alte exemple in lumea sportului, altele decât cele ce au ca actor principal Comitetul Olimpic International, ca de exemplu cazuri din FIFA sau din tenisul rusesc.

25-30

,, Gestionarea crizelor de imagine-

Cazul dopajului sportivilor ruși de la Jocurile Olimpice de la Soci´´

§Introducere

§Capitolul I .Considerații generale cu privirea la situațiile de criză

1.1.Importanța comunicării

Liderii guvernamentali si purtătorii lor de cuvânt care duc o activitate de relații publice de succes respecta câteva principii în relația cu reprezentanții mijloacelor de comunicare în masă. Iată reteța lor de succes: În primul rând se remarcă importanța întâlnirii cu oameni de presă în mod regulat, ,,chiar dacă este riscantă discuția cu un reporter,´´ în al doilea rând, cunoașterea reporterilor permite ,,a se stabili în care se poate avea încredere care sunt de evitat´´ . Sfatul este folosirea întâlnirilor cu reprezentanții presei drept ocazie pentru aflarea mai multor informații despre aceștia.De asemenea, un oficial trebuie pregătit înainte de fiecare interviu. Foarte folositoare sunt exercițiile în care specialistul în relații publice joacă rolul reporterului și va pune cele mai incomode întrebări, îndepărtând astfel riscul ca reporterul să îl prindă pe picior greșit.Tăcerea este de aur câteodată – Dacă nu se comunică de către persoana responsabilă informațiile de interes să dă automat posibilitatea adversarilor sa umple golul de informație. Este mai bine a se face cunoscute veștile proaste mai devreme decât mai târziu. Există situații în care trebuie să se recunoască public o greșeală și să se treacă apoi la repararea ei. În al treilea, dar nu ultimul rând, niciodată nu se recomandă aoferirea de informații false presei. La fel, la ,,întrebările foarte sensibile nu trebuie a se da mereu un răspuns complet.´´ ,,Criza se poate defini printr-un eveniment major cu un rezultat potențial negativ care afectează o organizație, companie sau industrie, precum și publicul, produsele, serviciile sau renumele . Se întrerup tranzacțiile normale de afaceri și uneori pot amenința existența organizației.´´ După cum consideră Patricia Curtin, cultura reprezintă straturile pe care relațiile publice trebuie să le împingă pentru a ajunge la situații comune în centrul relațiilor publice internaționale, fie că e vorba de construirea de națiuni, de atragerea turismului, de stimularea creșterii economice sau de eliminarea discordiei grupurilor de opoziție sau a națiunilor. Straturile culturii se extind pe linii internaționale, de la țări dezvoltate la țări în curs de dezvoltare, de la națiuni democratice la regimuri autoritare. Ceea ce sa întâmplat și continuă să se întâmple în practica relațiilor publice este aceeași tendință de mușamalizare care a afectat practic toate dimensiunile societății: progresul exponențial în domeniul transportului și al tehnologiei de comunicare care se contopesc cu schimbări politice tectonice pentru a modifica structura, comerțul și schimbul la nivel mondial. Comunicarea de criză reprezintă un mediu controversat în domeniul relațiilor publice. Abordarea unei situații de criză depinde de modul de organizare al unei instituții, de extinderea sa la nivel național sau internațional. Deschiderea față de relația cu mass-media reprezintă o acțiune esențială pentru evitarea unor informații care ar avea efect asupra reputației societății în cauză. Atunci când informația solicitată de către presă nu există din sursa primară, a societății implicate, se apelează la surse complementare, ale căror informații oficialii responsabili nu le pot controla. Astfel, propunem pentru prezentul studiu, abordarea unei situații de criză în mediul sportiv. După elaborarea cadrului teoretic necesar cercetării, ne propunem realizarea unui plan de criză referitor la această companie.De asemenea, vom aborda un studiu de caz multiplu, extinzând cercetarea la cazuri asemănătoare celui expus mai sus, și descrierea evenimentelor care s-au desfășurat și implicit relația cu mass-media. Putem conchide că, cultura contează în relațiile publice internaționale. Practica sa variază foarte mult în întreaga lume prin definiții concurente ale relațiilor publice și ale nuanțelor semantice care sugerează legături cu propaganda și persuasiunea. La un nivel mai amplu, subtilitățile culturale modifică nu numai definițiile relațiilor publice, ci și ce înseamnă relații publice la nivel internațional. De asemenea, Alan Freitag conchide că diferențele culturale unice limitează dezvoltarea și aplicarea modelelor universale pentru practica relațiilor