Gerontologia

Introducere

Îmbătrânirea este un fenomen ireversibil, caracteristic fiecărei persoane și comun tuturor țărilor.1

Gerontologia este, clasic, știința care se ocupă cu studiul imbătrânirii, dar include și studiul vieții de după îmbătrânire, al persoanelor bătrâne (problemele biologice, psihologice, sociale și economice). Deși gerontologia este o știință nouă, termenul “gerontologie“ fiind utilizat prima dată de biologul rus Metchnikoff in cartea sa “The Prolongation of Life“ (Prelungirea vieții), publicată in 1908, experiența recentă de identificare a științei gerontologiei maschează interesul cu privire la vârsta înaintată și la persoanele vârstnice, ce a existat de mii de ani. Astfel, oameni de știință destinși, precum Francis Bacon, Benjamin Franklin și Francis Galton, toți au scris despre îmbătrânire. Inclusiv datări istorice (de la proză și poezie la fapte reale dovedite de izvoare istorice) atestă faptul că persoanele în vârstă au fost tot timpul prezente în societate. Cea mai veche durată de viață raportată este cea a lui Matusalem, care se presupune ar fi trăit timp de 969 ani. Cea mai lungă durată de viață verificabilă a fost a lui Jeanne Calment, care a murit în 1997, în vârstă de 126 ani. Societatea și-a arătat întotdeauna interesul față de procesul de îmbătrânire, fie în încercarea de a-l atenua sau în aflarea raspunsului cu privire la faptul că unele persoane supraviețuiesc pană la vârste înaintate iar altele nu. Încă din antichitate pană in prezent, oamenii au căutat atributele necesare trăirii până la vârste îndelungate, totodată, întrebarea cea mai frecvent adresată persoanelor centenare fiind cărui fapt atribuie ei durata lunga de viață.

Există multe diferențe între bătrâni și tineri, dar nu toate modificările sunt consecință a îmbătrânirii.

Modificări ce nu sunt cauză a îmbătrânirii:

-Supraviețuire selectivă: factorii genetici, psihologici, modul de viață și mediul influențează supraviețuirea, astfel că unele caracteristici vor fi mai prezente la persoanele vârstnice.

-Provocări diferențiale: sistemele și serviciile (sănătate, finanțe, transport, infrastructură) sunt adesea concepute și gestionate în moduri care le fac cât mai accesibile tinerilor. Provocarea este cu atât mai mare când este adresată vârstnicului deoarece ea poate interacționa cu alți factori (de exemplu o problema a banilor sau a transportului poate afecta accesul la serviciile de sănătate).

-Efecte de cohortă: societatea se schimbă, iar in secolul XX schimbarea a fost rapidă. Prin urmare, tinerii și bătrânii au fost expuși la medii fizice, sociale și culturale foarte diferite.

Modificări ce sunt cauză a îmbătrânirii:

-Îmbătrânirea primară este de obicei din cauza interacțiunilor dintre genetică (intrinsec, “natura) și mediul (extrinsec, ”nutriția“). Exemple includ cancerul pulmonar la persoanele susceptibile fumătoare, hipertensiunea la persoanele susceptibile, cu aport ridicat de sare, și diabet la persoanele ce adopta o dieta hiperglucidică/hipercalorică dar cu stil de viață sedentar. De asemenea, unele gene influențează în mod general procesul de îmbătrânire celulară. Abia acum aceste gene susceptibile sunt identificate, oferând posibilitatea de intervenție precoce și a modifica riscul.

-Imbătrânirea secundară este adaptarea la schimbările cauzate de îmbătrânirea primară. Acestea sunt de obicei comportamentale, de exemplu reducerea sau încetarea conducerii autovehiculelor pe fondul creșterii capacității de reacție.

Îmbătrânirea și senescența

Diferențele dintre bătrâni si tineri sunt heterogene, și efectele individuale pot fi văzute ca:

-Beneficiale (de exemplu, învățare experiențială crescută, creșterea densitații minerale osoase).

-Neutre (de exemplu, albirea părului)

-Dezavantajoase (de exemplu, scăderea vitezei de reacție, dezvoltarea hipertensiunii arteriale)

Cea mai mare parte din modificări, în special cele din vârsta medie târzie și vârsta înaintată, sunt în detrimentul apariției provocărilor patologice și de mediu. Pierderea adaptabilității rezultă din alterarea mecanismelor homeostatice, ele fiind mai puțin prompte, mai puțin precise și mai puțin potente decât erau odată. Astfel rata mortalității crește exponențial cu vârsta.

Cu puține exceptii toate organismele îmbătrânesc, fapt ce se manifestă cu mortalitate crescută și durată de viață finita. Teoriile cu privire la procesul de imbătrânire abundă, cu un numar de peste 300 teorii existente în prezent, însă puține se ridică la nivelul de accepțiune științifica, și niciuna nu a putut fi confirmată ca având un rol major.

