George R.R. Martin [604180]

George R.R. Martin
Urzeala Tronurilor

Prolog
– Ar trebui să ne întoarcem , ceru Gared pe când
desișurile începură să se întunece tot mai tare în jurul lor.
Ierburile sunt moarte.
– Moartea te înspăimântă? întrebă Ser Waymar Royce cu
umbra unui zâmbet.
Gared nu mușcă din momeală. Era un om bătrân, trecut
de cincizeci de ani, și văzuse destui stăpâni venind și
plecând.
– Ce-i mort e mort, zise el. Nu avem nimic cu ce-i mort.
– Sunt morți? întrebă Royce cu voce moale. Ce dovezi
avem?
– Will i-a văzut, răspunse Gared. Dacă el spune că sunt
morți, pentru mine asta-i suficient ca dovadă.
Will știuse că-l vor atrage la sfadă, mai devreme sau mai
târziu. Și-ar fi dorit să se întâmple asta cât mai târziu.
– Mama mi-a spus că morții nu cântă nimic, interveni el.
– Dădaca mea spunea la fel, Will, răspunse Royce. Să nu
crezi niciodată ce auzi la țâța unei femei. Există lucruri care
pot fi învățate chiar și de la morți.
Glasul său se reverbera, poate prea puternic, prin
pădurea întunecată.
– Avem un drum lung înaintea noastră, sublinie Gared.
Opt zile, poate nouă. Și noaptea se apropie.
Ser Waymar Royce privi spre cer fără nici un interes.
– Așa se întâmplă în fiecare zi pe vremea asta. Îți piere
curajul pe întuneric, Gared?
Will putea vedea încordarea gurii lui Gared, furia abia
stăpânită din ochii lui, sub gluga neagră și groasă. Gared
petrecuse patruzeci de ani în Rondul de Noapte, bărbat și
băiat, și nu era obișnuit să fie luat în râs. Și totuși, era mai
mult decât atât. Dincolo de mândria lui rănită, Will putea
simți și altceva înlăuntrul bărbatului mai în vârstă. O putea
vedea: o tensiune nervoasă care se apropia periculos de
mult de frică.
Will îi împărtășea nesiguranța. Petrecuse patru ani la
Zid. Prima dată când fusese trimis dincolo, toate vechile
legende îi reveniseră în amintire, iar mațele i se
transformaseră în apă. Râsese de toate astea, după aceea.
Acum era un veteran cu o sută de ieșiri, iar sălbăticia
2

nesfârșită și întunecoasă pe care cei din sud o numeau
pădurea bântuită nu-i mai provoca nici o spaimă.
Până în această noapte. Ceva era altfel în noaptea asta.
În beznă exista o tensiune care-i ridicase părul de pe ceafă.
Călăriseră timp de nouă zile, spre nord și nord-vest și apoi
din nou spre nord, tot mai departe de Zid, ținându-se cu
încăpățânare pe urmele unei bande de călăreți liberi din
sălbăticie. Fiecare zi fusese mai rea decât cea dinainte.
Ziua de astăzi era mai rea decât toate. Un vânt rece bătea
dinspre nord, făcând copacii să freamăte ca niște vietăți.
Întreaga zi, Will nu voise altceva decât să gonească
mâncând pământul spre siguranța oferită de Zid, dar
acesta nu era un simțământ pe care-l puteai împărtăși
comandantului tău.
Și mai ales unui astfel de comandant.
Ser Waymar Royce era fiul cel mic al unei vechi familii
nobiliare, cu prea mulți moștenitori. Era un tânăr chipeș de
optsprezece ani, cu ochi cenușii, grațios și subțire ca un
pumnal. Urcat în șaua uriașului său armăsar negru de
luptă, cavalerul îi domina pe Will și Gared, călare pe bidiviii
lor mai mici. Purta cizme din piele neagră, pantaloni negri
din lână, mănuși negre din moleschin și o cămașă suplă și
strălucitoare de zale negre, așezată peste straturi de lână
neagră și piele întărită. Ser Waymar era Frate Jurat al
Rondului de Noapte de mai puțin de jumătate de an, dar
nimeni nu putuse spune că nu era pregătit pentru vocația
sa. Cel puțin în ceea ce privea, până acum, garderoba.
Mantia era încununarea gloriei sale; zibelină groasă și
neagră, moale ca păcatul.
– Pun rămășag că le-a ucis chiar el, pe toate, povestea
Gared la cazarmă, bând vin. Le-a smuls capetele lor mici,
mândrul nostru războinic.
Toată lumea râsese.
Era greu să primești ordine din partea unui bărbat de
care ai râs la un pahar cu vin, se gândi Will pe când stătea,
zgribulindu-se, în șaua bidiviului său. Gared trebuie că
simțea la fel.
– Mormont zicea că trebuie să le luăm urma și asta am
făcut, spuse Gared. Sunt morți. Nu ne vor mai face nici un
fel de necazuri. Avem un drum lung de străbătut. Nu-mi
place vremea asta. Dacă ninge, ne va lua două săptămâni
3

să ne întoarcem, iar zăpada este cel mai bun lucru la care
putem spera. Ați văzut vreodată o furtună de gheață,
stăpâne!
Nobilul nu părea să-l asculte. Studia lumina
crepusculară, tot mai redusă, pe jumătate plictisit și
neatent, ca și înainte. Will călărise împreună cu el destul de
mult ca să înțeleagă că era mai bine să nu-l deranjezi când
era în starea asta.
– Spune-mi din nou ce ai văzut, Will. Toate amănuntele.
Să nu lași nimic pe dinafară.
Will fusese vânător înainte de a se alătura Rondului de
Noapte. Ei bine, adevărul era că fusese braconier. Hăitașii
lui Mallister îl prinseseră asupra faptului, în pădurea
Mallister, jupuind unul dintre iepurii lui Mallister, și i se
dăduse de ales între a se înrola sau a pierde o mână.
Nimeni nu se putea deplasa prin pădure atât de neauzit ca
Will, iar fraților în negru nu le trebuise mult până să-i
descopere talentul.
– Tabăra se află la trei kilometri și jumătate distanță de
aici, dincolo de dealul acela, aproape de un pârâu, zise Will.
M-am apropiat pe cât am îndrăznit. Erau opt, bărbați și
femei. Nu am văzut copii. Au ridicat o colibă lângă stâncă.
Zăpada o acoperise de acum, dar am putut s-o văd destul
de bine. Nu ardea nici un foc, însă vatra era curată lună. Nu
mișca nimeni. Nici o ființă vie nu ar fi zăcut atât de
neclintită.
– Ai văzut sânge?
– Ei bine, nu, recunoscu Will.
– Ai văzut arme?
– Câteva săbii, câteva arcuri. Unul dintre bărbați avea o
secure. Părea grea, cu lamă dublă, o bucată de fier brut.
Era la pământ, lângă el, chiar lângă mâna lui.
– Ai studiat poziția cadavrelor?
Will înălță din umeri.
– Doi stăteau ridicați, sprijiniți de stâncă. Majoritatea
erau la pământ. Căzuți precum…
– Sau poate dormeau, sugeră Royce.
– Erau căzuți, insistă Will. Era o femeie în picioare, în
pădure, pe jumătate ascunsă de crengi. O iscoadă. Zâmbi
ușor. Am avut grijă să nu mă zărească. Însă când m-am
apropiat, am văzut că nici ea nu se mișca.
4

Se zgribuli fără să vrea.
– Ți-e frig? întrebă Royce.
– Puțin, murmură Will. Vântul stăpâne.
Tânărul cavaler se întoarse spre armurierul său cărunt.
Frunze înghețate, căzute, șopteau în urma lor și armăsarul
lui Royce se mișca nervos.
– Ce crezi că i-a răpus pe acești oameni, Gared? întrebă
Ser Waymar cu prudență, potrivindu-și faldurile mantiei
sale lungi, din zibelină.
– A fost frigul, zise Gared cu o siguranță de
nezdruncinat. Am mai văzut oameni înghețați, iarna
trecută, și atunci când eram un băietan. Toată lumea
vorbește de zăpadă de cincisprezece metri adâncime și
despre cum se năpustește, urlând, vântul de gheață
dinspre nord, însă adevăratul dușman este frigul. Te fură
mai pe nesimțite decât Will, iar prima dată tremuri și-ți
clănțăne dinții, bați din picioare și visezi la vin fiert și un foc
bun, care să te încălzească. Arde, așa face. Nimic nu arde
mai tare decât frigul. Dar numai pentru o vreme. Apoi se
strecoară înlăuntrul tău și începe să te amorțească, iar
după o vreme nu mai ai putere să lupți împotriva lui. Ți-e
mai lesne să te întinzi sau să adormi. Se spune că nu mai
simți durerea, spre sfârșit. În primul rând, te moleșești și
devii somnoros, totul începe să fie șters și apoi este ca și
cum te-ai afunda într-o mare de lapte cald. Pare ceva
pașnic.
– Câtă elocvență, Gared, remarcă Ser Waymar. N-aș fi
bănuit niciodată că ai așa ceva.
– Am avut și frigul în mine, stăpâne. Gared își dădu gluga
jos, oferindu-i lui Ser Waymar o bună priveliște a cioturilor
care-i fuseseră urechile. Două urechi, trei degete și degetul
mic de la mâna stângă. Am scăpat ieftin. L-am găsit pe
fratele meu degerat în schimbul lui de gardă, cu un zâmbet
pe față.
Ser Waymar dădu din umeri.
– Ar trebui să te îmbraci mai gros, Gared.
Gared se încruntă spre nobil, iar cicatricile din jurul
fostelor sale urechi se aprinseră înroșindu-se de furie, acolo
unde Maester Aemon i le tăiase.
– Vom vedea cât de gros te poți îmbrăca atunci când
vine iarna.
5

Își ridică gluga și-și îmboldi bidiviul, tăcut și îmbufnat.
– Dacă Gared a spus că a fost frigul…, începu Will.
– Ai mai făcut câteva gărzi în această săptămână, Will?
– Da, stăp'ne.
Nu trecea nici o săptămână fără să nu aibă parte de vreo
duzină de afurisite de gărzi. Unde țintea omul ăsta?
– Și cum ți s-a părut Zidul?
– Umezit, zise Will încruntându-se. Acum își dădea
seama clar, după ce nobilul îi atrăsese atenția. N-ar fi putut
îngheța. Nu dacă Zidul era umezit. Nu era destul de frig.
Royce dădu din cap.
– Isteț băiat. Am avut câteva înghețuri ușoare
săptămâna trecută și câte o fulguială rapidă, din când în
când, dar în mod sigur nu a fost destul de frig ca să ucidă
opt oameni în toată firea. Bărbați îmbrăcați în blănuri și
piele, dacă-mi dați voie să vă reamintesc, cu un adăpost la-
ndemână și mijloace să-și facă un foc.
Zâmbetul cavalerului era arogant și încrezător.
– Will, condu-ne acolo. Vreau să-i văd cu ochii mei pe
acești bărbați răpuși.
Nu mai era nimic de făcut din acel moment. Ordinul
fusese rostit, iar onoarea-i obliga să se supună. Will trecu în
frunte, bidiviul lui cu păr lățos avansând cu prudență prin
desișuri. Cu o noapte înainte căzuse un strat subțire de
zăpadă și sub crustă se ascundeau pietre și rădăcini,
pândindu-i pe cei nepăsători sau imprudenți. În urma lui
venea Ser Waymar Royce, armăsarul său negru, masiv,
fornăind de nerăbdare. Calul de război era prost ales
pentru ieșire, dar încearcă să-i spui asta lordului. Gared
încheia șirul. Bătrânul armurier călărea mormăind în barba
lui.
Întunericul se adânci. Cerul lipsit de nori se coloră în
purpuriu-închis, culoarea unei răni vechi, apoi se înnegri.
Începură să răsară stelele. Se ridică și luna, la jumătate.
Will era mulțumit de lumină.
– Putem merge mai repede de atât, sunt sigur, zise
Royce când se arată luna plină.
– Nu cu bidiviul ăsta , răspunse Will. Frica îl făcuse
obraznic. Poate că stăpânul meu ar vrea să conducă el?
Ser Waymar Royce nu catadicsi să răspundă. Undeva, în
pădure, urla un lup. Will își conduse calul sub un arbore
6

bătrân și încovoiat și descăleca.
– De ce te-ai oprit? întrebă Ser Waymar.
– E mai bine să mergem pe jos restul drumului, stăp'ne.
E dincolo de colina aceea.
Royce se opri o clipă, uitându-se în depărtare, cu o
expresie gânditoare. Un vânt rece șuieră printre copaci,
Mantia de zibelină se învolbură în spatele lui de parcă s-ar
fi trezit la viață.
– Ceva nu-i bine aici , mormăi Gared. Tânărul cavaler îi
oferi un zâmbet disprețuitor.
– Aici e?
– Nu simțiți? întrebă Gared. Ascultați bezna.
Will putea simți. Patru ani în Rondul de Noapte și nu-i
fusese niciodată frică. Ce putea fi acum?
– Vântul. Copacii foșnind. Un lup. Care dintre aceste
zgomote te face să-ți pierzi curajul, Gared?
Când Gared întârzie cu răspunsul, Royce alunecă cu
grație din șa. Își legă armăsarul de o creangă aplecată,
destul de departe de ceilalți cai, și-și trase sabia lungă din
teacă. Pe mâner licăreau pietre prețioase, iar lumina lunii
aluneca pe oțelul strălucitor. Era o armă frumoasă,
confecționată la castel, și nouă, după aspect. Will se îndoia
că fusese vreodată folosită în luptă.
– Copacii sunt deși aici, avertiză Will. Sabia aia vă va-
ngreuna, stăpâne. E mai bun un cuțit.
– Dacă-mi trebuie sfaturi, am să le cer, zise tânărul nobil.
Gared, rămâi aici. Păzește caii.
Gared descăleca.
– Ne trebuie un foc, am să mă îngrijesc de asta.
– Cât poți fi de smintit, bătrânule? Dacă sunt dușmani în
pădure, focul este ultimul lucru pe care l-am vrea.
– Sunt unii dușmani pe care focul îi ține departe,
răspunse Gared. Urși și lupi străvechi și… și alte vietăți…
Gura lui Ser Waymar deveni o strâmbătură aspră.
– Nici un foc.
Gluga lui Gared îi umbrea fața, însă Will putea vedea
licărirea dură din ochii săi pe când se uita la cavaler. Pentru
o clipă, îi fu teamă că bătrânul va trage sabia. Era un
obiect scurt și urât, cu mânerul decolorat de transpirație,
cu muchia știrbită de atâta folosință, însă Will n-ar, fi dat
nici o ceapă degerată pentru viața nobilului dacă Gared ar
7

fi tras-o din teacă. În cele din urmă, Gared privi în jos.
– Fără foc, murmură el, cu o voce joasă.
Royce consideră asta drept o acceptare fără crâcnire și-i
întoarse spatele.
– Ia-o înainte, îi zise el lui Will.
Will își croi drum prin desiș, apoi o luă în sus pe pantă,
pe colina domoală unde-și găsise punctul de observație sub
un arbore măreț. Sub crusta subțire de zăpadă, pământul
era reavăn și noroios, alunecos, cu pietre și rădăcini
ascunse, care te împiedicau. Will nu făcu nici un zgomot pe
când urca. În urma lui auzi clinchetul metalic, ușor, scos de
zalele nobilului, foșnetul frunzelor și blesteme șoptite când
crengile apucătoare ale copacilor îi înșfăcară sabia lungă și
traseră de frumoasa sa mantie de zibelină.
Copacul cel mare era acolo, chiar în vârful colinei, acolo
unde Will știa că trebuia să se afle, crengile sale cele mai
de jos fiind la treizeci de centimetri distanță de pământ.
Will se strecură pe dedesubt, târându-se pe burtă, prin
zăpadă și noroi, și se uită spre poiana pustie de jos.
Inima i se opri în piept. Pentru o clipă nici nu îndrăzni să
respire. Lumina lunii coborâse peste poiană, peste cenușa
din vatră, peste coliba acoperită de zăpadă, stânca cea
mare, pârâul pe jumătate înghețat. Totul rămăsese ca
acum câteva ore.
Numai că nu mai erau acolo. Toate cadavrele
dispăruseră.
– Zeilor! auzi el în spatele lui.
Sabia reteză o creangă când Ser Waymar Royce urcă pe
culme. Rămase acolo, lângă copacul singuratic, cu sabia
lungă în mână, mantia fluturând în spatele lui în bătaia
vântului năpustit în sus, scoțându-l în evidență cu măreție
pe cerul înstelat, sub privirile tuturor.
– Jos! șopti Will cu grabă. Ceva nu este bine.
Royce nici nu se clinti. Privi în jos , spre poiana pustie, și
începu să râdă.
– Morții tăi par să-și fi mutat tabăra , Will.
Pe Will îl părăsi vocea. Căută, bâjbâind, cuvinte care nu
mai veniră. Nu era posibil. Ochii săi priviră de la un capăt la
altul al taberei abandonate, se opriră asupra securii. O
uriașă secure de luptă, cu lama dublă, zăcând acolo unde o
văzuse ultima dată, neatinsă. O armă de valoare…
8

– Ridică-te, Will, ordonă Ser Waymar. Nu-i nimeni. Nu te-
aș mai lăsa să te ascunzi sub tufe.
Will se supuse fără nici o tragere de inimă. Ser Waymar
îl privi cu o dezaprobare fățișă.
– Nu mă întorc la Castelul Negru cu un eșec la prima
mea ieșire. Îl vom găsi pe acești bărbați. Se uită împrejur.
Urcă-te în copac. Fă-o repede. Caută un foc.
Will se întoarse, fără nici un cuvânt. N-avea nici un rost
să comenteze. Vântul se întețea. Îl pătrundea peste tot. Se
duse la copac, un brad boltit, verde-cenușiu, și începu să
urce. Foarte repede mâinile i se năclăiră de rășină și se
pierdu printre acele bradului. Frica-i umplea măruntaiele ca
un prânz pe care nu-l putea digera. Șopti o rugăciune către
zeii neștiuți ai pădurii și-și scoase pumnalul din teacă. Îl
puse între dinți, ca să aibă mâinile libere pentru cățărat.
Gustul fierului rece din gură îl îmbărbăta. Jos, pe pământ,
lordul strigă deodată:
– Cine-i acolo?
Will sesiză nesiguranța din glas. Se opri din cățărat;
ascultă; privi. Pădurea răspunse: foșnetul frunzelor,
clipocitul înghețat al izvorului, un țipăt îndepărtat al unei
bufnițe de zăpadă.
Ceilalți nu făceau nici un zgomot. Will percepu o mișcare
în colțul ochilor. Forme nedeslușite strecurându-se prin
pădure. Întoarse capul, văzând o umbră albă în întuneric.
Apoi dispăru. Crengile tremurau ușor în vânt, frecându-se
una de alta ca niște degete de lemn. Will deschise gura să
strige o avertizare, însă cuvintele păreau că-i înghețaseră
în gâtlej. Poate că greșea. Poate că fusese doar o pasăre, o
reflectare a zăpezii, vicleșug al luminii selenare. De fapt, ce
văzuse oare?
– Will, unde ești? strigă Ser Waymar. Poți vedea ceva?
Se mișca încet, în cerc, îngrijorat deodată, cu sabia în
mână. Trebuie să-i fi simțit și el, așa cum îi simțise Will Nu
era nimic de văzut.
– Răspunde-mi! De ce-i așa de frig?
Era frig. Zgribulit, Will se prinse mai strâns de trunchi.
Fața i se lipi cu putere de lemnul bradului. Putea simți pe
obraz rășina dulce și lipicioasă.
Din întunecimea pădurii se ivi o umbră. Se opri înaintea
lui Royce. Era înaltă, ciolănoasă și tare precum oasele
9

bătrâne, cu pielea albă ca laptele. Armura sa părea să-și
schimbe culoarea cu fiecare mișcare; ba era albă precum
zăpada proaspăt căzută, ba era neagră ca o umbră, și
mereu pătată cu verdele-închis al copacilor. Modelele
dănțuiau ca lumina lunii atingând apa, cu fiecare pas pe
care-l făcea.
Will auzi răsuflarea lui Ser Waymar Royce ieșind într-un
suspin prelung.
– Nu te apropia mai mult, avertiză nobilul.
Vocea îi răsuna spartă, ca a unui băietan. Își azvârli
mantia lungă, de zibelină, peste umăr, pentru a-și elibera
brațele, și apucă sabia cu amândouă mâinile. Vântul se
oprise. Se făcuse foarte frig.
Celălalt alunecă înainte, pășind fără zgomot. În mâinile
sale apăruse o sabie lungă cum Will nu mai văzuse
niciodată. Nici un metal prelucrat de oameni nu ar fi putut
lua forma acelei lame. Parcă se trezise la viață sub lumina
lunii, transparentă, un ciob de cristal atât de subțire încât
părea că dispare când o vedeai dinspre muchie. O licărire
albăstruie acoperea obiectul, o lumină fantomatică juca pe
conturul său și, cumva, Will știu că era mai ascuțită decât
orice altă lamă.
Ser Waymar îl înfruntă cu curaj.
– Atunci, dansează cu mine.
Își înălță sabia deasupra capului, sfidător. Mâinile îi
tremurau sub greutatea ei, sau poate din cauza frigului.
Totuși, în acel moment, Will se gândi că nu mai era un
băietan, ci unul dintre bărbații din Rondul de Noapte.
Celălalt se opri. Will îi zări ochii; albaștri , mai adânci și
mai albaștri decât ochii omenești, un albastru care ardea
precum gheața. Se opriră pe sabia lungă, tremurând în
văzduh, priviră lumina lunii alunecând rece pe metal. Preț
de o clipă, îndrăzni să spere.
Ieșiră în tăcere din umbră, la fel ca primul. Erau trei…
patru… cinci. Ser Waymar trebuie să fi simțit frigul care
venea cu ei, dar nu-i văzu niciodată, nu-i auzi niciodată.
Will ar trebui să-l prevină. Era datoria sa. Și moartea sa,
dacă o făcea. Se zgribuli, îmbrățișa copacul și rămase
tăcut.
Sabia albă străbătu aerul tremurând. Când lamele se
loviră, nu se auzi nici un dangăt de metal lovind metalul;
10

doar un sunet ascuțit, discret, la limita percepției, ca un
animal gemând de durere. Royce pară o a doua lovitură, o
a treia, apoi făcu un pas înapoi. O altă avalanșă de lovituri
și se trase din nou înapoi.
În spatele lui, la dreapta, de jur împrejurul lui, privitorii
stăteau răbdători, fără chipuri, tăcuți, modelele în mișcare
ale armurilor delicate făcându-i invizibili în pădure. Totuși,
nu făceau nimic ca să intervină.
Și iarăși săbiile se ciocniră, până ce Will vru să-și
acopere urechile să nu mai audă zgomotul ciudat, furios și
ascuțit al luptei lor. Ser Waymar gâfâia acum din cauza
efortului, răsuflarea lui aruncând aburi sub lumina lunii.
Sabia lui era albă de gheață; pe a Celuilalt dansa lucirea
albastră, palidă.
Apoi, Royce pară puțin prea târziu. Sabia albă mușcă din
zalele de sub brațul lui. Tânărul nobil strigă de durere.
Printre zale mustea sângele; înălța aburi în frig, iar
picăturile păreau roșii ca focul, atunci când atingeau
zăpada. Degetele lui Ser Waymar se frecară de coaste.
Mănușa sa de moleschin ieși la iveală năclăită de sânge.
Celălalt spuse ceva într-o limbă pe care Will nu o
cunoștea, cu un glas aidoma gheții crăpate pe un lac
înghețat, iarna, iar cuvintele sunau batjocoritoare. Ser
Waymar Royce își regăsi furia.
– Pentru Robert! strigă el și se avântă cu un mârâit,
ridicându-și sabia lungă, acoperită cu gheață, cu ambele
mâini, rotind-o într-o lovitură laterală, cu toată greutatea
sa în ea.
Celălalt pară aproape cu lene. Când lamele se atinseră,
oțelul se sfărâmă. Un țipăt se reverberă prin pădure în
noapte, iar sabia cea lungă se spulberă în sute de bucăți
sfărâmicioase, așchiile împrăștiindu-se ca o ploaie de ace.
Royce căzu în genunchi, scâncind, și-și acoperi ochii.
Printre degetele sale se scurgea sânge.
Privitorii avansară împreună, de parcă primiseră un
semnal. Săbii se ridicară și căzură, într-o tăcere de
mormânt. Era un masacru în lege. Săbiile albicioase tăiau
prin zale de parcă ar fi fost mătase. Will închise ochii. La
mare distanță sub el le auzi vocile și râsul răsunând ascuțit
precum țurțurii.
Când își regăsi curajul să privească din nou, trecuse mult
11

timp, iar dealul era pustiu. Rămase în copac, ia îndrăznind
să respire, în vreme ce luna se târa cu încetineală pe cerul
întunecat. În cele din urmă, cu mușchii cuprinși de cârcei și
cu degetele amorțite de frig, coborî.
Trupul lui Royce zăcea cu fața în jos în zăpadă, cu un
braț întins lateral. Mantia groasă de zibelină era străpunsă
în zeci de locuri. Cum zăcea mort, în acest fel , își dădu
seama cât fusese de tânăr. Un băiețandru. Găsi, la câțiva
pași distanță, ceea ce rămăsese din sabie, capătul ei
zdrențuit și răsucit ca un arbore lovit de trăsnet. Will
îngenunche, se uită în jur cu teamă și îl înșfacă. Sabia ruptă
va fi dovada sa. Gared va ști ce să facă cu ea, sau cel puțin
bătrânul urs, Mormont, ori Maester Aemon. Oare Gared mai
aștepta încă, păzind caii? Trebuia să se grăbească.
Will se ridică. Ser Waymar Royce se înălța deasupra lui.
Veșmintele sale alese erau zdrențe, fața sa, zdrobită. O
așchie din sabia lui îi străpunsese pupila albă oarbă a
ochiului stâng. Ochiul drept era deschis. Pupila ardea
albastră. Vedea.
Sabia frântă scăpă dintre degetele amorțite. Will închise
ochii să se roage. Mâini lungi, delicate, îi șterseră obrajii,
apoi se încleștară în jurul gâtului său. Erau înmănușate în
cea mai fină piele de moleschin, năclăite de sânge, și totuși
atingerea era înghețată.
12

BRAN
Dimineața sosi limpede și răcoroasă , cu o răceală care
vestea sfârșitul verii. Porniseră la drum în zori, ca să vadă
decapitarea unui bărbat; erau douăzeci în total, iar Bran
călărea printre ei, agitat de atâta nerăbdare. Era pentru
prima oară când se considerase că avea vârsta de a-și
însoți nobilul tată și frații pentru a vedea cu ochii lui cum
făcea regele dreptate. Era cel de-al nouălea an de vară și
cel de-al șaptelea din viața lui Bran.
Bărbatul fusese dus în afara unui mic avanpost între
dealuri. Robb credea că era un venetic, cu sabia pusă în
slujba lui Mance Rayder, Regele-de-dincolo-de-Zid. Bran
simțea furnicături în piele numai la acest gând. Își amintea
poveștile de acasă pe care le spunea Bătrâna Nan.
Veneticii erau oameni cruzi, zicea ea, neguțători de sclavi,
ucigași și hoți. Se însoțeau cu giganții și mâncătorii de
cadavre, furau copile în miez de noapte și beau sânge din
coarne lustruite. Iar femeile lor se împreunau cu Ceilalți, în
timpul Nopții celei Lungi, pentru a prăsi copii îngrozitori,
doar pe jumătate oameni.
Însă bărbatul pe care-l găsiseră legat de mâini și de
picioare de zidul avanpostului, așteptând judecata regelui,
era bătrân și slăbănog, nu cu mult mai înalt decât Robb. Își
pierduse ambele urechi și un deget din cauza degerăturilor
și era înveșmântat tot în negru, la fel ca un frate din Rondul
de Noapte, cu deosebirea că blănurile sale erau zdrențuite
și unsuroase.
Răsuflarea oamenilor și a cailor se amestecau, aburite,
în aerul rece al dimineții, pe când tatăl său, stăpânul, îl
descătușase pe bărbat de zid și-l târâse înaintea lor. Robb
și Jon erau neclintiți pe caii lor, cu Bran între ei pe poneiul
său, încercând să pară mai mare de șapte ani, încercând să
pară că mai văzuse așa ceva înainte. O adiere ușoară se
strecura prin poarta avanpostului. Deasupra capetelor lor
flutura flamura Casei Stark de Winterfell: un lup ancestral
gonind pe un câmp albit de gheață.
Tatăl lui Bran stătea solemn pe calul său, cu părul ung
tremurând în vânt. Barba sa, tunsă scurt, era împestrițată
cu alb, făcându-l să arate mai bătrân de cei treizeci și cinci
de ani pe care îi avea. Astăzi, privirea ochilor săi cenușii
13

era sumbră și nu părea deloc bărbatul capabil să stea
lângă foc seara, vorbind molcom despre vremurile eroilor și
copiilor pădurii. Acum își dăduse jos chipul de tată, se
gândi Bran, și arborase fața de Lord Stark de Winterfell.
În răceala dimineții răsunaseră întrebări și răspunsuri,
dar după aceea Bran nu-și putu aminti prea mult din ce se
spusese. În cele din urmă, nobilul său tată dădu un ordin și
doi dintre străjerii săi îl traseră pe bărbatul zdrențăros spre
butucul de carpen din centrul pieței. Îl forțară să-și așeze
capul pe lemnul tare și negru. Lordul Eddard Stark
descălecă și pupilul său, Theon Greyjoy, aduse spada.
„Gheață” se numea spada. Era la fel de lată ca brațul unui
bărbat și chiar mai lungă decât Robb. Lama era din oțel
valyrian, descântată la forjare și întunecată precum furtul.
Nimic nu rezista unui tăiș din oțel valyrian.
Tatăl său își dădu jos mănușile și le întinse lui Jory
Cassel, comandantul gărzii Casei sale. Luă Gheața cu
ambele mâini și spuse:
– În numele lui Robert din Casa Baratheon, Primul din
acest Nume, Rege al Andals și al Rhoynar, Stăpân al celor
Șapte Regate și Protector al Domeniului, prin cuvântul lui
Eddard din Casa Stark, Stăpân al Winterfell și Warden din
Nord, te condamn să mori. Ridică măreața spadă deasupra
capului.
Fratele bastard al lui Bran, Jon Snow, se apropie de el.
– Strunește-ți bine poneiul, îi șopti el. Și nu privi în, altă
parte. Tata va ști dacă faci asta.
Bran își ținu bine poneiul în frâu și nu privi în altă parte.
Tatăl său tăie capul bărbatului cu o singură lovitură
sigură. Sângele se împrăștie pe zăpadă, la fel de roșu
precum vinul de vară. Unul dintre cai dădu înapoi și trebui
să fie strunit ca să nu o ia la goană. Bran nu-și putu
desprinde ochii de la sânge. Zăpada din jurul trunchiului îl
sorbea cu însetare, înroșindu-se sub privirea sa.
Capul se lovi de o rădăcină groasă și se rostogoli. Ajunse
până aproape de picioarele lui Greyjoy. Theon era un tânăr
zvelt, brunet, care se distra din orice. Râse, își puse cizma
pe cap și-l împinse, dându-l de-a dura.
– Dobitocul, murmură Jon suficient de încet, încât
Greyjoy nu-l auzi. Puse o mână pe umărul lui Bran, iar Bran
privi spre fratele său vitreg. Te-ai descurcat bine, îi spuse
14

acesta cu un aer solemn.
Jon avea doar paisprezece ani, dar era un vechi client al
acestor spectacole.
Pe drumul înapoi spre Winterfell, părea că se răcorise și
mai mult, deși vântul încetase să bată, iar soarele se
ridicase și mai mult pe cer. Bran călărea împreună cu frații
săi, mult înaintea grupului principal, poneiul său
străduindu-se din greu să țină pasul cu caii lor.
– Dezertorul a murit cu bravură, zise Robb. Era înalt și
masiv și creștea tot mai mult, având tenul mamei sale, o
piele deschisă la culoare, păr roșcat și ochii albaștri ai
familiei Tully din Riverrun. Cel puțin a avut curaj.
– Nu, spuse Jon Snow încet. Nu a fost curaj. Ăsta era
mort de frică. Puteai vedea asta în ochii lui, Stark.
Ochii lui Jon erau de un cenușiu atât de închis, încât
păreau aproape negri, dar erau puține lucrurile care le
scăpau. Era de aceeași vârstă ca Robb, însă nu arătau
deloc la fel. Jon era zvelt, pe când Robb era musculos, avea
tenul întunecat, iar Robb era palid, grațios și agil, pe când
fratele său vitreg era puternic și rapid. Robb nu era
impresionat.
– Mânca-i-ar Ceilalți ochii, blestemă el. A murit frumos.
Ne întrecem până la pod?
– S-a făcut, zise Jon, îmboldindu-și calul s-o ia înainte.
Robb înjură și-l urmă, galopând împreună pe drum în jos,
Robb râzând și chiuind, Jon tăcut și hotărât. Potcoavele
cailor spulberau zăpada pe când goneau. Bran nu încercă
să-i urmărească. Poneiul său nu putea ține pasul. Văzuse
ochii bărbatului zdrențăros și se gândea la asta cum. După
un timp, hohotele lui Robb încetară, iar păli rea deveni din
nou tăcută.
Era atât de adâncit în gânduri, încât nici nu auzi restul
grupului decât când tatăl lui se apropie să călărească
alături de el.
– Te simți bine, Bran? întrebă el, fără nici o asprime.
– Da, tată, răspunse Bran.
Privi în sus. Învelit în blănurile și pieile sale, urcat pe
mărețul său cal de luptă, tatăl lui, stăpânul, se înălța
deasupra lui ca un gigant.
– Robb spune că bărbatul a murit cu curaj, dar Jon că-i
era frică.
15

– Tu ce crezi?
Bran se gândi la a sta.
– Poate un bărbat să fie curajos chiar dacă-i este frică?
– Este singura dată când un bărbat poate fi brav, îi
răspunse tatăl său. Înțelegi de ce am făcut-o?
– Era un venetic, zise Bran. Veneticii fură femei și le
vând Celorlalți. Tatăl său, stăpânitorul, zâmbi; Bătrâna Nan
ți-a spus iarăși tot felul de povești. De fapt, omul a fost un
dezertor din Rondul de Noapte. Nimeni nu este atât de
periculos. Dezertorul știe că viața sa terminată dacă e
capturat, așa că nu se dă în lături de la nici o crimă,
indiferent cât de rea. Însă tu mă judeci greșit. Întrebarea
era nu de ce a trebuit să moară, ci de ce eu a trebuit s-o
fac.
Bran nu avea nici un răspuns pentru asta.
– Regele Robert are un călău, spuse el nesigur.
– Are, admise tatăl său. La fel ca regii Targaryen,
înaintea sa. Totuși, calea noastră este cea veche. Sângele
Primilor Oameni curge încă prin venele familiei Stark, iar
noi avem credința că bărbatul care rostește sentința
trebuie să răsucească sabia. Dacă este să iei viața unui
om, ești dator să-l privești în ochi și să-i auzi ultimele
cuvinte. Iar dacă nu poți să suporți asta, poate că omul nu
trebuie să moară. Într-o bună zi, Bran, vei fi purtătorul de
flamură al lui Robb, având o stăpânire a ta, pentru fratele
tău și pentru regele tău, iar dreptatea va cădea asupra ta.
Și când va veni ziua, nu va trebui să simți nici o plăcere în
a-ți îndeplini sarcina, dar nici să te uiți În altă parte. Un
stăpânitor care se ascunde în spatele călăilor plătiți uită,
curând, ce înseamnă moartea.
Atunci reapăru Jon pe coama dealului, înaintea lor. Le
făcu semn și strigă spre ei:
– Tată, Bran, veniți repede, să vedeți ce a găsit Robb!
După care dispăru din nou. Jory se apropie ei.
– Necazuri, stăpâne?
– Dincolo de orice îndoială, zise tatăl său, stăpânul.
Veniți, să vedem ce-au mai dezgropat acum poznașii mei
fii.
Își struni calul să meargă la trap, Jory, Bran și restul
grupului îl urmau.
Îl găsiră pe Robb pe malul râului, la nord de pod, cu Jon
16

încă în șa, alături de el. Zăpada târzie de vară fusese
aprigă în acest pătrar al lunii. Robb stătea adâncit până la
genunchi în alb, cu gluga dată pe spate, astfel că soarele îi
lucea în păr. Ținea ceva în mână, în vreme ce băieții
vorbeau cu voci joase, agitate.
Călăreții își croiră prudenți drum prin nămeți, căutând
porțiunile sigure pe terenul ascuns și accidentat. Cassel și
Theon Greyjoy fură primii care ajunseră și doi băieți.
Greyjoy râdea și glumea pe când galopa. Bran auzi cum
șuiera respirația sa.
– Zeilor! exclamă el, chinuindu-se să-și strunească
armăsarul pe când apuca spada.
Spada lui Jory era deja trasă afară.
– Robb, îndepărtează-te! strigă când calul se cabra s ub
el.
Robb rânji și privi în sus, peste povara din brațele sale.
– Nu te poate răni, zise el. E moartă, Jory.
Bran era deja fierbinte de curiozitate. Și-ar fi îmboldit
poneiul să gonească mai repede, însă tatăl său îi obligă să
descalece lângă pod și să se apropie pe jos. Bran descăleca
și o luă la goană.
Jon, Jory și Theon Greyjoy descălecaseră și ei deja.
– Pe cele șapte iaduri, ce-i asta? întrebă Greyjoy.
– Un lup, îi lămuri Robb.
– E un monstru, zise Greyjoy, uită-te la mărimea lui.
Inima lui Bran îi bubuia în piept , pe când își făcea drum
prin zăpada până la șold, alături de frații săi. Pe jumătate
îngropată sub zăpada pătată de sânge, zăcea o formă
uriașă și întunecată, chircită în moarte. Gheața se prinsese
de blana ei lățoasă și cenușie, și în aer stăruia un miros vag
de putrefacție, precum parfumul unei femei. Bran zări ochii
orbi, năpădiți de viermi, o gură mare, plină de dinți
îngălbeniți. Dar mărimea îl făcu să icnească. Era mai
masivă decât poneiul său, de două ori mai mare decât cei
mai fioroși câini din cotețele tatălui său.
– Nu e un monstru, zise Jon calm. Ăsta-i un lup străvechi,
iar ei cresc mai mari decât ceilalți.
– Nu au mai fost văzuți lupi străvechi în afara Zidului de
mai bine de două sute de ani, glăsui Theon Greyjoy.
– Văd acum unul, răspunse Jon.
Bran își desprinse privirile de la monstru. Atunci observă
17

grămăjoara din brațele lui Robb. Slobozi un strigăt de
încântare și se apropie. Puiul era o minge mică de blană
neagră-cenușie și avea ochii încă lipiți. Se împingea
orbește spre pieptul lui Robb pe când îl legăna, căutând
lapte printre hainele lui de piele, scoțând un scâncet mic și
trist.
– Dă-i drumul, îl îndemnă Robb. Poți să-l atingi. Bran
atinse puiul cu un gest nervos și repezit, apoi se întoarse
spre Jon când acesta spuse:
– Uite!
Fratele său vitreg îi puse în brațe un al doilea pui.
– Sunt cinci.
Bran se așeză în zăpadă și strânse puiul de lup lângă
obraz. Blana era moale și caldă pe când îi atingea pielea.
– Lupi străvechi în libertate pe domeniu, după atâția ani,
murmură Hullen, șeful peste grajduri. Nu-mi place.
– E un semn, zise Jory. Tatăl său se încruntă.
– E doar un animal mort, Jory, spuse el. Cu toate asprea,
părea îngrijorat. Zăpada scrâșnea sub cizmele sale pe când
dădea ocol cadavrului. Știm ce a ucis-o?
– Are ceva în gâtlej, îi spuse Robb, mândru să aibă un
răspuns înainte ca tatăl său să fi întrebat măcar. Acolo, sub
falcă.
Tatăl său îngenunche și scotoci sub capul fiarei. Smuci
cu putere și ridică mâna , să poată vedea cu toții. Rădăcina
unor coarne de cerb, zdrobite, cu ramificațiile tăiate,
umedă de sânge. Liniștea căzu asupra întregului, Bărbații
priviră temători spre coarne și nici unul nu îndrăzni să
vorbească. Chiar și Bran putea simți frica deși nu o
înțelegea. Tatăl său azvârli coarnele într-o parte și-și curăță
mana În zăpadă.
– Mă mir că a trăit atât cât să fete, zise el.
Vocea sa spulberă vr aja.
– Poate că n-a făcut-o, făcu Jory. Am auzit povești…
poate cățeaua era deja moartă când s-au născut puii.
– Născuți din moartă, zise un alt bărbat. Ghinion și mare.
– Nu contează, spuse Hullen. Și ei vor muri curând.
Bran scăpă un strigăt de disp erare.
– Cu cât mai repede, cu atât mai bine, căzu de acord eon
Greyjoy. Își trase spada. Dă-mi jivina, Bran.
Mica ființă se zbătu în brațele lui , de parcă ar fi auzit fi
18

înțeles.
– Nu! strigă Bran amenințător. E al meu.
– Lasă spada, Greyjoy, zise Robb. Pentru o clipă, vocea-i
răsunase la fel de poruncitoare ca a tatălui său, ca a
stăpânului care va fi într-o bună zi. Vom păstra puii.
– Nu poți să faci asta, băiete, spuse și Harwin, fiul lui
Hullen.
– Ar fi o faptă de milostenie să-i ucidem, zise Hullen.
Bran se uită spre tatăl său, stăpânul, căutând ajutor, dar
primi doar o privire încruntată, cu sprâncenele strânse.
– Hullen spune adevărul, fiule. Mai bine o moarte rapidă
decât una grea, de frig și foame.
– Nu!
Își simțea lacrimile adunându-i-se în ochi și privi în altă
parte. Nu voia să plângă înaintea tatălui său. Robb se
opunea cu încăpățânare.
– Cățeaua roșcată a lui Ser Rodrik a fătat din nou,
săptămâna trecută, spuse el. N-a avut pui mulți, numai doi
în viață. Are lapte destul.
– O să-i sfâșie când vor încerca să sugă.
– Stăpâne Stark, făcu Jon; era ciudat să-l auzi adresându-
i-se tatălui său într-un mod atât de ceremonios. Sunt cinci
pui, trei masculi și două femele.
– Și ce-i cu asta, Jon?
– Aveți acum cinci copii adevărați, continuă Jon. Trei fii,
două fiice. Lupul străvechi este încă pe blazonul Casei
voastre. Copiii voștri erau hărăziți să primească acești pui,
stăpânul meu.
Bran își văzu tatăl schimbându-se la față, îi văzu pe
ceilalți bărbați aruncându-și priviri între ei. În acel moment
îl iubea pe Jon din tot sufletul. Deși avea numai șapte ani,
Bran înțelese ce făcuse fratele său. Numărătoarea fusese
corectă numai pentru că Jon se omisese pe sine. Le
indusese pe fete, chiar și pe Rickon, sugarul, însă nu și pe
copilul din flori care purta prenumele Snow, nume pe care
obiceiul cerea să-l poarte toți cei din nord destul de
ghinioniști să se fi născut fără un nume al lor. Tatăl lor
înțelese prea bine.
– Tu nu vrei un pui și pentru tine, Jon? Întrebă el blând.
– Lupul străvechi cinstește flamurile Casei Stark, aminti
Jon. Eu nu sunt un Stark, tată.
19

Tatăl lor, stăpânul, îl privi gânditor. Robb risipi liniștea
care se lăsase.
– Am să-l hrănesc chiar eu, tată, promise el. Am să moi
un prosop în lapte cald și am să-i dau să sugă așa.
– Și eu! sări Bran.
Nobilul își cântări fiii cu privirea, îndelung și cercetător.
– Ușor de spus, mai greu de făcut. N-am să vă las să
risipiți timpul servitorilor cu asta. Dacă vreți puii, îi veți
hrăni chiar voi. S-a înțeles? Bran dădu nerăbdător din cap.
Puiul se foi în strânsoarea lui și-i linse fața cu o limbă caldă.
– Va trebui să-i și dresați, spuse tatăl lor. Și zeii să vă
ajute dacă-i neglijați, ori dacă-i chinuiți sau îi dresați prost.
Ăștia nu sunt câini care fac sluj. Un lup străvechi smulge
din umăr brațul unui bărbat la fel de ușor cum omoară
câinele un șobolan. Sunteți siguri că vreți asta?
– Da, tată, zise Bran.
– Da, fu și Robb de acord.
– S-ar putea ca puii să moară, oricum, indiferent ce
faceți voi.
– Nu vor muri. Nu-i vom lăsa să moară.
– Atunci, păstrați-i. Jory, Desmond, adunați și ceilalți pui.
Ar fi trebuit să fim deja înapoi la Winterfell.
Abia când erau călare și pe drum, Bran își permise să
guste din aerul dulce al victoriei. Puiul său se vârâse între
hainele de piele, lipindu-se cald de el, simțindu-se în
siguranță pe drumul lung spre casă.
La jumătatea podului, Jon se opri brusc.
– Ce-i, Jon? întrebă tatăl lor, stăpânul.
– Nu auziți?
Bran putea auzi vântul printre copaci, sunetul cadențat
al potcoavelor pe scândurile din lemn tare, scâncetul
puiului său flămând, însă Jon asculta altceva.
– Acolo, zise Jon.
Își întoarse calul și galopă înapoi peste pod. Îl văzură
descălecând acolo unde lupul străvechi zăcea mort, în
zăpadă, îl văzură îngenunchind. O clipă mai târziu, galopa
spre ei, zâmbind.
– Cred că s-a târât, îndepărtându-se de ceilalți, spuse
apoi.
– Sau a fost gonit, vorbi tatăl lor, uitându-se spre cel de-
al șaselea pui. Blana lui era albă, în timp ce restul puilor
20

erau cenușii. Ochii erau roșii precum sângele
zdrențărosului care murise în dimineața aceea. Bran găsi
curios faptul că tocmai acest pui deschisese ochii în timp
ce toți ceilalți erau încă orbi.
– Un albinos, zise Theon Greyjoy cu o veselie forțată.
Ăsta va muri chiar mai repede decât ceilalți.
Jon Snow îi aruncă pupilului tatălui său o privire lungă și
înghețată.
– Nu cred, Greyjoy, spuse el. Ăsta-mi aparține mie.
21

CATELYN
Lui Catelyn nu-i plăcuse niciodată această pădure a
zeilor.
Se născuse o Tully, la Riverrun, departe spre sud, pe
Furca Roșie a Tridentului. Pădurea zeilor de acolo era o
grădină, luminoasă și aerisită, unde arborii sequoia înalți
lăsau umbre peste pâraiele clipocinde, păsările cântau din
cuiburile lor ascunse, iar aerul era încărcat cu mireasma
florilor.
Zeii din Winterfell păstrau un alt soi de pădure. Era un
loc întunecos, primar, trei acri de pădure bătrână, neatinsă
de zece mii de ani, iar castelul mohorât se înălța în juru-i.
Mirosea a pământ reavăn și a putreziciune. Acolo nu
creșteau sequoia. Era o pădure de conifere încăpățânate,
cu ace verzi-cenușii, de stejari mândri, de carpeni la lei de
vechi ca domeniul însuși. Aici, trunchiuri groase, negre, se
înghesuiau unele în altele în timp ce crengile răsucite
alcătuiau o boltă deasă deasupra, iar rădăcinile strâmbe se
încovoiau sub pământ. Acesta era un loc al liniștii adânci și
al umbrelor înșelătoare, iar zeii care sălășluiau acolo nu
aveau nume.
Însă ea știa că-și va găsi acolo soțul, în noaptea asta. Ori
de câte ori lua viața unui om, după aceea căuta liniștea
pădurii zeilor.
Catelyn fusese miruită cu cele șapte feluri de ulei și i să
dăduse numele în curcubeul de lumină care umplea
templul septim din Riverrun. Era parte din Credință, la fel
ca tatăl și bunicul ei și tatăl acestuia înaintea lui. Zeii ei
aveau nume, iar chipurile lor îi erau la fel de familiare ca
acelea ale părinților. Adorarea însemna un septon cu
cădelnița, mirosul tămâii, un cristal cu șapte fețe însuflețit
de lumină, voci înălțate în cântări. Casa Tully ținea o
pădure a zeilor, la fel ca toate marile case, însă era doar un
loc pentru plimbări sau lecturi, ori unde puteai sta la soare.
Cultul era numai pentru templu.
De dragul ei, Ned construise un mic templu septim unde
ea putea cânta spre cele șapte fețe ale zeului, dar sângele
Primilor Oameni curgea încă prin venele familiei Stark și
propriii săi zei erau cei vechi, nenumiți, zeii fără chipuri ai
pădurii pe care o împărțeau cu copiii dispăruți ai codrilor.
i” 22

În centrul poienii, un arbore bătrân se întindea peste un
mic iaz ale cărui ape erau negre și reci.
– Copacul inimii, îi spunea Ned.
Scoarța copacului era albă ca osul, frunzele de un roșu-
închis, precum mii de mâini mânjite de sânge. Pe trunchi
fusese sculptat un chip cu trăsături alungite și melancolice,
ochii, săpați adânc, erau înroșiți de sevă și ciudat de vii.
Erau bătrâni acei ochi, mai bătrâni chiar decât Winterfell
însuși. Îl văzuseră pe Brandon Constructorul punând prima
piatră de temelie, dacă legendele aveau un sâmbure de
adevăr; văzuseră zidurile de granit ale castelului ridicându-
se în jurul lor. S-a mai spus că fețele fuseseră săpate în
trunchiuri de copiii pădurii, în secolele de început,
dinaintea venirii Primilor Oameni peste marea îngustă.
În sud, ultimii copaci asemănători fuseseră tăiați sau urși
cu o mie de ani în urmă, cu excepția celor de pe Insula
Chipurilor, unde oamenii verzi continuau veghea lor tăcută.
Aici însă, era altceva. Aici, fiecare castel avea propria sa
pădure a zeilor, iar fiecare pădure avea un copac al inimii,
fiecare copac cu chipul său.
Catelyn își găsi soțul sub copac, așezat pe o piatră
acoperită cu mușchi. Sabia sa cea mare, Gheață, stătea în
poala lui, iar el îi curăța tăișul în apele negre ca noaptea. O
mie de ani de humus se acumulaseră pe terenul pădurii
zeilor, înăbușindu-i pașii, însă ochii roșii de pe copac
păreau că îi urmăreau deplasarea.
– Ned, rosti ea moale.
El înălță capul pentru a se uita la ea.
– Catelyn, zise el. Vocea lui era distantă și oficială. Unde
sunt copiii?
O întreba întotdeauna asta.
– În bucătărie, se ceartă pentru numele puilor de lup. Ea
își desfășură capa pe solul pădurii și se așeză pe malul
iazului, cu spatele spre copac. Putea simți ochii privind-o,
dar făcu tot ce-i stătea în putință ca să-i ignore.
– Arya e deja îndrăgostită, iar Sansa este fermecată și
grațioasă, însă Rickon nu-i chiar așa de sigur.
– Îi e teamă?
– Puțin, admise ea. Nu are decât trei ani.
Ned se încruntă.
– Trebuie să învețe să se confrunte cu temerile sale. Nu
23

va rămâne pe veci de trei ani. Și iarna bate la ușă.
– Da, căzu Catelyn de acord.
Cuvintele o înfiorară, așa cum se întâmpla întotdeauna.
Cuvintele unui Stark. Fiecare casă nobiliară avea cuvintele
ei. Mottouri de familie, pietre de încercare, rugăciuni de
toate felurile, toate slăveau onoarea și gloria, promiteau
loialitate și adevăr, jurau credință și curaj. Toate în afară de
cele ale lui Stark. Vine iarna, spuneau cuvintele Casei
Stark. Se gândi, nu pentru prima oară, cât de ciudați erau
acești oameni din nord.
– Omul a murit cu demnitate, îl apreciez pentru asta,
spuse Ned. Într-o mână ținea o bucată de piele înmuiată în
ulei. O trecea ușor de-a lungul lamei sabiei pe când vorbea,
lustruind metalul care lucea întunecat. M-am bucurat
pentru Bran. Ai fi fost mândră de el.
– Sunt întotdeauna mândră de Bran, răspunse Catelyn,
privind sabia pe când el o lustruia.
Putea vedea încrețitura adâncă din oțel, acolo unde
metalul fusese împăturit peste el însuși de sute de ori în
timpul forjării. Lui Catelyn nu-i plăceau săbiile, însă nu
putea nega că Gheața avea frumusețea ei proprie. Fusese
forjată în Valyria, înainte ca Apocalipsa să se abată asupra
vechiului Freehold, când fierarii își prelucrau metalele cu
ajutorul farmecelor la fel de bine ca și cu ciocanele. Era
veche de patru sute de ani, la fel de ascuțită ca în ziua în
care fusese forjată. Totuși, numele pe care-l purta era și
mai vechi, o moștenire a epocii eroilor, când membrii
familiei Stark erau Regii din Nord.
– A fost al patrulea în anul ăsta, făcu Ned sumbru. Bietul
om era pe jumătate smintit. Ceva a băgat o asemenea frică
în el, încât cuvintele mele nu i-au fost de înțeles. Oftă. Ben
scrie că forța Rondului de Noapte numără mai puțin de o
mie de oameni. Nu este vorba numai despre dezertări.
Pierd oameni și în timpul raidurilor.
– Sunt sălbaticii? întrebă ea.
– Cine altcineva? Ned ridică Gheața, privind în jos, în
lungimea oțelului rece. Și situația se va înrăutăți. Ar putea
veni și ziua când nu voi avea altceva de ales decât să ridic
toate flamurile și să mă îndrept spre nord, să lămuresc, o
dată pentru totdeauna, situația cu acest Rege-de-dincolo-
de-Zid.
24

– Dincolo de Zid?
Acest gând o făcu pe Catelyn să se înfioare. Ned
remarcă spaima oglindită pe fața ei.
– Mance Rayder nu este pentru noi un motiv de teamă.
– Dincolo de Zid sunt lucruri și mai groaznice.
Ea se uită în spatele ei, la copacul inimii, cu scoarța
albicioasă și ochii roșii, care privea, asculta, țesându-și
gândurile lungi și încete. Zâmbetul lui era acum blând.
– Asculți prea mult poveștile Bătrânei Nan. Ceilalți sunt
la fel de morți precum copiii pădurii, dispăruți de opt mii de
ani. Maester Luwin îți va spune că nici nu au existat
vreodată. Nici un om nu i-a văzut până acum.
– Până în dimineața asta nici un om în viață nu a văzut
nici lupii străvechi, îi reaminti Catelyn.
– Ar trebui să știu că-i mai bine să nu te iei niciodată la
harță cu o Tully, zise el cu un zâmbet trist. Băgă sabia
Gheața înapoi în teaca ei, spunând apoi: N-ai venit până
aici să-mi depeni poveștile scribilor. Știu cât de puțin
îndrăgești acest loc. Despre ce-i vorba, doamna mea?
Catelyn luă mâna bărb atului ei.
– Am primit vești triste astăzi, stăpânul meu. Nu am vrut
să te tulbur până ce nu te-ai limpezit. Nu avea nicio cale de
a îndulci lovitura, așa că-i spuse direct: îmi pare rău,
dragostea mea. Jon Arryn e mort.
Ochii lui îi întâlniră pe ai ei și putu vedea cât de tare îl
afectase, așa cum știuse că se va întâmpla. În tinerețea sa,
Ned crescuse la Eyrie, iar Arryn, Stăpânul fără copii, îi
devenise ca un al doilea tată – lui și pupilului său, Robert
Baratheon. Când Nebunul Rege Aerys al II-lea Targaryen le
ceruse capetele, Stăpânul de la Eyrie își ridicase flamurile
sale cu luna și șoimul, preferând răscoala decât să-i predea
pe cei pe care promisese să-i protejeze.
Și într-o bună zi, acum cincisprezece ani, acest al doilea
tată al său îi devenise și frate, când el și Ned intraseră în
templul septim din Riverrun pentru a se căsători cu două
surori, fiicele Stăpânului Hoster Tully.
– Jon…, spuse el. Vestea asta-i sigură?
– Era sigiliul regelui, iar scrisoarea în mâna lui Robert.
Am păstrat-o pentru tine. A spus că Stăpânul Arryn a pierit
repede. Chiar și Maester Pycelle a fost neajutorat, însă a
adus zeamă de mac, astfel că Jon nu a zăbovit prea mult în
25

durere.
– Asta-i o mică mângâiere, presupun, spuse el. Catelyn
putea vedea durerea oglindită pe fața lui, dar chiar și acum
se gândea în primul rând la ea. Sora ta, făcu el. Și băiatul
lui Jon. Ce se știe de ei?
– Mesajul spunea doar că sunt bine și că s-au întors la
Eyrie, răspunse Catelyn. Aș fi vrut să meargă mai degrabă
la Riverrun. Eyrie este un loc trufaș și singuratic și a fost
dintotdeauna al soțului ei, nu al ei. Amintirea Stăpânului
Jon va bântui în fiecare piatră. O cunosc pe sora mea. Are
nevoie de mângâierea familiei și a prietenilor din jur.
– Unchiul tău așteaptă în Vale, nu? Jon l-a numit Rege al
Porții, am auzit.
Catelyn dădu din cap.
– Brynden va face tot ce poate pentru ea și pentru băiat.
Asta este, cumva, o mângâiere, dar…
– Du-te la ea, o îndemnă Ned. Ia copiii. Umpleți-i sălile de
gălăgie și strigăte și râs. Băiatul acela al ei are nevoie de
alți copii lângă el, iar Lysa nu ar trebui să fie mugură în
durerea ei.
– Aș face asta dacă aș putea, zise Catelyn. Scrisoarea nu
avea și alte vești. Regele gonește spre Winterfell să te
întâlnească.
Lui Ned îi trebui o clipă să priceapă sensul cuvintelor ei,
dar când înțelegerea veni, întunericul îi părăsi ochii.
– Vine Robert aici?
Când ea dădu din cap, un zâmbet se iți pe fața lui.
Catelyn ar fi vrut să-i împărtășească bucuria, însă auzise și
ca ce se vorbea prin curte; un lup străvechi, găsit mort în
zăpadă, cu un corn de cerb rupt în gâtlej. Teama se
strânsese în ea ca un șarpe, dar se căzni să zâmbească
spre acest bărbat pe care-l iubea, acest bărbat care nu
avea nici o încredere în semne.
– Știam că asta o să-ți facă plăcere, spuse ea. Ar trebui
să trimitem vorbă fratelui tău, la Zid.
– Da, bineînțeles, fu el de acord. Ben va dori să fie aici.
Am să-i spun lui Maester Luwin să-și trimită cea mai rapidă
dintre păsări. Ned se ridică și o ridică și pe ea. La naiba,
câți ani au trecut? Și nu ne spune decât atât? Câți sunt în
grupul lui, spune ceva mesajul despre asta?
– Aș crede că o sută de cavaleri cel puțin, cu toate
26

slugile lor și cam încă o dată pe atâția călăreți. Cersei și
copiii călătoresc cu ei.
– Robert se va deplasa încet de dragul lor, spuse el. Așa-i
mai bine. Ne va da mai multă vreme să ne pregătim.
– Și frații reginei călătoresc cu grupul, îi spuse ea.
Ned se strâmbă auzind asta. Catelyn știa că între el și
familia reginei nu era prea multă dragoste. Casa Lannister
de Casterly Rock se pusese târziu în slujba lui Robert, când
victoria era deja sigură, iar el n-o iertase niciodată.
– Ei bine, dacă prețul pentru prezența lui Robert este o
puzderie de Lannisteri, așa sa fie. Se pare că Roberta duce
cu el jumătate din curtea lui.
– Acolo unde pleacă regele, vine și domeniul, zise ea.
– Va fi bine să-i vedem pe copii. Cel mai tânăr încă sugea
la țâța femeii Lannister ultima oară când l-am văzut. Acum
trebuie să aibă cam cinci ani, nu?
– Prințul Tommen are șa pte ani, îi spuse ea. E de aceeași
vârstă cu Bran. Te rog, Ned, să-ți păzești gura. Femeia
Lannister este regina noastră, și se spune că trufia ei
crește cu fiecare an ce trece.
Ned îi strânse mâna.
– Desigur, va fi și un ospăț cu lăutari, iar Robert va voi să
vâneze. Am să-l trimit pe Jory în sud, cu o gardă onoare, să
le iasă în cale pe drumul regelui și să-i escorteze înapoi.
Numai zeii știu, va trebui să-i hrănim pe toți? E deja pe
drum, spui? Naiba să-l ia! Naiba să ia pielea lui regală!
27

DAENERYS
Fratele ei ridică rochia ca ea s-o poată ce rceta.
– E o frumusețe. Atinge-o. Dă-i drumul. Mângâie stofa.
Dany o atinse. Materialul era așa de moale încât părea
că i se scurge printre degete, ca apa. Ea nu-și putu aminti
când mai purtase ceva atât de moale. O înspăimânta. Își
retrase mâna.
– Este cu adevărat a mea?
– Un dar din partea Magisterului Illyrio, spuse Viserys,
zâmbind. Fratele ei era în toane bune în noaptea asta.
Culoarea va aduce violetul în ochii tăi. Și vei purtași aur,
bijuterii de toate felurile. Illyrio a promis. În noaptea asta
trebuie să arăți ca o prințesă.
O prințesa, se gândi Dany. Uitase cum era asta. Poate că
nici nu știuse vreodată.
– De ce ne dă atât de multe? întrebă ea. Ce vrea de la
noi?
Timp de aproape jumătate de an locuiseră în casa
magisterului, hrănindu-se cu mâncarea lui, cocoloșiți de
slujitorii săi. Dany avea treisprezece ani, destul de mult ca
să știe că astfel de daruri arareori veneau fără un preț aici,
în orașul liber Pentos.
– Illyrio nu-i prost, spuse Viserys. Era un tânăr sfrijit, cu
mâini neastâmpărate și o căutătură febrilă în ochii săi
liliachii. Magisterul știe că nu am să-mi uit prietenii când va
veni ziua urcării mele pe tron.
Dany nu zise nimic. Magister Illyrio era un neguță tor de
mirodenii, pietre prețioase, oase de dragon și alte lucruri
mai puțin plăcute. Avea prieteni în toate cele Nouă Orașe
Libere, se spunea, și chiar mai departe, în Vaes Dothrak și
pe tărâmurile fabuloase de lângă Marea de Jad. Se mai
spunea că nu avusese niciodată un prieten pe care să nu-l
fi vândut, cu voioșie, pentru un preț potrivit. Dany pleca
urechea la ce se vorbea pe stradă și auzise aceste lucruri,
dar știa că era mai bine să nu-l întrebe nimic pe fratele său,
când acesta-și țesea visele. Furia lui era ceva îngrozitor
când era stârnită. Viserys o numea „trezirea balaurului”.
Fratele ei agăță rochia lângă ușă.
– Illyrio va trimite sclavele să te îmbăieze. Asigură-te că
scapi de duhoarea din grajduri. Khal Drogo are o mie de
28

cai, dar în noaptea asta caută un alt fel de călărie. O studie
cu ochi critici. Stai tot aplecată! Ridică-ți umerii! Îl trase
umerii înapoi cu mâinile sale. Lasă-i să vadă că acum ai
toate formele unei femei. Degetele sale trecură ușor peste
sânii ei îmbobociți și-i strânseră un sfârc. N-ai să mă faci de
râs la noapte. Dacă ai s-o faci, vei avea de tras cu mine. Nu
vrei să trezești balaurul, nu-i așa? Degetele lui o răsuciră,
iar ea simți ciupitura prin materialul aspru al tunicii. Nu-i
așa? repetă el.
– Nu, spuse Dany cu sfială.
Fratele ei surâse.
– Bine. Îl atinse părul aproape cu afecțiune. Când vor
scrie istoria domniei mele, soră dragă, vor spune că a
început în noaptea asta.
După ce plecă el, Dany se duse la fereastră și privi cu
melancolie spre apele golfului. Turnurile pătrate, din
cărămidă, din Pentos erau siluete negre profilate înaintea
soarelui care apunea. Dany putea auzi cântarea preoților
roșii, pe când aprindeau focurile de noapte, și țipetele
copiilor zdrențăroși care se jucau dincolo de zidurile curții.
Pentru o clipă își dori să fie acolo, cu ei, desculță și cu
respirația tăiată, îmbrăcată în cârpe, fără trecut și fără
viitor, fără nici o obligație de a participa la ospățul lui Khal
Drogo.
Undeva, dincolo de apus, peste marea îngustă, se afla
un tărâm cu dealuri înverzite și câmpii pline cu flori și»
râuri repezi, unde turnuri din piatră neagră se ridicau în
mijlocul măreților munți albaștri-cenușii, iar cavaleri
înzăuați luptau sub flamurile stăpânilor. Dothraki numeau
acel tărâm Rhaesh Andahli, tărâmul Andalilor. În Orașele
Libere> se vorbea de Westeros și de Regatele Apusului.
Fratele ei avea pentru el un nume simplu. „Tărâmul
nostru”, îi spunea. Cuvintele erau ca o rugăciune pentru el.
Dacă le rostea destul de des, era sigur că și zeii le auzeau.
„Al nostru de drept, luat de la noi prin trădare, dar încă al
nostru, al nostru pentru totdeauna. Nu te apuci să furi de la
un balaur, oh nu! Balaurul își va aminti.”
Și poate că balaurul își amintea, însă Dany nu putea. Nu
văzuse niciodată acest tărâm despre care fratele ei spunea
că le aparține, acest domeniu dincolo de marea îngustă.
Acele locuri despre care vorbea, Casterly Rock și Eyrie,
29

Highgarden și Valea Arryn, Dorne și Insula Chipurilor, erau
doar cuvinte pentru ea. Viserys fusese un băiat de opt ani
când au fugit de pe domeniul Regelui pentru a scăpa de
armatele în marș ale Uzurpatorului, însă Daenerys abia
mișca în pântecul mamei lor.
Totuși, uneori Dany își imagina cum fusese, atât de des îi
povestise fratele ei toate astea. Fuga în noapte spre Piatra
Dragonului, licărirea luminii pe pânzele negre ale corabiei.
Fratele ei, Rhaegar, luptându-se cu Uzurpatorul în apele
însângerate ale Tridentului, murind pentru femeia pe care
o iubea. Cedarea Domeniului Regelui de către unii pe care
Viserys îi numea cățeii Uzurpatorului, nobilii Lannister și
Stark. Prințesa Elia de Dorne rugându-se pentru milă, pe
când moștenitorul lui Rhaegar era smuls de la sânul ei și
ucis sub ochii ei. Craniile lustruite ale ultimilor dragoni,
holbându-se orbește jos, de pe pereții sălii tronului, în timp
ce Regicidul deschidea beregata Tatălui cu o sabie aurită.
Ea se născuse la Piatra Dragonului, la nouă luni după
fugă, în vreme ce o furtună de vară amenința să rupă
ancorajele insulei. Se spunea că furtuna fusese
îngrozitoare. Flota Targaryeneană fusese zdrobită în timp
ce stătea la ancoră și blocuri uriașe de piatră erau smulse
de pe parapeți și trimise bubuind în apele sălbatice ale
mării înguste. Mama sa murise născând-o, iar pentru asta
fratele ei, Viserys, nu o iertase niciodată.
Nu-și amintea nici de Piatra Dragonului. Trebuiseră să
fugă din nou, chiar înainte ca fratele Uzurpatorului să-și
pună în mișcare noua sa flotă. De atunci, numai Piatra
Dragonului însăși, vechea cetate de scaun a Casei lor,
rămăsese din Cele Șapte Regate care fuseseră, odată, ale
lor. Dar nu va mai fi așa pentru multă vreme. Garnizoana
era pregătită să-i vândă Uzurpatorului, însă într-o noapte,
Ser Willem Darry și patru dintre oamenii săi credincioși
năvăliseră și-i furaseră pe amândoi, împreună cu dădaca
ei, plecând pe mare sub protecția beznei, îndreptându-se
spre siguranța coastei Braavosiane.
Și-l amintea, vag, pe Ser Willem, un bărbat masiv ca un
urs, pe jumătate orb, mugind și răcnind ordine de pe patul
lui de boală. Servitorii trăiau cu groaza de el, însă el fusese
întotdeauna blând cu Dany. Îi spunea „Mica Prințesă” și,
uneori, „Doamna mea”, iar palmele lui erau moi ca pielea
30

veche. Însă nu-și părăsea niciodată patul și mirosul bolii se
ținea de el ziua și noaptea, o miasmă fierbinte, umedă,
lipicioasă și dulceagă. Asta fusese pe când trăiseră în
Braavos, în casa cea mare cu poartă roșie. Acolo, Dany
avusese propria ei încăpere, cu un lămâi afară, lângă
fereastra ei. După ce murise Ser Willem, servitorii furaseră
puținii bani pe care-i mai aveau și, foarte curând, fură dați
afară din casa cea mare. Dany plânsese când poarta roșie
se închisese în urma lor pentru totdeauna.
De atunci tot rătăciseră, de la Braavos la Myr, de la Myr
la Tyrosh și Qohor și Volantis și Lys, fără să stea prea mult
în nici un loc. Fratele ei nu permitea asta. Asasinii năimiți
de Uzurpator erau mereu aproape de ei, insista el, deși
Dany nu văzuse nici unul.
La început, magisterii și arhonții și prinții negustori erau
bucuroși să-i primească pe ultimii Targaryeni în casele lor
și la masa lor, dar anii trecură și Uzurpatorul continua să
șadă pe Tronul de Fier, ușile se închiseră și viața le
devenise din ce în ce mai grea. Anii trecuți fuseseră
obligați să-și vândă și ultimele odoare, iar acum chiar și
moneda pe care o luaseră din coroana Mamei se dusese.
Pe străzile dosnice și în tavernele din Pentos, fratelui ei i se
spunea „regele cerșetor”. Dany nu voia să afle cum îi
spuneau ei.
– Le vom lua pe toate înapoi într-o zi, scumpă surioară, îi
promitea el. Uneori, mâinile ei tremurau când îi vorbea
despre asta. Bijuteriile și mătăsurile, Piatra Dragonului și
Domeniul Regelui, Tronul de Fier și cele Șapte Regate, tot
ce ne-au furat, le vom lua înapoi.
Viserys trăia pentru ziua aceea. Tot ceea ce voia însă
Daenerys era casa cea mare cu poarta roșie, lămâiul de
lângă fereastra ei și copilăria pe care nu o cunoscuse
niciodată. În ușă se auzi un ciocănit ușor.
– Intră, spuse Dany, plecând de la fereastră.
Servitoarele lui Illyrio intrară făcând plecăciuni și se
puseră pe treabă. Erau sclave, un dar de la unul dintre
mulții prieteni Dothraki ai magisterului. În orașul liber
Pentos nu exista sclavie. Ele, însă, erau sclave. Bătrâna,
mică și cenușie ca un șoarece, nu spunea niciodată nici mi
cuvânt, însă fata nu tăcea o clipă. Era favorita lui Illyrio, o
fetișcană de șaisprezece ani care sporovăia mereu în timp
31

ce lucra. Îl umplură baia cu apă fierbinte, adusă de la
bucătărie, și o parfumară cu uleiuri înmiresmate. Fata i
rase tunica grosolană peste capul lui Dany și o ajutară să
intre în cadă. Apa era aproape fiartă, însă Daenerys nu se
strâmbă și nici nu țipă. Îi plăcea căldura. O făcea să se
simtă curată. În afară de asta, fratele ei îi spusese adesea
că nimic nu era prea fierbinte pentru un Targaryenean.
„Casa noastră este cea a Dragonului”, zicea el. „Focul
circulă prin sângele nostru.”
Bătrâna îi spălă îndelung părul lung, argintiu, și-i
descurcă încet smocurile încâlcite, totul în tăcere. Fata îi
frecă spatele și picioarele și-i spuse cât era de norocoasă.
– Drogo este atât de bogat, încât până și sclavii lui
poartă gulere aurite. În khalasar-ul lui călăresc o sută de
mii de oameni, iar palatul lui din Vaes Dothrak are două
sute de încăperi cu uși din argint masiv.
Dar mai erau multe altele, foarte multe, și ce bărbat
chipeș era khal-ul, atât de înalt și de fioros, cel mai bun
călăreț care urcase vreodată pe un armăsar, un arcaș
diavolesc.
Daenerys nu spuse nimic. Ea-și închipuise întotdeauna
că se va căsători cu Viserys când îi va veni vremea. Timp
de secole, Targaryenii se căsătoriseră frate cu soră, de
când Aegon Cuceritorul își luase surorile de soațe. Linia
trebuia menținută pură, îi spusese Viserys de o mie de ori;
sângele lor era regesc, sângele aurit al bătrânei Valyria,
sângele unui dragon. Dragonii nu se împerecheau cu
sălbăticiunile din câmpii, iar Targaryenii nu-și amestecau
sângele cu cel al unor oameni mai prejos decât ei. Totuși,
acum Viserys plănuia să o vândă unui străin, unui barbar.
Când fu curată, sclavele o ajutară să iasă din apă și o
uscară cu prosoapele. Fata îi pieptănă părul până ce luci
precum argintul topit, în vreme ce bătrâna o unse cu
parfumul florilor de pe câmpiile Dothraki, o picătură la
fiecare încheietură, în spatele urechilor, pe vârful sânilor și
ultima, rece pe buzele ei, acolo între picioare. O îmbrăcară
în lenjeria vaporoasă pe care o trimisese Magisterul Illyrio,
apoi în rochia de mătase grea, pentru a-i .uluce violetul în
ochi. Fata strecură sandalele aurite pe picioarele ei, în timp
ce bătrâna îi prinse tiara în păr și-i puse brățări aurite,
încrustate cu ametiste, la încheieturi. Ultimul fu colierul, un
32

ornament greu, aurit, gravat cu vechile glifuri Valyriene.
– Acum arătați ca o prințesă, zise fata dintr-o răsuflare
când terminară.
Dany se uită la imaginea ei în oglinda argintată pe care,
prevăzător, o trimisese Illyrio. O prințesă, se gândi ca, apoi
își aminti că fata spusese că Drogo era atât de bogat, încât
sclavii lui purtau gulere aurite. Simți o răceală bruscă și
pielea de pe brațele dezgolite i se făcu de gâscă. Fratele ei
aștepta în holul rece de la intrare, așezat la marginea
bazinului, plimbându-și mâna în apă. Se ridică atunci când
își făcu ea apariția și o examina cu priviri cercetătoare.
– Stai acolo, îi spuse. Întoarce-te. Da. Bine. Arăți bine.
– Regește, zise Magisterul Illyrio, trecând de un portal.
Mergea cu o eleganță surprinzătoare pentru un bă rbat
atât de masiv. Pe sub faldurile libere ale mătăsurilor de
culoarea flăcării, inele de grăsime tresăreau în ritmul
mersului. Pe fiecare deget sclipeau pietre prețioase; iar
barba bifurcată și-o unsese atât de mult cu ulei, încât lucea
ca aurul adevărat.
– Fie ca Stăpânul Luminii să te acopere de binecuvântări
în această zi fastă, Prințesă Daenerys, spuse magisterul pe
când o lua de mână și își înclină capul, dezvăluind câțiva
dintre dinții lui strâmbi prin aurul bărbii. Este o viziune,
Alteța Voastră, îi zise apoi fratelui ei. Drogo va fi copleșit.
– E prea slăbănoagă, făcu Viserys. Părul său, de același
blond-argintiu ca al ei, fusese strâns în spate și prins cu o
broșa din os de dragon. Era o imagine aspră, care sublinia
liniile alungite ale chipului său. Mâna i se odihnea pe garda
sabiei pe care i-o împrumutase Illyrio.
– Ești sigur că lui Khal Drogo îi place ca femeile lui să fie
atât de tinere?
– A avut deja sângerarea. Are destui ani pentru un kbal,
îi spuse Illyrio, nu pentru prima dată. Uită-te la ea. Părul
argintiu-auriu, ochii purpurii… Este din sângele bătrânei
Valyria, nu-i nici o îndoială, nici una… Și e născută din
neam ales – fiica bătrânului rege, sora celui nou, nu se
poate să nu-l vrăjească pe Drogo al nostru.
Când îi eliberă mâna , Daenerys se pomeni tremurând.
– Prespun…, rosti cu îndoială în glas fratele ei. Sălbaticii
au gusturi ciudate. Băieți, cai, oi…
– Mai bine să nu-i sugerezi asta lui Khal Drogo, spuse
33