publice. Rezultatul este un câmp de joc extrem de reproiectat și dinamic, cu o serie de forțe componente care remodelează strategiile tradiționale de relații publice și tacticile care i-au caracterizat practica. Problemele sumt mult mai acute în situația când anumite orizonturi de interpretare servesc drept mijloace de legitimare pentru agresarea imaginilor sociale ale oamenilor, organizațiilor, națiunilor care se situează în alte orizonturi de interpretare. In interiorul fiecărui orizont de interpretare a informației sociale se produc modificări, inclusiv discontinuități (modificări radicale). Deformările și erorile ce survin din modul de procesare a informației în interiorul orizonturilor de interpretare sunt cauzele principale ale deformărilor de imagine, determinând în unele situații chiar răsturnări de imagine. Acest lucru este posibil datorită faptului că imaginile sociale simt o rezultantă a modului cum se recepționează și procesează informația în spațiile sociale în care se construiesc imaginile. In aceste spații, formarea imaginilor implică elemente necontrolabile (valori, orizontul de interpretare, modele culturale, tradiții, obiceiuri, mentalități, credințe etc.), dar și elemente controlabile (interese, decizii ale unor centre de putere etc.) care dau o anumită orientare proceselor de formare a imaginilor sociale. Fiecare orizont de interpretare conține (menține) în el pe lâniâ modalitățile corecte de interpretare a informației sociale și modalități eronate sau simplificatoare de procesare. Crizele care apar în domeniul economic, politic, ideologic demonstrează acest lucru. Orice comunicare se realizează într-un anumit orizont informațional și de interpretare. Discursul medical este in orizont de interpretare, discursurile ideologic, politic, tehnico-științific etc. simt tot atâtea orizonturi de interpretare sau de procesare a informațiilor. Constatăm, deci, că în spațiul social coexistă mai multe orizonturi de interpretare. Este plauzibil să afirmăm că toate domeniile activității umane cu simboluri și limbaj propriu se constituie în orizonturi de interpretare în care informația este procesată în mod pecific. De aceea, se impune să distingem între aceste orizonturi de interpretare și să analizăm modul în care se procesează informația în fiecare. Demersul se impune cu necesitate în spațiul de interferență și influențare dintre orizonturile de interpretare și imaginile sociale ale indivizilor și organizărilor sociale. În ceea ce privește explicarea fenomenului de criză, se presupune că logica care conduce practica și studiul gestionării crizelor și a comunicării au avut tendința să se concentreze pe reputația companiei înainte de criză, modul în care organizația a răspuns în timpulcrizei, faptele cazului, efectul faptelor asupra reputației organizației și succesul său, eșecul organizației de a se răscumpăra și de a-și repara sau restabili imaginea, așa cum consideră Robert Heath, Există o stategie comună celor mai multor dezastre și crize: dacă există un impact limitat la o singură organizație sau entitate. Acest lucru înseamnă că planificarea în caz de dezastre și crize nu se limitează la doar la perspective organizației în cauză ci ar putea să constituie o amenințare pentru alte organizații cu care acestea sunt afiliate creând după Atkins, astfel, o vulnerabilitate potențială pentru organizație. Frica este unul dintre motivele cele mai puternice. De fapt, cercetările sugerează că apelurile la frică sunt atât de puternice încât pot interfera cu capacitatea ascultătorului de a procesa critic informațiile. De exemplu, solicitarea de sprijin pentru Crucea Roșie Americană imediat după un dezastru natural solicită o reacție mult mai diferită decât atunci când o comunitate nu se confruntă cu o astfel de criză.,,Cercetările arată că apelurile de criză își păstrează eficacitatea pe perioade lungi de timp. Realizând acest lucru, frica poate fi utilizată pentru a convinge un public să răspundă într-o manieră particulară. Cu toate acestea, scriitorii de vorbire riscă ca un astfel de motivator să poată fi utilizat în mod greșit de un difuzor sau folosit împotriva acestuia.´´Comunicările de criză reprezintă dialogul dintre organizație și reprezentantul acesteia înainte de, în timpul și după apariția negativă. ,,Strategiile de dialog ale dialogului și tacticile create pentru a minimiza daunele aduse imaginii organizației. Gestionarea eficientă a crizelor include comunicări de criză care nu numai că pot atenua sau elimina criza, ci pot uneori să aducă organizației o reputație mai pozitivă decât înainte de criză.´´