Teorii ale îmbătrânirii:

-Distrugeri oxidative. Moleculele reactive chimic ce conțin oxigen nu pot fi curățate de defensiva antioxidantă si distrug molecule cheie incluzând and. Distrugerile se adună până ce procesele de metabolism se strică si celulele mor. În ciuda dovezilor aduse în sprijinul efectelor benefice ale antioxidanților (exemplu: vitamina C și E) din studii epidemiologice si in vitro, rezultatele studiurilor clinice au fost dezamăgitoare

-Control anormal al mitozei celulare. Pentru majoritatea liniilor celulare, numărul de diviziuni celulare este limitat ("Limita Hayflick"). Celule senescente pot predomina în țesuturile fără potențial de replicare semnificativă, cum ar fi corneea și pielea. Numărul de diviziuni până la un moment dat ar fi “memorat“ de un “ceas“ funcțional, astfel secvența de repetiție a ADN-ului se micșorează având ca rezultat încetarea diviziunii celulare. Pe de altă parte, diviziunea continuă necontrolat, rezultând hiperplazie și patologii diverse, precum ateroscleroza și hiperplazia prostatică.

-Modificări proteice. Cuprinde in special modificări cauzate de oxidare, fosforilare și glicare (adiție non-enzimatică de zaharuri). Complexele moleculare glicozilate sunt rezultatul final al interacțiunilor multiple zahar-proteină, având ca finalitate proteine moleculare anormale ca structură și funcționalitate.

-Uzura. Nu există nicio îndoială ca daunele fizice joacă un rol important în îmbătrânirea unor structuri, cu predilecție pielea, osul și dinții, dar acest lucru este departe de explicația universală a procesului de îmbătrânire.

Îmbătrânire și evoluție. În multe din cazuri, teoriile sunt în concordanță cu opinia că îmbătrânirea este un produs secundar de selecție genetică: genele preferate acestui argument sunt cele care sporesc menținerea celulară, deci și menținerea întregului organism în primii ani de viață dar care mai târziu pot fi cauza diferitelor daune. Spre exemplu, o genă ce îmbunătățește fosforilarea oxidativa, poate crește viteza unui mamifer sau rezistența acestuia, în timp ce crește cumulativ sarcina de daune toxice, care de obicei se manifestă mai tarziu.

Multe gene par să influențeze îmbătrânirea. În paralel cu diferite expuneri ale mediului, pot duce la extreme heterogenități fenotipice, adică la persoane ce îmbătrânesc cu un anumit ritm diferit și unic.

Parte generală

1.1 Caracterisitici populație vârstnică

Perspectiva biologică a îmbătrânirii este importantă pentru faptul că ne spune despre ce și cum corpul devine progresiv mai vulnerabil spre a dezvolta un handicap sau o boală pe măsura ce îmbătrânește. Deși există o variabilitate semnificativă în modul în care îmbătrânirea afectează indivizii, anumite procese care stau la bază par să urmeze un curs comun. Mai mult, oamenii prezintă caracteristici de îmbătrânire cu o gamă mai largă fața de alte specii. Astfel, cercetări făcute asupra factorilor ce influențează îmbătrânirea în aceste specii pot aduce lumină pentru cel puțin unele aspecte ale senescenței umane. XXX pg 13 Pathy

1.1.1 Corpul uman evoluție, schimbare, și îmbătrânire

În secolul trecut, am vazut aproape o dublare a speranței de viață la oameni. Medicina modernă ne-a lăsat o vastă cunoaștere a procesului de îmbătrânire. O multitudine de modificări au fost cunoscute să apară în mod constant la om. Acest capitol va examina și se va concentra pe aceste modificări. Sistemele de organe vor fi descrise cu un scurt rezumat al fiecăruia și modul în care acestea îmbătrânesc. Procesul de îmbătrânire afectează toate sistemele de organe și, ca atare, observarea acestor schimbări ne va permite să înțelegem mai bine impactul funcțional existent asupra individului în vârstă.

O multitudine de schimbări au loc în fiecare organ. Rata de declin a funcției organelor cauzată de vârstă, variază foarte mult. Îmbătrânirea a fost definită ca un eșec al menținerii homeostaziei în condiții de stres fiziologic. Toate speciile manifestă îmbătrânirea. Într-o celulă normală, stresul oxidativ (teoria radicalilor liberi) conduce cronic la modificari în expresia genelor. Acesta duce la modificari în fenotipul și îmbătrânirea țesutului. O altă caracteristică este "uzura" (mutație somatică, glicozilarea proteică) de celule ce duce la necroză sau apoptoză. Acest lucru, duce la un turnover celular crescut care provoacă o modificare în fenotip conducând la o celulă în vârstă. Senescentei îi este atribuită ieșirea permanentă din ciclul celular al celulei care ar fi în mod normal, în măsură capabilă de diviziune. Celulule vor afișa caracteristici biochimice, care sunt distincte față de omologii lor de creștere. Expresia unor gene (mutația intrinsecă, moartea programată) va crește, în timp ce alte caracterisitici vor scădea sau nu vor fi afectate. Olovnikov a propus că celulele s-ar putea supune diviziunii prin scurtarea progresivă a
capetelor cromozomilor (telomerii). Telomerasele sunt enzime care împiedică scurtarea telomerilor. Consecința în acest sens este faptul că o cantitate mică de ADN terminal este
nereplicat cu diviziuni celulare repetate. Acest lucru poate contribui la senescență. S-a arătat de Zglinicki că stresului oxidativ usor poate crește rata de scurtare telomerilor. Organismele care au o rezistență mai mare la deteriorarea ADN-ului au beneficiat de longevitate (Von Zglinki și colab., 2000). Teoria neuroendocrină a îmbătrânirii subliniază necesitatea de a reglementa ceasul biologic pentru a mentine homeostazia. Axa hipotalamo-hipofizo-adrenală acționează ca reglator
în adaptarea la nevoile fiziologice ale organismului în timpul stresului. Teoria imuno-neuroendocrină a îmbătrânirii subliniază relația sistemului endocrin, deoarece reglementează
sistemul imunitar pentru a lupta impotriva infecțiilor. Odată ce sistemul imun
dispare, organismul devine sensibil la moarte din cauza probabilității mai mare de infectie. Îmbătrânirea, atunci ar rezulta dintr-o "scădere a capacitații de a supraviețui la stres". Astfel, o multitudine de factori pot duce la îmbătrânire.