Illyrio.
În ochii liliachii ai fratelui ei luci furia.
– Mă iei drept smintit?
Magisterul se înclină ușor.
– Te iau drept rege. Regilor le lipsește prudența
oamenilor obișnuiți. Scuzele mele dacă te-am ofensat.
Se întoarse și bătu din palme chemându-și slujitorii.
Străzile din Pentos erau într-o beznă totală când porniră
în lectica sculptată a lui Illyrio. Înaintea lor mergeau doi
servitori care le luminau calea, purtând torțe ornate, cu
ulei, cu geamuri din sticlă de un albastru-deschis, în vreme
ce o duzină de bărbați puternici purtau prăjinile lecticii pe
umerii lor. După draperii era un aer cald și stătut. Dany
putea simți duhoarea cărnii palide a lui Illyrio prin norul de
parfumuri grele.
Fratele ei, trântit pe perne lângă ea, nu băgă de seamă
asta. Mintea lui era departe, peste marea îngustă.
– Nu ne va trebui întregul său khalasar, rosti Viserys.
Degetele sale se jucau cu garda sabiei de împrumut, deși
Dany știa că nu folosise niciodată o sabie. Zece mii ne vor
fi îndeajuns, aș putea mătura cele Șapte Regate cu zece
mii de urlători Dothraki. Domeniul întreg se va ridica
pentru regele său cel adevărat. Tyrell, Redwyne, Darry,
Greyjoy nu au mai multă dragoste pentru Uzurpator decât
mine. Dornishmenii ard de nerăbdare să-i răzbune pe Elia
și pe copiii ei. Iar poporul va fi de partea noastră. Își cere
regele. Privi spre Illyrio cu neliniște și întrebă: Nu-i așa!
– E poporul tău și te iubește cu adevărat, făcu Magister
Illyrio împăciuitor. În avanposturile de pe întregul domeniu,
bărbații închină în secret în sănătatea ta, în vreme ce
femeile țes flamuri cu dragoni și le ascund pentru ziua când
te vei întoarce de peste ape. Ridică puternic din umeri. Sau
cel puțin așa-mi spun iscoadele mele.
Dany nu avea iscoade și nici o cale de a ști ce făceau toți
sau ce gândeau cei de peste marea îngustă, însă nu avea
încredere în vorbele dulci ale lui Illyrio, așa cum nu se
încredea în nimic legat de el. Fratele ei dădea însă din cap
cu râvna.
– O să-l ucid pe Uzurpator chiar eu, promise el, care nu
omorâse niciodată pe nimeni, așa cum l-a ucis și el pe
fratele meu, Rhaegar. Și pe Lannister, Regicidul, pentru ce .
34

i-a făcut tatălui meu.
– Ăsta ar fi cel mai potrivit lucru, zise Magister Illyrio.
Dany putea vedea și cea mai firavă umbră de zâmbet
rotunjindu-i buzele pline, însă fratele ei nu observa nimic.
Dând din cap, trase deoparte o draperie și se uită în gol în
noapte, iar Dany știu că purta, din nou, bătălia pentru
Trident.
Conacul cu nouă turnuri al lui Khal Drogo era așeza pe
lângă apele golfului, zidurile sale înalte, din cărămidă, erau
năpădite de iederă albicioasă. Îl fusese dat khal-ului de
magisterii din Pentos, le spusese Illyrio. Orașele Libere erau
mereu generoase cu stăpânii Caselor.
– Nu pentru că ne-am teme de acești barbari, le spuse
Illyrio cu un zâmbet. Stăpânul Luminii ar apăra zidurile
orașului nostru și împotriva a un milion de Dothrakiori cel
puțin așa promit preoții roșii… Totuși, de ce să ne punem
norocul la încercare, când prietenia lor este atât de ușor de
câștigat?
Lectica lor fu oprită în fața porților și draperiile trase
brutal de unul dintre soldații de gardă. Avea pielea arămie
și ochii castanii ai unui Dothraki, însă fața îi era lipsită de
păr și pe cap purta coiful ascuțit, din bronz, al Neîntinaților.
Îl privi pe toți cu răceală. Magisterul Illyrio mormăi ceva
spre el în limba aspră Dothraki; soldatul răspunse pe
același ton și le făcu semn să treacă de porți.
Dany observă că mâna fratelui său era încleștată pe
mânerul sabiei împrumutate. Arăta aproape la fel de
speriat pe cât se simțea ea.
– Eunuc obraznic, mormăi Viserys pe când lectica se
puse în mișcare spre conac.
Cuvintele Magisterului Illyrio erau muiate în miere.
– La ospățul din noaptea asta vor veni foarte mulți
oameni importanți. Astfel de oameni au dușmani. Khal-ul
trebuie să-și protejeze oaspeții, tu însuți fiind unul de prim
rang printre ei. Nici nu-i de mirare că Uzurpatorul ar plăti
foarte bine pentru capul tău.
– Oh, da, rosti Viserys sumbru. A și încercat, Illyrio, iți
spun asta. Asasinii săi năimiți ne urmăresc pretutindeni.
Sunt ultimul dragon și nu va dormi bine cât timp trăiesc eu.
Lectica încetini și se opri. Draperiile fură date la o parte
și un sclav întinse mâna pentru a o ajuta pe Daenerys să
35

coboare. Gulerul său, remarcă ea, era din bronz m dinar.
Urmă fratele său, cu mâna încă strânsă tare pe mânerul
sabiei. Pentru a-l pune pe picioare pe Magister Illyrio fu
nevoie de doi bărbați puternici.
În interiorul conacului, aerul era încărcat cu mireasma
mirodeniilor, mirosea a foc întețit, lămâi și scorțișoară. Fură
escortați prin holul de la intrare, unde vitralii colorate
înfățișau Pieirea Valyriei. În torțele de fier întunecat
așezate de-a lungul pereților ardea uleiul. Sub o boltă de
frunze împletite în piatră, un eunuc le anunță sosirea.
– Viserys din Casa Targaryen, al Treilea pe Numele său,
strigă el, cu vocea înaltă și moale. Rege al Andalilor și
Rhoynar și al Primilor Oameni, Stăpân al celor Șapte
Regate și Protector al Domeniului. Sora sa, Daenerys
Stormborn, Prințesa Pietrei Dragonului. Onorabila sa gazdă,
Illyrio Mopatis, Magister al Orașului Liber Pentos.
Trecură de eunuc , intrând într-o curte cu colonade,
năpădite de iederă albicioasă. Lumina lunii așeza peste
frunze luciri ca de os și argint, pe când oaspeții se plimbau
printre ele. Mulți erau stăpâni ai Caselor Dothraki, bărbați
masivi, cu pielea roșiatic-maronie, mustăți pleoștite prinse
cu inele de metal, păr negru, uns și împletit* de care
atârnau clopoței. Totuși, printre ei se strecurau călăreți
liberi și mercenari din Pentos și Myr și Tyrosh, un preot
roșu, chiar mai gras decât Illyrio, bărbați păroși din Portul
Ibben și nobili din Insulele Verii, cu pielea la fel de neagră
ca abanosul. Daenerys îi privea cuprinsă de uimire și-și
dădu seama, cu un început abrupt de teamă, că era
singura femeie prezentă.
Illyrio șopti spre ei:
– Cei trei, de colo, sunt gărzile lui Drogo. Lângă coloană
este Khal Moro cu fiul său, Rhogoro. Bărbatul cu barba
verde este fratele Arhontelui de Tyrosh, iar cel din spatele
lui este Ser Jorah Mormont.
Ultimul nume o surprinse pe Daenerys.
– Un cavaler?
– Exact. Illyrio zâmbi în barbă. Uns cu cele șapte uleiuri
de către înaltul Septon în persoană.
– Ce face aici?
– Uzurpatorul îi voia capul. Un afront minor. A vândut
câțiva braconieri unui negustor de sclavi din Tyrosh în loc
36

să-i ofere Rondului de Noapte. O lege absurdă. Un bărbat
ar trebui să poată să facă ce vrea cu sclavii săi.
– Aș vrea să vorbesc cu Ser Jorah înainte de sfârșitul
nopții, spuse fratele ei.
Dany se pomeni privind curioasă spre cavaler. Era un
bărbat mai vârstnic, trecut de patruzeci de ani, cu chelie,
ilar încă puternic și vânjos. În locul mătăsurilor și
bumbacului, purta lână și piele. Tunica sa era de un verde-
închis, brodată cu ceva ce semăna cu un urs negru, înălțat
pe două picioare. Încă-l mai privea pe acest bărbat
neobișnuit, din țara sa natală pe care nu o cunoscuse
niciodată, când Magister Illyrio puse o mână jilavă pe
umărul ci dezgolit.
– Pe aici, dulce Prințesă, șopti el, acolo-i însuși khal-ul.
Dany ar fi vrut să fugă și să se ascundă , însă fratele ei o
urmărea cu privirea și, dacă-l nemulțumea, știa că va trezi
balaurul. Neliniștită, se răsuci și-l privi pe bărbatul despre
care Viserys spera că o va cere în căsătorie înainte ca
noaptea să se încheie.
Fata sclavă nu greșise cu mult, se gândi ea. Khal Drogo
era cu un cap mai înalt decât cel mai înalt dintre bărbații
din jur, dar cumva avea un pas ușor, la fel de grațios ca o
panteră din menajeria lui Illyrio. Era mai tânăr decât
crezuse ea, nu avea mai mult de treizeci de ani. Pielea sa
era de culoarea cuprului lustruit, iar mustățile groase îi
erau prinse în inele de aur și bronz.
– Trebuie să merg și să-mi exprim omagiile , zise
Magister Illyrio. Așteptați-mă. Am să-l aduc aici.
Fratele ei o apucă de braț și degetele sale o strânseră
atât de tare încât o duru.
– Îl vezi pletele, dulce surioară? Pletele lui Drogo erau
negre precum miezul nopții și încărcate de ulei aromat,
pline de clopoței care clincăneau ușor la fiecare mișcare a
sa. Depășeau talia și chiar fesele, capătul lor frecându-se
de spatele pulpelor.
– Vezi cât sunt de lungi? zise Viserys. Când Dothraki sunt
înfrânți în luptă, își taie părul în semn de căință, pentru ca
lumea să le cunoască rușinea. Khal Drogo nu a pierdut nici
o bătălie. El este Aegon Stăpânul Dragonilor, iar tu îi vei fi
regina.
Dany se uită spre Khal Drogo. Chipul său era dur și crud,
37

ochii erau la fel de reci și întunecați ca onixul. Fratele ei o
rănea uneori, atunci când trezea balaurul, dar nu o
înspăimânta așa cum o făcea acest bărbat.
– Nu vreau să fiu regina lui, se auzi spunând cu un glas
pierit și subțire. Te rog, te rog, Viserys, nu vrea, du-mă
acasă.
– Acasă? își menținea vocea potolită, dar ea putu ghici
furia în intonația lui. Cum vom ajunge noi acasă, dragă
surioară? Ne-au luat casa! O trase în umbră, departe de
alte priviri, degetele lui afundându-se în pielea ei. Cum o sa
ajungem noi acasă? repetă el, referindu-se la Domeniul
Regelui, la Piatra Dragonului și toate pământurile pe care
le pierduseră.
Dany se gândise doar la încăperile lor din casa lui Illyrio,
cu siguranță, nu la adevăratul lor cămin, la tot ce
avuseseră, însă fratele ei nu voia să audă de așa ceva.
Pentru el nu mai exista nici o casă. Nici chiar casa imensă,
cu poarta roșie, nu fusese casa lui. Degetele sale se
strânseră și mai tare pe brațul ei, cerând un răspuns.
– Nu știu…, spuse ea în cele din urmă, iar vocea i se
frânse. În ochi îi apărură lacrimi.
– Eu da, rosti el cu asprime. Ne întoarcem acasă cu o
armată, dragă surioară. Cu armata lui Khal Drogo, așa vom
ajunge acasă. Iar dacă trebuie să te măriți cu el și să te
culci cu el pentru asta, așa vei face. Îi zâmbi. Am să las
întregul lui khalasar să se împreuneze cu tine dacă va
treimi, dragă soră, toți cei patruzeci de mii de oameni și
armăsarii lor de asemenea dacă asta va trebui ca să-mi
adun armata. Fii mulțumită că este numai Drogo. Cu
timpul, s-ar putea chiar să ajungi să-ți placă. Acum șterge-
ți ochii. Illyrio îl aduce aici și nu trebuie să te vadă plânsă.
Dany se întoarse și văzu că era adevărat. Magister
Illyrio, numai un zâmbet și plecăciuni, îl însoțea pe Khal
Drogo spre ei. Își șterse cu dosul mâinii lacrimile necăzute.
– Zâmbește, șopti Viserys nervos, iar mâna îi căzu pe
mânerul sabiei. Și îndreaptă-te de spate. Lasă-l să vadă că
ai sâni. Numai Zeii știu că și așa sunt mici.
Daenerys zâmbi și se îndre ptă de spate.
38

EDDARD
Oaspeții se scurgeau printre porțile castelului într-un râu
de aur și argint și oțel lustruit, cam trei sute de oameni, o
făloasă defilare de purtători de flamuri și cavaleri, un
amestec de mercenari și oșteni. Deasupra capetelor lor,
zeci de flamuri aurite se zbăteau înainte și înapoi în vântul
din nord, purtând blazonul cerbului încoronat al Casei
Baratheon.
Ned îi cunoștea pe mulți dintre oșteni. Iată-l pe Ser Jaime
Lannister, cu părul la fel de strălucitor precum aurul
prelucrat, și dincolo era Sandor Clegane, cu îngrozitoarea
lui față arsă. Băiatul înalt de lângă el putea fi numai prințul
moștenitor, iar omulețul acela pipernicit din spatele lor era,
în mod sigur, pezevenghiul de Tyrion Lannister.
Totuși, bărbatul uriaș din capul coloanei, flancat doi
cavaleri în mantiile albe ca zăpada ale Gărzii Regelui, părea
aproape un străin pentru Ned… până în clipa când sări de
pe spinarea calului său de luptă cu un răget familiar și-l
prinse într-o îmbrățișare feroce.
– Ned! Ah, ce bine să-ți văd fața asta a ta înghețată.
Regele îl măsură din cap până-n picioare și râse. Nu te-ai
schimbat deloc.
Asta ar fi putut spune și Ned. În urmă cu cincisprezece
ani, când călăriseră tot mai departe pentru a câștiga un
tron, Stăpânul Sfârșitului Furtunii era proaspăt bărbierit și
musculos ca în fanteziile unei fecioare. La un metru
optzeci, îi domina pe cei mai scunzi decât el, iar când își
punea armura și coiful cu coarne de cerb al Casei sale,
devenea un adevărat gigant. Avusese și forța unui gigant,
arma sa preferată fiind un ciocan de luptă, ascuțit, din fier,
pe care Ned abia dacă-l putea clinti. În acele zile, mirosul
pielii și sângelui stăruia asupra lui ca un parfum.
Acum, era chiar parfumat și avea o cingătoare care se
potrivea cu statura lui. Ned îl văzuse pe rege cu nouă ani
înainte de răzmerița lui Balon Greyjoy, când cerbul și lupul
străvechi își uniseră forțele pentru a pune capăt pretențiilor
autoproclamatului Rege al Insulelor de Fier. Din noaptea în
care se aflaseră unul lângă celălalt în citadela înfrântă a lui
Greyjoy, unde Robert acceptase predarea nobilului rebel,
iar Ned îl luase ca ostatic și pupil pe fiul acestuia, Theon, se
39

îngrășase cu cel puțin opt kilograme. O barbă, la fel de
aspră ca sârma neagră, îi acoperea falca pentru a-i
ascunde bărbia dublă și osânza regală acumulată sub ea,
însă nimic nu-i putea ascunde hurta sau cercurile negre din
jurul ochilor.
Cu toate astea, Robert era regele lui Ned acum, și nu
doar un prieten, așa că spuse:
– Maiestatea Voastră, Winterfell vă aparține.
Tot atunci și ceilalți începură să descalece , iar grăjdarii
se grăbiră să ia în primire armăsarii. Regina lui Robert,
Cersei Lannister5 își făcu apariția mergând la pas împreună
cu copiii săi cei mici. Casa pe roți în care se deplasau, o
caleașca uriașă cu două niveluri, din stejar impregnat cu
uleiuri și din metal forjat, trasă de patruzeci de cai
puternici, de povară, era prea lată ca să treacă de porțile
castelului. Ned îngenunche în zăpadă pentru a săruta inelul
reginei, în vreme ce Robert o îmbrățișa pe Catelyn ca pe o
soră de mult pierdută și regăsită. Apoi copiii fură împinși
înainte, prezentați și acceptați de ambele părți.
Nici nu se încheiaseră aceste formalități de salut, că
regele spuse gazdei sale:
– Du-mă la cripta ta, Eddard. Vreau să-mi prezint
omagiile.
Ned îi fu recunoscător pentru asta, pentru că-și amintea
de ea după atâția ani. Ceru o torță. Nu mai erau necesare
alte cuvinte. Regina începuse să protesteze. Călătoreau din
zorii zilei și toți erau obosiți și înfrigurați; desigur, ar fi
trebuit să se pună întâi pe picioare. Morții mai puteau
aștepta. Nu spusese mai mult de atât! Robert îi aruncă o
privire, iar fratele ei geamăn, Jaime, o luă cu grabă de braț,
iar ea nu mai spuse nici un cuvânt Coborâră în criptă
împreună, Ned și acest rege p care abia îl putea
recunoaște. Treptele șerpuitoare, s; pate în piatră, erau
înguste. Ned deschise calea, cu torța în mană.
– Începusem să cred că nu vom mai ajunge niciodată la
Winterfell, i se plânse Robert. În sud, după cum se vorbește
despre cele Șapte Regate ale mele, oamenii par să uite că
partea ta este la fel de mare cât toate celelalte șase la un
loc.
– Sper că v-a plăcut călătoria, Maiestatea Voastră.
Robert pufni.
40

– Mlaștini și păduri și țarini, și doar câte un han decent la
nord de Gât. Nu am mai văzut niciodată o asemenea
pustietate. Unde sunt oamenii tăi?
– Mai mult ca sigur că sunt prea timizi ca să se arate,
glumi Ned.
Putea simți răceala urcând pe scări, o răsuflare rece din
adâncul pământului.
– Regii sunt o apariție rară în nord, pufni Robert. Mai
mult ca sigur că oamenii se ascund sub zăpadă. Zăpada,
Ned. Regele își puse o mână pe zid, de parcă ar fi vrut să
se sprijine pe când cobora.
– Zăpezile târzii, de vară, sunt destul de obișnuite, zise
Ned. Sper că nu v-au deranjat. De obicei, sunt destul de
blânde.
– Să-ți ia Ceilalți zăpezile tale blânde, înjură Robert. Ce
se întâmplă iarna în acest loc? Mă apucă tremuratul numai
când mă gândesc la asta.
– Iernile sunt grele, se învoi Ned. Dar Casa Stark le poate
îndura. Întotdeauna a fost așa.
– Trebuie să vii în sud. Trebuie să guști vara înainte să
plece. La Highgarden sunt câmpii cu trandafiri aurii, care se
întind cât poți cuprinde cu ochii. Fructele sunt atât de bine
pârguite că ți se fărâmițează în gură, pepenii, perele,
prunele, nu ai gustat niciodată atâta dulceață. Vei vedea,
ți-am adus și ție. Chiar și la Capătul Furtunii, cu tot cu
vântul ăla din golf, zilele sunt atât de fierbinți că abia te
poți mișca. Și ar trebui să vezi orașele, Ned! Flori peste tot,
piețele gem de alimente, vinul de vară este atât de ieftin și
de bun că te poți îmbăta doar respirând aerul din jur. Toți
sunt grași, beți și bogați. Râse și se plesni pe burta lui
umflată. Și fetele, Ned! exclamă el, cu ochii scăpărând. Jur,
femeile își pierd orice urmă de modestie la căldură. Înoată
goale în râu, chiar lângă castel. Chiar și pe stradă este prea
cald pentru bumbac sau lână, așa că se plimbă în rochiile
acelea scurte, din mătase, dacă au arginți, din bumbac
dacă nu, dar toate sunt la fel când transpiră în ele și, când
pânza li se lipește de piele, par că sunt goale.
Regele râdea fericit. Robert Baratheon fusese
întotdeauna un bărbat cu pofte uriașe, un bărbat care știa
cum să-și respecte plăcerile. Asta nu era o acuzație pe care
oricine o putea lăsa în fața ușii lui Eddard Stark. Totuși, Ned
41

nu se putu opri să remarce că aceste plăceri îl costau pe
rege. Robert gâfâia când ajunseră la capătul treptelor, cu
fața roșie în lumina torței.
– Maiestatea Voastră, spuse Ned cu respect.
Răsuci torța într-un arc de cerc vast. Umbrele se mișcară
și se unduiră. Lumina pâlpâitoare atinse pietrele de la
picioare și se prelinseră de-a lungul unei lungi procesiuni
de stâlpi de granit care parcă mărșăluiau înaintea lor, doi
câte doi, în întuneric. Între stâlpi, morții stăteau pe
tronurile lor de piatră sprijinite de pereți, așezați cu spatele
spre sarcofagele în care se aflau rămășițele lor pământești.
– Ea e chiar la capăt, cu Tatăl și Brandon.
Deschise drumul printre coloane și Robert îl urmă f ără
nici un cuvânt, zgribulindu-se în răcoarea subterană. Era
întotdeauna răcoare aici. Pașii lor răsunau pe piatră și
reverberau în cavoul de deasupra pe când se deplasau
printre morții Casei Stark. Stăpânii Winterfellului îi priveau
trecând. Efigiile lor erau săpate în lespezile care acopereau
mormintele. Stăteau în șiruri lungi, ochii orbi holbându-se
din bezna eternă, în vreme ce lupi străvechi, imenși, din
piatră, se încovrigau la picioarele lor. Umbrele în mișcare
făceau ca figurile din piatră să pară vii.
În virtutea unui străvechi obicei, în poala fiecărei statui a
unui Stăpân al Winterfellului fusese lăsată o sabie lungă de
fier, să țină spiritele răzbunătoare în criptele lor. Cea mai
veche sabie se transformase de mult în praf, rămânând
numai câteva urme roșietice, acolo unde meniul se
odihnise pe piatră. Ned se întrebă dacă asta însemna că
acele spirite erau libere să cutreiere acum castelul. Spera
că nu. Primii Stăpâni ai Winterfellului fuseseră bărbați la fel
de aspri ca tărâmul pe care-l guvernaseră. În veacurile de
dinaintea venirii peste mare a Stăpânilor Dragonilor, ei nu
juraseră credință nimănui, considerându-se Regi ai
Nordului.
Ned se opri la ultimul mormânt și ridică torța cu ulei.
Cripta continua în bezna dinaintea lor, dar dincolo de acel
punct, mormintele erau goale și dezvelite; găuri negre,
așteptându-și morții, așteptându-i pe el și pe copiii săi. Lui
Ned nu-i plăcea să se gândească la asta.
– Aici, spuse el regelui său.
Robert dădu din cap în tăcere, îngenunche și-și plecă
42

fruntea.
Erau trei morminte , unul lângă altul. Stăpânul Rickard
Stark, tatăl lui Ned, avea o față prelungă și netedul
Pietrarul îl cunoscuse foarte bine. Stătea acolo într-o
demnitate tăcută, degetele-i de piatră ținând strâns sabia
din poala lui, dar în viață, toate săbiile îl trădaseră. În două
morminte mai mici, pe fiecare latură, erau copiii săi.
Brandon avusese douăzeci de ani când murise,
sugrumat la ordinele Regelui Nebun Aerys Targaryen, cu
numai câteva zile înainte să se fi căsătorit cu Catelyn Tully
de Riverrun. Tatăl său fusese obligat să-l vadă murind.
Fusese un adevărat moștenitor al tronului, cel mai vârstnic,
născut pentru a domni.
Lyanna avusese numai șaisprezece ani, o copilă-femeie
de o drăgălășenie surprinzătoare. Ned o iubise din toată
inima. Ea ar fi trebuit să-i fie mireasă.
– A fost mult mai frumoasă ca aici, spuse regele după un
moment de tăcere. Privirile-i stăruiră pe chipul Lyannei, de
parcă ar fi putut s-o aducă înapoi la viață. În cel din urmă,
se ridică dificil din cauza propriei sale greutăți. Ah, la naiba,
Ned, a trebuit s-o înmormântezi chiar în locul ăsta? Glasul
său era răgușit, apăsat de amintirea durerii. Merita mai
mult decât bezna…
– A fost o Stark de Winterfell, spuse Ned încet. Acesta-i
locul ei.
– Ar trebui să fie pe un deal de pe aici, sub un copac cu
fructe, cu soarele și norii deasupra ei și cu ploaia car s-o
spele.
– Am fost lângă ea când a murit, îi aminti Ned regelui.
Voia să vină acasă, să se odihnească lângă Brandon și
Tatăl.
Încă o mai putea auzi, din când în când. „Promite-mi”, se
tânguise ea în încăperea care mirosea a sânge și trandafiri.
„Promite-mi, Ned.” Febra îi luase puterea și vocea ei era
slabă ca o șoaptă, dar când își dăduse cuvântul față de ea,
frica dispăruse din ochii surorii sale. Ned își amintea felul în
care zâmbise, cât de strâns le prinseseră degetele ei pe ale
lui când plecase din viață, petalele de trandafir revărsându-
se din palma ei, moarte și înnegrite . După asta, nu-și mai
amintea nimic. Îl găsiseră ținând încă trupul ei, amuțit de
durere. Micul insular, Howland Reed, îi luase mâna dintr-a
43

lui. Ned nu-și mai amintea nimic din toate astea.
– Când pot, îi aduc flori, zise el. Lyannei îi
plăceau…florile.
Regele îi atinse obrajii, degetele mângâind cu blândețe
piatra dură, de parcă ar fi fost vie.
– Am jurat că-l voi ucide pe Rhaegar pentru ce i-a făcut.
– Ați jurat, îi reaminti Ned.
– Numai o dată, făcu Robert amar.
Trecuseră împreună prin vadul Tridentului pe când
bătălia izbucnise în jurul lor, Robert cu ciocanul său de
luptă și coiful măreț, cu coarne, prințul Targaryan înzăuat
tot în negru. Pe pieptarul armurii era dragonul cu trei
capete al Casei sale, alcătuit din rubine care străluceau ca
focul în lumina soarelui. Apele Tridentului se scurgeau
înroșite în jurul copitelor cailor pe când dădeau ocol lovind,
din nou și din nou, până ce ultima lovitură năprasnică a
ciocanului lui Robert înfundă dragonul și pieptul de
dedesubtul lui. Când Ned ajunsese în cele din urmă la locul
luptei, Rhaegar zăcea mort în pârâu, în vreme ce oamenii
din ambele armate răscoleau apele clocotitoare în căutarea
rubinelor smulse din armură.
– În visele mele îl omor în fiecare noapte, admise Robert.
O mie de morți sunt încă mai puține decât merită.
Ned nu putea adăuga nimic la asta. După un moment de
tăcere, spuse:
– Ar trebui să ne întoarcem, Maiestatea Voastră. Soția vă
așteaptă.
– S-o ia Ceilalți pe nevastă-mea, mormăi Robert cu
acreală, dar o porni înapoi pe unde veniseră, pașii săi
duduind grei. Și dacă mai aud încă o dată „Maiestatea
Voastră”, îți înfig capul într-o prăjină. Suntem mai mult de
atât unul pentru celălalt.
– Nu am uitat, răspunse Ned calm. Când regele nu
răspunse, continuă: Povestește-mi de Jon.
Robert scutură din cap.
– Nu am mai văzut încă un bărbat ofilindu-se atât de
repede. Am organizat un turnir de onomastica fiului meu.
Dacă l-ai fi văzut pe Jon atunci, ai fi putut jura că va trăi
veșnic. Patru nopți mai târziu era mort. Boala a fost ca un
foc în pântecele lui. L-a ars pe dinăuntru. Se opri lângă un
stâlp, în fața mormântului unui Stark mort de mult. L-am
44

iubit pe bătrânul ăla.
– Amândoi l-am iubit. Ned se opri o clipă. Catelyn se
teme pentru surorile ei. Cum suportă Lysa durerea?
Gura lui Robert se strâmbă cu amărăciune.
– Nu prea bine, ca să spun adevărul, admise el. Cred că
pierderea lui Jon a înnebunit-o pe femeie, Ned. L-a luat pe
băiat înapoi la Eyrie. Împotriva dorințelor mele. Speram să-l
cresc eu, împreună cu Tywin Lannister, la Casterly Rock.
Jon nu avea frați, nici alți fii. Doar nu era să l las să fie
crescut de muieri?!
Ned ar fi lăsat mai degrabă un copil într-un cuib de
vipere, încrezându-se în ele, decât în Stăpânul Tywin, însă
își lăsă dubiile nerostite. Unele dintre vechile răni u se
vindecau cu adevărat niciodată, reîncepând să sângereze
la cea mai mică zgândăreală.
– Soața și-a pierdut bărbatul, rosti el cu prudență. Poate
că mamei i-a fost teamă să nu-și piardă fiul. Băiatul e
foarte mic.
– Are șase ani și este bolnăvicios, și e Stăpân peste
Eyrie, zeii aibă milă, făcu regele. Stăpânul Tywin nu și-a
luat niciodată un pupil înainte. Lysa ar fi trebuit să se simtă
onorată. Lannisterii sunt o Casă măreață și nobilă. Ea nici
nu a vrut să audă de asta. Apoi a dispărut în puterea nopții,
fără ca măcar să-și ceară iertare că a plecat fără
permisiune. Cersei era furioasă. Băiatul îmi poartă numele,
știai asta? Robert Arryn. Am jurat să-l protejez. Cum să fac
asta dacă maică-sa îl duce cu ea?
– Îl iau ca pupil, dacă vrei, zise Ned. Lysa ar trebui să fie
de acord cu asta. Ea și Catelyn erau apropiate, și ar fi ți ea
binevenită aici.
– Este o ofertă generoasă, prietene, zise regele, dar este
prea târziu. Stăpânul Tywin și-a dat deja consimțământul.
Creșterea băiatului de altcineva ar fi un afront dureros
pentru el.
– Mă preocupă mai mult bunăstarea nepotului meu
decât mândria unui Lannister, declară Ned.
– Asta pentru că nu dormi cu un Lannister. Robert râse,
hohotele rostogolindu-se printre morminte și ricoșând în
tavanul boltit. Zâmbetul lui era ca o străfulgerare a dinților
albi în păienjenișul uriașei sale bărbi negre. Ah, Ned, zise
el. Ești încă prea sobru. Își puse unul din brațele masive pe
45

umerii lui Ned. Plănuisem să aștept câteva zile ca să-ți pot
vorbi, dar văd că nu este nevoie de asta. Vino, să ne
plimbăm.
O luară din nou printre coloane. Ochi orbi din piatră
păreau să-i urmărească pe când treceau. Regele își ținea
brațul pe umărul lui Ned.
– Cred că te-ai întrebat de ce, în cele din urmă, am venit
în nord, la Winterfell, după atât timp.
Ned avea bănuielile sale, dar nu le rosti cu voce tare.
– Pentru bucuria tovărășiei mele, desigur, spuse el cu
voioșie. Și aici este Zidul. Trebuie să-l vedeți, Maiestatea
Voastră, să mergeți de-a lungul posturilor de luptă și să
vorbiți cu cei aflați la datorie. Rondul de Noapte este doar
umbra a ceea ce a fost odată. Benjen spune…
– Fără nici o îndoială că voi asculta, cât de curând, ce are
de spus fratele tău, zise Robert. Zidul datează de cât, de
opt mii de ani? Mai poate aștepta câteva zile. Am probleme
mult mai urgente. Sunt vremuri dificile. Am nevoie de
oameni buni în jurul meu. Oameni precum Jon Arryn. A
servit ca Stăpân al Eyrie, ca Paznic peste Est și ca Mână a
Regelui. Nu va fi ușor de înlocuit.
– Fiul său…, începu Ned.
– Fiul său îi va succeda la conducere în Eyrie și peste
toate domeniile sale, zise Robert brusc. Nu mai mult.
Asta-l luă pe Ned prin surprindere. Se opri, uluit, >i se
întoarse să-și privească regele. Cuvintele țâșniră
nestăvilite.
– Arrynii au fost dintotdeauna Păzitorii Estului. Titlul se
moștenește odată cu domeniul.
– Poate că, atunci când va ajunge la vârsta potrivită, îi va
fi înapoiată onoarea, spuse Robert. Am să mă gândesc la
asta în acest an și în următorul. Un băiat de șase ani nu
este conducător de oști, Ned.
– În vreme de pace, titlul este doar onorific. Lasă-l pe
băiat să-l păstreze. Pentru onoarea tatălui său, nu pentru a
sa. Desigur, îi datorezi măcar atât lui Jon, pentru serviciile
sale.
Regele nu era încântat. Își luă mâna de pe umărul lui
Ned.
– Serviciile pe care le-a adus Jon erau datoria sa față de
stăpânul său. Nu sunt nerecunoscător, Ned. Tu, dintre toți,
46

ar trebui să știi asta. Însă fiul nu este aidoma tatălui. Un
băiețel nu poate păstra Estul. Apoi tonul său se înmuie.
Ajunge cu astea. Sunt lucruri mult mai importante de
discutat, iar acum nu am să mă cert cu tine. Am nevoie de
tine, Ned.
– Sunt la ordinele voastre, Maiestate. Oricând.
Erau cuvinte pe care trebuia să le rostească , așa că le
spuse, temându-se de ce ar putea urma. Robert nici nu
păru să-l fi auzit.
– Toți anii petrecuți împreună în Eyrie… au fost ani
zeiești. Te vreau din nou lângă mine, Ned. Te vreau pe
Domeniul Regelui, nu aici, la capătul lumii, unde nu ești de
nici un folos nimănui. Robert scrută bezna pentru o clipă,
cu melancolia unui Stark. Îți jur, să stai pe trotil este de o
mie de ori mai greu decât să-l cucerești. Legile sunt niște
treburi plicticoase și număratul banilor e și! mai rău. Iar
oamenii… nu se mai termină. Șed pe blestematul ăla de
scaun de fier și-i ascult plângându-se până ce mintea mi se
încețoșează, iar dosul îmi devine carne vie. Toți vor ceva,
bani sau pământ, ori dreptate. Minciunii pe care le spun…
Iar nobilii și doamnele mele nu sunt mai breji. Sunt
înconjurat de lingușitori și nebuni. Asta poate aduce pe
oricine la sminteală, Ned. Jumătate dintre ei nu îndrăznesc
să-mi spună adevărul, iar cealaltă jumătate nu-l știu. Sunt
nopți când îmi doresc să fi pierdut atunci, la Trident. Ah, nu
chiar cu adevărat, însă…
– Înțeleg, zise Ned încet.
Robert se uită la el.
– Cred că da. Dacă este așa, ești singurul, prietene.
Zâmbi. Lord Eddard Stark, te voi numi Mână a Regelui.
Ned se lăsă pe un genunchi. Oferta nu-l surprinse; ce alt
motiv ar fi putut avea Robert ca să vină de atât de
departe? Mâna Regelui era cel de-al doilea om ca putere în
cele Șapte Regate. Vorbea cu glasul unui rege, comanda
armatele regelui, aplica legile regelui. La răstimpuri, chiar
ședea pe Tronul de Fier pentru a face dreptatea regelui,
când suveranul era absent ori bolnav, ori indisponibil din
alte motive. Robert îi oferea o responsabilitate la fel de
vastă ca însuși domeniul. Era ultimul lucru din lume pe care
și l-ar fi dorit.
– Maiestatea Voastră , începu el. Nu sunt vrednic de o
47

astfel de onoare.
Robert mormăi cu o nerăbdare glumeață.
– Dacă aș vrea să te onorez , te-aș lăsa să te retragi. Am
intenția de a te face să conduci acest regat și să lupți in
războaie în timp ce eu mănânc și beau și mă împreunez. Se
plesni peste burtă și rânji. Știi vorba aceea despre rege și
Mână?
Ned cunoștea zicala.
– Ceea ce visează regele, spuse el, Mâna construiește.
– Odată, m-am culcat cu o țață care mi-a spus că
poporul de rând are un alt fel de a zice asta. Cică regele
mănâncă, iar Mâna ia rahatul.
Își lăsă capul pe spate și scoase un hohot de râs.
Ecourile se reverberară prin întuneric: în jurul lor, morții din
Winterfell păreau să-i privească cu ochi reci și
dezaprobatori. În cele din urmă, râsul se potoli și se opri.
Ned era tot într-un genunchi, ridicându-și privirile.
– La naiba, Ned, se plânse regele. Ai putea să mă încânți
măcar cu un zâmbet.
– Se spune că aici iarna se face atât de frig, încât râsul
unui bărbat îi îngheață în gât și-l duce la moarte prin
sufocare, spuse Ned prudent. Poate că de asta în familia
Stark sunt oameni cu foarte puțin umor.
– Vino cu mine în sud, am să te învăț eu să râzi din nou,
promise regele. Tu m-ai ajutat să câștig tronul ăsta
blestemat, acum ajută-mă să-l și păstrez. Suntem făcuți să
conducem împreună. Dacă Lyanna ar fi trăit, am fi fost
legați, uniți prin sânge și prin sentimente. Ei bine, nu este
prea târziu. Eu am un fiu. Tu ai o fiică. Jeff al meu și Sansa
ta ar trebui să ne unească, așa cum Lyanna și eu am fi
făcut-o odată.
Această propunere îl surprinse.
– Sansa are numai unsprezece ani.
Robert dădu nerăbdător din m ână.
– E suficient de mare pentru o logodnă. Căsătoria poate
să mai aștepte câțiva ani. Regele zâmbi. Acum ridică-te și
spune da, blestematule.
– Nimic nu mi-ar face plăcere mai mare, Maiestatea
Voastră, răspunse Ned. Ezită. Aceste onoruri sunt cu totul
neașteptate. Aș putea primi ceva timp de gândire? Trebuie
să-i spun soției mele…
48

– Da, da, bineînțeles, spune-i lui Catelyn, mai gândește-
te, dacă vrei. Regele se aplecă și îl apucă de mână,
ridicându-l în picioare. Să nu mă faci însă să aștept prea
mult. Nu sunt cel mai răbdător dintre oameni.
Pentru o clipă, Eddard Stark fu copleșit de un sentiment
teribil, rău prevestitor. Acesta era locul său, aici, în nord.
Privi spre siluetele din piatră din jurul său, inspiră adânc în
răceala tăcută a criptei. Putea simți ochii morților. Ascultau
cu toții, știa asta. Iar iarna bătea la ușă.
49

JON
Erau momente, nu foarte multe, când Jon Snow era
bucuros că era un bastard. Pe când își umplea din nou cupa
cu vin dintr-o butelcă de pe masă, își dădu seama că și
acesta ar putea fi unul dintre ele. Se așeză înapoi pe
bancă, printre tinerii cavaleri, și bău. Dulceața și aroma de
fructe ale vinului de vară îi umplură gura și-i aduseră un
zâmbet pe buze.
Marea Sală Winterfell era încețoșată de fum și plină c
mirosul cărnii fripte și al pâinii proaspăt coapte. Pereții săi
din piatră cenușie erau drapați cu flamuri. Albe, aurii,
purpurii: lupul străvechi al Casei Stark, cerbul încoronat al
Casei Baratheon, leul Casei Lannister. Un muzicant cânta la
harfa mare și recita o baladă, dar până în capătul sălii
glasul său abia dacă se mai auzea peste huruitul focului,
zăngănitul farfuriilor și al cupelor de cositor și zumzăitul
sutelor de conversații de bețivani.
Trecuseră deja patru ore de la începutul ospățului de
bun-venit oferit pentru rege. Frații și surorile lui Jon
fuseseră așezați împreună cu copiii regali, în spatele
podiumului ridicat unde Lordul și Lady Stark îi întrețineau
pe rege și regină. Pentru a cinsti ocazia, tatăl său, lordul,
va permite, fără nici o îndoială, fiecărui copil câte un pahar
de vin, dar nu mai mult de atât. Aici jos, printre bănci, nu
se găsea nimeni care să-l oprească pe Jon si bea după
pofta inimii. Și descoperi că avea în el o sete de bărbat
adevărat, spre încântarea stridentă a tinerilor din jurul lui,
care-l încurajau de fiecare dată când golea câte un pahar.
Erau o tovărășie plăcută, iar Jon savura istorisirile lor
despre bătălii, alcov și vânătoare. Era sigur ci tovarășii săi
erau mult mai distractivi decât odraslele re gelui. Își
potolise curiozitatea asupra oaspeților când aceștia își
făcuseră apariția. Întreaga procesiune trecuse la nici un
pas distanță de locul care i se dăduse, pe bancă, iar Jon îi
putuse privi pe îndelete.
Tatăl său, stăpânul, intrase primul, escortând-o pe
regină. Era la fel de frumoasă pe cât ziceau bărbații. O tiară
cu pietre prețioase strălucea în părul ei auriu, smaraldele
se potriveau de minune cu ochii ei verzi. Tatăl său o
ajutase să urce pe trepte până la podium și o condusese la
50

locul ei, însă regina aproape că nici nu-l privise. Chiar și la
cei paisprezece ani ai săi, Jon putea citi dincolo de surâsul
ei.
Următorul fusese însuși Regele Robert, cu Lady Stark la
brațul său. Regele era o mare dezamăgire pentru Jon. Tatăl
său vorbea despre el destul de des: neprețuitul Robert
Baratheon, demonul de la Trident, cel mai aprig războinic
de pe domeniu, un gigant între prinți. Jon văzu însă doar un
bărbat gras, congestionat la față, transpirând între
mătăsuri. Mergea ca un bărbat aproape beat.
După ei, veniră copiii. Primul, micul Rickon, reușise să
străbată întreaga distanță cu toată demnitatea pe care o
putea avea un copil de trei ani. Jon trebuise să-l îndemne
să meargă mai departe când se oprise să-l cerceteze.
Aproape, în spatele lui, venea Robb, înveșmântat în lână
cenușie amestecată cu alb, culorile Casei Stark. La brațul u
mergea Prințesa Myrcella. Era o mână de fată, de nici opt
ani, părul ei revărsându-se ca o cascadă de bucle blonde
sub o plasă ornată cu giuvaieruri. Jon observase sfioșenia
cu care-l privea pe Robb, când treceau printre mese, și
felul timid în care-i zâmbea. Hotărâse că era insipidă. Robb
nici măcar nu era în stare să-și dea seama cât era de
proastă, rânjea ca un smintit.
Surorile sale vitrege îi escortaseră pe prinții casei regale.
Arya îl însoțea pe durduliul de Tommen, al cărui păr alb-
blond era mai lung decât al ei. Sansa, cu doi ani mai mare,
îl conducea pe prințul moștenitor, Jeffrey Baratheon. El
avea doisprezece ani, fiind mai mic decât Jon sau Robb,
însă mai înalt decât ei, spre marea dezamăgire a lui Jon.
Prințul Jeffrey avea părul surorii sale și ochii verzi, adânci,
ai mamei lui. O șuviță rebelă curgea peste colierul de aur
de la gât și peste gulerul înalt, de catifea. Sansa părea
încântată pe când pășea alături de el, însă lui Jon nu-i
plăceau buzele lui bosumflate și nici aerul plictisit și
disprețuitor cu care privea Marea Sală Winterfell.
Era mult mai intere sat de perechea următoare, din
spatele lui: frații reginei, Lannisterii de la Casterly Rock.
Leul și Pezevenghiul; nu putea greși în a-i identifica. Ser
Jaime Lannister era fratele geamăn al reginei Cersei; înalt
și auriu, cu ochi verzi, strălucitori, și un surâs care tăia ca
un cuțit. Purta mătăsuri purpurii, cizme negre înalte, o
51

mantie de satin negru. Pe pieptarul tunicii, leul Casei sale
era brodat cu fir de aur, urlându-și îndrăzneala. Pe față, i se
spunea Leul Casei Lannister, dar pe la spate se șoptea
„Regicidul”.
Jon descoperi că era greu să-ți desprinzi privirea de la el.
Iată cum ar trebui sa arate un rege, se gândi el. Apoi îl
văzu pe celălalt, mergând legănat, pe jumătate ascuns
după fratele său. Tyrion Lannister, cel mai tânăr și, de
departe, cel mai respingător dintre toate odraslele Lordului
Tywin. Tot ceea ce zeii dăruiseră reginei Cersei și lui Jaime
îi refuzaseră lui Tyrion. Era un pitic, pe jumătate cât fratele
său, încercând să țină pasul pe picioarele lui pricăjite. Avea
capul prea mare pentru trupul său, cu un chip înfundat, de
brută, sub smocurile sprâncenelor stufoase. Un ochi verde
și celălalt negru se holbau de sub șuvițele de păr lins, atât
de blond încât părea alb. Jon îl privea fascinat.
Ultimii dintre marii nobili care își făcuseră apariția
fuseseră unchiul său, Benjen Stark, din Rondul de Noapte,
și pupilul tatălui său, tânărul Theon Greyjoy. Benjen îi
adresă din mers lui Jon un zâmbet cald. Theon îl ignoră pe
față, dar asta nu mai era ceva nou. După ce se așezară cu
toții, se făcură primele toasturi, se adresară mulțumiri,
după care începuse ospățul. Jon începuse să bea imediat și
nu se mai oprise.
Ceva se frecă de piciorul său, pe sub masă. Jon văzu doi
ochi roșii holbându-se la el.
– Iar ți-e foame? întrebă el.
La mijlocul mesei mai era încă o jumătate de pui cu
miere. Jon se întinse să rupă un copan, apoi avu o idee și
mai bună. Înfipse un cuțit în pui și lăsă carnea să alunece
pe podea, între picioarele sale. Năluca se repezi spre ea cu
o ferocitate tăcută. Fraților și surorilor lui nu li se permisese
să-și aducă lupii la ospăț, însă la acest capăt de sală se
aflau mai multe potăi decât putea Jon să numere și nimeni
nu spusese nici o vorbă despre puiul lui de lup. Își zise că
avusese noroc și cu asta.
Ochii-l usturau. Jon îi frecă cu îndârjire, blestemând
fumul. Dădu pe gât încă o înghițitură de vin și privi cum
lupul său străvechi devora puiul. Printre mese circulau
câini, adulmecând după fetele care serveau. Unul dintre ei,
o cățea cu blana neagră, cu ochi galbeni, lunguieți, simți
52

mirosul de pui. Se opri și se strecură sub bancă, să-și tragă
partea. Jon privi confruntarea. Cățeaua mârâi surd, din gât,
și se apropie. Năluca privi în sus, tăcut, și pironi cățeaua cu
ochii aceia roșii ca focul. Cățeaua scoase un mârâit furios.
Era de trei ori mai mare decât puiul de lup străvechi.
Năluca nu se clinti. Stătea pe prada sa și-și deschise botul,
dezvelindu-și colții. Cățeaua se încorda, latră din nou, apoi
se răzgândi în privința luptei. Se întoarse și se duse de
acolo, cu un ultim mârâit, pentru a-și salva onoarea. Năluca
reveni la festinul său.
Jon rânji și se aplecă sub masă să zbârlească blana albă.
Lupul privi spre el, îi linse blând mâna, apoi își reluă
mâncatul.
– Nu-i acesta unul dintre lupii străvechi de care am auzit
atâtea? întrebă un glas cunoscut, din apropiere.
Jon se uită în sus încântat, pe când unchiul său, Ben, îi
puse palma pe cap și-i ciufuli părul așa cum Jon zburlise
blana lupului.
– Da, răspunse el. Îl cheamă Năluca.
Unul dintre cavaleri își întrerupse istorioara obscenă pe
care o spunea pentru a face loc la masă pentru nobilul lor
frate. Ben Stark încalecă banca cu picioarele sale lungi și
luă o cupă cu vin din mâna lui Jon.
– Vin de vară, spuse el după o înghițitură. Nimic nu-i atât
de dulce. Câte pocale ai dat peste cap, Jon?
El zâmbi. Ben Stark începu să râdă.
– Așa cum m-am temut și eu. Ei, fie! Cred că eram mai
tânăr ca tine când m-am îmbătat pentru prima oară cu
adevărat.
Înșfacă o ceapă coaptă, mustind de sos, de pe un fund
de lemn din apropiere, și mușcă. O ronțăi.
Unchiul său avea trăsături ascuțite și era sfrijit ca un colț
de stâncă, însă în ochii săi albaștri-cenușii licărea tot timpul
urma unui zâmbet. Se îmbrăca în negru, ca orice bărbat din
Rondul de Noapte. Pentru această noapte, alesese catifea
neagră, cizme de piele și o centură lată, cu cataramă de
argint. Un lănțug greu, din argint, atârna la gâtul său.
Benjen îl privea amuzat pe Nălucă pe când își ronțăia
ceapa.
– Un lup foarte tăcut, remarcă el.
– Nu seamănă cu ceilalți, răspunse Jon. Nu scoate
53

niciodată vreun sunet. De asta i-am spus Năluca. De asta,
și pentru că este alb. Ceilalți pui sunt toți întunecați,
cenușii sau negri.
– Încă mai sunt lupi străvechi dincolo de Zid. Îl mai
auzim în timpul rondurilor. Benjen Stark îi aruncă lui Jon o
privire lungă. Nu stai, de obicei, cu frații tăi la masă?
– De cele mai multe ori, răspunse Jon pe un ton neutru.
Însă nu în noaptea asta, Lady Stark a zis că ar putea fi o
insultă pentru familia regală să fie așezat un bastard
printre ei.
– Înțeleg. Unchiul său privi peste umăr, spre masa de la
capătul celălalt al sălii. Fratele meu nu pare în toane prea
festive acum.
Și Jon observase asta. Un bastard trebuia să învețe să
bage de seamă diferite lucruri, să citească adevărul pe
care oamenii îl ascundeau în spatele privirilor. Tatăl său
răspundea la toate amabilitățile, însă în el se ghicea o
încordare pe care Jon rareori o mai văzuse înainte. Vorbea
puțin, privind prin sală cu ochi opaci, fără să vadă nimic. Cu
două locuri mai încolo, regele bea vârtos de la începutul
nopții. Fața sa lată era înroșită sub barba neagră și lungă.
Închina multe cupe, râdea zgomotos la fiecare glumă,
ataca fiecare fel de mâncare ca un nemâncat, însă lângă el
regina părea la fel de rece ca o sculptură în gheață.
– Și regina e nervoasă, îi spuse Jon unchiului său, cu glas
scăzut. Tata l-a dus pe rege jos, în criptă, astăzi după-
amiază. Regina nu ar fi vrut să-l lase.
Benjen îi adresă lui Jon o privire iscoditoare, încărcată de
subînțelesuri.
– Nu-ți scapă prea multe, nu-i așa? Am putea folosi un
om ca tine la Zid.
Jon se umflă de mândrie.
– Robb luptă mai bine decât mine cu lancea, dar eu mă
descurc mai bine cu sabia, iar Hullen spune că și călăresc
la fel de bine ca oricine din castel.
– Realizări remarcabile.
– Ia-mă cu tine când te întorci la Zid, spuse Jon dintr-
odată. Tata mă va lăsa să plec dacă-i ceri tu asta, știu că
da.
Unchiul Benjen îi studie chipul cu atenție.
– Zidul este un loc năprasnic pentru un băiat, Jon.
54

– Sunt aproape un bărbat , protestă Jon. Am să împlinesc
cincisprezece ani, chiar de onomastică, iar Maester Luwin
spuse că bastarzii cresc mai repede decât alți copii.
– Asta cam așa e, zise Benjen cu o zvâcnitură a buzelor.
Luă cupa lui Jon de pe masă, o umplu din nou, turnând
dintr-un urcior apropiat, și trase o înghițitură lungă.
– Daeren Targaryen avea numai paisprezece ani când a
cucerit Dorne, spuse Jon.
Tânărul Dragon era unul dintre eroii săi.
– O cucerire care a durat doar o vară, observă unchiul
său. Regele Copil a pierdut zece mii de oameni casă ocupe
locul și alți cincizeci de mii încercând să-l păstreze. Cineva
ar fi trebuit să-i spună că războiul nu este o joacă. Luă încă
o înghițitură de vin. De asemenea, spuse ștergându-se la
gură, Daeren Targaryen avea doar optsprezece ani când a
murit. Sau ai uitat partea asta?
– Nu uit nimic, se lăudă Jon. Vinul îl făcea îndrăzneț.
Încercă să se îndrepte de spate, ca să pară mai înalt. Vreau
să servesc în Rondul de Noapte, unchiule.
Se gândise îndelung și din greu la asta, zăcând în pat
noaptea, în vreme ce frații săi dormeau în jurul său. Robb
va moșteni într-o bună zi Winterfell, va comanda marile
armate ca Paznic al Nordului, Bran și Rickon vor fi purtătorii
de flamuri și vor conduce avanposturile în numele lui.
Surorile sale, Arya și Sansa, se vor căsători cu moștenitorii
altor mari Case și se vor duce în sud ca doamne la
castelele lor. Dar ce loc putea spera un bastard să
moștenească?
– Nu știi ce-mi ceri, Jon. Rondul de Noapte este o frăție
legată prin jurământ. Nu avem familii. Nici unul dintre noi
nu va avea, vreodată, fii. Soața noastră este datoria.
Țiitoarea ne este onoarea.
– Și un bastard poate avea onoare, spuse Jon. Sunt gata
să depun jurământul în fața ta.
– Ești un băiat de paisprezece ani, răspunse Benjen. Încă
nu ești bărbat. Până nu cunoști femeia nu vei ști la ce vei fi
nevoit să renunți.
– Nu-mi pasă de asta, se înfierbântă Jon.
– S-ar putea să-ți pese, dacă ai știi ce înseamnă, rosti
Benjen. Dacă ai ști cât te costă jurământul, s-ar putea să fii
mai puțin dornic să plătești prețul, fiule.
55

Jon simți cum înlăuntrul său îl cuprinde furia.
– Nu sunt fiul tău!
Benjen Stark se ridică.
– E mai degrabă păcat. Puse o mână pe umărul lui Jon.
Vino la mine, după ce ai crescut vreo câțiva dintre propriii
tăi bastarzi, și o să vedem atunci cum te simți.
Jon tremura.
– Nu am să cresc niciodată vreun bastard , spuse el cu
grijă. Niciodată! Scuipă cuvântul ca pe un venin. Dintr-o
dată, își dădu seama că peste întreaga masă se așternuse
tăcerea și că toată lumea îl privea. Simți cum în ochi i se
adunau lacrimile. Se ridică în picioare. Vă rog să mă
scuzați, spuse cu o ultimă urmă de demnitate.
Se întoarse și plecă în goană , înainte să apuce cineva să-
l vadă plângând. Trebuie că băuse mai mult vin decât
credea el. Picioarele se împleticeau sub el pe când încercă
să fugă și se clătină într-o parte și-n alta, dând peste una
dintre servitoare și răsturnând o butelcă cu vin. În jurul său
izbucniră hohote de râs, iar Jon simți lacrimi fierbinți pe
obraji. Câțiva încercară să-l îndrepte. Se ] smulse din
îmbrățișarea lor și o rupse la fugă, aproape orb, spre ușă.
Năluca îl urmă îndeaproape, în noapte.
Curtea era tăcută și pustie. O santinelă singuratica!
stătea de strajă la posturile de luptă de pe zidurile
interioare, cu mantia strânsă pe trup, ca să se apere de
frig. Arăta plictisit și jalnic pe când se zgribulea acolo,
singur, dar Jon ar fi schimbat locul cu el într-o clipită. Altfel,
castelul era întunecat și pustiu. Jon văzuse odată, un
avanpost abandonat, un loc mohorât, unde nu mișca nimic
în afara vântului, iar pietrele tăceau, nespunând nimic
despre oamenii care trăiseră acolo. Winterfell îi amintea de
acel loc, în această noapte.
Zarva muzicii și a cântecelor se risipea prin ferestrele
deschise din spatele lui. Erau ultimele lucruri pe care ar fi
dorit Jon să le audă. Își șterse lacrimile cu mâneca de la
cămașă, furios că le lăsase să curgă, și se întoarse să
plece.
– Băiete, se auzi o voce.
Jon se întoarse. Tyrion Lannister stătea pe pervazul de
deasupra ușii Marii Săli, semănând cu o himeră. Piticul
rânjea în jos, spre el.
56

– Animalul ăla e un lup?
– Un lup străvechi, spuse Jon. Îl cheamă Năluca. Se uită
în sus spre omuleț, întreaga sa dezamăgire fiind uitată
dintr-odată. Ce faci acolo, sus? De ce nu ești la ospăț?
– E prea cald și prea multă gălăgie și am băut prea mult
vin, îi explică piticul. Am descoperit, cu multă vreme în
urmă, că este socotită o grosolănie să vomiți pe fratele tău.
Aș putea să-ți privesc lupul mai îndeaproape: Jon ezită,
apoi încuviință încet din cap.
– Poți să cobori de acolo sau aduc o scară?
– Oh, lasă asta, spuse omulețul.
Sări de pe pervaz în vă zduh. Jon icni, apoi privi cum
Tyrion Lannister se roti în aer ca o minge, ateriza ușor în
mâini, apoi sări înapoi în picioare.
Năluca se retrase, nesigur, de lângă el. Piticul se scutură
de praf și izbucni în râs.
– Cred că ți-am speriat lupul. Cer iertăciune.
– Nu-i speriat, zise Jon. Îngenunche și-l chemă. Nălucă,
hai aici. Vino! Așa. Puiul de lup păși cu grijă, apropiindu-se,
și amușină fața lui Jon, dar își ținu privirile pe Tyrion
Lannister și, când piticul se întinse spre el, se trase înapoi
și-și dezveli colții într-un mârâit tăcut.
– Ce timid e, nu-i așa? remarcă Lannister.
– Șezi, Nălucă, îi comandă Jon. Așa. Stai liniștit. Se uită
spre pitic. Acum poți să-l atingi. Nu se mișcă până ce nu-i
spun eu. L-am dresat.
– Înțeleg, spuse Lannister. Îl zburli blana albă ca zăpada
dintre urechi și glăsui: Drăguț lup.
– Dacă n-aș fi aici, ți-ar fi sfârtecat beregata, zise Jon.
– În acest caz, ai face mai bine să te ții pe aproape, vorbi
piticul. Își ridică într-o parte capul supradimensionat și-l
privi pe Jon cu ochii lui bicolori. Eu sunt Tyrion Lannister.
– Știu, spuse Jon. Se ridică. În picioare, era mai înalt
decât piticul. Îl făcea să se simtă ciudat.
– Ești bastardul lui Ned Stark, nu?
Jon se simți străbătut de un val de răceală. Strânse din
buze fără să spună nimic.
– Te-am jignit? îmi pare rău. Piticii nu trebuie să aibă
tact. Generații întregi de smintiți care fac tumbe îmbrăcați
ca la circ mi-au dat dreptul de a mă înveșmânta cum
poftesc și de a spune tot ce-mi trece prin minte. Rânji.
57

Totuși, ești un bastard.
– Lordul Eddard Stark este tatăl meu, admise Jon bățos.
– Da. Pot să văd asta. Ai mai mult sânge nordic în tine
decât frații tăi.
– Frații mei vitregi, îl corectă Jon.
Era încântat de comentariul piticului, dar încercă să n-o
arate.
– Lasă-mă să-ți dau un sfat, bastardule, făcu Lannister.
Să nu uiți niciodată ceea ce ești, pentru că; în mod sigur,
lumea nu va uita. Fă din asta forța ta. Atunci nu va fi
niciodată punctul tău slab. Fă din asta o pavăză și nu va fi
folosită niciodată ca să te rănească.
Jon nu era într-o dispoziție în care să accepte sfaturi de
la cineva.
– Ce știi tu despre cum e să fii un bastard?
– Toți piticii sunt bastarzi în ochii taților lor.
– Dar tu ești fiul adevărat al mamei tale, născut
Lannister.
– Chiar așa? răspunse piticul sardonic. Spune asta
lordului, tatăl meu. Mama a murit născându-mă pe mine,
iar el nu a fost niciodată sigur.
– Eu nu știu nici măcar cine a fost mama mea, zise Jon.
– O femeie, fără îndoială. Majoritatea sunt așa.
Amintește-ți asta, băiete. Toți piticii pot fi bastarzi, dar nu
toți bastarzii trebuie să fie și pitici.
Și cu asta, se întoarse și o luă agale înapoi, spre festin,
fluierând o melodie. Când deschise ușa, lumina din interior
îi proiectă umbra clară în curte și, pentru o clipă doar,
Tyrion Lannister fu înalt ca un rege.
58

CATELYN
Dintre toate încăperile din Marea Cetate Winterfell ,
camerele de culcare ale lui Catelyn erau cele mai
călduroase. Rareori trebuia să aprindă focul. Castelul
fusese construit deasupra unor izvoare termale și apele
fierbinți curgeau prin pereți și încăperi precum sângele prin
trupul unui om, gonind răceala din sălile de piatră,
umplând!grădinile de sticlă cu o căldură umedă, ferind
pământul de îngheț. Bazine deschise abureau ziua și
noaptea în zeci de curți mici. Nu era mare lucru vara, însă
iarna era diferența dintre viață și moarte.
Baia lui Catelyn era întotdeauna fierbinte și aburindă, iar
pereții calzi la atingere. Căldura îi amintea de Riverrun, de
zilele cu soare, cu Lysa și Edmure, însă Ned nu putea
suporta fierbințeala. Familia Stark era făcută pentru frig, îi
spunea el, iar ea râdea și-i răspundea că în acest caz și-au
construit castelul într-un loc nepotrivit.
Așa că, după ce terminaseră, Ned ieșise din așternut și
coborâse din patul ei, așa cum mai făcuse de o mie de ori
înainte. Traversă încăperea, trase draperiile grele și
deschise ferestrele înalte și înguste, una câte una, lăsând
în interior aerul nopții.
Vântul se învârtejea în jurul lui pe când stătea cu fața în
beznă, despuiat și cu mâinile goale. Catelyn își trase
blănurile spre bărbie și-l privi. Părea, cumva, mai mic și mai
vulnerabil, la fel ca tânărul cu care se căsătorise în templul
de la Riverrun, cu cincisprezece ani înainte. Încă o mai
dureau șalele de la graba cu care făcuseră dragoste. Era o
durere plăcută. Îi putea simți sămânța înlăuntrul ei. Se rugă
să meargă totul repede acolo. Trecuseră trei ani de la
nașterea lui Rickon. Nu era prea bătrână. I-ar mai fi putut
dărui încă un fiu.
– Îl voi refuza, spuse Ned întorcându-se spre ea. Avea
ochii încercănați, iar glasul plin de îndoială.
Catelyn se ridică în pat.
– Nu poți. Nu poți face asta.
– Obligațiile mele sunt aici, în nord. Nu am nici o dorință
de a fi Mâna lui Robert.
– Nu va înțelege asta. E rege acum, iar regii nu sunt ca și
ceilalți oameni. Dacă refuzi să-l servești, se va întreba de
59

ce, iar mai devreme sau mai târziu va bănui că i te opui. Nu
poți vedea pericolul care ne paște?
Ned scutură din cap, refuzând să creadă asta.
– Robert nu mă va atinge niciodată, nici pe ai mei. Eram
mai apropiați decât frații. Mă iubește. Dacă-l refuz, va urla
și va blestema și va face tămbălău, dar într-o săptămână
vom râde împreună din cauza asta. Îl cunosc!
– Îl cunoșteai, spuse ea. Regele este acum un străin
pentru tine. Catelyn își aminti de lupul străvechi zăcând
mort în zăpadă, cu cornul de cerb rupt, înfipt adânc în
gâtlej. Trebuia să-i deschidă ochii și lui. Mândria este totul
pentru un rege, stăpânul meu. Robert a străbătut tot
drumul ca să te vadă, să-ți aducă mari onoruri, nu i le poți
arunca în față.
– Onoruri? râse Ned cu amărăciune.
– În ochii lui, da.
– Iar în ai tăi?
– Și în ai mei, se aprinse ea mânioasă acum. De ce nu
putea vedea? își oferă propriul fiu pentru căsătoria cu fiica
noastră, cum altcumva ai putea numi asta? Sansa ar putea
deveni într-o zi regină. Fii ei ar putea domni de la Zid până
la munții Dorne. Ce poate fi rău în asta?
– Pe toți zeii, Catelyn, Sansa are numai unsprezece ani,
spuse Ned. Iar Jeffrey… Jeffrey este…
Termină ea în locul său:
–…e prinț moștenitor și urmaș la Tronul de Fier. Iar eu
aveam numai doisprezece ani când tatăl meu m-a promis
fratelui tău, Brandon.
Amintirea aduse un gust amar în gura lui Ned.
– Brandon. Da. Brandon ar ști ce-i de făcut. Întotdeauna
a știut. Totul era pregătit pentru Brandon. Tu, Winterfell,
totul. A fost să fie Mâna Regelui și tatăl reginelor. Nu am
cerut niciodată să mi se ofere mie cupa asta.
– Poate că nu, rosti Catelyn, însă Brandon e mort, iar
cupa ți-a fost înmânată ție și trebuie să bei din ea, fie că
vrei, fie că nu.
Ned se duse de lângă ea, înapoi spre noapte. Privi în
beznă, uitându-se la lună și la stele, sau poate spre
santinelele de pe ziduri.
Catelyn se înduioșa, simțindu-i suferința. Eddard Stark
se căsătorise cu ea în palatul lui Brandon, așa cum cerea
60

obiceiul, însă umbra fratelui său mort încă mai zăcea între
ei, ca și altele – umbra femeii pe care nu o dezvăluia,
femeia care-i născuse fiul bastard.
Era pe cale să se ducă la el, când cineva bătu la ușa
camerei, tare și pe neașteptate. Ned se întoarse, încruntat.
– Ce este?
Glasul lui Desmond răzbătu prin ușă.
– Stăpâne, Maester Luwin e afară și vă imploră să-i
acordați o audiență urgentă.
– I-ai spus că am lăsat ordin să nu fiu deranjat?
– Da, stăpâne. Insistă.
– Prea bine, atunci trimite-l aici.
Ned se îndreptă spre dulapul de haine și se îmbrăcă într-
o robă grea. Catelyn își dădu, brusc, seama cât de frig se
făcuse. Se ridică în pat și-și trase blănurile până la bărbie.
– Poate că ar trebui să închidem ferestrele, sugeră ea.
Ned dădu absent din cap. Maester Luwin fu poftit înăuntru.
Era un bărbat cenușiu, mic de statură. Ochii-i erau tot
cenușii, ageri, și vedeau multe. Părul îi era cenușiu, cât îi
mai lăsase vârsta pe cap. Roba sa era de lână gri, tivită cu
blană albă – culorile Casei Stark. Mânecile largi aveau
buzunare ascunse în interior. Luwin avea întotdeauna
lucruri dosite în acele mâneci și scotea la iveală altele:
cărți, mesaje, obiecte ciudate, jucării pentru copii. Catelyn
era surprinsă să vadă că Maester Luwin mai putea ridica
mâinile cu toate acele lucruri din mâneci.
Maester așteptă până ce ușa se închise în urma sa
înainte să înceapă să vorbească.
– Stăpâne, îi spuse el lui Ned, iertați-mă că vă tulbur
odihna. A fost lăsat un mesaj.
Ned privi iritat.
– A fost lăsat? De cine? A venit vreun călăreț? Nu mi s-a
spus nimic.
– Nu a fost nici un călăreț, stăpâne. Numai o cutie de
lemn sculptat, lăsată pe masa din postul meu de
observație, în timpul cât ațipisem. Slujitorii mei nu au văzut
pe nimeni, dar trebuie că a fost adus de cineva din suita
regelui. Nu am mai avut alți vizitatori din sud.
– O cutie de lemn, spui? zise Catelyn.
– Înăuntru erau niște lentile noi, fine, pentru observator,
din Myr, după cum se pare. Șlefuitorii de lentile din Myr
61

sunt fără seamăn.
Ned se încruntă. Avea foarte puțină răbdare pentru
astfel de lucruri, Catelyn știa asta.
– A, lentile, spuse el. Ce are asta de-a face cu mine?
– Mi-am pus aceeași întrebare, răspunse Maester Luwin;
Este limpede că aici este mai mult decât pare.
Catelyn se zgribuli sub blănurile grele.
– O lentilă este un instrument care ne ajută să vedem.
– Într-adevăr, așa este. Își trecu degetul peste colierul
ordinului său, un lanț greu purtat strâns în jurul gâtului,
fiecare verigă fiind confecționată dintr-un alt metal.
Catelyn putea simți spaima cuibărindu-se din nou în ea.
– Ce vor ei să ne facă să vedem mai limpede?
– Asta m-am întrebat și eu. Maester Luwin extrase din
mânecă un sul de hârtie rulat strâns. Am găsit adevăratul
mesaj ascuns sub fundul fals, când am desfăcut cutia în
care fuseseră lăsate lentilele, dar nu este ceva ce trebuia
să văd eu.
Ned întinse mâna.
– Atunci dă-mi-l.
Luwin nici nu se clinti.
– Iertare, stăpâne, dar mesajul nu este nici pentru
dumneavoastră. Este pentru Lady Catelyn și numai pentru
ea. Mă pot apropia?
Catelyn dădu din cap, neîndrăznind să vorbească.
Maester puse hârtia pe masa de lângă pat. Era sigilată cu
picătură de ceară albastră. Luwin se înclină și dădu să se
retragă.
– Stai, îi porunci Ned. Vocea sa era gravă. O privi pe
Catelyn. Ce-i asta? Doamna mea, dar tremuri.
– Mi-e teamă, admise ea. Se întinse și luă scrisoarea cu
mâinile tremurânde. Blănurile căzură de pe goliciunea ei,
uitate. În ceara albastră era sigiliul cu luna și șoimul al
Casei Arryn. E de la Lysa. Catelyn se uită spre soțul ei. Nu
ne va aduce bucurie, îi spuse ea. În mesaj este durere,
Ned, pot s-o simt.
Ned se încruntă și se înnegura la față.
– Deschide-o.
Catelyn rupse sigiliul. Ochii ei parcurseră cuvintele.
Prima dată, înțelesul lor îi scăpă. Apoi își aminti.
– Lysa n-a vrut să riște nimic. Când eram fetițe, aveam
62

un limbaj al nostru, ea și cu mine.
– Poți să citești?
– Da.
– Atunci spune-ne și nouă.
– Poate că ar trebui să mă retrag, zise Maester Luwin.
Nu, rosti Catelyn. Avem nevoie de sfatul tău. Azvârli
blănurile și coborî din pat. Pe pielea ei goală, aerul nopții se
simțea rece ca un mormânt.
Maester Luwin își feri ochii. Chiar și Ned păru șocat.
– Ce faci? întrebă el.
– Aprind un foc, îi răspunse Catelyn. Găsi un veșmânt și
se înfășură în el, apoi îngenunche în fața vetrei reci.
– Maester Luwin…, începu Ned.
– Maester Luwin m-a ajutat să aduc pe lume toți copiii,
zise Catelyn. Nu avem vreme pentru false pudori. Strecură
hârtia în văpaie și puse vreascurile mai mari deasupra ei.
Ned traversă încăperea și o apucă de braț, ridicând-o în
picioare. O ținu așa, cu fața la o palmă de a lui.
– Doamna mea, spune-mi! Ce era în mesajul acela?
Catelyn se încorda sub strâ nsoarea lui.
– Un avertisment, zise ea șoptit. Dacă avem
înțelepciunea de a-l asculta.
Ochii lui îi cercetară fața.
– Continuă.
– Lysa spune că Jon Arryn a fost ucis.
Degetele lui se încleșt ară pe brațul ei.
– De cine?
– De Lannisteri, răspunse ea. Regina. Ned îi dădu drumul
la mână. Pe pielea ei rămăseseră urme roșietice, adânci.
– Zei, murmură el cu vocea răgușită. Sora ta este
bolnavă de durere. Nu știe ce spune.
– Știe, zise Catelyn. Lysa este impulsivă, da, însă mesajul
a fost pregătit cu grijă, foarte isteț ascuns. Știa că însemna
moartea dacă scrisoarea ar fi căzut în alte mâini. Ca să
riște atât de mult, trebuie să fi avut mai mult decât simple
bănuieli. Catelyn privi spre soțul ei. Acum, cu adevărat, nu
mai avem de ales. Trebuie să fii Mâna lui Robert. Trebuie
să te duci în sud cu el și să afli adevărul.
Își dădu seama dintr-odată că Ned ajunsese la o altă
concluzie.
– Singurele adevăruri pe care le știu sunt aici. Sudul este
63

un cuib de vipere pe care aș face mai bine să-l evit.
Luwin trase de colierul lui, acolo unde se freca de pielea
moale a gâtului.
– Mâna Regelui are mari puteri, stăpâne. Puterea de a
afla adevărul asupra morții Lordului Arryn, de a-i aduce pe
ucigași în fața justiției regelui. Puterea de a o proteja pe
Lady Arryn și pe fiul ei, dacă lucrurile cele mai rele se
adeveresc.
Ned privi neajutorat în jurul lui. Inima lui Catelyn era
alături de el, însă ea știa că nu-l putea lua în brațe chiar
atunci. În primul rând, victoria trebuia câștigată, de dragul
copiilor.
– Spui că-l iubești pe Robert ca pe un frate. Ți-ai lăsa
fratele înconjurat de Lannisteri?
– Lua-v-ar Ceilalți pe amândoi, murmură Ned sumbru.
Le întoarse spatele și se duse la fereastră. Ea nu spuse
nici un cuvânt, și nici Luwin. Așteptară tăcuți, în timp ce
Eddard Stark rosti un rămas-bun tăcut către casa pe care o
iubea. Când, în cele din urmă, se întoarse de la fereastră,
glasul său era obosit și încărcat de melancolie, iar în colțul
ochilor licărea o spuzeală de lacrimi.
– Tatăl meu a mers în sud, o dată, pentru a răspunde
chemării unui rege. Nu s-a mai întors niciodată acasă.
– Au fost alte vremuri, zise Maester Luwin. Un alt rege.
– Da, făcu Ned trist. Se așeză pe scaunul de lângă vatră.
Catelyn, tu vei rămâne aici, în Winterfell.
Cuvintele lui îi străpunseră inima ca un sloi înghețat.
– Nu, spuse ea, dintr-odată înspăimântată.
Nu cumva prin asta o pedepsea? Să nu-i mai vadă
niciodată chipul, nici să-i simtă brațele cuprinzând-o?
– Da, rosti Ned, cu un ton care nu admitea nici o replică.
Tu trebuie să domnești în nord în locul meu, în vreme ce eu
mă ocup de treburile lui Robert. Trebuie să fie întotdeauna
un Stark la Winterfell. Robb are paisprezece ani. Foarte
curând, va fi un bărbat în toată firea. Trebuie să învețe să
conducă și eu nu voi fi aici să-l învăț. Adu-l în consiliile tale.
Trebuie să fie pregătit când va veni vremea.
– Cu voia zeilor, nu pentru mulți ani, murmură Maester
Luwin.
– Maester Luwin, mă încred în tine ca în cineva din
sângele meu. Dă-i sfatul tău soaței mele în toate, lucruri
64

mici sau mari. Învață-l pe fiul meu ceea ce trebuie să știe:
Vine iarna.
Maester Luwin dădu din cap cu gravitate. Apoi se aș*
temu tăcerea, până ce Catelyn găsi curajul de a pune
întrebarea de al cărei răspuns se temea cel mai mult.
– Și cum rămâne cu ceilalți copii?
Ned se ridică și o luă în brațe și-i lipi fața de a lui.
– Rickon este foarte mic, rosti el blând. Ar trebui să
rămână cu tine aici, și cu Robb. Pe ceilalți îi iau cu mine.
– Nu pot îndura asta, spuse Catelyn tremurând.
– Trebuie, rosti el. Sansa trebuie să se mărite cu Jeffrey,
asta este acum limpede, nu mai trebuie să le dăm motive
de bănuială privind devotamentul nostru. Și trece vremea,
iar Arya trebuie să deprindă manierele de la o curte din
sud. În câțiva ani va fi și ea de vârsta măritișului. Sansa va
străluci în sud, se gândi Catelyn, iar Arya avea nevoie de
rafinament. Cu greu, îi putea lăsa pe toți să plece din inima
ei. Dar nu și pe Bran. Niciodată pe Bran.
– Da, spuse ea, însă te rog, Ned, pentru dragostea pe
care mi-o porți, lasă-l pe Bran să rămână aici, la Winterfell.
Are numai șapte ani.
– Eu aveam opt când tatăl meu m-a trimis să fiu crescut
la Eyrie, răspunse Ned. Ser Rodrik îmi spune că între Robb
și Prințul Jeffrey este o hâră. Asta nu-i deloc sănătos. Bran
ar putea micșora distanța dintre ei. Este un băiat dulce,
râde repede, e ușor de îndrăgit. Lasă-l să crească împreună
cu tinerii prinți, lasă-l să devină prietenul lor, așa cum
Robert a devenit al meu. Casa noastră va fi mai sigură așa.
Avea dreptate, iar Catelyn știa asta. Dar nu făcea
durerea mai ușor de îndurat. Îi va pierde pe toți patru
atunci: Ned, amândouă fetele și pe dragul ei Bran, iar micul
Rickon va singurul care-i va rămâne. Deja se simțea
singură. Winterfell era un tărâm atât de întins.
– Atunci ține-l departe de ziduri, spuse ea curajoasă. Știi
cât de mult îi place lui Bran să se cațere.
Ned sărută lacrimile din ochii ei înainte să înceapă să
curgă.
– Îți mulțumesc, doamna mea, șopti el. Este greu, știu.
–Și cum rămâne cu Jon Snow, stăpâne? întrebă Maester
Luwin.
Catelyn se încorda la auzul numelui. Ned îi simți furia și
65

se desprinse de ea.
Mulți bărbați aveau bastarzi. Catelyn se obișnuise cu
asta. Nu fusese deloc surprinsă, în primul an al căsătoriei
lor, să afle că Ned era tatăl unui copil făcut cu vreo fată
găsită la întâmplare în timpul unei campanii. El avea
nevoile unui bărbat, la urma urmei, și petrecuseră un an
departe unul de celălalt, Ned plecat la luptă în sud, în
vreme ce ea rămăsese în siguranță în castelul tatălui său,
la Riverrun. Gândurile sale se îndreptau mai mult spre
Robb, bebelușul de la sânul ei, decât spre soțul pe care
abia dacă-l cunoștea. N-avea decât să-și găsească orice
mângâiere ar fi putut găsi, între două lupte. Iar dacă
sămânța lui prindea viață, ea se aștepta ca el să vegheze
asupra trebuințelor copilului. A făcut chiar mai mult decât
atât. Cei din neamul Stark nu erau ca toți ceilalți bărbați.
Ned și-a adus bastardul cu el acasă și i-a spus „fiu”, ca să
vadă asta întregul nord. Când, în cele din urmă, războaiele
s-au terminat, iar Catelyn s-a dus la Winterfell, Jon și
dădaca lui se instalaseră deja acolo.
Asta era o rană adâncă. Ned nu vorbea despre mama
copilului, nici măcar un cuvânt, însă un castel nu avea
secrete, iar Catelyn le auzise pe servitoarele sale repetând
istorisiri pe care le auziseră din gura soților lor soldați.
Șușoteau despre Ser Arthur Dayne, Sabia Dimineții, cel mai
năprasnic dintre cei șapte cavaleri din Garda Regelui Aerys,
și despre felul în care tânărul lor stăpân îl doborâse într-o
singură luptă. Și mai spuneau cum, după aceea, Ned
dusese sabia lui Ser Arthur frumoasei și tinerei surori care-l
aștepta într-uri castel numit Starfall, pe țărmul Mării de
Vară. Lady Ashara Dayne era înaltă și blondă, cu ochi
violeți. Ei îi trebuiseră două săptămâni ca să-și facă curaj,
dar, pe când erau în pat, într-o noapte, Catelyn își
întrebase soțul asupra adevărului despre toate astea; îl
întrebase direct.
A fost singura dată în toți acești ani când Ned o
înspăimântase.
– Să nu mă întrebi niciodată despre Jon, spusese el cu o
răceală de gheață. Este sânge din sângele meu și asta este
tot ce trebuie să știi. Iar acum îmi vei spune de undeai
auzit acest nume, doamna mea.
Jurase să i se supună lui, așa că-i spusese; iar din acea
66

zi, șușotelile încetaseră și numele Ashara Dayne nu mai fu
niciodată pomenit la Winterfell.
Indiferent cine fusese mama lui Jon, Ned trebuie că o
iubise cu pasiune, pentru că nimic din ce-ar fi putut spune
Catelyn nu l-ar fi convins să-l trimită departe pe băiat. Era
singurul lucru pentru care nu-l putea ierta. Ajunsese să-și
iubească soțul din toată inima, dar nu regăsise aceeași
intensitate în dragostea ei pentru Jon. Ar fi putut să ignore
zeci de bastarzi de dragul lui Ned, atât timp cât erau
departe. Jon nu fusese niciodată departe și, pe măsură ce
creștea, semăna tot mai mult cu Ned, mai mult decât
oricare dintre fiii adevărați pe care-i adusese ea pe lume.
Cumva, asta a înrăutățit lucrurile.
– Jon trebuie să plece, spuse ea acum.
– El și Robb sunt apropiați, răspunse Ned. Sperasem că…
Nu poate să rămână aici, zise Catelyn, tăindu-i vorba. Este
fiul tău, nu al meu. Nu-l vreau aici.
Era o afirmație grea, știa, dar nu mai puțin adevărată.
Ned nu i-ar fi făcut băiatului nici un bine lăsându-l aici, la
Winterfell. Căutătura pe care i-o aruncă Ned era teribil de
îndurerată.
– Știi că nu pot să-l iau cu mine în sud. Nu va fi loc
pentru el la curte. Un băiat cu numele de bastard – știi ce
vor spune despre el. Va fi respins.
Catelyn își împietri inima împotriva rugăciunii mute din
ochii soțului ei.
– Se spune că prietenul tău, Robert, are el însuși zeci de
bastarzi..
– Și nici unul dintre ei nu a văzut măcar curtea! izbucni
Ned. Femeia Lannister a avut grijă de asta. Cum poți fi atât
de insensibilă și crudă, Catelyn? E doar un băiat. El…
Furia îl copleșise. Ar fi putut spune mai multe și mai rele,
dar Maester Luwin interveni:
– Ni se oferă o altă soluție. Fratele dumneavoastră,
Benjen, m-a căutat pentru Jon în urmă cu câteva zile. Se
pare că băiatul aspiră la negru.
Ned îl privi zguduit.
– A cerut să intre în Rondul de Noapte? Catelyn nu
spuse, nimic. Să-l lase pe Ned să rumege astea în mintea
lui; vocea ei nu era deloc binevenită acum. Însă l-ar fi
sărutat bucuroasă pe Maester. Soluția lui era una perfectă.
67