1.2.Teoritizarea comunicării de criză

Dat fiind caracterul restrâns al studiului ne permitem a examina selectiv doar unele teorii privitoare la comunicare în cele ce urmează. Începem cu structuralismul. Părintele structuralismului este de Saussuse, în ciuda faptului că nu a determinat limitele conceptuale și nici nu a creat premise constituirii structuralismului ca teorie unitară în sens popperian. Acesta consideră că structuralismul presupune ,,reducerea succesivă a variantelor la invariante și postulează organicitatea părților´´. În sfera comunicațională, ,,accentul cade pe mesaj și nu pe procesul comunicării sau pe actorii implicați.´´ Între perspectiva lingvisticii structurale și perspectiva semioticii pragmatice asupra raportului dintre elementele înțelesului se situează perspectiva școlii referențiale, reprezentată de britanicii menționați mai sus: C.K. Ogden și I.A. Richards. Lucrarea de referință, The meaning of meaning, constituie mediul în care termenul semnificație este privit ca sumă de accepții diferite, printre care: proprietatea intrinsecă a ceva (înțelesul direct al referentului), conotația unui cuvânt (înțelesul asociat al unui cuvânt) înțelesul intenționat de cel care utilizează simbolul, înțelesul asociat de persoana care comunică simbolului, înțelesul pe care ar trebui să-l atingă utilizatorul simbolului, înțelesul asociat simbolului în interpretarea acestuia, respectiv ,,înțelesul asociat utilizatorului simbolului de către interpretul acestuia´´. Abordarea celor doi cercetători britanici este în linia școlii referențiale, a cărei precursor a fost John Locke, care consideră că semnificația cuvintelor este ,,convențională´´ prin aceasta, Ogden și Richards se apropie de abordarea lui de Saussure, privitor la arbitrarietatea semnului, considerând cuvintele semne arbitrare (voluntary signs), dar a căror funcționalitate crește odată cu numărul utilizatorilor, în funcție de gradul de „acceptare comună”. Ferdinand de Saussure nu a intenționat să aducă în prim plan un model de comunicare, dar studiile sale de pionierat în domeniul lingvisticii conturează un model „structural” prin care sunt puse în evidență relațiile dintre elemente în intenția creării de înțeles. Din punct de vedre al studiului comunicării, cea mai importantă distincție făcută de Saussure este cea între semnul fizic și cel mental, între cuvântul scris/rostit și conceptul mintal spre deosebire de reprezentanții lingvisticii structurale europene: Charles Sanders Peirce pătrunde pe teritoriul semioticii, pe care o definește ca fiind „ doctrina cvasinecesară sau formală a semnelor din domeniile matematicii,metodologiei. Deși în sens restrâns structuralismul se referă la etapa incipientă din istoria lingvisticii, până la apariția gramaticii generative a lui Chomsky, în sens larg ea face referire la ideea de sistem al limbii, ca structură mediatoare între realitatea obiectivă și percepția subiectivă.. Dar funcționalitatea structurală, specificitatea funcțiilor limbii, subsistemele (în funcționalitate) privesc, în principal, limba în decupajul static al unei epoci. El vizează studiul totalităților organizate, spre deosebire de totalitățile sumative, și presupune legătura intrinsecă cu caracterul sistematic al unui obiect. Saussure a studiat limba ca totalitate organică, punând astfel bazele lingvisticii structurale, fără însă să-și folosească acest termen. științifice, epistemologiei și, mai ales, din domeniul logicii, pe care o subsumează semioticii. Ca și în celelate domenii de studiu, și în semiotică. Peirce propune înțelegerea metafizică