1.1.2 Îmbătrânirea organelor

Afectarea pielii

Pielea este cel mai mare organ al corpului, funcționând ca o barieră mecanică, ea având rol în reglementarea temperaturii, inițierea funcțiilor imunologice, comunicarea stimulilor externi către corp, și protejarea împotriva efectelor radiațiilor ultraviolete. Pielea este compusă din trei
straturi majore (de la exterior spre interior: epidermul, urmat de derm, și de hipoderm). In
epiderm, există keratinocitele, melanocite, celule Langerhans și celule Merkel. Membrana de bază separă epidermul de derm. Dermul este format din țesut conjunctiv, alcătuit din fibre de colagen, și elastină. Hipodermul este compus din adipocite și pachetul intravascular. Semnele tipice de îmbătrânire includ apariția ridurilor și lăsarea pielii. Îmbătrânirea extrinsecă este mai proeminent la nivelul mâinilor, gâtului, și faței și este atribuită expunerii la soare (Gilchrest, 1989). Îmbătrânirea intrinsecă secundară formării de radicali liberi este caracterizată de paloare (scăderea numarului de melanocite) și subțiere (retragerea papilelor dermice), histologic joncțiunea derm-hipoderm aplatizându-se. Pielea în vârstă are o capacitate de proliferare a keratinocitelor redusă, grosimea pielii tinzând să scada dupa deceniul al șaptelea (Rigal și colab.,1989), iar apariția disfuncției celulelor dendritice crește riscul neoplasmelor pielii.

Afectarea musculară

Mușchiul scheletic cuprinde 40-50% din corpul uman. Aceasta este compus din țesut muscular, țesutul nervos, vasele sanguine, și țesutului conjunctiv. Mioblaste sunt celule precursoare, care fuzionează formând împreună fascicule de fibre musculare. Rata metabolismului bazal al mușchiului scade cu 4% pe an dupa vârsta de 50 ani (Balagopal și colab., 1997; Rooyackers și colab., 1996; Welle și colab., 1993; Short și colab., 1999). Potențialul de regenerare a musculaturii scheletice, precum și amasei musculare în general, scade cu vârsta. Mai multe citokine (Cannon, 1998), inclusiv interleukina-1, factorul de necroză tumorală (TNF), interleukina-15, factorul neurotrofic ciliar, precum și hormononii de crestere și factorul de crestere-I (IGF-I) insulin-like (Welle, 1998) au o influență puternică asupra echilibrului între
sinteza și distrugerea proteinelor musculare. Glucocorticoizii de asemenea au efecte catabolice, reducând sinteza proteinelor și stimulând degradarea proteinelor în mușchi. În timpul senescenței, există o pierdere a neuronilor motori și a fibrelor musculare. Pierderea de neuroni motori este probabil să motivul principal pentru pierderea de fibre musculare. Studiile electrofiziologice au demonstrat un număr redus de unități motorii în mușchii bătrâni
(Dohert și Brown, 1993).

Afectarea ochilor

Mai multe studii populaționale au arătat o semnificativă creștere a prevalenței de tulburări de vedere cu avansarea în vârstă (Tielsh și colab, 1990;. Klaver și colab, 1998;. Klein și colab,.
1991; Attebo și colab., 1996). Ca atare, tulburările vizuale sunt asociate negativ cu independența și starea persoanelor în vârstă (Wang și colab., 1999;.. Klein și colab, 1998). În plus, viziunea afectată poate influența negativ funcțiile cognitive în rândul persoanelor in vârstă (Uhlmann și colab., 1991;Lindenberger și Baltes, 1994). Modificările posibile cu înaintarea în vârstă: adaptare la întuneric scăzută, îngălbenirea(agregare proteică) a cristalinului, scăderea puterii de focalizare a cristalinului la vederea de aproape (presbiopia), sensibilitate de contrast scăzută, scăderea lăcrimării, scădere minimă a acuității statice, scădere profundă a acuității dinamice (țintă în mișcare).