Benjen Stark era un Frate Jurat. Jon i-ar fi ca un fiu, copilul
pe care nu-l va avea niciodată. Iar cu timpul, băiatul va
depune și el jurământul. Nu va avea nici el fii care, într-o
bună zi, să-i înfrunte pe nepoții lui Catelyn pentru
Winterfell. Maester Luwin glăsui:
– Serviciul la Zid înseamnă o mare onoare, stăpâne.
– Și chiar un bastard se poate ridica în Rondul de
Noapte, reflectă Ned. Dar vocea lui era încă abătută. Jon
este atât de tânăr. Dacă ar fi cerut asta ca bărbat în
putere, ar fi fost ceva, însă ca băiat de paisprezece ani…
– Este un sacrificiu greu, se învoi Maester Luwin. Dar
sunt vremuri grele, stăpâne. Calea sa nu este mai crudă
decât a dumneavoastră sau a doamnei.
Catelyn se gândi la cei trei copii pe care trebuia să-i
piardă. Nu era ușor să păstreze tăcerea. Ned plecă de
lângă ei pentru a privi pe fereastră, chipul său prelung
rămânând tăcut și gânditor. În cele din urmă oftă și se
întoarse spre ei.
– Foarte bine. Cred că așa este cel mai bine. Voi vorbi cu
Ben.
– Când îi vom spune și lui Jon?
– Când va fi cazul. Trebuie făcute pregătiri. Vor trece
două săptămâni până să fim gata de plecare. Mai degrabă
l-aș lăsa pe Jon să se bucure de aceste ultime zile. Vara se
va termina curând, copilăria la fel. Când va veni vremea,
am să-i spun chiar eu.
68

ARYA
Din nou, broderiile Aryei nu ieșiseră bine deloc. Și
încruntă spre ele și privi spre locul unde sora sa, Sansa,
ședea printre alte fete. Lucrul de mână al Sansei era
deosebit. Toată lumea spunea asta.
– Lucrurile făcute de Sansa sunt la fel de frumoase ca
ea, îi spusese o dată Septa Mordane mamei lor. Are mâini
atât de fine și de delicate.
Când Lady Catelyn întrebase de Arya, septa pufnise.
– Arya are mâinile unui fierar.
Arya se uită pe furiș prin încăpere , temându-se că Septa
Mordane i-ar fi putut citi gândurile, dar ea nu-i acorda,
astăzi, nici o atenție. Stătea împreună cu Prințesa Myrcella,
numai zâmbete și admirație. Nu se întâmpla prea des ca
septa să aibă privilegiul de a instrui în artele femeilor o
prințesă regală, după cum spusese când regina o adusese
pe Myrcella să li se alăture. Arya credea că broderiile
Myrcellei nu erau deloc drepte, dar nu puteai deduce asta
din felul în care o lăuda Septa Mordane.
Își studie, din nou, propria sa broderie, căutând o cale să
o salveze, apoi oftă și puse acul jos. Privi mohorâtă spre
sora sa. Sansa sporovăia veselă în timp ce lucra. Beth
Cassel, fetița lui Ser Rodrik, stătea la picioarele ei sorbind
fiecare cuvânt pe care-l rostea, iar Jeyne Poole se a pleca
pentru a-i șopti ceva la ureche.
– Despre ce vorbiți? întrebă Arya dintr-odată. Jeyne îi
aruncă o privire surprinsă și apoi chicoti.
Sansa părea uimită. Beth se înroși. Nu răspunse nici una.
– Spuneți-mi, făcu Arya.
Jeyne se uită în jur, pentru a se asigura ca Septa
Mordane nu o putea auzi. Myrcella spuse ceva, iar septa
râse împreună cu celelalte doamne.
– Vorbeam despre prinț, zise Sansa, cu o voce moale ca
un sărut.
Arya știa de care prinț era vorba: Jeffrey, bineînțeles. Cel
înalt și arătos. Sansa făcuse în așa fel încât să stea lângă el
la ospăț. Arya fusese nevoită să stea lângă cel mic și gras.
Bineînțeles.
– Lui Jeffrey îi place de sora ta, șopti Jeyne, mândră de
parcă ar fi avut și ea un merit în asta. Era fiica unuia dintre
69

slujitorii de la Winterfell și cea mai bună prietenă a Sansei.
I-a spus că este foarte frumoasă.
– Are de gând să se căsătorească cu ea, zise micuța
Beth visătoare, îmbrățișându-se singură. Atunci Sansa va fi
regina întregului domeniu.
Sansa avu bunul-simț să roșească. Se îmbujora frumos.
Făcea totul frumos, se gândi Arya cu un resentiment amar.
– Beth, n-ar trebui să scornești atâtea, o dojeni Sansa pe
fetiță, mângâindu-i încet părul pentru a îndepărta asprimea
vorbelor sale. Privi spre Arya. Ce crezi despre prințul Jeff,
surioară? E foarte galant, nu ți se pare?
– Jon crede că arată ca o fată, răspunse Arya. Sansa oftă
în timp ce broda.
– Bietul Jon, rosti ea. Devine gelos pentru că este un
bastard.
– E fratele tău, zise Arya, mult prea tare.
Vocea ei străbătu liniștea de la amiază a încăperii din
turn. Septa Mordane își ridică privirile. Avea o față osoasă,
ochi pătrunzători și o gură subțire, aproape fără buze, o
figură făcută pentru încruntări. Se încrunta chiar acum.
– Despre ce tot vorbiți, copii?
– Fratele nostru vitreg, răspunse Sansa, cu aceeași voce
moale. Îi zâmbi septei. Arya și cu mine tocmai remarcam
cât de bucuroase suntem să o avem acum printre noi pe
prințesă, zise ea.
Septa Mordane dădu din cap.
– Într-adevăr. Este o mare onoare pentru noi toate.
Prințesa Myrcella zâmbi nesigură de compliment. Arya, de
ce nu lucrezi? întrebă septa. Se ridică în picioare, iar fustele
ei apretate foșneau în timp ce traversa încăperea. Arată-mi
broderiile.
Arya ar fi vrut să urle. De ce trebuise ca Sansa să atragă
atenția septei?!
– Iată, zise ea, predându-și lucrul de mână. Septa
examina țesătura.
– Arya, Arya, Arya, spuse ea. Așa nu merge. Așa nu
merge deloc.
Toată lumea se uita la ea. Era prea mult. Sansa era prea
bine-crescută ca să zâmbească la rușinea surorii sale, dar
Jeyne îi adresă un surâs afectat. Chiar și prințesa Myrcella
arăta că-i pare rău de ea. Arya simți cum în ochi i se
70

adunau lacrimile. Se ridică de pe scaun și țâșni spre ușă.
Septa Mordane strigă după ea:
– Arya, vino înapoi! Nu mai face nici un pas! Doamna
mama ta va afla de asta. În fața prințesei noastre regale!
Ne faci pe toate de rușine!
Arya se opri la ușă și se întoarse mușcându-și buza.
Lacrimile-i curgeau acum pe obraji. Reuși să încropească o
mică plecăciune spre Myrcella.
– Cu voia dumneavoastră, doamnă.
Myrcella clipi spre ea și privi spre doamnele de
companie pentru un sfat. Dar dacă ea era nehotărâtă,
Septa Mordane nu era.
– Unde crezi că te duci, Arya?Ea o privi cu dușmănie.
– Trebuie să merg să potcovesc un cal, rosti ea dulce,
simțind o scurtă satisfacție la șocul oglindit pe chipul
septei.
Apoi se răsuci și ieși, alergând pe trepte cât de repede o
țineau picioarele.
Nu era drept. Sansa avea totul. Sansa era cu doi ani mai
mare ca ea; poate că, la vremea când se născuse Arya, nu
mai rămăsese nimic pentru ea. Așa se simțea acum destul
de des. Sansa putea coase, dansa și cânta. Scria poezii.
Știa cum să se îmbrace. Cânta la harfa mare și la clopote.
Mai rău, era și frumoasă. Sansa moștenise pomeții înalți și
delicați ai mamei lor și părul des, roșcat, al celor din
neamul Tully. Arya semăna cu tatăl lor, stăpânul. Părul ei
era de un castaniu lipsit de luciu, iar chipul său era alungit
și solemn. Jeyne obișnuia să-i spună Arya-Față-de-Cal și
necheza ori de câte ori se apropia ea. O mai durea și faptul
că singurul lucru pe ca*i re-l putea face mai bine decât sora
ei era să călărească. Și să conducă o gospodărie. Sansa nu
avusese niciodată mintea potrivită pentru socoteli. Dacă se
va mărita cu Prințul Jeff, Arya spera pentru binele ei că va
avea un bun servitor.
Nymeria o aștepta în camera de gardă de la capătul
scării. Se ridică imediat ce dădu cu ochii de ea. Arya!rânji.
Puiul de lup o iubea, nimeni altcineva nu mai făceai asta.
Mergeau împreună peste tot, iar Nymeria dormea în
camera ei, la piciorul patului. Dacă mama nu ar fi interzis
asta, Arya ar fi luat bucuroasă puiul de lup cu ea în camera
de cusut. Las-o pe Septa Mordane să se plângă atunci de
71

broderiile ei.
Nymeria o mușcă în joacă de mână, cu fervoare, pe când
Arya o dezlega. Avea ochii galbeni. Când lumina soarelui îi
atingea, străluceau ca două monede din aur. Arya îi dăduse
numele după cel al reginei războinice de Rhoyne, care-și
condusese poporul peste marea îngustă. Fusese și un mare
scandal. Sansa, desigur, îi spusese puiului ei „Lady”. Arya
se strâmbă și strânse și mai tare în brațe puiul de lup.
Nymeria îi linse urechea, iar ea chicoti.
Dar acum Septa Mordane trimisese, cu siguranță, vorbă
mamei sale. Dacă se ducea în camera ei, o vor găsi. Aryei
nu-i păsa dacă era găsită. Avea o idee mai bună. Băieții se
aflau în curte, pentru exerciții. Voia să vadă cum Robb îl
punea pe galantonul de Prinț Jeffrey cu spatele la pământ.
– Vino, șopti ea spre Nymeria.
Se ridică și începu să alerge, lupul gonind din greu pe
urmele ei.
Pasarela acoperită care lega armurăria de Marea
Fortăreață avea o fereastră care-ți oferea priveliște asupra
întregii curți. Spre locul acela se îndreptau. Ajunse roșie la
ață, abia trăgându-și sufletul, pentru a-l găsi pe Jon așezat,
cu un genunchi ridicat până la bărbie. Privea acțiunea atât
de absorbit, încât nici nu băgă de seamă apropierea ii
decât atunci când lupul său alb se ridică să le întâmpine.
Nymeria se apropie precaută. Nălucă, deja mai mare decât
frățiorii săi, o mirosi, o mușcă cu grijă de o ureche și se
așeză.
Jon îi aruncă o privire intrigată.
– N-ar trebui să-ți lucrezi acum broderiile, surioară
dragă?
Arya se bosumflă.
– Am vrut să-i văd cum se luptă.
El zâmbi.
– Atunci, vino aici.
Arya escaladă fereastra și se așeză lângă el, într-un cor
de bufnituri și grohăieli venite din curtea de jos.
Spre dezamăgirea ei, era ora de antrenament a băieților
mai mici. Bran era atât de protejat de căptușeală, încât
arăta de parcă s-ar fi încins cu o saltea umplută cu pene,
iar Prințul Tommen, care era destul de durduliu și așa,
acum i se înfățișa de-a dreptul rotund. Se hărțuiau și
72

pufăiau, lovindu-se cu săbii de lemn învelite în pânză sub
privirile atente ale lui Ser Rodrik Cassel, maestrul de arme,
un bărbat pântecos ca un butoi, cu favoriți albi, magnifici.
O duzină de spectatori, bărbați și băieți, strigau încurajări,
iar vocea lui Robb se auzea cel mai tare dintre toate. Îl
observă și pe Theon Greyjoy lângă el, cu pieptarul lui negru
împodobit cu krakenul auriu ai Casei sale, și cu o
strâmbătură de dispreț pe față. Ambii combatanți se
clătinau. Arya aprecie că erau în arenă de ceva timp.
– Doar cu o idee mai istovitor decât lucrul de mână,
remarcă Jon.
– Doar cu o idee mai distractiv decât lucrul de mână, îi
răspunse Arya.
Jon rânji, se întinse și-i ciufuli părul. Arya se înroși. Ei
fuseseră întotdeauna apropiați. Jon avea figura tatălui său,
la fel ca ea. Erau singurii. Robb și Sansa și Bran, ba chiar și
micul Rickon, toți aveau trăsături de Tully, cu zâmbete
plăcute și foc în păr. Când Arya era mică, îi fusese teamă
că și ea era tot un bastard. La Jon se dusese să-i comunice
temerile sale, și tot Jon fusese acela care o liniștise.
– De ce nu ești și tu în curte? îl întrebă Arya.
El îi oferi un zâmbet strâmb.
– Bastarzilor nu li se permite să-i atingă pe tinerii prinți,
zise el. Rănile cu care se aleg pe terenul de exerciții
trebuie să fie făcute de săbiile celor ca ei.
– Oh!
Arya se simți tulburată. Ar fi trebuit să-și dea seama.
Pentru a doua oară în cursul aceleiași zile, reflectă la faptul
că viața nu era cinstită. Privi cum frățiorul ei îl pocnea pe
Tommen.
– Aș putea lupta la fel de bine ca Bran, zise ea. Are
numai șapte ani, eu nouă.
Jon o contemplă cu întreaga sa înțelepciune de la
paisprezece ani.
– Ești prea slăbănoagă, zise el. O luă de braț ca să-i
simtă mușchii, apoi oftă și clătină din cap. Mă îndoiesc că ai
putea, măcar, ridica o sabie lungă, darămite s-o și rotești.
Arya își trase brațul și-i aruncă o privire cruntă. Jon îi
ciufuli din nou părul. Se uitau cum Bran și Tommen își
dădeau târcoale.
– Îl vezi pe Prințul Jeffrey? întrebă Jon.
73

Nu-l văzuse, nu la început, dar când se uită din nou, îl
găsi în spate, sub umbra zidului înalt de piatră. Era
înconjurat de bărbați pe care nu-i recunoscu, tineri domni
îmbrăcați în livrelele Caselor Lannister și Baratheon, niște
străini cu toții. Printre ei se găseau și câțiva bărbați mai
vârstnici; cavaleri, presupuse ea.
– Uită-te la blazonul de pe pieptarul lui, îi sugeră Jon.
Arya privi. Pe pieptarul vătuit al prințului era brodat un
blazon ornamentat. Nu exista nici o îndoială că lucrul de
mână fusese migălos. Blazonul era împărțit la mijloc; pe o
parte se afla cerbul încoronat al Casei regale, iar pe partea
cealaltă, leul Casei Lannister.
– Lannisterii sunt mândri, remarcă Jon. Ai putea crede că
sigiliul regal ar fi suficient, dar nu. El face Casa mamei sale
egală în onoruri cu cea a regelui.
– Femeia este la fel de importantă! protestă Arya. Jon
chicoti.
– Poate că și tu ar trebui să faci același lucru, surioară.
Unește Tully cu Stark pe blazonul tău.
– Un lup cu un pește în bot? Asta o făcu să râdă. Ar arăta
caraghios. În afară de asta, o fată nu poate lupta, așa că de
ce ar avea blazon?
Jon dădu din umeri.
– Fetele primesc blazonul, însă nu și armele pe el.
Bastarzii primesc armele, însă nu și blazonul. Nu eu am
făcut regulile, surioară.
Dinspre curtea de jos se auzi un strigăt. Prințul Tommen
se rostogolea prin praf încercând să se ridice, fără să
reușească. Căptușeala de protecție îl făcea să arate ca o
țestoasă căzută pe spate. Bran stătea deasupra lui, cu
sabia ridicată, gata să-l pocnească din nou, îndată ce s-ar fi
ridicat în picioare. Bărbații începură să râdă.
– Ajunge! strigă Ser Rodrik. Îi întinse mâna prințului și-l
ridică. Ai luptat bine, Lew. Donnis, ajută-l să scape de
armură. Privi în jur. Prinț Jeffrey, Robb, ați vrea să faceți o
rundă?
Robb, deja transpirat de pe urma ultimei 'runde, înainta
nerăbdător.
– Bucuros.
Jeffrey ieși la lumină, ca răspuns la provocarea Robb.
Părul său lucea precum firul de aur. Părea plictisit.
74

– Acesta-i un joc pentru copii, Ser Rodrik.
Lui Theon Greyjoy îi sc ăpă, brusc, un hohot de râs.
– Sunteți copii, rosti el ironic.
– Poate că Robb este copil, zise Jeffrey. Eu sunt f prinț. Și
apoi, m-am săturat să-i pocnesc pe cei din Casa Stark cu
săbii de jucărie.
– Ai primit mai multe lovituri decât ai dat, Jeff, zise Robb.
Ți-e teamă?
Prințul Jeffrey se uită la el.
– Oh, de-a dreptul îngrozit. Ești atât de în vârstă!Unii
dintre bărbații Lannister râseră. Jon privi în jos, spre scenă,
încruntându-se.
– Jeffrey este cu adevărat doar un rahat mic, îi spuse el
Aryei.
Ser Rodrik se trăgea gânditor de perciunii săi albi.
– La ce vă gândiți? îl întrebă el pe prinț.
– Săbii cu tăiș.
– S-a făcut, răspunse Robb. O să-ți pară rău! Maestrul
armurier își puse un braț pe umărul lui, pentru a-l face să
tacă.
– Săbiile cu tăiș sunt prea periculoase. Am să vă dau
voie cu săbiile de turnir, cu muchiile boante.
Jeffrey nu spuse nimic, însă un bărbat, necunoscut
Aryiei, un cavaler înalt cu părul negru și urme de arsură pe
față, își făcu loc spre prinț.
– Acesta e prințul tău. Cine ești tu ca să-i spui că nu are
voie cu săbii cu tăiș, ser?
– Maestrul armurier din Winterfell, Clegane, iar tu ai face
bine să nu uiți asta.
– Antrenați și femei aici? vru să știe bărbatul cu fața
arsă.
– Antrenez cavaleri, zise Ser Rodrik apăsat. Vor primi
oțel atunci când vor fi pregătiți. Când vor ajunge la o
anumită vârstă.
Bărbatul cu fața arsă privi spre Robb.
– Câți ani ai, băiete?
– Paisprezece.
– Eu am omorât un bărbat când aveam doisprezece. Și
puteți fi siguri că nu cu o sabie boantă.
Arya îl văzu pe Robb cum se zbârlește. Mândria sa era
rănită. Se întoarse spre Ser Rodrik.
75

– Lăsați-mă s-o fac. Îl pot învinge.
– Atunci învinge-l cu o sabie de turnir, zise Ser Rodrik, iar
Jeffrey dădu din umeri.
– Vino să mă vezi când mai crești ceva, Stark. Dacă nu
vei fi prea bătrân.
Între bărbații Lannister se auziră hohote de râs.
Blestemele lui Robb izbucniră în curte. Arya își acoperi
gura, șocată. Theon Greyjoy îl apucă pe Robb de braț c să-l
țină departe de prinț. Ser Rodrik se trase de favoriți uluit.
Jeffrey mimă un căscat și se întoarse spre fratele său mai
mic.
– Haide, Tommen, zise el. Ora de joacă s-a terminat.
Lasă-i pe copii în zburdălniciile lor.
Aceste vorbe smulseră și mai multe râsete din partea
Lannisterilor și mai multe blesteme de la Robb. Fața lui Ser
Rodrik era roșie ca sfecla de furie, sub albul favoriților.
Theon îl ținu pe Robb încătușat într-o strânsoare de fier
până ce prințul și suita sa ajunseră la distanță sigură.
Jon îi privi îndepărtându-se, iar Arya se întoarse spre Jon.
Fața sa rămăsese la fel de neclintită ca lacul din inima
grădinii zeilor. În cele din urmă, el coborî de la fereastră.
– Spectacolul s-a terminat, spuse el. Se aplecă să-l
scarpine pe Nălucă între urechi. Lupul alb se ridică și se
frecă de el. Cel mai bine ar fi să fugi acum înapoi în
cameră, surioară. Septa Mordane te pândește, cu
siguranță. Cu cât te ascunzi mai mult timp, cu atât va fi
pedeapsa mai grea. Vei ajunge să coși toată iarna. Când va
veni dezghețul de primăvară, îți vor găsi trupul cu un ac
încă bine prins între degetele înghețate. Arya nu credea că
era ceva nostim.
– Urăsc lucrul de mână, spuse ea cu însuflețire. Nu-i
corect!
– Nimic nu-i corect, zise Jon.
O ciufuli din nou și plecă de lângă ea, cu Nălucă
deplasându-se fără zgomot pe lângă el. Nymeria fu cât pe
ce să se ia după el, apoi se opri și se întoarse când văzu că
Arya nu mai venea. Se întoarse în silă în direcția opusă. Era
mai rău decât crezuse Jon. Nu doar Septa Mordane o
aștepta în cameră, ci și mama ei.
76

BRAN
Vânătorii plecară în zori. Regele voia mistreț la osp ățul
din seara asta. Prințul Jeffrey călărea împreună cu tatăl
său, așa că și lui Robb i se permisese să se alăture
vânătorilor. Unchiul Benjen, Jory, Theon Greyjoy, Ser Rodrik
și chiar și caraghiosul de frățior al reginei veniseră cu ei.
Era ultima vânătoare, la urma urmei. A doua zi plecau
înapoi în sud.
Bran fusese lăsat în urmă, cu Jon și fetele și Rickon.
Rickon era doar un bebeluș, iar fetele doar fete, însă Jon și
lupul său nu erau de găsit niciunde. Bran nu-l căutase prea
mult. Credea că Jon era supărat pe el. Mai nou, Jon ' părea
supărat pe toată lumea. Bran nu știa de ce. Avea de gând
să meargă cu unchiul Ben la Zid, ca să se înroleze în
Rondul de Noapte. Asta era aproape la fel de bine ca a te
duce în sud, ca rege. Robb era cel pe care-l lăsau în urmă,
nu Jon. Zile întregi, Bran abia așteptase ieșirea. Avea de
gând să călărească pe drumul regelui, pe propriul său cal,
nu pe un ponei, ci pe un cal adevărat. Tatăl său va fi Mâna
Regelui, iar ei vor locui la castelul roșu de la Debarcaderul
Regelui, castelul pe care-l construise Stăpânul Dragonilor.
Bătrâna Nan spunea că acolo erau fantome și tainițe unde
se petrecuseră lucruri îngrozitoare, cu capete de balauri pe
ziduri. Pe Bran îl treceau fiorii numai gândindu-se la așa
ceva, însă nu-i era frică. Cum să-i fi fost frică? Tatăl său va
fi cu el, la fel și regele cu toți cavalerii săi.
Într-o bună zi, și Bran va fi cavaler, unul din Garda
Regelui. Bătrâna Nan spunea că erau cei mai buni luptători
de pe întregul domeniu. Nu erau decât șapte și purtau
armuri albe, nu aveau neveste sau copii, trăiau numai ca
să-l servească pe rege. Bran cunoștea toate istorisirile.
Numele lor era ca o muzică pentru el. Serwyn al Scutului
Oglindă. Ser Ryan Redwyne. Prințul Aemon Cavalerul-
dragon. Gemenii Ser Erryk și Ser Arryk, care muriseră unul
în sabia celuilalt, cu sute de ani în urmă, când fratele se
luptase cu sora într-un război pe care cântăreții îl
pomeneau drept Dansul Dragonilor. Taurul Alb, Gerold
Hightower. Ser Arthur Dayne, Sabia Dimineții. Barristan cel
Aprig,
Doi dintre cavalerii Gărzii Regale veniseră în nord cu
77

Regele Robert. Bran îi privise fascinat, neîndrăznind însă
niciodată să li se adreseze. Ser Boros era un bărbat chel,
cu o față fălcoasă, iar Ser Meryn avea ochi obidiți și o barbă
de culoarea ruginii. Ser Jaime Lannister semăna mai mult
cu cavalerii din istorisiri, făcea și el parte din Garda
Regelui, dar Robb spunea că îl ucisese pe bătrânul rege
nebun și că nu ar mai trebui să conteze. Cel mai fălos
dintre cavalerii în viață era Ser Barristan Selmy, Barristan
cel Aprig, Lordul Comandant al Gărzi Regelui. Tatăl îi
promisese că îl vor întâlni pe Ser Barristan când vor ajunge
la Debarcaderul Regelui, iar Bran marcase zilele rămase pe
perete, nerăbdător să plece, să vadă lumea visată și să
înceapă o viață pe care abia și-o putea imagina.
Totuși, acum că sosise și ultima zi, Bran se simțea dintr-
odată pierdut. Winterfell fusese singura casă pe care o
cunoscuse vreodată. Tatăl său îi spusese că ar trebui să-și
ia astăzi rămas-bun de la toți, iar el încercase. După ce
vânătorii plecaseră, se plimbase prin castel cu lupul său
lângă el, intenționând să-i viziteze pe toți cei care vor fi
lăsați în urmă, Bătrâna Nan și Gage, bucătarul, Mikken în
atelierul său de fierărie, Hodor, băiatul de la grajduri care
zâmbea atât de mult și avea grijă de poneiul său fără să
spună niciodată altceva decât „Hodor”, bărbatul din
grădinile de sticlă, care-i dăduse o mură când venise în
vizită…
Însă nu era bine. Se dusese prima dată la grajduri, ca să-
și vadă poneiul, însă nu mai era poneiul lui, urma să
primească un cal adevărat, lăsând poneiul în urmă și, din?
tr-odată, Bran nu mai voise altceva decât să stea jos și să
plângă. Se întorsese și o luase la goană înainte ca Hodor și
ceilalți băieți de grajd să-i vadă lacrimile din ochi. Acesta a
fost sfârșitul vizitelor sale de rămas-bun. Apoi își petrecuse
dimineața singur, în pădurea zeilor, încercând să-și învețe
lupul să prindă un băț, dar fără a reuși. Lupul era mai
deștept decât orice dulău din cotețele tatălui său* iar Bran
ar fi putut jura că înțelegea fiecare cuvânt care se spunea,
însă arăta puțin interes în goana după bețe.
Încă încerca să-i găsească un nume. Robb și-l botezase
pe al lui Vântul Cenușiu, pentru că alerga atât de repede.
Sansa îl numise pe al ei Lady, Arya găsise numele unei
vrăjitoare bătrâne, o regină de prin balade, iar micul Rickon
78

și-l botezase pe al său Lățosul, ceea ce Bran considera că
era un nume stupid pentru un lup străvechi. Lupul lui Jon,
cel alb, era Năluca. Bran ar fi dorit să se fi gândit el primul
la acest nume, chiar dacă lupul său nu era alb. Încercase
câteva sute de variante în ultimele două săptămâni, însă
nici una nu i se păruse potrivită.
În cele din urmă, se satură de jocul de-a aruncatul
bățului și se decise pentru cățărat. Nu mai dăduse pe la
turnul dărâmat în ultimele două săptămâni, după toate cele
care se întâmplaseră, iar asta ar fi putut fi ultima sa șansă.
O luă la goană prin pădurea zeilor, preferând să facă un
ocol ca să evite lacul, unde creștea copacul inimii. Copacul
îl înspăimântase dintotdeauna; copacii nu ar trebui să aibă
ochi, se gândea Bran, ori frunze care arătau ca palmele.
Lupul său alergă spre el.
– Tu rămâi aici, îi spuse lupului la baza bradului înalt de
lângă zidul armurăriei. Stai jos. Așa, bine. Acum stai…
Lupul făcu așa cum i se ceruse. Bran îl scarpină în dosul
urechilor, apoi plecă, sări, apucă o creangă joasă și se săltă
în sus. Se afla pe la jumătatea copacului, deplasându-se cu
ușurință din ramură în ramură, când lupul se ridică și
începu să urle. Bran se uită în jos. Lupul său tăcu,
holbându-se cu ochii săi galbeni. Simți o înfrigurare
ciudată, începu să urce din nou. Lupul urlă încă o dată. –
– Liniște! strigă el. Stai jos. Șezi! Ești mai rău ca mama.
Urletul îl urmări pe tot parcursul ascensiunii spre vârful
copacului, până ce, în sfârșit, sări pe acoperișul armurăriei
și dispăru din vedere. Acoperișurile din Winterfell erau cea
de-a doua casă a lui Bran. Mama lui spunea adesea că Bran
se cățăra încă dinainte de a putea umbla. Nu-și amintea
când învățase să meargă, dar nici când se apucase de
cățărări, așa că presupunea că trebuia să fie adevărat.
Pentru un băiat, Winterfell era un labirint din piatră
cenușie, de ziduri și turle și curți și tunele ramificate în
toate direcțiile. În părțile mai vechi ale castelului, sălile
erau înclinate în sus și-n jos, așa că nici măcar nu erai sigur
la care etaj te aflai. În decursul secolelor, întregul loc părea
că crescuse ca un copac de piatră^ monstruos, iar crengile
sale erau întortocheate și groase, răsucite, cu rădăcinile
adânc înfipte în pământ.
Când ieși de sub el și se cațără până sus, Bran putu
79

vedea aproape întregul Winterfell dintr-o singură privire. Îi
plăcea cum arăta, întins dedesubt, numai cu păsările
dându-i ocol pe cer în timp ce, dedesubt, viața la castel se
desfășura în continuare. Bran putea rămâne cocoțat ore în
șir printre garguiele diforme, spălate de ploi, » care se
ițeau peste Prima Fortăreață, privind totul: bărbații
antrenându-se în curte, grădinarii îngrijindu-și legumele din
grădinile de sticlă, câinii fără astâmpăr gonind înainte și
înapoi, tăcerea pădurii zeilor, fetele bârfind pe lângă
fântâna pentru spălat. Toate astea îl făceau să se simtă de
parcă ar fi fost el stăpânul castelului, într-un fel pe care
Robb nu-l va cunoaște niciodată.
Locul îl învăța și secretele din Winterfell. Constructorii
nici măcar nu neteziseră pământul; în spatele zidurilor erau
văi și dealuri. Exista și un pod acoperit care unea cel de-al
patrulea etaj al turnului clopotului cu etajul al doilea al
grădinii suspendate. Bran știa de el. Și mai știa că puteai
intra în spațiul interior prin poarta de sud, urcai trei etaje și
puteai alerga de jur împrejurul Winterfellului printr-un tunel
îngust, săpat în piatră, după care puteai ieși afară la nivelul
solului spre poarta de nord, cu circa treizeci de metri de zid
înălțându-se deasupra ta. Nici chiar Maester Luwin nu știa
asta, Bran era convins.
Mama sa era îngrozită că, într-o zi, ar putea aluneca de
pe zid și ar muri. Îi spusese că nu se va întâmpla așa ceva,
însă ea nu-l crezuse niciodată. O dată, îl pusese să-i
promită că va sta numai pe pământ. Reușise să se țină de
cuvânt pentru aproape două săptămâni, fiecare zi fiind
mizerabilă, până într-o noapte, când ieșise pe fereastra
dormitorului în vreme frații săi dormeau. Își mărturisise
crima a doua zi, într-un acces de vinovăție. Lord Eddard îi
poruncise să plece în pădurea zeilor pentru a se curăța.
Fuseseră postate santinele, pentru ca Bran să rămână
acolo singur toată noaptea și să reflecteze la răzvrătirea
sa. În dimineața următoare, Bran nu fusese de găsit
niciunde. În cele din urmă, îl descoperiseră adormit pe
crengile de sus ale celui mai înalt brad din poiană.
Cu toată furia lui, tatăl nu putuse să nu râdă.
– Nu ești fiul meu, îi spusese lui Bran când i-l aduseseră,
ești o veveriță. Așa să fie, atunci. Dacă trebuie să te cațeri,
cațără-te, dar încearcă să faci în așa fel încât mama ta să
80

nu te vadă.
Bran făcuse tot posibilul, deși nu credea că reușise
vreodată să o păcălească într-adevăr. Din moment ce tatăl
nu-i mai interzicea asta, mama apelă la alții. Bătrâna Nan îi
spusese o poveste despre un băiețel rău care se urcase
prea sus și fusese lovit de trăsnet, iar după aceea ciorile
veniseră să-i ciugulească ochii. Bran nu fusese impresionat
deloc. Erau cuiburi de cioară în vârful turnului pară-ginit,
unde nu se aventura nimeni în afară de el, iar uneori își
umplea buzunarele cu boabe de porumb înainte de a se
urca până acolo, iar ciorile îi mâncau direct din palmă. Nici
una dintre ele nu vădise nici cel mai mic interes în a-i
ciuguli ochii.
Mai târziu, Maester Luwin făcuse un băiețel din lut și-l
îmbrăcase precum Bran, azvârlindu-l dincolo de zid, în
curtea de jos, ca să-i demonstreze ce s-ar fi putut întâmpla
dacă Bran ar fi căzut. Asta-l distrase, dar după aceea își
privise maestrul și-i spusese:
– Eu nu sunt făcut din lut. Și, oricum, eu nu voi cădea.
Apoi, pentru o vreme, gărzile îl goniră ori de câte ori îl
vedeau pe acoperișuri, încercând să-l aducă jos. Asta
fusese cea mai bună perioadă dintre toate. Era de parcă ar
fi jucat un joc cu frații săi, cu deosebire că Bran câștiga
întotdeauna. Nici una dintre santinele nu se putea că-țara
atât de bine ca el, nici măcar Jory. De cele mai multe ori,
nici nu-l vedeau. Oamenii nu se uitau niciodată în sus. Iată
un motiv în plus pentru care aprecia cățăratul, căci era ca
și cum ar fi devenit invizibil.
Îi plăcea și cum se simțea ridicându-se pe zid, folosindu-
se de pietre, cu toate degetele de la mâini și picioare
căutând adânc în fiecare fisură dintre ele. Întotdeauna își
scotea încălțările și se ducea să se cațere cu picioarele
goale; asta îl făcea să se simtă de parcă ar fi avut patru
mâini, nu două. Îi plăcea durerea adâncă resimțită după
aceea în toți mușchii. Îi plăcea gustul aerului acolo sus,
dulce și răcoros, ca perele de iarnă. Îi plăceau păsările:
ciorile din turnul părăginit și vrăbiile micuțe, care-și făceau
cuibul în crăpăturile dintre pietre, bufnița bătrână care
dormea în podul prăfuit de deasupra armurăriei. Bran le
cunoștea pe toate.
De cele mai multe ori , îi plăcea să meargă în locuri în
81

care nimeni altcineva n-ar fi putut să ajungă și să vadă
întinderea cenușie a Winterfellului așa cum nu o mai
văzuse nimeni. Asta transforma întregul castel în
ascunzătoarea lui secretă.
Locul său preferat era turnul părăginit. Cândva, fusese
un turn de observație, cel mai înalt din Winterfell. Cu mult
timp în urmă, cu o sută de ani înainte ca tatăl său să se fi
născut, o lovitură de trăsnet îl incendiase. O treime din
partea de sus se prăbușise înăuntru, iar de atunci nu mai
fusese reconstruit. Uneori, tatăl său trimitea vânătorii de
șobolani la baza turnului, să curețe cuiburile pe care le
găseau întotdeauna printre grămezile de pietre căzute și
grinzile arse, putrezite. Însă nimeni nu urcase până acum
în structura părăginită de la vârf, cu excepția lui Bran și a
ciorilor.
Cunoștea două căi de a ajunge până acolo. Te puteai
cățăra direct pe partea din afară a turnului, însă pietrele
erau nesigure, mortarul care le ținea împreună fiind de
mult cenușă, iar lui Bran nu-i plăcuse niciodată să-și lase
toată greutatea pe ele.
Cea mai bună era însă plecarea din pădurea zeilor,
cățăratul pe bradul înalt și traversarea peste armurărie și
camera de gardă, sărind de pe un acoperiș pe altul desculț,
pentru ca santinelele să nu te audă de jos. Asta te aducea
în unghiul mort al Primei Fortărețe, cea mai veche parte a
castelului, o incintă scundă și rotunjită, mai înaltă însă
decât părea. Acolo mai erau acum numai șobolani și
păianjeni, însă vechile pietre se dovedeau numai bune de
cățărat. Puteai urca direct acolo unde capetele de balaur se
aplecau oarbe peste spațiul deschis și, săltând din gargui în
gargui, cu o mână după alta, puteai înconjura partea de la
nord. De acolo, dacă te întindeai bine de tot, puteai să te
Salți până la turnul părăginit, care era foarte aproape. În
ultima parte o luai în sus, pe pietrele înnegri te, spre cuibul
aflat la nu mai mult de zece pași distanță, iar atunci ciorile
veneau să vadă dacă nu cumva le-ai adus ceva porumb.
Bran sărea din gargui în gargui, cu ușurința dată de
practica îndelungată, când auzi glasuri. Fu atât de uimit,
încât aproape că-și pierdu echilibrul. Prima Fortăreață
fusese pustie de când se știa el.
– Nu-mi place, zise o femeie. Dedesubt era un șir de
82

ferestre, iar vocea se auzea dinspre ultima fereastră de pe
partea sa. Tu ar trebui să fii Mâna.
– Ferească zeii! răspunse o voce leneșă de bărbat. Nu
este o onoare pe care mi-o doresc. E mult prea mult de
lucru.
Bran se ținu de gargui, ascultând, temându-se dintr-o
dată să mai înainteze. I-ar fi putut vedea picioarele dacă ar
fi încercat să se salte din nou.
– Nu vezi pericolul spre care ne împinge asta? zise
femeia. Robert îl iubește pe omul ăsta ca pe un frate.
– Robert abia dacă poate să-i rabde pe frații săi.
Nu că l-aș învinui pentru asta. Stannis p oate provoca
oricui pântecăraie.
– Nu face pe nebunul. Stannis și Renly sunt una, iar
Eddard Stark este cu totul altceva. Robert îl va asculta pe
Stark. Blestemați fie amândoi! Ar fi trebuit să insist să te
numească pe tine, dar eram sigură că Stark îl va refuza.
– Ar trebui să ne considerăm amândoi norocoși, glăsui
bărbatul. Regele ar fi putut numi la fel de ușor pe vreunul
dintre frații săi, sau chiar pe Degețel, zeii să ne ajute. Mai
degrabă dă-mi niște dușmani onorabili, decât ambițioși, și
am să dorm mai bine noaptea.
Vorbeau de tatăl lui, își dădu seama Bran. Voia să audă
mai mult. Încă vreo câțiva pași… Însă îl vor vedea dacă își
lua avânt în fața ferestrei.
– Va trebui să-l supraveghem cu mare atenție, continuă
femeia.
– Eu, mai degrabă, te-aș supraveghea pe tine, zise
bărbatul. Părea plictisit. Vino aici.
– Lordul Eddard nu a manifestat niciodată vreun interes
față de ceea se petrece la sud de Gât, zise femeia.
Niciodată. Îți spun eu, vrea să ne atace. De ce altceva și-ar
părăsi cetatea lui de scaun?
– Dintr-o sută de motive. Datoria. Onoarea. Tânjește să-
și scrie numele cu litere mari prin cărțile de istorie, să
plece de lângă nevastă-sa. Poate că nu vrea altceva decât
căldură, măcar o dată în viața lui.
– Soața sa este sora lui Lady Arryn. Este o minune că
Lysa nu este aici să ne întâmpine cu acuzațiile ei.
Bran privi în jos. Sub fereastră se întindea un pervaz
îngust, lat de numai câteva degete. Încercă să-și dea
83

drumul spre el. Prea departe. Nu ar putea ajunge nicicum.
– Te agiți prea mult. Lysa Arryn e o vacă înspăimântată.
– Vaca asta înspăimântată s-a urcat in patul lui Jon
Arryn.
– Dacă ar ști ceva, s-ar fi dus la Robert, înainte să fugă la
Debarcaderul Regelui.
– Când el a fost de acord să-l crească pe nevolnicul ei fiu
la Casterly Rock? Nu cred. Știa că viața băiatului era
garanția pentru tăcerea ei. S-ar putea să fie mai
îndrăzneață acum, că el e în siguranță pe cai mari la Eyrie.
– Mame! Bărbatul reuși să facă în așa fel încât cuvântul
să sune ca un blestem. Cred că nașterea face ceva cu
mințile voastre. Sunteți smintite cu toatele. Râse. Era un
zgomot trist. Las-o pe Lady Arryn să de-vină pe cât de
îndrăzneață poftește ea. Indiferent ce știe, sau ce crede că
știe, nu are nici o dovadă. Se opri o clipă. Sau are vreuna?
– Chiar crezi că regelui i-ar trebui o dovadă? Întrebă
femeia. Îți spun clar, nu mă iubește deloc.
– Și a cui greșeală este asta, surioară scumpă?
Bran studie pervazul. Și-ar fi putut da drumul. Era prea
îngust să stea pe el, dar l-ar fi putut apuca în cădere, apoi
s-ar ridica… doar dacă nu cumva ar fi făcut vreun sunet, să
le atragă atenția spre fereastră. Nu era sigur de ceea ce
auzea, dar știa că nu era ceva menit urechilor sale.
– Ești la fel de orb ca Robert, spunea femeia.
– Dacă asta înseamnă că văd aceleași lucruri ca el, da,
zise bărbatul. Văd un bărbat care mai degrabă ar mult
decât să-și trădeze regele.
– A trădat deja unul, sau ai uitat? Oh, nu neg, îi este loial
lui Robert, asta este evident. Ce se întâmplă însă când
Robert moare și Jeff preia tronul? Iar cu cât se întâmplă
asta mai curând, cu atât suntem noi mai în siguranță. Soțul
meu este pe zi ce trece tot mai nerăbdător. Avându-l pe
Stark alături, lucrurile nu se pot decât înrăutăți pentru el.
Încă mai este îndrăgostit de soră, de insipida aia mică,
mortăciunea aia de șaisprezece ani. Cât va mai dura până
ce se va hotărî să mă dea de-o parte pentru o nouă
Lyanna?
Bran se simți, dintr-odată, foarte înspăimântat. Nu mai
voia nimic altceva decât să se întoarcă de unde plecase,
să-și găsească frații. Dar ce le-ar fi spus? Trebuia să se
84

apropie mai mult, își dădu el seama. Trebuia să vadă cine
vorbea.
Bărbatul oftă.
– Ar trebui să te gândești mai puțin la viitor și mai mult
la plăcerile aflate la-ndemână.
– Încetează! spuse femeia.
Bran auzi plesnetul pielii lovite și apoi râsul bărbatului.
Se ridică, se cațără pe gargui, se târî spre acoperiș. Asta
era calea ușoară. Traversă acoperișul spre următorul cap
de balaur, chiar deasupra ferestrei lângă care discutau.
– Toată vorbăria asta devine foarte obositoare, surioară,
zise bărbatul. Vino aici și liniștește-te.
Bran se așeză călare pe gargui, își strânse picioarele în
jurul burlanului și se răsuci, cu capul în jos. Lumea arăta
ciudat, cu susul în jos. O curte fremăta amețitor sub el, cu
pavajul încă umed din cauza zăpezii topite. Bran privi pe
fereastră. Un bărbat și o femeie se luptau în încăpere. Erau
amândoi despuiați. Bran nu ar fi putut spune cine erau.
Bărbatul era cu spatele spre el, iar trupul său o ascundea
vederii pe femeia pe care o lipise de perete.
Se auziră sunete moi și umede, iar Bran își dădu seama
că se sărutau. Privea, cu ochii holbați, înspăimântat,
ținându-și bine respirația în gâtlej. Bărbatul își coborâse
mâna între picioarele femeii și probabil că o rănea acolo
pentru că femeia începu să geamă încet, din gât.
– Oprește-te, spuse ea, oprește, oprește-te. Oh, te rog…
Însă vocea ei era joasă și slabă, iar acum nu mai încerca
să-l împingă. Mâinile ei se scufundară în părul lui în părul
lui blond, încâlcit, și-i trase fața spre sânii ei.
Bran îi zări fața. Avea ochii închiși, iar gura era deschisă
larg, gemea. Părul ei auriu se legăna dintr-o parte în alta
pe când ea se mișca înainte și înapoi, dar tot o recunoscu
pe regină.
Probabil că făcuse un zgomot. Deodată, ochii ei
deschiseră și se uitară direct spre el. Ea țipă.
Totul se petrecu atunci deodată. Femeia îl împinse pe
bărbat cât colo, strigând și arătând cu degetul. Bran
încercă să se ridice, îndoindu-se din greu, apucând
garguiul. Era mult prea grăbit. Mâinile sale zgâriară fără
nici un folos piatra netedă, iar din cauza panicii, picioarele
îi alunecară și se pomeni, dintr-odată, căzând. Avu un
85

moment de amețeală, o greață copleșitoare când fereastra
dispăru dincolo de el. Impactul îl lăsă fără respirație. Ridică
o mână, apucă pervazul, pierdu contactul, prinse din nou
cu cealaltă mână. Se împinse din greu spre clădire.
Lovitura îi tăie respirația. Bran se legăna, atârnat de o
mână, gâfâind.
La fereastra de deasupra lui apărură fețe. Regina. Bran îl
recunoscu acum și pe bărbatul de lângă ea. Semănau
foarte bine, ca niște reflecții în oglindă.
– Ne-a văzut, spuse femeia cu o voce ascuțită.
– Într-adevăr, întări bărbatul.
Degetele lui Bran începură să alunece. Se apucă de
pervaz cu cealaltă mână. Unghiile se înfipseră în piatra
dură. Bărbatul se întinse în jos.
– Ia-mă de mână, zise el. Înainte să cazi.
Bran îl apucă de mână și o ținu cu toată forța sa.
Bărbatul îl trase pe pervaz.
– Ce faci? întrebă femeia.
Bărbatul nu o băgă în seamă. Era foarte puternic. Îl
ridică pe Bran pe pervaz.
– Câți ani ai, băiete?
– Șapte, zise Bran, cutremurându-se ușurat. Degetele lui
săpaseră urme adânci pe antebrațul bărbatului. Făcu pe el
de frică. Bărbatul privi spre femeie.
– Lucrurile pe care trebuie să le fac pentru dragoste!
spuse el scârbit, apoi îi dădu copilului un brânci.
Urlând, Bran căzu de la fereastră, cu spatele în aerul gol.
Nu era nimic de care să se mai agate. Curtea urcă parcă
spre a-l primi. Undeva, la distanță, un lup începu să urle.
Ciorile zburau în cerc împrejurul turnului părăginit,
așteptând porumbul.
86

TYRION
Undeva, în marele labirint de piatră care era Winterfell,
un lup urla. Ecoul plutea deasupra castelului ca o flamură
de jelanie.
Tyrion Lannister ridică privirea din cărțile sale și se
înfiora, deși biblioteca era confortabilă și călduroasă. Ceva
din urletul unui lup îl putea lua pe un bărbat din prezentul
său și-l putea azvârli în pădurea întunecată a minții,
alergând despuiat înaintea haitei.
Când lupul străvechi urlă din nou, Tyrion închise coperta
legată în piele a cărții pe care o citea, un discurs vechi de o
sută de ani asupra schimbării anotimpurilor, scris de un
maestru mort de mult. Își acoperi căscatul cu dosul palmei.
Lampa sa de citit pâlpâi, uleiul fiind ars în întregime, pe
când o geană de lumină a zorilor se strecură prin ferestrele
înalte. Citise toată noaptea, dar asta nu mai era ceva nou.
Tyrion Lannister nu prea era un mare amator de somn.
Picioarele-i erau înțepenite și dureroase când coborî de
pe bancă. Reuși să le readucă la viață prin masaj și se duse
șchiopătând din greu spre masa pe care septonul sforăit
încet, cu capul sprijinit, ca pe o pernă, pe cartea deschisă
din fața lui. Tyrion se uită la titlu. Viața Marelui Maester
Aethelmure – nici nu era de mirare.
– Chayle, spuse el încet. Tânărul tresări, clipind confuz,
cristalul ordinului său legănându-se sălbatic pe lanțul de
argint. Ies, îmi întrerup postul. Ai grijă să pui cărțile înapoi
în rafturi. Ai grijă cu pergamentele Valyriene, sunt foarte
uscate. Mașinăriile de război, a lui Ayrmidon, este destul de
rară, iar al tău este singurul exemplar complet pe care l-am
văzut vreodată.
Chayle se zgâi la el, încă pe jumătate adormit. Răbdător,
Tyrion repetă instrucțiunile, apoi îl bătu pe umăr și-l lăsă în
treburile lui.
Afară, Tyrion își umplu plămânii cu aerul rece al dimineții
și începu să coboare, cu grijă, treptele abrupte de piatră
care se răsuceau în exteriorul turnului bibliotecii. Era o
coborâre lentă; treptele erau înalte și înguste, în vreme ce
picioarele lui era scurte și strâmbe. Răsăritul soarelui nu
măturase încă zidurile Winterfellului, însă bărbații erau deja
în picioare în curtea de jos. Vocea aspră a lui Sandor
87

Clegane ajunse până la el:
– Băiatul agonizează de mult timp, aș vrea să se termine
mai repede.
Tyrion se uită în jos și văzu Dulăul stând cu tânărul
Jeffrey, pe când servitorii roiau în jurul lor.
– Cel puțin, moare în tăcere, răspunse prințul. E lupul lui
cel care face zgomotul ăsta. De-abia am putut dormi azi-
noapte.
Clegane arunca o umbră alungită pe pământul bătătorit
pe când scutierul lui îi așeză pe cap coiful negru.
– Aș putea face să tacă această creatură, dacă doriți,
zise el prin viziera deschisă.
Scutierul îi puse în mână o sabie lungă. Îi încercă
greutatea, tăind aerul rece al dimineții. În spatele său,
curtea răsuna de zăngănitul oțelului lovind oțelul. Ideea
păru să-l încânte pe prinț.
– Să trimiți un câine să omoare alt câine! exclamă el.
Winterfell este atât de infestat de lupi, încât familia Stark
nu-și va da niciodată seama că lipsește unul.
Tyrion sări în curte de pe ultima treaptă.
– Te rog să-ți schimbi gândul, nepoate, zise el. Neamul
Stark poate număra mai mult de șase, spre deosebire de
unii prinți pe care i-aș putea numi.
Jeffrey avu bunul-simț ca măcar să roșească.
– O voce de nicăieri, spuse Sandor. Privi prin viziera
coifului în toate părțile. Spirite ale văzduhului!
Prințul râse, așa cum râdea întotdeauna când garda sa
își făcea acest număr caraghios. Tyrion era deja obișnuit cu
asta.
– Aici, jos.
Bărbatul înalt se uită spre pământ , prefăcându-se că
atunci îl observă.
– Micul lord Tyrion, zise el. Iertăciune. Nu v-am văzut
stând acolo.
– Nu am stare acum pentru obrăznicia ta. Tyrion se
întoarse spre nepotul lui.
– Jeffrey, ai scăpat deja momentul de a le oferi Lordului
Eddard și doamnei sale consolarea ta. Jeffrey arăta la fel de
irascibil cum numai un prințișor putea fi.
– La ce le-ar folosi consolările mele?
– La nimic, zise Tyrion. Totuși, asta se așteaptă de la
88

tine. Absența ta a fost remarcată.
– Băiatul Stark nu înseamnă nimic pentru mine, zise
Jeffrey. Nu pot să suport văicărelile femeilor.
Tyrion Lannister se înălță pe vârfuri și-l pălmui cu forță,
peste față. Obrajii băiatului începură să se înroșească.
– Încă un cuvânt, spuse Tyrion, și te lovesc din nou.
– Am să te spun mamei! țipă Jeffrey.
Tyrion îl lovi din nou. Acum ambii obraji erau în flăcări.
– Să-i spui mamei tale, îl povățui el. Dar în primul rând te
înfățișezi înaintea Lordului Stark și a doamnei lui și cazi în
genunchi în fața lor și le spui cât de rău îți pare, și că ești la
dispoziția lor dacă există ceva, oricât de neînsemnat, ce ai
putea face pentru ei sau pentru ai lor, în această clipă a
disperării, și că toate rugăciunile tale sunt rostite pentru ei.
Pricepi? Pricepi?
Băiatul părea că este pe cale să înceapă să plângă. În
loc de asta, izbuti să dea din cap. Apoi se întoarse și o
părăsi curtea în cea mai mare grabă, ținându-se de obraji.
Tyrion îl privi cum fuge. O umbră căzu pe fața sa. Se
întoarse pentru a-l vedea pe Clegane înălțându-se
deasupra lui ca un pisc. Armura sa neagră ca funinginea
părea să șteargă soarele de pe cer. Își coborâse viziera
coifului. Era făcută să arate ca un câine negru dezvelindu-și
colții, îngrozitoare la vedere, însă Tyrion crezuse
întotdeauna că pentru fața hidos de strâmbată a lui
Glegane, coiful reprezenta o mare îmbunătățire.
– Prințul nu va uita asta, micule lord, îl preveni Dulăul.
Coiful îi transformă râsul într-un hohot găunos.
– Mă rog să nici să nu uite, ripostă Tyrion Lannister. Dacă
uită, fii un dulău bun și amintește-i. Se uită de jur
împrejurul curții. Ai habar unde l-aș putea găsi pe frate-le
meu?
– La praznic cu regina.
– Ah, făcu Tyrion.
Dădu scurt din cap spre Sandor Clegane și o luă din loc
pe cât de repede puteau să-l ducă picioarele lui amorțite. Îi
era milă de primul cavaler care l-ar încerca pe Dulău în
luptă astăzi. Omul era furios.
În sala pentru dejun din Casa de Oaspeți, festinul avea
loc într-o atmosferă rece, fără nici o veselie. Jaime stătea la
masă cu Cersei și copiii, vorbind cu voci joase, șoptite.
89

– Robert e tot în pat? întrebă Tyrion pe când se așeza,
fără a fi fost invitat, la masă. Sora sa se uită la el cu
aceeași expresie de dezgust reținut pe care-l avea pentru
el de când se născuse.
– Regele nu a dormit deloc, îi spuse. E împreună cu Lord
Eddard. Îl compătimește din tot sufletul.
– Are un suflet mare Robert al nostru, făcu Jaime cu un
zâmbet leneș.
Erau foarte puține lucruri pe care Jaime să le fi putut lua
în serios. Tyrion știa asta despre fratele său și i-o ier-ta. În
toți acei ani teribili ai copilăriei sale, numai Jaime fusese cel
care-i arătase o cât de mică dovadă de afecțiune și
respect, iar pentru asta, Tyrion era dispus să-i ierte
aproape orice.
Se apropie un servitor.
– Pâine, îi spuse Tyrion, și doi dintre acei pești mici și o
cană de bere neagră, bună, ca să meargă bine pe gât. Oh,
și ceva șuncă. Prăjiți-o până ce se înnegrește.
Omul făcu o plecăciune și se duse. Tyrion se întoarse
spre frații lui. Gemeni, bărbat și femeie. Arătau foarte
asemănători în dimineața asta. Amândoi aleseseră să se
îmbrace în verde-închis, care se potrivea cu ochii lor.
Buclele lor blonde cădeau cu eleganță, iar ornamente din
aur luceau pe la încheieturi și pe degete și pe gât.
Tyrion se întrebă cum ar fi să aibă un frate geamăn, dar
decise că era mai bine să nu știe. Era destul de greu să se
confrunte cu propria sa imagine în oglindă, în fiecare zi. Un
altul ca el era o posibilitate mult prea sinistră pentru a
putea fi contemplată. Prințul Tommen rupse tăcerea:
– Ai vreo veste despre Bran, unchiule?
– Am trecut azi-noapte pe lângă camera bolnavilor,
anunță Tyrion. Nici o schimbare. Maester credea că ăsta-i
un semn dătător de speranțe.
– Nu vreau ca Brandon să moară, zise Tommen sperios.
Era un băiat bun, nu chiar ca fratele său, dar nici Jaime și
Tyrion nu erau ca două boabe într-o păstaie.
– Lordul Eddard avea un frate pe care-l chema tot
Brandon, făcu Jaime îngândurat. Unul dintre ostaticii uciși
de Targaryen. Se pare că este un nume cu ghinion.
– Oh, nu chiar atât de fără noroc, zise Tyrion. Servitorul îi
aduse farfuria. Rupse o bucată de pâine neagră. Cersei îl
90

studia preocupată.
– Ce vrei să spui?Tyrion îi oferi un zâmbet strâmb.
– Că s-ar putea ca dorința lui Tommen să se împlinească.
Maester crede că băiatul s-ar putea să trăiască. Luă o
înghițitură de bere.
Myrcella scoase un suspin fericit, iar Tommen zâmbi
nervos, dar Tyrion nu la cei doi copii se uita. Privirea pe
care o schimbaseră Jaime cu Cersei nu durase mai mult o
clipă, însă lui nu-i scăpase. Apoi sora sa își coborî ochii spre
masă.
– Nu există nici o milă. Zeii nordici sunt cruzi că lasă un
copil să sufere asemenea dureri.
– Ce a spus maester? întrebă Jaime.
Șunca trosni când mușcă din ea. Tyrion mestecă
gânditor, pentru o clipă, apoi spuse:
– Crede că dacă băiatul ar fi fost hărăzit morții, ar fi
murit până acum. De patru zile nu s-a produs nici o
schimbare.
– Se va face Bran bine, unchiule? întrebă mica Myrcella.
Avea întreaga frumusețe a mamei sale, dar nimic din
firea ei.
– Are spatele rupt, micuțo, îi spuse Tyrion. Căderea i-a
zdrobit și picioarele. Îl țin în viață cu miere și apă, altfel ar
muri de foame. Poate, dacă se trezește, va putea să
mănânce hrană adevărată, însă nu va mai merge niciodată.
– Dacă se trezește, repetă Cersei. Este posibil?
– Numai zeii singuri știu, îi spuse Tyrion. Maester doar
speră. Aș putea jura că lupul său este cel care-l menține în
viață. Creatura aceea este lângă fereastra lui ziua și
noaptea, urlând. De fiecare dată când îl gonesc, se
întoarce. Maester a spus că au închis fereastra o dată, să
reducă zgomotul, iar Bran a părut că cedează. Când au
deschis-o din nou, inima sa părea că bate mai tare.
Regina se înfiora.
– E ceva nenatural cu aceste jivine, spuse ea. Sunt
periculoase. Nu voi permite ca vreuna dintre ele să vină în
sud cu noi.
– Vei avea mult de furcă încercând să-i oprești, surioară,
spuse Jaime. Se duc peste tot cu fetele alea.
Tyrion atacă peștele.
– Deci plecați în curând?
91

– Nu destul de curând, răspunse Cersei. Apoi se încruntă,
întrebi dacă noi plecăm? Dar tu? Zei, să nu-mi spui că
rămâi aici!
Tyrion dădu din umeri.
– Benjen Stark se întoarce la Rondul de Noapte cu
bastardul fratelui său. M-am gândit să merg cu ei ca să văd
acest Zid despre care am auzit atât de multe.
– Sper că nu te gândești să te îmbraci în negru, scumpe
frățioare.
Tyrion râse.
– Poftim? Celibat, eu? Târfele n-ar mai avea decât să
cerșească, de la Dorne la Casterly Rock. Nu, vreau doar să
stau pe coama Zidului și să mă ușurez de la marginea
lumii.
Cersei se ridică dintr-odată.
– Copiii nu trebuie să asculte aceste mizerii. Tommeh,
Myrcella, veniți.
Ieși zgomotoasă din camera pentru dejun, trăgând după
ea trena și pe toți copiii. Jaime Lannister îl privi pe fratele
său cu acei ochi verzi, înghețați, ai lui.
– Stark nu se va învoi niciodată să plece din Winterfell
atât timp cât fiul său zace în umbra morții.
– O va face, dacă-i poruncește Robert, zise Tyrion. Iar
Robert îi va porunci. În orice caz, Lord Eddard nu poate
face nimic pentru băiat.
– L-ar putea scuti de chinuri, zise Jaime. Eu așa aș face,
dacă ar fi fiul meu. Ar fi o milostenie.
– Te sfătuiesc să nu-i strecori această sugestie Lordului
Eddard, dragă frățioare, glăsui Tyrion. Nu ar lua-o prea
ușor.
– Chiar dacă băiatul va trăi, va fi un olog. Mai rău decât
un olog, ceva grotesc. Mie-mi place o moarte bună, curată.
Tyrion răspunse cu o înălțare din umeri.
– Vorbind despre grotesc, zise el, să-mi dai voie să am o
altă părere. Moartea este atât de îngrozitor de definitivă, în
vreme ce viața este plină de posibilități.
– Ești un pitic pervers, nu-i așa?
– Oh, da, căzu de acord Tyrion. Sper ca băiatul să se
trezească. Aș fi foarte interesat să ascult ce are de spus.
Zâmbetul fratelui său se acri precum laptele prins.
– Tyrion, dragul meu frate, spuse el sumbru, sunt
92

momente când mă faci să mă întreb de a cui parte ești?
Gura lui Tyrion era plină cu pâine și pește. Luă o
înghițitură de bere neagră, tare, pentru a face dumicații să
alunece pe gât, și rânji spre Jaime.
– Dar, Jaime, dragul meu frățior, m-ai rănit! Știi doar cât
de mult îmi iubesc familia.
93

JON
Jon urca încet treptele , încercând să nu se gândească la
faptul că s-ar putea să fie pentru ultima dată când face
asta. Nălucă mergea neauzit lângă el. Afară, vârtejurile de
zăpadă se izbeau de porțile castelului, iar curtea era toată
numai gălăgie și haos, însă înlăuntrul pereților groși de
piatră era cald și liniște. Mult prea multă liniște Ca să fie pe
placul lui Jon.
Ajunse în prag și rămase acolo mult timp, temător.
Nălucă își frecă nasul de palma lui. Asta îi dădu curaj. Se
ridică și intră în încăpere.
Lady Stark era lângă patul lui Bran. Stătuse acolo, zi și
noapte, timp de aproape două săptămâni. Nu plecase de la
căpătâiul lui nici măcar o clipă. Mâncarea i se aducea
acolo, la fel și oalele de noapte și un mic pat tare, pe care
să doarmă, deși se spunea că nu dormise aproape deloc. Îl
hrănea chiar ea, cu miere și apă și un amestec de ierburi
care prelungeau viața. Nu părăsise încăperea nici măcar o
dată. Așa că Jon se ținuse deoparte.
Însă acum nu mai era vreme. Rămase o clipă în pragul
ușii, fiindu-i teamă să vorbească, să se apropie. Fereastra
era deschisă. Jos, un lup urlă. Nălucă auzi și-și înălță capul.
Lady Stark se uită spre el. Pentru o clipă, păru că nu-l
recunoaște. În cele din urmă, clipi.
– Ce faci tu aici? întrebă ea cu o voce ciudat de neutră și
lipsită de emoții.
– Am venit să-l văd pe Bran, zise Jon. Să-mi iau rămas-
bun.
Chipul ei nu se schimbă deloc. Părul lung, roșcat, era
murdar și încâlcit. Părea că îmbătrânise cu douăzeci de ani.
– L-ai văzut, acum pleacă.
O părticică din el voia să o ia la goană , dar știa că, dacă
făcea asta, s-ar fi putut să nu-l mai vadă niciodată pe Bran.
Făcu un pas repezit în încăpere.
– Vă rog, spuse el.
O răceală apăru în ochii ei.
– Ți-am spus să pleci. Nu te vrem aici.
Cândva, aceste vorbe l-ar fi făcut să plece în fuga mare.
Cândva, l-ar fi făcut poate să plângă. Acum îl înfuriară doar.
Va fi, curând, un Frate Jurat al Rondului de Noapte și se va
94

confrunta cu pericole mai mari decât Catelyn Tully Stark.
– E fratele meu, rosti el.
– Să chem gărzile?
– Chemați-le, zise Jon sfidător. Nu mă puteți opri să-l
văd.
Traversă încăperea , ajungând de cealaltă parte a patului
și privi în jos, acolo unde zăcea Bran. Îi ținea una din mâini.
Arăta ca o gheară. Ăsta nu era Bran pe care și-l amintea.
Carnea pierise de pe el. Pielea era întinsă pe oasele ca
niște bețe. Sub pătură, picioarele-i erau îndoite într-un fel
care-l îngrozi pe Jon. Ochii-i erau afundați în cap ca două
găuri negre; deschiși, dar fără să vadă nimic. Căderea
parcă îl micșorase. Arăta ca o momâie, de parcă prima pală
de vânt l-ar fi aruncat direct în mormânt. Totuși, pieptul cu
coastele fărâmate se ridica și cobora cu fiecare respirație
întretăiată.
– Bran, spuse el. Îmi pare rău că nu am ajuns mai
devreme. Mi-era teamă. Simți lacrimile rostogolindu-i-se pe
obraji, dar nu-i mai păsa. Nu muri, Bran! Te rog! Te
așteptăm cu toții să te trezești. Eu, Robb și fetele, toată
lumea…
Lady Stark privea. Nu scosese nici un țipăt și Jon lua asta
drept acceptare. Afară, lupul străvechi urlă din nou. Lupul
căruia Bran nu avusese timp să-i dea un nume.
– Trebuie să plec acum, zise Jon. Mă așteaptă unchiul
Benjen. Sunt pe cale să plec în nord, la Zid. Trebuie să
plecăm astăzi, înainte de venirea zăpezilor.
Își aminti cât de entuziasmat fusese Bran la gândul
călătoriei. Era mai mult decât putea îndura, gândul că-l
lăsa în urmă în felul ăsta. Jon își șterse lacrimile, se aplecă
și-și sărută ușor fratele, pe buze.
– Voiam să rămână aici, cu mine, zise Lady Stark încet.
Jon o privi precaut. Nici măcar nu -l privea. Vorbea cu el,
dar numai o parte a ei, de parcă nici nu s-ar fi aflat în
încăpere.
– M-am rugat pentru asta, spuse ea sec. Era băiatul meu
deosebit. M-am dus la templu și m-am rugat de șapte ori
spre cele șapte fețe ale zeului ca Ned să se răzgândească
și să-l lase aici, cu mine. Uneori, rugăciunile sunt ascultate.
Jon nu știa ce să spună.
– N-a fost greșeala dumneavoastră, reuși el să îngaime
95

după un moment de tăcere stânjenitoare.
Ochii ei îl găsiră. Erau plini de otravă.
– N-am nevoie de iertăciunile tale, bastardule. Jon își
coborî privirile. Ea legăna una dintre mâinile lui Bran. El o
luă pe cealaltă, o strânse. Degete ca niște oase de pasăre.
– Adio, spuse el.
Ajunsese la ușă când ea -l strigă.
– Jon!
Ar fi trebuit să continue să meargă , dar ea nu-i spusese
pe nume până acum. Se întoarse și-o găsi privind direct
spre fața lui, de parcă l-ar fi văzut pentru prima dată.
– Da?
– Ar fi trebuit să fii tu, îi spuse ea.
Apoi se întoarse spre Bran și începu să plângă, întregul
ei trup scuturându-se de suspine. Jon n-o mai văzuse
plângând până acum. Până în curte era drum lung.
Afară, totul era gălăgie și zăpăceală. Se încărcau căruțe,
bărbații strigau, caii erau înhămați și înșeuați, scoși din
grajduri. Începuse să cadă o zăpadă ușoară și fiecare era
nerăbdător să plece.
Robb se afla în mijlocul lor și răcnea ordine. Părea că se
maturizase în ultima v reme, de parcă accidentul lui Bran și
prăbușirea mamei sale îl făcuseră mai puternic. Vântul
Cenușiu era lângă el.
– Te caută unchiul Benjen, îi spuse lui Jon. Voia să plecați
acum o oră.
Știu, zise Jon. Imediat. Privi de jur împrejur la toată
gălăgia și zăpăceala. Să pleci este mai greu decât am
crezut eu.
– Și pentru mine, spuse Robb. Avea zăpadă pe păr,
topindu-se din cauza căldurii trupului său. L-ai văzut?
Jon dădu din cap, neîndrăznind să vorbească.
– Nu va muri, glăsui Robb. O știu.
– Voi, cei din familia Stark, sunteți greu de ucis, se învoi
Jon.
Avea o voce plată și obosită. Vizita îi luase toată forța.
Robb știu că se întâmplase ceva rău.
– Mama mea…
– A fost… foarte blândă, îi spuse Jon, iar Robb păru
ușurat.
– Bine. Data viitoare când ne vom vedea vei fi tot în
96

negru..
Jon se strădui să zâmbească la rândul său.
– A fost întotdeauna culoarea mea preferată. Cât timp
crezi că mai durează?
– Destul de puțin, promise Robb. Îl trase pe Jon spre el și-
l îmbrățișa strâns. Adio, Snow.
Jon îl strânse și el în br ațe.
– Iar tu, Stark, ai grijă de Bran.
– Voi avea. Se despărțiră și se priviră stânjeniți. Unchiul
Benjen a spus să te trimit la grajduri dacă te văd, zise Robb
în cele din urmă.
– Mai am să-mi iau rămas-bun de la cineva, zise Jon.
– Atunci, nici nu te-am văzut, răspunse Robb.
Jon îl lăsă stând acolo, în zăpadă, înconjurat de căruțe și
lupi și cai. Nu era mult de mers până la armurărie. Își luă
pachetul și traversă podul acoperit spre Fortăreață.
Arya era în camera ei, pregătind un cufăr din lemn de
carpen, mai mare decât ea. Nymeria o ajuta. Arya nu
trebuia decât să arate, iar lupoaica o lua la fugă și înșfăca
ghemotocul de mătase în bot, aducându-l la ea. Dar când îl
adulmecă pe Nălucă, se așeză pe labele din spate și
scheună.
Arya se uită în spatele ei și-l văzu pe Jon și sări în
picioare, își strânse brațele ei slăbănoage în jurul gâtului
lui.
– Mă temeam că ai plecat, spuse ea cu respirația între-
tăiată. Nu m-au lăsat să-mi iau rămas-bun.
– Ce făceai acum?
Jon era amuzat. Arya se desprinse de el și se schimbă la
față.
– Nimic. Împachetam, lucruri din astea. Arătă spre
cufărul uriaș, plin doar pe o treime, și spre hainele
împrăștiate în încăpere. Septa Mordane spune că trebuie să
fac eu totul. Hainele mele nu erau împăturite corect. O
domnișoară din sud nu-și aruncă hainele în cufăr, că pe
niște zdrențe, susține ea.
– Iar tu ce ai făcut, surioară?
– Păi, oricum se vor amesteca, zise ea. Cui îi pasă cum
sunt împăturite?
– Septa Mordane, răspunse Jon. Și nu cred că i-ar plăcea
să vadă că te ajută Nymeria. Lupoaica îl privi tăcută, cu
97

ochii ei de un auriu-închis. E același lucru. Am ceva pentru
tine, să iei acolo, și trebuie împachetat cu foarte mare
grijă.
Fața ei se lumină.
– Un dar?
– I-ai putea spune și așa. Închide ușa.
Prudentă, dar bucuroasă, Arya verifică holul.
– Nymeria, aici. Păzește.
O lăsă pe lupoaică afară, să-i avertizeze de venirea
oricărui intrus, și închise ușa. Până atunci, Jon dăduse jos
zdrențele folosite la împachetat. Îi întinse obiectul. Ochii
Aryei se măriră. Ochi întunecați, precum ai lui.
– O sabie, zise ea cu respirația tăiată.
Teaca era din piele moale, cenușie, fină ca păcatul. Jon
trase încet lama, ca ea să poată vedea strălucirea adâncă,
albastră, a oțelului.
– Asta nu-i o jucărie, îi spuse. Ai grijă să nu te tai. Lama
este suficient de ascuțită ca să te poți bărbieri.
– Fetele nu se bărbieresc, zise Arya.
– Poate că ar trebui. Ai văzut vreodată picioarele septei?
Ea chicoti.
– E așa o slăbănoagă!
– Și tu ești la fel, îi spuse Jon. I-am cerut lui Mikken s-o
facă deosebită. Bandiții folosesc asemenea săbii în Pentos
și Myr și în alte Orașe Libere. Nu va descăpățâna un bărbat,
dar îl poate găuri bine dacă ești destul de rapidă.
– Pot fi rapidă, zise Arya.
– Va trebui să exersezi cu ea zilnic. Puse sabia în mâinile
ei, îi arătă cum s-o țină și se dădu înapoi. Cum o simți? Îți
place cât de echilibrată e?
– Cred că da, făcu Arya.
Prima lecție, spuse Jon. Lovește cu vârful ascuțit.
Arya îl lovi la braț cu latul s abiei. Lovitura durea, însă Jon
se trezi rânjind ca un idiot.
– Știu care capăt să-l folosesc, zise Arya. Pe figura ei se
așternu o expresie de nesiguranță. Septa Mordane o să mi-
o ia.
– Nu și dacă nu știe că o ai, făcu Jon.
– Cu cine am să mă antrenez?
– Vei găsi pe cineva, îi promise el. Debarcaderul Regelui
este un oraș adevărat, de o mie de ori mai mare de-cât
98