a diferitelor aspecte ale cunoașterii prin apel la „idealismul obiectiv. De altfel, Peirce este recunoscut ca fiind, alături de William James și de John Dewey, părintele pragmatismului. Direcția pragmatistă(„ pragmaticistă”) a fost exploatată și pe teritoriul semioticii, instituindu-se „maxima pragmatică” prin care se reduce semnificația la acțiune. Dar semiotica nu constituie o preocupare majoră și unitară a filosofului american; nu există o abordare sistematică a acestui domeniu, dar viziunea acestuia poate fi sistematizată. De altfel, semiotica din perspectiva al lui Ogden și Richards apare diferit față de viziunile dinainte lor. În mod generic, relațiile publice se ocupă de public, prin urmare, după cum observă Kathleen Fearn-Banks, publicul reprezintă audiența specifică vizată de programe. Oamenii folosesc frecvent termenul "publicul larg", dar profesioniștii din domeniul relațiilor publice sunt, de obicei, mai specifici în direcționarea lor. Exemplele publicului corporativ includ: angajații, clienții, acționarii, membrii comunității, membrii consiliului, sindicatele și pensionarii. Evenimentul mobilizator este activat de știri. Moartea unei personalități, un accident care a făcut victime nevinovate, căderea unui guvern într-o țară, toate aceste situații obține prima atenția mass-media. De ce? Deoarece regula de aur în mass-media, inconștient sau tacită, este să se concentreze pe tot ceea ce este o abatere de la normă. Când este timpul să acorde prioritate elemente de știri, jurnalistul el va alege pe cei care se abat în primul rând, respectând standardul. ,,Astfel, moartea se confruntă cu viața anormalul suprascrie normalul de zi cu zi, ce condamnă superfluu. Pentru presă, pentru a supraviețui, este necesar să acționeze prompt și în mod dinamic. Acest lucru înseamnă că trebuie să fie construită luând în considerare, în primul rând, principiul abaterii de la norma în expresia lui.´´ Pregătirea pentru criză face și ea parte din strategiile proactixe de management al crizelor. Cu toate acestea, rezultatul acestor abordări proactive trebuie să se concretizeze in final in punerea la punct a unor politici și proceduri reactive: cele de răspuns la criza propriu-zisă in momentul în care aceasta își face apariția. Pregătirea pentru criză a unei organizații trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte: diagnosticarea vulnerabilităților; stabilirea tipurilor de criză cu care se poate confrunta organizația; selectarea și pregătirea unei echipe de management al crizei ; selectarea și pregătirea unui purtător de cuvânt pentru situații de criză; proiectarea unui plan de management al crizei; verificarea sistemului de comunicare. Scopul pregătirii pentru criză este mai mult decât evident: organizațiile care se pregătesc corespunzător pentru managementul crizelor depășesc astfel de situații de 2-3 ori mai repede decât cele nepregătite, iar costurile umane și financiare sunt substanțial mai reduse:Oricât de mult ar conștientiza o organizație riscul confruntării cu situații de criză, oricât de mult ar aplica ea politici preventive pentru a evita asemenea confruntări, complexitatea vieții sociale face ca, cel puțin in stadiul actual, să poată fi prevăzută doar o parte relativ mică a posibilelor evoluții cu potențial distructiv. De aceea, pentru a minimaliza rolul programelor de prevenire a crizelor, orice organizație trebuie să-și ia măsurile necesare pentru pregătirea lui vederea răspunsului la astfel de situații, având in vedere principiul deja enunțat conform căruia nicio organizație nu este imună la crize.