Afectarea sistemului cardiovascular

Îmbătrânirea este asociată cu modificari complexe și diversificate ale structurii si functiei cardiovasculare, ce apar la nivelurile structurale / funcționale, precum și nivelurile moleculare / celulare. Inima devine ușor hipertrofică și hiperresponsivă la stimuli simpatici (dar nu parasimpatici), astfel încât exercitarea cresteri induse ale ritmului cardiac și contractilității miocardice sunt scăzute la inimile mai bătrâne. Aorta si arterele elastice majore se alungesc și devin rigide, viteza undei pulsului crescând, ca urmare a disfuncției biochimiei endoteliului, asemănătoare aterosclerozei. Este important de știut faptul că toate aceste schimbări în
funcția cardiovasculară nu implică defecțiuni ale sistemului, și în absența unei boli cardiovasculare evidente, nu duce la simptome.

Afectarea sistemului imun

Scăderea funcției sistemului imun conduce la o frecvență crescută a infecțiilor, prevalență crescută a neoplasmelor, și tulburări autoimune. Răspunsul la vaccinuri este, de asemenea, a scăzut iar capacitatea celulelor stem hematopoietice de a se reproduce este diminuată cu
vârsta (Geiger și Van Zant, 2002). Există o modificare dependentă de vârstă a celulelor prezentatoare de antigen. Anumite citokine cresc cu vârsta, cum ar fi: y interferon, TGF-β, TNF, -IL 6, și IL-1, care pot duce la dereglarea hematopoiezei. Cel mai multe teste ale funcției celulelor T par să aibă rezultate slabe la persoanele în vârstă (Thoman și Weigle, 1989). Ele tind să secrete mai puțin IL-2 după ce a fost stimulate de celulele prezentatoare de antigen. Câteva
studii au sugerat o asociere pozitivă între buna funcționare a celulelor T in vitro și longevitate (Roberts-Thomson și colab, 1974;. Murasko și colab, 1988;. Wayne și colab., 1990), și între numărului de limfocite și longevitate (Bender et al., 1986). Un procent ridicat de centenari
au relativ bine conservate funcțiile imunitare comparativ cu persoane de vârste mai (Franceschi și colab., 1995). Doar celulele natural killer au fost demonstrate că nu au functia modificată cu înaintarea în vârstă (Kutza și colab., 1991).

Afectarea sistemului pulmonar

Odată cu vârsta are loc o rigidizare a peretelui toracic, o pierdere a forței musculare, o scădere a spațiilor intervertebrale și o diminuare a reculului elastic al țesutului pulmonar. Aceste modificări duc la scăderi ale volumului pulmonar și debitului care afectează volumul expirator forțat și capacitatea vitală forțată (Johnson și Dempsey,1991). Spatiul mort alveolar crește în timp ce capacitatea de difuzie pulmonară scade progresiv și liniar cu vârsta, iar răspunsurile ventilatorii la hipoxie și hipercapnie se diminuează.

Afectarea sistemului nervos

Sistemul nervos este compus dintr-o multitudine de celule, și straturi care controlează multe aspecte ale functionării astfel ca memoria, vorbirea și funcția vizuală, precum și
funcțiilor senzoriale și motorii. Elementele pre- și postsinaptice se îngroșa cu vârsta și apare un eșec al proceselor chimice de transmitere între neuroni (Agnati și colab., 1990). Modificările predomină mai mult la nivel simpatic decât la nivel parasimpatic. XXX

Afectarea scheletului

Aproape toată lumea pierde substanță osoasă cu vârsta.Femeile au accelerarea pierderii osoase cu instalarea menopauzei. Bărbați pierd substanță osoasă mai lent, iar pierderea are loc la nivel cortical doar pe fondul pierderii de țesut, în general, nu preferențial, așa cum este cazul la femei. Atât bărbații, cât și femeile pierd substanță osoasă trabeculară și corticală. Osteoporoza este o boală sistemică a scheletului caracterizată prin masă osoasă scazută si deteriorarea microarhitecturii țesutului osos. Acest lucru crește susceptibilitatea la fracturi. Remodelarea atât a osului cortical și trabecular are loc prin secvențe de activare, resorbția (de osteoclaste), și formarea (prin osteoblaste). O multitudine de hormoni reglementează remodelarea osoasă: calcitriolul, parathormonul (PTH), steroizi sexuali, calcitonina, factori de creștere insulin-like
(IGF-1, IGF-2). Vitamina D și PTH menține calcemia. Nivelurile de calciu seric nu se schimbă
cu vârsta, dar modul în care sunt menținute suferă modificări dramatice .XXX

Afectarea sistemului digestiv

Există un număr de modificări fiziologice care au loc cu înaintarea în vârstă, care au potentialul de a influenta absorbția și metabolismul. Moore și colab. (1983) și
Horowitz și colab. (1984), au arătat că golirea gastrică este redusă la vârstnici. Goldschmiedt și colab. (1991) a arătat că nivelurile de aciditate gastrică cresc cu înaintarea în vârstă, având risc de boli ulceroase peptice.

Afectare renală

Rinichiul bătrân își menține capacitatea sa de a reglementa homeostazia fluidelor din corp în condițiile generale. El devine limitat progresiv în capacitatea sa de a răspunde la solicitări.
Modificările sunt rezultatul schimbărilor anatomice, precum alterarea funcției celulelor tubulare și capacitatea de reacție la factorii hormonali și hemodinamici. La vârsta de 80 ani, între 10 și 30% dintre glomeruli sunt complet sclerozați. Fluxul de sânge scade cu aproximativ 10% pe deceniu.