Winterfell. Până-ți vei găsi un partener, uită-te la ei cum
luptă, în curte. Aleargă și călărește, întărește-te. Și
indiferent ce faci…
Arya știa ce va urma, așa că o spuseră împreună:
– …nu-i spune… Sansei! Jon îi ciufuli părul.
– Aș vrea ca și tu să fi venit cu noi.
– Drumurile diferite duc, uneori, spre același caste!Cine
știe?
El se simțea mai bine acum. Nu avea de gând să se lase
copleșit de întristare.
– Mai bine plec. Voi petrece primul meu an pe Zid golind
oalele de noapte dacă-l mai fac pe unchiul Ben să mă mai
aștepte mult.
Arya alergă la el pentru o ultimă îmbrățișare.
– Pune sabia jos, o preveni Jon râzând.
Ea o puse deoparte, aproape cu sfiiciune, și-l acoperi cu
sărutări. Când el se întoarse de la ușă, ea ținea din sabia în
mână, încercându-i echilibrul.
– Aproape că uitasem, îi spuse el. Toate săbiile bune au
nume.
– Cum ar fi Gheață, răspunse ea. Privi spre sabia din
mâinile ei. Are și asta un nume? Oh, spune-mi.
– Nu poți să ghicești? o îmboldi Jon. Lucrul tău preferat.
Arya păru descumpănită la început. Apoi realiză. Mintea-i
mergea repede. O spuseră împreună:
– Ac!
Amintirea râsului ei îi încălzi sufletul în timpul călătoriei
lungi spre nord.
99

DAENERYS
Daenerys Targaryen se căsători cu Khal Drogo cu teamă
și în splendoare barbară, pe un câmp dincolo de zidurile
orașului Pentos, pentru că Dothraki credeau că toate
lucrurile de importanță pentru viața unui bărbat trebuie
făcute sub cerul liber.
Drogo își chemase khalasar-ul să-l servească și veniseră
cu toții, patruzeci de mii de luptători Dothraki, plus
sumedenie de femei, copii și sclavi. Își așezaseră tabăra
înafara zidurilor orașului, mânându-și turmele lor mari,
ridicând palate din iarbă țesută, mâncând tot ce vedeau și
făcându-i pe bunii cetățeni din Pentos și mai neliniștiți, cu
fiecare zi care trecea.
– Colegii mei, magisterii, au dublat numărul de gărzi din
oraș, le spuse Illyrio peste farfuriile cu rață cu miere și
ardei portocaliu, într-o noapte petrecută la reședința care
fusese a lui Drogo.
Khal-ul se alăturase khalasar-ului, proprietatea sa fiind
dăruită lui Daenerys și fratelui ei până la nuntă.
– Cel mai bine ar fi să o mărităm cât mai repede pe
Prințesa Daenerys înainte să dea jumătate din averea
orașului Pentos mercenarilor și bandiților, glumi Ser Jorah
Mormont.
Exilatul le oferise, ei și fratelui ei, sabia sa în noaptea în
care Danny fusese vândută lui Khal Drogo; Viserys
acceptase nerăbdător. Mormont devenise însoțitorul lor
constant de atunci încolo. Magister Illyrio râse încet în
barba lui bifurcată, însă Viserys nici măcar nu zâmbi.
– O poate lua și mâine dacă vrea, spuse fratele ei. Se
uită peste umăr la Dany, iar ea-și coborî privirile. Atâta
vreme cât plătește prețul.
Illyrio agită prin aer o mână moale, iar inelele sclipiră pe
degetele lui grase.
– Ți-am spus, totul este deja aranjat. Ai încredere în
mine. Khal-ul ți-a promis o coroană, și o vei avea.
– Da, dar când?
– Atunci când va crede khal-ul de cuviință, îi spuse Illyrio.
Prima dată va lua fata, iar după aceea, trebuie să
pornească în procesiune, traversând câmpia, și să o
prezinte lui dosh khaleeh, la Vaes Dothrak. După asta,
100

poate. Dacă sorții sunt în favoarea războiului.
Viserys fierbea de nerăbdare.
– Mă ușurez pe sorții Dothrakilor. Uzurpatorul stă pe
tronul tatălui meu. Cât mai trebuie să aștept?
Ilryrio înălță din umeri.
– Ai așteptat cea mai mare parte a vieții tale, mărite
rege. Ce mai contează încă vreo câteva luni, încă vreo
câțiva ani?
Ser Jorah, care călătorise spre est până la Vaes Dothrak,
dădu din cap aprobator.
– Vă sfătuiesc să aveți răbdare, Alteța Voastră.
Dothrakise țin de cuvânt, însă fac lucrurile după propria lor
vrere. Un om mai de jos ar putea cerși un favor khal-ului,
însă nu trebuie niciodată să ajungă să-l jignească.
Viserys se zbârli.
– Păzește-ți limba, Mormont, ori am să ți-o tai. Eu nu
sunt om mai de jos, ci sunt Stăpânul de drept al celor Șapte
Regate. Dragonul nu cerșește.
Ser Jorah își coborî privirile cu respect. Illyrio zâmbi
enigmatic și smulse o aripă de rață. Mierea și unsoarea îi
alunecară pe degete și i se scurseră prin barbă pe când
mușca din carnea fragedă. Nu mai exista dragoni, se gândi
Dany, uitându-se la fratele său, deși nu îndrăzni să o spună
cu voce tare.
Totuși, în noaptea aceea visă unul. Viserys o lovea,
rănind-o. Era goală, paralizată de frică. Fugea de el, însă
trupul ei părea butucănos și greoi. El o lovi din nou. Ea se
împiedică și căzu. Ai trezit balaurul, strigă el și o lovi. Ai
trezit balaurul, l-ai trezit. Coapsele ei erau mânjite cu
sânge. Ea închise ochii și scânci. Ca și cum i s-ar fi răspuns,
se auzi un trosnet îngrozitor și pocnetul unui mare
incendiu. Când privi din nou, Viserys nu mai era, de peste
tot se ridicau mari coloane de foc, iar în mijlocul lor era
balaurul. își întorcea încet capul masiv. Când ochii săi topiți
o descoperiră, ea se trezi tremurând, acoperită de luciul fin
al transpirației. Nu-i mai fusese niciodată atât de frică…
Până în ziua în care veni, în sfârșit, și nunta ei.
Ceremonia începu în zori și continuă până la apus, o zi
nesfârșită de băutură și mâncare și lupte. Printre palatele
de iarbă fu-șese ridicată o mândrețe de tabără așezată pe
pământ, iar acolo ședea Dany, lângă Khal Drogo, deasupra
101

mării învolburate de Dothraki. Nu mai văzuse niciodată atât
de mulți oameni în același loc, și nici unii așa de ciudați și
de înspăimântători. Stăpânii de cai puteau pune pe ei
veșminte bogate și parfumuri îmbătătoare, atunci când
vizitau Orașele Libere, dar sub cerul liber se țineau de
vechile rânduieli. Bărbații și femeile purtau veste din piele
vopsită pe pielea goală și jambiere din păr de cal, încinse
cu șiraguri și medalioane din bronz, iar războinicii își
ungeau pletele lungi cu grăsime din puțurile cu animale
moarte. Se îndopau cu carne de cal friptă în miere și
mirodenii, beau până la sminteală lapte de iapă fermentat
și vinurile fine ale lui Illyrio, și-și aruncau scuipați unii altora
peste foc, vocile lor răsunând străine și aspre în urechile lui
Dany.
Viserys era așezat chiar la picioarele ei, arătând minunat
în noua sa tunică din lână neagră, cu dragonul stacojiu
brodat pe piept. Illyrio și Ser Jonah stăteau lângă el. Locul
lor era unul de mare onoare, doar puțin mai jos decât
cavalerii de sânge ai khal-ului, însă Dany putea vedea furia
din ochii liliachii ai fratelui său. Nu-i plăcea să fie mai prejos
decât ea și turba de furie când sclavii ofereau prima oară
bucatele khal-ului și miresei sale, servindu-l apoi pe el cu
porțiile pe care ei le refuzau. Nu putea face nimic altceva
decât să-și înfrâneze resentimentele, și așa făcea, starea
sa de spirit întunecându-se tot mai mult, cu fiecare oră, cu
fiecare insultă adusă persoanei sale.
Dany nu se mai simțise niciodată atât de singură pe
când ședea în miezul acelei hoarde imense. Fratele ei îi
spusese să zâmbească, așa că zâmbi până ce fața începu
s-o doară, iar lacrimile îi ajunseră fără voie în ochi. Se
străduia să le ascundă, știind cât de furios ar fi Viserys
dacă ar vedea-o plângând, înspăimântat de felul în care ar
putea reacționa Khal Drogo. se aduceau bucate, carne
aburindă și cârnați groși, negri, și plăcinte Dothraki în
sânge, iar mai târziu fructe și ierburi aromatice și aluaturi
fine din bucătăriile din Pentos, însă le refuza pe toate.
Stomacul ei era întors pe dos și știa că n-ar mai fi putut
ține nimic.
Nu avea nici cu cine să vorbească. Khal Drogo urla
comenzi și glume spre oamenii săi, râzând la răspunsurile
lor, dar abia dacă se uita la Dany, aflată lângă el. Nu aveau
102

nici un limbaj comun. Dothraki erau de neînțeles pentru ea,
iar khal-ul abia dacă știa câteva cuvinte în valyriana
barbarizată a Orașelor Libere și nici o iotă din Limba
Comună a celor Șapte Regate. Ea s-ar fi bucurat chiar și de
o conversație cu Illyrio și fratele ei, dar ei se aflau prea
departe, jos, ca s-o poată auzi.
Ședea în mătăsurile ei de nuntă , făcându-și de lucru cu o
cupă de vin cu miere, vorbindu-și sieși, în tăcere. Sunt
sânge din sânge de dragon, își spuse ea. Sunt Daenerys
Stormhorn, Prințesă de Piatra Dragonului, din sângele și
sămânța lui Aegon Cuceritorul.
Soarele era ridicat la numai un pătrar din drumul lui pe
cer, când văzu primul om murind. Tobele băteau, iar
câteva dintre femei dansau pentru khal. Drogo privea fără
nici o expresie, însă ochii săi le urmăreau mișcările și, din
când în când, le azvârlea câte un medalion de bronz pentru
care femeile să se bată.
Și războinicii priveau. Unul dintre ei păși în cele din urmă
în cerc și o înșfacă de braț pe una dintre dansatoare, o
puse la pământ și se împreună cu ea chiar acolo, așa cum
un armăsar se împreunează cu o iapă. Illyrio îi spusese că
s-ar putea întâmpla așa ceva. „Dothraki se împreunează ca
animalele din cirezile lor. În khalasar nu există nici un fel
de intimitate, iar ei nu înțeleg păcatul sau rușinea așa cum
le înțelegem noi.
Dany își mută privirile de la acuplare, înspăimântându-se
când înțelese ce se întâmpla, însă un al doilea războinic
păși înainte, apoi un al treilea și curând nu mai avea cum
să-și ferească privirile. Doi bărbați înșfăcară aceeași
femeie. Auzi un strigăt și văzu o îmbrânceală, iar într-o
clipită arakhs-urile țâșniră afară, tăișuri lungi, ascuțite ca
briciurile, jumătate săbii și jumătate seceri. Începu un dans
al morții, pe când războinicii își dădeau ocol lovind, sărind
unul spre celălalt, rotindu-și săbiile deasupra capetelor și
urlând insulte cu fiecare ciocnire. Nimeni nu făcu nici o
încercare de a-i opri.
Se termină la fel de repede pe cât începuse. Arakhs-urile
se izbeau mai repede decât putea Dany vedea, unul dintre
bărbați făcu un pas greșit, iar celălalt roti sabia într-o
arcuire strânsă. Oțelul mușcă din carne puțin deasupra
șoldului și-l deschise de la șira spinării până la buric,
103

risipindu-i mațele în praf. Pe când învinsul murea,
învingătorul înșfacă cea mai apropiată femeie, nici măcar
acea pentru care se luptaseră, și o posedă acolo, pe loc.
Sclavii târâră cadavrul, iar dansul se reluă.
Magister Illyrio o prevenise și despre asta. „O nuntă
Dothraki fără cel puțin trei morți este socotită o afacere
plicticoasă”, spusese el. Nunta ei era mai cu seamă
binecuvântată; înainte de sfârșitul zilei, muriseră deja
doisprezece bărbați.
Odată cu trecerea orelor, groaza crescu în Dany, până ce
ajunse să facă tot posibilul să nu strige. Îi era teamă de
neamul Dothraki, ale cărui obiceiuri i se păreau străine și
monstruoase, de parcă ar fi fost animale în piele de om și
nicidecum oameni adevărați. Îi era teamă de fratele ei, de
ceea ce ar fi putut face dacă greșea. Dar mai mult decât
orice, se temea de ce se va întâmpla la noapte sub cerul
înstelat, când fratele ei o va lăsa pradă matahalei uriașe
care stătea și bea lângă ea, cu un chip neclintit și crud, ca
o mască de bronz.
Sunt sânge din sânge de dragon , își spuse ea din nou.
Când, în cele din urmă, soarele coborî pe cer, Khd Drogo
bătu din palme și tobele și strigătele și ospățul se opriră
dintr-odată. Drogo se ridică și o ridică și pe Dany în
picioare, lângă el. Era vremea aducerii darurilor pentru
mireasa lui. Iar după daruri, știa ea, după ce soarele se va
fi culcat, venea timpul pentru prima partidă de călărie și
consumarea căsătoriei. Dany încerca să alunge acest gând,
dar el nu o părăsea. Se sforța să nu înceapă să tremure.
Fratele ei, Viserys, îi dărui trei slujnice. Dany știa că nu-l
costaseră nimic; Illyrio, fără nici o îndoială, îi furnizase
fetele. Irri și Jhiqui erau Dothraki cu pielea arămie, cu păr
negru și ochi migdalați, iar Doreah era o fată Lysene,
blondă și cu ochi albaștri.
– Nu sunt slujnice obișnuite, surioară dragă, îi spuse
fratele ei când fetele fură aduse înaintea ei, una câte una.
Illyrio și eu le-am ales special pentru tine. Irri te va învăța
să călărești. Jhiqui te va învăța limba Dothraki, iar Doreah
te va instrui în artele femeiești ale dragostei. Zâmbi
subțire. E foarte bună, Illyrio și eu putem jura pentru asta.
Ser Mormont își ceru iertare pentru darul său.
– Este un lucru neînsemnat, prințesa mea, dar e tot ce-și
104

poate permite un biet exilat, spuse el și așeză înaintea ei
un teanc mic de cărți.
Erau istorisiri și cântece ale celor Șapte Regate, văzu ea,
scrise în Limba Comună. Îi mulțumi din toată inima.
Magister Illyrio murmură o poruncă și patru sclavi voinici
se grăbiră să vină, purtând între ei un cufăr mare din
cedru, încins cu fâșii de bronz. Când îl deschise, găsi
teancuri din cele mai fine catifele și damascuri pe care le
puteau produce Orașele Libere, iar odihnindu-se peste
toate, așezate pe o stofă fină, trei ouă uriașe. Lui Dany i se
tăie răsuflarea. Erau cele mai frumoase lucruri pe care )e
văzuse vreodată, fiecare altfel decât celălalt, vopsite în
culori atât de bogate, încât, prima dată, se gândi că erau
incrustate cu bijuterii, și atât de mari încât trebuia să le ia
cu ambele mâini ca să poată ridica unul. Îl ridică cu grijă pe
primul, așteptându-se să fie făcut dintr-un porțelan fin, sau
email delicat, sau chiar sticlă suflată, dar era mult prea
greu, de parcă ar fi fost făcut din piatră dură. Suprafața
oului era acoperită cu solzi mici și pe când îl răsucea între
degete, lucea precum metalul lustruit sub lumina soarelui
la apus. Un ou era de un verde-închis cu pete de bronz
lustruit, care se iveau și dispăreau după cum îl întorcea. Alt
ou era de un crem-deschis, dungat cu aur. Ultimul era
negru, la fel de negru ca o mare în miez de noapte, dar
înviorat de unde și vârtejuri stacojii.
– Ce sunt astea? întrebă ea cu o voce șoptită, străbătută
de uimire.
– Ouă de dragon de pe Tărâmul Umbrelor, dincolo de
Asshai, zise Magister Illyrio. În atâția eoni s-au transformat
în piatră, dar încă scapără de strălucire și frumusețe,
– Am să le țin mereu ca pe niște odoare.
Dany auzise istorisiri despre astfel de ouă, însă nu
văzuse niciodată vreunul și nici nu se gândise că ar fi putut
vedea. Era, cu adevărat, un dar magnific, deși știa că Illyrio
își putea permite să fie risipitor. Adunase o avere în cai și
sclavi ca parte a vânzării ei lui Khal Drogo.
Cavalerii de sânge ai khal-ului îi oferiră cele trei arme
tradiționale, arme minunate. Haggo îi dădu un bici mare,
din piele, cu mâner din argint, Cohollo un arakh
magnific, placat cu aur, iar Qotho un arc din os de
dragon, dublu curbat, mai înalt decât ea. Magister
105

Illyrio și Ser Jorah o învățaseră că pentru astfel de daruri se
folosea refuzul tradițional.
– Acesta este un dar demn numai de un mare războinic,
o, sânge din sângele meu, dar eu nu sunt decât o femeie.
Să-l lăsăm pe domnul și soțul meu să le poarte el în locul
meu. Și astfel primi Khal Drogo „darurile” sale de nuntă.
I se dădură din belșug și alte daruri din partea celorlalți
Dothraki: papuci și bijuterii și inele de argint pentru părul
ei, centuri din medalioane și veste pictate și blănuri fine,
mătăsuri de culoarea nisipului și borcane cu arome, ace și
pene și sticluțe purpurii, plus o robă făcută din pielea a mii
de șoareci.
– Un dar frumos, khaleesi, spuse Magister Illyrio despre
ultimul, după ce-i explicase ce era.
Darurile se înălțau în jurul ei în grămezi mari, mai multe
decât și-ar fi putut imagina ea vreodată, mai mul-le decât
și-ar fi dorit sau ar putea folosi. Iar la urmă de tot, Khal
Drogo aduse propriul său dar pentru mireasa lui. Un
murmur de nerăbdare se desprinse din rândul oamenilor
când el plecă de lângă ea, crescând până ce cuprinse
întregul khalasar. Când el se întoarse, rândurile dese ale
aducătorilor de daruri Dothraki se despărțiră înaintea lui,
iar el îi dărui calul.
Era o mânză, sprintenă și frumoasă. Dany știa despre cai
destule încât să-și dea seama că nu era un animal obișnuit.
Avea ceva care-i tăia răsuflarea. Era cenușie ca marea
iarna, cu o coamă precum fumul argintiu.
Ezitând, se întinse spre ea și-i mângâie gâtul, își plimbă
degetele prin argintiul coamei. Khal Drogo spuse ceva în
Dothraki, iar, Magister Illyrio îi traduse.
– Argint pentru argintul din părul tău.
– E minunată, murmură Dany.
– E mândria întregului khalasar, adăugă Illyrio. Obiceiul
spune că o khaleesi trebuie să călărească un cal demn de
locul ei alături de khal.
Drogo păși înainte și-și puse mâna pe mijlocul ei. O
ridică la fel de ușor ca pe un copil și o așeză pe șaua
Dothraki, mult mai mică decât cele cu care era ea
obișnuită. Dany rămase acolo preț de câteva momente.
Nimeni nu-i spusese despre asta.
– Ce ar trebui să fac acum? îl întrebă ea pe Illyrio.
106

Ser Jorah Mormont fu purtătorul ră spunsului.
– Luați frâiele și călăriți. Nu trebuie să mergeți prea
departe.
Emoționată, Dany strânse frâiele în mâini și-și lăsă
picioarele în scările scurte. Era o călăreață începătoare; j
petrecuse mai mult timp călătorind cu corăbiile, cu căruța
sau lectica, decât pe spinarea cailor. Rugându-se să nu
cadă și să se facă de râs, îi dădu mânzei cea mai ușoară și
timidă atingere din genunchi. Și, pentru prima oară după j
multe ore, uită să-i mai fie frică. Sau poate că era pentru
prima dată în viață.
Mânza argintiu-cenușie avea un mers lin și mătăsos, iar
mulțimea se dădu la o parte făcându-i loc, toți ochii fiind
ațintiți spre ea. Dany se pomeni călărind mai repede decât
intenționase, și totuși era mai degrabă entuziasmată decât
înspăimântată. Calul o luă la trap, iar ea zâmbi. Dothrakii
se repezeau să dispară din calea ei. La cea mai mică
apăsare a picioarelor ei, la cea mai mică atingere a frâielor,
mânza răspundea. O făcu să meargă la galop, iar acum
Dothrakii strigau la ea pe când săreau din drum.
Întorcându-să să meargă înapoi, văzu ridicându-se înainte
un rug arzând, direct în calea ei. Erau oameni înghesuiți pe
ambele părți și nu mai avea cum să se oprească. O
îndrăzneală pe care nu și-o cunoscuse niciodată o copleși,
iar ea dădu frâu liber mânzei.
Calul argintiu sări peste flăcări de parcă ar fi avut aripi.
Când se opri înaintea Magister-ului Illyrio, rosti:
– Spune-i lui Khal Drogo că mi-a dăruit vântul.
Grasul Pentoshi își mângâie barba lui galbenă și re petă
cuvintele în Dothraki, iar Dany își văzu soțul zâmbind
pentru prima dată.
Ultima rază de soare dispăru în spatele zidurilor înalte
din Pentos, spre apus. Dany pierduse șirul orelor. Khal
Drogo porunci cavalerilor săi de sânge să-i aducă propriul
său cal, un armăsar roșu, zvelt. Când khal-ul se urcă în șa,
Viserys se strecură aproape de Dany, călare pe calul ei
argintiu, își înfipse degetele în piciorul ei și-i spuse:
– Fă-i pe plac, dulce surioară, sau jur că vei vedea
balaurul trezindu-se așa cum n-a făcut-o niciodată.
Teama îi reveni, odată cu vorbele fratelui ei. Se simțea
din nou ca un copil de numai treisprezece ani, complet
107

singură, nepregătită pentru ce urma să i se întâmple.
Călăriră împreună pe când stelele începeau să clipească,
părăsind khalasar-ul și lăsând în urmă palatele de iarbă.
Khal Drogo nu-i spunea nici un cuvânt, își mâna armăsarul
la galop aprig prin întunericul tot mai adânc. Clopoțeii de
argint din pletele sale lungi răsunau ușor pe când călărea.
– Sunt sânge din sânge de dragon, șopti ea apăsat
gonind în urma lui, încercând să-și mențină curajul. Sunt
sânge din sânge de dragon. Sunt sânge din sânge de
dragon. Dragonului nu i-a fost niciodată teamă.
Ulterior, nu ar fi putut spune cât de departe sau pentru
cât timp călăriseră, dar era întuneric deplin când se opriră
într-un loc cu multă iarbă, în apropierea unui pârâu. Drogo
își opri calul și o coborî pe ea de pe al ei. Se simțea fragilă
ca sticla în mâinile lui, cu membrele la fel de moi ca apa.
Rămase acolo, neajutorată și tremurând în mătăsurile ei de
nuntă, în vreme ce el priponi caii, iar când se întoarse să o
privească, ea începu să plângă.
Khal Drogo se holba la lacrimile ei, cu un chip ciudat de
golit de orice expresie.
– Nu, spuse el. Își înălță mâna și-i șterse apăsat lacrimile,
cu un deget bătătorit.
– Vorbești Limba Comună? întrebă Dany uimită.
– Nu, spuse el din nou.
Poate că știa doar acel cuvânt , se gândi ea, însă era cu
un cuvânt mai mult decât crezuse ea că știe și, într-un fel,
asta o făcu să se simtă puțin mai bine. Drogo îi atinse ușor
părul, prefirând șuvițele blond-argintii între degetele sale,
murmurând ușor în Dothraki. Dany nu înțelegea cuvintele,
însă în tonul lui era căldură, o tandrețe la care nu se
așteptase din partea acestui bărbat. Îi puse un deget, sub
bărbie și-i ridică fața până ce ajunse să-l privească direct în
ochi. Drogo se înălța deasupra ei, așa cum domina pe
oricine. Apucând-o ușor de subsuoară, o ridică și o așeză
pe o piatră rotunjită de lângă pârâu. Apoi el se așeză pe
pământ, cu fața spre ea, cu picioarele încrucișa-te sub el,
cu fața în sfârșit la nivelul ei.
– Nu, spuse el.
– Ăsta-i singurul cuvânt pe care-l cunoști?
Drogo nu răspunse. Coada lui grea și lungă era răsucită
în noroiul de lângă el. O puse peste umărul drept și i începu
108

să-și scoată din păr clopoțeii, unul câte unul, După câteva
clipe, Dany se aplecă spre el să-l ajute. Când sfârșiră,
Drogo gesticula. Ea înțelese. Încet, cu grijă, începu și ea să-
și despletească părul.
Dură mult. În tot acest timp el rămase tăcut, privind-o.
Când termină, el scutură din cap și părul i se împrăștie pe
spate ca un râu de întuneric, uns și lucitor, nu mai văzuse
niciodată un păr atât de lung, atât de negru și de gros.
Apoi veni rândul lui. Începu s-o dezbrace. Degetele lui
erau abile și neașteptat de moi. Îi dădu jos mătăsurile, una
câte una, cu grijă, în timp ce Dany rămase nemișcată,
tăcută, privindu-l în ochi. Când îi dezveli sânii mici, nu se
mai putu abține. Își feri ochii și se acoperi cu mâinile.
– Nu, spuse Drogo. Îi dădu mâinile la o parte de pe sâni,
cu blândețe, dar ferm, apoi îi ridică chipul din nou și o făcu
să-l privească. Nu, repetă el.
– Nu, repetă și ea.
O ridică în picioare și o trase spre el, să-i dea jos ultimele
veșminte. Răceala aerului nopții ajunse pe pielea ei goală.
Se înfiora, iar pe brațe și pe picioare i se făcu pielea de
gâscă. Îi era teamă de ceea ce va urma, dar pentru o
vreme nu se întâmplă nimic. Khal Drogo rămase cu
picioarele încrucișate, privind-o, scăldându-și privirile cu
trupul ei.
Apoi, după o vreme, începu să o atingă. La început ușor,
apoi tot mai apăsat. Ea simțea puterea sălbatică a mâinilor
sale, dar nu o duru nici o clipă. El îi ținu mâna într-a lui și-i
mângâie degetele. Își plimbă încet o mână în jos, pe
piciorul ei. Îi mângâie fața, urmărind curbura urechilor ei,
rătăcind cu un deget ușor, pe conturul buzelor ei. Își puse
apoi ambele mâini în părul ei și-l pieptănă cu degetele. O
răsuci, masându-i umerii, iar degetele lui coborâră de-a
lungul spinării ei.
Păru că trecuseră ore până ce mâinile sale îi atinseră, în
cele din urmă, sânii. Mângâie pielea fină de sub ei până ce
o furnică. Degetele sale îi atinseră sfârcurile, ciupindu-le
între arătător și degetul mare, apoi începu să le maseze, la
început ușor, apoi din ce în ce mai insistent, până când
sfârcurile ei se întăriră și începură s-o doară. Atunci se opri
și o trase în poala sa. Dany era roșie la față și cu respirația
tăiată, inima zbătându-i-se în piept. Îi cuprinse fața în
109

mâinile sale mari și o privi în ochi.
– Nu? spuse el, iar ea știu că era o întrebare. Îi luă mâna
și o duse spre umezeala dintre coapsele ei.
– Da, șopti ea și îi împinse un deget în ea.
110

EDDARD
Convocarea se produse cu o oră înaintea zorilor , când
lumea era nemișcată și cenușie.
Alyn îl scoase abrupt din visele sale și Ned se întâlni cu
răcoarea dinaintea zorilor, încă năuc de somn, pentru a-și
găsi calul gata înșeuat, iar pe rege în scări. Robert purta
mănuși maro, groase, și o mantie grea din blană, cu glugă
care-i acoperea urechile, iar pentru toată lumea părea un
urs călare.
– Sus, Stark! tună el. Sus, sus! Avem chestiuni de stat de
discutat.
– Pe legea mea, zise Ned, intrați înăuntru, Maiestatea
Voastră.
Alyn ridică pânza de la intrarea în cort.
– Nu, nu, nu, zise Robert. Respirația lui aburea la fie care
cuvânt. Tabăra este plină de urechi. În afară de asta, vreau
să călăresc și să gust din țara asta a ta.
Ned văzu că Ser Boros și Ser Meryn așteptau în urma lui,
cu încă o duzină de soldați din gardă. Nu mai putea face
nimic altceva decât să-și scuture somnul din ochi, să se
îmbrace și să urce pe cal.
Robert fixă el ritmul, mânându-și aprig marele cal negru
de luptă, pe când Ned galopa alături de el, încercând să
țină pasul. Îi strigă o întrebare pe când goneau, însă vântul
îi spulberă cuvintele, iar regele nu-l auzi. După aceea, Ned
călări în tăcere. Foarte curând părăsiră drumul și o luară
peste câmpiile întinse, întunecate de cețuri. Garda
rămăsese la o mică distanță de ei, fără să-i mai poată auzi
ce vorbeau, însă Robert tot nu încetinea.
Apărură zorii pe când se avântau pe o colină joasă și, în
cele din urmă, regele se opri. În momentul acela se aflau la
kilometri distanță de restul grupului. Robert era roșu la față
și binedispus când Ned trase de frâie lângă el.
– Zeilor, exclamă el, râzând. Îți face bine să ieși și să
călărești așa cum trebuie să o facă un bărbat! Jur, Ned, de-
plasarea asta târâș poate să scoată orice bărbat din minți.
Robert Baratheon nu fusese niciodată un om răbdător.
– Iar blestemata aia de căruță, cum geme și scârțâie,
trecând de orice ridicătură de parcă ar fi un munte, iți
promit, dacă blestemăția aia își mai rupe încă o osie, o să o
111

ard, iar Cersei n-are decât să meargă pe jos!
Ned râse.
– Am să-ți aduc bucuros torța.
– Bun băiat! Regele îl bătu pe umăr. Am însă un dram de
înțelepciune să-i las pe toți în urmă și să-mi văd de drum.
Un zâmbet se ivi pe buzele lui Ned.
– Cred că ai fi în stare de asta.
– Da, da, glăsui regele. Ce zici, Ned? Doar tu și cu mine,
doi cavaleri rătăcitori pe drumul regelui, cu săbiile alături,
și numai zeii să știe ce ne așteaptă în față, poate fiica
vreunui țăran sau vreo târfă de cârciumă, care să ne
încălzească paturile la noapte.
– Am putea face și asta, cum să nu, zise Ned, însă avem
îndatoriri acum, stăpânul meu… față de domeniu, față de
copiii noștri – eu față de doamna mea, iar tu față de regină.
Nu mai suntem băietanii care am fost odată.
– N-ai fost niciodată un băietan, bombăni Robert. Mare
păcat. Și totuși, s-a întâmplat odată și asta… cum o chema
pe fata aia de rând a ta? Becca? Nu, aia era una de-a mea,
cu păr negru și ochi dulci, mari, de te puteai îneca în ei. A
ta era… Aleena? Nu. Mi-ai spus odată. Era Merryl? Știi
despre care vorbesc, mama bastardului tău.
– Numele ei era Wylla, răspunse Ned cu o politețe rece,
și aș prefera să nu vorbesc despre ea.
– Wylla. Da. Regele rânji. Trebuie să fi fost o femeiușcă
tare, dacă l-a făcut pe Lord Eddard Stark să-și uite de
onoare, chiar și numai pentru o oră. Nu mi-ai po-vestit
niciodată cum arăta.
Gura lui Ned se strânse de furie.
– Nici n-am să-ți spun. Las-o baltă, Robert, pentru
dragostea pe care spui că mi-o porți. M-am dezonorat
singur, și pe mine și pe Catelyn, în fața zeilor și a oamenilor
deopotrivă.
– Zeii au milă, iar tu abia dacă o cunoșteai pe Catelyn.
– Am luat-o de soție. Îmi purta copilul.
– Ești prea aspru cu tine, Ned. Așa ai fost întotdeauna. La
naiba, nici o femeie nu-l vrea pe Baelor cel Binecuvântat în
patul ei. Se lovi cu palma de genunchi. Ei bine, nu am să te
forțez, dacă o pui așa de mult la suflet, deși uneori ești așa
de țepos, încât ar trebui să-ți pui un arici pe pecete.
Soarele care se înălța trimitea degete de lumină prin
112

cețurile palide ale zorilor. O câmpie vastă se întindea sub
ei, golașă și maronie, punctată ici și colo de movile lungi și
joase. Ned i le arătă regelui.
– Gorganele Primilor Oameni.
Robert se încruntă.
– Am nimerit într-un cimitir?
– Sunt gorgane peste tot în nord, Maiestatea Voastră.
Acesta este un tărâm vechi.
– Și rece, bombăni Robert, strângându-și mai tare
mantia în jurul său. Gărzile își struniseră caii în urma lor, la
poalele colinei. Ei bine, nu te-am adus până aici ca să
vorbim despre morminte sau să flecărim despre bastardul
tău. Azi-noapte a sosit un mesager din partea Lordului
Varys, de la Debarcaderul Regelui. Uite.
Regele scoase o bucată de hârtie din centura sa și i-o
întinse lui Ned. Varys, eunucul, era maestrul șoptitor al
regelui. Acum îl servea pe Robert așa cum îl servise și pe
Aerys Targaryen. Ned desfășură neliniștit hârtia, gândindu-
se la Lysa și la acuzațiile ei îngrozitoare, însă mesajul nu o
privea pe Lady Arryn.
– Care-i sursa acestei informații?
– Ți-l amintești pe Ser Jorah Mormont?
– Nici n-aș avea cum să-l uit, zise Ned fără
menajamente. Mormonții din Insula Ursului erau membrii
unei Case vechi, mândri și onorabili, însă pământurile lor
erau reci și îndepărtate, sărace. Ser Jorah încercase să mai
umple vistieria familiei vânzând niște braconieri unui
negustor de sclavi Tyroshi. Din moment ce Mormonții erau
stegarii Casei Stark, ofensa sa dezonorase nordul. Ned
făcuse o călătorie lungă până în vest, la Insula Ursului, doar
ca să afle, la sosire, că Jorah luase o corabie care-l dusese
dincolo de întinderea Gheții și de justiția regelui. De atunci
trecuseră cinci ani.
– Ser Jorah se află acum la Pentos, nerăbdător să obțină
iertarea regală care i-ar permite să revină din exil, îi
explică Robert. Lordul Varys se folosește bine de el.
– Așadar, negustorul de sclavi a devenit spion, zise Ned
cu dispreț. Îi înapoie scrisoarea. Mai degrabă aș deveni un
hoit.
– Varys îmi spune că spionii sunt mult mai folositori
decât hoiturile, făcu Robert. Lăsându-l pe Jorah deoparte,
113

ce crezi despre raportul ăsta?
– Daenerys Targaryen s-a măritat cu un oarecare stăpân
de cai Dothraki. Ce-i cu asta? Să trimitem și noi vreun dar
de nuntă?
– Un cuțit poate. Unul bine ascuțit și un om îndrăzneț,
capabil să-l folosească.
Ned nu fu deloc surprins; ura lui Robert pentru
Targaryeni era ca o nebunie. Își amintea vorbele grele pe
care le schimbaseră când Tywin Lannister se prezentase la
Robert cu trupul soției lui Rhaegar și ale copiilor lui, ca un
semn al loialității sale. Ned spusese că era crimă; Robert o
numise război. Când protestase că tânărul prinț și prințesa
nu erau mai mult decât niște bebeluși, noul său rege
răspunsese: „Nu văd nici un bebeluș. Numai odrasle de
dragon”. Nici măcar Jon Arryn nu fusese în stare să
liniștească furtuna. Eddard Stark călărise toată ziua aceea
cuprins de o furie rece, să poarte ultimele bătălii ale
războiului de unul singur, în sud. Mai trebuise încă o
moarte ca să-i împace; moartea Lyannei și durerea pe care
o împărtășiseră după dispariția ei.
De data asta, Ned reuși să-și țină nervii.
– Maiestatea Voastră, fata abia dacă e ceva mai mult de
un copil. Nu sunteți Tywin Lannister, să ucideți ne*
vinovați. Se spunea că fetița cea mică a lui Rhaegar
plânsese când o trăseseră din pat pentru a o arunca în
săbii. Băiatul nu era decât un bebeluș, dar soldații Lordului
Tywin îl smulseseră de la sânul mamei sale și-i zdrobiseră
capul de un perete.
– Și pentru cât timp va rămâne nevinovată? Vorbele lui
Robert erau tot mai aspre. Această copilă își va desface
curând picioarele și va începe să împuieze și să aducă pe
lume odrasle de dragon, ca să mă năpăstuiască pe mine.
– Și totuși, zise Ned, uciderea copiilor… ar fi o
nemernicie… ceva cumplit…
– Cumplit? tună regele. Ce i-a făcut Aerys fratelui tău a
fost cumplit. Modul în care a murit tatăl tău, lordul, a fost
cumplit. Și Rhaegar… de câte ori crezi că a violat-o pe sora
ta? De câte sute de ori? Glasul său devenise atât de
răsunător încât calul fornăia nervos sub el. Regele trase
tare de hățuri, potolind animalul, și îndreptă spre Ned un
deget acuzator. Am să ucid orice Targaryen pe care pot să
114

pun mâna, până ce vor fi cu toții fel de morți ca și dragonii
lor, iar apoi am să mă ușurez pe mormintele lor.
Ned știa că era mai bine să nu-l contrazică atunci când
era cuprins de furie. Dacă trecerea anilor nu potolise setea
de răzbunare a lui Robert, nici una dintre vorbele lui n-ar fi
ajutat.
– Pe asta nu poți să pui mâna, așa-i? spuse el calm.
Gura regelui se strânse într-o strâmbătură am ară.
– Nu, zeii fie blestemați. Vreun brânzar Pentoshiplin de
vărsat i-a momit pe fratele ei și pe ea, i-a închis în
hardughia lui cu tot felul de eunuci cu pălăriile lor ascuțite,
iar acum i-a predat către Dothraki. Ar fi trebuit să pun să
fie omorâți cu ani în urmă, când era ușor de ajuns la ei, dar
Jon era la fel de prost ca tine. Iar eu, și mai smintit, l-am
ascultat.
– Jon Arryn a fost un bărbat înțelept și o Mână bună.
Robert pufni. Furia îl părăsea la fel de repede precu m
venea.
– Se spune că acest Khal Drogo are o sută de mii de
oameni în hoarda lui. Ce ar mai spune Jon și de asta?
– Ar spune că nici chiar un milion de Dothraki nu
reprezintă o amenințare pentru regat, atâta vreme cât
rămân de partea cealaltă a mării înguste, răspunse Ned
calm. Barbarii nu au corăbii. Detestă și se tem de marea
deschisă.
Regele se foi nervos în șa.
– Poate. Dar există corăbii care pot fi obținute în Orașele
Libere. Îți spun eu, Ned, nu-mi place căsătoria asta. Încă
mai sunt oameni prin cele Șapte Regate care-mi spun
Uzurpatorul. Ai uitat câte Case au luptat pentru Targaryeni
în război? Acum trag de timp, dar dă-le și o jumătate de
ocazie și m-ar omorî în pat, cu fiii mei lângă mine. Dacă
regele cerșetor trece marea cu hoardele de Dothraki în
spatele lui, trădătorii i se vor alătura.
– Nu va trece, promise Ned. Iar dacă, printr-o minune, o
va face, îl vom arunca înapoi în mare. Odată ai ales un nou
Păzitor al Estului…
Regele bombăni.
– Pentru ultima oară spun, nu-l voi desemna pe
băiețandrul Arryn Păzitor. Știu că băiatul este nepotul tău,
dar cum Targaryenii se urcă în pat cu Dothrakii, aș fi nebun
115

să las un sfert din regat pe umerii unui copil bolnăvicios.
Ned se pregătise pentru asta.
– Totuși, trebuie să avem un Păzitor pentru Est. Dacă
Robert Arryn nu este bun, desemnează-l pe unul dintre
frații tăi. Stannis a dovedit ce poate, cu vârf și îndesat, la
asediul de la Capătul Furtunii.
Lăsă numele să plutească în aer pentru o clipă. Regele
se încruntă fără să spună nimic. Nu părea să fie în largul
său.
– Asta e, sfârși Ned liniștit, numai dacă nu cumva ai
promis deja onorurile altuia.
Pentru o clipă, Robert avu bunul-simț să pară uluit. Dar
la fel de repede, expresia i se preschimbă într-una de
iritare.
– Și ce ar fi dacă aș fi făcut-o?
– E Jaime Lannister, nu?
Robert își îmboldi din nou calul și o luă în jos pe colină ,
spre gorgane. Ned ținea pasul cu el. Regele călărea cu
ochii țintă înainte.
– Da, spuse el în cele din urmă – un singur cuvânt, greu,
ca încheiere a discuției.
– Regicid, spuse Ned. Zvonurile erau, deci, adevărate. Se
mișca pe un teren periculos acum, știa asta. Un bărbat
capabil și curajos, fără îndoială, zise el cu prudență, însă
tatăl său este Păzitorul Vestului, Robert. Cu timpul, Ser
Jaime va prelua el această onoare. Nici un bărbat n-ar
trebui să dețină și Estul și Vestul. Lăsă nerostită
îngrijorarea sa adevărată; că numirea ar pune jumătate din
armatele regatului în mâinile Lannisterilor.
– Voi purta bătălia când dușmanul se va arăta pe câmpul
de luptă, zise regele cu încăpățânare. Dar până una, alta,
Lordul Tywin pare etern, la fel ca și Casterly Rock, așa că
mă îndoiesc că Jaime va prelua succesiunea prea curând.
Nu mă mai pisălogi cu asta, Ned, zarurile au fost aruncate.
– Maiestatea Voastră, pot să vă vorbesc pe față?
– Se pare că-mi este imposibil să te opresc, bombăni
Robert.
– Aveți încredere în Jaime Lannister?
– E fratele geamăn al nevestei mele, un Frate Jurat din
Garda Regelui, viața sa și averea și onoarea lui sunt toate
ale mele.
116

– Tot așa cum au fost și ale lui Aerys Targaryen, sublinie
Ned.
– De ce să nu am încredere în el? A făcut tot ce i-am
cerut până acum. Sabia sa m-a ajutat să câștig tronul pe
care stau.
Sabia lui te-a ajutat s ă mânjești tronul pe care stai, se
gândi Ned, însă nu-și permise ca vreun cuvânt să i se
desprindă de pe buze.
– A depus un jurământ, că va apăra viața regelui său cu
propria sa viață. Apoi a deschis gâtul regelui cu o sabie.
– Șapte iaduri, cineva trebuia să-l ucidă pe Aerys! spuse
Robert strunindu-și brusc calul, oprindu-se lângă vechiul
gorgan. Dacă Jaime n-ar fi făcut-o, ar fi trebuit s-o facă unul
dintre noi, tu sau eu.
– Noi nu eram Frați Jurați din Garda Regelui, zise Ned.
Venise vremea ca Robert să audă întregul adevăr, hotărî el,
aici și acum. Vă amintiți de Trident, Maiestatea Voastră?
– Mi-am câștigat coroana acolo. Cum aș putea să uit?
– V-ați ales cu o rană de la Rhaegar. Așa că atunci când
apărarea Targaryeană s-a destrămat și a fugit, ați lăsat
urmărirea lor în mâna mea. Rămășițele armatei lui Rhaegar
au fugit înapoi la Debarcaderul Regelui. Le-am urmărit.
Aerys era în Fortăreața Roșie, cu câteva mii de loialiști. Mă
așteptam să găsim porțile ferecate.
Robert scutură nerăbdător din cap.
– În loc de asta, ai descoperit că oamenii noștri luaseră
deja orașul. Și ce-i cu asta?
– Nu au fost oamenii noștri. Oamenii lui Lannister. Leul
de Lannister s-a repezit peste metereze, nu cerbul
încoronat. Iar ei au luat orașul prin trădare.
Războiul durase aproape un an. Lorzii, mari sau mici, se
înghesuiseră sub flamurile lui Robert, alții rămăseseră loiali
lui Targaryen. Mândrii Lannisteri de la Casterly Rock,
Paznicii Vestului, rămăseseră nepăsători* ignorând
chemările la arme venite atât de la rebeli, cât și de la
loialiști. Aerys Targaryen trebuie să fi crezut că zeii îi
răspunseseră la rugăminți când Lordul Tywin Lannister
apăruse înaintea porților de la Debarcaderul Regelui cu o
armată de douăsprezece mii de oameni, promițând
credință. Așa că regele nebun ordonase înfăptuirea
ultimului său act nebunesc. Își deschisese orașul înaintea
117

leilor de la poartă.
– Trădarea a fost moneda pe care Targaryenii o
cunoșteau prea bine, zise Robert. Furia i se aduna din nou.
Lannisterii i-au plătit la fel. Nu a fost ceva mai puțin decât
ar fi meritat. N-am să-mi tulbur somnul cu asta.
– Nu ați fost acolo, zise Ned cu amărăciune în glas.
Somnul chinuit nu-i era deloc străin. Își trăise minciuni-le
timp de paisprezece ani, și totuși încă-l mai hăituiau
noaptea. Nu a fost nimic onorabil în cucerirea asta.
– Să-ți ia Ceilalți onoarea! blestemă Robert. Ce știau
Targaryenii despre onoare? Coboară în cripta aia și întreab-
o pe Lyanna despre onoarea dragonului!
– Ați răzbunat-o pe Lyanna la Trident, zise Ned, oprindu-
se lângă rege.
Promite-mi, Ned, îi șoptise ea.
– Asta nu a adus-o înapoi. Robert privi în altă parte, spre
depărtările cenușii. Zeii fie blestemați. Mi-au dăruit o
victorie găunoasă. O coroană… Eu mă rugasem lor pentru
fată. Pentru siguranța surorii tale… și să fie a mea, așa cum
era hărăzit să fie. Te întreb, Ned, la ce bun să mai port o
coroană? Zeii și-au bătut joc de rugămințile regilor și de ale
văcarilor la fel.
– Nu pot să răspund în locul zeilor, Maiestatea Voastră…
doar atât pot să spun, ce am găsit în acea zi, când am
intrat în sala tronului. Aerys zăcea mort pe podea, înecat în
propriul său sânge. Capetele lui de dragon priveau în jos,
de pe pereți. Oamenii lui Lannister erau peste tot. Jaime
purta mantia albă a Gărzii Regelui peste armura lui aurită.
Parcă-l văd și acum. Până și sabia lui era aurită. Era așezat
pe Tronul de Fier, la înălțime față de cavalerii săi, purtând
un coif în forma unui cap de leu« Cum mai strălucea!
– Asta se cunoaște prea bine, se plânse regele.
– Eu eram tot călare. Ara străbătut întreaga lungime a
sălii în tăcere, între șirurile lungi de hârci de dragon. Mă
simțeam de parcă mă priveau, cumva. M-am oprit înaintea
tronului, privind în sus, spre el. Sabia sa aurită era pusă
peste picioare, cu ascuțișul înroșit de sângele regelui.
Oamenii mei umpleau sala în urma mea. Oamenii lui
Lannister s-au tras înapoi. Nu am rostit nici un cuvânt. L-
am privit cum ședea acolo, pe tron, și am așteptat. În cele
din urmă, Jaime a râs și s-a ridicat. Și-a scos coiful și mi-a
118

spus: „Nu te teme, Stark. Îl încălzeam doar pentru prietenul
nostru, Robert. Mă tem că nu este un loc foarte
confortabil.”
Regele își trase capul înapoi și izbucni în hohote. Râsul
lui stârni dintre ierburile înalte un stol de ciori. Se înălțară
în aer cu bătăi sălbatice din aripi.
– Te gândești că ar trebui să nu mă încred în Lannister
pentru că a stat o dată pe tronul meu, pentru câteva
momente? Se scutură din nou de râs. Jaime nu avea de-cât
vreo șaptesprezece ani, Ned. De-abia ceva mai mult ca un
băietan.
– Băietan sau bărbat, nu avea nici un drept să stea pe
tronul ăla.
– Poate că era obosit, sugeră Robert. Să ucizi regi este o
treabă destul de obositoare. Numai zeii știu, dar acolo, în
încăperea aia blestemată, nu ai unde să te așezi. Și să știi
că spunea adevărul. Este un tron înspăimântător de
incomod. Din mai multe motive. Regele clătină din cap. Ei
bine, acum am aflat păcatul întunecat al lui Jaime și
povestea poate fi dată uitării. Mi-e greață de secrete și de
certuri și de probleme de stat, Ned. E la fel de plictisitor ca
număratul paralelor. Hai, vino să călărim. Vreau să simt din
nou vântul prin păr.
Își îmboldi calul, punându-l în mișcare, și galopă în sus,
pe gorgan, împrăștiind pământul în urma lui. Pentru o clipă,
Ned rămase neclintit. Nu mai avea cuvinte și era copleșit
de un sentiment greu de neajutorare. Nu era pentru prima
dată și se întrebă ce făcea el aici și de ce venise. Nu era
Jon Arryn, să potolească sălbăticia regelui său și să-l
deprindă cu înțelepciunea. Aparținea Casei Winterfell. Îi
aparținea lui Catelyn, în durerea ei, și lui Bran. Deși un
bărbat nu putea fi întotdeauna acolo unde-i era locul.
Resemnat, Eddard Stark își înfipse pintenii în cal și o luă pe
urmele regelui.
119

TYRION
Nordul parcă nu se mai sfâ rșea.
Tyrion Lannister cunoștea hărțile la fel de bine ca
oricine, dar după două săptămâni pe drumeagul care
trecea drept drumul regelui pe aici, ajunse la concluzia că
harta era una, iar terenul alta.
Părăsiseră Winterfellul în aceeași zi cu regele, în miezul
agitației prilejuite de plecarea regală, îndepărtându-se de
gălăgia provocată de strigătele bărbaților și de fornăie tul
cailor, de huruitul căruțelor și scârțaiturile uriașei case pe
roți a reginei, pe când o ninsoare ușoară cădea nervoasă
peste ei. Drumul regelui începea tocmai dincolo de
întinderea castelului și a orașului. Acolo, flamurile și
căruțele și coloanele de cavaleri și călăreți liberi se
îndreptară spre sud, luând întregul tumult cu ei, în vreme
ce Tyrion Lannister porni spre nord, împreună cu Benjeri;
Stark și nepotul acestuia.
Se făcuse mai frig după aceea și era mai multă liniște.
La vest de drum se aflau dealurile de cremene, cenușii și
colțuroase, cu turnuri înalte de pază pe coastele lor
pietroase. Spre est, terenul era mai lin, devenind o câmpie
plată, întinsă pe cât puteai vedea cu ochii. Poduri de piatră
se arcuiau peste râurile repezi și înguste, iar mici ferme se
înșirau în cercuri împrejurul avanposturilor închise cu ziduri
de lemn și piatră. Drumul era circulat intens, iar pentru
noapte, spre ușurarea lor, găseau hanuri rudimentare.
Însă după trei zile de călărit de la Winterfell, terenurile
agricole cedară locul unor păduri dese, iar drumul regelui
deveni tot mai pustiu. Dealurile de cremene se înălțau mai
mult și mai abrupt cu fiecare kilometru parcurs, până ce, în
cea de-a cincea zi, se transformară în munți uriași, de un
cenușiu rece, cu culmi zimțate și zăpadă pe creste. Când
vântul bătea dinspre nord, valuri lungi de cristale de
gheață zburau de pe piscurile înalte, ca niște stindarde.
Cu pereții muntoși la vest, drumul o cotea spre nord și
nord-est prin pădure – un codru de stejari, brazi și arini
sălbatici, negri, care părea mai bătrân decât orice văzuse
Tyrion vreodată. „Pădurea lupilor” îi spunea Benjen Stark
și, într-adevăr, noaptea coborî odată cu urletele haitelor
aflate în depărtare. Lupul străvechi, albinos, al lui Jon își
120

ciulea urechile la urletele nocturne, dar nu-și alăturase
niciodată propriul său glas. Era ceva foarte neliniștitor în
acest animal, se gândea Tyrion.
Dacă nu puneai și lupul la socoteală, în grup erau opt.
Tyrion călătorea cu doi dintre oamenii săi, cum se cuvenea
unui Lannister. Benjen Stark îl avea numai pe nepotul său
bastard și câțiva cai pentru Rondul de Noapte, însă la
marginea pădurii lupilor rămăseseră o noapte în spatele
zidurilor de lemn ale unui avanpost din pădure, iar acolo li
se alăturase un altul dintre frații în negru, unul Yoren pe
nume. Yoren era gârbovit și sinistru, trăsăturile fiindu-i
ascunse de o barbă la fel de neagră ca veșmintele, părând
aspru ca o rădăcină bătrână și dur ca piatra. Împreună cu
el mai era o pereche de băieți zdrențăroși, de la o fermă,
de la Degete.
– Violatori, spusese Yoren cu o căutătură rece spre
însoțitorii săi.
Tyrion înțelese. Se spunea că viața pe Zid era dură, însă,
fără îndoială, de preferat castrării.
Cinci bărbați, trei băieți, un lup străvechi, douăzeci de
cai și o colivie cu corbi, dată lui Benjen Stark de Maester
Luwin. Fără îndoială că erau un alai ciudat pe drumul
regelui sau pe oricare alt drum.
Tyrion observase că Jon Snow îi privea pe Yoren și pe
companionii săi îmbufnați cu o expresie ciudată pe față,
care arăta stânjenitor de aproape de spaimă. Yoren avea
un umăr răsucit și un miros acru, barba și părul îi erau
lipite și năclăite, pline de păduchi, hainele vechi îi erau
peticite și rareori spălate. Cei doi tineri recruți ai săi
duhneau chiar și mai rău și păreau la fel de proști pe cât
erau de cruzi.
Nu mai era nici o îndoială că băiatul făcuse o greșeală
gândindu-se că Rondul de Noapte era alcătuit din bărbați
ca unchiul lui. Yoren și companionii săi constituiau o trezire
dură la realitate. Lui Tyrion îi părea rău de băiat. Alesese o
viață aspră… sau se putea spune că îi fusese aleasă o viață
aspră.
Pentru unchiul său avea chiar mai puțină simpatie.
Benjen Stark părea să împărtășească aceeași aversiune
pentru Lannisteri ca fratele său și nu-i plăcuse deloc când
Tyrion îi vorbise despre intențiile sale.
121

– Te previn, Lannister, la Zid nu vei găsi nici un han, îi
spusese privindu-l de sus.
– Fără îndoială, veți găsi un loc unde să mă așezați și pe
mine, răspunsese Tyrion. Așa cum s-ar putea să fi
observat, sunt mic.
Desigur, fratelui reginei nu-i puteai spune „nu”, așa că
asta lămurise lucrurile, însă Stark nu fusese deloc fericit.
– N-o să-ți placă deloc călătoria, îți promit asta, îi
spusese el tăios, iar din momentul în care plecaseră,
făcuse tot ce-i stătuse în putere ca să-și țină promisiunea.
Pe la sfârșitul primei săptămâni, coapsele lui Tyrion erau
tot o rană de la călăritul îndelungat, iar picioarele îl dureau
rău, și mai era și înghețat până la oase. Nu se plângea. Ar fi
fost jalnic dacă i-ar fi oferit lui Benjen Stark această
satisfacție.
Se răzbună puțin prin blana sa de călărie, o blană de urs
zdrențuită, veche și cu un miros greu de mucegai. Stark i-o
oferise într-un exces de curtoazie de Rond de Noapte,
așteptându-se, fără îndoială, să fie refuzat cu grație. Tyrion
o acceptase cu un zâmbet. Își adusese cu el cele mai
călduroase haine când plecaseră de la Winterfell, și
descoperise, foarte curând, că nu-i era nici pe departe
suficient de cald. Era frig aici și se făcea din ce în ce mai
frig. Noaptea, temperatura scădea sub cea de îngheț, iar
când bătea, vântul era un cuțit care trecea prin cele mai
călduroase haine de lână ale sale. De acum, Stark nu mai
avea nici un motiv să nu-și regrete impulsul cavaleresc.
Poate că învățase o lecție. Lannisterii nu refuzau niciodată,
cu grație sau altfel. Lannisterii luau tot ceea ce li se oferea.
Fermele și avanposturile erau din ce în ce mai rare pe
măsură ce înaintau tot spre nord, chiar mai adânc în bezna
pădurii lupilor, până ce nu mai găsiră nici un acoperiș sub
care să se adăpostească și se văzură nevoiți si recurgă la
propriile lor resurse. Tyrion nu fusese nicio* dată obișnuit
să ridice tabere sau să le strângă. Era prea mic, cu mersul
prea șonticăit, prea neîndemânatic. Așa că, în vreme ce
Stark și Yolen și ceilalți își ridicau adă– j posturi
rudimentare, se îngrijeau de cai și aprindeau focul, el își
luase obiceiul să-și înșface blana și un burduf pentru vin și
dispărea să poată citi.
În cea de-a optsprezecea noapte a călătoriei lor, vinul
122

era un soi rar, dulce, chihlimbariu, din Insulele Verii, pe
care-l dusese tot drumul de la Casterly Rock, iar cartea o
meditație asupra istoriei și proprietăților dragonilor* Cu
permisiunea Lordului Eddard Stark, Tyrion împrumutase
câteva volume rare din biblioteca din Winterfell și le
împachetase pentru călătoria spre nord.
Găsi un loc confortabil, la fereală de zgomotele din
tabără, în apropierea unui pârâu repede, cu apa limpede și
rece ca gheața. Un stejar bătrân și grotesc îi oferea
adăpost din calea vântului. Tyrion se ghemui în blană, cu
spatele sprijinit de trunchi, luă o înghițitură de vin și începu
să citească despre proprietățile oaselor de dragon. „Osul
de dragon este negru, din cauza conținutului foarte bogat
de fier, scria în carte. Este tare ca oțelul, dar e mult mai
ușor și mult mai flexibil, și, desigur, imun la foc. Arcurile din
os de dragon sunt foarte prețuite de Dothraki și nu-i de
mirare. Un arcaș înarmat astfel poate depăși ca rază de
acțiune orice arc de lemn.”
Tyrion avea o fascinație morbidă pentru dragoni. Când
venise prima oară la Debarcaderul Regelui, la nunta surorii
sale cu Robert Baratheon, își propusese să caute craniile
de dragon care atârnaseră de pereții sălii tronului lui
Targaryen. Regele Robert le înlocuise cu flamuri și tapiserii,
însă Tyrion insistase până ce găsise craniile în pivnița
umedă unde fuseseră depozitate.
Se așteptase să i se pară impresionante, poate chiar
înspăimântătoare. Nu se gândise că vor fi frumoase. Și
totuși, erau: negre ca onixul, șlefuite fin, astfel că osul
părea că sclipește sub lumina torței sale. Le plăcea focul,
simți el. Își împinsese torța în gura unuia dintre craniile mai
mari și făcuse ca umbrele să sară și să danseze pe pe-
rețele din spatele lui. Colții erau lungi, cuțite arcuite de
diamant negru. Flacăra torței nu însemna nimic pentru ele;
se îmbăiaseră în căldura unor focuri cu mult mai mari.
Când se retrăsese, Tyrion ar fi putut jura că orbitele goale
ale bestiei îi urmăriseră plecarea.
Acolo se aflau nouăsprezece cranii, de la cele aranjate
după mărime, până la cei trei mari monștri din cântece și
istorisiri, dragonii pe care Aegon Targaryen și surorile sale
îi aruncaseră asupra celor Șapte Regate din vechime.
Trubadurii le dăduseră nume de zei: Balerion, Meraxes,
123

Vhaghar. Tyrion stătuse între fălcile lor căscate, fără
cuvinte și temător. Ai fi putut intra cu cal cu tot prin
gâtlejul lui Vhaghar, deși nu ai mai fi putut ieși vreodată.
Meraxes era chiar și mai mare. Iar cel mai mare dintre ei,
Balerion, Oroarea Neagră, ar fi putut înghiți un bizon întreg,
sau poate chiar și unul dintre mamuții lânoși despre care
se spunea că bântuiau pustietățile înghețate de dincolo de
Portul Ibben.
Tyrion rămăsese în pivnița umedă multă vreme,
holbându-se la uriașul craniu lipsit de ochi al lui Balerion,
până ce torța aproape că se stinsese, încercând să
estimeze mărimea animalului viu, să-și imagineze cum
arăta când își întindea aripile mari, negre, și se năpustea
pe cer suflând foc.
Propriul său strămoș îndepărtat, Regele Loren al Stâncii,
încercase să se opună focului când se alăturase Regelui
Mern al Promontoriului, pentru a se împotrivi cuceririi
targaryene. Acestea se petrecuseră cu aproape trei sute de
ani în urmă, când cele Șapte Regate erau regate și nu doar
niște provincii ale unui regat mai mare împreună, cei doi
regi aveau șase sute de flamuri în luptă, cinci mii de
cavaleri și de zece ori pe atâția călăreți liberi și soldați
puternic înarmați, de asemenea călare. Aegon, Stăpânul
Dragonilor, avea, poate, o cincime din acest număr,
spuneau cronicile, și majoritatea oștenilor lui erau recruți,
din rândul trupelor ultimului rege pe care-l măcelărise, iar
devotamentul lor era nesigur.
Armatele s-au întâlnit pe câmpiile întinse ale
Promontoriului, în mijlocul câmpurilor aurite de grâu gata
pentru treierat. Când cei doi regi au șarjat, armata
targaryeană s-a cutremurat și s-a spulberat, începând să
dea bir cu fugiții. Pentru câteva momente, scriau cronicile,
cucerirea se încheiase… dar numai pentru câteva
momente, înainte ca Aegon Targaryen și surorile lui să
intre în luptă.
A fost singura dată când Vhaghar, Meraxes și Balerion au
fost lăsați să se dezlănțuie împreună. Trubadurii au cântat
despre Câmpiile de Foc. Aproape patru mii de oameni au
ars în acea zi, printre ei și Regele Mern al Promontoriului.
Regele Loren scăpase și a trăit suficient cât să se predea,
să jure credință Targaryenilor și să zămislească un fiu, fapt
124

pentru care Tyrion îi era profund îndatorat.
– De ce citești așa de mult?
Tyrion privi în sus, auzind glasul. Jon Snow stătea la
câțiva pași distanță, privindu-l curios. Închise cartea,
punând un deget ca semn, și spuse:
– Uită-te la mine și spune-mi ce vezi. Băiatul îl privi cu
suspiciune.
– E vreun soi de păcăleală? Te văd pe tine. Tyrion
Lannister.
Tyrion oftă.
– Ești extraordinar de politicos pentru un bastard, Snow.
Ceea ce vezi este un pitic. Cât ai, doisprezece ani?
– Paisprezece, răspunse băiatul.
– Paisprezece și ești deja mai înalt decât voi fi eu vre-
odată. Picioarele mele sunt scurte și răsucite și merg cu
dificultate. Am nevoie de o șa specială ca să nu cad de pe
cal. O șa pe care am meșterit-o eu, dacă vrei să știi.
Oriasta, ori ar fi trebuit să călăresc un ponei. Brațele mele
sunt suficient de puternice, dar, și ele, prea scurte. Nu voi
fi niciodată un spadasin. Dacă m-aș fi născut într-o familie
de țărani, aș fi fost lăsat să mor, sau m-ar fi vândut ca
sclav la circ. Din păcate, m-am născut un Lannister, la
Casterly Rock, iar grotescul pare mai sărac acolo. Se
așteaptă unele lucruri de la mine. Tatăl meu a fost Mâna
Regelui timp de douăzeci de ani. Mai târziu, fratele meu l-a
ucis chiar pe acel rege, după cum a ieșit la iveală, însă
viața este plină de asemenea mici ironii. Sora mea s-a
măritat cu noul rege, iar oribilul meu nepot îi va succeda la
tron. Trebuie să-mi aduc obolul pentru onoarea Casei mele,
nu ești de acord? Dar cum? Ei bine, picioarele mele sunt
prea scurte pentru trupul meu, iar capul prea mare, deși eu
aș prefera să cred că este destul de mare pentru mintea
mea. Am o viziune realistă asupra puterilor și slăbiciunilor
mele. Mintea este arma mea. Fratele meu are sabia,
Regele Robert are ghioaga de război, iar eu am mintea… și
o minte are nevoie de cărți, tot așa cum o sabie are nevoie
de tocilă, dacă trebuie să-și mențină ascuțimea. Tyrion
ciocăni coperta de piele a cărții. De asta citesc eu atât de
mult, Jon Snow.
Băiatul absorbi totul în tăcere. Avea chipul unui Stark:
alungită, solemnă, prudentă, o față care nu trăda nimic.
125

Indiferent cine o fi fost mama lui, lăsase puțin din ea fiului
ei.
– Despre ce citești? întrebă el.
– Despre dragoni, îi spuse Tyrion.
– La ce bun? Nu mai sunt dragoni, rosti băiatul cu o
convingere dată de vârsta tânără.
– Așa se spune. Trist, nu-i așa? Când eram de vârsta ta,
obișnuiam să visez că voi avea un dragon numai al meu.
– Chiar așa? întrebă băiatul bănuitor. Poate se că Tyrion
râde de el.
– Oh, da. Chiar și un băiat pipernicit, răsucit și urât ca
mine poate privi lumea de sus când sade pe spatele unui
dragon. Tyrion puse burduful deoparte și se ridică în
picioare. Obișnuiam să aprind focuri în tainițele de la
Casterly Rock și să privesc flăcările ore în șir, prefăcându-
mă că erau azvârlite de dragoni. Uneori, mi-l închipuiam pe
tatăl meu arzând. Din când în când, și pe sora mea.
Jon Snow se holba la el, o privire în egală măsură
încărcată de oroare și de fascinație. Tyrion hohoti.
– Nu te mai uita așa la mine, bastardule! Îți cunosc
secretul. Ai avut aceleași vise.
– Nu, spuse Jon Snow oripilat. N-aș fi….
– Nu? Niciodată? Tyrion înălță o sprânceană. Ei, nu mă
îndoiesc că familia Stark s-a purtat grozav de bine cu tine.
Sunt sigur că Lady Stark te tratează ca pe propriul ei fiu.
Iar fratele tău, Robb, a fost întotdeauna drăguț, și de ce n-
ar fi fost? El primește Winterfell, iar tu Zidul. Iar tatăl tău…
trebuie să aibă motive foarte bune dacă ți-a făcut bagajele
pentru Rondul de Noapte…
– Încetează, zise Jon Snow, cu fața întunecată de furie.
Rondul de Noapte este o misiune nobilă!
Tyrion râse.
– Ești prea isteț ca să crezi asta. Rondul de Noapte este
groapa de gunoi pentru toți inadaptabilii de pe domeniu.
Te-am văzut privindu-i pe Yoren și pe băieții lui. Ăștia sunt
noii tăi frați, Jon Snow, cum îți plac? Țărani posomorâți,
datornici, braconieri, violatori, hoți și bastarzi ca tine, cu
toții sfârșiți pe Zid, căutând grumkini și snarci, și toți
monștrii de care dădaca ta ți-a povestit. Partea bună este
că nu există grumkini și snarci, așa că nici măcar nu este o
ocupație cât de cât periculoasă. Partea rea este că acolo-ți
126

îngheață și podoabele, dar din moment ce, oricum, nu
aveți voie să zămisliți, nu cred că asta mai contează.
– Încetează! țipă băiatul.
Făcu un pas înainte , palmele strângându-i-se în pumni,
gata să plângă. Dintr-odată, în mod absurd, Tyrion se simți
vinovat. Făcu și el un pas înainte, intenționând să-l
încurajeze cu o bătaie pe umăr, sau să mormăie vreo
scuză.
Nu văzu lupul, unde stătuse sau cum se apropiase. Acum
mergea spre Snow, pentru ca în clipa următoare să ajungă
pe spate, pe terenul pietros, rămânând fără respirație din
cauza impactului dur și cu gura plină de pământ, sânge și
frunze putrezite. Când încercă să se ridice, spatele îi fu
cuprins de spasme dureroase. Și-l zdrelise în urma căderii.
Își mușcă buzele din cauza frustrării, apucă o rădăcină și se
ridică în capul oaselor.
– Ajută-mă, îi spuse el băiatului, întinzând o mână.
Dintr-odată, lupul se așeză între ei. Nu mârâia. Afurisitul
de animal nu scotea niciodată nici un sunet. Se uita numai
la el cu ochii aceia de un roșu-aprins și-și dezveli colții, iar
asta era mai mult decât suficient. Tyrion se pleoști din nou,
lipindu-se de pământ cu un mormăit.
– Atunci nu mă ajuta. Am să rămân aici până când pleci.
Jon Snow mângâie blana groasă, albă, a Nălucii, zâmbind
acum.
– Roagă-mă frumos.
Tyrion Lannister simți cum furia se aduna în el , dar o
răpuse printr-un efort de voință. Nu era pentru prima dată
în viața lui când fusese umilit, și nu va fi nici pentru ultima.
Poate că merita asta.
– Ți-aș fi recunoscător pentru ajutor, Jon, zise el
prietenos.
– Jos, Nălucă, spuse băiatul.
Lupul străvechi se așeză pe labele din spate. Ochii aceia
roșii nu-l părăsiră nici o clipă. Jon veni în spatele lui, își
strecură mâinile sub brațele lui și-l ridică ușor în picioare.
Apoi luă cartea și i-o înapoie.
– De ce m-a atacat? întrebă Tyrion aruncând o privire
piezișă spre lup, ștergându-și sângele și noroiul de pe gură
cu dosul palmei.
– Poate a crezut că ești vreun grumkin.
127

Tyrion îl privi cu asprime. Apoi râse, un fornăit scurt, pe
nas, în semn de amuzament, care-i scăpase cu totul fără
voia sa.
– Oh, zei, spuse el, înecându-se de râs și scuturând din
cap. Cred că mai degrabă arăt ca un grumkin. Ce le face
snarcilor?
– N-ai vrea să știi.
Jon apucă burduful cu vin și-l întinse. Tyrion scoase
dopul, scutură din cap și dădu pe gât o înghițitură lungă.
Vinul îi curse în gâtlej ca un foc și-i încălzi stomacul, întinse
burduful spre Jon Snow.
– Vrei puțin?
Băiatul încercă o înghițitură prudentă.
– E adevărat, nu-i așa? zise când termină. Ce mi-ai spus
despre Rondul de Noapte.
Tyrion dădu din cap. Jon Snow își trase buzele într-o
expresie aspră.
– Dacă așa e, asta e. Tyrion rânji spre el.
Asta-i bine, bastardule. Majoritatea bărbaților ar nega
mai degrabă un adevăr dur decât să se confrunte cu el.
– Majoritatea bărbaților, zise băiatul. Dar nu și tu.
– Nu, admise Tyrion, nu și eu. Nu mai visez decât foarte
rar, chiar și dragoni. Strânse burduful căzut. Vino, mai bine
ne întoarcem în tabără înainte ca unchiul tău să ridice
flamurile.
Plimbarea fu scurtă, însă pământul era dur sub pașii lor,
iar picioarele îl dureau destul de tare când se întoarseră.
Jon Snow întinse o mână să-l ajute să treacă de un
ghemotoc gros de rădăcini, însă Tyrion i-o dădu la o parte.
Se va descurca singur, așa cum făcuse în întreaga sa viață.
Totuși, tabăra era o priveliște binefăcătoare. Adăposturile
fuseseră ridicate lângă zidurile părăginite ale unui fort
abandonat demult, ca o pavăză în fața vântului. Caii fuse*
seră hrăniți și fusese făcut focul. Yoren ședea pe o piatră,
jupuind o veveriță. Mirosul savuros al tocanei umplu nările
lui Tyrion. Se trase spre locul unde omul său, Morrec, se
îngrijea de ceaunul cu tocană. Fără nici un cuvânt, Morrec îi
întinse polonicul. Tyrion gustă și i-l dădu înapoi.
– Pune mai mult piper, zise el.
Benjen Stark ieși din adăpostul pe care-l împărțea cu
nepotul său.
128

– Iată-te, Jon, fir-ar să fie! Nu mai pleca așa, de capul
tău. Am crezut că ți-au făcut felul Ceilalți.
– Au fost grumkinii, îi spuse Tyrion râzând. Jon Snow
zâmbi. Stark îi aruncă lui Yoren o privire nedumerită.
Bătrânul bombăni, dădu din umeri și-și reluă treaba lui
sângeroasă. Veverița oferea ceva carne pentru tocană și o
mâncară cu pâine neagră și brânză tare, în jurul focului.
Tyrion le dădu de băut din vinul său până ce chiar și Yoren
se mai muie. Unul câte unul, oamenii se duseră spre
adăposturile lor, la culcare – toți în afară de Jon Snow care
trăsese la sorți prima gardă de noapte.
Tyrion fu ultimul care se retrase, ca întotdeauna. Pe
când pășea în adăpostul construit pentru el de oamenii lui,
se opri și privi înapoi la Jon Snow. Băiatul stătea în
apropierea focului, cu un chip aspru și neclintit, privind
gânditor spre flăcări.
Tyrion Lannister zâmbi amar și se duse la culcare.
129