§Capitolul II. Clasificarea situațiilor generatoare ale crizei

2.1.Tipologia crizelor

Modelele de conflicte se grupează în următoarele categorii:modele procesuale de conflict; modele structurale de conflict; modele organizaționale de conflict. În continuare, vom prezenta câte un model reprezentativ din fiecare categorie. Conflictul latent este determinat atât de efectele unor episoade conflictuale anterioare, cât și de efectele mediului organizațional (de pildă, o organizație aflată în declin, sau cu o situație economică precară face față mult mai greu condițiilor de mediu nou apărute, în raport cu o organizație stabilă sau în dezvoltare) în momentul conștientizării existenței unor condiții latente apare conflictul înțeles, aflat intr-o fază incipientă și în care păițile implicate nu-i acordă importanță. (Candea R., 1996, p.168). Transformarea conflictului înțeles în conflict resimțit are loc numai atunci când părțile implicate își concentrează atenția asupra acestuia. (Collahan, R.E., 1986, p.238). Conflictul manifestat se exprimă prin comportamentul părților implicate, apatia, ostilitatea declarată sau agresivitatea fiind reacții specifice. Modul în care conflictul resimțit sau conflictul înțeles devine conflict manifestat, depinde în primul rând de disponibilitatea mecanismelor de rezolvare, iar consecințele situațiilor conflictuale se transformă ulterior în factor de mediu pentru episodul următor . Conflictul funcțional apare ca o confruntare de idei intre părți sau persoane, care se finalizează cu soluții pentru creșterea performanțelor organizației. Cea mai frecventă situație, in acest sens, o reprezintă interacțiunea dintre persoane sau compartimente care deși participă la realizarea unor obiective comune agreate, se pot afla în conflict cu modalitățile de realizare a acestora. Fiind favorabil schimbărilor din organizație, conflictul funcțional este util și apreciat ca o tensiune creatoare și dinamizatoare a energiilor individuale. Conflictul disfuncțional împiedică realizarea obiectivelor organizației și a membrilor ei, în timp ce conflictele funcționale sunt motivante, generatoare de idei favorabile înnoirii și schimbării, conflictele disfuncționale conduc la o risipă de timp și energie, rareori posibil de măsurat. (Manolescu A., 2001, p.528-529). Analiza tipurilor de conflict care există în societatea umană și mai important, în context organizațional, poate fi clasificată în două mari categorii : (a) Aceste conflicte decurg din chestiuni de substanță; și (b) cele care decurg din antagonismul emoțional dintre indivizi și grupuri. În cadrul acestora există cinci tipuri de conflicte. Acestea sunt: conflictul intrapensonal: O persoană poate percepe uneori un mediu în moduri care să aducă două sau mai multe dintre nevoile sale în conflict. (Androniceanu A., 1998, p.79). Dorința unui lider școlar de a dezvolta programe educaționale mai bune în competiție cu alte școli pentru a îmbunătăți imaginea unei școli , iar dorința lui de a-și exercita o economie în taxele către autorități este de natură să creeze un conflict în interiorul organizației. Conflictul interpersonal: Conflictul individual sau individual sau conflictul interpersonal sunt cele mai comune și vizibile tipuri de conlucrări în școli, precum și în alte organizații. Conflictele potențiale care implică studenți, profesori, părinți, absolvenți și administratori reprezintă o posibilitate foarte reală în majoritatea școlilor. Conflictul individual-organizatoric: Conceptul de administrație este un proces social, în care dimensiunile personale și organizaționale sunt susceptibile de a fi în conflict. Acest concept este util în înțelegerea naturii conflictelor dintre indivizi și instiiuii . Conflictul intra-organizațional: conflictul poate exista și între diferite grupuri din cadrul unei organizații, de exemplu, poate exista un conflict între membrii unui grup de lucru formali, cum ar fi personalul departamentului de știință de la un liceu care dorește ca studenții să consacre mai mult timp pentru munca academică și profesorul de muzică care dorește ca elevii să fie implicați în tot mai multă practică în formația școlară. Conflictul inter-conflict: Condiții de concurență pot apărea și între două sau mai multe organizații sau unități independente ale unei mari organizații sau chiar între două țări. Un astfel de conflict inter-organizatoric reflectă cel mai adesea concurența și rivalitatea care caracterizează operațiunile sau funcționarea lor. (Coleg G.A., 1997, p.95). Războiul rece a fost rezultatul concurenței și al rivalității dintre formațiunea Sovietică și SUA, care a dus la foarte multe conflicte din întreaga lume susținute de cele două super-puteri. Competiția și rivalitatea dintre Mitsubishi și Ford Motors ar putea fi citate drept un alt exemplu în care pot apărea conflicte legate de cota de piață. Liderii și / sau managerii care doresc să facă față efectiv conflictelor ar trebui să înțeleagă nu numai tipurile de conflicte. De asemenea, ar trebui să știe cum să gestioneze și să rezolve conflictele. Înțelegerea cauzelor conlucrării este primul pas spre o gestionare eficientă a conlucrării eficiente. (Gamage D, 2006, p.259). Strategiile de provocare/simulare a conflictului presupun: folosirea unor elemente de conținut care să fie pasibile de interpretări din unghiuri diferite; împărțirea grupului în „tabere" opuse, folosirea unei persoane cu rol de „avocat al diavolului" etc.

Strategiile de prevenire a conflictului sunt eficiente atunci când putem intui anumite situații tensionale care ar putea determina conflicte neproductive; putem urmări criteriile: focalizarea pe obiective, cu încercarea evitării conflictelor pe obiective; producerea unor sarcini stabile, bine structurate și acceptate de întregul grup; facilitarea comunicărilor; evitarea situațiilor câțtig-pierdcre; utilizarea unor strategii de moderare a activității.