Afectare endocrină

Îmbătrânirea este asociată cu modificările anatomice ale glandelor endocrine ca un rezultat dat de moartea programată a celulelor, distrugerea autoimună a glandei, sau transformarea neoplazică a țesutului glandular. Alte modificări cu înaintarea în vârstă includ: bioactivitate alterată a hormonilor, modificări in transportul de hormoni, modificări sau interacțiuni hormon-receptor, sau modificări postreceptor. De asemenea sensibilitate glandulară este afectată, cu unele glande având răspuns redus, crescut, inhibat, sau alterat.

Afectarea altor sisteme

O multitudine de schimbări au loc în alte sisteme din corp. Organismul în vârstă, complex dar complicat, adaptativ dar reactiv, a demonstrat un progres ferm și conservare a funcțiilor. Modificările sistemelor de organe cu înaintarea în vârstă: hematopoieza (scăderea rezervelor de maduvă osoasă, ca răspuns la cerere mare); temperatura (frisoane); miros (percepție miros scăzuta cu aproximativ 50); genito-urinar (golirea vezicii urinare incompletă și creșterea reziduurilor); auditiv (pierdere bilaterală a tonurilor de frecvență înaltă).

Demografie

Demografia este știința care se ocupă cu studiul populției umane, nivelul, structura și caracteristicile populației și de legile care guvernează aceste caracteristici. (carte spm)

Analiza mortalității din ultimele decenii sugerează de ce limitele speranței de viață umane sunt greu de estimat. În primul rând, durata de viata a omului este lungă (de exemplu, va lua 120-130 ani pentru un grup mare de nou-născuți recent să moară la nivelul de mortalitate curentă în Japonia, Franța și alte țări dezvoltate (Manton și Stallard, 1996)), ceea ce face dificil în a obține
date concrete cu privire la experiența completă a mortalității unei cohorte la naștere (cu atât mai greu când este vorba de mai multe cohortele). În al doilea rând, populațiile umane trăiesc liber și nu pot fi studiate în medii controlate experimental. Prin urmare, proporția potențialului speranței de viață umane realizate în orice populație este mai mic, și mai puțin probabil ca parte a potențialului lor biologic decât pot fi observate la animale studiate în condiții experimentale
(Carey și colab., 1992). În al treilea rând, pentru o mare parte a istoriei umane, fertilitatea a fost un factor de control mai dinamic decât mortalitatea, controlând creșterea, și modelarea structurii populației. Astfel, după creșteri mari a speranței de viață la naștere în Statele Unite în 1900-1950 (de exemplu, de la 47.3 ani în 1900 la 68.2 ani în 1950, deci o creștere de 20.9 ani sau 0.42 ani de viață pe an calendaristic) rata de creștere a speranței de viață la naștere a încetinit (de exemplu, 68.2-70.8 ani pentru 1950-1970, sau 0.13 ani de creștere pe an calendaristic). De la 1970 la 2000, speranța de viață a crescut de la 70.8 la 77.0 (6.2 ani), sau 0.21 ani pe an calendaristic (o accelerare de 50% peste perioada 1950-1970), cu creșteri recente accelerate
datorită scaderii mortalității prin cancer. Pentru anumite perioade, în SUA speranța de viață a sexului masculin a scăzut. De la 1954-1968, rata mortalității sexului masculin a crescut cu 0,2%
pe an; scăzând cu 0,8% pe an pentru femei. Din 1970 până în 2001, speranțele de viață la vârsta de 65 de ani pentru bărbați și femei combinate, au crescut (de exemplu, de la 15.2 ani în 1970
la 18.1 ani în 2001, sau 0,1 ani pe an calendaristic) și au reprezentat o proporție mai mare (45%) din câștigul speranței de viață la naștere (6,4 ani) decât înainte de 1970.

Primele rapoarte documentate de centenari au avut loc aproximativ in anii1800. Primul raport verificabil al unui supravietuitor la 110 ani (un "super" centenar) a fost în 1931. Primul supravietuitor la 120 ani (în cele din urmă murind la vârsta de 122 ani) a fost înregistrat în 1995. Este posibil ca persoane de 130 ani săfie încă în viață, dar nu au fost încă descoperite.
În ultimii 30 de ani, populația centenarilor în Statele Unite și alte câteva țări dezvoltate (Manton
și Stallard, 1996) a crescut cu 7% pe an. Cu cât proporții mai mari, din cohortele recente de nou-nascuți vor supraviețui la vârste înaintate, reducerea mortalității va contribui proporțional la creșterea speranței de viață. XXX Pathy 89.