CATELYN
Ned și fetele plecaseră de opt zile când Maester Luwin
veni într-o noapte la ea , în camera unde bolea Bran,
aducând o lampă de citit și catastife cu socoteli.
– A venit vremea să revedem cifrele, doamna mea, zise
el. Veți dori să știți cât ne-a costat această vizită regală.
Catelyn privi spre Bran , așezat în patul său de suferință,
și-i dădu la o parte părul de pe frunte. Crescuse foarte
lung. Va trebui să i-l taie, cât de curând.
– Nu simt nevoia să mă uit la socoteli, Maester Luwin, îi
spuse ea, fără să-și ia nici o clipă privirea de la Bran, Știu
cât ne-a costat vizita. Ia catastiful de aici.
– Doamna mea, suita regelui a avut un apetit foarte
sănătos. Trebuie să ne reumplem magaziile înainte…
– Am spus să iei catastifele de aici. Administratorul se va
ocupa de toate trebuințele noastre.
– Nu avem nici un administrator, îi aminti Maester Luwin.
Era ca un mic șobolan cenușiu, nu voia să plece, Poole s-a
dus în sud, să pună la punct curtea Lordului! Eddard, la
Debarcaderul Regelui.
Catelyn dădu din cap absentă.
– Oh, da, îmi amintesc.
Bran era atât de palid. Ea se întrebă dacă nu cumva ar
trebui să-i mute patul sub fereastră, în așa fel încât să
primească lumina soarelui de dimineață. Maester Luwin
așeză lampa într-o nișă de lângă ușă și-i potrivi fitilul.
– Sunt mai multe chestiuni care necesită atenția
dumneavoastră imediată, doamna mea. În afară de
administrator, mai avem nevoie de un comandant al gărzii
în locul lui Jory, un maestru de călărie…
Ochii ei se întoarseră brusc și-l găsiră.
– Un maestru de călărie?
Vocea ei era ca un bici. Maester părea intimidat.
– Da, doamna mea. Hullen a plecat cu Lord Eddard, așa
că…
– Fiul meu zace aici frânt și pe moarte, Luwin, iar tu
dorești să discutăm despre un nou maestru de călărie?
Crezi că-mi pasă ce se întâmplă la grajduri? Crezi că-mi
pasă câtuși de puțin? Aș măcelări cu bucurie toți caii din
Winterfell cu propriile mele mâini dacă asta ar deschide
130

ochii lui Bran, înțelegi? Pricepi?
El își plecă privirile.
– Da, doamna mea, dar chestiunile…
– Am să mă ocup eu de ele, zise Robb.
Catelyn nu-l auzise intrând, dar era acolo, în pragul ușii,
privind-o. Țipase, își dădu ea seama, simțind un val brusc
de rușine. Ce se întâmpla cu ea? Era atât de obosită, iar
capul o durea mai tot timpul.
Maester Luwin privi de la Catelyn la fiul ei.
– Am pregătit o listă cu cei pe care am putea să-i luăm în
considerare pentru funcțiile rămase libere, zise el
întinzându-i lui Robb o hârtie scoasă din mânecă.
Fiul ei privi spre nume. Venise de afară, observă Catelyn,
obrajii-i erau roșii din cauza aerului rece, iar părul îi era
zburlit din cauza vântului.
– Buni oameni, spuse el. Vorbim despre ei mâine. Îi
înapoie lista cu nume.
– Foarte bine, stăpâne.
– Lasă-ne acum, spuse Robb.
Maester Luwin se înclină și plecă. Robb închise ușa și se
întoarse spre ea. Avea sabie, remarcă ea.
– Mamă, ce faci?
Catelyn considerase întotdea una că Robb îi semăna; la
fel ca Bran și Rickon și Sansa, avea culoarea neamului
Tully, părul roșcat, ochii albaștri. Dar acum, pentru prima
dată, distinse ceva din Eddard Stark pe chipul său, ceva la
fel de sever și de aspru.
– Ce fac? repetă ea uimită. Cum poți să mă întrebi așa
ceva? Ce-ți imaginezi că fac? Am grijă de fratele tău. Mă
îngrijesc de Bran.
– Asta spui tu că faci? Nu ai mai ieșit din camera asta de
când a fost rănit Bran. Nu ai venit nici măcar la poartă,
când tata și fetele au plecat spre sud.
– Mi-am luat rămas-bun de la ei aici, și i-am privit
plecând de la fereastră.
Îl implorase pe Ned să nu plece, nu acum, după toate
cele ce se întâmplaseră; acum totul se schimbase, nu
putea vedea asta? Nu avusese nici un rost, însă. El nu mai
avea de ales, îi spusese, și apoi alesese plecarea.
– Nu-l pot părăsi nici măcar pentru o clipă, pentru că
orice moment ar putea fi ultima sa clipă. Trebuie să fiu cu
131

el dacă… dacă…
Luă mâna moale a fiului ei, strecurându-și degetele
printre ale lui. Era atât de fragil și slab, fără nici o urmă de
putere în mână, dar încă mai putea simți căldura vieții pe
sub piele.
Vocea lui Rob se înmuie.
– Nu va muri, mamă. Maester Luwin spune că timpul
celui mai mare pericol a trecut.
– Și dacă Maester Luwin se înșală? Și dacă Bran are
nevoie de mine și eu nu sunt aici?
– Rickon are nevoie de tine, spuse Robb aspru. Are
numai trei ani, nu înțelege ce se petrece. Crede că toată
lumea l-a părăsit, așa că se ține după mine toată ziua,
lipindu-se de piciorul meu și plângând. Eu nu știu ce să fac
cu el. Se opri o clipă, mușcându-și buza de jos, la fel cum
făcea când era mic. Mamă, și eu am nevoie de tine. Încerc,
dar nu pot… Nu pot să le fac pe toate singur.
Vocea lui se frânse, năpădită de o emoție bruscă, iar
Catelyn își aminti că nu avea decât paisprezece ani. Ar fi
vrut să se ridice de acolo și să meargă la el, însă Bran o
ținea încă de mână și nu se putea mișca. Afară, lângă turn,
lupul începu să urle. Catelyn se cutremură, doar pentru o
clipă.
– E al lui Bran.
Robb deschise fereastra și lăsă aerul nopții să intre în
încăperea neaerisită din turn. Urletele crescură în
intensitate. Era un sunet singuratic și rece, plin de
melancolie și disperare.
– Nu, îi spuse ea. Bran are nevoie de căldură.
– Trebuie să-i audă glăsuind, zise Robb. Undeva, prin
Winterfell, un al doilea lup începu să urle, alăturându-se
primului. Apoi un al treilea, mai aproape.
– Câinele Lățos și Vântul Cenușiu, făcu Robb, pe când
urletele lor se înălțau împreună. Îi poți deosebi, dacă
asculți cu atenție.
Catelyn tremura. Din cauza durerii, a frigului, din pricina
urletelor lupilor străvechi. Noapte după noapte, urletele și
vântul rece și castelul cenușiu și pustiu rămâneau la fel,
fără să se schimbe nici o clipă, iar băiatul ei zăcea acolo,
frânt, cel mai drag dintre copiii săi, cel mai blând, Bran, cel
căruia îi plăcea să râdă și să se cațere și care visa la rangul
132

de cavaler, toate erau duse acum, nu-l va mai vedea
niciodată râzând din nou. Plângând, își trase mâna dintr-a
lui și-și acoperi urechile să nu mai audă acele urlete
îngrozitoare.
– Fă-i să se oprească! țipă ea. Nu mai suport, fă-i să se
oprească, omoară-i dacă trebuie, dar fă-i să se oprească!
Nu-și mai amintea când căzuse la podea, dar acolo era
acum, iar Robb o ridică, ținând-o în brațele sale puternice.
– Nu-ți fie teamă, mamă. Nu-i vor face niciodată vreun
rău. O ajută să meargă spre patul ei îngust, din colțul
camerei de suferință. Închide ochii, rosti el blând.
Odihnește-te. Maester Luwin mi-a spus că abia dacă ai
dormit de când cu căderea lui Bran.
– Nu pot, plânse ea. Să mă ierte zeii, Robb, nu pot» dacă
moare în timp ce eu dorm, și dacă moare, dacă moare…
Lupii urlau încă. Ea țipă și-și puse din nou palmele la
urechi. Oh, zei, închide fereastra!
– Dacă-mi promiți că ai să dormi. Robb se duse la
fereastră, dar tocmai când se întinse spre obloane, un alt
zgomot se alătură urletelor de jelanie ale lupilor străvechi.
Câini, spuse el, ascultând. Toți câinii latră. Nu au mai făcut
asta până acum… Catelyn auzi cum respirația i se oprise în
gât. Când privi în sus, fața lui pălise sub lumina lămpii. Foc,
șopti el.
Foc, se gândi ea; iar apoi: Bran!
– Ajută-mă, rosti ea grăbită, ridicându-se. Ajută-mă cu
Bran.
Robb nu părea să o audă.
– Turnul bibliotecii este în flăcări, zise el. Catelyn putea
vedea acum, prin ferestre, tremuratul luminii roșiatice. Se
așeză, ușurată. Bran era în siguranță. Biblioteca se afla
dincolo de curte, nu exista nici o cale prin care focul sa
ajungă aici.
– Mulțumesc zeilor, murmură ea.
Robb privi spre ea de parcă ar fi înnebunit.
– Mamă, stai aici. Mă întorc imediat ce va fi stins focul.
Apoi o luă la fugă. Îl auzi strigând la gărzile de lângă
încăpere, îi auzi coborând împreună într-o goană nebună,
sărind câte două, trei trepte deodată.
Afară, în curte, se auzeau strigăte de „Foc!”, urlete,
zgomote de pași, fornăitul cailor înspăimântați și lătratul
133

frenetic al câinilor de la castel. Urletul lupilor dispăruse, își
dădu ea seama. Lupii străvechi tăcuseră.
Catelyn rosti, în tăcere, o rugăciune de mulțumire către
zeul cu șapte fețe, pe când se ducea la fereastră. De-a
lungul curții, limbi lungi de foc ieșeau din ferestrele
bibliotecii. Privi cum fumul se ridica spre cer și se gândi, cu
tristețe, la toate cărțile pe care Casa Stark le adunase în
decursul secolelor. Apoi trase obloanele.
Când se întoarse de la fereastră, un bărbat era în
încăpere.
– Nu trebuia să fii aici, mormăi el acru. Nimeni n-ar
trebui să mai fie aici.
Era un bărbat mic de statură, murdar, îmbrăcat în haine
maro, murdare, și putea a cal. Catelyn îi cunoștea pe toți
oamenii care lucrau la grajdurile lor, iar acesta nu făcea
parte dintre ei. Era un sfrijit, cu părul blond, pleoștit, și ochi
spălăciți, scufundați în fața osoasă, iar în mână avea un
pumnal.
Catelyn privi la armă, apoi la Bran.
– Nu, spuse ea.
Cuvântul i se opri în gât, ca o șoaptă secătuită. El trebuie
s-o fi auzit.
– E o favoare, zise el. E oricum mort.
– Nu, zise Catelyn, mai tare acum, după ce-și regăsise
vocea. Nu, nu poți.
Se răsuci înapoi spre fereastră ca să strige după ajutor,
însă bărbatul se mișca mai repede decât și-ar fi putut
închipui ea. O mână i se așeză pe gură și-i trase capul
înapoi, iar alta aduse pumnalul la gât. Duhoarea lui era
copleșitoare. Ea ridică mâinile și apucă lama cu toată forța,
împingând-o departe de gâtul ei. Îl auzi blestemând în
urechea ei. Degetele ei erau năclăite de sânge, însă nu
dădu drumul pumnalului. Palma pusă peste gura ei se
strânse mai tare, oprindu-i aerul. Catelyn își răsuci capul
într-o parte și reuși să-și înfigă dinții într-o porțiune din
carnea lui. Îl mușcă apăsat. Bărbatul gemu de durere. Ea
strânse din dinți și-i smulse bucata de carne și, dintr-odată,
el o lăsă. Gustul sângelui îi umplea gura. Inspiră aerul și
țipă, iar el o luă de păr și o împinse, ea se împiedică și
căzu, bărbatul repezindu-se asupra ei, respirând din greu,
tremurând. Încă ținea pumnalul strâns în mâna dreaptă,
134

mânjită de sânge.
– Nu trebuia să fii aici, repetă el prostește. Catelyn văzu
o umbră strecurându-se prin ușa lăsată deschisă în spatele
lui. Se auzi un sunet jos, mai puțin decât un mârâit, abia
dacă ar fi putut fi luat drept amenințare, însă bărbatul
sesizase ceva pentru că începuse să se răsucească atunci
când lupul făcu saltul. Se rostogoliră la podea împreună, pe
jumătate întinși peste Catelyn, acolo unde căzuse. Lupul îl
prinsese de sub falcă. Țipătul bărbatului dură mai puțin de
o secundă înainte ca animalul să-i frângă capul și să-i
smulgă jumătate din gât. Ea simțea sângele lui ca pe o
ploaie caldă când i se împrăștie pe față.
Lupul privea spre ea. Fălcile sale erau roșii și umede, iar
ochii îi luceau galbeni în întunericul încăperii. Era lupul lui
Bran, își dădu ea seama. Bineînțeles că el era.
– Mulțumesc, șopti Catelyn, cu un glas moale și slab.
Își ridică mâna, tremurând. Lupul păși mai aproape, îi
mirosi degetele, apoi linse sângele cu limba sa umedă și
aspră. După ce curăță tot sângele de pe mâna ei, se
îndepărtă în tăcere și se duse la patul lui Bran, așezându-se
lângă el. Ea începu să râdă isteric.
Așa o găsiră, atunci când Robb și Maester Luwin și Ser
Rodrik năvăliră în încăpere împreună cu jumătate din
gărzile din Winterfell. Când hohotele de râs pieriră în gâtul
ei, o înveliră în pături calde și o duseră înapoi la Marea
Fortăreață, în propriile ei apartamente. Bătrâna Nan o
dezbrăcă și o ajută să intre într-o baie cu apă aproape
opărită și-i spală sângele cu o bucată de pânză moale.
După aceea, sosi și Maester Luwin să-i oblojească rănile.
Tăieturile de la degete erau adânci, aproape până la os, iar
pielea de pe cap era însângerată și vânătă, acolo unde îi
smulsese o mână de păr. Maester îi spuse că durerea abia
acum începea, și-i dădu semințe de mac ca s-o ajute să
doarmă. În cele din urmă, ea închise ochii.
Când îi deschise din nou , îi spuseră că dormise timp de
patru zile. Catelyn dădu din cap și se ridică în pat. Totul i se
părea acum un coșmar, totul de la căderea lui Bran, un vis
îngrozitor cu sânge și durere, însă simțea durerea din
palme, care-i amintea că totul era adevărat. Se simțea
slăbită și amețită, dar era ciudat de ușurată, de parcă i s-ar
fi luat de pe umeri o mare greutate.
135

– Aduceți-mi niște pâine și miere, le spuse ea servitorilor,
și trimiteți-i vorbă lui Maester Luwin că bandajele mele
trebuie să fie schimbate.
O priviră cu uimire și se grăbiră să-i îndeplinească
poruncile.
Catelyn își amintea cum fusese mai înainte și se rușină.
Îi abandonase pe toți, pe copiii ei, pe soțul ei, Casa ei. Așa
ceva nu se va mai întâmpla niciodată. Le va arăta acestor
oameni ai nordului cât de puternic putea fi un Tully de
Riverrun.
Robb sosi la ea înaintea mâncării. Rodrik Cassel veni
împreună cu el, apoi omul de încredere al soțului ei, Theon
Greyjoy, și de pe urmă Hallis Mollen, un membru al gărzii,
musculos, cu o barbă cafenie, pătrată. El era noul
comandant al gărzii, îi spuse Robb. Fiul ei era îmbrăcat într-
o armură din piele întărită și o cămașă de zale, iar la șold îi
spânzura o sabie.
– Cine a fost bărbatul? îi întrebă Catelyn.
– Nimeni nu-i cunoaște numele, îi spuse Hallis Mollen.
Era un nimeni la Winterfell, doamna mea, dar unii zic că a
mai fost văzut pe aici și prin împrejurimile castelului în
ultimele săptămâni.
– Deci era unul dintre oamenii regelui, spuse ea, ori unul
dintre Lannisteri. Ar fi putut fi lăsat în urmă când au plecat
ceilalți.
– Poate, făcu Hal. Cu toți acei străini care au umplut
Winterfell în ultima vreme, nu se poate spune de cine
aparținea.
– S-a ascuns în grajduri, zise Greyjoy. Pot spune asta
după mirosul lui.
– Și cum a putut trece neobservat? întrebă ea cu
asprime.
Hallis Mollen părea uluit.
– După ce Lord Eddard a luat cu el niște cai și după ce
am trimis și noi alții la Rondul de Noapte, grajdurile au
rămas pe jumătate goale. Nu a fost cine știe ce scamatorie
să se ascundă de grăjdari. S-ar putea să-l fi văzut Hodor, se
vorbește că băiatul se purta ciudat, dar pur și simplu…
Hal scutură din cap.
– Am descoperit unde dormea, interveni Robb. Avea
nouăzeci de gologani din argint în punga de piele îngropată
136

sub paie.
– E bine de știut că viața fiului meu nu a fost arvunită
pentru bani puțini, comentă Catelyn cu amărăciune.
Hallis Mollen se uită la ea nedumerit.
– Mă iertați, doamna mea, vreți să spuneți că pe băiat
trebuia să-l ucidă?
Greyjoy se îndoia de asta.
– Ar fi o nebunie.
– Pentru Bran a venit, zise Catelyn. Tot continua să
mormăie că eu nu ar fi trebuit să mă aflu acolo. A dat foc
bibliotecii, gândindu-se că mă voi grăbi să sting incendiul,
luând și gărzile cu mine. Dacă nu aș fi fost pe jumătate
nebună de durere, ar fi reușit.
– De ce ar vrea cineva să-l ucidă pe Bran? întrebă Robb.
Zeilor, e doar un băiețel neajutorat, cufundat în somn…
Catelyn îi aruncă primului ei născut o privire
provocatoare.
– Dacă te pregătești să domnești în nord, trebuie să te
pricepi să descâlcești și astfel de lucruri, Robb. Răspunde-ți
singur la întrebare. De ce ar vrea cineva să ucidă un copil
adormit?
Înainte ca el să apuce să răspundă, servitorii se
întoarseră cu un platou cu mâncare proaspătă, adusă de la
bucătărie. Era mult mai mult decât ceruse ea: pâine caldă,
unt și miere și dulceață de mure, felii subțiri de șuncă și un
ou fiert moale, o felie de brânză și o oală cu ceai de mentă.
Și odată cu toate astea își făcu apariția și Maester Luwin.
– Cum se simte fiul meu, Maester? Catelyn aruncă o
privire spre toată mâncarea adusă și descoperi că nu avea
poftă să mănânce.
Maester Luwin își coborî privirile.
– Tot la fel, doamna mea.
Era răspunsul la care ea se așteptase, nici mai mult, nici
mai puțin. Mâinile ei pulsau de durere, de parcă lama era
încă tot acolo, tăind-o adânc. Îi expedie pe servitori și se
uită din nou spre Robb.
– N-ai descoperit nici acum răspunsul?
– Cineva se teme ca nu cumva Bran să se trezească, zise
Robb, se teme de ceea ce ar putea să spună sau să facă,
se teme de ceva ce știe el.
Catelyn era mândră de el.
137

– Foarte bine. Se întoarse spre noul comandant al gărzii.
Trebuie să-l ținem pe Bran în siguranță. Dacă a apărut un
ucigaș, s-ar putea să mai apară și alții.
– Câți soldați din gardă doriți, doamna mea? întrebă Hal.
– Atât timp cât Lordul Eddard este plecat, fiul meu este
stăpânul Winterfellului, îi răspunse ea.
Robb se înălță puțin mai mult.
– Pune un om în camera lui, să stea acolo zi și noapte,
altul la ușă, doi la capătul scării. Nimeni nu intră la Bran
fără aprobarea mea sau a mamei.
– Cum spuneți, stăpâne.
– Fă-o chiar acum, sugeră Catelyn.
– Și lasă lupul lui să stea în încăpere cu el, adăugă Robb.
– Da, zise Catelyn. Da.
Hallis Mollen se înclină și p ărăsi încăperea.
– Lady Stark, zise Ser Rodrik după ce comandantul gărzii
plecă, ați avut vreo șansă să observați ce pumnal folosea
ucigașul?
– Circumstanțele nu mi-au permis să-l examinez cu
atenție, dar aș putea vorbi despre tăiș, răspunse Catelyn
cu un zâmbet amar. Dar de ce întrebați?
– Am găsit arma în pumnul strâns al nemernicului. Mie
mi se pare că era o armă mult prea fină pentru un astfel de
individ, așa că am examinat-o îndelung și cu atenție.
Pumnalul este unul în stil Valyrian, cu mâner din os de
dragon. O astfel de armă nu poate ajunge în mâinile unuia
ca el. Cineva i-a dat-o.
Catelyn dădu gânditoare din cap.
– Robb, închide ușa.
El se uită ciudat la ea, însă făcu ce-i ceruse.
– Ceea ce sunt pe cale să vă spun nu trebuie să fie auzit
în afara acestei încăperi, le zise ea. Vreau să-mi jurați
pentru asta. Dacă fie și numai o parte din ceea ce bănuiesc
eu este adevărat, Ned și fetele mele călăresc spre un
pericol de moarte, iar un cuvânt ajuns la urechile
nepotrivite ar putea amenința chiar viața lor.
– Lordul Eddard îmi este ca un al doilea tată, zise Theon
Greyjoy. Jur.
– Aveți jurământul meu, spuse Maester Luwin.
– Și pe al meu, doamna mea, repetă și Ser Rodrik. Ea
privi spre fiul ei.
138

– Și tu, Robb?
El dădu din cap în semn de încuviințare.
– Sora mea, Lysa, crede că Laniisterii i-au omorât soțul,
pe Lordul Arryn, Mâna Regelui, le povesti Catelyn. Mi-am
dat seama că Jaime Lannister nu s-a dus la vânătoare în
ziua când Bran a căzut. A rămas aici, la castel. În încăpere
se pogorî o liniște mormântală. Nu cred că Bran a căzut din
turn, zise ea spărgând tăcerea. Cred că a fost aruncat.
Șocul era oglindit clar pe fețele lor.
– Doamna mea, dar asta este o sugestie monstruoasă,
zise Rodrik Cassel. Până și un regicid ar da înapoi de la
uciderea unui copil nevinovat.
– Oh, chiar așa? întrebă Theon Greyjoy. Mă îndoiesc.
– Nu există nici un fel de limite pentru ambiția
Lannisterilor sau pentru mândria lor, zise Catelyn.
– Băiatul a fost întotdeauna foarte sigur de el, spuse
Maester Luwin gânditor. Cunoștea fiecare piatră din
Winterfell.
– Zei! înjură Robb, chipul său tânăr întunecându-se de
furie. Dacă este adevărat, va plăti pentru asta. Își trase
sabia și o agită prin aer. Îl ucid cu mâna mea.
Ser Rodrik se zbârli la el.
– Pune-o la loc! Lannisterii se află la sute de leghe de
aici. Niciodată să nu-ți tragi sabia decât dacă ai intenția de
a o folosi. De câte ori trebuie să-ți spun toate astea, băiat
smintit?
Rușinat, Robb își puse sabia înapoi în teacă, devenind,
dintr-odată, din nou copil. Catelyn îi spuse lui Ser Rodrik:
– Văd că fiul meu mânuiește oțel acum.
Bătrânul maestru ră spunse:
– M-am gândit că a venit vremea. Robb privea neliniștit
spre ea.
– S-ar putea ca Winterfell să aibă nevoie, cât de curând,
de toate săbiile sale și ar fi cel mai bine ca ele să nu fie din
lemn.
Theon Greyjoy puse o mână pe mânerul sabiei sale și
spuse:
– Doamna mea, dacă se va ajunge la asta, Casa mea vă
este foarte îndatorată.
Maester Luwin își pipăi lanțul de la gât, acolo unde se
freca de piele.
139

– Tot ceea ce știm sunt simple presupuneri. Cel pe care
vrem să-l acuzăm este chiar fratele iubit al reginei. Nu va
lua asta prea ușor. Ne trebuie dovezi, altfel vom fi nevoiți
să păstrăm tăcerea de-a pururi.
– Dovada ta este pumnalul, zise Ser Rodrik. O armă atât
de fină ca asta nu ar fi trecut neobservată.
Exista un singur loc unde putea fi aflat adevărul, își dădu
seama Catelyn.
– Cineva trebuie să meargă la Debarcaderul Regelui.
– Mă duc eu, zise Robb.
– Nu, îi răspunse ea. Locul tău este aici. Trebuie să fie
întotdeauna un Stark la Winterfell.
Privi spre Ser Rodrik, cu favoriții săi mari și albi, la
Maester Luwin, cu robele sale cenușii, la tânărul Greyjoy,
zvelt, întunecat și impetuos. Pe care să-l trimită? Cine va fi
crezut? Apoi își dădu seama. Împinse la o parte păturile, cu
degetele ei bandajate, țepene și rigide ca piatra. Coborî din
pat.
– Trebuie să merg chiar eu.
– Doamna mea, glăsui Maester Luwin, oare este înțelept?
În mod sigur, Lannisterii vă vor privi sosirea cu toate
suspiciunile.
– Cum rămâne cu Bran? întrebă Robb, arătând complet
dezorientat acum. Doar nu vrei să-l părăsești.
– Am făcut tot ce am putut pentru Bran, spuse ea,
punând una din mâinile ei rănite pe brațul lui. Viața lui se
află acum în mâinile zeilor și ale lui Maester Luwin. Așa
cum mi-ai amintit chiar tu, Robb, mai am și alți copii la care
trebuie să mă gândesc.
– Veți avea nevoie de o escortă foarte puternică,
doamna mea, zise Theon.
– Am să-l trimit pe Hal, cu un escadron de soldați din
gardă, făcu Robb.
– Nu, rosti Catelyn. Un grup mare atrage o atenție
nedorită. Nu aș vrea ca Lannisterii să știe că vin.
Ser Rodrik protestă:
– Doamna mea, permiteți-mi ca să vă însoțesc eu, cel
puțin. Drumul regelui poate fi periculos pentru o femeie
singură.
– Nu voi merge pe drumul regelui, răspunse Catelyn.
Rămase o clipă pe gânduri, apoi dădu din cap în semn de
140

consimțire. Doi călăreți se pot deplasa la fel de repede ca
unul singur, mult mai repede decât o coloană încetinită de
căruțe și case pe roți. Voi accepta compania dumitale, Ser
Rodrik. Vom merge de-a lungul Cuțitului Alb, spre mare, și
vom închiria o corabie la Portul Alb. Cai puternici și vânturi
aprige ne vor aduce la Debarcaderul Regelui chiar cu mult
înaintea lui Ned și a Lannisterilor. Iar apoi, se gândi ea,
vom vedea ce-i de văzut.
141

SANSA
Eddard Stark plecase înaintea zorilor , o informă Septa
Mordane pe Sansa.
– Regele a pus să fie chemat. Cred că pentru o altă
vânătoare. Mi s-a spus că încă mai există bizoni pe
pământurile astea.
– N-am văzut niciodată bizoni, spuse Sansa, hrănind-o cu
o bucată de șuncă pe Lady, pe sub masă.
Lupul străvechi o luă din mâna ei cu delicatețea unei
regine. Septa Mordane pufni dezaprobatoare.
– O doamnă nobilă nu hrănește câinii pe sub masă, zise
ea, rupând încă o bucată de fagure și lăsând mierea să se
scurgă peste pâine.
– Ea nu-i câine, e un lup străvechi, remarcă Sansa, pe
când Lady își lingea ghearele cu o limbă aspră. Oricum,
tata mi-a spus că-i putem ține cu noi dacă vrem.
Septa nu era încântată.
– Ești o fată bună, Sansa, dar când este vorba despre
creatura aceea, devii la fel de refractară ca și sora ta, Arya.
Apoi se încruntă. Pe unde umblă Arya în dimineața asta?
– Nu-i e foame, spuse Sansa, știind prea bine că sora sa
se strecurase, probabil, în bucătărie cu câteva ore înainte
și-și făcuse rost de un mic dejun de la vreun băiat de pe
acolo.
– Amintește-i să se îmbrace frumos astăzi. Poate în
catifea cenușie. Suntem cu toatele invitate să ne plimbăm
împreună cu regina și Prințesa Myrcella în casa regală pe
roți și trebuie să arătăm cât se poate de bine.
Sansa arăta, deja, cât se poate de bine. Își pieptănase
părul lung, roșcat, până la strălucire și îmbrăcase cele mai
frumoase mătăsuri albastre ale ei. De-abia așteptase ziua
de astăzi, de mai bine de o săptămână. Era o mare onoare
să te plimbi cu regina și, în afară de asta, s-ar putea ca și
Prințul Jeffrey să fie pe acolo. Logodnicul ei. Numai
gândindu-se la asta, inima începea să-i bată nebunește,
deși nu se vor căsători decât peste ani și ani. Sansa încă
nu-l cunoștea cu adevărat pe Jeffrey, dar se îndrăgostise de
el. Era tot ceea ce visase că ar putea fi prințul ei, înalt și
frumos, puternic, cu un păr ca aurul. Prețuia orice ocazie
de a fi împreună cu el, puține câte erau. Singurul lucru care
142

o speria pe ziua de azi era Arya. Arya avea un stil de a
distruge totul. Niciodată nu puteai ști ce va face.
– Am să-i spun, zise Sansa deloc sigură, dar se va
îmbrăca așa cum face întotdeauna. Sper că nu va fi ceva
prea jenant. Aș putea fi scuzată?
– Da.
Septa Mordane își oferi încă o felie de pâine cu miere, iar
Sansa se ridică de pe bancă. Lady se luă după ea când ieși
din sala mare a hanului.
Afară, se opri pentru o clipă în mijlocul strigătelor și
blestemelor și scârțâitului roților de lemn, pe când bărbații
adunau corturile și pavilioanele și încărcau căruțele j
pentru încă o zi de marș. Hanul era o clădire cu trei etaje,
din piatră spălăcită la culoare, cel mai mare pe care-l
văzuse Sansa vreodată, dar chiar și așa, avea spații de
cazare pentru numai o treime din suita regelui, care se
mărise la peste patru sute de oameni, plus curtea tatălui ei
și călăreții liberi care li se alăturaseră pe drum.
O găsi pe Arya pe malul Tridentului, încercând să o țină
pe Nymeria nemișcată în timp ce-i peria noroiul uscat din
blană. Lupului străvechi nu-i plăcea procedeul. Arya purta
aceleași haine de piele pentru călărie pe care le avusese și
ieri și alaltăieri.
– Mai bine ai pune pe tine ceva frumos, îi spuse Sansa.
Așa a zis Septa Mordane. Călătorim astăzi în casa pe roți a
reginei, împreună cu Prințesa Myrcella.
– Nu vreau, zise Arya, încercând să descâlcească o
șuviță din blana cenușie a Nymeriei. Mycah și cu mine vom
călări în sus pe râu și vom căuta rubine la vad.
– Rubine? făcu Sansa uimită. Ce fel de rubine?
Arya îi aruncă o privire de parcă i-ar fi spus că era o
proastă.
– Rubinele lui Rhaegar. Acolo este locul unde l-a ucis
regele Robert și a câștigat coroana.
Sansa o privi neîncrezătoare pe sfrijita de soră-sa.
– Nu poți să cauți rubine, ne așteaptă prințesa. Regina
ne-a invitat pe amândouă.
– Nu-mi pasă, răspunse Arya. Casa pe roți nici măcar nu
are ferestre, nu poți vedea nimic.
– Ce-ai vrea să vezi? zise Sansa, iritată. Fusese atât de
entuziasmată de invitație, iar acum proasta de soră-sa
143

avea de gând să distrugă totul, așa cum se temuse ea.
Sunt numai câmpii, ferme și avanposturi.
– Ba, nu, făcu Arya cu încăpățânare. Dacă vii o dată cu
noi, ai să vezi.
– Detest să călăresc, spuse Sansa agitată. Nu faci
altceva decât să te murdărești, să te umpli de praf și de
bătături.
Arya dădu din umeri.
– Stai nemișcată, o repezi ea pe Nymeria. Nu te rănesc.
Apoi, către Sansa: Când traversam Gâtul, am numărat
treizeci și șase de flori pe care nu le-am mai văzut înainte,
iar Mycah mi-a arătat o șopârlă-leu.
Sansa se înfiora. Le trebuiseră douăsprezece zile ca să
traverseze Gâtul, hurducăindu-se pe un drum întortocheat,
printr-o mlaștină întunecată, nesfârșită, iar ea detestase
fiecare clipă. Aerul fusese umed și lipicios, drumeagul atât
de îngust, încât nu putuseră să ridice o tabără ca lumea
pentru noapte și trebuiseră să se oprească direct la drumul
regelui. Pâlcuri dese de copaci pe jumătate acoperiți de
ape se înghesuiau aproape de ei, iar de pe crengi alunecau
perdele de mucegai albicios. Flori uriașe înfloreau în
mocirlă și pluteau în ochiuri de apă stătută, însă dacă erai
atât de prost încât să părăsești drumeagul ca să le culegi,
te așteptau nisipurile mișcătoare care să te înghită, șerpii
care pândeau din copaci și șopârlele-leu, plutind pe
jumătate scufundate în apă, precum buștenii negri, cu ochi
și dinți.
Bineînțeles, nimic din toate astea nu o oprise pe Arya.
Într-o zi venise înapoi cu rânjetul ei cabalin, cu părul năclăit
și hainele pline de mâl, ținând un buchet de flori purpurii și
verzi pentru tatăl lor. Sansa continuase să spere că el îi va
spune să-și vină în fire și să se poarte ca o doamnă de
familie nobilă, așa cum ar fi trebuit, însă el nu făcuse asta,
ci doar o îmbrățișase și îi mulțumise pentru flori. Asta doar
înrăutățise lucrurile.
Apoi ieși la iveală că florile purpurii erau numite săruturi
otrăvite, iar Arya se alese cu o mâncărime pe mâini. Sansa
credea ca asta îi servise drept lecție, însă Arya răsese, iar
ziua următoare se frecase cu nămol pe brațe, la fel ca o
femeie ignorantă, de la țară, doar pentru că prietenul ei,
Mycah, îi spusese că asta alunga mâncărimea. Avea
144

zgârieturi pe brațe și umeri, dungi vineții și urme verzi și
gălbui, Sansa le văzuse când sora sa se dezbrăcase pentru
culcare. Cum se alesese cu ele, numai cei șapte zei știau.
Arya continua, periind smocurile de blană încâlcită ale
Nymeriei și flecărind despre lucrurile văzute în călătoria
spre sud.
– Săptămâna trecută am găsit un turn de pază părăsit iar
cu o zi mai înainte am zărit o herghelie de cai sălbatici. Ar
fi trebuit să-i vezi și tu fugind, când au simțit mirosul
Nymeriei. Lupoaica se răsucea sub strânsoarea ei și Arya o
muștrului. Încetează, trebuie să fac și partea cealaltă, ești
năclăită toată.
– Nu trebuie să părăsești coloana, îi reaminti Sansa. Așa
a zis tata.
Arya dădu din umeri.
– Nu m-am dus departe. Oricum, Nymeria a stat cu mine
tot timpul. Și nici nu plec mereu. Uneori, este distractiv să
călărești pe lângă căruțe și să stai de vorbă cu oamenii.
Sansa știa totul despre oamenii cu care-i plăcea Aryei să
discute: scutieri și grăjdari și slujnice, bătrâni și copii
dezbrăcați, călăreți liberi, grosolani la vorbă și de origine
nesigură. Arya s-ar putea împrieteni cu oricine. Acest
Mycah era cel mai rău; băiat de măcelar, de treisprezece
ani, un sălbatic, dormea în căruța cu carne și mirosea ca un
butuc de măcelărie. Doar vederea lui era suficientă ca
Sansa sa se simtă rău, însă Arya prefera compania lui în
locul ei. Sansa își pierdu răbdarea.
– Trebuie să vii cu mine, îi spuse surorii ei pe un ton
ferm. Nu o poți refuza pe regină. Septa Mordane te
așteaptă.
Arya nu o băgă în seamă. Smuci tare de perie. Nymeria
mârâi și fugi, jignită.
– Vino înapoi, aici!
– Vor fi prăjituri de lămâie și ceai, continuă Sansa, pe un
ton adult și înțelegător. Lady se frecă de piciorul ei. Sansa îi
scarpină urechile așa cum îi plăcea ei, iar lupul se așeză
lângă ea pe picioarele din spate, privind cum Arya 0
fugărea pe Nymeria. De ce ai vrea să călărești un cal
bătrân și puturos și să te umpli de bășici și transpirație,
când te-ai putea lăfăi în perne de puf și să mănânci
prăjituri cu regina?
145

– Nu-mi place de regină, zise Arya nepăsătoare. Sansa își
opri respirația, șocată că Arya ar putea spune așa ceva, dar
sora sa trăncăni mai departe, fără oprire. Nici măcar nu mă
va lăsa să o aduc pe Nymeria.
Își înfipse peria la centură și-și încolți lupoaica. Nymeria
o privi îngrijorată cum se apropie.
– O casă pe roți regală nu este un loc pentru un lup,
spuse Sansa. Iar Prințesa Myrcella se teme de lupi, știi
asta.
– Myrcella este o bebelușă. Arya o înșfacă pe Nymeria de
gât, însă în momentul în care scoase peria din nou, lupul
străvechi îi scăpă și o luă la goană. Frustrată, Arya azvârli
peria pe jos. Lupoaică rea! strigă ea.
Sansa nu se putu opri să nu zâmbească puțin. Maestrul
dresor îi spusese odată că orice animal copiază corn–
portamentul stăpânului. O îmbrățișa scurt pe Lady. Lady o
linse pe obraz. Sansa chicoti. Arya auzi și se răsuci furioasă
pe călcâie.
– Nu-mi pasă ce spui, mă duc să călăresc. Figura ei
lungă, cabalină, avea acea expresie încăpățânată care
spunea că nu glumea deloc.
– Zeii au dreptate, Arya, uneori te porți atât de
copilărește, zise Sansa. Atunci, plec singură. Va fi chiar și
mai bine așa. Lady și cu mine vom mânca toate prăjiturile
de lămâie și ne vom simți cât se poate de bine fără tine.
Se întoarse să plece, însă Arya strigă după ea.
– Nu te vor lăsa nici pe tine să o aduci pe Lady.
Dispăru înainte ca Sansa să se gândească ce să-i
răspundă, fugărind-o pe Nymeria de-a lungul râului.
Singură și umilită, Sansa o luă pe drumul ocolit spre han,
unde știa că o aștepta Septa Mordane. Lady pășea fără
zgomot lângă ea. Aproape că-i dăduseră lacrimile. Tot ceea
ce voise ea era ca lucrurile să meargă bine și drăguț, așa
cum erau și în balade. De ce nu putea fi Arya dulce și
delicată și blândă, așa ca Prințesa Myrcella? I-ar fi plăcut să
aibă o soră ca ea.
Sansa nu putea pricepe cum două surori, născute la doar
doi ani diferență, erau atât de deosebite. Nu ar fi fost mai
ușor dacă Arya ar fi fost un bastard, la fel ca fratele ei
vitreg, Jon? Ea chiar și arăta ca Jon, cu fața acea lungă și
părul castaniu al Starkilor, fără nimic din mama lor în
146

trăsăturile sau în culoarea tenului ei. Iar mama lui Jon
fusese din popor, sau așa șușoteau oamenii. O dată, pe
când era mai mică, Sansa o întrebase chiar pe mama lor
dacă nu fusese, cumva, o greșeală. Poate că grumkinii o
furaseră pe sora ei adevărată. Însă mama izbucnise în râs
și spusese că nu, Arya era fiica ei și sora adevărată a
Sansei, sânge din sângele ei. Sansa nu-și putea imagina de
ce ar minți mama despre așa ceva, așa că presupuse că
era adevărat.
Pe măsură ce se apropie de centrul taberei, supărarea ei
fu dată foarte repede uitării. O mulțime se adunase în jurul
casei pe roți a reginei. Sansa auzi voci agitate zumzăind ca
albinele dintr-un stup. Ușile fuseseră deschise larg, văzu
ea, iar regina stătea în capătul scărilor de lemn, zâmbind în
jos spre cineva. O auzi spunând:
– Consiliul ne face o mare onoare, bunii mei lorzi.
– Ce se întâmplă? îl întrebă ea pe un cavaler pe care-l
cunoștea.
– Consiliul a trimis călăreți de la Debarcaderul Regelui
pentru a ne escorta pe tot restul călătoriei, îi spuse el. O
gardă de onoare pentru rege.
Nerăbdătoare să vadă, Sansa o lăsă pe Lady să-și
croiască drum prin mulțime. Oamenii se dădeau cu grabă
la o parte din calea lupului străvechi. Când se apropie, văzu
doi cavaleri îngenunchind în fața reginei, în armuri atât de
fine și de arătoase, că îi veni să se frece la ochi. Unul dintre
cavaleri purta un costum complicat din solzi albi, emailați,
strălucitor ca un câmp acoperit de zăpadă proaspătă, cu
ornamente și catarame de argint care luceau în j soare.
Când își scoase coiful, Sansa văzu că era un bărbat în
vârstă, cu părul la fel de alb ca armura sa; totuși, părea
puternic și grațios în pofida anilor. Pe umeri îi atârna
mantia de un alb pur a Gărzii Regelui.
Companionul său era un bărbat de vreo douăzeci de ani,
a cărui armură avea un pieptar de oțel de un verde-închis
ca o pădure întunecată. Era cel mai frumos bărbat pe care
căzuseră vreodată privirile Sansei; înalt și solid, cu un păr
negru strălucitor, care-i curgea pe umeri și încadra o față
proaspăt rasă, iar ochii săi verzi și veseli se potriveau cu
armura. Sub unul dintre brațe purta un coif cu coarne de
cerb, ramurile lor maiestuoase lucind aurii.
147

La început, Sansa nici nu-l remarcă pe cel de-al treilea
străin. Nu îngenunchease împreună cu ceilalți. Stătea într-o
parte, lângă cai – un bărbat sfrijit și morocănos, care privea
procesiunea în tăcere. Fața lui era ciupită de vărsat și
lipsită de barbă, cu ochi afundați în orbite și obraji
scofâlciți. Deși nu era bătrân, mai avea doar câteva
smocuri de păr căzându-i peste urechi, foarte lungi, ! ca la
femei. Armura sa era formată din zale de un cenușiu-
metalic peste pielea întărită, fără nici un fel de ornamente,
dezvăluind vechimea ei și folosința îndelungată. Deasupra
umărului drept se ițea mânerul din piele pătată al unei
săbii prinse la spate; o sabie lungă, pentru ambele mâini,
mult prea lungă pentru a putea fi purtată la șold.
– Regele a plecat la vânătoare, dar știu că va fi bucuros
să vă vadă când se va întoarce, le spunea regina celor doi
cavaleri care îngenuncheaseră înaintea ei, însă Sansa nu-și
putea dezlipi privirile de cel de-al treilea bărbat.
El păru să simtă apăsarea privirii ei. Încet, întoarse
capul. Lady mârâi. O potopi o spaimă mai copleșitoare
decât tot ce simțise ea până atunci. Se dădu înapoi și se
lovi de cineva.
Mâini vânjoase o prinseră de umeri și, pentru o clipă,
Sansa se gândi că era tatăl ei, dar când se întoarse văzu
fața arsă a lui Sandor Clegane, privind în jos spre ea, cu o
gură strâmbată într-un zâmbet batjocoritor.
– Tremuri, fato, spuse el cu vocea-i aspră. Te sperii chiar
atât de tare?
Chiar că o făcea, și încă de când dăduse prima oară cu
ochii de ravagiile pe care focul i le lăsase pe față, deși
acum i se părea că nu era nici pe jumătate atât de
înspăimântător pe cât era celălalt. Cu toate astea, Sansa se
smulse de lângă el, iar Câinele râse, iar Lady se puse între
ei, mârâind un avertisment. Sansa se lăsă în genunchi
pentru a-și pune brațele pe după gâtul lupului. Toată lumea
se adunase în jurul lor, icnind, iar ea putea simți privirile
oamenilor fixate asupra ei, iar ici colo se auziră comentarii
înăbușite și hohote întretăiate.
– Un lup? zise un bărbat, iar altcineva adăugă:
– Pe șapte iaduri, ăsta-i un lup străvechi, iar primul
bărbat spuse:
– Ce face aici, în tabără?
148

Glasul dogit al Câinelui explică:
– Starkii îi folosesc în loc de doici, iar Sansa își dădu
seama că ea și Lady erau privite de cei doi cavaleri străini,
cu săbiile în mână, iar apoi i se făcu din nou frică și rușine.
Lacrimile îi umplură ochii. O auzi pe regină spunând:
– Jeffrey, du-te la ea.
Iar prințul ei sosi.
– Lăsați-o în pace, spuse el. Se aplecă asupra ei, minunat
în veșmintele din lână albastră și piele neagră, cu pletele
sale blonde strălucind în soare ca o coroană. Îi întinse
mâna și o ridică în picioare. Ce s-a întâmplat, dulce
doamnă? De ce te temi? Nimeni nu-ți va face nimic. Puneți-
vă săbiile în teacă, toți. Lupul este animalul ei de
companie, asta-i tot. Apoi se uită spre Sandor Clegane. Iar
tu, Câine, marș de aici, îmi sperii logodnica.
Iar Câinele, credincios ca întotdeauna, făcu o plecăciune
și se pierdu în mulțime. Sansa se străduia să-și revină. Se
simțea ca o proastă. Era o Stark de Winterfell, o domniță
nobilă și, într-o bună zi, va fi regină.
– Nu a fost el, dulcele meu prinț, încercă ea să explice. A
fost celălalt.
Cei doi cavaleri străini schimbară priviri între ei.
– Payne? chicoti cel tânăr, în armura verde.
Cel mai vârstnic, în armură albă, îi vorbi Sansei pe un
ton blând:
– Uneori, Ser Hyn mă sperie chiar și pe mine, dulce
doamnă. Are o înfățișare înspăimântătoare.
– Așa și trebuie. Regina coborâse din casa pe roți.
Publicul se despărți în două pentru a-i face loc. Dacă
nemernicii nu se tem de dreptatea regelui, înseamnă că la
comandă nu se află cine trebuie.
Sansa își regăsi, în cele din urmă, vocea.
– Atunci, cu siguranță că l-ați ales pe cel care trebuie,
Maiestatea Voastră, spuse ea, iar în jurul ei izbucni o
furtună de râsete.
– Foarte bine spus, copilă, zise bătrânul în alb. Așa cum
se cuvine pentru fiica lui Eddard Stark. Sunt onorat să te
cunosc, chiar dacă circumstanțele în care am făcut-o sunt
atât de neobișnuite. Eu sunt Ser Barristan Selmy, din Garda
Regelui.
Sansa știa acest nume, iar acum bunele maniere pe care
149

i le predase Septa Mordane de-a lungul anilor îi reveniră în
minte.
– Lordul Comandant al Gărzii Regale, zise ea, și
consilierul lui Robert, regele nostru, și înainte de el, al lui
Aerys Targaryen. Onoarea este de partea mea, bunule
cavaler. Chiar și în nordul îndepărtat, trubadurii cântă
faptele lui Barristan cel îndrăzneț.
Cavalerul în verde râse din nou.
– Barristan cel Bătrân, vrei să spui. Nu-l flata prea mult,
copilă, pentru că deja se ia prea în serios. Apoi îi zâmbi. Iar
acum, fată cu lup, dacă îmi poți spune și cum mă cheamă,
trebuie să accept că ești, într-adevăr, fiica Mâinii.
Jeffrey se încorda lângă ea.
– Ai grijă cum vorbești cu logodnica mea.
– Pot să răspund, zise Sansa repede, pentru a potoli furia
prințului. Îi zâmbi cavalerului în verde. Coiful vostru are
coarne aurite, domnul meu. Cerbul este blazonul Casei
regale. Regele Robert are doi frați. Datorită fragedei
voastre tinereți, nu puteți fi decât Renly Baratheon, Lord de
Storm's End și consilier al regelui, așa că vă știu numele.
Ser Barristan chicoti.
– Prin tinerețea lui fragedă, ar putea fi numai un filfizon
zurbagiu, așa îi spun eu.
Se porni un râs general, dezlănțuit de însuși Lord Renly.
Tensiunea de acum câteva clipe dispăruse, iar Sansa
începu să se simtă bine… până ce Ser Hyn Payne dădu la o
parte doi oameni și se opri înaintea ei, fără nici o urmă de
zâmbet. Nu spuse nici un cuvânt. Lady își dezveli colții și
începu să mârâie, un mârâit jos, încărcat de amenințări,
dar de data asta Sansa o făcu să tacă punându-i o mână pe
cap.
– Îmi pare rău dacă v-am ofensat, Ser Ilyn, spuse ea.
Așteptă un răspuns , dar nu veni nici unul. Pe când omul
o privea, ochii săi spălăciți păreau să-i smulgă toate
hainele de pe ea, apoi pielea, lăsându-i sufletul dezgolit
înaintea lui. Tot tăcut, se întoarse și plecă. Sansa nu
înțelese. Privi către prinț.
– Am spus ceva rău, Maiestatea Voastră? De ce nu mi-a
vorbit?
– Ser Hyn nu este prea vorbăreț de vreo paisprezece ani
încoace, comentă Lord Renly cu un zâmbet viclean. Jeffrey
150

îi adresă unchiului său o privire încărcată de ură, apoi luă
mâinile Sansei într-ale lui.
– Aerys Targaryen i-a smuls limba cu cleștii.
– Vorbește însă cel mai elocvent cu sabia sa, rosti
regina, iar devotamentul său pentru regatul nostru este
indiscutabil. Apoi zâmbi cu grație și spuse: Sansa, eu și
bunii consilieri trebuie să discutăm până ce se întoarce
regele împreună cu tatăl tău. Mă tem că va trebui să
amânăm ziua ta împreună cu Myrcella. Te rog, transmite-i
scuzele mele dulcii tale surori. Jeffrey, poate că ești atât de
bun încât s-o distrezi astăzi pe invitata noastră.
– Va fi plăcerea mea, mamă, zise Jeffrey oficial.
O luă de braț și o conduse de lângă casa pe roți, iar
moralul Sansei crescu vertiginos. O zi întreagă cu prințul!
Privi cu adorație spre el. Era atât de galant, se gândi ea.
Modul în care o scăpase de Ser Ilyn și de Câine era aproape
ca în balade, ca pe vremurile când Serwyn al Scutului
Oglindă o salvase pe Prințesa Daeryssa din mâinile
giganților, sau când Prințul Aemon Cavalerul-Dragon
apărase onoarea Reginei Naerys față de calomniile
nemernicului Ser Morgii.
Atingerea mâinii lui Jeffrey pe mâneca sa îi făcu inima să
bată mai repede.
– Ce ți-ar plăcea să faci?
Să fiu cu tine, își spuse Sansa.
– Orice ai vrea tu să faci, prințul meu.
Jeffrey se gândi o clipă.
– Am putea merge la călărie.
– Oh, dar ador călăria, spuse Sansa.
Jeffrey privi în spate, spre Lady, care le călca pe urme.
– Lupul tău ar putea speria caii, iar câinele meu pare să
te sperie pe tine. Hai să-i lăsăm pe amândoi în urmă și să
plecăm numai noi, ce zici de asta?
Sansa ezită.
– Dacă vrei, zise ea nesigură. Cred că aș putea s-o leg pe
Lady. Nu știam că ai un câine.
Jeffrey râse.
– Este, de fapt, câinele mamei mele. L-a pus să mă
păzească, așa că asta face.
– Vrei să spui, Câinele? zise ea. Îi venea să se ia la palme
pentru că gândise atât de încet. Prințul ei nu ar mai fi iubit-
151

o dacă i s-ar fi părut atât de proastă. E bine să-l lăsam în
urmă?
Prințul Jeffrey păru deranjat că întrebase așa ceva.
– Nu te teme, doamnă, sunt aproape un bărbat, și nu mă
lupt cu lemne, ca frații tăi. Tot ce-mi trebuie este asta.
Își trase sabia și i-o arătă; o sabie lungă, lucrată cu
pricepere pentru a i se potrivi unui băiat de doisprezece
ani, din oțel albastru, strălucitor, forjată la castel, cu două
tăișuri și un mâner înfășurat în piele și un cap de leu din
aur, la capăt. Sansa scoase o exclamație admirativă și
Jeffrey păru bucuros.
– Eu îi spun Colțul Leului, zise el.
Și îi lăsară în urmă pe lupul străvechi și pe păzitorul lui,
pornind spre est, de-a lungul râului Trident, fără alt
însoțitor decât Colțul Leului.
Era o zi frumoasă, ca vrăjită. Aerul era cald și încărcat de
mireasma florilor, iar pădurea avea aici o frumusețe blândă
pe care Sansa nu o mai văzuse niciodată în nord. Calul
prințului Jeffrey era un pursânge, iute ca vântul, și-l călărea
cu o indiferență nesăbuită, atât de repede, încât Sansa se
străduia din greu să țină pasul pe iapa ei. Era o zi pentru
aventuri. Explorară cavernele de lângă malul râului și
urmăriră o pisică-umbră până la vizuina ei, iar când li se
făcu foame, Jeffrey găsi un avanpost și le spuse oamenilor
să aducă vin și mâncare pentru prințul lor și doamna lui. Se
ospătară cu păstrăv proaspăt, pescuit din râu, iar Sansa
bău mai mult vin decât băuse vreodată.
– Tatăl meu ne lasă să bem doar o singură cupă și asta
numai la ospețe, se confesa ea prințului.
– Logodnica mea poate bea cât vin poftește, zise Joffrey
reumplându-i cupa.
După ce mâncară, merseră mai încet. Jeffrey cântă
pentru ea, pe când călăreau, vocea sa răsunând înaltă și
dulce și pură. Sansa era puțin amețită din cauza vinului.
– N-ar trebui să ne întoarcem? întrebă ea.
– Curând, zise Jeffrey. Câmpul de bătălie este chiar în
fața noastră, acolo unde râul face un cot. Știi, acolo l-a ucis
tatăl meu pe Rhaegar Targaryen. I-a zdrobit pieptul, l-a
sfărâmat prin armură. Jeffrey răsuci o ghioagă imaginară,
ca să-i arate. După aceea, unchiul meu, Jaime, l-a ucis pe
bătrânul Aerys, iar tatăl meu a ajuns rege. Ce se aude?
152

Sansa auzi și ea sunetul plutind prin pădure, un soi de
clămpănit de lemn, snac snac snac.
– Nu știu, zise ea. Totuși, asta o făcea să se simtă
încordată. Jeffrey, hai înapoi.
– Vreau să văd ce este. Jeffrey își întoarse calul spre
direcția de unde se auzeau sunetele, iar Sansa nu avu de
ales decât să-l urmeze.
Sunetele crescură în i ntensitate și deveniră mai clare,
clămpănitul lemnului pe lemn, iar pe măsură ce se
apropiau auziră și o respirație grea, iar apoi un mormăit.
– E cineva acolo, zise Sansa neliniștită. Se trezi
gândindu-se la Lady, dorindu-și ca lupul străvechi să fi fost
cu ea.
– Ești în siguranță cu mine. Jeffrey trase din teacă sabia
Colțul Leului. Sunetul oțelului frecându-se pe piele o făcu
să tremure. Pe aici, spuse el, deschizând drumul printr-un
pâlc de copaci.
Dincolo de desiș, într-o poiană care domina râul, dădură
peste un băiat și o fată care se jucau de-a cavalerii. Săbiile
lor erau niște bețe din lemn, cozi de mătură, după aspect,
și se repezeau unul asupra celuilalt printre ierburi și se
loveau cu patimă. Băiatul era cu câțiva ani mai mare, mai
înalt și mult mai puternic, și insista cu atacul. Fata, o
creatură sfrijită îmbrăcată în piei murdare, se eschiva și
reușea să ridice coada de mătură în calea majorității
loviturilor băiatului. Când încercă să-l atingă, el pară
lovitura, dându-i bățul la o parte, și o lovi puternic peste
degete. Ea țipă și scăpă arma.
Prințul Jeffrey începu să râdă. Băiatul privi în jur cu ochii
holbați, uluit, și scăpă bățul în iarbă. Fata îi privi
dușmănoasă, sugându-și încheieturile degetelor pentru a
mai reduce durerea, dar Sansa era oripilată.
– Arya? strigă ea neîncrezătoare.
– Plecați, țipă Arya la ei, cu lacrimi de furie în ochi. Ce
faceți aici? Lăsați-ne în pace. Jeffrey privi de la Arya la
Sansa și înapoi.
– E sora ta? Ea dădu din cap înroșindu-se. Jeffrey îl
cercetă pe băiat, o arătare dizgrațioasă, cu o față aspră și
pistruiată și păr des, roșcat. Iar tu cine ești, băiete? îl
întrebă el pe un ton poruncitor, care ignora faptul că acesta
era cu ani mai mare decât el.
153

– Mycah, murmură băiatul. Îl recunoscuse pe prinț și-și
feri ochii. Stăp'ne…
– E băiatul măcelarului, zise Sansa.
– E prietenul meu, făcu Arya pe un ton tăios. Lăsați-l în
pace.
– Un băiat de măcelar care vrea să fie cavaler, nu-i așa?
Jeffrey descăleca, ținând sabia în mână. Ia-ți sabia, băiat de
măcelar, zise el cu o sclipire de amuzament în ochi. Ia să
vedem cât ești de bun.
Mycah rămase acolo, înghețat de frică. Jeffrey se duse
spre el.
– Haide, ia-o de jos. Sau te lupți numai cu fetițele?
– Ea m-a rugat, stăp'ne, zise Mycah. M-a rugat.
Sansa nu avu decât să privească spre Arya și să-i vadă
roșeața de pe față ca să știe că băiatul spunea adevărul,
însă Jeffrey nu era dispus să asculte. Vinul îl făcuse să-și
iasă din minți.
– N-ai de gând să-ți ridici sabia? Mycah scutură din cap.
– E numai un băț, stă'pne. Nu este o sabie, e doar un
băț.
– Atunci ești doar băiatul măcelarului și nu un cavaler.
Jeffrey ridică sabia Colțul Leului și-i puse vârful pe obrazul
băiatului, sub ochi, pe când acesta stătea tremurând. O
loveai pe sora doamnei mele, știi asta?
Un bob strălucitor d e sânge apăru acolo unde sabia
pătrundea în carnea lui “Mycah și o dâră roșie coborî încet
pe obrazul băiatului.
– Oprește-te! țipă Arya și înșfacă bățul ei căzut.
Sansei îi era teamă.
– Arya, nu te amesteca.
– N-am să-l rănesc prea… tare, îi spuse Jeffrey Aryei, fără
să-și ia nici o clipă ochii de la băiatul măcelarului.
Arya se repezi la el. Sansa coborî de pe iapă, însă prea
încet. Arya lovi cu ambele mâini. Se auzi un trosnet
puternic când lemnul se rupse de ceafa prințului și apoi
totul se petrecu dintr-odată, sub ochii înspăimântați ai
Sansei. Jeffrey se clătină și se răsuci, urlând blesteme.
Mycah fugi spre copaci, cât de repede îl țineau picioarele.
Arya răsuci din nou bățul spre prinț, însă de data asta
Jeffrey pară lovitura cu Colțul Leului și-i zbură bățul rupt din
mâini. Ceafa lui sângera toată, iar în ochi prințul avea
154

văpăi. Sansa țipa:
– Nu, nu, opriți-vă amândoi, stricați totul!
Însă nu asculta nimeni. Arya dezgropa o piatră și o
aruncă spre capul lui Jeffrey. În loc de asta, îi nimeri calul,
iar animalul o luă la galop pe urmele lui Mycah.
– Opriți, nu, opriți-vă! strigă Sansa.
Jeffrey se repezi la Arya cu sabia, urlând obscenități,
cuvinte îngrozitoare, murdare. Arya țâșni înapoi,
înspăimântată acum, însă Jeffrey se luă după ea, gonind-o
spre pădure, lipind-o de un copac. Sansa nu mai știa ce să
facă. Privea neajutorată, aproape oarbă din cauza
lacrimilor.
Apoi ceva ca o ceață cenușie țâșni din spatele ei și,
brusc, Nymeria își făcu apariția, cu fălcile închizându-se în
jurul brațului lui Jeffrey. Oțelul îi căzu dintre degete, iar
lupul îl doborî la pământ și se rostogoliră amândoi în iarbă,
lupul mârâind și atacându-l în timp ce prințul țipa de
durere.
– Ia-l de aici! urlă el. Ia-l de aici! Vocea Aryei plesni ca un
bici:
– Nymeria!
Lupul sălbatic îi dădu drumul lui Jeffrey și se duse lângă
ea. Prințul zăcea în iarbă, smiorcăindu-se, legănându-și
brațul zdrelit. Cămașa lui era plină de sânge.
– Nu te-a rănit prea… tare, zise Arya.
Ridică sabia de unde căzuse și se aplecă asupra lui,
ținând-o cu ambele mâini. Jeffrey scăpă un scâncet speriat
când privi spre ea.
– Nu, făcu el, nu mă lovi. Am să te spun mamei.
– Să-l lași în pace! strigă Sansa surorii sale.
Arya se răsuci și ridică sabia în aer, antrenând întregul
său trup în mișcare. Oțelul albastru străluci în soare când
sabia zbură spre râu. Lovi apa și dispăru cu un plesnet sec.
Jeffrey gemu. Arya alergă la calul ei, cu Nymeria gonind pe
urmele sale.
După ce dispărură, Sansa se duse la Jeffrey. El închisese
ochii de durere, iar respirația îi era întretăiată. Sansa
îngenunche lângă el.
– Jeffrey, suspină ea. Oh, uite ce ți-au făcut, ce ți-au
făcut! Bietul meu prinț. Nu te teme. Mă duc până la
avanpost și aduc ajutoare. Întinse mâna și-i pieptănă spre
155

spate părul blond și moale.
Ochii lui se deschiseră brusc și o priviră, dar în ei nu mai
exista decât ură, nimic altceva decât ură.
– Atunci, du-te! îi aruncă el. Și nu mă atinge!
156

EDDARD
– A găsit-o, stăpâne.
Ned se ridică în grabă.
– Oamenii noștri sau ai lui Lannister?
– A fost Jory, răspunse administratorul său, Vayon Poole.
E nevătămată.
– Mulțumesc zeilor, zise Ned. Oamenii săi o căutau pe
Arya de patru zile, însă cei ai reginei o căutau și ei. Unde-i?
Spune-i lui Jory să o aducă aici numaidecât.
– Îmi pare rău, stăpâne, spuse Poole. Gărzile de la porți
erau oamenii lui Lannister și ei au informat-o pe regină
când Jory a adus-o înapoi. A fost dusă direct în fața
regelui…
– Blestemată fie femeia aia! zise Ned, pășind spre ușă.
Găsiți-o pe Sansa și aduceți-o în sala de audiențe. S-ar
putea să fie nevoie și de glasul ei.
Coborî treptele din turn cuprins de o furie nebună.
Condusese chiar el acțiunea de căutare în primele trei zile
și abia dacă dormise o oră de când dispăruse Arya. În
această dimineață se trezise atât de copleșit de durere și
oboseală, încât abia dacă se mai putea ține pe picioare,
însă acum îl stârnise furia, umplându-l de energie.
În timp ce traversa curtea castelului îl strigară bărbații,
însă în graba lui îi ignoră pe toți. Ar fi putut s-o ia la fugă,
însă încă mai era Mâna Regelui și o Mână trebuie să-și
păstreze demnitatea. Era conștient de toți ochii fixați
asupra sa, de mormăitul vocilor care se întrebau ce avea
de gând să facă.
Castelul era o fortăreață modestă, aflată la o jumătate
de zi de mers călare spre sud de Trident. Suita regală
trăsese la lordul local, Ser Raymun Darry, în vreme ce
căutarea Aryei și a băiatului de măcelar continua de am-
bele părți ale râului. Nu erau oaspeți bineveniți. Ser
Raymun trăise în pacea regelui, însă familia sa luptase sub
flamura cu dragoni a lui Rhaegar, la Trident, iar trei din
frații săi mai mari muriseră acolo, un adevăr pe care nici
Robert și nici Ser Raymun nu-l uitaseră. Oamenii regelui,
oamenii lui Darry, ai lui Lannister și Stark se îngrămădeau
cu toții într-un castel prea mic pentru ei, iar tensiunile
creșteau încinse și apăsătoare.
157

Regele își însușise sala de audiențe a lui Ser Raymun și
acolo îl găsi Ned. Încăperea era aglomerată când năvăli
înăuntru. Mult prea aglomerată, se gândi el; dacă ar fi fost
doar ei doi, ar fi putut rezolva problema pașnic.
Robert era trântit în scaunul înalt al lui Darry, la ca-patul
celălalt al încăperii, cu o față opacă și mohorâtă. Cersei
Lannister și fiul ei îi stăteau alături. Regina își pusese mâna
pe umărul lui Jeffrey. Bandaje groase din mătase încă îi mai
acopereau brațul. Arya se afla în mijlocul încăperii, singură,
doar cu Jory Cassel lângă ea, toți ochii fiind fixați asupra ei.
– Arya, o strigă Ned tare.
Se apropie de ea, iar cizmele-i tropăiau pe podeaua de
piatră. Când îl văzu, ea țipă și începu să plângă. Ned se
puse într-un genunchi și o luă în brațe. Ea tremura.
– Îmi pare rău, se smiorcăi ea, îmi pare rău, îmi pare rău.
– Știu, răspunse el. O simțea atât de mică în brațele sale,
nu era altceva decât o biată fată. Era greu de crezut că
provocase asemenea necazuri. Ești rănită?
– Nu. Fața ei era murdară, iar lacrimile îi lăsau dâre
rozalii pe obraji. Mi-e cam foame. Am mâncat niște mure,
dar n-am mai găsit nimic altceva.
– Te vom hrăni noi, cât de curând, promise Ned. Se
ridică pentru a-l înfrunta pe rege. Ce înseamnă toate
astea?
Ochii săi măturară încăperea în căutarea unor fețe
prietenoase. Dar în afară de oamenii săi, erau cam puține.
Ser Raymun Darry își strunea bine expresivitatea. Lordul
Renly afișa un început de surâs care ar fi putut însemna
orice, iar bătrânul Ser Barristan era grav; restul erau
oamenii lui Lannister și erau ostili. Singurul lor noroc era că
atât Jaime Lannister, cât și Sandor Clegane lipseau,
conducând căutările la nord de Trident.
– De ce nu mi s-a spus că fiica mea a fost găsită? întrebă
Ned cu o voce răsunătoare. De ce nu mi-a fost adusă
imediat?
Îi vorbise lui Robert, însă îi răspunse Cersei Lannister.
– Cum îndrăznești să te adresezi regelui tău în acest fel?
Auzind asta, regele se foi.
– Taci, femeie, o repezi el. Se îndreptă în scaun. Îmi pare
rău, Ned. Nu am vrut nici o clipă s-o sperii pe fată. Cel mai
bun lucru mi s-a părut aducerea ei aici și rezolvarea
158

problemei cu cea mai mare rapiditate.
– Și despre ce problemă este vorba?
Vocea lui Ned răsunase înghețată. Regina făcu un pas
înainte.
– Știi foarte bine, Stark. Fata asta a ta mi-a atacat fiul. Ea
și băiatul de măcelar. Animalul acela al ei a încercat să-i
smulgă un braț.
– Nu-i adevărat, spuse Arya cu voce tare. L-a mușcat
doar, puțin. Fiindcă îl rănea pe Mycah.
– Jeff ne-a povestit ce s-a întâmplat, zise regina. Tu și cu
băiatul de măcelar l-ați bătut cu bețele, iar tu ți-ai asmuțit
lupul asupra lui.
– Nu așa a fost, zise Arya, gata să plângă din nou. Ned își
puse mâna pe umărul ei.
– Ba așa! insistă Prințul Jeffrey. M-au atacat toți, iar ea a
aruncat Colțul Leului în râu!
Ned observă că nu o învrednicise cu nici o privire pe
Arya.
– Mincinosule! țipă ea.
– Tacă-ți gura! i-o întoarse prințul.
– Ajunge! tună regele, ridicându-se din scaun, cu o voce
încărcată de iritare. Se așternu liniștea. Acum, copilă, îmi
vei povesti ce s-a întâmplat. Spune tot și spune adevărul.
Este o crimă mare să minți un rege. Apoi se uită spre fiul
său. Când ea va termina, va veni rândul tău. Până atunci
însă, să-ți ții gura.
Când Arya își începu istorisirea, Ned auzi ușa
deschizându-se în spatele său. Se uită și-l văzu pe Vayon
Poole intrând împreună cu Sansa. Se așezară în tăcere la
capătul sălii pe când Arya vorbea. Când ajunse la partea în
care aruncase spada lui Jeffrey în mijlocul Tridentului,
Renly Baratheon începu să râdă. Regele se încruntă.
– Ser Barristan, escortează-l pe fratele meu afară din
sală înainte să se înece.
Lordul Renly își struni hohotele.
– Fratele meu este prea amabil. Pot să găsesc ușa și
singur. Făcu o plecăciune către Jeffrey. Poate că mai târziu
ai să-mi explici și mie cum o fetiță de nouă ani, de
mărimea unui șobolan ud, a reușit să te dezarmeze cu o
mătură și să-ți arunce sabia în râu.
Când ușa se închise în urma lui, Ned îl mai auzi spunând:
159

„Cotul Leului!” și hohotind încă o dată.
Prințul Jeffrey era palid când își începu propria sa
versiune, foarte diferită, a evenimentelor. Când fiul său
termină, regele se ridică greu din scaunul său, arătând ca
un om care ar fi vrut să fie oriunde în altă parte decât aici.
– Și, pe cele șapte iaduri, ce credeți că trebuie să fac eu
cu toate astea? El spune una, ea spune alta.
– Nu au fost singurii prezenți, zise Ned. Sansa, vino aici.
Ned auzise versiunea ei. Ea știe adevărul, adăugă el.
Spune-ne ce s-a întâmplat.
Fiica sa cea mare păși înainte cu ezitări. Era îmbrăcată în
catifele albastre tivite cu alb și purta la gât un lanț de
argint. Părul ei roșcat, des, fusese pieptănat până ce
ajunsese să lucească. Clipi spre sora sa, apoi spre tânărul
prinț.
– Nu știu…, zise ea pe un ton plângăreț, părând că era
gata să o ia la goană. Nu-mi amintesc. Totul s-a întâmplat
atât de repede, nu am văzut nimic…
– Ticăloasă ce ești! strigă Arya. Țâșni asupra surorii ei ca
o săgeată, trântind-o pe Sansa la pământ, începând s-o
lovească. Mincinoaso, mincinoaso, mincinoaso!
– Încetează, Arya! strigă Ned. Jory o trase de pe sora ei,
dar tot mai lovea. Sansa era palidă și tremura atunci când
Ned o ridică din nou în picioare. Ești lovită? o întrebă, însă
ea se uita spre Arya și nu părea să-l audă.
– Fata este la fel de sălbatică precum animalul ei
murdar, zise Cersei Lannister. Robert, vreau s-o
pedepsești.
– Șapte iaduri, înjură Robert. Cersei, uită-te la ea. E doar
un copil. Ce vrei să mă pui să-i fac, s-o biciuiesc pe străzi?
La naiba, copiii se mai și bat. S-a terminat. Nu s-a
întâmplat nimic rău.
Regina era furioasă.
– Jeff va rămâne cu cicatricile alea tot restul vieții sale.
Robert Baratheon privi spre fiul său cel mare.
– N-are decât. Poate că astfel va învăța o lecție. Ned, ai
grijă ca fiica ta să fie readusă la ordine. Voi face același
lucru și eu cu fiul meu.
– Bucuros, Maiestatea Voastră, zise Ned cu o mare
ușurare.
Robert era pe cale să plece, însă regina nu terminase
160

încă.
– Iar cu lupul străvechi cum rămâne? strigă ea. Ce faci
cu animalul care ți-a nenorocit fiul?
Regele se opri, se întoarse, se încruntă.
– Uitasem de afurisitul de lup.
Ned putea vedea cum Arya se încordase în brațele lui
Jory. Acesta vorbi imediat.
– Nu am putut găsi nici o urmă a lupului străvechi,
Maiestatea Voastră.
Robert nu părea nefericit.
– Nu? Atunci așa să fie.
Regina ridică vocea:
– O sută de dragoni de aur pentru cel care-mi aduce
pielea lui.
– O blană cam scumpă, mormăi Robert. Nu vreau să am
de-a face cu asta, femeie. N-ai decât să-ți cumperi
blănurile cu aurul Lannisterilor.
Regina îl privi cu răceală.
– N-aș fi crezut că ești așa de meschin. Regele cu care
crezusem că m-am măritat mi-ar fi întins pe pat o blană de
lup înainte de apusul soarelui.
Fața lui Robert se întunecă de furie.
– Ar fi un un truc reușit, fără nici un lup.
– Avem un lup, zise Cersei Lannister. Vocea îi era foarte
calmă, dar în ochii ei verzi licărea triumful. Celorlalți le
trebui puțin până să priceapă sensul vorbelor ei, dar când
și el înțelese, regele dădu iritat din umeri.
– Cum vrei. Să se ocupe Ser Hyn de asta.
– Robert, nu poți face asta, protestă Ned. Regele nu mai
avea dispoziție pentru alte dispute.
– Destul, Ned, nu mai vreau să aud nimic. Un lup
străvechi este un animal sălbatic. Mai devreme sau mai
târziu s-ar fi întors împotriva fetei tale în același mod în
care a făcut-o cu fiul meu. Ia-i un câine, va fi mult mai
fericită cu el.
Abia atunci Sansa păru să priceapă. Ochii ei erau
marcați de spaimă când se opriră asupra tatălui ei.
– Nu este vorba de Lady, nu-i așa? Însă descifra adevărul
pe fața lui. Nu, zise ea. Nu, nu, Lady nu a mușcat pe
nimeni, e bună…
– Lady nici nu a fost acolo, strigă Arya furioasă. Lăsați-o
161

în pace!
– Oprește-i, se rugă Sansa, nu-i lăsa s-o facă, te rog, nu a
fost Lady, a fost Nymeria. Arya a făcut-o, nu puteți, nu a
fost Lady, nu-i lăsa să-i facă rău lui Lady, va fi un lup bun,
promit…
Și începu să plângă. Tot ce mai putea Ned să facă era să
o ia în brațe și să o țină așa în timp ce plângea. Se uită prin
încăpere, după Robert. Vechiul său prieten, de care era mai
apropiat decât de orice frate.
– Te rog, Robert. Pentru dragostea pe care mi-o porți.
Pentru dragostea pe care i-o porți surorii mele. Te rog.
Regele privi îndelung spre ei, apoi își întoarse privirile
spre soția sa.
– Naiba să te ia, Cersei, zise el cu ură.
Ned se ridică, desprinzându-se încet din îmbrățișarea
Sansei. Întreaga oboseală a ultimelor patru zile îi revenise.
– Atunci fă-o chiar tu, Robert, spuse cu un glas rece și
tăios ca oțelul. Cel puțin, ai curajul să o faci chiar tu.
Robert se uită spre Ned cu ochi indiferenți și morți și
plecă fără nici un cuvânt, sunetul pașilor săi căzând cu
greutatea plumbului. În sală se pogorî tăcere.
– Unde-i lupul? întrebă Cersei Lannister după ce soțul ei
plecă.
Lângă ea, Prințul Jeffrey zâmbea.
– Bestia este ținută în lanț lângă postul de gardă de la
poartă, Maiestatea Voastră, răspunse fără nici un chef Ser
Barristan Selmy.
– Aduceți-l pe Hyn Payne.
– Nu, spuse Ned. Jory, du fetele în camerele lor și adu-mi
Gheața. Cuvintele-i lăsară pe limbă un gust de fiere, dar se
forță să le spună. Dacă treaba asta trebuie făcută, am s-o
fac eu.
Cersei Lannister îl privi bănuitoare.
– Tu, Stark? E vreo păcăleală? De ce ai vrea tu să faci
așa ceva?
Toate privirile erau îndreptate asupra sa, însă a Sansei
era cea care durea.
– E din nord. Merită mai mult decât un măcelar. Plecă din
încăpere cu ochii arzând și cu vaietele fiicei sale
reverberându-i-se în urechi, și-l găsi pe puiul de lup acolo
unde era legat. Ned stătu cu el o vreme.
162

– Lady, zise el, încercându-i numele. Nu acordase
niciodată nici o atenție numelor pe care copiii le găsiseră,
dar uitându-se acum la ea știu că Sansa alesese bine. Era
cel mai mic dintre pui, cel mai frumos, cel mai blând și mai
de încredere. Lady îl privi cu ochii ei aurii, strălucitori, iar el
îi zburli blana deasă și cenușie.
Nu peste mult timp, Jory îi aduse Gheața. După ce se
termină totul, Ned spuse:
– Alege patru oameni care să-i ducă trupul în nord.
Îngropați-o la Winterfell.
– Chiar acolo? zise Jory uluit.
– Chiar acolo, afirmă Ned. Femeia Lannister nu va avea
niciodată această blană.
Mergea înapoi spre turn, să se predea, în cele din urmă,
somnului, când Sandor Clegane și călăreții lui năvăliră
duduind pe poarta castelului, reveniți de la vânătoarea lor.
Pe spinarea armăsarului său atârna ceva, o formă greoaie,
învelită într-o mantie însângerată.
– Nici o urmă de fiica ta, Mână, se răsti Câinele, însă ziua
nu a fost cu totul irosită. L-am prins pe micul ei favorit.
Se întinse spre spate și azvârli povara jos, care căzu
bufnind în fața lui Ned. Aplecându-se, Ned trase mantia,
împovărat de cuvintele pe care va trebui să i le spună
Aryei, dar se dovedi că nu era Nymeria. Era cadavrul
băiatului de măcelar, Mycah, mânjit cu sânge uscat. Fusese
tăiat aproape în două, de la umăr până la șold, cu o
lovitură îngrozitoare, data de sus.
– L-ați hăcuit, zise Ned.
Ochii Câinelui părură să lucească prin oțelul coifului cu
acel hidos cap de câine.
– A fugit. Privi direct spre fața lui Ned. Dar nu foarte
repede.
163