Strategiile pentru reducerea conflictului apar ca fiind utile atunci când un conflict a fost escaladat, tinzând să aibă mai degrabă un impact negativ decât unul pozitiv. Strategiile pentru reducerea conflictului pot conține: utilizarea „integratorilor" (apelul la persoanele cu influență în grup poate reduce intensitatea unor conflicte); rotirea persoanelor de la un grup la altul, rotirea responsabilităților în grup; în cazul conflictelor inlergrupuri, identificarea unor obiective supraordonate care să oblige grupurile să lucreze împreună etc. Strategiile de rezolvare a conflictului presupun ca toate părțile implicate să ajungă în mod liber la un acord, după ce au redéfinit ți reperceput relațiile dintre ele și după ce au făcut evaluarea, adică au examinat ți luat în calcul toate elementele relevante ale relațiilor. în aplicarea unor astfel de strategii trebuie să se evite; nonacțiunca (presupune opțiunea uneia dintre părți de a nu face nimic pentru a rezolva acțiunea, ignorând-o); „traiectoriile” administrative (se fundamentează in formulări de tipul „o ani în studiu" sau „este nevoie de mai multe informații"); tendința de a observa riscurile procedurilor de rezolvare a conflictului; secreți zarea conflictului; culpa bilizarea persoanei etc. (Pânișoară G, 2010, P.84). În multe organizații, același scop este atins prin mijloace mai formalizate: ele creează un sistem de transferuri interunitare, inter-divizionale și chiar inter-funcționale . În ciuda popularității colaborării ca gestionare a conflictelor (cel puțin în literatura de specialitate), adesea nu este cea mai fezabilă. Succesul eforturilor de colaborare depinde de patru precondiții de bază: negocierea este un mijloc de mijloc între strategiile colaborative și strategice de gestionare a conflictelor. Include elemente din ambele strategii – poziția de rezolvare a problemei abordării colaborative, precum și mișcările tactice și contra-mișcările jocului de putere. Este, de asemenea, una dintre cele mai frecvent practicate strategii de gestionare a conflictelor. Se remarcă faptul că negocierea este un element central într-un cadru mixt. Având în vedere stimulentele simultane de a coopera și de a concura, relațiile mix-motivate sunt în mod inerent instabile și implică în mod inevitabil o neîncredere. În acest context, negocierea este principalul mijloc de a menține conflictul în limite acceptabile și de a evita o bifurcare completă a relației. (Shuckla M., 1996, p.203). Negocierea poate să nu fie abordarea ideală, dar este cu siguranță o practică. Are limitele sale: poziția câștig / pierdere poate crea noi conflicte interpersonale sau organizaționale; Aceasta poate ajuta doar la găsirea unei soluții de compromis mai puțin decât perfectă; Și implică angajamente care sunt mai juridice și mai formale decât natura intrinsecă. În ciuda acestor imperfecțiuni, este utilă în mai multe moduri: Se asigură că părțile aflate în conflict își împărtășesc în mod deschis îngrijorarea. Și să ajungă și la o soluție imediată. oferă părților în conflict o ocazie de a interacționa, recunoaște implicit sau explicit interdependența reciprocă și, astfel, să construiască motive pentru o mai bună înțelegere. (Reddy J., 2004, p.80)