Altă variabilă ce complică și mai mult eforturile de a prezice speranța de viață o reprezintă genul si cauzează diferențe specifice de mortalitate. De la 1950 la 1970, speranța de viață la 65 de ani la sexul masculin a crescut cu 0.3 ani (de exemplu, de la 12.8 la 13.1 ani), înregistrând mici scăderi între 1954 a 1968. Creșterile speranței de viață la femeie au fost de 2.0 ani între 1950 și 1970 (de exemplu, 15.0-17.0). Din 1970 până în anul 2001, speranța de viață la 65 de ani atât pentru bărbații (13.1 ani) cât și femeile (17,0ani) din SUA a crescut cu 3.3 ani și 2.4 ani ajungând la 16.4 ani și 19.4 ani, respectiv. Au existat schimbări mari în cauzele specifice mortalității. Mortalitatea cauzată de bolile de inima a scăzut cu 57,8%, iar mortalitatea prin accidente vasculare cerebrale cu 68,0%, din 1950 până în 2001. Mortalitatea prin cancer a crescut cu 11,4% până în1990. Din 1990 până în anul 2001, aceasta a scăzut peste 9%. Această scădere s-a datorat atât factorilor sociali (încetarea fumatului) cât și inovației tratamentelor – în ciuda criticilor aduse "războiului împotriva cancerului" (Bailar și Gornik, 1997). Weisenthal (2004) sugerează faptul că "testarea eficienței la medicamente" la nivel individual ar putea îmbunătăți eficacitatea chimioterapiei de 20 de ori.

Dinamica populației s-a schimbat pe parcursul secolului al XX-lea, de la reduceri ale mortalității infantile/copiilor la creșteri ale mortalității în rândil persoanelor vârstnice. Dacă cea mai frecventă cauză de deces pentru persoanele în vârstă de 50-64 ani este cancerul (pulmonar la barbati, de sân la femei), peste vârsta de 65 de ani, cele mai frecvente cauze de deces sunt reprezentate de bolile circulatorii (infarctul si accidentul vascular cerebral),
urmate de cancerul pulmonar, boala Alzheimer, insuficiență renală, și boli pulmonare cronice.

O arie cu o complianță scăzută la tratament până de curând a fost cea a tulburărilor neurodegenerative, de exemplu, boala Alzheimer. Date recente din 1982-1999 arată totuși o scădere mare a incidenței tulburărilor cognitive severe. Studiile epidemiologice au arătat că suplimentarea cu vitaminele C și E și aspirină reduc demența cu circa 90% (Zandi și colab., 2004), ibuprofenul cu până la 80% (in't Veld și colab.,2001), și statinele cu 73% (Wolozin și colab., 2000.

Alte afecțiuni specifice au înregistrat fluctuații pe măsură ce tot mai multe persoane au atins vârste tot mai înaintate. În anii 1950 și 1960, bolile de inimă hipertensive au scăzut în timp ce bolile de inimă aterosclerotice au crescut. Varsta medie a apariției fracturilor de șold în Marea Britanie între anii 1944-1990 a crescut de la 67 ani la 79 ani (o creștere de 12 ani în 46 de ani). Totodată, natura fracturilor de șold a cunoscut o schimbare, de la intracapsulare la extracapsulare.

Din punct de vedere social, îmbătrânirea populației atrage o problemă majoră, deoarece interesează nu numai segmentul respectiv, ci intreaga societate (de la îngrijire, la asigurarea autonomiei și calității vieții, și asigurarea cadrului legislativ în conformitate cu normele europene). 11111

Schimbările demografice din România, sunt caracterisitce modelului de tranziție, înregistrat în ultimele decenii în țările dezvoltate, descris ca având niveluri scăzute ale mortalității și natalității. În anul 2013, numărul mediu al pensionărilor a fost de 5.251.800 persoane.

1.2. Aspecte privind mobilitatea și nevoile vârstnicilor.

1.2.1. Boli cornice associate populației vârstnice.

Bolile cronice, cu durata lor prelungită de durere și suferință, sunt o cauză majoră de invaliditate si deces și afectează aproximativ 25 milioane americani. Victimele bolilor cronice sunt în imposibilitatea de a lucra, experimentează o calitate scăzută a vieții și reprezintă cauză
a creșterii semnificative a costurilor medicale directe si indirecte. Bolile cardiovasculare (inclusiv accidentul vascular cerebral), cancerul, și diabetul zaharat sunt responsabile de aproximativ două treimi din numărul total de decese anual. Aceste boli sunt rezultatul interacțiunilor diverse ale factorilor sociali, genetici și de mediu (Quadrilatero și Hoffman-Goetz, 2003). Problemele de îngrijire și menținere a sănătății, cum ar fi: fumatul, excesul de greutate, obezitatea, alimentația necorespunzătoare, stilul de viață sedentar sunt unele dintre numeroșii factori asociate bolilor cronice. Sexul, vârsta, condițiile socio-economice, și etnia pot fi factori de risc pentru bolile cronice dar, totodată pot exacerba impactul lor, constituind dezavantaje în domeniul complianței și tratamentului. Probleme cronice de sănătate,
cum ar fi diabetul si bolile cardiovasculare, reprezintă in continuare o povară asupra grupurilor minoritare dezavantajate (pe considerente rasiale,etnice, socio-economice), limitând sau întârziind accesul la sistemele de sănătate. XXX

Diferențele de gen în bolile cardiovasculare și tratamentul acesteia au fost documentate. Astfel, mai multe anchete au demonstrat că femeile cu boală coronariană au un prognostic mai sarac comparativ cu bărbații (Horsten, și colab., 2000). Femeile sunt mai puțin probabil decât
bărbații să aibă un tratament invaziv al bolii coronariene, deși prevalența anginei crește la femei (Philpott, și colab.,2001).