BRAN
I se părea că fusese tot în cădere vreme de ani de z ile.
Zboară, șopti o voce în beznă, însă Bran nu știa cum să
zboare, așa că tot ce putea face era să cadă. Maester
Luwin făcuse un băiețel din lut, îl copsese în cuptor până ce
ajunse tare și casant, îl îmbrăcase în hainele lui Bran și-l
azvârlise de pe acoperiș. Bran își amintea cum se
spulberase.
– Dar eu nu cad niciodată, zise el căzând.
Pământul era atât de departe sub el, încât aproape că
nici nu-l distingea prin cețurile cenușii care se învolburau în
jurul său, însă putea simți cât de repede cădea și știa ce-l
aștepta acolo, jos. Nici chiar în vise nu puteai cădea pentru
veșnicie. S-ar fi trezit cu o clipă înainte de a atinge
pământul, știa. Te trezeai întotdeauna cu o clipă înainte de
a atinge pământul.
Și daca nu? întrebă vocea.
Pământul era acum mai aproape, dar încă foarte
departe, la o mie de kilometri distanță, dar mai aproape
decât fusese până atunci. Era frig aici, în beznă. Nu erau
nici soare, nici stele, numai pământul de dedesubt gonind
spre el pentru a-l zdrobi, și cețurile cenușii, și vocea
șoptită. Voia să plângă.
Să nu plângi. Zboară.
– Nu pot să zbor, zise Bran. Nu pot, nu pot…
De unde știi? A i încercat vreodată?
Vocea era ascuțită și subțire. Bran se uită în jur să vadă
de unde venea. O cioară plana în spirală, în jos, odată cu
el, dar fără să poată fi atinsă, urmându-l în cădere.
– Ajută-mă, spuse el.
Încerc, răspunse cioara. Ia zi, ai adus ceva porumb?
Bran se scotoci prin buzunare, pe când bezna aluneca
amețitoare dincolo de el. Când își scoase mâna afară,
boabele aurii se împrăștiară în aer printre degetele lui.
Cădeau împreună cu el. Cioara se așeză pe mâna lui și
începu să mănânce.
– Chiar ești o cioară? întrebă Bran.
Tu chiar cazi? îl întrebă cioara.
– E numai un vis, zise Bran.
Chiar așa?
164

– Am să mă trezesc când am să mă lovesc de pământ, îi
spuse Bran păsării.
Ai să mori când ai să te izbești de pământ , zise cioara. Și
își văzu mai departe de ciugulit porumbul.
Bran privi în jos. Putea vedea munții acum, piscurile lor
albite de zăpadă și firișoarele argintii ale râurilor din
pădurile întunecate. Închise ochii și începu să plângă.
Asta nu folosește la nimic , spuse cioara. Ți-am zis,
răspunsul este zborul, nu plânsul. Cât de greu poate să fie?
Eu o fac. Cioara se înălță în aer și bătu din aripi în
apropierea mâinii lui Bran.
– Tu ai aripi, îi atrase el atenția.
Poate că și tu ai.
Bran își pipăi umerii, bâjbâind după pene.
Există diferite feluri de aripi , zise cioara.
Bran se holba la brațele lui , la picioare. Era atât de slab,
doar piele întinsă peste oase. Fusese el, întotdeauna, așa
de slab? Încercă să-și amintească. O față înotă în sus spre
el, dintre cețurile cenușii, strălucind de lumină, aurie.
– Lucrurile pe care le fac pentru dragoste, spuse ea.
Bran urlă.
Cioara se înălță în aer cronc ănind.
Nu asta, țipă spre el. Uita de asta, nu ai nevoie de ea
acum, las-o deoparte, abandoneaz-o. Ateriza pe umărul lui
Bran și-l ciuguli, iar fața aurie, strălucitoare, dispăru.
Bran cădea mai repede decât oricând. Cețurile cenușii
vuiau în jurul lui pe când pica spre pământul de jos.
– Ce-mi faci? întrebă el cioara, înlăcrimat.
Te învăț să zbori.
– Nu pot să zbor!
Zbori chiar acum.
– Cad!
Orice zbor începe cu o c ădere, zise cioara. Uită-te în jos.
– Mi-e teamă…
UITĂ-TE ÎN JOS!
Bran privi în jos și-și simți măruntaiele lichefiindu-se.
Pământul gonea în sus spre el . Întreaga lume era întinsă
sub el, ca o tapiserie în alb, maro și verde. Putea vedea
totul atât de clar, încât, pentru o clipă, uită să-i mai fie
frică. Putea vedea întregul domeniu și pe toți cei din el.
Văzu Winterfellul așa cum îl puteau vedea numai vulturii,
165

turnurile înalte părând înghesuite și pipernicite de aici, de
sus, iar zidurile castelului erau ca niște dungi de noroi. Îl
văzu pe Maester Luwin la balconul său, studiind cerul prin
tubul de bronz lustruit și încruntându-se în vreme ce nota
ceva într-un catastif. Îl văzu pe fratele său, Robb, mai înalt
și mai puternic decât și-l amintea, antrenându-se la
mânuirea sabiei, cu oțel adevărat în mână. Îl văzu pe
Hodor, uriașul simplu de la grajduri, cărând o nicovală spre
fierăria lui Mikken, săltând-o pe umăr la fel de ușor precum
alt bărbat ar fi săltat un balot de fân. În inima pădurii zeilor,
marele copac alb al inimii se întindea deasupra imaginii
sale reflectate în iazul negru, cu frunzele foșnind în vântul
rece. Când îl simți pe Bran privindu-l, își ridică ochii dinspre
apa liniștită și se uită spre el cu bună știință.
Se uită spre răsărit și văzu o galeră pe Bite, avântându-
se prin ape. O văzu pe mama sa, stând singură într-o
cabină, privind un cuțit mânjit de sânge așezat pe o masă
în fața ei, pe când vâslașii trăgeau la vâsle, și pe Ser Rodrik
aplecat peste o balustradă, tremurând cu fruntea în vânt.
În fața lor se învolbura o furtună, o întunecime vastă
străbătută de fulgere, dar, cumva, ei nu o puteau vedea.
Privi spre sud și văzu șuvoiul imens, verde-albastru,
grăbit, al Tridentului. Își văzu tatăl pledând în fața regelui,
cu chipul copleșit de durere. O văzu pe Sansa plângând
singură în somn, noaptea, și pe Arya privind în tăcere și
păstrându-și secretele adânc în inima ei. Erau umbre în
jurul lor. Una dintre ele era întunecată precum cenușa, cu
un chip înspăimântător, al unui câine. O alta era înzăuată
ca soarele, aurie și frumoasă. Deasupra lor se înălța un
uriaș într-o armură din piatră, dar când își deschise viziera,
înăuntru nu se vedea nimic, doar beznă și sânge gros,
întunecat.
Își ridică privirile și văzu până departe pe întinsul mării
înguste, până la Orașele Libere și marea verde Dothraki și
dincolo de ea, spre Vaes Dothrak, sub muntele său, până la
tărâmurile fabuloase ale Mării de Jad, spre Asshai lângă
Umbră, acolo unde dragonii se foiau sub răsăritul soarelui.
În cele din urmă, privi spre nord. Văzu Zidul strălucind ca
un cristal albastru, și pe bastardul său frate, Jon, dormind
singur într-un pat rece, cu pielea tot mai palidă și uscată,
de parcă amintirea căldurii plecase din el. Și privi peste
166

Zid, dincolo de pădurile nesfârșite, înveșmântate în
zăpadă, dincolo de țărmul înghețat și marile râuri alb-
albastre de gheață și dincolo de câmpiile moarte unde nu
mai creștea nimic. Privi tot mai la nord și mai la nord și
apoi izbucni în plâns, înspăimântat, iar căldura lacrimilor
sale îi arse obrajii.
Acum știi, șopti cioara așezându-i-se pe umăr. Acum știi
de ce trebuie să trăiești.
– De ce? zise Bran fără să înțeleagă, căzând, căzând.
Pentru că vine iarna.
Bran privi spre cioara de pe umărul său, iar cioara îi
întoarse privirea. Avea trei ochi, iar cel de-al treilea era plin
de o înțelegere terifiantă. Bran privi în jos. Nu mai era
nimic sub el acum, doar zăpadă și frig și moarte, un tărâm
înghețat unde turle zimțate de gheață alb-albastră
așteptau să-l primească. Se avântară spre el ca niște lănci.
Văzu oasele a mii de alți visători înfipte în vârfurile lor. Îi
era îngrozitor de teamă.
– Poate un bărbat să fie curajos dacă se teme? își auzi
propria sa voce glăsuind, slabă și îndepărtată.
Iar glasul tatălui său răspunse:
– Asta este singura dată când un bărbat poate fi curajos.
Acum, Bran, îl îndemnă cioara. Alege. Zbori sau mori.
Moartea se întinse spre el, urlând.
Bran își întinse brațele și zbură.
Aripi nevăzute se adăpară cu vântul, se umplură și-l
traseră în sus. Îngrozitoarele ace de gheață se retraseră
sub el. Cerul se deschise deasupra lui. Bran plutea. Era mai
bine decât la cățărat. Era mai bine decât orice. Lumea se
făcu tot mai mică sub el.
– Zbor! țipă el cu încântare.
Am remarcat, zise cioara cu trei ochi. Se avântă în
văzduh, fâlfâind din aripi peste fața lui, încetinindu-l,
orbindu-l. Se clătină în aer când ghearele ciorii îi loviră
obrajii. Ciocul ei îl tăia cu ferocitate, iar Bran simți, dintr-
odată, o durere pătrunzătoare în mijlocul frunții, între ochi.
– Ce faci? strigă el.
Cioara deschise ciocul și croncăni spre el, un țipăt
ascuțit de frică, iar cețurile cenușii se cutremurară și se
învolburară împrejurul său și se destrămară ca un voal, și
atunci văzu că cioara era în realitate o femeie, o servitoare
167

cu păr lung, negru, și știu că o cunoștea de undeva, din
Winterfell, da, asta era, și-o amintea acum, iar apoi realiză
că se afla în Winterfell, într-un pat, într-un pat dintr-o
încăpere rece dintr-un. turn înalt, iar femeia cu părul negru
scăpă un vas cu apă care se sparse pe podea, iar ea alergă
în jos, pe scări, strigând:
– S-a trezit, s-a trezit, s-a trezit!
Bran își atinse fruntea, între ochi. Locul unde-l ciocănise
cioara încă îl mai ardea, dar nu găsi nimic acolo, nici sânge,
nici rană. Se simțea slăbit și năuc. Încercă să coboare din
pat, dar nu se întâmplă nimic.
Atunci, lângă pat, sesiză o mișcare și ceva i se așeză cu
blândețe pe picioare. Nu simți nimic. O pereche de ochi
galbeni priveau într-ai lui, strălucind ca soarele. Fereastra
era deschisă și în încăpere era frig, însă căldura care venea
dinspre lup îl învăluia ca o baie fierbinte. Era puiul de lup,
își dădu el seama… Sau nu era? Dar se făcuse atât de
mare. Se întinse să-l mângâie, cu mâna tremurându-i ca o
frunză.
Când fratele său, Robb, năvăli în încăpere cu respirația
tăiată de la urcușul în goană până-n turn, lupul străvechi
lingea fața lui Bran. El își ridică ochii, calm.
– Numele lui este Vară, spuse.
168

CATELYN
– Vom ajunge la Debarcaderul Regelui într-o oră. Catelyn
se desprinse de lângă balustradă și se forță să zâmbească.
– Vâslașii tăi au făcut treabă bună, căpitane. Fiecare
dintre ei să primească un cerb de argint, ca semn al
recunoștinței mele.
Căpitanul Moreo Tumitis făcu o scurtă plecăciune.
– Sunteți mult prea generoasă, Lady Stark. Onoarea de a
avea la bord o doamnă atât de mândră este singura
răsplată de care au ei nevoie.
– Dar vor primi, oricum, și argintul. Moreo zâmbi.
– Precum spuneți. Vorbea fluent în limba comună,
păstrând doar un vag accent de Tyroshi. Cutreierase marea
îngustă vreme de treizeci de ani, îi spusese el, începând ca
vâslaș, cârmaci și, în cele din urmă, căpitan al propriilor
sale galere comerciale. Dansatorul Furtunii era cea de-a
patra navă a sa, și cea mai rapidă, o galeră cu două punți
și șaizeci de vâslași.
Fusese, fără îndoială, cea mai rapidă navă disponibilă în
Portul Alb, atunci când Catelyn și Ser Rodrik Cassel
sosiseră după galopul lor neîntrerupt de-a lungul râului.
Tyroshienii erau vestiți pentru avariția lor, iar Ser Rodrik se
tocmise pentru închirierea unei nave de pescuit de la cele
Trei Surori, însă Catelyn insistase să ia galera. Fusese
foarte bine că ceruse asta. Vântul le fusese potrivnic pe
toată durata călătoriei, iar fără vâslașii galerei încă s-ar mai
fi bălăcit dincolo de Degete, în loc să zburde spre
Debarcaderul Regelui și spre sfârșitul călătoriei.
Atât de aproape, se gândi ea. Sub straturile de bandaje,
în degetele ei încă mai pulsa durerea, acolo unde mușcase
pumnalul. Durerea era povara ei, simțea Catelyn, fiindcă
nu putea uita. Nu-și putea îndoi ultimele două degete de la
mâna stângă, iar celelalte nu vor mai avea niciodată
dexteritate. Totuși, era un preț mic pentru salvarea vieții lui
Bran.
Ser Rodrik alesese a cel moment pentru a-și face apariția
pe punte.
– Bunul meu prieten, spuse Moreo în barba lui verde,
bifurcată. Tyroshienilor le plăceau culorile vii, chiar și în
părul facial. E așa de grozav să văd că arăți mai bine.
169

– Da, fu de acord Ser Rodrik. N-am vrut să mor în
ultimele două zile. Se înclină spre Catelyn. Doamna mea.
Arăta mai bine. Cu doar o idee mai slab decât fusese
când plecaseră din Portul Alb, și își revenise destul de bine.
Vântul puternic de pe Bite și asprimea mării înguste îi
fuseseră potrivnice, și aproape că fusese azvârlit peste
bord când furtuna îi lovise pe neașteptate, lângă țărmul
Pietrei Dragonului; totuși, cumva, reușise să se agate de o
frânghie până când trei dintre oamenii lui Moreo izbutiseră
să-l salveze și să-l ducă în siguranță sub punți.
– Căpitanul tocmai mi-a spus că voiajul nostru este
aproape de sfârșit.
Ser Rodrik izbuti să încropească un zâmbet strâmb.
– Așa de repede? Arăta ciudat fără măreții lui favoriți
colilii; părea mai mic, mai puțin aprig și cu zece ani mai
bătrân. Totuși, la Bite păruse înțelept să se lase pe mâna
bărbierului, după ce favoriții lui se murdăriseră iremediabil,
pentru a treia oară, după ce se aplecase peste bord și
vomitase sub vântul sălbatic.
– Vă las să discutați, zise căpitanul Moreo, care se înclină
și-i părăsi.
Galera plutea deasupra apelor ca un bondar, vâslele ei
ridicându-se și coborând într-o sincronizare perfectă. Ser
Rodrik se ținu de balustradă și privi spre țărmul pe lângă
care treceau.
– N-am fost cel mai de nădejde dintre păzitori.
Catelyn îi atinse brațul.
– Suntem aici, Ser Rodrik, în siguranță. Asta-i tot ce
contează. Mâna ei bâjbâi pe sub mantie, cu degetele rigide
și nervoase. Pumnalul era încă la șoldul ei. Descoperise că
avea nevoie să-l atingă din când în când, ca să se
îmbărbăteze. Acum trebuie să ajungem la maestrul
armurier al regelui și să ne rugăm să fie de încredere.
– Ser Aron Santagar este un bărbat încrezut, dar cinstit.
Mâna lui Ser Rodrik urcă spre față spre a-și mângâia
favoriții și descoperi, din nou, că nu-i mai avea. S-ar putea
să știe de pumnal, da… Însă, doamna mea, în momentul
când vom coborî pe țărm vom fi în primejdie. Și mai sunt
unii la curte care vă cunosc din vedere.
Buzele lui Catelyn se strânseră tot mai tare.
– Degețelul, murmură ea.
170

Chipul lui i se arătă înaintea ochilor; un chip de băiat,
deși nu mai era de mult un băiat. Tatăl lui murise cu câțiva
ani mai înainte, așa că acum era Lord Baelish, dar tot îi mai
spuneau Degețel. Fratele ei, Edmure, îi dăduse porecla cu
mult timp în urmă, la Riverrun. Familia lui, de origine
modestă, se afla pe cel mai mic dintre Degete, iar Petyr
fusese cam pricăjit și pirpiriu pentru vârsta lui.
Ser Rodrik își drese glasul.
– Odată, Lordul Baelish, hmm…Rămase pe gânduri în
căutarea cuvântului potrivit.
Catelyn nu mai avea nevoie de delicatețuri.
– A fost păzitorul tatălui meu. Am crescut împreună la
Riverrun. Îl priveam ca pe un frate, însă simțămintele lui
pentru mine erau… mai mult decât frățești. Când s-a
anunțat că mă voi căsători cu Brandon Stark, Petyr a lansat
o provocare la duel pentru mâna mea. A fost o sminteală.
Brandon avea douăzeci de ani, iar Petyr abia dacă trecuse
de cincisprezece. A trebuit să-l implor pe Brandon să-i cruțe
viața. I-a lăsat o cicatrice. După aceea, tata a scăpat de el.
Nu l-am mai văzut de atunci. Își ridică fața în bătaia
vântului, de parcă acesta i-ar fi putut spulbera amintirile.
Mi-a scris de la Riverrun, după ce Brandon a fost ucis, dar
am ars scrisoarea fără s-o fi citit. Atunci știam, deja, că Ned
se va căsători cu mine în locul fratelui său.
Mâna lui Ser Rodrik se ridică din nou spre favoriții
dispăruți.
– Degețel este acum în consiliul mic.
– Știam că se va ridica mult, zise Catelyn. A fost
întotdeauna deștept, chiar și ca băietan, dar una este să fii
deștept și alta să fii înțelept. Mă întreb cum l-a schimbat
trecerea vremii.
Departe, deasupra lor, oamenii din postul de observație
strigară ceva. Căpitanul Moreo traversă puntea în grabă,
dând ordine, și toți cei din jurul lor se apucară de treabă cu
frenezie când Debarcaderul Regelui li se înfățișă vederii
printre cele trei dealuri înalte ale sale.
În urmă cu trei sute de ani, știa Catelyn, dealurile acelea
fuseseră acoperite de păduri și acolo trăia doar o mână de
pescari, pe țărmul de nord al Grăbitei Ape-Negre, acolo
unde râul adânc și furios se vărsa în mare. Apoi Aegon
Cuceritorul venise pe mare de la Piatra Dragonului. Aici
171

acostase armata sa, iar pe cel mai înalt dintre dealuri
ridicase prima redută rudimentară, din lemn și pământ.
Acum, orașul acoperea țărmul cât se vedea cu ochii;
conace și arbori și grânare, depozite din piatră și hanuri din
bușteni și staluri pentru neguțători, taverne și cimitire și
bordeluri, toate înghesuite una în alta. Putea auzi zarva din
piața de pește, chiar și de la distanța asta. Printre clădiri se
aflau drumuri late, străjuite de arbori, străduțe mici și
întortocheate și alei atât de înguste, încât doi oameni nu ar
fi putut merge unul lângă altul. Dealul Visenyei era
dominat de Marele Templu al lui Baelor, cu cele șapte
turnuri de cristal. Dincolo de oraș, pe dealul Rhaenys, se
înălțau zidurile înnegrite ale Puțului Dragonului, prăbușit în
ruine, cu porțile sale de bronz închise de mai bine de un
veac. Strada Surorilor se întindea între ele, dreaptă ca o
săgeată. Zidul orașului se ridica la distanță, înalt și solid.
O sută de docuri se aliniau la țărm, iar portul era plin de
ambarcațiuni. Nave de pescuit în larg și cele de râu soseau
și plecau, barcagiii cutreierau în sus și-n jos pe Grăbita
Apă-Neagră, galerele comerciale descărcau mărfuri din
Braavos și Pentos și Lys. Catelyn trase cu ochiul spre barja
reginei, ancorată lângă o balenieră pântecoasă, venită de
la Portul Ibben, în timp ce în amonte o duzină de nave de
război, aurite și zvelte, stăteau în docurile lor, cu pânzele
strânse.
Iar peste toate astea, privind cu încruntare de pe dealul
lui Aegon, se înălța Fortăreața Roșie; șapte turnuri uriașe,
cilindrice, cu metereze de fier, o fortăreață imensă și
mohorâtă, cu încăperi boltite și poduri acoperite, cazărmi și
tainițe și hambare, ziduri masive împânzite cu posturi
pentru arcași, toate construite din piatră albicioasă. Aegon
Cuceritorul pusese să fie ridicată fortăreața. Fiul său,
Maegor cel Crud, o văzuse terminată. După aceea, îi
ucisese pe toți pietrarii, tâmplarii și constructorii care
lucraseră la ea. Numai cei din sânge de dragon vor ști
secretele fortăreței construite de Stăpânii Dragonilor,
jurase el.
Totuși, acum flamurile care fâlfâiau pe metereze erau
aurii, nu negre, și acolo unde dragonul cu trei capete
suflase foc, se fălea azi cerbul încoronat al Casei
Baratheon.
172

O corabie de agrement, cu catarge înalte, din Insulele
Verii, ieșea din port, pânzele sale albe umflându-se de
vânt. Dansatorul Furtunii trecu de ea, îndreptându-se spre
țărm.
– Doamna mea, zise Ser Rodrik. Cât am zăcut la pat m-
am gândit cum ar fi mai bine să procedăm. Nu trebuie să
intrați în castel. Am să mă duc eu și am să-l aduc pe Ser
Aron la dumneavoastră, într-un loc sigur.
Ea îl cercetă pe bătrânul cavaler pe când galera se
apropia de un debarcader. Moreo striga ordine în Valyriana
vulgară a Orașelor Libere.
– Ai risca la fel de mult ca mine. Ser Rodrik zâmbi.
– Nu cred. Mi-am privit oglindirea în apă, mai devreme, și
abia dacă m-am mai recunoscut. Mama mea a fost ultima
persoană care m-a văzut fără perciuni, iar ea e moartă de
patruzeci de ani. Cred că sunt suficient de în siguranță,
doamna mea.
Moreo răcni o comandă. Toate ca una, șaizeci de vâsle
se ridicară din apă, apoi schimbară sensul bătăii. Galera
încetini. Un alt răcnet. Vâslele se traseră înapoi în interiorul
galerei. Când se proptiră de doc, marinarii Tyroshi săriră să
o lege. Moreo se apropie, tot numai un zâmbet.
– Debarcaderul Regelui, doamna mea, așa cum ați cerut,
și niciodată nu a făcut vreo navă o traversare mai rapidă și
mai sigură ca asta. Aveți nevoie de ajutor ca să vă
transportați lucrurile la castel?
– Nu vom merge la castel. Ne puteți recomanda un han,
un loc curat și confortabil și nu prea departe de râu?
Tyroshianul își mângâie barba bifurcată.
– De fapt, da. Cunosc mai multe care s-ar putea să
servească nevoilor dumneavoastră. Totuși, dacă-mi este
permis să fiu atât de direct, ar mai fi chestiunea plății
celeilalte jumătăți din suma asupra căreia am convenit. Și
desigur, argintii suplimentari pe care ați fost atât de buna
să-i promiteți. Cred că erau șaizeci de cerbi.
– Pentru vâslași, îi aminti Catelyn.
– Oh, desigur, zise Moreo. Deși, poate ar trebui să-i
păstrez eu pentru ei până ce ne vom întoarce la Tyrosh.
Pentru binele soțiilor și copiilor lor. Dacă le dați acum
argintii, doamna mea, îi vor juca la zaruri sau îi vor cheltui
pentru plăceri de o noapte.
173

– Sunt lucruri și mai rele pe care poți să-ți cheltuiești
banii, interveni Ser Rodrik. Vine iarna.
– Un bărbat trebuie să decidă singur, spuse Catelyn, Au
meritat argintii. Cum și-i vor cheltui nu mai este treaba
mea.
– Cum spuneți, doamna mea, răspunse Moreo,
înclinându-se și zâmbind.
Ca să fie sigură, Catelyn îi plăti chiar ea pe vâslași, câte
un cerb de fiecare și câte un ban de aramă pentru cei care-
i cărară cuferele până pe dealul Visenyei, la hanul
recomandat de Moreo. Era o clădire veche și părăginită, pe
aleea Eel. Proprietara lui era o baborniță acrită, cu un ochi
sașiu, care-i privi bănuitoare și mușcă moneda oferită de
Catelyn, pentru a se asigura că nu era falsă. Camerele erau
mari și aerisite, iar Moreo jurase că tocana ei de pește era
cea mai bună din toate cele Șapte Regate. Dar mai presus
de tot, nu o interesa cum îi chema.
– Cred că cel mai bine ar fi să vă țineți departe de sala
de mese, zise Ser Rodrik. Chiar și într-un loc ca acesta,
niciodată nu se știe cine trage cu ochiul. Purta o cămașă de
zale, pumnal și o sabie lungă sub mantia închisă la culoare,
cu o glugă cu care-și putea acoperi capul. Mă voi întoarce
înainte de venirea nopții, cu Ser Aron, promise el. Acum,
odihniți-vă, doamna mea.
Catelyn era obosită. Călătoria fusese lungă și istovitoare,
iar ea nu mai era atât de tânără pe cât fusese. Ferestrele
dădeau spre alee și spre acoperișurile caselor, cu o
priveliște spre Apa-Neagră de dincolo. Îl urmări pe Ser
Rodrik plecând, pășind întins pe străzile aglomerate, până
ce-l pierdu din vedere, apoi se decise să-i urmeze sfatul.
Salteaua patului era umplută cu paie în loc de puf, dar nu
avu nici un fel de greutăți în a adormi.
Se trezi din cauza bătăilor în ușă.
Catelyn se ridică brusc. Afară, acoperișurile
Debarcaderului Regelui erau roșii în lumina soarelui la
apus. Dormise mai mult decât intenționase. Un pumn bătu
din nou în ușă, iar o voce strigă:
– În numele regelui, deschide!
– Un moment, făcu ea.
Se înveli în mantie. Pumnalul zăcea pe masa de lângă
pat. Îl înșfacă înainte de a trage zăvorul ușii grele de lemn.
174

Bărbații care năvăliră în încăpere purtau zale negre și
mantiile aurii ale Gărzii Orașului. Liderul lor zâmbi la
vederea pumnalului din mâna ei.
– Nu aveți nevoie de el, doamna mea. Suntem aici
pentru a vă escorta la castel.
– Prin a cui autoritate?
Îi arătă panglica, iar Catelyn simți cum respirația i se
oprește în gât. Sigiliul înfățișa o mierlă, în ceară cenușie.
– Petyr, spuse ea.
Așa de repede! Ceva trebuie că se întâmplase cu Ser
Rodrik. Privi spre comandantul gărzii.
– Știți cine sunt eu?
– Nu, doamnă, răspunse el. Al meu Lord Degețel mi-a
spus doar să vă aduc la el și să am grijă să fiți bine tratată.
Catelyn dădu din cap.
– Trebuie să așteptați afară până ce mă îmbrac.
Își spălă mâinile în vasul cu apă și le înveli în fese curate.
Degetele ei erau țepene și neîndemânatice când trebui să-
și lege corsajul și să-și înnoade în jurul gâtului capetele
unei mantii maro. Cum putuse afla Degețel că era aici? Ser
Rodrik nu i-ar fi spus niciodată. Indiferent cât era de
bătrân, era încăpățânat și devotat până la moarte. Să fi
ajuns ei prea târziu, după ce Lannisterii sosiseră deja la
Debarcaderul Regelui? Nu, dacă s-ar fi întâmplat asta, Ned
ar fi și el aici, și în mod sigur ar fi venit la ea. Cum, deci?…
Apoi se gândi la Moreo. Tyroshianul știa cine erau și
unde trăseseră, blestematul. Spera ca măcar să fi obținut
un preț bun pentru informațiile lui.
Aduseseră un cal pentru ea. Când o luară din loc, lămpile
începuseră să fie aprinse pe străzi, iar Catelyn simțea toți
ochii orașului ațintiți asupra ei pe când călărea înconjurată
de gărzi în mantiile lor aurite. Când ajunseră la Fortăreața
Roșie, podul era coborât, iar porțile mari închise pentru
noapte, însă ferestrele castelului erau înviorate de lumini
pâlpâitoare. Străjerii descălecară în afara zidurilor și o
escortară printr-o ușă secretă, îngustă, apoi pe scările
nesfârșite spre unul dintre turnuri.
Era singur în încăpere, așezat la o masă grea, din lemn,
cu o lampă cu ulei lângă el și scria. Când o conduseră
înăuntru, el lăsă tocul jos și privi spre ea.
– Cat, zise el încet.
175

– De ce am fost adusă aici în felul acesta? El se ridică și
făcu un gest brusc spre gardă.
– Plecați! Bărbații plecară. Cred că nu ai fost bruscată,
nu? zise el după ce rămaseră singuri. Am dat instrucțiuni
precise. Îi observă bandajele. Mâinile tale…
Catelyn ignoră întrebarea subînțeleasă.
– Nu sunt obișnuită să fiu chemată ca o servitoare, spuse
ea cu răceală. Când erai mic, știai ce înseamnă curtoazia.
– Te-am supărat, doamna mea. Nu am avut niciodată
intenția asta.
Părea cuprins de remușcări. Lui Catelyn asta-i readuse
amintiri cât se poate de vii. Fusese un copil viclean, dar
după isprăvile sale, întotdeauna părea spășit; ăsta era
talentul său. Anii nu-l schimbaseră prea mult. Petyr fusese
un băiat pricăjit și devenise un bărbat mic de statură, cu o
palmă, două, mai scund decât Catelyn, zvelt și agil, cu
trăsăturile ascuțite pe care și le amintea și cu aceiași ochi
verzi, veseli. Acum purta o barbă mică, ascuțită, și avea
șuvițe argintii în părul negru, deși nu împlinise încă treizeci
de ani. Toate se potriveau cu mierla argintie care îi
împodobea mantia. Întotdeauna, chiar copil fiind, îi plăcuse
argintul.
– De unde ai aflat că sunt în oraș? îl întrebă ea.
– Lordul Varys știe tot, zise Petyr cu un zâmbet viclean.
Ni se va alătura nu peste mult timp, dar am vrut să te văd
întâi eu singur. A trecut mult de atunci, Cat. Câți ani?
Catelyn nu dădu atenție acestei familiarități. Erau
întrebări mult mai importante de pus.
– Deci Păianjenul Regelui a fost cel care m-a găsit!
Degețel tresări.
– Nu trebuie să-i spui așa. E foarte sensibil. Îmi închipui
că așa se întâmplă când ești eunuc. În oraș nu se petrece
nimic fără ca Varys să știe. Uneori, știe chiar înainte să se
petreacă ceva. Are informatori peste tot. Păsărelele lui,
cum le spune el. Una dintre aceste păsărele a auzit de
vizita ta. Din fericire, Varys a venit prima dată la mine.
– De ce la tine?
El dădu din umeri.
– De ce nu? Eu sunt trezorierul și sfetnicul personal al
regelui. Selmy și Lord Renly au plecat în nord, să se
întâlnească cu Robert, Lordul Stannis e la Piatra
176

Dragonului, iar aici am rămas numai Maester Pycelle și cu
mine. Eram omul cel mai potrivit. Am fost prieten cu sora
ta, Lysa, Varys știe și asta.
– Știe și despre…
– Lordul Varys știe tot… În afară de motivul pentru care
te afli aici. Își ridică o sprânceană. De ce ești aici?
– Unei soții i se permite să-i fie dor de soțul ei, iar dacă o
mamă are trebuință ca fiica să-i fie aproape, cine i-ar putea
spune nu?
Degețel râse.
– Oh, foarte bine, doamna mea, dar, te rog, nu te
aștepta să cred asta. Te cunosc prea bine. Deci, care erau
vorbele familiei Tully?
Își simțea gâtul uscat.
– Familie, Datorie, Onoare, recită ea încordată.
– Familie, Datorie, Onoare, repetă el. Iar toate astea-ți
cereau să rămâi la Winterfell, acolo unde te-a lăsat Mâna.
Nu, doamna mea, ceva s-a întâmplat. Această călătorie
bruscă a ta dezvăluie o anumită chestiune urgentă. Te
implor, lasă-mă să te ajut. Prietenii buni și vechi nu ar
trebui să ezite să se bazeze unul pe celălalt. Se auzi o
bătaie ușoară în ușă. Intră, strigă Degețel.
Bărbatul care intră era durduliu, parfumat, pudrat și chel
ca un ou. Pună o vestă țesută cu fir de aur, peste o robă de
mătase purpurie, iar în picioare avea papuci cu vârful
ascuțit, din catifea moale.
– Lady Stark, zise el, luându-i mâna în ambele palme, să
vă văd din nou, după atâția ani, este o mare bucurie. Pielea
sa era moale și umedă, iar respirația îi mirosea a liliac. Oh,
bietele dumneavoastră mânuțe! V-ați ars, cumva, scumpă
doamnă? Degetele vă sunt atât de delicate…Bunul nostru
Maester Pycelle prepară o pomadă minunată, să vă trimit
un borcan?
Catelyn își trase degetele din strânsoarea sa.
– Vă mulțumesc, domnul meu, dar Maester Luwin mi-a
oblojit deja rănile.
Varys dădu repede din cap.
– M-a mâhnit să aud despre fiul dumneavoastră. E atât
de mic! Zeii sunt cruzi.
– Oh, cu asta sunt de acord, Lord Varys, zise ea. Titlul nu
era decât o formă de curtoazie, pentru că era membru al
177

consiliului; Varys nu era stăpân peste nici un domeniu în
afară de plasa lui de păianjen, stăpân peste nimic altceva
decât zvonuri.
Eunucul își întinse palmele moi.
– Sper că suntem de acord și în alte privințe, scumpă
doamnă. Am o mare prețuire pentru soțul dumneavoastră,
noua noastră Mână, și știu că amândoi îl iubim pe Regele
Robert.
– Da, fu ea obligată să spună. Desigur.
– Niciodată nu a existat un rege mai iubit decât Robert al
nostru, ciripi Degețel. Zâmbea cu viclenie. Cel puțin așa
aude Lord Varys.
– Bună doamnă, zise Varys cu mare solicitudine, există
oameni în Orașele Libere care au puteri vindecătoare
uluitoare. Spuneți doar un cuvânt și vi-l trimit pe unul
dintre ei pentru dumneavoastră și pentru scumpul Bran.
– Maester Luwin face tot ceea ce poate fi făcut pentru
Bran, îi spuse ea. Nu avea de gând să discute despre fiul ei,
nu aici, nu cu acești oameni. În Degețel avea doar un dram
de încredere, iar în Varys, deloc. Nu-i va lăsa să-i citească
durerea. Lord Baelish mi-a spus că trebuie sa vă
mulțumesc pentru că m-ați adus aici.
Varys chicoti ca o fetiță.
– Oh, da. Presupun că eu sunt vinovatul. Nădăjduiesc că
o să mă iertați, blândă domniță. Se așeză pe un scaun și-și
împreună mâinile. Mă întreb dacă v-am putea deranja cu
rugămintea de a ne arăta și nouă pumnalul?
Catelyn Stark se uită la eunuc fără să-i vină să creadă.
Era un păianjen, se gândi ea alarmată, un vrăjitor, sau
chiar mai rău. Cunoștea lucruri pe care nimeni nu le-ar fi
putut ști, afară doar dacă nu cumva…
– Ce i-ați făcut lui Ser Rodrik? întrebă ea.
Degețel fu luat pe nepregăt ite.
– Mă simt ca un cavaler care se duce la luptă fără lance.
Despre ce pumnal este vorba? Cine-i Ser Rodrik?
– Ser Rodrik Cassel este maestrul armurier de la
Winterfell, îl informă Varys. Vă asigur, Lady Stark, că nu i s
a întâmplat nimic bunului cavaler. Ne-a căutat aici pe la
începutul amiezii. A vizitat, împreună cu Ser Aron Santagar,
armureria și au discutat despre un anume pumnal. Cam pe
la apus, au plecat din castel împreună și s-au dus la
178

maghernița aceea îngrozitoare unde ați tras
dumneavoastră. Sunt tot acolo, bând în sala de mese și
așteptând să vă întoarceți. Ser Rodrik a fost foarte nefericit
să vadă că ați plecat.
– Cum de știți toate acestea?
– Din ciripitul păsărelelor, zise Varys zâmbind. Eu știu
tot, scumpă doamnă. Aceasta este natura slujbei mele.
Dădu apoi din umeri. Aveți pumnalul la dumneavoastră, nu-
i așa?
Catelyn îl trase de sub mantie și-l azvârli pe masă, în
lata lui.
– Iată. Poate că păsărelele dumneavoastră vă vor ciripi și
numele celui căruia îi aparține.
Varys ridică pumnalul cu o grijă exagerată și-și trecu un
deget peste tăiș. Țâșni sângele și el scoase un țipăt lăsând
pumnalul să cadă înapoi pe masă.
– Aveți grijă, îi spuse Catelyn, este ascuțit.
– Nimic nu-și poate păstra ascuțișul mai bine decât oțelul
Valyrian, zise Degețel pe când Varys își sugea degetul
însângerat, aruncându-i lui Catelyn o privire dojenitoare și
morocănoasă.
Degețel strânse ușor pumnalul în pumn, încercându-i
mânerul. Îl aruncă în sus și îl prinse din nou cu cealaltă
mână.
– Ce echilibru minunat! Vrei să-l găsești pe proprietarul
lui, acesta-i singurul motiv pentru care ai venit? Nu ai
nevoie de Ser Aron pentru asta, doamna mea. Ar fi trebuit
să vii direct la mine.
– Și dacă aș fi făcut-o, zise ea, ce mi-ai fi spus?
– Ți-aș fi spus că există un singur pumnal ca ăsta la
Debarcaderul Regelui. Apucă lama între degetul mare și
arătător, aduse pumnalul peste umăr și-l aruncă în aer cu o
zvâcnire exersată a încheieturii. Cuțitul se înfipse în ușă și
se împlântă adânc în lemnul de stejar, vibrând. Este al
meu.
– Al tău?
Nu avea nici un sens. Petyr nu fusese niciodată la
Winterfell.
– A fost al meu până la turnirul de onomastica Prințului
Jeffrey, zise el traversând încăperea pentru a scoate
pumnalul din ușă. L-am susținut pe Ser Jaime la turnir,
179

împreună cu jumătate din curte. Rânjetul șmecheros al lui
Petyr îl făcea să pară din nou doar un băiat. Când Loras
Tyrell l-a azvârlit de pe cal, mulți dintre noi am devenit
ceva mai săraci. Ser Jaime a pierdut o sută de dragoni din
aur, regina un colier de smaralde, iar eu propriul meu
pumnal. Înălțimea Sa și-a recuperat colierul, însă
câștigătorul a păstrat restul.
– Cine? întrebă Catelyn, cu gura uscată de frică.
– Pezevenghiul, spuse Degețel, în vreme Lord Varys o
privea atent. Tyrion Lannister.
180

JON
Întreaga curte răsuna de cântecul săbiilor.
Sub lâna neagră, pielea întărită și zalele de fier,
transpirația luneca rece pe pieptul lui Jon, când se repezi la
atac. Grenn se trase înapoi, apărându-se cu stângăcie.
Când își ridică sabia, Jon trecu pe sub ea, cosindu-l cu o
lovitură care-l izbi în partea din spate a piciorului, făcându-l
să se clatine. Manevra de sus în jos a lui Grenn tu
întâmpinată cu una pe sus, care-i ciobi coiful. Când încercă
o lovitură laterală, Jon îi dădu sabia la o parte și-și înfipse
antebrațul înzăuat în pieptul lui. Grenn își pierdu echilibrul
și ateriza dur în zăpadă. Jon îi zbură sabia din mână cu o
izbitură care-i smulse un țipăt de durere.
– Destul!
Ser Alliser Thorne avea un glas cu ascuțimi de oțel
Valyrian.
Grenn își duse mâna la piept.
– Bastardul mi-a rupt încheietura.
– Bastardul te-a schilodit, ți-a despicat scăfârlia goală și
ți-a tăiat mâna. Sau așa s-ar fi întâmplat dacă aceste săbii
ar fi fost ascuțite. Ai noroc că Rondul are la fel de multă
nevoie de băieți de grajd ca și de cercetași. Ser Alliser făcu
un gest spre Jeren și Toad. Ridicați-l pe Bizon pe picioarele
lui, are de pregătit o înmormântare.
Jon își scoase coiful în timp ce băieții îl ridicau pe Grenn.
Aerul înghețat al dimineții îi atinse fața în mod plăcut. Se
sprijini de sabie, inspiră adânc și-și permise un moment
pentru a savura victoria.
– Asta este o sabie, nu bastonul unui bătrân, spuse cu
asprime Ser Alliser. Te dor picioarele, Lord Snow?
Jon ura acest nume , o batjocură pe care Ser Alliser i-o
aruncase din prima zi de antrenament. Băieții o adoptaseră
imediat, iar acum o auzea mereu. Își puse sabia înapoi în
teacă.
– Nu, răspunse el.
Thorne o luă întins spre el, pielea neagră și țeapănă
foșnind ușor în timp ce mergea. Era un bărbat îndesat, de
cincizeci de ani, liber și dur, cu urme colilii prin părul negru
și ochi precum pietrele de onix.
– Spune adevărul acum, porunci el.
181

– Sunt obosit, admise Jon. Brațul îl durea de la greutatea
sabiei, și începea să-și simtă și vânătăile, acum că lupta se
terminase.
– Ești slab!
– Am învins.
– Nu. Bizonul a pierdut.
Unul dintre băieți chicoti. Jon știa că era mai bine să nu
răspundă. Îi bătuse pe toți cei trimiși împotriva sa de Ser
Alliser, dar asta nu-i folosise la nimic. Maestrul de arme îl
trata doar cu dispreț. Thorne îl ura, hotărâse Jon;
bineînțeles, îi ura și pe ceilalți băieți, încă și mai tare.
– Asta-i tot, le spuse Thorne. Nu pot să rabd mai multă
prostie într-o singură zi. Dacă vreodată vin Ceilalți după
noi, măr rog să aducă arcași, pentru că nu sunteți buni de
altceva decât să fiți ținte pentru săgeți.
Jon se luă după ceilalți, spre armurărie, mergând singur.
Era adesea singur aici. În grup erau aproape două-zeci de
tineri cu care se antrena, dar nu exista nici unul pe care să-
l poată numi prieten. Majoritatea erau cu doi sau trei ani
mai mari ca el, dar nici unul nu era un luptător așa cum
fusese Robb la paisprezece ani. Dareon era rapid, dar se
temea să nu fie lovit. Pyp își folosea sabia ca pe un
pumnal, Jeren era moale ca o fată, Grenn, lent și
neîndemânatic. Loviturile lui Halder erau năprasnic de
dure, însă intra mereu în sabia adversarului. Cu cât
petrecea mai mult timp împreună cu ei, cu atât mai mult îi
disprețuia.
Înăuntru, își agăță sabia și teaca de un cârlig din
peretele de piatră, ignorându-i pe cei din jurul lui. Metodic,
începu să-și dea jos cămașa de zale și hainele de piele și
lână, îmbibate de transpirație. Bucăți de cărbune ardeau în
cazane de fier, la fiecare capăt al încăperii lungi, însă Jon
se trezi tremurând. Frigul îl însoțea mereu aici. În câțiva
ani, va uita cum este să-i fie cald.
Oboseala îl toropi dintr-odată, pe când îmbrăca hainele
negre, țesute grosolan, de fiecare zi. Se așeză pe o bancă,
iar degetele-i bâjbâiau după șiretul mantiei. Atât de frig, se
gândi, amintindu-și sălile încălzite de la Winterfell, unde
apa fierbinte curgea prin pereți precum sângele prin trupul
unui om. Aici, la Castelul Negru, abia dacă era o urmă de
căldură, pereții erau reci, iar oamenii și mai reci.
182

Nimeni nu-i spusese că Rondul de Noapte va fi așa; cu
excepția lui Tyrion Lannister. Piticul îi spusese adevărul pe
drumul spre nord, însă atunci era deja prea târziu. Jon se
întrebă dacă tatăl său știa cum va fi la Zid. Trebuie că știa,
se gândi, iar asta îl făcu să-l doară și mai mult.
Chiar și unchiul său îl abandonase în acest loc înghețat,
la capătul lumii. Aici, amabilul Benjen Stark pe care-l știa el
devenise o altă persoană. Era Primul Cercetaș și-și
petrecea zilele și nopțile împreună cu Lordul Comandant
Mormont, cu Maester Aemon și alți ofițeri de rang înalt, în
vreme ce Jon fusese dat în grija mai mult decât aspră a lui
Ser Alliser Thorne.
La trei zile de la sosire, Jon auzise că Benjen Stark urma
să conducă șase oameni într-o incursiune prin pădurea
bântuită. În noaptea aceea îl căutase pe unchiul său în
marea sală de mese lambrisată și-l rugase să-l ia și pe el.
Benjen îl refuzase brutal.
– Aici nu suntem la Winterfell, îi spusese pe când își tăia
friptura ajutându-se de pumnal și furculiță. Pe Zid, oamenii
primesc numai ceea ce dobândesc. Nu ești cercetaș, Jon,
ești doar un băiat care mai are încă în el mirosul verii.
Jon se apucase să se târguiască prostește:
– Voi avea cincisprezece ani de onomastica mea,
spusese el, sunt aproape un bărbat.
Benjen Stark se încruntase.
– Ești un băiat și așa vei rămâne până când Ser Alliser
spune că ești potrivit să fii un bărbat în Rondul de Noapte.
Dacă ți-ai închipuit că sângele tău de Stark îți va aduce
lesne favoruri, ai greșit. Aici ne abandonăm vechile familii
când depunem jurământul. Tatăl tău va avea întotdeauna
un loc în inima mea, dar aceștia sunt acum frații mei.
Gesticulase cu pumnalul spre cei din jurul său, cu toții
bărbați aspri, reci, îmbrăcați în negru.
Jon se trezise a doua zi în zori ca să-l vadă pe unchiul
său plecând. Unul dintre cercetașii săi, un bărbat masiv și
pocit, cânta un cântec deocheat pe când își înșeua trăpașul
mărunt, respirația sa împrăștiind aburi în aerul rece al
dimineții. Ben Stark zâmbise la vederea lui, însă nu avea
nici o urmă de zâmbet și pentru nepotul său.
– De câte ori trebuie să-ți spun că nu, Jon? Vorbim când
mă întorc.
183

Pe când îl privise pe unchiul său conducându-și calul prin
tunel, Jon își amintise lucrurile spuse de Tyrion Lanniser pe
drumul regelui, iar cu ochii minții îl văzu pe Ben Stark
zăcând mort, sângele lui înroșind zăpada. Gândul îl făcuse
să-i vină rău. Oare ce devenea?
După aceea îl căutase pe Nălucă în singurătatea chiliei
lui și-și îngropase fața în blana deasă și albă.
Dacă trebuia să fie singur, va face din singurătate
platoșa sa. Castelul Negru nu avea nici o pădure a zeilor,
numai un mic templu și un septon veșnic beat, însă Jon nu
putuse găsi nimic în el care să-l facă să se roage vreunui
zeu, nou sau vechi. Dacă zeii existau, se gândea el, erau la
fel de cruzi și neînduplecați ca iarna.
Îi era dor de adevărații săi frați: micul Rickon, cu ochii lui
strălucitori scânteind pe când cerșea dulciuri; Robb,
adversarul său și cel mai bun prieten, companion constant;
Bran, încăpățânat și curios, mereu doritor să îi urmeze și să
li se alăture, indiferent ce făceau Jon și Robb. Îi era dor și
de fete, chiar și de Sansa, care nu-i spunea niciodată decât
„fratele meu vitreg”, asta de când era suficient de mare ca
să înțeleagă ce însemna cuvântul bastard. Și de Arya… Îi
era dor de ea mai mult chiar de* cât de Robb, micuța
slăbănoagă, toată julită la genunchi și cu părul încurcat și
hainele rupte, atât de sălbatică și de entuziastă. Arya nu
părea să se potrivească niciodată undeva, nu mai mult
decât el… Cu toate astea, ea reușea întotdeauna să-l facă
să zâmbească. Ar fi dat orice să fie cu ea acum, să-i
ciufulească încă o dată părul și s-o vadă bosumflându-se,
să o audă terminând o propoziție împreună cu el.
– Mi-ai rupt încheietura, bastardule!Jon își ridică privirile
spre vocea mohorâtă.
Grenn se înălța deasupra sa, cu gâtul gros și fața roșie,
cu trei dintre prietenii lui în spate. Îl știa pe Todder, un
băiat scund și urât, cu o voce neplăcută. Toți recruții îi
spuneau Broască Râioasă. Ceilalți doi erau cei pe care
Yoren îi adusese cu ei în nord, violatorii luați de la Degete.
Le ui-tase numele. Nici nu prea vorbea cu ei, decât dacă nu
avea de ales. Erau niște bătăuși brutali, fără nici o urmă de
demnitate în ei. Jon se ridică.
– Ți-o rup și pe cealaltă, dacă mă rogi frumos.
Grenn avea șaisprezece ani și era cu un cap mai înalt
184

decât el. Toți patru erau mai înalți decât el, însă asta nu-l
speria. Îi bătuse pe fiecare dintre ei în curte.
– Poate că am să ți-o rup eu pe a ta, făcu unul dintre
violatori.
– Încearcă.
Jon se repezi spre sabia sa, însă unul dintre ei îl apucă
de braț și i-l răsuci la spate.
– Ne-ai făcut să cădem de proști, se plânse Broscoiul.
– Erați proști și înainte de a vă fi întâlnit eu, îi spuse Jon.
Băiatul care-l apucase de braț i-l smuci în sus, tare.
Durerea îl săgeta, însă Jon nu țipă. Broscoiul păși mai
aproape.
– Micul boiernaș are gura cam mare, zise el. Avea ochi
porcini, mici și lucioși. Asta o fi gura maică-tii, bastardule?
Cum era, vreo curviștină? Spune-ne cum o chema. Poate că
am avut-o și eu de vreo două ori.
Jon se răsuci ca un tipar și plasă un călcâi în glezna celui
care-l ținea. Izbucni un strigăt de durere și se văzu liber. Se
repezi la Broscoi, îl aruncă cu spatele dincolo de o bancă și
ateriza pe pieptul lui, înșfăcându-l de gât cu ambele mâini
și izbindu-l cu capul de pământul bătătorit.
Cei doi de la Degete îl traseră înapoi, aruncându-l jos.
Grenn începu să-l lovească. Jon se rostogolea evitând
loviturile, când o voce tunătoare se ridică în armurărie:
– OPRIȚI-VĂ! ACUM!
Jon se ridică în picioare. Donai Noye se uita la ei fierbând
de mânie.
– Pentru bătăi, aveți curtea, spuse armurierul. Țineți-vă
ciorovăielile departe de armurăria mea, ori am să le includ
între problemele mele. N-o să vă placă asta.
Broscoiul zăcea la pământ, pipăindu-și cu grijă spatele
capului. Degetele îi erau pline de sânge.
– A încercat să mă omoare.
– E adevărat. Am văzut și eu, spuse unul dintre violatori.
– Mi-a rupt încheietura, zise din nou Grenn, ridicând-o ca
s-o vadă și Noye.
Armurierul aruncă încheieturii doar o căutătură scurtă.
– E doar o julitură. Poate ai scrântit-o. Maester Aemon îți
va da o alifie. Du-te cu el, Todder, căpățâna aia a ta trebuie
oblojită. Restul, întoarceți-vă în chiliile voastre. Nu și tu,
Snow. Tu rămâi.
185

Jon se lăsă greoi pe una dintre băncile lungi de lemn ,
indiferent la privirile pe care ceilalți i le aruncau, promisiuni
tăcute ale unor răzbunări viitoare. Brațul îl durea.
– Rondul are nevoie de fiecare om al său, zise Donal
Noye când rămaseră singuri. Chiar și de oameni precum
Broscoiul. Nu te vei acoperi de onoruri dacă-l omori.
Furia lui Jon se aprinse imediat.
– A spus că mama mea a fost…
–…o curviștină. L-am auzit. Și ce-i cu asta?
– Lordul Eddard Stark nu este omul care să se culce cu
curvele, spuse Jon cu răceală. Onoarea lui…
– …nu l-a împiedicat să zămislească un bastard, nu-i
așa?
Jon era înțepenit de furie.
– Pot să plec?
– Pleci când am să-ți spun eu să pleci.
Jon se uită îmbufnat la fumul care se ridica din cazan,
până când Noye îl apucă de bărbie, degetele sale groase
răsucindu-i capul spre el.
– Uită-te la mine când vorbesc cu tine, băiete.
Jon privi. Armurierul avea un piept ca un butoi de bere și
o burtă pe potrivă. Nasul îi era turtit și lat, și obrazul părea
întotdeauna că avea nevoie de un bărbierit. Mâneca stângă
a tunicii sale din lână neagră era prinsă de umăr cu un ac
de argint, de forma unei săbii.
– Nu cuvintele o fac pe maică-ta curvă. A fost ceea ce a
fost și nimic din ce spune acum Broscoiul nu poate schimba
asta. Știi, avem aici, la Zid, bărbați ale căror mame au fost
într-adevăr târfe.
Nu și mama mea, se gândi Jon cu încăpățânare. Nu știa
nimic despre mama lui; Eddard Stark nu vorbea despre ea.
Totuși, o visa din când în când, atât de des, încât aproape
că-i putea vedea chipul. În visele sale, era frumoasă și de
viță nobilă, iar ochii ei erau blânzi.
– Crezi că ești un năpăstuit, fiind bastardul unui lord de
rang înalt? continuă armurierul. Băiatul acela, Jeren, este
odrasla abandonată a unui septon, iar Cotter Pyke este
copilul unei târfe de tavernă. Acum comandă Rondul de Est
de lângă Mare.
– Nu-mi pasă, spuse Jon. Nu-mi pasă de ei și nu-mi pasă
nici de tine sau de Thorne, ori de Benjen Stark, de nici unul
186

dintre ei. Mi-e silă că mă aflu aici. Este prea… rece.
– Da. Rece, dur și amenințător, ăsta-i Zidul, la fel și cei
care îl păzesc. Nu este ca în poveștile pe care ți le spunea
dădaca ta. Ei, ușurează-te pe toate poveștile astea și pe
dădaca aia a ta. Așa stau lucrurile aici. Iar tu vei rămâne
aici pe viață, la fel ca noi toți.
– Viață, repetă Jon cu amărăciune. Armurierul putea
vorbi despre viață. El avusese una. Se îmbrăcase în negru
numai după ce-și pierduse un braț la asediul de la Sfârșitul
Furtunii. Înainte de asta, servise sub Stannis Baratheon,
fratele regelui. Văzuse cele Șapte Regate de la un capăt la
celălalt; chefuise și luptase în sute de bătălii. Se spunea că
Donai Noye făurise ghioaga de război a Regelui Robert, cea
care-i luase viața lui Rhaegar Targaryen la Trident. Făcuse
toate lucrurile pe care Jon nu le va face niciodată, iar când
îmbătrânise, adică după ce trecuse de treizeci de ani,
încasase o lovitură năprasnică de secure și rana se
inflamase până ce tot brațul trebuise amputat. Numai
atunci, ologit, Donai Noye venise la Zid, când viața lui se
terminase.
– Da, viața, zise Noye. O viață lungă sau una scurtă,
depinde de tine, Snow. Dar pe calea pe care ai apucat-o,
unul dintre frații tăi îți va tăia beregata într-o noapte.
– Nu-mi sunt frați, izbucni Jon. Mă urăsc pentru că sunt
mai bun decât ei.
– Nu. Te urăsc pentru că te porți de parcă ai fi mai bun
decât ei. Te privesc și văd un bastard de la castel, care se
crede vreun boiernaș. Armurierul se aplecă spre el. Nu ești
nici un fel de boiernaș. Să ții minte asta. Ești un Snow, nu
un Stark. Ești un bastard și un bătăuș.
– Un bătăuș? Jon aproape că se înecase cu acel cuvânt.
Acuzația era atât de nedreaptă, încât i se tăiase respirația.
Ei au fost cei care au venit la mine. Toți patru.
– Patru pe care i-ai umilit în curte. Patru care, probabil,
se tem de tine. Te-am urmărit cum lupți. Nu te antrenezi cu
ei. Folosește sabia cum trebuie și sunt morți: o știi tu, o știu
eu, și ei la fel. Nu le lași nici o șansă. Îi faci de rușine. Asta
te face să te simți mândru?
Jon ezită. Se simțea mândru atunci când învingea. De ce
n-ar fi fost? Însă armurierul îi lua acum și bucuria asta,
făcând să pară ca și cum ar fi săvârșit ceva rău.
187

– Toți sunt mai mari decât mine, spuse el bătând în
retragere.
– Mai mari, mai înalți și mai puternici, asta-i adevărat.
Pun rămășag că maestrul tău de arme te-a învățat cum să
te lupți cu bărbați mai mari, la Winterfell. Cine e, vreun
cavaler?
– Ser Rodrik Cassel, zise Jon prudent.
Era o capcană undeva. O simțea închizându-se în jurul
său. Donai Noye se aplecă spre fața lui.
– Acum gândește-te la asta, băiete. Nici unul dintre
ceilalți nu a avut un maestru de arme până la Ser Alliser.
Tații lor erau țărani și căruțași și braconieri, fierari și
mineri, sau vâslași pe vreo galeră de negoț. Ce știu ei
despre luptă este ce au învățat între punți, pe cărăruile din
Vechiul Oraș și în Lannisport, prin bordelurile sau speluncile
de pe drumul regelui. Poate că s-au bătut cu bâtele până
să vină aici, dar îți spun, nici măcar unul din douăzeci nu a
fost suficient de bogat încât să aibă o sabie adevărată. Și
acum deci, cum ți se par la gust victoriile tale, Lord Snow?
– Nu-mi mai spune așa! zise Jon cu asprime, însă forța
dispăruse din furia sa. Dintr-odată, se simți rușinat și
vinovat. Eu niciodată… Nu m-am gândit…
– Cel mai bine este să începi să gândești, îl povățui
Noye. Ori așa, ori dormi în pat cu un pumnal. Acum, du-te.
Când Jon părăsi armurăria, se făcuse aproape amiază.
Soarele străpunsese norii. Îi întoarse spatele însă și-și ridică
privirile spre Zid, care strălucea albastru și cristalin în
lumina soarelui. Chiar și după atâtea săptămâni, vederea
lui îi dădea încă fiori. Murdăria adusă de vânt veacuri la
rând mușcase din el și-l mânjise, acoperindu-l cu un strat
ce părea uneori de un cenușiu-deschis, culoarea cerului
acoperit… Însă când soarele îl lumina din plin într-o zi
senină, strălucea înviorat de lumină, un deal imens, alb-
albastru, care umplea jumătate de cer.
Cea mai mare structură ridicată vreodată de mâna
omului, îi spusese lui Jon Benjen Stark, pe drumul regelui,
când zăriseră pentru prima dată Zidul, de la distanță,
– Și dincolo de orice îndoială, nefolositor, adăugase
Tyrion Lannister rânjind, dar chiar și Pezevenghiul
de*venise tot mai tăcut când se apropiau. Îl puteai vedea
de la kilometri distanță, o linie de un albastru-palid,
188

ocupând întreg orizontul, întinsă spre est și vest, dispărând
în depărtare, imensă și neîntreruptă. Aici este capătul
lumii, părea să spună.
Când, în cele din urmă, dădură cu ochii de Castelul
Negru, fortărețele sale de lemn și turnurile din piatră nu
păreau altceva decât o mână de cuburi de jucărie
împrăștiate prin zăpadă, la poalele unui imens zid de
gheață. Vechea fortăreață a fraților în negru nu era
Winterfell, și nici un castel adevărat. Fără metereze, nu
putea fi apărat, nu dinspre sud, est sau vest; dar numai
partea de nord preocupa Rondul de Noapte, iar spre nord
se înălța Zidul. Măsura aproape două sute de metri în
înălțime, de trei ori mai mult decât cel mai înalt turn al
fortăreței pe care o apăra. Unchiul său spusese că sus era
suficient de lat ca să permită unei duzini de cavaleri să
călărească unul lângă altul. Conturul dezolant al
catapultelor și scripeților de lemn, rămași acolo de strajă,
amintea de scheletul unor păsări gigantice, iar între ele,
soldații în .armuri păreau niște furnici negre.
Stând lângă armurărie și privind în sus , Jon se simțea
aproape copleșit, așa cum fusese în ziua aceea, pe drumul
regelui, când îl văzuse pentru prima oară. Așa era Zidul.
Uneori, aproape că uita că era acolo, în același fel în care
uitai de cer sau de pământul de sub picioare, dar alteori
părea că nu mai există nimic altceva pe lume. Era mai
vechi decât cele Șapte Regate, iar când stătea la poalele
lui și privea în sus, îl lua amețeala. Putea simți uriașa
greutate a gheții care îl strivea de pământ, de parcă ar fi
fost pe cale să se surpe și, într-un fel, Jon știa că dacă s-ar
fi dărâmat, întreaga lume ar fi simțit asta.
– Te face să te întrebi ce o fi dincolo, se auzi un glas
familiar.
Jon se uită în jur.
– Lannister. Nu te-am văzut, adică am crezut că sunt
singur.
Tyrion Lannister era înfofolit în blănuri și arăta atât de
dolofan, încât părea un urs mic.
– Auzi multe când îi iei pe oameni pe nepregătite.
Niciodată nu știi ce poți să afli de la ei.
– De la mine nu vei afla nimic, îi spuse Jon. Îl văzuse
destul de rar pe pitic de la sfârșitul călătoriei. În calitate de
189

frate al reginei, Tyrion Lannister era oaspete de onoare al
Rondului de Noapte. Lordul Comandant îi dăduse camerele
sale din așa-numitul Turn al Regelui, deși nici un rege nu
trecuse pe acolo de câteva sute de ani, iar Lannister se
ospăta chiar la masa lui Mormont și-și petrecea timpul
călărind pe Zid și jucând zaruri și bând cu Ser Alliser și
Bowen Marsh și alți ofițeri de rang înalt.
– Oh, dar învăț de toate oriunde merg. Omulețul
gesticulă spre Zid cu un baston negru, noduros. După cum
spuneam… de ce atunci când un om ridică un zid, un , altul
vrea să știe imediat ce-i de partea cealaltă? Își înalță capul
și-l privi pe Jon cu ochii săi ciudați, bicolori. Tu vrei să știi
ce-i de partea cealaltă, nu?
– Nu-i nimic deosebit, zise Jon. Ar fi vrut să călărească
împreună cu Benjen Stark în raidurile de recunoaștere, în
adâncul misterelor din pădurea bântuită, ar fi vrut să lupte
cu sălbaticii lui Mance Rayder și să păzească domeniul de
Ceilalți, dar era mai bine să nu vorbești despre lucrurile pe
care ți le doreai. Cercetașii spun că nu-s decât păduri și
munți și lacuri înghețate, cu multă zăpadă și gheață.
– Și grimkini și snarci, făcu Tyrion. Să nu uităm de ei,
Lord Snow, altfel pentru ce-ar fi aici lucrul acesta imens?
– Nu-mi mai spune Lord Snow.
Piticul își arcui o sprâ nceană.
– Ai prefera, mai degrabă, Pezevenghi? Dacă-i lași să
observe cum te rănesc cuvintele, nu vei mai scăpa
niciodată de bătaia lor de joc. Dacă vor să-ți dea un nume,
lasă-i, adoptă-l. Nu te mai vor putea răni cu el niciodată,
Gesticula cu bastonul. Hai, vino cu mine. Servesc acum o
tocană grețoasă în sala de mese și mie mi-ar trebui doar un
castron cu ceva fierbinte.
Și lui Jon îi era foame, așa că trecu lângă Lannister și-și
încetini pasul ca să fie pe potriva mersului dificil și legănat
al piticului. Începea să bată vântul și puteau auzi bătrânele
clădiri din lemn scârțâind în jurul lor, iar în depărtare un
oblon greu de izbea iarăși și iarăși, uitat. Deodată s-a auzit
un bufnet înfundat, când un strat de zăpadă căzu de pe
acoperiș, lângă ei.
– Nu-ți văd lupul, spuse Lannister în timp ce mergeau.
– Îl leg în vechile grajduri când ne antrenăm. Acum au
mutat toți caii în grajdurile din est, așa că nu-l deranjează
190

nimeni. În restul timpului stă cu mine. Chilia mea pentru
dormit este în Turnul Hardin.
– Acela cu meterezele sparte, nu? Cu piatră sfărâmată
din curtea de jos și o înclinare precum aceea a nobilului
nostru rege Robert după o noapte de beție? Credeam că
toate clădirile alea au fost abandonate. Jon dădu din umeri.
– Nu-i pasă nimănui unde dormi. Majoritatea vechilor
fortărețe sunt goale, poți să-ți iei ce chilie vrei.
Cândva, Castelul Negru găzduia cinci mii de luptă-lori, cu
toți caii lor, cu servitori și arme. Acum, era adăpost pentru
o zecime din acest număr, iar porțiuni din el se părăgineau.
Râsul lui Tyrion Lannister trimise aburi in aerul rece.
– Voi avea grijă să-i spun tatălui tău să mai aresteze
niște pietrari, înainte ca turnul tău să se prăbușească.
Jon putea sesiza batjocura, însă nu avea cum să nege
adevărul. Rondul construise nouăsprezece fortărețe de-a
lungul Zidului, dar acum doar trei mai erau ocupate:
Rondul de Est, pe țărmul cenușiu, măturat de vânturi,
Turnul Umbrei, întărit lângă munții unde se termina Zidul,
și între ele Castelul Negru, la capătul drumului regelui.
Celelalte fortărețe, părăsite de mult, erau locuri pustii și
sinistre, unde vântul rece șuiera prin ferestrele întunecate,
iar spiritele morților vegheau meterezele.
– E mai bine să stau singur, zise Jon cu îndârjire. Ceilalți
se tem de Nălucă.
– Băieți isteți, făcu Lannister. Apoi schimbă subiectul.
Umblă vorba că unchiul tău e plecat de prea mult timp.
Jon își aminti dorința pe care i-o stârnise furia, viziunea
lui Benjen Stark, zăcând mort în zăpadă, și privi repede în
altă parte. Piticul avea un mod de a simți lucrurile și Jon nu
voia ca el să-i vadă vinovăția din ochi.
– A spus că se va întoarce de onomastica mea,
recunoscu el. Onomastica lui venise și se dusese,
neremarcată de nimeni, cu două săptămâni în urmă. Îl
căutau pe Ser Waymar Royce, tatăl lui e stegarul Lordului
Arryn. Unchiul Benjen spunea că s-ar putea să-l caute până
la Turnul Umbrei. Asta-i sus, în munți.
– Am auzit că mulți cercetași au dispărut în ultima
vreme, spuse Lannister pe când urcau treptele spre sala de
mese. Rânji și deschise ușa. Poate că grumkinii sunt cam
flămânzi anul ăsta.
191

Sala era imensă și înghețată din cauza curentului, cu tot
cu focul care duduia în căminul imens. Ciorile își făcuseră
cuib pe grinzile tavanului înalt. Jon le auzi croncăniturile pe
când primea un castron cu tocană și un colț de pâine
neagră. Green și Broscoiul și alți câțiva erau așezați pe
banca cea mai apropiată de foc, râzând și înjurându-se unii
pe alții cu vocile lor aspre. Jon îi privi o clipă, gânditor. Apoi
alese un loc la capătul celălalt al sălii, la distanță de ceilalți
comeseni.
Tyrion Lannister se așeză în fața lui, mirosind suspicios
tocana.
– Orz, ceapă și morcovi, mormăi el. Cineva ar trebui să le
spună bucătarilor că nici gulia nu-i carne.
– E tocană de berbec. Jon își scoase mănușile și-și încălzi
mâinile la aburii care se ridicau din castron. De la miros îi
lăsa gura apă.
– Snow!
Jon cunoștea vocea lui Alliser Thorne, însă acum avea un
ton ciudat, pe care nu-l mai auzise. Se întoarse.
– Lordul Comandant vrea să te vadă. Acum.
Pentru o clipă, lui Jon îi fu prea teamă ca să se ridice. De
ce ar dori Lordul Comandant să-l vadă pe el? Au aflat ceva
despre Benjen, se gândi el îngrijorat, era mort, viziunea lui
se dovedise adevărată.
– E vorba despre unchiul meu? izbucni el. S-a întors cu
bine?
– Lordul Comandant nu-i obișnuit să aștepte, fu replica
lui Ser Alliser. Iar eu nu sunt obișnuit să-mi aud ordinele
discutate de bastarzi.
Tyrion Lannister se smuci pe bancă și se ridică.
– Oprește-te, Thorne. Îl sperii pe băiat.
– Nu te băga în chestiuni care nu te privesc, Lannister.
Nu aici e locul tău.
– Totuși, locul meu este la curte, spuse piticul zâmbind.
Un singur cuvânt spus unde trebuie și vei crăpa ca un
bătrân înăcrit, înainte să mai pui mâna pe vreun băiat pe
care să-l antrenezi. Acum spune-i lui Snow de ce vrea
Bătrânul Urs să-l vadă. Ceva vești despre unchiul său?
– Nu, spuse Ser Alliser. Asta este cu totul și cu totul altă
chestiune. O pasăre a sosit azi-dimineață de la Winterfell,
aducând un mesaj privitor la fratele lui. Se corectă: Fratele
192

lui vitreg.
– Bran, icni Jon, ridicându-se în picioare. S-a întâmplat
ceva cu Bran.
Tyrion Lannister puse o mână pe brațul său.
– Jon, spuse el. Îmi pare foarte rău.
Jon de-abia dacă-l auzi. Dădu la o parte mâna lui
Lannister și traversă sala. Alerga când ajunsese la ușă. Fugi
spre Fortăreața Comandantului, gonind prin zăpadă. După
ce gărzile îl lăsară să treacă, urcă treptele câte două
deodată. Când ajunse înaintea Lordului Comandant,
cizmele sale erau ude, iar Jon avea ochii înroșiți și gâfâia.
– Bran, zise el. Ce știți de Bran?
Jeor Mormont, Lordul Comandant al Rondului de Noapte,
era un bătrân morocănos, cu un cap imens, pleșuv și o
barbă colilie, lățoasă. Pe braț ținea un corb pe care-l
hrănea cu boabe de porumb.
– Mi s-a spus că știi să citești.
Se descotorosi de corb, iar acesta bătu din aripi și zbură
la fereastră, de unde îl urmări pe Mormont scoțând un sul
de hârtie de la cingătoare și întinzându-i-l lui Jon.
Porumb, croncăni gros corbul. Porumb, porumb.
Degetul lui Jon urmări conturul lupului străvechi de pe
ceara albă a sigiliului rupt. Recunoscu scrisul lui Robb , însă
literele păreau difuze și șterse când încercă să le citească.
Își dădu seama că plângea. Și atunci, printre lacrimi,
pricepu sensul cuvintelor și-și ridică privirile.
– S-a trezit, spuse el. Zeii l-au trimis înapoi.
– Ologit, zise Mormont. Îmi pare rău, băiete. Citește și
restul scrisorii.
Privea spre cuvinte, însă ele nu mai contau. Nu mai
conta nimic. Bran va trăi.
– Fratele meu va trăi, îi spuse lui Mormont.
Lordul Comandant clătină din cap , luă un pumn de
porumb și fluieră. Corbul zbură pe umărul său, țipând:
Trăiește! Trăiește!
Jon alergă pe trepte cu un zâmbet pe față și cu
scrisoarea de la Robb în mână.
– Fratele meu va trăi, le spuse gărzilor.
Alergă înapoi în sala de mese, unde-l găsi pe Tyrion
Lannister tocmai când sfârșea de mâncat. Îl apucă de
subsuori, îl ridică în aer și-l răsuci în cerc.
193

– Bran va trăi! strigă el.
Lannister părea uluit. Jon îl puse jos și-i împinse hârtia în
mâini.
– Uite, citește asta.
Ceilalți se apropiară, privindu-l curioși. Jon îl observă pe
Grenn la câțiva pași distanță. Pe una dintre mâini avea un
bandaj gros, de lână. Părea neliniștit și stingherit, dar nu
amenințător. Jon se duse la el. Grenn se trase înapoi și
ridică mâinile.
– Stai departe de mine, bastardule.
Jon îi zâmbi.
– Îmi pare rău de încheietura ta. Și Robb mi-a făcut, o
dată, aceeași manevră, dar cu o sabie de lemn. Doare
precum cele șapte iaduri, însă la tine a fost mult mai rău.
Uite, dacă vrei, îți pot arăta cum să te aperi de asta.
Alliser Thorne îi auzise.
– Lord Snow vrea acum să-mi ia locul, rânji el. Mi-ar J fi
mie mai ușor să învăț un lup să facă jonglerii, decât ție să-i
antrenezi pe bizonii ăștia.
– Accept rămășagul, Ser Alliser, zise Jon. Mi-ar plăcea la
nebunie să-l văd pe Nălucă făcând jonglerii.
Apoi îl auzi pe Grenn icnind, șocat. Se așternu liniștea.
Tyrion Lannister hohoti. Trei dintre frații negri i se
lăturară la masa de lângă el. Râsul se împrăștie de la
bancă la bancă și până și bucătarii ajunseră să hohotească.
Păsările se foiră pe grinzi și, în cele din urmă, chiar și
Grenn începu să chicotească.
Ser Alliser nu-și mai lua ochii de la Jon. Pe când hohotele
se rostogoleau în jurul său, chipul i se întunecă, iar mâna i
se strânse pumn.
– Asta a fost o greșeală nefericită, Lord Snow, spuse el
cu tonul mușcător al unui dușman.
194