2.2.Crizele de imagine

Nu toate imaginile au același grad de relevanță pentru organizație. Gradul de relevanță este dobândit, în primul rând, de imaginile acelor procesori de informații (cetățeni, organizații, instituții) care au im anumit efect asupra existenței, dezvoltării și performanței organizației și a căror influeunță în timp este posibilă și probabilă. Este plauzibil ca acești procesori să obțină informații mai multe, mai cinate (neafectate de medieri) și mai prompt ca alți procesori. Interesul acestor procesori pentru corecta înțelegere a situației organizației este, de asemenea, mai mare.Așadar, în sensul deja exprimat, pot fi relevante următoarele imagini sociale: a) imaginile organizațiilor și ale categoriilor de cetățeni care se află în raporturi funcționale cu organizația; b) imaginile organizațiilor și categoriilor de cetățeni care pot fi afectate de organizația căreia îi evaluează imaginea; c) imaginea organizațiilor și cetățenilor care pot avea interese în raport cu organizația pe care o testăm; d) imaginile despre organizație care funcționează în interiorul acesteia și aparțin subsistemelor ei vitale (oameni, grupuri, lideri).Decelarea imaginii organizațiilor după gradul de relevanță are o importanță deosebită pentru orientarea investigării spre ceea ce este semnificativ în sfera de manifestare a imaginilor sociale. (Muchielli, R, 1970, p.10). Imaginile relevante formează un domeniu pe care organizația trebuie să-l cunoască, să-l interpreteze și să-l evalueze corect. De acest luciu depinde, în mare măsură, adaptarea ei la mediul social, modelarea mediului în care funcționează, perspectivele organizației. Deformările și erorile ce survin din modul de procesare a informației în interiorul orizonturilor de interpretare sunt cauzele principale ale deformărilor de imagine, determinând în unele situații chiar răsturnări de imagine. Acest lucru este posibil datorită faptului că imaginile sociale sunt o rezultantă a modului cum se recepționează și procesează informația în spațiile sociale în care se construiesc imaginile. In aceste spații, formarea imaginilor implică elemente necontrolâbile (valori, orizontul de interpretare, modele culturale, tradiții, obiceiuri, mentalități, credințe etc.), dar și elemente controlabile (interese, decizii ale unor centre de putere etc.) care dau o anumită orientare proceselor de formare a imaginilor sociale. Problemele sunt mult mai acute în situația când anumite orizonturi de interpretare servesc drept mijloace de legitimare. Imaginile sociale corespund sistemului de valori compatibil culturii, tradiției, sistemului de credințe colective, normelor sociale date și contribuie la formarea conduitelor și orientarea comunicărilor sociale. Imaginile sociale se elaborează prin și în raporturile sociale de comunicare și, de aceea, se consideră că dinamica comunicării și dinamica imaginilor sociale se intersectează cu elementele mentalului colectiv, dintre care mentalitățile și orizontul de interpretare al oamenilor și grupurilor sociale joacă roluri fundamentale. Imaginea de marcă caracterizează în special organizațiile cu scop economic și reprezintă o concretizare sintetică a imaginii firmei. Ea individualizează o companie, un produs sau un serviciu, permițând cumpărătorului să le distingă de altele asemănătoare, să le individualizeze prin memorarea atributelor caracteristice, să le confere semnificație în plan psihologic și să stabilească cu ele relații afective în propriile orizonturi de așteptare. (Husserl E., 1984, p.77). Marca este un nume, un simbol, un desen, un termen sau o combinație a lor, destinată să ajute la identificarea bunurilor și serviciilor imei firme producătoare și la diferențierea lor de cele ale concurenților. Ea garantează calitatea produsului și a serviciului prin simbolistica complexă și printr-o serie de semnificai relevante: caracteristicile produsului (orice marcă reflectă caracteristici demne de a fi evidențiate); avantajele oferite de produs (caracteristicile produsului trebuie transformate în avantaje funcționale și în satisfacții emoționale); valorile (marca sugerează valorile apreciate și agreate de către producător); concepția (o marcă reprezintă o concepție de viață, de eficiență, de organizare, de calitate, de aspirații etc.); personalitatea (marca conturează o anumită personalitate, obiectivându-se simbolic într-o persoam, un obiect, un animal etc.); utilizatorul (marca, în funcție de caracteristicile sale, ne sugerează categoria — statusul – consumatorilor sau utilizatorilor).

Teoriile fenomenologice situează imaginea în sfera experiențelor personale și a comportamentului individului Experiența în desfășurare, imediată, trăită de oameni este esențială pentru formarea imaginilor. Omul, construindu-și modelele reprezentaționale asupra lumii, reușește, pe aceaslâ bază, să-i dea acesteia un anumit sens. (Culda L, 1986, p.86). Se consideră că mecanismele interne implicite, generate în om de experiența proprie, fac posibilă formarea și cristalizarea imaginii de sine și a imaginilor despre lumea în care trăiește . Psihologia generală abordează imaginea în strânsă legătură cu componentele actului atitudinal-volitiv: percepție – evaluare – opinie – convingere – atitudine. Etapele parcurse de la receptarea obiectului social până la formarea imaginii simt condiționate de cunoaștere, apreciere valorică, confruntarea argumentelor, verdictul valoric inițial (opinia), verdictul valoric stabil (convingerea) etc. Imaginea, potrivit acestei concepții, este rezultatul declanșării imor procese de evaluare în structurile psihice ale individului, îndreptate spre obținerea opiniilor și, ulterior, a convingerilor. Ca urmare, influențarea individului nu se poate face printr-un transfer de opinii sau convingeri, ci numai prin stimularea, declanșarea și generarea lor în individ cu ajutorul argumentului.