Factorii socio-economice sunt, de asemenea, legate de morbiditate, mortalitate și factorii de risc, ale bolilor arterelor coronariene în diferite țările dezvoltate, cum ar fi Statele Unite ale Americii (Horne et al, 2004;. Sonmez, și colab., 2004; Rutledge, și colab., 2003). Un statut socio-economic scăzut a fost legat de factori de risc coronarieni, cum ar fi mai mare
indicele de masa corporală și raporturi talie-sold mai mare, fumatul, comportamentul sedentar, și risc mai mare de hipertensiune (Rutledge, și colab., 2003). Pacientii cu boala coronariană, care locuiesc în cartiere defavorizate din punct de vedereal stării socio-economice s-au dovedit a avea un riscul de deces sau infarct miocardic a crescut (Horne, și colab., 2004).

Cancerul este a doua cauza de deces in țările dezvoltate și este de așteptat să devină principala cauză de deces în următorul deceniu (Stewart, și colab., 2004). În plus față de factorii genetici, stilul de viață, cum ar fi fumatul, obezitatea, alimentația necorespunzătoare, consumul de alcool, sedentarismul, statutul socio-economic, expuneri ocupaționale sau de mediu pot fi legate de cancer morbiditate și mortalitate. XXX

Obezitatea, sedentarismul, și nutriția neadecvată contribuie de asemenea în mod semnificativ la apariția diabetului, artritei, osteoporozei, fibromialgiei, și durerilor de spate, și au un impact negativ major asupra societății. Natura acestor factori de risc cumulată cu diferiți factori genetici crește riscul de anumite tipuri de artrită, afecțiuni reumatice, și afecțiuni musculo-scheletice. Femeile prezintă un risc mai mare de dezvoltare a afecțiunilor articulare și suferă niveluri mai ridicate de handicap decât bărbații. Inegalitățile în materie de sănătate și
accesul la îngrijire pentru bolile articulare pot fi legate de vârstă, geografie, și privarea socio-economică. De exemplu, un studiu al accesului la procedurile de înlocuiri ale articulației genunchiului pentru persoanele aflate în nevoie din Marea Britanie a concluzionat că persoanele mai în vârstă și cu statut socio-economic precar au avut o probabilitate și o posibilitate redusă de a accesa serviciile medicale de înlocuire a articulației genunchiului (Yong, et al., 2004).

Tendințe în diabet

Diabetul zaharat tip 2 (de asemenea cunoscut sub numele diabet zaharat non- insulino-dependent)și alte anomalii ce implică intoleranță la glucoză a apărut ca o epidemie în secolul 20 -lea și continuă necontrolat în secolul 21 (Engelgau, și colab., 2004; Shaw și Chisholm, 2003). În 1995, s-au estimat 135 de milioane de persoane cu diabet zaharat la nivel mondial, și OMS estimează că acest număr va crește la 300 milioane până în 2025 (Pradeepa și Mohan, 2002).
Regiunile cu cele mai mari cresteri potențiale în diabetul zaharat sunt Asia și Africa (Amos, și colab., 1997). În Statele Unite, numărul persoanelor cu diabet zaharat va creștecu 165%, de la 11 milioane în 2000 la 29 milioane în 2050 (Boyle, și colab., 2001). Un studiu efectuat între 1988 și 1994 a raportat că, prevalența sindromului metabolic (o multitudine de factori de risc, inclusiv toleranță scăzută la glucoză, rezistență la insulină, presiune arterială ridicată, trigliceride plasmatice ridicate, și obezitatea centrală) a crescut in rândul adulților din SUA, cu vârste de
20 sau si mai mari, în special în rândul femeilor. Ford și colab. (2004) a constatat că, creșterea prevalenței sindromului metabolic a fost din cauza creșterii tensiunii arteriale, circumferinței taliei, si trigliceridelor ridicate. Creșterea prevalenței sindromului metabolic este de natură să producă creșteri viitoare în prevalența diabetului zaharat si a bolilor cardiovasculare.. Cel mai mare creștere procentuală în diabet este proiectată a fi la acele persoane de 75 ani și mai în vârstă (creșterea 271% la femei și creștere 437% la bărbați) (Boyle, și colab., 2001). Se estimează că
cea mai rapida crestere pe grupări etnice / rasiale cu diabet zaharat va fi a bărbaților afro-americani (creștere de 363% între 2000 și 2050), urmată de femei afro-americane (creștere 217%), rasa albă masculină (creștere 148%), iar rasa albă feminină (creștere de 107%).

Creșterea prevalenta diabetului de tip 2 este asociat cu o creștere a prevalenței obezității. Un raport estimează că există cel puțin 1,1 miliarde de adulți care sunt supraponderali și 312
milioane care sunt obezi (James, 2004). Un alt studiu a estimat că incidenta obezității (un indice de masă corporală mai mare sau egală cu 30 kg / m2), în populația adultă a Statelor Unite ale Americii în 2000 a fost de 19,8%, iar prevalența diabetului zaharat a fost de 7,3% (Mokdad, 2001). Un interes special îl reprezintă faptul că, copiii și adolescenții au unii dintre aceiași factori de risc ca și adulții, și există o epidemie în creștere a diabetului de tip 2 in rândul copiilor si adolescenților.