EDDARD
Eddard Stark trecu printre porțile înalte , de bronz, ale
Fortăreței Roșii obosit, flămând și iritat. Era călare încă,
visând la o baie îndelungată, la o friptură de pasăre și un
pat moale, când administratorul regelui îi spuse că Marele
Maester Pycelle convocase o întrunire urgentă a consiliului
mic. Era nevoie ca Mâna să o onoreze cu prezența ei când
va considera cu putință, dar cât mai repede.
– Îmi va fi cu putință mâine, se răsti Ned, descălecând.
Administratorul făcu o plec ăciune adâncă.
– Le voi comunica tuturor consilierilor regretele
dumneavoastră, stăpâne.
– Nu, fir-ar! exclamă Ned. Nu am să ofensez consiliul
chiar înainte de a se fi reunit. Am să merg acolo. Rogu-te,
lasă-mă câteva momente să mă schimb în ceva mai
prezentabil.
– Da, stăpâne, zise administratorul. Vă punem la
dispoziție fostele încăperi ale Lordului Arryn, din Turnul
Mâinii, dacă vă convine. Am să cer să vi se ducă lucrurile
acolo.
– Mulțumirile mele, zise Ned scoțându-și mănușile de
călărie și îndesându-le la centură.
Restul suitei sale trecea printre porți în urma lui. Ned îl
văzu pe Vayon Poole, propriul său administrator, și-l strigă.
– Se pare că este urgentă nevoie de mine la consiliu. Ai
grijă ca fiicele mele să-și găsească încăperile pentru dormit
și spune-i lui Jory să le țină acolo. Arya nu trebuie lăsată să
umble aiurea. Poole se înclină. Ned se în- toarse spre
administratorul regal. Căruțele mele sunt încă pe drum. Voi
avea nevoie de haine potrivite.
– Va fi plăcerea mea cea mare, spuse administratorul.
Și așa Ned își făcu apar iția în încăperile consiliului obosit
frânt și îmbrăcat cu haine de împrumut, ca să găsească
patru membri ai consiliului așteptându-l.
Încăperea era bogat mobilată. În loc de rogojini,
podeaua era acoperită cu covoare Myrishiene, iar într-un
colț, pe un paravan pictat din Insulele Verii, se vedeau o
sută de animale fabuloase, pictate în culori vii. Pereții erau
acoperiți cu tapiserii din Norvos și Qohor și Lys, iar o
pereche de sfincși Valyrieni flancau ușa, ochii din granat
195

lustruit arzând pe chipurile din marmură neagră.
Consilierul de care lui Ned îi plăcea cel mai puțin ,
eunucul Varys, îl acostă în momentul în care își făcu
apariția.
– Lord Stark, am fost îndurerat la auzul necazurilor
dumneavoastră pe drumul regelui. Am vizitat cu toții
templul pentru a aprinde lumânări pentru Prințul Jeffrey.
Mă rog pentru însănătoșirea sa.
Mâna lui lăsă urme de pudră pe mâneca lui Ned, iar el
mirosea la fel de urât și de dulceag precum florile de pe un
mormânt.
– Zeii voștri v-au auzit, răspunse Ned rece, dar politicos.
Prințul se înzdrăvenește cu fiecare zi care trece.
Se desprinse din îmbrățișarea eunucului și traversă
încăperea spre locul unde stătea Lordul Renly, chiar lângă
paravan, vorbind în șoaptă cu un bărbat care nu putea fi
altul decât Degețel. Renly fusese un băiat de optsprezece
ani când Robert își câștigase tronul, însă se făcuse un
bărbat atât de asemănător cu fratele său, încât Ned era
descumpănit. De fiecare dată când îl vedea, era ca și cum
anii dispăruseră și-l avea în față pe Robert, imediat după
victoria sa de la Trident.
– Văd că ați sosit cu bine, Lord Stark, spuse Renly.
– Bine v-am găsit, răspunse Ned. Va trebui să mă iertați,
dar uneori semănați leit cu fratele dumneavoastră, Robert.
– O dublură nereușită, spuse Renly dând din umeri.
– Dar mult mai bine îmbrăcată, ciripi Degețel. Lord Renly
cheltuie pe haine mai mult decât jumătate dintre doamnele
de la curte.
Era destul de adevărat. Lordul Renly era înveșmântat în
catifele de un verde-închis, cu cerbi auriți, țesuți pe
pieptar. Un fald al capei din fir de aur îi atârna lejer pe
umăr, prins cu o broșa din smarald.
– Sunt și păcate mai grave, zise Renly râzând. De
exemplu, felul în care vă îmbrăcați dumneavoastră.
Degețel ignoră ironia. Se uita la Ned cu un zâmbet
aproape insolent pe buzele sale subțiri.
– Sperasem să vă întâlnesc cu ani în urmă, Lord Stark.
Nu mă îndoiesc că Lady Stark v-a pomenit de mine.
– Da, răspunse Ned cu răceală în glas. Aroganța vicleană
a comentariului îl deranjase. Înțeleg că l-ați cunoscut și pe
196

fratele meu, Brandon.
Renly Baratheon râse. Varys își târșâi picioarele până la
ei, să-i asculte.
– Ba chiar prea bine, zise Degețel. Încă mai port semnul
considerației sale. V-a vorbit și Brandon despre mine?
– Adesea, cu o oarecare căldură, spuse Ned, sperând că
asta va pune capăt conversației. Nu mai avea răbdare j cu
astfel de jocuri, cu acest duel al vorbelor.
– Ar fi trebuit să mă gândesc că această căldură nu li se
potrivește unor Stark, făcu Degețel. Pe aici, prin sud, se
spune că sunteți toți făcuți din gheață și că vă topiți când
treceți de Gât.
– Nu am nici o intenție de a mă topi prea curând, Lord
Baelish. Puteți conta pe asta. Ned se duse la masa
consiliului și spuse: Maester Pycelle, nădăjduiesc că sunteți
bine.
Marele Maester zâmbi ușor din scaunul lui înalt, așezat
lângă piciorul mesei.
– Destul de bine pentru un om cu anii mei, lordul meu;
totuși, mă tem că obosesc ușor.
Fire fragile de păr alb mărgineau vârful pleșuv al frunții
sale, deasupra unei figuri blajine. Colierul lui de maester nu
era o simplă salbă de metal, așa cum avea Luwin, ci două
rânduri de lănțuguri grele, unite într-un fel de zgardă
masivă care-l acoperea de la gât până la piept. Verigile
erau confecționate din toate metalele cunoscute de om:
fier negru și aur roșu, cupru strălucitor și plumb întunecat,
oțel și zinc și argint albicios, aramă și bronz și platină.
Granate și ametiste și perle negre ornau lucrătura din
metal, iar ici-colo era câte un smarald sau rubin.
– Poate că ar trebui să ne grăbim să începem, spuse
Marele Maester, încrucișându-și mâinile pe burdihanul său
lat. Mă tem că voi adormi, dacă mai așteptăm mult.
– După cum voiți. Scaunul regelui stătea gol la capătul
mesei, iar cerbul încoronat, țesut cu fir de aur, al Casei
Baratheon, orna pernele. Ned ocupă scaunul de lângă el, în
calitate de Mână a regelui.
– Lorzii mei, spuse el, regret că v-am făcut să așteptați.
– Sunteți Mâna Regelui, zise Varys. Vă slujim cu toată
plăcerea, Lord Stark.
În timp ce și ceilalți își ocupau scaunele desemnate,
197

Eddard Stark avu impresia subită că locul său nu era aici,
m încăperea asta, împreună cu acești oameni. Își aminti ce-
i spusese Robert, în cripta de sub Winterfell. Sunt
înconjurat de lingușitori și smintiți, insistase regele. Ned
privi în lungul mesei de consiliu și se întrebă care erau
lingușitorii și care smintiții. Credea că știe deja.
– Nu suntem decât cinci, remarcă el.
– Lord Stannis s-a dus la Piatra Dragonului, nu mult după
ce regele a plecat în nord, spuse Varys, iar amabilul nostru
Ser Barristan fără îndoială galopează alături de rege, în
calitate de Lord Comandant al Gărzii Regale.
– Poate că ar trebui să-i așteptăm pe Ser Barristan și pe
rege să ni se alăture, sugeră Ned.
Renly Baratheon izbucni în râs.
– Dacă așteptăm ca fratele meu să ne gratuleze cu
augusta sa prezență, s-ar putea să așteptăm mult și bine.
– Bunul nostru Rege Robert are multe griji, spuse Varys.
Lasă în seama noastră treburile mărunte, pentru a-și ușura
povara.
– Ce vrea să spună Lord Varys este că toate aceste
chestiuni legate de finanțe, justiție și recolte îl plictisesc
până la lacrimi pe fratele meu, spuse Lordul Renly, așa că
pică în sarcina noastră să guvernăm regatul. Ne mai trimite
câte o poruncă, din când în când. Scoase din mânecă o
hârtie rulată într-un sul foarte strâns și o puse pe masă.
Astăzi dimineață, mi-a poruncit să mă arunc pe cal și să mă
grăbesc să-i ies în întâmpinare și să-i cer Marelui Maester
Pycelle să convoace imediat acest consiliu. Are treburi
urgente pentru noi.
Degețel zâmbi și-i întinse hârtia lui Ned. Purta sigiliul
regal. Ned rupse ceara cu degetul mare și netezi seri-
soarea pentru a afla porunca urgentă a regelui, citind
cuvintele cu o uimire crescândă. Oare nebuniile lui Robert
nu se mai terminau? Și în plus, să facă asta în numele său
era ca sarea pe rană.
– Zeii să aibă milă, înjură el.
– Ce vrea Lord Eddard să spună, anunță Lordul Renly,
este că Maiestatea Sa ne instruiește să organizăm un mare
turnir în onoarea numirii sale drept Mână a Regelui.
– Cu ce costuri? întrebă Degețel cu blândețe.
Ned citi răspunsul din scr isoare:
198

– Patruzeci de mii de dragoni din aur pentru campion,
douăzeci de mii de dragoni pentru cel de pe locul doi, alți
douăzeci de mii pentru învingătorul în luptă și alți zece mii
pentru victoriosul din concursul de tragere cu arcul.
– Nouăzeci de mii de bani de aur, oftă Degețel. Și nu
trebuie să uităm de celelalte costuri. Robert va dori și un
ospăț pe măsură. Asta înseamnă bucătari, tâmplari,
servitoare, cântăreți, jongleri, saltimbanci…
– Saltimbanci avem destui, zise Lord Renly.
Marele Maester Pycelle privi spre Degețel și într ebă:
– Va suporta trezoreria toate cheltuielile?
– Despre ce trezorerie vorbim? replică Degețel. Scutiți-
mă de neghiobii, Maester. Știți la fel de bine ca mine că
trezoreria-i goală de ani de zile. Va trebui să împrumut
bani. Fără îndoială că Lannisterii ne vor ajuta. Până acum îi
datorăm Lordului Tywin ceva peste trei milioane de
dragoni, ce mai contează altă sută de mii?
Ned era uluit.
– Vreți să spuneți că datoria Coroanei este de trei
milioane de bani de aur?
– Coroana datorează mai mult de șase milioane de bani
de aur, Lord Stark. Lannisterii sunt cei mai mari creditori,
însă am împrumutat și de la Lord Tyrell, de la Banca de Fier
din Braavos și de la mai multe carteluri de comerț
Tyroshiene. Pentru ultimele a trebuit să fac apel la
Credință. Înaltul Septon se tocmește mai rău decât un
negustor de pește Dornishian.
Ned era consternat.
– Aerys Targaryen a lăsat o trezorerie care gemea de
aur. Cum s-a putut întâmpla așa ceva?
Degețel dădu din umeri.
– Maestrul trezorier găsește banii. Iar regele și Mâna îi
cheltuie.
– Nu voi crede că Jon Arryn i-a permis lui Robert să
aducă regatul la sapă de lemn, spuse Ned încins.
Marele Maester Pycelle clătină din capul său mare și
pleșuv, iar lănțugul zornăi încet.
– Lordul Arryn era un om prudent, însă mă tem că
Maiestatea Sa nu ascultă întotdeauna de înțelepciunea
consiliului.
– Regescului meu frate îi plac turnirurile și ospețele, zise
199

Renly Baratheon, și detestă ceea ce numește „număratul
paralelor”.
– Voi discuta cu Maiestatea Sa, rosti Ned. Acest turnir
este o extravaganță pe care domeniul nu și-o poate
permite.
– Vorbiți-i cât poftiți, spuse Lord Renly, dar ar fi mai bine
să facem deja planurile.
– În altă zi, replică Ned, poate puțin cam prea cu
asprime, deduse el din privirile celorlalți. Va trebui să-și
amintească mereu că nu se mai află la Winterfell, unde
numai regele era deasupra lui; aici, era doar ceva mai sus
decât ceilalți. Iertați-mă, lorzii mei, adăugă el pe un ton
mai blând. Sunt obosit. Propun să suspendăm ședința aici,
și să o reluăm când vom fi mai odihniți.
Fără a le cere consimțământul, se ridică brusc, făcu un
semn cu capul și o luă spre ușă.
Afară, căruțele și călăreții continuau să intre pe porțile
castelului, iar curtea era un talmeș-balmeș de noroi, cai și
bărbați care strigau. Regele nu sosise încă, i se spuse. De
la pocinogul de la Trident, cei din Casa Stark călătoreau
mult înaintea coloanei principale, preferând să se despartă
de ceilalți, de Lannisteri și de tensiunea în creștere. Robert
abia dacă fusese văzut; umbla vorba că se deplasa în
uriașa casă pe roți, mai mult beat decât treaz. Dacă era
așa, s-ar putea să fie cu ore întregi în urmă, dar tot va sosi
aici mult prea repede ca să fie pe placul lui Ned. Nu
trebuise decât să privească spre fața Sansei pentru a simți
furia răbufnind din nou în el. Ultimele două săptămâni de
drum fuseseră mizerabile. Sansa dădea vina pe Arya și
spunea că ar fi trebuit ca Nymeria să fie cea moartă. Iar
Arya își pierduse cumpătul după ce aflase ce s-a întâmplat
cu băiatul măcelarului. Sansa plângea în somn, Arya zăcea
tăcută toată ziua, iar Eddard Stark visa la iadurile
înghețate, rezervate familiei Stark de Winterfell.
Traversă curtea exterioară, trecu pe sub podul castelului
între zidurile defensive din interior și se îndreptă spre ceea
ce credea el că era Turnul Mâinii, când Degețel apăru
înaintea lui.
– Ai luat-o în direcție greșită, Stark. Vino cu mine.
Ezitând, Ned îl urmă. Degețel îl conduse într-un turn, în
jos pe trepte, printr-o curte mică și părăginită și de-a lungul
200

unui coridor pustiu, unde stăteau de strajă, lângă pereți,
armuri goale. Erau relicve Targaryene, oțel negru cu solzi
de dragon incrustați pe coifuri, acum prăfuite și uitate.
– Nu acesta-i drumul spre încăperile mele, zise Ned.
– Am spus eu că e? Te duc într-o tainiță să-ți tai beregata
și să-ți îngrop hoitul în spatele unui zid, răspunse Degețel,
cu o voce încărcată de sarcasm. Nu avem vreme de glume,
Stark. Te așteaptă nevastă-ta.
– Ce joc mai e și ăsta, Degețel? Catelyn este la
Winterfell, la sute de leghe de aici.
– Oh? Ochii verzi-cenușii ai Degețelului licăriră cu
veselie. Atunci se pare că altcineva a reușit o impostura
uluitoare. Pentru ultima dată, desigur. Nu veni, am s-o
păstrez pentru mine.
Și alergă în jos, pe trepte. Ned îl urmă circumspect,
întrebându-se dacă ziua de azi se va mai sfârși vreodată.
Nu avea nici o aplecare pentru intrigi de felul acesta, dar
începea să-și dea seama că ele erau sarea și piperul pentru
un om ca Degețel.
La capătul treptelor se afla o ușă grea , din lemn de
stejar și fier. Petyr Baelish ridică zăvorul și-l pofti pe Ned.
Ajunseră afară, sub lumina sănătoasă a asfințitului, pe o
ridicătură stâncoasă de deasupra râului.
– Suntem în afara castelului, zise Ned.
– Ești greu de prostit, Stark, făcu Degețel cu un surâs
afectat. A fost soarele sau cerul cel care ți-a spus asta?
Urmează-mă. În stâncă sunt tot felul de despicături.
Încearcă să nu-ți frângi gâtul căzând înăuntru. Catelyn n-ar
pricepe asta niciodată.
Vorbind, se aplecă de cealaltă parte a stâncii, coborând
cu o agilitate de maimuță. Ned studie o clipă suprafața
stâncoasă a ridicăturii, apoi îl urmă, dar mult mai încet.
Despicăturile erau, într-adevăr, acolo, așa cum spusese
Degețel, crevase puțin adânci, invizibile de jos, doar dacă
știai unde să te uiți. Râul era la o distanță amețitor de mare
dedesubt. Ned își lipi fața de stâncă și încercă să nu se uite
jos mai mult decât era necesar.
Când, în cele din urmă, ajunse jos, pe o cărăruie îngustă
și noroioasă de pe malul râului, Degețel lenevea cu spatele
sprijinit de o stâncă și mânca un măr. Era obosit pană-n
măduva oaselor.
201

– Îmbătrânești, Stark, ești tot mai lent, zise el, aruncând
nepăsător mărul în apele tumultuoase ale râului. Nu mai
contează, restul drumului îl parcurgem călare.
Avea doi cai pregătiți. Ned încalecă și o luă la trap în
urma lui, pe cărăruie, până ce ajunseră în oraș. În cele din
urmă, Baelish își struni calul în fața unei clădiri dărăpănate,
cu trei etaje, din lemn, cu ferestrele strălucind în lumina
lămpilor. Sunetul muzicii și al râsetelor plutea în aer,
deasupra apei. Lângă ușă atârna o lampă ornamentală cu
ulei, din sticlă roșie, agățată de un lanț greu.
Ned descăleca furios.
– Un bordel, spuse el și-l apucă pe Degețel de umeri,
întorcându-l cu fața spre el. M-ai dus atâta amar de drum la
un bordel.
– Înăuntru-i nevastă-ta.
Era ultima insultă.
– Brandon a fost prea blând cu tine, spuse Ned izbindu-l
de perete și-i puse pumnalul sub bărbuța ascuțită.
– Stăpâne, nu, se auzi o voce grăbită. Spune adevărul.
În spatele lui se auzi un zgomot de pași. Ned se răsuci,
cu pumnalul în mână, pe când un bărbat cu părul alb
alergă spre ei. Era îmbrăcat într-o robă grosolană și pielea
lui moale de sub bărbie tresărea în ritmul pașilor.
– Asta nu-i treaba ta, începu Ned. Apoi, dintr-odată, îl
recunoscu. Lăsă pumnalul în jos, uluit. Ser Rodrik?
Rodrik Cassel dădu din cap.
– Doamna dumneavoastră vă așteaptă sus. Ned nu mai
pricepea nimic.
– Catelyn se află cu adevărat aici? Asta nu-i vreo
păcăleală ciudată de-a Degețelului?
– Ar fi fost grozav să fie așa, Stark, spuse Degețel. Ia-te
după mine și încearcă să arăți cu o idee mai libidinos și mai
puțin asemănător cu Mâna Regelui. N-ar servi la nimic dacă
ai fi recunoscut. Poate că n-ar strica să pipăi vreo țâță,
două, în trecere.
Intrară, trecând printr-o sală comună aglomerată, unde o
femeie grasă cânta balade deocheate în vreme ce fete
drăguțe în robe de pânză și mătase colorată se lipeau de
iubiții lor sau li se legănau în poală. Nimeni nu-i acordă lui
Ned nici o atenție. Ser Rodrik așteptă jos, în vreme ce
Degețel îl conduse la etajul al treilea, de-a lungul unui
202

coridor, și deschise o ușă.
Catelyn aștepta înăuntru. Țipă când dădu cu ochii de el,
alergă la el și-l îmbrățișa strâns.
– Doamna mea, șopti Ned plin de uimire.
– Oh, foarte bine, spuse Degețel închizând ușa. O
recunoști?
– Mă temeam că nu vei mai sosi niciodată, domnul meu,
șopti ea lipită de pieptul său. Petyr mi-a adus veștile. Mi-a
spus de necazurile tale cu Arya și cu tânărul prinț. Ce fac
fetele mele?
– Amândouă bocesc și sunt furioase, îi spuse el. Cat, nu
înțeleg. Ce faci aici, la Debarcaderul Regelui? Ce s-a
întâmplat? E vorba de Bran? Este…
Mort era cuvântul care-i venise pe buze, dar nu-l putu
rosti.
– E vorba de Bran, dar nu este ce crezi tu, spuse Catelyn.
Ned nu mai înțelegea nimic.
– Atunci, ce-i? De ce te afli aici, dragostea mea? Ce-i
locul ăsta?
– Exact ceea ce pare, spuse Degețel, așezându-se într-un
scaun la fereastră. Un bordel. Te-ai putea gândi la alt loc
mai potrivit unde s-o găsești pe Catelyn Tully? Zâmbi. Din
întâmplare, sunt proprietarul acestui loc deosebit, așa că
aranjamentele au fost lesne de făcut. Sunt cel mai doritor
în a-i împiedica pe Lannisteri să afle că doamna Cat se află
aici, la Debarcaderul Regelui.
– De ce? întrebă Ned. Apoi văzu mâinile ei, modul
neîndemânatic în care și le ținea, cicatricile roșii, rigiditatea
ultimelor două degete. Te-ai rănit. Îi luă mâinile într-ale lui
și le întoarse. Zeilor! Astea-s tăieturi adânci… o lovitură de
sabie sau… Ce s-a întâmplat, doamna mea?
Catelyn scoase un pumnal de sub mantia ei și i-l puse în
mână.
– Cu această armă a fost trimis cineva să-i taie gâtul lui
Bran și să-i verse sângele.
Capul lui Ned zvâcni în sus.
– Dar… cine… de ce ar…
Ea-i puse degetul pe buze.
– Lasă-mă să-ți spun totul, dragostea mea. Va merge
mai repede așa. Ascultă.
Așa că ascultă, iar ea-i povesti totul, de la focul din
203

turnul bibliotecii, până la Varys și Degețel. Iar când
termină, Eddard Stark rămase zăpăcit lângă masă, cu
pumnalul în mână. Lupul lui Bran îi salvase viața, se gândi
el amorțit. Ce spusese Jon când găsiseră puii în zăpadă?
Copiilor dumneavoastră le era scris să primească acești
pui, stăpâne. Iar el îl omorâse pe al Sansei, și pentru ce?
Era vinovăție ceea ce simțea? Sau teamă? Dacă zeii le
trimiseseră acești lupi, oare ce sminteală făcuse el?
Dureros, Ned își îndreptă gândurile spre pumnal și spre
ceea ce semnifica el.
– Pumnalul Pezevenghiului, repetă el.
Nu avea nici un sens. Degetele sale se strânseră în jurul
mânerului lustruit, din os de dragon, și înfipse lama în
masă, simțind cum mușcase din lemn. Rămase acolo, ca o
sfidare. De ce să fi vrut Tyrion Lannister să-l vadă mort pe
Bran? Băiatul nu i-a făcut niciodată nici un rău.
– Voi, Stark, nu aveți decât zăpadă între urechi? întrebă
Degețel. Piticul n-ar fi acționat niciodată de unul singur.
Ned se ridică și începu să meargă în sus și-n jos prin
cameră.
– Dacă regina are un amestec în asta, ferească zeii…
Chiar regele… Nu, nu pot să cred așa ceva. Totuși, când
rosti aceste cuvinte, își aminti de dimineața înghețată,
între gorgane, și de vorbele lui Robert când îi spusese de
trimiterea unor asasini pe urmele prințesei Targaryene. Și-l
aminti pe bebelușul lui Rhaegar, resturile însângerate ale
capului său și felul în care regele plecase, așa cum plecase
și din sala de audiențe din Darry, nu cu mult timp în urmă.
Încă o mai auzea pe Sansa rugându-l, așa cum îl rugase,
cândva, și Lyanna.
– Mai mult ca sigur că regele nu a știut, spuse Degețel.
N-ar fi pentru prima dată. Bunul nostru Robert este un
expert în a închide ochii la lucruri pe care nu vrea să le
vadă.
Ned nu avea ce să-i mai răspundă la asta. Fața băiatului
de măcelar pluti înaintea ochilor săi, despicată aproape în
două; nici atunci, regele nu scosese nici un cuvânt. Îl durea
capul.
Degețel se aplecă alene peste masă și smulse pumnalul
din lemnul ei.
– Acuzația este, oricum, cea de trădare. Acuză-l pe rege
204

și vei dansa cu Ilyn Payne înainte să termini ce ai de spus.
Regina… dacă poți găsi o dovadă care să-l facă pe Robert
să te asculte, poate…
– Avem dovada, spuse Ned, avem pumnalul.
– Ăsta? Degețel se juca nepăsător cu pumnalul. O bucată
drăguță de oțel, dar are două tăișuri, domnul meu. Piticul,
fără îndoială, va jura că fierul i-a fost furat sau l-a pierdut la
Winterfell, și cum trepădușul lui e mort, cine să mai spună
că minte? Împinse ușor pumnalul spre Ned. Sfatul meu este
să-l aruncați în râu și să uitați că a existat vreodată.
Ned îl privi cu răceală.
– Lord Baelish, eu sunt Stark de Winterfell. Fiul meu zace
schilodit, poate că pe moarte. Ar fi murit, și Catelyn
împreună cu el, dacă n-ar fi existat un pui de lup găsit în
zăpadă. Dacă chiar crezi că aș putea uita asta, ești mai
smintit decât atunci când ai ridicat sabia împotriva fratelui
meu.
– S-ar putea să fiu un smintit, Stark, dar sunt încă aici, în
vreme ce fratele tău putrezește în mormântul lui înghețat
de vreo paisprezece ani. Dacă ești așa de doritor să
putrezești lângă el, departe de mine ideea de a încerca să
te fac să te răzgândești, dar mai degrabă n-aș vrea să fiu și
eu inclus în asta, nu, mulțumesc.
– Ai fi ultimul om pe care l-aș include de bună voie în
orice, Lord Baelish.
– Mă rănești de nu mai pot, făcu Degețel, punându-și
mâna pe inimă. În ceea ce mă privește pe mine,
întotdeauna v-am considerat pe voi, familia Stark, niște tipi
obositori, însă Cat pare să se fi atașat de tine, din motive
pe care nu le pot înțelege. Voi încerca să te mențin în viață
de dragul ei. O treabă de smintit, admit asta, însă nevestei
tale nu i-aș putea refuza nimic.
– I-am povestit lui Petyr despre bănuielile noastre privind
moartea lui Jon Arryn, spuse Catelyn. A promis că te va
ajuta să afli adevărul.
Astea nu erau vești care să-i cadă prea bine lui Eddard
Stark, dar era cât se poate de adevărat că aveau nevoie de
ajutor, iar Degețel îi fusese, cândva, ca un frate lui Catelyn.
Nu ar fi fost pentru prima dată când Ned era obligat să
împărtășească o cauză comună cu un om pe care-l
disprețuia.
205

– Prea bine, spuse el, punând pumnalul la cingătoare.
Vorbeai de Varys. Știe și eunucul de toate astea?
– Nu de la mine, zise Catelyn. Nu te-ai însurat cu o
proastă, Eddard Stark. Însă Varys are întotdeauna mijloace
de a afla lucruri pe care nimeni nu le-ar putea ști.
Stăpânește o artă ocultă, Ned, ți-o jur.
– Are spioni peste tot, asta se cunoaște deja, spuse Ned
indiferent.
– Ba mai mult decât atât, insistă Catelyn. Ser Rodrik a
discutat cu Ser Aron Santagar în cel mai mare secret, dar,
cumva, Păianjenul a aflat de conversația lor. Mi-e teamă de
omul ăla.
Degețel zâmbi.
– Lasă-l pe Lord Varys în grija mea, scumpă doamnă.
Dacă-mi permiți o mică obscenitate, și unde s-ar potrivi
una mai bine ca aici, l-aș strânge de boașe. Își strânse
degetele, zâmbind. Sau aș fi făcut-o dacă ar fi fost bărbat și
le-ar fi avut. Vezi, dacă se deschide colivia, păsărelele
încep să cânte, iar lui Varys nu i-ar plăcea asta. Dacă aș fi
în locul tău, m-ar îngrijora mai mult Lannisterii și mai puțin
eunucul.
Ned nu avea nevoie de Degețel ca să știe asta. Se
gândea la ziua în care fusese găsită Arya, la expresia de pe
chipul reginei când spusese: Avem un lup, atât de moale și
de încet. Se gândi la băiatul Mycah, la moartea subită a lui
Jon Arryn și la căderea lui Bran, la bătrânul smintit, Aerys
Targaryan, murind pe podeaua sălii tronului cu sângele
uscându-i-se pe lama unei săbii aurite.
– Doamna mea, spuse el întorcându-se spre Catelyn, nu
mai ai nimic de făcut aici. Vreau să te întorci imediat la
Winterfell. Dacă a fost un asasin, ar mai putea fi și alții.
Cine a ordonat uciderea lui Bran va afla cât de curând că
băiatul trăiește.
– Sperasem să văd fetele, zise Catelyn.
– Asta ar fi cea mai nefericită idee, interveni Degețel.
Fortăreața Roșie este plină de ochi iscoditori, iar copiii
vorbesc.
– Are dreptate, dragostea mea, îi zise și Ned. O
îmbrățișa. Ia-l pe Ser Rodrik și plecați spre Winterfell. Voi
avea eu grijă de fete. Du-te acasă la fiii noștri și ai grijă de
ei.
206

– Cum spui tu, stăpân al meu. Catelyn își întoarse fața și
Ned o sărută. Degetele ei mutilate se agățară de spatele lui
cu o vigoare disperată, de parcă ar fi vrut să-l țină pe veci
la adăpostul îmbrățișării sale.
– Ar vrea domnul și doamna să folosească o cameră de
dormit? întrebă Degețel. Trebuie să te avertizez, Stark, de
obicei așa ceva costă aici.
– Un moment singuri, asta-i tot ce vreau, zise Catelyn.
– Foarte bine. Degețel plecă spre ușă. Numai să nu
dureze. Deja ar trebui ca eu și Mâna să revenim la castel
înainte ca absența noastră să fie observată.
Catelyn veni spre el și-i luă mâinile într-ale ei.
– N-am să uit ajutorul pe care ni l-ai oferit, Petyr. Când
oamenii tăi au venit după mine, n-am știut dacă mă iau ca
prieten sau dușman. Am descoperit că ești ceva mai mult
decât un prieten. Am regăsit un frate pe care-l crezusem
pierdut.
Petyr Baelish zâmbi.
– Sunt îngrozitor de sentimental, scumpa mea doamnă.
Mai bine să nu spunem nimănui. Mă străduiesc de ani de
zile să-i conving pe cei de la curte că sunt pervers și crud,
și aș detesta să văd cum toată munca mea la greu s-a dus
pe apa sâmbetei.
Ned nu credea nici un cuvânt din toate astea, însă se
strădui să fie politicos când vorbi.
– Ai și recunoștința mea, Lord Baelish.
– Oh, acum chiar că asta-i o pleașcă, făcu Degețel ieșind.
Când ușa se închise în urma lui, Ned se întoarse la soția
sa.
– Când ajungi acasă, trimite vorbă lui Helman Tallhart și
Galbart Glover, sub sigiliul meu. Trebuie să ia o sută de
arcași fiecare și să fortifice Moat Cailin. Două sute de arcași
hotărâți pot apăra Gâtul împotriva oricărei armate.
Instruiește-l pe Lord Manderly că trebuie să-și întărească și
să repare toate lucrările de apărare de la Portul Alb și să
aibă grijă să fie bine întreținute. Din acest moment, vreau
ca Theon Greyjoy să fie bine păzit. Dacă începe un război,
vom avea mare nevoie de flota tatălui său.
– Război?
Frica se oglindea clar pe chipul lui Catelyn.
– Nu se va ajunge la asta, îi promise Ned, rugându-se să
207

fie adevărat. O luă din nou în brațe. Lannisterii sunt
necruțători cu slăbiciunile, așa cum a aflat și Aerys
Targaryen, spre nenorocirea sa, însă nu vor îndrăzni să
atace nordul fără puterea domeniului în spatele lor, iar pe
asta n-o vor avea. Trebuie să mă prefac în continuare, ca și
cum nu s-ar fi întâmplat nimic rău. Amintește-și de ceam
venit aici, dragostea mea. Dacă găsesc vreo dovadă că
Lannisterii l-au ucis pe Jon Arryn…
O simți pe Catelyn tremurând în brațele sale. Mâinile ei
rănite se agățară de el.
– Dacă este așa, atunci ce se va întâmpla, dragostea
mea?
Ned știa că aceasta era partea cea mai periculoasă.
– Dreptatea o face regele, îi spuse el. Când voi afla
adevărul, va trebui să merg la Robert. Și să mă rog ca el să
fie bărbatul care cred eu că e, termină el în gând, și nu
bărbatul care mă tem că a devenit.
208

TYRION
– Sunteți sigur că trebuie să ne părăsiți atât de curând? îl
întrebă Lordul Comandant.
– Mai mult ca sigur, Lord Mormont, răspunse Tyrion.
Fratele meu, Jaime, se va întreba ce s-a întâmplat cu mine.
S-ar putea să ajungă la concluzia că m-ați convins să mă
îmbrac în negru.
– Dacă aș putea! Mormont apucă un clește de crab și-l
zdrobi în pumn. Bătrân, Lordul Comandant era încă
puternic ca un urs. Ești un om viclean, Tyrion. Avem nevoie
de astfel de oameni la Zid.
Tyrion rânji.
– Atunci am să răscolesc cele Șapte Regate în căutarea
piticilor și am să vi-i trimit pe toți, Lord Mormont.
Izbucniră în râs, iar lordul sorbi carnea de pe piciorul de
crab și se întinse după altul. Crabii sosiseră de la Rondul de
Est chiar în dimineața aceea, în butoaie cu zăpadă, și erau
foarte suculenți.
Ser Alliser Thorne era singurul om de la masă care nu
lăsă să-i scape nici măcar o umbră de zâmbet.
– Lannister își bate joc de noi.
– Numai de tine, Ser Alliser, spuse Tyrion.
De data asta, râsul comesenilor avu o undă de
nervozitate. Ochii negri ai lui Thorne se fixară cu ură
asupra lui Tyrion.
– Ai o limbă cam ascuțită pentru cineva care este doar
jumătate de om. Poate că noi doi ar trebui să ieșim
împreună în curte.
– De ce? făcu Tyrion. Crabii sunt aici.
Remarca smulse și mai multe hohote de la ceilalți. Ser
Alliser se ridică cu gura strânsă.
– Vino și glumește cu un fier în mâini.
Tyrion se uită sugestiv spre mâna sa dreaptă.
– Dar ia te uită, chiar am un fier în mână, Ser Alliser, deși
pare să fie o furculiță pentru crabi. Să ne duelăm?
Se ridică în scaun și începu să-l împungă pe Thorne în
piept cu furculița. Hohotele de râs umplură încăperea din
turn. Bucăți de crab căzură din gura Lordului Comandant
când începu să tușească și să se înece. Chiar și corbul său
se alătură, croncănind zgomotos de la fereastră: Duel!
209

Duel! Duel!
Ser Alliser ieși din încăpere atât de repede, de parcă ar fi
avut un pumnal înfipt în dos. Mormont încă se chinuia să-și
tragă răsuflarea. Tyrion îl bătu pe spate.
– Învingătorul ia totul, strigă el. Cer să mi se dea porția
de crabi a lui Thorne.
În cele din urmă, Lordul Comandant își reveni.
– Sunteți un răutăcios să-l provocați astfel pe Ser Alliser,
îl muștrului el.
Tyrion se așeză și sorbi o înghițitură de vin.
– Când un om își pictează o țintă pe piept, trebuie să se
aștepte ca, mai devreme sau mai târziu, cineva să lanseze
o săgeată spre el. Am văzut morți cu mai mult umor decât
acest Ser Alliser al vostru.
– Nu-i chiar așa, obiectă Lordul Administrator, Bowen
Marsh, un bărbat rotofei și roșu la față precum o rodie. Ar
trebui să auziți numele caraghioase pe care le dă băieților
pe care-i antrenează.
Tyrion auzise și el câteva din numele acelea
caraghioase.
– Pun rămășag că și băieții au câteva nume pentru el,
spuse el. Ștergeți-vă gheața de pe ochi, bunii mei domni.
Ser Alliser Thorne ar trebui să curețe grajdurile, nu să facă
instrucție cu tinerii voștri războinici.
– Rondul nu duce lipsă de băieți de grajd, mormăi Lordul
Mormont. Se pare că numai din ăștia ne trimit mai nou.
Grăjdari și hoți de buzunare, violatori. Ser Alliser este
cavaler consacrat, unul dintre puținii care a îmbrăcat
hainele negre de când sunt eu Lord Comandant. A luptat cu
curaj la Debarcaderul Regelui.
– De cealaltă parte, comentă amar Ser Jaremy Rykker.
Știu asta, am fost acolo, pe metereze, chiar lângă el. Tywin
Lannister ne-a oferit o alternativă excelentă. Ori ne
îmbrăcăm în negru, ori ne înfige capetele în sulițe, până la
lăsarea serii. Nu intenționez să te ofensez, Tyrion.
– Nu m-ai ofensat, Ser Jaremy. Tatălui meu îi plac foarte
mult capetele înfipte în țepușe, în special ale celor care l-au
supărat într-un fel sau altul. Iar cu un chip atât de nobil ca
al dumitale, fără îndoială că te și vedea decorând zidul
orașului. Deasupra Porții Regelui. Cred că ai fi arătat izbitor
acolo, sus.
210

– Mulțumesc, răspunse Ser Jaremy cu un zâmbet
sardonic.
Lordul Comandant își drese glasul.
– Uneori mă tem că Ser Alliser are dreptate, Tyrion.
Dumneata îți bați joc de noi și de scopul nostru nobil.
Tyrion dădu din umeri.
– Cu toții avem nevoie să fim persiflați din când în când,
Lord Mormont; cel puțin așa ne luăm în serios, încă puțin
vin, vă rog.
Își înălță cupa. Pe când Rykker i-o umplea dintr-a lui,
Bowen Marsh spuse:
– Aveți o sete grozavă pentru un om atât de mic.
– Oh, cred că Lord Tyrion este destul de mare, zise
Maester Aemon de la capătul mesei. Vorbea blajin, însă
ofițerii superiori ai Rondului de Noapte tăcură cu toții, să
audă mai bine ce avea de spus acest bătrân. Cred că-i un
gigant venit între noi, aici, la capătul lumii.
Tyrion răspunse cu blândețe:
– Mi s-a spus într-o mulțime de feluri, lordul meu, dar
gigant mai rar.
– Totuși, reluă Maester Aemon pe când ochii săi opaci,
albicioși ca laptele, se fixară pe fața lui Tyrion, cred că este
adevărat.
Dintr-odată, Tyrion Lannister se pomeni fără replică. Nu
putu decât să-și încline capul politicos și să spună:
– Sunteți prea amabil, Maester Aemon.
Orbul zâmbi. Era un om mărunțel, zbârcit și pleșuv,
strivit de greutatea colierului său de maester, vechi de o
sută și ceva de ani.
– Mi s-a spus în toate felurile, lordul meu, însă rareori
amabil.
De astă dată, chiar Tyrion dădu tonul la râs.
Mult mai târziu, când ocupația foarte serioasă a
mâncatului se sfârși și ceilalți plecară, Mormont îi oferi lui
Tyrion un scaun lângă foc și o cupă de băutură încălzită și
picantă, atât de tare, încât îi dădură lacrimile.
– Drumul regelui poate fi periculos până aici, atât de
departe în nord, îi spuse Lordul Comandant în timp ce
sorbeau din băutură.
– Cu mine sunt Jyck și Morrec, răspunse Tyrion, iar Yoren
pleacă din nou spre sud.
211

– Yoren este singur. Rondul îți va oferi o escortă până la
Winterfell, anunță Mormont pe un ton care nu admitea
replică. Trei oameni sunt suficienți.
– Dacă insistați, lordul meu, făcu Tyrion. L-ați putea
trimite pe tânărul Snow. Ar fi încântat de ocazia de a-și
revedea frații.
Mormont se încruntă.
– Snow? Oh, bastardul Stark. Nu cred. Cei tineri trebuie
să uite de viața lăsată în urmă, de frați și mame și tot. O
vizită acasă nu va face decât să-i răscolească niște
simțăminte care cel mai bine ar fi să fie lăsate în pace.
Cunosc lucrurile astea. Propriile mele neamuri… sora mea,
Maege, conduce Insula Ursului acum, de când cu
dezonoarea fiului meu. Am nepoate pe care nu le-am văzut
niciodată. Mai luă o înghițitură. În afară de asta, Jon Snow e
doar un flăcău. Vei avea trei oameni puternici care să te
păzească.
– Sunt mișcat de preocuparea dumneavoastră, Lord
Mormont. Băutura tare îl amețise pe Tyrion, dar fără să-l
îmbete atât de mult încât să nu-și dea seama că Bătrânul
Urs voia ceva de la el. Nădăjduiesc să vă pot răsplăti
amabilitatea.
– Poți, spuse brusc Mormont. Sora ta stă de-a dreapta
regelui. Fratele tău este un mare cavaler, iar tatăl tău este
cel mai puternic lord din toate cele Șapte Regate. Discută
cu ei despre noi. Spune-le de trebuințele noastre de aici. Ai
văzut și singur, domnul meu. Rondul de Noapte e pe ducă.
Forța noastră este acum de mai puțin de o mie de oameni.
Aici sunt șase sute, două sute în Turnul Umbrei, și chiar
mai puțini la Rondul de Est, iar combatanți sunt nici o
treime din toți aceștia. Zidul are o lungime de sute de
leghe. Gândește-te la asta. Dacă se produce vreun atac,
am numai trei oameni care să acopere fiecare kilometru de
Zid.
– Trei și un sfert, zise Tyrion cu un căscat. Mormont abia
dacă-l auzi. Bătrânul își încălzea mâinile la foc.
– L-am trimis pe Benjen Stark să-l caute pe fiul lui Yohn
Royce, dispărut la prima sa ieșire. Băiatul Royce era la fel
de crud precum iarba de vară, dar a insistat să-l onorez cu
propria sa comandă, spunând că era de datoria sa în
calitate de cavaler. N-am vrut să-l jignesc pe taică-său, așa
212

că i-am făcut pe voie. L-am trimis cu doi oameni pe care-i
consideram la fel de buni ca oricare din Rond. Ce smintit
sunt.
Smintit! fu și corbul de acord. Tyrion ridică privirile.
Pasărea se uita în jos, la el, cu ochii aceia negri ca niște
mărgele, ciufulindu-și aripile. Smintit! croncăni corbul din
nou. N-avea nici o îndoială că bătrânul Mormont n-ar fi luat-
o ușor dacă ar fi sugrumat creatura. Ce păcat!
Lordul Comandant nu lua în seamă pasărea cicălitoare.
– Gared era aproape la fel de bătrân ca mine și se afla
de mai mult timp pe Zid, continuă el. Cu toate astea, se
pare că a renunțat la jurământ și a fugit. Nu aș fi crezut
niciodată așa ceva, însă Lord Eddard mi-a trimis de la
Winterfell capul lui. Despre Royce nu se mai știe nimic. Un
dezertor și doi oameni pierduți, iar acum s-adus și Benjen
Stark. Oftă adânc. Pe cine să trimit acum să-l caute pe el?
Peste doi ani voi avea șaptezeci. Sunt prea bătrân și prea
obosit pentru povara pe care o port»dar dacă o pun jos,
cine o ridică? Alliser Thorne? Bowen Marsh? Ar trebui să fiu
la fel de orb ca Maester Aemon ca să nu văd ce sunt ei.
Rondul de Noapte a devenit o armată de băieți morocănoși
și bătrâni obosiți. În afară de cei care au fost la masa mea,
în seara asta, mai sunt, poate, încă vreo douăzeci care știu
să citească, și chiar mai puțini cei care pot gândi, sau
planifica, sau conduce. Cândva, Rondul își petrecea verile
construind, iar fiecare Lord Comandant ridica Zidul mai sus
decât îl găsise. Acum tot ce putem face este să rămânem
în viață.
Nimerise într-o fundătură, își dădu Tyrion seama. Se
simțea ușor jenat pentru bătrân. Lordul Mormont își pe-
trecuse o bună parte din viață la Zid și trebuia să creadă că
toți acei ani avuseseră un sens.
– Promit, regele va auzi despre necesitățile voastre,
spuse el pe un ton grav, și voi vorbi cu tatăl meu și fratele
meu, Jaime.
Și avea să o facă. Tyrion Lannister își ținea întotdeauna
cuvântul. Lăsă restul nerostit însă; că regele Robert nu-l va
lua în seamă, că Lordul Tywin îl va întreba dacă nu cumva
și-a pierdut mințile și că Jaime nu va face decât să râdă.
– Ești tânăr, Tyrion, spuse Mormont. Câte ierni ai văzut?
Dădu din umeri.
213

– Opt, nouă. Nu-mi amintesc prea bine.
– Și toate scurte.
– Așa cum spuneți, domnul meu. Se născuse în miezul
iernii, una îngrozitoare, crudă, care – așa cum zisese cineva
– durase aproape trei ani, însă cele mai timpurii amintiri ale
lui Tyrion erau despre primăvară.
– Când eram copil, se spunea că o vară lungă anunță
întotdeauna venirea unei ierni lungi. Această vară a durat
nouă ani, Tyrion, iar al zecelea vine cât de curând.
Gândește-te la asta.
– Când eram eu copil, răspunse Tyrion, dădaca mi-a
spus, într-o zi, că dacă oamenii ar fi buni, zeii ar dărui lumii
o vară fără sfârșit. Poate că am fost noi mai buni decât
credem, iar Vara cea Mare se apropie, în sfârșit.
Rânji. Pe Lordul Comandant nu păru să-l amuze asta.
– Nu ești suficient de smintit ca să crezi așa ceva,
domnul meu. Deja zilele devin tot mai scurte. Nu poate fi
nici o greșeală, Aemon are scrisorile de la Citadelă,
descoperiri potrivite cu ale lui. Sfârșitul verii se apropie de
noi. Mormont se întinse și-l apucă pe Tyrion strâns de braț.
Trebuie să-i faci să înțeleagă. Îți spun eu, domnul meu, se
apropie bezna. Prin păduri sunt tot felul de sălbăticiuni, lupi
străvechi și mamuți și urși de zăpadă de mărimea unor
bizoni, iar în visele mele mi s-au arătat și lucruri mai
întunecate.
– În visele dumneavoastră, repetă Tyrion, gândindu-se
cât de mult voia să bea ceva tare.
Mormont nu pricepu aluziile din vocea sa.
– Pescarii de pe lângă Lannisport dau adesea cu ochii de
șerpi de mare. Denys Mallister scrie că oamenii de la
munte se duc în sud, strecurându-se pe lângă Turnul
Umbrei într-un număr mult mai mare ca înainte. Fug,
domnul meu… dar fug de cine? Lord Mormont se duse la
fereastră și se uită în noapte. Astea-s ciolane bătrâne,
Lannister, dar n-au simțit niciodată un frig ca ăsta. Spune-i
regelui ce-ți zic eu, te implor. Vine iarna și, când s-o lăsa
Noaptea cea Lungă, numai Rondul de Noapte va sta între
regat și bezna care vine dinspre nord. Zeii să ne ajute dacă
nu suntem pregătiți.
– Să mă ajute zeii pe mine dacă nu dorm puțin noaptea
asta. Yoren vrea să plece în zori. Tyrion se ridică în
214

picioare, somnoros din cauza vinului și obosit de moarte.
Vă mulțumesc pentru toate cele pe care mi le-ați oferit,
Lord Mormont.
– Spune-le, Tyrion. Spune-le și fă-i să creadă. Astea sunt
singurele mulțumiri de care am nevoie. Fluieră și corbul
zbură spre el și i se așeză pe umăr. Mormont zâmbi și-i
dădu păsării niște porumb din buzunar, în vreme ce Tyrion
ieși.
Afară era un frig tăios. Înfofolit în blănurile sale groase,
Tyrion Lannister își puse mănușile și făcu un semn către
bietele santinele înghețate care făceau de gardă lângă
Fortăreața Comandantului. O luă prin curte spre propriile
sale încăperi din Turnul Regelui, mergând pe cât de repede
îl puteau duce picioarele. Petice de zăpadă scârțâiau sub
pașii lui, când ghetele sfărâmau crusta formată noaptea,
iar respirația lui se ridica în aer ca o flamură. Își strânse
palmele sub braț și merse mai repede, rugându-se ca
Morrec să-și fi amintit să-i încălzească patul cu cărămizi
fierbinți, scoase din foc.
În spatele Turnului Regelui, Zidul sclipea sub lumina
lunii, imens și misterios. Tyrion se opri o clipă și privi în sus,
spre el. Picioarele-l dureau de frig și efort. Dintr-odată, îl
năpădi o nebunie ciudată, o dorință de a privi încă o dată
spre capătul lumii. Ar fi ultima lui șansă, se gândi; mâine va
pleca spre sud și nu-și putea imagina de ce ar mai vrut să
revină în această dezolare înghețată. Turnul Regelui era
chiar în fața lui, cu promisiunea unui pat cald și moale, dar
Tyrion se pomeni trecând de el, spre palisada vastă a
Zidului. O scară de lemn urca spre partea de sud, ancorată
cu grinzi uriașe, nefasonate, cufundate adânc în gheață.
Scara se înălța în zigzag, cătându-și calea sus la fel de
strâmbă ca un fulger. Frații în negru îl asiguraseră că era
mult mai solidă decât părea, picioarele îl dureau prea tare
ca să poată măcar contempla o ascensiune. În loc de asta,
se duse spre cușca de fier de lângă puț, se cațără înăuntru
și trase tare de frânghia clopotului, de trei ori, scurt.
Așteptarea i se păru o eternitate stând acolo, după
gratii, cu Zidul în spate. Suficient de mult încât să înceapă
să se întrebe de ce făcea asta. Tocmai se hotărâse să
renunțe la ideea lui subită și să plece la culcare, când
cușca se smuci și începu să urce.
215

La început, se deplasă încet în sus, cu smucituri, apoi
începu să urce mult mai lin. Pământul se îndepărta sub el,
cușca se legăna, iar Tyrion își încolăci brațele în jurul
barelor de fier. Putea simți prin mănuși răceala metalului.
Morrec făcuse focul în camera lui, observă el aprobator,
însă turnul Lordului Comandant era în întuneric. Bătrânul
Urs avea mai multă minte decât el, se părea.
Apoi ajunse deasupra turnurilor, urcând tot mai mult.
Castelul Negru era sub el, întins în lumina lunii. Puteai
vedea cât era de pustiu și gol de aici, de sus; fortărețe fără
ferestre, ziduri surpate, curți pline de piatră sfărâmată.
Mult mai departe, putea vedea luminile Orașului Cârtiței,
micul sătuc aflat la jumătate de leghe spre sud, pe drumul
regelui, iar ici și colo lumina lunii strălucea pe apa râurilor
înghețate care coborau din înălțimea muntelui pentru a
traversa câmpiile. Restul lumii era o pustietate întunecată
de dealuri măturate de vânturi și câmpii pietroase,
acoperite parțial de zăpadă.
În cele din urmă, în spatele lui se auzi o voce groasă.
– Pe cele șapte iaduri, e piticul!
Cușca se zgudui oprindu-se și rămase atârnată,
balansându-se încet înainte și înapoi, în scârțâitul frânghiei.
– Adu-l aici, fir-ar să fie. Se auziră un mormăit și un
geamăt prelung de lemn, când cușca alunecă într-o parte și
Zidul ajunse dedesubt. Tyrion așteptă până ce legănarea
încetă, apoi împinse ușa cuștii și sări pe gheață. O siluetă
masivă, în negru, se aplecă pe un vinci, în vreme ce o a
doua ținea cușca. Fețele celor doi erau înfășurate în fulare
de lână și numai ochii li se mișcau.
– Ce vrei în acest ceas de noapte? întrebă cel de la vinci.
– O ultimă privire.
Bărbații schimbară câteva ocheade.
– Uită-te cât poftești, glăsui celălalt. Ai însă grijă să nu
cazi, micuțule. Bătrânul Urs ne-ar pune pielea-n băț. O
cabină mică, de lemn, se ridica sub scripetele uriaș, iar
Tyrion văzu lucirea mată a unui cazan și simți un val de
căldură când bărbații deschiseră ușa cabinei și intrară. Iar
el rămase singur.
Sus era un frig mușcător, iar vântul îi răscolea hainele ca
o iubită nerăbdătoare. Culmea Zidului era mai lată decât
era mare parte din drumul regelui, așa că Tyrion nu se
216

temea de o cădere, deși solul era mai alunecos decât îi
plăcea lui. Frații împrăștiaseră piatră măcinată pe căile de
acces, însă greutatea nenumăraților pași măcina Zidul de
dedesubt, așa că gheața părea să se ridice la marginea
cărării, înghițind-o, până ce calea devenea iar curată, și
trebuia împrăștiată piatră din nou.
Totuși, nu era ceva peste puterile lui Tyrion.
Privi departe, spre est și vest, la Zidul care se întindea
înaintea lui, un drum vast, alb, fără început și fără sfârșit,
cu un abis întunecos de o parte și de alta. Spre vest, se
hotărî el fără nici un motiv special și începu să meargă în
direcția aceea, urmând cărarea cea mai apropiată de
marginea din nord, acolo unde pietrișul părea cel mai
proaspăt.
Obrajii săi dezgoliți erau rumeni de frig, iar picioarele
protestau tot mai zgomotos cu fiecare pas, însă Tyrion le
ignoră. Vântul se învolbura în jurul său, pietrișul scrâșnea
sub tălpi, iar înainte, panglica albă urma linia dealurilor,
ridicându-se tot mai mult, până ce dispărea dincolo de
orizontul vestic. Trecu de o catapultă masivă, mai înaltă
decât zidurile oricărui oraș, cu baza adânc înfiptă în Zid.
Brațul de lansare fusese demontat pentru reparații și apoi
uitat; zăcea acolo, ca o jucărie stricată, pe jumătate
îngropat în gheață.
De cealaltă parte a catapultei o voce înăbușită strigă:
– Cine-i acolo? Stai!
Tyrion se opri.
– Dacă rămân pe loc prea mult, am să îngheț, Jon, spuse
el când o siluetă decolorată și neclară se apropie, tăcută,
adulmecându-i blănurile. Salut, Nălucă.
Jon Snow se apropie. Părea mai înalt și mai greu în
straturile lui de blană și piele, cu gluga mantiei trasă peste
față.
– Lannister, făcu el trăgând de fular, pentru a-și dezgoli
gura. Asta-i ultimul loc în care m-aș fi așteptat să te văd.
Ducea o suliță grea, cu vârf de fier, mai lungă decât el, și
o sabie la șold, într-o teacă de piele. Pe piept îi sclipea un
corn negru, de luptă, legat în argint.
– Acesta-i și ultimul loc în care m-aș fi așteptat să fiu
văzut, recunoscu Tyrion. Am căzut victima unui capriciu de-
al meu. Dacă-l ating pe Nălucă, nu-mi smulge brațul?
217

– Nu cât sunt eu aici, promise Jon.
Tyrion scarpină lupul alb în dosul urechilor. Ochii roșii îl
urmăreau impasibili. Animalul crescuse cât să-i ajungă
până la piept. Tyrion avu simțământul întunecat că peste
încă un an se va uita de sus la el.
– Ce faci tu aici în noaptea asta? întrebă el. În afară de
faptul că-ți îngheață bărbăția…
– Mi-a venit rândul la garda de noapte, spuse Jon. Din
nou. Ser Alliser a aranjat, cu bunăvoința lui deosebită, să
beneficiez de o atenție specială din partea comandantului
gărzii. Par să creadă că, dacă mă țin treaz jumătate de
noapte, am să adorm în timpul instrucției de dimineață.
Până acum i-am cam dezamăgit.
Tyrion rânji.
– Iar Nălucă n-a învățat încă să facă jonglerii?
– Nu, răspunse Jon zâmbind, însă Grenn a rezistat singur
în fața lui Halder în dimineața asta, iar Pyp nu-și mai scapă
sabia atât de des pe cât o făcea înainte.
– Pyp?
– Pypar este numele lui adevărat. Băiatul pipernicit, cu
urechi mari. M-a văzut cum îl antrenam pe Grenn și mi-a
cerut să-l ajut. Thorne nici măcar nu i-a arătat vreodată
cum se ține corect sabia. Se întoarse și privi spre nord. Am
de păzit un kilometru de Zid. Vrei să mergi cu mine?
– Dacă o faci încet, spuse Tyrion.
– Comandantul de gardă îmi tot spune că trebuie să
merg, ca să nu-mi înghețe sângele, dar nu mi-a spus
niciodată cât de repede să merg.
O luară din loc, cu Nălucă pășind pe lângă Jon ca o
umbră albă.
– Plec mâine, spuse Tyrion.
– Știu.
Jon părea ciudat de întristat.
– Am intenția să mă opresc la Winterfell, pe drumul spre
sud. Dacă ai vreun mesaj pe care ai vrea să-l transmit…
– Spune-i lui Robb că am de gând să ajung comandantul
Rondului de Noapte și să-i păzesc pe toți, așa că n-are
decât să se apuce de broderii împreună cu fetele și să-i
ceară lui Mikken să-i transforme sabia în potcoave.
– Fratele tău e mai înalt decât mine, spuse Tyrion
râzând. Refuz să predau mesaje care mi-ar putea aduce
218

moartea.
– Rickon va întreba când mă întorc acasă. Încearcă să-i
explici unde sunt, dacă poți. Spune-i că poate să-mi
folosească toate lucrurile cât sunt plecat, o să-i placă asta.
Oamenii îi ceruseră o mu lțime de favoruri astăzi, se
gândi Tyrion Lannister.
– Știi, poți să spui toate astea într-o scrisoare.
– Rickon nu știe să citească încă. Bran… Se opri dintr-
odată. Nu știu ce mesaj să-i trimit lui Bran. Ajută-l, Tyrion.
– Ce ajutor i-aș putea da eu? Nu sunt maester, să-i
ușurez durerea. Nu cunosc vrăji care să-i dea picioarele
înapoi.
– Mie mi-ai dat ajutor, atunci când am avut nevoie, spuse
Jon Snow.
– Nu ți-am dat nimic, răspunse Tyrion. Cuvinte.
– Atunci, dăruiește-i cuvintele tale și lui Bran.
– Îi ceri unui amărât să-l învețe pe un olog cum să
danseze, făcu Tyrion. Indiferent cât ar fi de sinceră lecția,
rezultatul promite să fie mai degrabă grotesc. Totuși, știu
cum este să-ți iubești fratele, Jon Snow. Am să-i dau lui
Bran orice ajutor îmi va sta în putere.
– Îți mulțumesc, Lord Lannister. Își scoase mănușa și-i
întinse mâna dezgolită. Prietene!
Tyrion își dădu seama că e ciudat de înduioșat.
– Majoritatea rudelor mele sunt bastarzi, zise el cu un
zâmbet șmecheresc, însă tu ești primul pe care-l consider
prieten.
Își scoase și el mănușa, trăgând de ea cu dinții, și-i
strânse mâna lui Jon – piele lipită de piele. Strânsoarea
băiatului era fermă și puternică. După ce-și puse din nou
mănușa, Jon Snow se întoarse brusc și o luă spre parapetul
înghețat dinspre nord. Dincolo de el, Zidul dispărea dintr-
odată, dincolo de el erau numai beznă și sălbăticie. Tyrion
îl urmă și, unul lângă altul, se aplecară peste marginea
lumii.
Rondul de Noapte permisese pădurii să se apropie la
jumătate de kilometru de partea dinspre nord a Zidului.
Pâlcurile de conifere, arborii sequoia și stejarii din mijlocul
pădurii, care crescuseră odată acolo, fuseseră tăiați cu
veacuri în urmă, pentru a crea o suprafață de teren deschis
prin care nici un dușman nu ar mai fi putut spera să se
219

strecoare nevăzut. Tyrion auzise că prin alte părți ale
Zidului, între fortărețe, pădurea revenise târându-se până
acolo decenii la rând, că existau locuri unde brazii veșnic
verzi-cenușii și copacii inimii, cu albul lor tern, prinseseră
rădăcini chiar la umbra Zidului, însă Castelul Negru avea
un apetit prodigios pentru lemne de foc, așa că aici
pădurea era încă ținută la respect de securile fraților în
negru.
Totuși, nu era niciodată la distanță prea mare. De aici,
de sus, Tyrion o putea vedea, copacii întunecați înălțându-
se dincolo de întinderea terenului deschis ca un al doilea
zid construit în paralel cu primul, un zid de întuneric. Puține
securi fuseseră răsucite prin aceea pădure întunecoasă,
unde nici măcar lumina lunii nu mai pătrundea prin
încâlceala veche de rădăcini, spini și crengi apucătoare.
Acolo copacii creșteau uriași, iar cercetașii spuseseră că
păreau să zămislească și nu cunoșteau omul. Nu era de
mirare că în Rondul de Noapte era numită pădurea
bântuită.
Stând acolo și privind în bezna netulburată de focuri
arzând, în vântul care bătea și cu frigul care-i pătrunse-se
în măruntaie ca o suliță, Tyrion Lannister aproape că simți
că ar fi putut crede în poveștile despre Ceilalți, dușmanul
din noapte. Glumele sale despre grumkini și snarci nu mai
aveau nici un haz.
– Unchiul meu e acolo, spuse Jon Snow încet, sprijinindu-
se în suliță și privind în beznă. În prima noapte când m-au
trimis aici mă gândeam că unchiul Benjen seva întoarce
chiar atunci, că îl voi vedea primul și voi sufla din corn. Însă
n-a mai venit niciodată. Nici în noaptea aceea și nici în
altele.
– Dă-i timp, spuse Tyrion.
Departe, spre nord, un lup începu să urle. Un altul
răspunse chemării, apoi altul. Nălucă își înălță capul și
ascultă.
– Dacă nu se mai întoarce, promise Jon, Nălucă va pleca
și-l va găsi.
Își puse mâna pe capul lupului străvechi.
– Te cred, zise Tyrion, dar în mintea lui adăugă: Și cine
va pleca să te caute pe tine? Se înfiora.
220

ARYA
Tatăl ei avea, din nou, de furcă în consiliu. Arya putuse
citi asta pe fața lui când venise la masă, întârziind ca de
obicei, așa cum făcea destul de des. Primul fel, o supă
dulceagă și groasă, fusese deja servit când Ned Stark intră
în Sala Mică. Îi spuneau așa pentru a o deosebi de Sala
Mare, unde regele putea ospăta chiar și o mie de oameni,
însă aceasta era o încăpere lungă, cu tavanul înalt și boltit,
și cu un spațiu pentru două sute de oameni la mesele puse
pe căpriori.
– Lordul meu, spuse Jory când intră tatăl ei. Se ridică în
picioare, iar odată cu el se ridicară și restul gărzilor. Fiecare
om purta o mantie nouă, din lână grea, cenușie, cu
margine din satin alb. Câte o mână din argint strângea
faldurile fiecărei mantii și-l desemna pe purtătorul ei drept
unul dintre oamenii din garda Mâinii. Erau numai cincizeci,
așa că majoritatea băncilor erau libere.
– Ședeți, spuse Eddard Stark. Văd că ați început fără
mine. Mă bucură să știu că mai sunt încă oameni cu minte
aici, în acest oraș.
Le făcu semn să-și reia masa. Servitorii începură să
aducă platouri cu coaste prăjite în usturoi și ierburi.
– Prin curte se vorbește că vom avea un turnir, lordul
meu, spuse Jory reașezându-se. Se spune că vor veni
cavaleri de pretutindeni să ia parte la întreceri și să
benchetuiască în onoarea numirii dumneavoastră ca Mână
a Regelui.
Arya putea vedea că tatăl ei nu era prea încântat de
asta.
– Dar se mai spune și că acesta este ultimul lucru din
lume pe care mi l-aș fi dorit?
Ochii Sansei se căscară cât farfuriile.
– Un turnir, oftă ea. Era așezată între Septa Mordane și
Jeyne Poole, cât de departe de Arya putuse fără a-și atrage
reproșurile tatălui ei. Mi se va permite să vin, tată?
– Îmi cunoști sentimentele, Sansa. Se pare că trebuie să
pun la cale distracțiile lui Robert și, de dragul lui, să mă
prefac că sunt onorat. Asta nu înseamnă însă că trebuie să
le supun și pe fiicele mele acestei sminteli.
– Oh, te rog, spuse Sansa. Vreau să văd.
221

Septa Mordane interveni:
– Prințesa Myrcella va fi și ea acolo, lordul meu, iar ea
este mai mică decât Lady Sansa. Este de așteptat ca toate
doamnele de la curte să asiste la un asemenea eveniment,
iar turnirul este în onoarea dumneavoastră, așa că ar părea
ciudat dacă familia dumneavoastră nu ar lua parte.
Eddard părea îndurerat.
– Cred că așa este. Prea bine, voi aranja un loc pentru
tine, Sansa. O văzu apoi și pe Arya și adăugă: Pentru
amândouă.
– Nu-mi pasă de turnirul ăla idiot, spuse Arya.
Știa că Prințul Jeffrey va fi și el acolo și-l ura. Sansa își
ridică privirile.
– Va fi un eveniment splendid. Nu ți se va simți lipsa. Pe
fața tatălui lor scapără furia.
– Ajunge, Sansa! încă una ca asta și mă voi răzgândi. M-
am săturat de moarte de acest război pe care-l duceți între
voi. Sunteți surori. Și mă aștept să vă purtați ca niște
surori, s-a înțeles?
Sansa își mușcă buza și dădu din cap. Arya își plecă
privirile pentru a se holba mohorâtă în farfuria ei. Simțea
usturimea lacrimilor adunate în ochi. Și-i șterse furioasă,
hotărâtă să nu plângă. Singurul sunet care se mai auzea
era zăngănitul cuțitelor și al furculițelor.
– Vă rog să mă iertați, spuse tatăl ei comesenilor. Cred
că nu prea am poftă de mâncare în seara asta.
Ieși din sală. După ce plecă, Sansa șușoti agitată spre
Jeyne Poole. La capătul mesei, Jory izbucni în râs la auzul
unei glume, iar Hullen începu să discute despre cai.
– Armăsarul tău de luptă s-ar putea să nu fie tocmai bun
pentru turnir. Nu-i același lucru, ba chiar deloc.
Ceilalți mai auziseră asta înainte; Desmond, Jacks și fiul
lui Hullen, Harwin, îl făcură toți deodată să tacă, iar Porter
mai ceru vin.
Nimeni nu vorbea cu Arya. Ei nu-i păsa. Îi plăcea mai
mult așa. Ar fi preferat să mănânce singură, în camera ei
de dormit, dacă ar fi lăsat-o. Uneori o lăsau, când tatăl ei
trebuia să cineze cu regele sau cu vreun lord, ori cu trimiși
veniți de cine știe unde. În restul timpului, mâncau în sera
lui, doar el și Sansa. Atunci se întâmpla ca Aryei să-i fie cel
mai dor de frații ei. Ar fi vrut să-l tachineze pe Bran și să se
222

joace cu micul Rickon și să-l facă pe Robb să zâmbească.
Ar fi vrut ca Jon să-i ciufulească părul și să-i spună
„surioară” și să termine propozițiile împreună cu ea. Însă
toți erau plecați. Nu-i mai rămăsese nimeni, în afară de
Sansa, iar Sansa nici măcar nu-i vorbea decât dacă i-o
cerea tatăl lor.
La Winterfell, mâncau în Sala Mare de multe ori. Tatăl ei
obișnuia să spună că un lord trebuia să ia masa împreună
cu oamenii săi, dacă voia să-i păstreze.
– Să-i cunoști pe cei care te urmează, îl auzise o dată
spunându-i lui Robb, și să-i lași să te cunoască. Nu le cere
oamenilor tăi să moară pentru un străin.
La Winterfell, el păstra întotdeauna un loc în plus la
masa lui, iar în fiecare zi un alt om era invitat să i se ală–
ture. Într-o seară putea fi Vayon Poole, iar discuțiile erau
despre bani, prăvăliile de pâine și servitori. Data următoare
putea fi Mikken, iar tatăl ei îl asculta vorbind despre armuri
și săbii și despre cum ar trebui să fie o forjă, sau despre
modul cel mai potrivit de a căli oțelul. În altă zi putea fi
Hullen, cu discuțiile sale interminabile despre cai, sau
Septonul Chayle, de la bibliotecă, ori Jory sau Ser Rodrik,
ba chiar și Bătrâna Nan, cu poveștile ei.
Aryei nu-i plăcuse nimic mai mult decât să stea la masa
tatălui ei și să-i asculte. Îi plăcuse să-i asculte și pe bărbații
de pe bănci; călăreții liberi, cavalerii curtenitori și tineri
nobili înfipți, maeștrii de arme grizonanți. Obișnuia să
arunce cu bulgări de zăpadă spre ei și să-i ajute să fure
plăcinte din bucătărie. Soțiile lor îi dădeau pesmeți, iar ea
inventa nume pentru copiii lor și se juca de-a monștrii-și-
fecioarele și ascunde-comoara, sau de-a vino-în-castelul-
meu. Tom Grasul îi spunea „Arya Plimbăreața”, pentru că
zicea că așa era ea întotdeauna. Asta-i plăcea mult mai
mult decât „Arya Cap de Cal”.
Numai că asta fusese la Winterfell, la celălalt capăt al
lumii, iar acum totul se schimbase. Acum era pentru prima
dată când cinau împreună cu oamenii de când sosiseră la
Debarcaderul Regelui. Arya ura asta. Acum ura până >i
sunetul glasurilor lor, felul în care râdeau și spuneau
povești. Îi fuseseră prieteni, se simțise în siguranță cu ei,
însă acum știa că asta fusese o amăgire. O lăsaseră pe
regină să o omoare pe Lady și pe urmă Câinele îl găsise pe
223

Mycah. Jeyne Poole îi povestise Aryei că-l tăiaseră în atâtea
bucăți încât i-l duseseră măcelarului acasă într-un sac, iar
prima dată bietul om crezuse că tăiaseră un porc. Și nimeni
nu ridicase vocea și nu scosese sabia, nimeni nu făcuse
nimic, nici măcar Harwin, care vorbise întotdeauna atât de
curajos, sau Alyn, care urma să fie făcut cavaler, și nici
Jory, comandantul gărzii. Nici măcar tatăl său.
– Era prietenul meu, șopti Arya spre farfuria ei, atât de
încet încât să n-o poată auzi nimeni.
Coastele rămăseseră acolo, neatinse, se răciseră deja,
iar un strat subțire de grăsime se ițea de sub ele pe
farfurie. Arya le privi și simți cum îi vine rău. Se ridică de la
masă.
– Rogu-te, unde crezi că te duci, tânără domniță? întrebă
Septa Mordane.
– Nu mi-e foame. Arya găsi că era o adevărată caznă să-
și mai amintească și de politețe. Aș putea fi scuzată, vă
rog? recită ea bățoasă.
– Nu poți, spuse septa. Abia dacă te-ai atins de mâncare.
Vei lua loc la masă și-ți vei curăța farfuria.
– Curăț-o tu!înainte s-o fi putut opri cineva, Arya țâșni
spre ușă,
În hohotele de râs ale bărbaților, iar Septa Mordane o
strigă cu glas tare, vocea ei ridicându-se tot mai mult. Tom
Grasul era la postul lui, păzind ușa de la Turnul Mâinii. Clipi
nedumerit când o văzu alergând spre el și auzi strigătele
septei.
– Ușurel, micuțo, stai blând, începu el să spună,
întinzându-se spre ea, însă Arya îi trecu printre picioare și
alergă în sus pe treptele în spirală ale turnului, tropăind pe
piatră, în vreme ce Tom Grasul pufnea și gâfâia în urma ei.
Camera ei de dormit era singurul loc în care-i plăcea din
tot Debarcaderul Regelui, iar ceea ce-i plăcea cel mai mult
la ea era ușa, o bucată zdravănă de stejar întunecat, ,
întărită cu fâșii de fier negru. Când trântea ușa și cobora
zăvorul greu, nimeni nu mai putea intra în camera ei, nici
Septa Mordane, nici Tom Grasul, Sansa, Jory sau Câinele,
nimeni! O trânti și acum.
Când zăvorul fu pus, Arya se simți, în sfârșit, suficient de
la adăpost ca să înceapă să plângă. Se duse la scaunul de
lângă geam și se așeză smiorcăindu-se, urându-i pe toți,
224

dar pe ea însăși mai mult decât pe oricine. Nu era decât
greșeala ei pentru tot ce se întâmplase rău. Sansa spusese
asta, la fel și Jeyrie.
Tom Grasul bătea în ușa ei.
– Arya, fetițo, ce-i cu tine? strigă el. Ești acolo?
– NU! răspunse ea.
Bătăile încetară. O clipă mai târziu, îl auzi plecând. Tom
Grasul era întotdeauna ușor de prostit.
Arya se duse spre cufărul de la piciorul patului.
Îngenunche și deschise capacul, începând să-și scoată
hainele cu amândouă mâinile, apucând mormane de
mătăsuri și satin, catifele și lână, aruncându-le pe toate pe
podea. Era acolo, la fundul cufărului, unde o ascunsese.
Arya o ridică aproape cu blândețe și scoase sabia din teaca
ei.
Ac.
Se gândi din nou la Mycah și ochii i se umplură de
lacrimi. Greșeala ei, greșeala ei, greșeala ei. Dacă nu i-ar fi
cerut să se joace cu săbiile cu ea…
Se auziră noi bătăi în ușă, mai tare decât înainte.
– Arya Stark, deschide imediat ușa, mă auzi?
Arya se răsuci pe călcâie , ținând Acul în mâini.
– Ar fi mai bine să nu intri aici, avertiză ea și tăie aerul
cu sălbăticie.
– Mâna va afla asta! țipă Septa Mordane.
– Nu-mi pasă, urlă Arya. Pleacă!
– Vei plăti pentru această insolență, domniță, îți promit
asta.
Arya ascultă la ușă până ce auzi pașii tot mai îndepărtați
ai septei.
Se întoarse la fereastră, cu Acul în mâini, și privi spre
curtea de dedesubt. Dacă ar putea să se cațere la fel ca
Bran, se gândi ea, ar ieși pe geam și apoi ar lua-o în jos, pe
turn, și ar fugi din acest loc îngrozitor, departe de Sansa și
de Septa Mordane, departe de Prințul Jeffrey, departe de
toți. Ar fura niște mâncare din bucătărie, ar lua Acul și
cizmele ei bune și o mantie călduroasă. Ar putea-o găsi pe
Nymeria în pădurile sălbatice de lângă Trident și,
împreună, s-ar întoarce la Winterfell, ori ar fugi la Jon, pe
Zid. Se trezi dorindu-și ca Jon să fie cu ea acum. Atunci,
poate că nu s-ar mai simți atât de singură.
225

O bătaie ușoară în ușa din spatele ei o făcu să se
întoarcă de la fereastră și de la visele ei de evadare.
– Arya, se auzi vocea tatălui ei, deschide ușa. Trebuie să
discutăm.
Arya traversă încăperea și ridică zăvorul. Tatăl ei era
singur și părea mai mult trist decât supărat. Asta o făcu să
se simtă și mai rău.
– Pot să intru? Arya dădu din cap, apoi își coborî privirile,
rușinată. Eddard închise ușa. A cui e sabia asta?
– A mea.
Aproape că uitase că avea Acul în mâ ini.
– Dă-mi-o!
Arya își dădu sabia în silă, întrebându-se dacă o va mai
ține vreodată în mâini. Tatăl ei o răsuci spre lumină,
examinând ambele fețe ale lamei. Îi încercă vârful cu
degetul mare.
– O sabie de brigand, spuse el. Totuși, mie mi se pare că
recunosc marca celui care a făcut-o. Este o sabie de-a lui
Mikken.
Arya nu-l putea minți. Își lăsă ochi în jos. Lordul Eddard
oftă.
– Fata mea de nouă ani este înarmată de propriul meu
fierar, iar eu nu am habar de nimic. E de așteptat ca Mâna
Regelui să conducă cele Șapte Regate, însă se pare că nu-i
în stare să-și conducă nici propria sa familie. Cum se face
că ai ajuns să ai o sabie, Arya? De unde o ai?
Arya își mușcă buza, dar nu spuse nimic. Nu l-ar da de
gol pe Jon nici măcar pentru tatăl lor. După o vreme,
bărbatul spuse:
– Nu cred că asta contează cu adevărat. Privi grav spre
sabia din mâinile sale. Asta nu este o jucărie pentru copii,
cel puțin nu pentru o fată. Ce ar spune Septa Mordane
dacă ar ști că te joci cu sabia?
– Nu mă jucam, replică Arya. O urăsc pe Septa Mordane.
– Ajunge! Glasul tatălui ei era dur și aspru. Septa nu-și
face decât datoria, deși numai zeii știu cât i-au dat de lucru
bietei femei. Mama ta și cu mine i-am atribuit misiunea
imposibilă de a te transforma într-o doamnă.
– Nu vreau să fiu o doamnă! izbucni Arya.
– Ar trebui să rup jucăria asta de genunchi acum, și să
pun capăt prostiei ăsteia.
226

– Acul nu se va rupe, spuse Arya sfidătoare, însă glasul
ei o trăda.
– Are un nume, așa-i? Ah, Arya! Ai o sălbăticie în tine,
copilă! Sânge de lup, spunea tatăl meu. Lyanna avea și ea
ceva din el, iar fratele meu, Brandon, chiar mai mult. Pe
amândoi i-a trimis de timpuriu în mormânt. '
Arya simți tristețea din vocea lui; nu vorbea prea des
despre tatăl său ori despre fratele și sora lui, care muriseră
înainte de a se fi născut ea.
– Lyanna ar fi avut o sabie, dacă tatăl meu ar fi permis
asta. Îmi amintești de ea, uneori. Chiar și semeni cu ea.
– Lyanna era frumoasă, îngăimă Arya uluită. Toată
lumea spune asta.
– Era frumoasă, întări Eddard Stark, și plină de hotărâre
și a murit înainte de vreme. Ridică sabia, ținând-o între ei.
Arya, ce te gândeai să faci cu acest… Ac? Pe cine sperai să
străpungi? Pe sora ta? Pe Septa Mordane? Știi măcar ceva
despre lupta cu sabia?
Ea nu se putu gândi decât la lecția pe care i-o dăduse
Jon.
– Împunge-i cu capătul ascuțit, răspunse ea.
Tatăl pufni în râs.
– Asta este esența luptei, cred eu.
Arya voia cu disperare să-i explice , să-l facă să priceapă.
– Încercam să învăț, însă… Ochii i se umplură de lacrimi.
I-am cerut lui Mycah să mă antreneze. Durerea o copleși
dintr-odată. I-am cerut, plânse ea. A fost greșeala mea, eu
am fost…
Dintr-odată, brațele tatălui ei o cuprinseră. O strânse cu
blândețe, iar ea se întoarse spre el și plânse la pieptul lui.
– Nu, scumpa mea, murmură el. Plângi pentru prietenul
tău, dar nu te mai învinovăți singură. Nu tu l-ai omorât pe
băiatul măcelarului. Crima asta a căzut pe umerii Câinelui
și ai femeii crude pe care o slujește.
– Îi urăsc, mărturisi Arya cu fața roșie, smiorcăindu-se.
Pe Câine și pe regină și pe Prințul Jeffrey. Îi urăsc pe toți.
Jeffrey a mințit, nu s-a întâmplat așa cum a povestit el. Și
pe Sansa o urăsc. Ea știa, însă a mințit ca să-i placă lui
Jeffrey.
– Cu toții mințim, spuse tatăl ei, sau chiar îți închipui că
am crezut că Nymeria a fugit?
227