Tendințe in artrită, osteoporoză, fibromialgie, și dureri lombare

Artrita, alte boli reumatice și afecțiunile musculo-scheletice sunt principala cauză de handicap și afectare a calității vieții. Având în vedere creșterea preconizată a populației în vârstă, este de așteptat ca numărul persoanelor în vârstă cu artrită sa fie dublat în următorii 25 de ani (Leveille, 2004).

Poliartrita reumatoidă, o stare inflamatorie care, de obicei, afectează mai multe articulații, este o tulburare dureroasă soldată cu impotență funcțională, care poate duce la distrugere articulară cu impact negativ din punct de vedere economic, fizic, și social (Woolf și Pfleger, 2003;. Dai, et al, 2003). Artrita reumatoidă afectează 0.3-1.0% din populația generală și este
mai raspandită în rândul femeilor și în țările dezvoltate (Woolf și Pfleger, 2003). Poliartrita reumatoidă apare la 1% din adulți la nivel mondial (Markenson, 1991). Un alt tip de artrită, osteoartrita, se caracterizează prin pierderea de cartilaj articular, care poate duce la durere și invaliditate în primul rând la genunchi, solduri, și glezne (Woolf și Pfleger, 2003; Felson, 2004). Osteoartrita afecteaza 9,6% dintre barbații si 18% dintre femeile cu vârste mai mari de 60 de ani și este cauza principală a durerii si invalidității la bătrâni (March și Bagga, 2004;. Carmona, et al, 2001). Din cauza creșterea speranței de viață și îmbătrânirii populațiilor,o steoartrita este de așteptat să devină a 4-a cauză de handicap până în 2020 (Woolf și Pfleger, 2003).

Osteoporoza, o boală care implica reducerea masei osoase și deteriorarea microarhitecturii, crește în mod semnificativ riscurile fracturilor de șold, vertebrelor, și antebratului distal (Woolf și Pfleger, 2003). Fractura cea mai gravă este cea a șoldului, deoarece este legată de o rată de mortalitate de 20% și un handicap permanent de 50%. Femeile au o prevalență mai mare a bolii și complicațiilor asociate, decât bărbații.

Fibromialgia a fost descrisă ca o tulburare a răspunsului endocrin în fața stresului. Boala constă dintr-o colecție de simptome care nu au cauze identificabile, deși simptomele sunt
frecvent considerate ca fiind o boali distincte (Cymet, 2003). Unele cercetări indică faptul că stresul psihologic este implicat în etiologia boalii și exacerbarea simptomelor(Dedert, et al., 2004).

Tulburarea musculo-scheletică cea mai raspandită este durerea de spate, o cauză principală de handicap (Ozguler, și colab, 2004;. Ehrlich, 2003a; Ehrlich, 2003b). Aproape toată lumea suferă de dureri de spate la un moment dat în viața lor, și în orice moment, se estimează
că 4% până la 30% din populație suferă de dureri de spate (Woolf și Pfleger, 2003). O altă estimare, este că anual prevalența durerilor de spate este între 15% și 45% (Ozguler, și colab., 2004).

Tendințe în bolile cardiovasculare

În ciuda ingrijirii îmbunătățite a pacientului, a sensibilizării mai mari a opiniei publice, și
utilizarea pe scară largă a inovațiilor medicale, bolile cardiovasculare ramân principala cauza de deces. Factori precum stilul de viață, fumatul, obezitatea, si condițiile socio-economice sunt o contribuție majoră în apariția bolilor cardiovasculare și mortalității și morbidității asociate.

Tendințe în cancer

În rândul bărbaților, ratele de incidență a cancerului au fost constante între 1995 și 2000, în timp ce în rândul femeilor ratele de incidență a cancerului au continuat să crească între 1987 și 2000. Printre bărbați, ratele de deces prin cancer au continuat să scadă în trei arii (pulmonar și al bronhiilor; colon și rect; și prostată), în timp ce în rândul femeilor, ratele de deces prin cancer au continuat să scadă la doua arii (sân; și de colon și rect) (Jemal, și colab., 2004).

În Statele Unite ale Americii, cancerul de sân este cancerul cel mai frecvent la femei (Harwood, 2004). Se estimează că, în 2005, mai mult de 215.000 de femei din Statele Unite vor fi diagnosticate cu cancer mamar invaziv, si mai mult de 40.000 vor muro (Eneman, și colab., 2004). În țările occidentale, adenocarcinomul colorectal este a doua cauză de deces prin cancer (Pasetto, et al., 2005). Se estimează că mai mult de un milion de cazuri de cancer de piele vor fi diagnosticate în 2005. Din aceste tipuri de cancer, aproximativ 80% vor fi carcinomul bazocelular, 16% carcinom cu celule scuamoase, iar 4% melanom (Tung și Vidimos, Cleveland Clinic).