Arya se înroși vinovată.
– Jory mi-a promis că nu va spune.
– Jory și-a ținut cuvântul, replică tatăl ei zâmbind. Sunt
lucruri care nu mai trebuie să mi se spună. Chiar și un orb
ar fi putut vedea că lupul nu a plecat de bună voie de lângă
tine.
– A trebuit să aruncăm cu pietre, spuse ea
deznădăjduită. I-am spus eu să fugă, să plece pentru că nu
o mai voiam. Erau și alți lupi cu care se putea juca, i-am
auzit urlând, iar Jory spunea că pădurea e plină de vânat,
așa că avea căprioare de răpus. Numai că tot venea după
noi și, în cele din urmă, a trebuit să aruncăm cu pietre. Am
lovit-o de două ori. A mârâit, s-a uitat la mine și m-am
simțit atât de vinovată, dar așa a fost mai bine, nu? Regina
ar fi pus s-o omoare.
– Așa a fost mai bine, spuse tatăl ei. Și chiar minciuna n-
a fost… lipsită de un scop nobil.
Pusese Acul jos când se dusese la Arya s-o îmbrățișeze.
Acum ridică din nou sabia și se apropie de fereastră, unde
rămase o clipă privind prin curte. Când se întoarse, avea o
expresie meditativă. Se așeză pe scaunul de lângă
fereastră, cu Acul în poala sa.
– Arya, stai jos. Trebuie să încerc să-ți explic niște
lucruri.
Ea se așeză neliniștită la marginea patului.
– Ești prea mică să fi împovărată cu grijile mele, îi spuse
el, dar ești și o Stark de Winterfell. Știi dictonul nostru.
– Vine iarna, șopti Arya.
– Adevăratele vremuri grele, barbare, spuse tatăl ei. Le-
am luat gustul la Trident, copilă, și atunci când a căzut
Bran. Tu te-ai născut într-o vară îndelungată, scumpa mea,
nu ai știut niciodată nimic altceva, dar acum iarna vine cu
adevărat. Amintește-ți de blazonul Casei noastre, Arya.
– Lupul străvechi, spuse ea, cu gândul la Nymeria.
Își trase din nou genunchii la piept, brusc înfricoșată.
– Lasă-mă să-ți spun câte ceva despre lupi, copilă. Când
vine ninsoarea și vânturile bat albite de zăpadă, lupul
singuratic moare, însă haita supraviețuiește. Vara este
timpul pentru încăierări, însă iarna trebuie să ne protejăm
unul pe celălalt, să ne ținem de cald unul altuia, să ne
dăruim puterea. Așa că, dacă tot trebuie să urăști, urăște-i
228

numai pe cei care ne pot face cu adevărat rău. Septa
Mordane este o femeie bună, iar Sansa… Sansa este sora
ta. Poate că vă deosebiți ca luna de soare, însă același
sânge curge prin venele voastre. Ai nevoie de ea, tot așa
cum și ea are nevoie de tine… Iar eu am nevoie de voi
două, zeii să-mi ajute.
Părea atât de obosit, încât Arya se întrista.
– N-o urăsc pe Sansa, îi spuse ea. Nu serios. Era numai
pe jumătate adevărat.
– Nu vreau să te înspăimânt, însă nici să te mint. Am
venit într-un loc sinistru și periculos, copilă. Aici nu este ca
la Winterfell. Avem dușmani care ne vor răul. Nu ne putem
lupta, deci, unii cu alții. Această voință a ta, fuga, toate
cuvintele mânioase, nesupunerea… toate astea au fost
doar niște copilării de vară. Aici și acum, cu iarna pe cale
să vină în curând, este altceva. Este timpul să te
maturizezi.
– Mă voi maturiza, promise Arya. Nu-l iubise niciodată
atât de mult pe cât simțea acum. Pot să fiu puternică. Pot
să fiu la fel de puternică precum Robb.
El îi întinse Acul, cu mânerul în față.
– Poftim.
Ea privi sabia cu mirare în ochi. O clipă, îi fu frică să o
atingă, temându-se că dacă s-ar fi întins după ea, i-ar fi
luată din nou, însă tatăl ei spuse:
– Ia-o, e a ta, iar ea o înșfacă pe dată.
– Pot s-o păstrez? Cu adevărat?
– Cu adevărat. El îi zâmbi. Dacă nu mă uit la tine, nu am
nici o îndoială că, peste două săptămâni, am să găsesc
luceafărul ascuns sub perna ta. Încearcă să nu o împungi
pe sora ta, indiferent cât de tare te provoacă.
– N-am s-o împung, promit.
Arya strânse tare Acul la piept, iar tatăl ei plecă.
În dimineața următoare, își ceru scuze de la Septa
Mordane și o rugă s-o ierte.
Septa se uită la ea bănuitoare, dar tatăl ei dădu din cap.
Trei zile mai târziu, pe la amiază, administratorul tatălui
ei, Vayon Poole, o trimise pe Arya în Sala Mică. Mesele de
pe căpriori fuseseră demontate, iar băncile, lipite de pereți.
Sala părea pustie, asta până ce auzi o voce familiară:
– Ai întârziat, băiete. Un bărbat mărunt, cu capul pleșuv
229

și nasul mare, coroiat, ieși din umbră, ținând o pereche de
săbii subțiri, din lemn. Mâine să fii aici chiar la amiază.
Avea un accent, o pronunție tipică Orașelor Libere, poate
Braavos, sau Myr.
– Tu cine ești? întrebă Arya.
– Sunt maestrul tău de dans. Îi aruncă una dintre săbiile
de lemn. Ea se repezi, dar rată și o auzi căzând pe podea.
Mâine ai s-o prinzi. Acum ridic-o.
Nu era doar un băț, ci o adevărată sabie de lemn, cu
mâner și gardă și capăt sculptat. Arya o ridică și o strânse
cu emoție în ambele mâini, ținând-o ridicată în fața sa. Era
mai grea decât părea, mult mai grea decât Acul.
Bărbatul pleșuv scoase un sunet de dezaprobare.
– Nu așa se ține, băiete. Asta nu este o sabie mare, care
necesită ambele mâini pentru a putea fi rotită. Vei ține
sabia cu o singură mână.
– E prea grea, făcu Arya.
– Este cât de grea trebuie să fie ca să te facă puternică
și să te țină în echilibru. Partea din interior este umplută cu
plumb. O singură mână este tot ce-ți trebuie.
Arya își desprinse mâna dreaptă de pe mâner și-și șterse
de pantaloni palma transpirată. Ținea sabia cu mâna
stângă. El părea să accepte asta.
– Stânga e bună. Totul este inversat, iar asta-i va năuci
mai ușor pe dușmanii tăi. Dar poziția ta nu-i bună.
Răsucește-ți corpul într-o parte, așa. Ești slăbănoagă și
subțire ca o suliță, știi? Și asta-i foarte bine, pentru că oferi
o țintă mai mică. Acum priza. Lasă-mă să văd. Se apropie
mai tare și se uită la mâna ei, despărțindu-i degetele,
rearanjându-le. Așa acum, da. Nu strânge atât de tare,
priza trebuie să fie potrivită, delicată.
– Și dacă o scap? întrebă Arya.
– Sabia trebuie să fie o parte a brațului tău, îi spuse
cheliosul. Poți să-ți scapi o parte din mână? Nu. Acum nouă
ani, Syrio Forel a fost primul spadasin al Lordului Mării din
Braavos, el cunoaște aceste lucruri. Ascultă-l, băiete.
Era pentru a treia oară când îi spunea „băiete”.
– Sunt fată, obiectă Arya.
– Băiat, fată, spuse Syrio Forel. Pentru mine ești o spadă,
atâta tot. Chiar așa, asta-i priza. Nu ții în mână o secure de
luptă, ții…
230

–…un ac, termină Arya în locul lui, furioasă.
– Chiar așa. Acum începem dansul. Nu uita, copile, nu
este dansul fierului de la Westeros ceea ce înveți acum,
dansul cavalerilor, cu tăiat și lovit. Acesta este un dans al
briganzilor, dansul apelor, rapid și surprinzător. Toți
oamenii sunt făcuți din apă, știai asta? Când îi străpungi,
apa iese afară și ei mor.
El făcu un pas înapoi, ridicându-și propria sabie de lemn.
– Acum vei încerca să mă lovești.
Arya încercă. Încercă timp de câteva ore, până ce fiecare
mușchi al trupului o duru de parcă ar fi fost o rană, în timp
ce Syrio Forel își clănțănea dinții și-i spunea ce să facă.
Ziua următoare începu adevărata caznă.
231

DAENERYS
– Marea Dothraki, spuse Ser Jorah Mormont, strunindu-și
și oprindu-și calul lângă ea, pe vârful colinei.
Sub ei, câmpia se întindea imensă și pustie, o vastă
suprafață plată care trecea de orizontul îndepărtat. Chiar
era marea, se gândi Dany. De jur-împrejur nu mai erau
dealuri, munți, nici copaci, orașe sau drumuri, numai iarbă
nesfârșită, firele înalte tălăzuind precum valurile atunci
când bătea vântul.
– E așa de verde, spuse ea.
– Acum, da, se învoi Ser Jorah. Ar trebui să vezi cum este
când apar florile de un roșu-închis, cât cuprinzi cu privirea,
ca o mare de sânge. Vino în sezonul uscat, iar lumea se
acoperă de culoarea bronzului vechi. Iar asta este numai
hranna, copilă. Sunt sute de feluri de ierburi aici, ierburi la
fel de galbene ca lămâia și vineții precum indigoul, ierburi
albastre și portocalii și ierburi precum curcubeul. Mai jos,
spre Tărâmul Umbrelor, dincolo de Asshai, se spune că
există un ocean de ierburi-fantomă, mai înalte decât un om
călare, cu tulpini la fel de albe ca sticla lăptoasă. Omoară
toate celelalte plante și strălucesc în beznă cu spiritele
celor blestemați. Dothraki susțin că, într-o zi, ierburile-
fantomă vor acoperi întreaga lume, iar atunci viața se va
sfârși.
Ideea o făcu pe Dany să se înfioare.
– Nu vreau să vorbim acum de asta, spuse ea. E așa de
frumos aici, nu vreau să mă gândesc că totul moare.
– După cum ți-e voia, khaleesi, făcu Ser Jorah cu respect.
Ea auzi voci și se întoarse să privească în spate. Ea și
Mormont se distanțaseră de restul grupului lor, iar acum
ceilalți urcau panta de sub ei. Slujnica sa, Irri, și tinerii
arcași ai khas-ului ei erau agili precum centaurii, însă
Viserys încă se mai lupta cu scările scurte ale șeii plate.
Fratele ei era un nevolnic aici. N-ar fi trebuit să vină
niciodată. Magister Illyrio îl îndemnase să aștepte în Pen-
tos, îi oferise găzduire la conacul său, însă Viserys nu
acceptase. Va rămâne cu Drogo până la plata întregii
datorii, până ce va avea coroana promisă.
– Iar dacă încearcă să mă tragă pe sfoară, va afla, spre
nenorocirea sa, ce înseamnă să trezești un balaur,
232

promisese Viserys , așezându-și mâna pe spada sa
împrumutată.
Illyrio închisese ochii la asta, urându-i numai de bine.
Dany își dădu seama că nu voia să asculte acum
văicărelile fratelui ei. Ziua era prea frumoasă. Cerul era de
un albastru-închis, iar la mare înălțime deasupra lor, un
șoim vâna zburând în cerc. Marea de iarbă se legăna și
suspina cu fiecare pală de vânt, aerul îi atingea călduț fața,
iar Dany se simțea împăcată cu toate. Nu-l va lăsa pe
Viserys să strice tot.
– Așteaptă, îi spuse lui Ser Jorah. Spune-le să se
oprească toți, spune-le că am poruncit eu asta.
Cavalerul zâmbi. Ser Jorah nu era un bărbat arătos. Avea
gâtul și umerii ca de taur, un păr negru și aspru care-i
acoperea brațele și pieptul, atât de des încât nu-i mai
rămăsese și pentru cap. Totuși, zâmbetul lui o liniștea.
– Începi să vorbești ca o regină, Daenerys.
– Nu ca o regină, spuse Dany, ca o kbaleesi. Își mână
calul acolo și galopă în jos, pe colină, singură. Panta era
abruptă și stâncoasă, însă ea călărea fără teamă, iar
bucuria și primejdia coborârii erau ca un cântec pentru
inima ei.
Toată viața, Viserys îi spusese că era o prințesă, dar
numai când călărise pe iapa argintie se simțise cu adevărat
așa. La început, nu fusese deloc ușor. Khalasar-ul ridicase
tabăra dimineața, după nuntă, deplasându-se spre est,
spre Vaes Dothrak, iar în cea de-a treia zi, Dany crezuse că
moare. Bășicile provocate de șa i se spărseseră pe fund,
hidoase și însângerate. Coapsele ei se frecaseră până la
rană, mâinile îi erau julite de la frâu, iar mușchii picioarelor
și de pe spate erau atât de amorțiți, încât abia dacă mai
putea ședea. La vremea apusului, slujnicele trebuiseră să o
ajute să coboare de pe cal.
Nici chiar noaptea nu-i adusese alinare. Khal Drogo o
ignorase în timpul deplasării, la fel cum o ignorase în
timpul nunții, și-și petrecuse noaptea bând împreună cu
războinicii și cavalerii de sânge, călărind cai de rasă,
privind femeile dansând și bărbații murind. Dany nu-și
putea afla locul în acele fragmente din viața lui. Fusese
lăsată să cineze singură sau cu Ser Jorah și fratele ei, iar
mai târziu să plângă singură în pat. Totuși, în fiecare
233

noapte, cu ceva timp înaintea zorilor, Drogo venea în cortul
ei și o trezea în întuneric pentru a o munci neobosit, așa
cum își muncea și armăsarul. Întotdeauna o lua pe la spate,
în maniera Dothraki, pentru care Dany îi era
recunoscătoare; în acest fel, domnul soț nu putea vedea
lacrimile care-i umezeau fața și putea folosi perna ca să-și
înăbușe țipetele de durere. Când termina, el închidea ochii
și începea să sforăie ușor, iar Dany se lungea lângă el, cu
trupul zdrelit și dureros, prea dureros ca să poată dormi.
Zilele treceau una după alta, iar nopțile urmau una câte
una, până când Dany știu că nu mai putea îndura nici o
clipă. Mai degrabă s-ar fi omorât decât să continue, se
hotărî ea într-o noapte…
Totuși, când adormi în noaptea aceea, avu din nou visul
cu dragonul. De data asta, Viserys nu-i mai apăru. Erau
numai ea și dragonul. Solzii lui erau întunecați ca noaptea,
umezi și năclăiți de sânge. Sângele ei, simțea Dany. Ochii
dragonului erau ca lacurile de magmă lichidă, iar când își
deschise gura, flama țâșni afară vuind ca un uragan
fierbinte. O putea auzi cântând pentru ea și-și deschise
brațele pentru foc, îmbrățișându-l, lăsându-l s-o înghită cu
totul, s-o purifice și s-o liniștească, s-o curețe, își putea
simți carnea pârjolindu-se și înnegrindu-se și scorojindu-se,
își putea simți sângele fierbând și transformându-se în
abur, dar fără nici o durere. Se simțea puternică, înnoită și
aprigă.
Iar a doua zi, în mod ciudat, nu o mai durea chiar atât de
tare. Era ca și cum zeii ar fi auzit-o și li s-ar fi făcut milă de
ea. Chiar și slujnicele sale remarcară schimbarea.
– Khaleesi! spusese Jhiqui, ce s-a întâmplat? Sunteți
bolnavă?
– Am fost, răspunse ea, aplecată peste ouăle de dragon
pe care i le dăruise Illyrio când se cununase.
Atinse unul, cel mai mare dintre ele, trecându-și palma
ușor peste piatră. Negru și purpuriu, se gândi ea, la fel ca
dragonul din visul meu. Piatra era ciudat de caldă sub
degetele ei… sau mai visa ea încă? își retrase tulburată
mâna.
Din acea oră, fiecare zi fu mai ușoară decât precedenta.
Picioarele-i erau mai puternice; bășicile se sparseră și
mâinile ei deveniră mai aspre; coapsele moi se întăriră,
234

suple ca pielea.
Khal-ul îi poruncise slujnicei Irri să o învețe să călărească
în felul Dothraki, însă mânza-i fu adevăratul dascăl. Calul
părea să-i simtă stările, de parcă ar fi fost o singură minte.
Cu fiecare zi care trecea, Dany se simțea tot mai sigură de
locul ei. Dothrakii erau un popor aspru și lipsit de
sentimentalisme și nu aveau în obicei să dea nume
animalelor, așa că Dany se gândi la al ei ca la „Argint”. Nu
mai iubise niciodată ceva atât de mult.
Pe măsură ce călăritul deveni tot mai puțin o caznă,
Dany începu să observe frumusețile tărâmului din jurul ei.
Călărea în fruntea khalasar-ului, împreună cu Drogo și
cavalerii săi de sânge, așa că fiecare ținut i se înfățișa
proaspăt și neîntinat. În urma lor, marea hoardă putea
răscoli pământul și tulbura râurile și ridica în aer nori de
praf sufocant, dar câmpurile din fața lor erau întotdeauna
verzi și proaspete.
Traversară dealurile domoale de la Norvos, trecând de
fermele terasate și micile sate în care locuitorii priveau
neliniștiți de pe zidurile albe. Străbătură vadurile a trei
râuri molcome și un al patrulea, vijelios și îngust și
înșelător, își ridicară tabăra în apropierea unei cascade
înalte și albastre, ocoliră ruinele năruite ale unui mare oraș
mort, în care se spunea că nălucile gemeau printre
coloanele de marmură înnegrită. Galopară pe drumurile
Valyriene, vechi de o mie de ani și drepte ca o săgeată
Dothraki. Cât timp luna fu la jumătate, călăriră prin
Pădurea Qohor, unde frunzele formau o boltă aurie, la mare
înălțime deasupra lor, iar trunchiurile copacilor erau la fel
de late precum porțile unui oraș. În pădure viețuiau reni
imenși și tigri tărcați și lemuri cu blănurile argintii și ochi
purpurii, dar fugiră toți înainte de apropierea khalasar-ului,
iar Dany nu dădu cu ochii de ei.
Pe atunci, chinurile începură să-i dispară din amintire,
încă o mai durea, după ce călărea cât era ziua de lungă,
dar, cumva, durerea avea acum o dulceață, în fiecare
dimineață se urca voioasă în șa, nerăbdătoare să afle ce
minunății o mai așteptau în ținuturile din față. Începu să
găsească plăcere chiar și în nopțile ei, iar dacă încă striga
când Drogo o lua, nu mai era întotdeauna din cauza durerii.
La poalele colinei, ierburile se ridicau în jurul ei, înalte și
235

suple. Dany încetini și călări la pas pe câmpie, pierzându-se
în verdele ei, binecuvântat de singură. În khalasar nu era
niciodată singură. Khal Drogo venea la ea numai după
apusul soarelui, însă slujnicele o hrăneau și o îmbăiau și
dormeau la intrarea în cortul ei, iar cavalerii de sânge ai lui
Drogo și oamenii khas-ului nu erau niciodată prea departe.
Fratele ei devenise o umbră nedorită, zi și noapte. Dany îl
putea auzi pe vârful colinei, cu glasul său ascuțit de furie
pe când striga la Ser Jorah.
Călări, afundându-se tot mai mult în marea Dothraki.
Verdele o înghiți cu totul. Văzduhul era încărcat de
miresmele pământului și ierburilor, amestecate cu mirosul
de cal, cu cel al transpirației lui Dany și al uleiurilor din
părul ei. Mirosuri Dothraki. Păreau să aparțină locurilor
acestora. Dany le respiră pe toate, râzând. Simți o pornire
bruscă de a pipăi pământul de sub ea, dea-și afunda
degetele de la picioare în solul gras și negru. Sărind din șa,
își lăsă Argintul să pască în timp ce-și scoase cizmele.
Viserys apăru dintr-odată lângă ea , ca o furtună de vară,
calul nechezând sub el pentru că trăgea prea tare de frâu.
– Cum îndrăznești, urlă la ea, să-mi dai mie porunci?
Mie?! Sări de pe cal, poticnindu-se când ajunse jos. Era
congestionat la față. O înșfacă și o scutură. Ai uitat cine
ești? Uită-te la tine! Uită-te la tine!
Dany nu avea nevoie să se uite. Era desculță, cu părul
uns, îmbrăcată în costum de călărie Dothraki din piele și cu
o vestă pictată, primită ca dar de nuntă. Părea să aparțină
locurilor. Viserys era murdar și năclăit în mătăsurile și
zalele lui de orășean.
El continua să urle:
– Tu nu-i poruncești unui dragon! înțelegi? Sunt Lord al
celor Șapte Regate și nu primesc ordine de la curviștina
unui negustor de cai, auzi? Mâna lui se înfipse sub vesta ei,
degetele afundându-se dureros în sânul ei. Mă auzi?
Dany îl împinse cu brutalitate. Viserys se holbă la ea, cu
ochii liliachii privind-o neîncrezători. Nu-l mai sfidase
niciodată până atunci. Niciodată nu i se opusese.
Trăsăturile lui se schimonosiră de furie. O va face s-o doară
acum, și încă rău de tot, ea știa asta.
Poc!
Biciul răsună ca un tunet. Firul se înfășură în jurul gâtului
236

lui Viserys, smucindu-l înapoi. Căzu lat în iarbă, uluit și
asfixiat. Călăreții Dothraki îl huiduiră, iar el se chinui să se
ridice în picioare. Cel cu biciul, tânărul Jhogo, rosti o
întrebare. Dany nu-i înțelese cuvintele, însă Irri veni și ea,
odată cu Ser Jorah și cu restul khas-ului.
– Jhogo întreabă dacă vreți să moară, kbaleesi, zise Irri.
– Nu, răspunse Dany. Nu.
Jhogo înțelese asta. Unul dintre ceilalți latră un ordin, iar
Dothrakii izbucniră în râs. Irri îi explică:
– Quaro crede că ar trebui să-i tăiați o ureche, pentru a-l
învăța minte.
Fratele ei era în genunchi, cu degetele scotocind sub
zalele de piele, urlând incoerent, luptând să respire. Biciul
era strâns înfășurat pe gâtlejul său.
– Spune-le că nu vreau să pățească nimic, zise Dany.
Irri repetă cuvintele în dothrakiană. Jhogo trase de bici ,
răsucindu-l pe Viserys ca pe o marionetă. Căzu din nou lat,
eliberat de sub strânsoarea pielii, iar sub bărbie se ivise o
dungă subțire de sânge, acolo unde biciul mușcase adânc.
– L-am avertizat asupra a ceea ce s-ar putea întâmpla,
doamna mea, spuse Ser Jorah. I-am spus să rămână pe
colină, așa cum ați poruncit.
– Știu că i-ai spus, răspunse Dany, privindu-l pe Viserys.
Zăcea la pământ respirând zgomotos, cu fața roșie,
smiorcăindu-se. Era jalnic. Fusese dintotdeauna jalnic. Cum
de nu văzuse asta până acum? Înlăuntrul ei, acolo unde
sălășluise frica, era un loc gol.
– Luați-i calul, îi porunci ea lui Ser Jorah. Viserys icni spre
ea. Nu-i venea să creadă ce auzise; nici lui Dany nu-i venea
să creadă ce spunea. Totuși, cuvintele ieșeau: Lăsați-l pe
fratele meu să meargă pe jos, în urma noastră, la capătul
khalasar-ului.
Printre Dothraki, bărbatul care nu e călare nu este
bărbat, cel mai de jos dintre cei de jos, lipsit de onoare sau
de mândrie.
– Să-l vadă toți așa cum este.
– Nu! urlă Viserys. Se răsuci spre Ser Jorah, milogindu-se
în limba comună în cuvinte pe care călăreții nu le
înțelegeau. Lovește-o, Mormont. Rănește-o. Regele tău ți-o
poruncește. Omoară acești câini Dothraki și învaț-o minte.
Cavalerul exilat privi de la Dany la fratele ei; ea
237

desculță, cu pământ între degete și unsoare în păr, el în
mătăsuri și oțel. Dany putu citi pe fața lui ce hotărâre
luase.
– Va merge pe jos, khaleesi, spuse el. Luă de dârlogi
calul fratelui ei, iar Dany se aburcă pe Argintul ei.
Viserys pufni spre el, și se așeză înapoi în noroi.
Rămăsese tăcut, însă nu se mai clinti, iar ochii lui erau plini
de venin când ceilalți se îndepărtară. Curând, fu ascuns
privirii de iarba înaltă. Când nu-l mai putură vedea, Dany
începu să se teamă.
– Mai nimerește drumul înapoi? îl întrebă pe Ser Jorah pe
când galopau.
– Chiar și un orb, așa ca fratele dumneavoastră, ar trebui
să ne poată călca pe urme, răspunse el.
– E mândru. S-ar putea să fie prea împovărat de rușine
ca să mai vină după noi.
Jorah izbucni în râs.
– Unde altundeva s-ar putea duce? Dacă nu mai poate
găsi khalasar-ul, khalasar-ul îl va găsi pe el, cu siguranță.
Este destul de greu să te îneci în marea Dothraki, copilă.
Dany întrevăzu adevărul acestor spuse. Khalasar-ul era
ca un oraș în marș, însă nu mărșăluia orbește. Întotdeauna,
cercetașii se avântau departe de coloana principală, atenți
la orice semn al prăzii sau al dușmanilor, în vreme ce
călăreții păzeau flancurile. Nu pierdeau nimic din vedere,
nu aici, în aceste ținuturi, în locul de unde veniseră. Aceste
câmpii erau parte din ei… iar acum și din ea.
– L-am lovit, spuse ea, cu uimire în glas. Acum, că totul
se terminase, părea că avusese un vis ciudat. Ser Jorah,
crezi că… va fi atât de furios când se va întoarce… O
trecură fiorii. Am trezit balaurul, nu-i așa?
Ser Jorah pufni.
– Poți trezi morții, fată? Fratele tău, Rhaegar, a fost
ultimul dragon, iar el a murit pe Trident. Viserys e mai
nevolnic decât umbra unui șarpe.
Cuvintele lui dure o uimeau. Se părea că toate lucrurile
în care crezuse erau puse, dintr-odată, la îndoială.
– Ai jurat pe sabie, în fața lui.
– Am făcut-o, fată, spuse Ser Jorah. Iar dacă fratele tău
este umbra unui șarpe, ce sunt atunci slujitorii lui?
Glasul lui era amar.
238

– Totuși, este încă rege, regele adevărat. Este…
Jorah își struni calul și privi spre ea.
– Să înfruntăm adevărul, acum. Ai vrea să-l vezi pe
Viserys pe tron?
Dany se gândise la asta.
– Nu ar fi un rege bun, nu-i așa?
– Au fost și alții mai răi… dar nu prea mulți.
Cavalerul își înfipse pi ntenii în armăsarul său și o luă din
nou la galop. Dany călărea lângă el.
– Totuși, zise ea, oamenii de rând îi așteaptă venirea.
Magister Illyrio spune că brodează flamuri cu dragoni și se
roagă pentru reîntoarcerea lui Viserys peste marea îngustă,
ca să-i elibereze.
– Oamenii de rând se roagă și pentru ploaie, pentru copii
sănătoși și o vară fără de sfârșit, îi spuse Ser Jorah. Pentru
ei nu contează dacă înalții lorzi se joacă cu tronurile, atâta
vreme cât sunt lăsați în pace. Dădu din umeri. Dar nu sunt
lăsați niciodată.
Un timp, Dany călări fără să mai spună nimic, cercetând
cuvintele ca pe o cutie cu cuburi. Se ridicau împotriva a tot
ce-i spusese vreodată Viserys despre oamenii cărora le
păsa atât de puțin dacă deasupra lor domnea un rege
adevărat sau un uzurpator. Cu cât se gândea mai mult la
cuvintele lui Jorah, cu atât mai adevărate i se păreau.
– Tu pentru ce te rogi, Ser Jorah? îl întrebă ea.
– Pentru Acasă, răspunse el cu un glas străbătut de dor.
– Și eu mă rog pentru acasă, îi spuse ea încrezătoare.
Ser Jorah râse.
– Uită-te în jurul tău, khaleesi.
Însă nu erau câmpiile ceea ce văzu Dany. Erau
Debarcaderul Regelui și marea Fortăreață Roșie pe care
Aegon Cuceritorul o ridicase. Era Piatra Dragonului, unde
se născuse ea. În ochii minții ei ardeau mii de lumini, un
foc la fiecare fereastră. În ochii minții ei, toate porțile erau
roșii.
– Fratele meu nu-și va recăpăta niciodată cele Șapte
Regate, spuse Dany.
Știuse asta de multă vreme, își dădu acum seama.
Știuse asta dintotdeauna. Doar că nu-și permisese
niciodată să o și spună, nici măcar în șoaptă; acum o
spusese pentru Jorah Mormont și în auzul întregii lumi. Ser
239

Jorah îi adresă o privire iscoditoare.
– Doar nu crezi asta.
– Nu ar putea conduce o armată nici dacă soțul și
stăpânul meu i-ar da una, glăsui Dany. Nu are avere, iar
singurul cavaler care-l urmează îl consideră mai nevrednic
decât un șarpe. Dothrakii își bat joc de nevolnicia lui. Nu ne
va aduce niciodată înapoi acasă.
– Deșteaptă copilă, zâmbi cavalerul.
– Nu sunt copilă, răspunse ea cu asprime.
Călcâiele ei apăsară coastele iepei, îndemnând Argintul
la galop. Goni din ce în ce mai tare, lăsându-i pe Jorah și pe
ceilalți mult în urmă, iar vântul cald îi răscoli părul și
soarele la apus îi înroși chipul. Când ajunse la khalasar,
amurgea.
Sclavii îi ridicaseră cortul pe malul unui iaz cu apă adusă
de la un izvor. Putea auzi vocile aspre dinspre palatul din
iarbă țesută de pe deal. Curând, vor izbucni hohote de râs,
când bărbații din khas-ul ei vor povesti ce se întâmplase
astăzi pe câmp. La vremea când Viserys se va înapoia
șchiopătând printre ei, fiecare bărbat, femeie și copil din
tabără va ști că fusese lăsat fără cal. În khalasar nu existau
secrete.
Dany dădu Argintul sclavilor ei, pentru țesălat, și intră în
cort. Era răcoare și semiîntuneric sub mătasea cortului.
După ce lăsă acoperitoarea de la intrare să cadă în urma
ei, Dany văzu o geană de lumină roșiatică, prăfuită,
ridicându-se să atingă ouăle de dragon. Preț de o clipă. Mii
de picături de flăcări stacojii erupseră sub ochii ei. Clipi și
se risipiră.
Piatră, își spuse. Sunt doar pietre, chiar și Illyrio a spus
asta, dragonii sunt morți cu toții. Î și lipi palma de oul negru,
iar degetele-i alunecară ușor pe curbura sa. Piatra era
caldă. Aproape fierbinte.
– Soarele, șopti Dany. Soarele le-a încălzit în timpul
drumului.
Porunci slujnicelor să-i pregătească baia. Doreah făcu un
foc lângă cort, în vreme ce Irri și Jhiqui aduseră vana mare,
de aramă, un alt dar de nuntă, și scoaseră apă din iaz.
Când vana se umplu, Irri o ajută să intre și o urmă și ea.
– Ați văzut vreodată un dragon? întrebă ea, pe când Irri o
freca pe spate, iar Jhiqui îi scotea nisipul din păr.
240

Auzise că primii dragoni veniseră dinspre est, de pe
Tărâmul Umbrelor, de dincolo de Asshai și insulele Mării de
Jad. Poate că unii mai trăiau încă acolo, în ținuturi stranii și
sălbatice.
– Dragonii nu mai există, khaleesi, răspunse Irri.
– Sunt morți, se arătă de acord Jhiqui. De multă, multă
vreme.
Viserys îi spusese că ultimul dintre dragonii Targaryeni
murise cu nu mai mult de un secol și jumătate înainte, în
vremea domniei lui Aegon al III-lea, care fusese numit
Nenorocirea Dragonului, ceea ce nu i se părea lui Dany
foarte mult.
– Peste tot? întrebă ea dezamăgită. Chiar și în est? În
vest, orice urmă de vrajă pierise atunci când Apocalipsa se
prăvălise peste Valyria și Tărâmurile Verii Lungi, și nici un
oțel călit cu farmece, nici un aducător de furtuni sau
dragoni nu mai putuse rezista, însă Dany auzise mereu că
în est era altceva. Se spunea că insulele Mării de Jad erau
străbătute de manticori, că vasiliscii infestau junglele din Yi
Ti, că făcătorii de farmece, vrăjitorii și aeromancerii își
practicau artele pe față la Asshai, în vreme ce stăpânii
umbrelor și magii sângelui își urzeau teribilele lor vrăji în
miez de noapte. De ce n-ar fi și dragoni?
– Nu și dragoni, spuse Irri. Bărbați curajoși i-au omorât,
pentru că dragonii erau niște jivine înspăimântătoare. Este
știut.
– Este știut, fu de acord Jhiqui.
– Un neguțător din Qarth mi-a spus odată că dragonii au
venit din lună, glăsui blonda Doreah, încălzind un prosop
deasupra focului.
Jhiqui și Irri erau de aceeași vârstă ca Dany, fete
Dothraki, luate în sclavie când Drogo distrusese khalasar-ul
tatălui lor. Doreah era mai în vârstă, având aproape
douăzeci de ani. Magister Illyrio o găsise într-o casă a
plăcerilor din Lys. Când Dany întoarse curioasă capul, părul
argintiu, ud, i se lipi pe ochi.
– Din lună?
– Mi-a spus că luna era un ou, khaleesi, spuse fata
lyseniană. Cândva au fost două luni pe cer, însă una s-a
aventurat prea aproape de soare și s-a sfărâmat din cauza
căldurii. O mie de mii de dragoni au țâșnit din ea și au băut
241

focul din soare. De asta scuipă dragonii flăcări. Într-o bună
zi, și cealaltă lună va săruta soarele și va crăpa și atunci
dragonii se vor întoarce.
Cele două fete Dothraki chicotiră și se puseră pe râs.
– Ce sclavă smintită și cu paie în cap ești, spuse Irri.
Luna nu este un ou. Luna este o zeiță, femeia soarelui.
Este știut asta.
– Este știut, fu de acord și Jhiqui.
Pielea lui Dany era bine frecată și rozalie când ieși din
vană. Jhiqui o întinse pe jos să-i ungă trupul cu uleiuri și să-
i scoată orice urmă de mizerie din pori. După aceea, Irri o
stropi cu esență de flori și scorțișoară. În vreme ce Doreah
îi pieptănă părul până ce luci precum firul de argint, ea se
gândi la lună, la ouă și la dragoni.
Cina ei era o masă frugală, alcătuită din fructe și brânză
și pâine prăjită, cu o ulcică de vin cu miere, ca să-i alunece
bine pe gât..
– Doreah, rămâi să mănânci cu mine, porunci Dany când
le trimise pe celelalte slujnice de acolo. Fata lyseniană
avea părul de culoarea mierii și ochii precum o zi de vară.
Își plecă privirea când rămaseră singure.
– Mă onorați, khaleesi, spuse ea, însă nu era vorba de
onoare, ci doar de servire. Mult după ce răsărise luna, ele
încă mai discutau.
În noaptea aceea, când Khal Drogo veni, Dany îl aștepta.
El se opri la intrarea cortului ei și o privi cu surprindere. Ea
se ridică încet și-și deschise mătăsurile de noapte și le lăsă
să cadă la pământ.
– Noaptea asta trebuie să ieșim, domnul meu, îi spuse
ea, pentru că Dothrakii credeau că toate lucrurile
importante într-o viață de om trebuiau săvârșite sub cerul
liber.
Khal Drogo o urmă sub lumina lunii, iar clopoțeii din
părul său zornăiau încet. La câțiva pași de cortul ei se afla
un pat din iarbă moale, iar acolo îl trase Dany jos. Când el
încercă să o întoarcă, îi puse o mână pe piept.
– Nu, spuse ea. În noaptea asta îți voi privi chipul.
În inima khalasar-ului nu exista intimitate. Dany simțea
ochi asupra ei când îl dezbrăcă, auzi voci șoptite și făcu
lucrurile pe care i le spusese Doreah să le facă. Pentru ea
nu însemna nimic. Nu era ea o khaleesi? Ochii lui erau
242

singurii care contau, și când se urcă pe el văzu în ei ceva
ce nu mai văzuse niciodată înainte. Îl munci la fel de aprig
pe cât își muncise Argintul, iar când sosi momentul plăcerii,
Khal Drogo o strigă pe nume.
Se aflau în partea cealaltă a mări Dothraki atunci când
Jhiqui atinse cu degetele curbura ușoară a pântecului ei și
spuse:
– Khaleesi, aveți un copil.
– Știu, îi spuse Dany.
De onomastica ei împlinise paisprezece ani.
243

BRAN
În curtea de jos, Rickon alerga împreună cu lupii. Bran îl
privea din scaunul de la fereastră. Oriunde fugea băiatul,
Vântul Cenușiu era acolo primul, sărind înaintea lui ca să-l
depășească, până ce Rickon îl vedea, țipa de încântare, și o
lua la goană în cealaltă direcție. Câinele Lățos alerga în
urma sa, răsucindu-se și mușcând dacă ceilalți lupi se
apropiau prea mult. Blana lui se întunecase, devenind
neagră, iar ochii-i erau ca o văpaie verde. Vara lui Bran
ajunse ultimul. Era argintiu-fumuriu, cu ochii precum aurul
galben, care văzuseră tot ce era de văzut. Mai mic decât
Vântul Cenușiu, și mult mai precaut. Bran era convins că
era și cel mai deștept. Putea auzi râsul neobosit al fratelui
său, când Rickon o rupse la fugă pe pământul bătătorit,
alergând pe piciorușele lui de copil.
Îl usturau ochii. Ar fi vrut să fie acolo jos, râzând și
alergând. Necăjit de acest gând, Bran își șterse lacrimile
înainte să înceapă să-i curgă. Cea de-a opta sa zi de nume
trecuse. Acum era aproape un bărbat în toată firea, prea
mare ca să plângă.
– A fost o minciună, rosti el cu amărăciune, amintindu-și
de cioara din visul său. Nu pot să zbor. Nu pot nici măcar
să alerg.
– Ciorile sunt mincinoase, încuviință Bătrâna Nan din
scaunul în care ședea, cosând. Știu o poveste despre o
cioară.
– Nu vreau nici un fel de povești, se răsti Bran irascibil.
Îi plăcuseră cândva poveștile Bătrânei Nan. Înainte.
Acum, totul era altfel. O lăsau cu el toată ziua, să-l
supravegheze și să-l spele și să-i țină de urât, însă ea
înrăutățea și mai mult lucrurile.
– Urăsc poveștile tale idioate.
Bătrâna îi zâmbi cu gura ei fără dinți.
– Poveștile mele? Nu, micul meu domn. Poveștile nu sunt
ale mele; ele sunt, pur și simplu, au fost înaintea mea, vor
fi după mine, înainte și după tine.
Era o femeie hâdă, se gândi Bran cu dispreț, pirpirie și
smochinită, aproape oarbă, prea slăbită ca să urce
treptele, cu numai câteva fire de păr alb rămase să-i
acopere scăfârlia rozalie și pătată. Nimeni nu știa, cu
244

adevărat, cât de bătrână era, însă tatăl lui îi spusese că i se
zicea Bătrâna Nan încă de pe vremea când era el copil. Cu
siguranță, era cea mai bătrână persoană de la Winterfell,
poate cea mai bătrână din toate cele Șapte Regate. Nan
venise la castel ca dădacă a lui Brandon Stark, a cărui
mamă murise la nașterea lui. El fusese cel mai mare dintre
frații Lordului Rickard, bunicul lui Bran, sau poate un frate
mai mic, ori un frate al tatălui Lordului Rickard. Uneori,
Bătrâna Nan o spunea într-un fel, alteori în alt fel. În toate
poveștile ei băiețelul murea la vârsta de trei ani, din cauza
răcorii de vară, însă Bătrâna Nan stătuse la Winterfell cu
propriii ei copii. Își pierduse amândoi băieții În război, când
Regele Robert își câștigase tronul, iar nepotul ei fusese ucis
sub zidurile de la Pyke, în timpul rebeliunii lui Balon
Greyjoy. Fiicele sale se măritaseră de mult și plecaseră și
muriseră. Singurul din sângele ei care-i mai rămăsese era
Hodor, uriașul cu minte puțină, care lucra la grajduri, însă
Bătrâna Nan continua să-și ducă zilele, să coasă și să-și
depene poveștile.
– Nu-mi pasă ale cui povești sunt astea, îi spuse Bran, le
urăsc.
Mu voia povești, cum n-o voia nici pe Bătrâna Nan. Îi
voia pe mama și pe tatăl lui. Voia să gonească cu Vara
alături de el. Voia să se cațăre pe turnul prăbușit și să le
ducă porumb ciorilor. Voia să-și călărească din nou poneiul,
împreună cu frații săi. Voia să fie din nou cum fusese
înainte.
– Știu o poveste despre un băiat care ura poveștile, zise
Bătrâna Nan cu micul ei zâmbet tâmp, acele mișcându-i-se
în tot acest timp și făcând clic, clic, clic, până când Bran
simți că vrea să strige la ea.
Nu mai putea fi niciodată așa cum fusese înainte, știa.
Cioara îl păcălise, făcându-l să zboare, dar când se trezise,
era frânt și lumea se schimbase. Îl părăsiseră toți, tatăl său
și mama și surorile, ba chiar și fratele său bastard, Jon.
Tatăl îi promisese că va călări un armăsar adevărat la
Debarcaderul Regelui, dar plecase fără el. Maester Luwin
trimisese o pasăre la Lord Eddard cu un mesaj, o alta către
mama lui și o a treia către Jon, pe Zid, dar nu venise nici un
răspuns.
– Din când în când, păsările se mai și rătăcesc, copile, îi
245

spusese maester. E cale lungă de aici până la Debarcaderul
Regelui, s-ar putea ca mesajul să nu fi ajuns la ei.
Totuși, Bran se simțea de parcă ar fi murit cu toții în
timp ce dormea el, sau poate că el murise, iar ei îl uitaseră.
Jory și Ser Rodrik și Vayon Poole plecaseră și ei, la fel
Hullen și Harwin și Tom Grasul și un sfert din gărzi. Numai
Robb și Rickon mai erau aici, iar Robb se schimbase. Acum
era Robb Stăpânul, ori încerca să fie. Purta o sabie
adevărată și nu mai zâmbea deloc. Își petrecea zilele
instruind gărzile și antrenându-se la lupta cu sabia, făcând
curtea să răsune de fiare, pe când Bran privea nenorocit de
la fereastră. Noaptea se închidea cu Maester Luwin,
vorbind sau citind catastifele. Uneori pleca împreună cu
Hallis Mollen, călare, și lipseau chiar și câteva zile, vizitând
avanposturi îndepărtate. De fiecare dată când era plecat
pentru mai mult de o zi, Rickon plângea și-l întreba pe Bran
dacă Robb o să se mai întoarcă. Chiar și când era acasă, la
Winterfell, Lordul Robb părea să dispună de mai mult timp
pentru Hallis Mollen și Theon Greyjoy decât avusese
vreodată pentru frații săi.
– Aș putea să-ți spun povestea lui Brandon
Constructorul, glăsui Bătrâna Nan. Asta a fost întotdeauna
preferata ta.
Acum mii și mii de ani, Brandon Constructorul ridicase
Winterfell, iar unii spuneau că și Zidul. Bran cunoștea
povestea, dar nu fusese niciodată favorita lui. Poate că
vreunuia dintre Brandoni i-ar fi plăcut. Uneori, Nan îi
vorbea de parcă ar fi fost Brandon al ei, copilul pe care-l
îngrijise în toți acei ani trecuți, iar alteori îl confunda cu
unchiul său, Brandon, care fusese ucis de Regele Nebun
înainte ca Bran să se fi născut. Trăia de atâta vreme, îi
spusese mama odată, încât toți cei cu numele Brandon
Stark deveniseră o singură persoană în mintea ei.
– Nu asta este preferata mea, spuse el. Cele care-mi plac
sunt cele înspăimântătoare.
Auzi zarvă afară și reveni la fereastră. Rickon alerga de-a
lungul curții, spre punctul de pază de la porți, cu lupii pe
urmele sale, însă turnul se interpunea, împiedicându-l să
vadă ce se întâmplase. Se lovi cu pumnul peste coapsă, din
cauza frustrării, și nu simți nimic.
– Oh, dragul meu copil al verii, rosti Bătrâna Nan șoptit,
246

ce știi tu despre frică? Despre teama de iarnă, micul meu
domn, când zăpezile cad până la treizeci de metri, iar
vântul înghețat vine din nord urlând. Teama este pentru
noaptea cea lungă, atunci când soarele își ascunde uneori
fața ani întregi, iar copiii mici se nasc și trăiesc și mor cu
toții în beznă, în timp ce lupii străvechi se sfrijesc tot mai
mult și flămânzesc, iar umblătorii albi cutreieră pădurile.
– Vrei să spui Ceilalți, zise Bran arțăgos.
– Ceilalți, admise Bătrâna Nan. Cu mii și mii de ani în
urmă, a venit o iarnă rece și aspră și de necuprins, dincolo
de tot ce-și putea aminti omul. A căzut o noapte care a
durat generații întregi, iar regii tremurau și mureau în
castelele lor, la fel ca turmele de porci în cotețe. Femeile își
omorau mai degrabă copiii, decât să-i vadă flămânzind,
plângeau și-și simțeau lacrimile înghețându-le pe ochi și pe
obraji. Glasul ei și al acelor tăcură deopotrivă, iar ea privi în
sus, spre Bran, cu ochii ei albicioși, opaci, j și întrebă: Deci,
copile, astea-s poveștile care-ți plac?
– Păi, făcu Bran în silă, da, numai că…Bătrâna Nan dădu
din cap.
– În toată bezna aceea, au venit Ceilalți, pentru prima
dată, spuse ea, iar acele făcură din nou clic, clic, clic. Erau
ființe reci, moarte, care urau fierul și focul și atingerea
soarelui, și orice creatură cu sânge cald în vene. Au
măturat avanposturile și orașele și regatele, au măcelărit
eroi și armate cu zecile, călărindu-și armăsarii lor albi,
morți, și conducând măcelul. Nici toate săbiile omului nu
puteau opri iureșul lor, nici chiar fecioarele și copiii de țâță
nu au aflat milă înaintea lor. Le vânau pe fete prin pădurile
înghețate și-și hrăneau slujitorii morți cu carnea copiilor
oamenilor.
Vocea ei coborâse foarte mult, devenind aproape o
șoaptă, iar Bran trebui să se aplece ca să asculte.
– Astea erau vremurile de dinaintea venirii Andalilor, cu
mult înainte ca femeile să fugă peste marea îngustă din
orașele Rhoyne, când sutele de regate ale acelor vremuri
erau regatele Primilor Oameni, care luaseră pământurile de
la copiii pădurii. Totuși, ici-colo, în inima pădurii, copiii încă
mai viețuiau în orașele lor de lemn și în dealurile săpate,
iar fețele copacilor stăteau de strajă. Așa că, pe când
înghețul și moartea ocupau pământul, ultimul dintre eroi s-
247

a hotărât să-i caute pe copii, nădăjduind că vechile lor vrăji
ar putea aduce înapoi armatele pe care le pierduseră
oamenii. Se duse prin tărâmul mort cu sabia sa, un cal, un
câine și câțiva însoțitori. Căută timp de ani de zile, până ce
deznădăjdui că nu-i găsise pe copiii pădurii în orașele lor
ascunse. Toți prietenii săi muriră unul după celălalt, ba
chiar și calul său și, în cele din urmă, și câinele, iar sabia îi
înghețase atât de tare, încât lama se sfărâmă când încercă
să o folosească. Iar Ceilalți i-au adulmecat sângele cald și
s-au pus în liniște să-i ia urma, urmărindu-l cu haitele lor de
păianjeni albi, mari cât dulăii…
Ușa se deschise cu o pocnitură, iar inima lui Bran tresări,
în gură adunându-i-se gustul fricii subite, dar nu era decât
Maester Luwin, cu Hodor ițindu-se în capul scărilor, în
spatele lui.
– Hodor! anunță băiatul de la grajduri, așa cum îi era
obiceiul, zâmbindu-le generos tuturor.
Însă Maester Luwin nu zâmbea.
– Avem oaspeți, anunță el, iar prezența ta este necesară,
Bran.
– Ascultam o poveste acum, se plânse el.
– Poveștile mai pot aștepta, micul meu domn, iar când
vei voi să te întorci la ele, tot acolo le vei găsi, spuse
Bătrâna Nan. Oaspeții nu sunt atât de răbdători, și adesea
aduc cu ei propriile lor povești.
– Cine-i? îl întrebă Bran pe Maester Luwin.
– Tyrion Lannister și câțiva dintre oamenii din Rondul de
Noapte, cu un mesaj de la fratele tău, Jon. Robb tocmai se
întâlnește cu ei. Hodor, vrei să-l ajuți pe Bran pana in sala?
– Hodor! răspunse acesta bucuros și își plecă pe sub
canatul ușii capul său mare și lățos.
Hodor avea aproape doi metri înălțime. Era greu de
crezut că era sânge din sânge cu Bătrâna Nan. Bran se
întrebă dacă se va micșora la fel ca străbunica sa atunci
când va fi bătrân. Părea puțin probabil, chiar dacă va
ajunge să trăiască o mie de ani. Hodor îl ridică la fel de
ușor ca pe un braț de fân și-l strânse la pieptul său masiv.
Mirosea întotdeauna, vag, a cai, însă nu era un miros
neplăcut. Brațele lui erau îngroșate de mușchi și acoperite
cu păr castaniu.
– Hodor, spuse el din nou.
248

Theon Greyjoy comentase, odată, că Hodor nu știa
multe, însă nimeni nu putea avea nici o îndoială că-și
cunoștea numele. Bătrâna Nan cotcodăcise ca o găină când
auzise asta și mărturisise că numele real al lui Hodor era
Walder. Nimeni nu știa de unde provenea „Hodor”, însă
când el începuse să-l rostească, așa îi rămăsese numele. '
Era singurul cuvânt pe care-l spunea.
O lăsară pe Bătrâna Nan în încăperea din turn, cu
andrelele ei și cu amintirile. Hodor fredona ceva fără nici o
noimă cărându-l pe Bran în jos pe scări și prin coridor,
urmat de Maester Luwin, acesta grăbindu-se să țină ritmul
cu pașii mari ai băiatului de la grajduri.
Robb era așezat pe jilțul înalt al tatălui, purtând cămașă
de zale și piele tare și fața impasibilă a lui Robb Stăpânul.
Theon Greyjoy și Hallis Mollen stăteau lângă el Doisprezece
soldați de gardă erau aliniați lângă pereții din piatră
cenușie, sub ferestrele înalte și înguste. În mijlocul
încăperii se aflau piticul cu slujitorii săi și patru necunoscuți
în negru, din Rondul de Noapte. Bran simți tensiunea din
sală în momentul când Hodor trecu pragul ușii.
– Orice om din Rondul de Noapte este binevenit aici, la
Winterfell, cât va pofti el să stea, spunea Robb cu un glas
care îi aparținea lui Robb Stăpânul.
Își ținea sabia peste genunchi, cu lama afară, sub ochii
tuturor. Chiar și Bran știa ce însemna să-ți întâmpini un
oaspete cu sabia scoasă din teacă.
– Orice om din Rondul de Noapte, repetă piticul, în afară
de mine, dacă înțeleg eu bine, băiete?
Robb se ridică și-și aținti vârful sabiei spre el.
– Eu sunt stăpânul aici, atât timp cât mama și tatăl meu
sunt plecați, Lannister, așa că nu ești „băiete” cu mine.
– Dacă ești lordul aici, ar trebui să înveți cuvântul
„politețe”, răspunse omulețul, nebăgând în seamă vârful
sabiei, ațintit spre fața sa. Din câte se pare, bastardul de
frate-tău are toate calitățile tatălui tău.
– Jon, icni Bran în brațele lui Hodor.
Piticul se întoarse să -l privească.
– Deci este adevărat, băiatul trăiește. Nici nu-mi vine să
cred. Voi, cei din neamul Stark, sunteți greu de omorât.
– Iar voi, Lannisterii, ați face bine să țineți minte asta,
zise Robb coborându-și sabia. Hodor, adu-l pe fratele meu
249

aici.
– Hodor, spuse Hodor, și alergă înainte cu pași mici,
zâmbind tot timpul, și-l așeză pe Bran în tronul înalt al
Casei Stark, unde șezuseră lorzii de Winterfell încă de pe
vremurile când își spuneau Regi ai Nordului.
Tronul era din piatră rece, lustruit perfect de
nenumăratele dosuri; la capetele brațelor masive erau
sculptate țeste de lupi străvechi. Bran se prinse de ele
când se așeză, picioarele sale atârnând inutile. Tronul îl
făcea să se simtă aproape ca un bebeluș. Robb își puse o
mână pe umărul său.
– Ziceai că ai o treabă cu Bran. Ei bine, uite-l, Lannister.
Bran era cât se put ea de incomodat de ochii lui Tyrion
Lannister. Unul era negru, iar celălalt verde, și amândoi
priveau spre el, studiindu-l, cântărindu-l.
– Mi s-a spus că-ți plăcea să te cațeri, Bran, zise în cele
din urmă omulețul. Povestește-mi cum s-a întâmplat să
cazi în ziua aceea.
– Dar nici nu am căzut, insistă Bran.
Nu căzuse, niciodată, niciodată, niciodată,
– Copilul nu-și mai amintește nimic despre cădere, sau
despre urcușul de dinaintea ei, rosti cu blândețe Maester
Luwin.
– Ciudat, făcu Tyrion Lannister.
– Fratele meu nu este aici ca să răspundă la
interogatorii, zise Robb tăios. Spune ce ai de spus și apoi
vezi-ți de drum.
– Am un dar pentru tine, îi zise piticul lui Bran. Îți place
să călărești, băiete?
Maester Luwin păși înainte.
– Domnul meu, copilul nu-și mai poate folosi picioarele.
Nu poate sta pe un cal.
– Prostii, zise Lannister. Cu un cal pe măsură și cu o șa
potrivită, chiar și un olog poate călări.
Cuvântul se împlântă ca un cuțit în inima lui Bran. Simți
cum lacrimile i se adună nestăvilite în ochi.
– Nu sunt olog!
– Atunci, nici eu nu sunt pitic, spuse piticul cu o
strâmbătură a buzelor. Tatăl meu ar fi încântat să audă
asta.
Greyjoy râse.
250

– La ce fel de cal și șa v-ați gândit? întrebă Maester
Luwin.
– Un cal isteț, răspunse Lannister. Băiatul nu-și poate
folosi picioarele ca să strunească un animal, așa că trebuie
să adaptezi calul la călăreț, să-l înveți să răspundă la
comenzile sale, la vocea sa. Aș începe cu un căluț de un
an, neatins de om, fără nici un antrenament de care să fie
dezvățat. Scoase o bucată de hârtie de la centură. Dă-i-o
șelarului vostru. El va face restul.
Maester Luwin luă bucata de hârtie din mâna piticului,
curios ca o veveriță mică și cenușie. O despături și o
studie.
– Înțeleg. Desenați frumos, domnul meu. Da, ar trebui să
funcționeze. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta și eu.
– Mie mi-a venit mult mai ușor ideea, Maester. Nu este
grozav de departe de propriile mele șei.
– Chiar aș putea să călăresc? întrebă Bran.
Voia să-i creadă, însă îi era teamă. Poate că era doar o
minciună. Și cioara îi promisese că va zbura.
– Vei putea, îi spuse piticul. Și-ți jur, băiete, că pe
spinarea unui cal vei la fel de înalt ca oricare dintre ei.
Robb Stark părea uluit.
– E vreo capcană, Lannister? Ce înseamnă Bran pentru
tine? De ce ai vrea să-l ajuți?
– Fratele tău, Jon, m-a rugat. Iar eu am un punct sensibil
în sufletul meu pentru ologi și bastarzi și oameni bolnavi.
Tyrion Lannister își puse o mână pe inimă și rânji.
Ușa care dădea în curte se deschise dintr-odată. Lumina
soarelui năvăli în sală când Rickon dădu buzna înăuntru, cu
respirația tăiată. Lupii străvechi erau lângă el. Băiatul se
opri lângă ușă, cu ochii holbați, însă lupii înaintară. Ochii lor
îl descoperită pe Lannister, sau poate că doar îi
adulmecaseră mirosul. Primul care începu să mârâie fu
Vara. Apoi Vântul Cenușiu i se alătură. Se furișară către
omuleț, unul din dreapta, celălalt din stânga.
– Lupilor nu le place mirosul tău, Lannister, comentă
Theon Greyjoy.
– Poate că este timpul să-mi văd de drum, spuse Tyrion.
Făcu un pas în spate…, iar Câinele Lățos ieși din umbre,
în urma lui, rânjindu-și colții. Lannister se cabra, iar Vara se
întinse spre el din lateral. El se retrase, nesigur pe
251

picioarele sale, iar Vântul Cenușiu se repezi la mâneca sa,
dinții lui smulgând o bucată de pânză.
– Nu! strigă Bran de la înălțimea scaunului său, pe când
oamenii lui Lannister puseră mâna pe săbii. Vară, aici Vară,
la mine!
Lupul străvechi auzi vocea și se uită spre Bran, apoi din
nou spre Lannister. Se târî înapoi, îndepărtându-se de
omuleț și se așeză sub picioarele atârnând ale lui Bran.
Robb își ținuse răsuflarea. Expiră cu un oftat și strigă:
– Vânt Cenușiu!
Lupul său străvechi se duse la el, rapid și pe neauzite.
Acum mai rămăsese doar Câinele Lățos țopăind în jurul
omulețului, cu ochii arzând precum flăcările verzi.
– Rickon, cheamă-l, strigă Bran spre țâncul de frate-său,
iar Rickon își aminti că exista și strigă:
– Aici, Lățosule, vino aici.
Lupul negru îi oferi lui Lannister un mârâit final și țâșni
spre Rickon, care-și petrecu mâinile pe după gâtul lui.
Tyrion Lannister își desfăcu eșarfa de la gât, își șterse
fruntea și spuse cu un glas moale:
– Ce interesant!
– Sunteți bine, stăpânul meu? întrebă unul dintre
oamenii săi, cu sabia în mână. Privea nervos spre lupii
străvechi în timp ce vorbea.
– Mâneca mea e sfâșiată, iar izmenele mele sunt ne-
plăcut de umede, însă nimic nu mi-a lezat demnitatea.
Până și Robb păru zguduit.
– Lupii… nu știu de ce au făcut asta….
– Fără îndoială, m-au luat drept cină. Lannister se înclină
țeapăn spre Bran. Îți mulțumesc pentru că i-ai chemat
înapoi, tinere. Îți promit însă că m-ar fi găsit destul de
indigest. Iar acum chiar că voi pleca.
– Un moment, domnul meu, spuse Maester Luwin. Se
duse spre Robb și se ținură foarte aproape unul de altul,
șușotind.
Bran încercă să tragă cu urechea, însă glasurile lor erau
prea coborâte. În cele din urmă, Robb își băgă sabia în
teacă.
– S-ar… s-ar putea să fi fost prea aspru cu tine, zise el. Ai
făcut pentru Bran un gest de bunăvoință, iar eu… Robb
făcu un efort să-și schimbe atitudinea. Winterfell îți oferă
252

ospitalitatea sa, dacă o dorești, Lannister.
– Scutește-mă de amabilitățile astea false, băiete. Nu mă
iubești și nu mă dorești aici. Am văzut un han dincolo de
zidurile tale, în orașul de iarnă. Am să găsesc acolo un pat,
iar amândoi vom dormi mai ușor. Pentru câteva parale, s-ar
putea să găsesc chiar și o târfă pe acolo, care să-mi
încălzească cearșafurile. Se întoarse spre unul dintre frații
în negru, un om bătrân, cu spatele strâmb și barba
încâlcită. Yoren, când se crapă de ziuă, mergem spre sud.
Mă vei găsi, fără îndoială, pe drum. Apoi se îndreptă spre
ieșire, chinuindu-se să străbată sala pe picioarele lui
scurte, trecând de Rickon și de ușă. Oamenii săi îl urmară.
Cei patru oameni din Rondul de Noapte rămaseră. Robb
se întoarse spre ei, nesigur.
– Am pus să vă pregătească niște camere și veți afla apă
fierbinte din belșug, să vă spălați de praful de pe drum.
Nădăjduiesc că ne veți onora venind la masa de seară.
Spuse toate astea cu atâta nepricepere, încât până și
Bran observă; era un discurs pe care-l învățase pe de rost,
nu erau cuvinte spuse din inimă, însă frații în negru îi
mulțumiră cu toții la fel.
Vară îi urmă pe trepte în sus, în turn, pe când Hodor îl
ducea pe Bran înapoi la patul său. Bătrâna Nan era
adormită în jilțul ei. Hodor spuse „Hodor”, o luă pe bunica
lui și o duse de acolo în vreme ce ea sforăia ușor, iar Bran
căzu pe gânduri. Robb îi promisese că putea sta la masă
împreună cu Rondul de Noapte, în Sala Mare.
– Vară, strigă el. Lupul sări în patul lui. Bran îl îmbrățișa
atât de tare, încât îi putu simți răsuflarea fierbinte oprindu-
se în obrajii săi. Acum pot călări, îi șopti el prietenului său.
Vom putea merge la vânătoare, prin păduri, cât de curând.
Stai și așteaptă.
După o vreme îl fură somnul. În vis urca din nou pe
turnul fără ferestre, degetele sale înfigându-se printre
spațiile dintre pietrele înnegrite, în vreme ce picioarele
căutau sprijinul. Urca tot mai mult, printre nori și în cerul
nopții și, cu toate astea, turnul continua să se înalțe
deasupra sa. Când se opri ca să privească în jos, era ușor
amețit și-și simți degetele alunecând. Bran țipă și se agăță
de viață cu toate forțele. Pământul era la o mie de kilometri
sub el și nu putea zbura. Nu putea zbura. Așteptă până
253

când inima încetă să-i mai bubuie în piept, până ce reuși să
respire, și-și reluă ascensiunea. Nu mai era altă cale decât
în sus. La mare distanță deasupra sa, conturându-se în fața
lunii, credea că distinge formele capetelor de balaur.
Brațele sale erau zdrelite și-l dureau, dar nu îndrăznea să
se odihnească. Se forță să urce și mai repede. Himerele îi
priveau ascensiunea. Ochii lor străluceau roșietici, precum
cărbunii încinși din vatră. Poate că unele dintre ele
fuseseră lei, însă acum erau răsucite și grotești. Bran le
putea auzi șoptind una către cealaltă, cu glasuri molatice,
de piatră, îngrozitoare. Nu trebuia să le asculte, își spuse,
nu trebuia să le audă, iar atât timp cât nu le auzea, era în
siguranță. Însă când himerele se desprinseră din piatră și
goniră spre partea lui de turn, el știu că nu era deloc în
siguranță.
– N-am auzit, începu el să plângă pe măsură ce se
apropiau tot mai mult. N-am auzit, n-am auzit.
Se trezi cu respirația tăiată, pierdut în beznă și văzu o
umbră imensă acoperindu-l.
– N-am auzit, șopti el, tremurând de frică, însă umbra
spuse „Hodor” și aprinse o lumânare lângă pat, iar Bran
oftă ușurat.
Hodor îi șterse transpirația de pe față cu o cârpă moale
și umedă, iar mâinile sale îndemânatice și blânde îl
îmbrăcară. Când sosi vremea, îl duse până în Sala Mare,
unde fusese așezată, chiar lângă foc, o masă lungă, pe
căpriori. Locul lordului, din capătul mesei, fusese lăsat
neocupat, însă Robb se așezase chiar în dreapta lui, cu
Bran vizavi de el. În seara aceea mâncară purcel de lapte și
plăcintă de porumbel și gulii tăvălite în unt, iar ca desert,
bucătarul le promisese faguri cu miere. Vară înșfăca
resturile de la masă întinse, în vreme ce Vântul Cenușiu și
Câinele Lățos se luptau pentru un os într-un colț al sălii.
Câinii din Winterfell nu s-ar fi apropiat de sală. La început,
lui Bran i se păruse ciudat, însă acum începea să se
obișnuiască.
Yoren era seniorul dintre frații în negru, așa că
majordomul îl așezase între Robb și Maester Luwin.
Bătrânul avea un miros acru, de parcă nu s-ar mai fi spălat
de foarte multă vreme. Rupea carnea direct cu dinții, crăpa
coastele ca să sugă măduva și dădea din umeri la
254

pomenirea numelui Jon Snow.
– E nenorocirea lui Ser Alliser, mormăi el, iar doi dintre
companionii săi izbucniră în râs dintr-un motiv de neînțeles
pentru Bran.
Însă când Robb ceru vești despre unchiul Benjen, frații în
negru tăcură cu toții ca la comandă.
– Ce s-a întâmplat? întrebă Bran.
Yoren își șterse degetele de j iletca sa.
– Sunt vești rele, domnii mei, și nu așa voiam să vă
răsplătim pentru carne și miere, însă bărbatul, dacă pune o
întrebare, trebuie să-i suporte și răspunsul. Stark nu mai e.
Unul dintre ceilalți bărbați din Rondul de Noapte glăsui:
– Bătrânul Urs l-a trimis în căutarea lui Waymar Royce, și
încă nu s-a întors, domnul meu.
– E de prea multă vreme plecat, zise Yoren. Mai mult ca
sigur că este mort.
– Unchiul meu nu este mort, spuse Robb Stark tare, cu
furie în glas. Se ridică de pe bancă și puse mâna pe
mânerul sabiei sale. Mă auziți? Unchiul meu nu este mort!
Vocea lui se reverberă între pereții de piatră, iar lui Bran
i se făcu dintr-odată teamă. Bătrânul puturos, Yoren, se
uită spre Robb fără să pară impresionat.
– Cum spuneți dumneavoastră, stăpâne, zise el, apoi își
scoase o bucată de carne rămasă între dinți. Cel mai tânăr
dintre frații în negru se foi neliniștit în scaun.
– Nu se mai află nimeni la Zid care să cunoască pădurea
bântuită mai bine decât Benjen Stark. Va găsi el calea
înapoi.
– Păi, zise Yoren, poate că o va găsi, poate că nu.
S-au mai dus bărbați de nădejde prin pădurea aia și
nu au mai j ieșit niciodată.
Bran nu se putu gândi decât la povestea spusă de
Bătrâna Nan, despre Ceilalți și despre ultimul erou
vânat prin pădurea albă de oameni morți și de
păianjeni mari cât niște câini. Pentru o clipă i se făcu
teamă, însă își aminti imediat cum se sfârșea povestea.
– Copiii îl vor ajuta, spuse el, copiii pădurii!
Theon Greyjoy chicoti , iar Maester Luwin replică:
– Bran, copiii pădurii sunt morți de mii de ani. Tot ce a
rămas din ei sunt chipurile de pe copaci.
– Aici s-ar putea să fie așa, Maester, făcu Yoren, dar
255

dincolo de Zid, cine ar putea ști? Acolo, nimeni nu poate
spune ce-i mort și ce-i în viață.
În noaptea aceea, după ce farfuriile fură strânse, Robb îl
duse chiar el pe Bran în pat. Vântul Cenușiu deschidea
calea, iar Vară îi urma îndeaproape. Fratele său era
puternic pentru vârsta lui, iar Bran era ușor ca o mână de
zdrențe, însă scările erau abrupte și era întuneric, iar Robb
gâfâia din greu când ajunse sus. Îl puse pe Bran în pat,
acoperindu-l cu păturile, și stinse lumânarea. Pentru o
vreme, mai rămase lângă el, în întuneric. Bran ar fi vrut să-
i vorbească, însă nu știa ce să-i spună.
– O să-ți găsim un cal, îți promit, îi șopti în cele din urmă,
Robb.
– Se mai întorc? îl întrebă Bran.
– Da, răspunse celălalt cu atâta speranță în voce, încât
Bran își dădu seama că-l auzise pe fratele său și nu pe
Lordul Robb. Mama se va întoarce curând acasă. Poate că
ne aruncăm pe cai să-i ieșim în întâmpinare, când vine. Nu
crezi că ar surprinde-o, să te vadă pe cal? Chiar și în
întunericul din încăpere, Bran putea simți zâmbetul fratelui
său. Iar după asta, vom călări spre nord, să vedem Zidul.
Nici măcar nu-i vom spune lui Jon că venim, doar vom sosi
acolo într-o zi, tu și cu mine. Va fi ca o aventură.
– O aventură, repetă Bran jinduind.
Își auzi fratele hohotind. Era atât de întuneric în
încăpere, încât nu putu vedea lacrimile de pe fața lui, așa
că întinse mâna. Degetele lor se uniră.
256

EDDARD
– Moartea Lordului Arryn a fost un moment de mare
tristețe pentru noi toți, domnul meu, spuse Marele Maester
Pycelle. Aș fi mai mult decât bucuros să vă povestesc ce
știu despre felul în care a plecat dintre noi. Ședeți. Doriți să
gustați ceva? Poate niște curmale? Am și niște prune foarte
bune. Vinul nu se mai împacă de mult cu digestia mea, mă
tem, însă vă pot oferi câte o cupă de lapte la gheață,
îndulcit cu miere. În dogoarea asta îl găsesc foarte
înviorător.
Căldura nu putea fi negată; Ned își simțea tunica de
mătase lipindu-i-se pe piept. Aerul umed și greu acop rea
orașul ca o pătură de lână, iar malurile râului colcăiau de
mulțimea săracilor care-și părăsiseră cocioabele lor
sufocante și încinse pentru a se lupta pentru un loc de
dormit lângă apă, unde mai venea câte o adiere.
– Asta ar fi amabil din partea dumneavoastră, zise el
luând loc.
Pycelle ridică între degetul mare și arătător un mic
clopot de argint și-l scutură încet. O tânără slujnică suplă
se grăbi în seră.
– Lapte rece pentru Mâna Regelui și pentru mine, dacă
ești atât de drăguță, copilă. Bine îndulcit. Pe când fata se
îndepărta pentru a le aduce băuturile, Marele Maester își
împreună degetele și-și odihni mâinile pe burtă și spuse:
Oamenii de rând zic că ultimul an al verii este întotdeauna
și cel mai fierbinte. Nu este chiar adevărat, dar uneori așa
se simte, nu? În zile ca acestea, vă invidiez pe voi, nordicii,
pentru zăpezile verii. Colanul încărcat de giuvaiere din jurul
gâtului zornăi ușor când bătrânul se foi în jilțul său. Pentru
a o spune pe cea dreaptă, vara Regelui Maekar a fost mai
fierbinte decât asta și aproape la fel de lungă. Au existat
smintiți, chiar și în Citadelă, care au luat asta drept un
semn că venise, în cele din urmă, Vara cea Mare, vara care
nu se va mai termina niciodată, însă în cel de-al șaptelea
an s-a curmat brusc, am avut o toamnă scurtă și o iarnă
îngrozitor de lungă. Totuși, căldura a fost cumplită pe
întreaga ei durată. Orașul Vechi fierbea și se cocea la
căldură ziua și revenea la viață numai noaptea. Ne
plimbam prin grădinile de lângă râu și ne contraziceam
257

asupra zeilor, îmi amintesc de mirosul acelor nopți, domnul
meu, parfumul și dulceața lor, pepenii copți, piersicile și
rodiile și florile de lună. Pe atunci eram tânăr, încă îmi
făuream colanul. Căldura nu mă istovea ca acum.
Pleoapele lui Pycelle coborâseră atât de grele peste ochi,
încât părea că era pe jumătate adormit. Scuzele mele, Lord
Eddard. Nu ați venit aici să ascultați bâiguielile mele
smintite despre o vară uitată, dinainte să se fi născut tatăl
dumneavoastră. Iertați-mi, dacă vă milostiviți, aiurelile de
om bătrân. Mă tem că mințile sunt precum săbiile. Cele
vechi ruginesc. Ah, iată și laptele nostru.
Slujnica puse tava între ei, iar Pycelle îi dărui un zâmbet.
– Dulce copilă. Luă cupa, gustă și dădu din cap.
Mulțumesc. Poți pleca.
Când fata îi părăsi, Pycelle privi spre Ned cu ochii lui
spălăciți, bătrânicioși.
– Deci unde eram? Oh, da. Ați întrebat de Lordul Arryn…
– Am întrebat. Ned sorbi din politețe din lapte. Avea o
răcoare plăcută, însă era mult prea dulce pe gustul său.
– Dacă este să fie spus adevărul, de o vreme Mâna nu
mai părea să fie în apele sale, zise Pycelle. Am stat
împreună la sfat, mulți ani la rând, iar semnele erau acolo
pentru a fi descifrate, însă le-am pus pe seama poverilor pe
care le purtase atât de mult timp. Umerii lui lați erau
îngreunați de toate grijile regatului și de multe altele pe
lângă. Fiul său era mereu bolnăvicios, iar doamna soția sa
era atât de îngrijorată, încât nu-l scăpa din ochi. Era
suficient să istovească și un om în putere, iar Lordul Jon nu
mai era atât de tânăr. Nu e de mirare că părea mereu dus
pe gânduri și obosit. Ori așa credeam eu atunci. Totuși,
acum sunt mai puțin sigur.
– Ce-mi puteți spune de boala lui de pe urmă?Marele
Maester își întinse mâinile într-un gest de mâhnire.
– A venit la mine într-o zi, cerându-mi o anumită carte, la
fel de voinic și de sănătos ca întotdeauna, deși mi se părea
că era apăsat de o grijă adâncă. În dimineața următoare se
zvârcolea de durere, prea bolnav ca să se mai poată ridica
din pat. Maester Colemon a crezut că era vorba de o
răceală a stomacului. Vremea fusese fierbinte, iar Mâna
bea adesea vin de la gheață, care poate tulbura digestia.
Când însă Lordul Jon a continuat să slăbească, m-am dus la
258

el chiar eu, însă zeii nu mi-au dat puterea de a-l vindeca.
– Am auzit că l-ați izgonit pe Maester Colemon.
– Așa am făcut, și mă tem că Lady Lysa nu-mi va ierta
niciodată asta. Poate că am greșit, dar în acel timp am
crezut că așa era mai bine. Maester Colemon îmi este ca
un fiu, și nu pot compara cu nimic stima mea pentru
capacitățile sale, însă este tânăr și tinerii, adesea, nu
înțeleg fragilitatea trupurilor bătrâne. Îl trata pe Lord Arryn
cu poțiuni purgative și suc de ardei și mă temeam că asta
l-ar fi putut ucide.
– V-a spus Lordul Arryn ceva în ultimele lui ore?
Pycelle își încreți sprâ nceana.
– În ultimul stadiu al febrei sale, Mâna a strigat numele
Robert de mai multe ori, însă dacă-l chema pe fiul său sau
pe rege n-aș putea spune. Lady Lysa nu i-a permis
băiatului să intre în camera de suferință, de teamă ca nu
cumva să cadă și el bolnav. Regele a venit și s-a așezat
lângă pat, unde a rămas ore în șir, vorbind și glumind
despre vremurile trecute, în speranța că va ridica moralul
Lordului Jon. Dragostea lui era năvalnică la văz.
– Nu a fost nimic altceva? Nici un cuvânt în final?
– Când mi-am dat seama că speranța pierise, i-am dat
Mâinii lapte de mac, ca să nu mai sufere. Înainte însă de a
închide ochii pentru ultima oară, a șoptit ceva spre rege și
doamna lui, o binecuvântare pentru fiul său. Sămânța este
puternică, a zis el. La urmă, vorba lui era prea împleticită
pentru a mai putea fi înțeleasă. Moartea nu a venit decât în
dimineața următoare, însă Lordul Jon își regăsise deja
pacea. Nu a mai vorbit deloc.
Ned mai luă încă o înghițitură de lapte, temându-se să
nu-i vină rău din cauza dulceții.
– Vi s-a părut, cumva, că ar fi fost ceva nenatural în
moartea Lordului Arryn?
– Nenatural? Glasul bătrânului maester era firav ca o
șoaptă. Nu, nu aș putea spune așa ceva. A fost, cu
siguranță, tristă. Totuși, în felul ei, moartea este lucrul cel
mai natural dintre toate, Lord Eddard. Jon Arryn doarme în
pace acum, scăpat, în sfârșit, de apăsări.
– Această boală care l-a răpus…. Ați mai văzut așa ceva
la alți oameni?
– Am fost Mare Maester al celor Șapte Regate pentru
259

aproape patruzeci de ani, răspunse Pycelle. Sub bunul
nostru Rege Robert și sub Aerys Targaryen înaintea lui și
tatăl său, Jaehaerys al II-lea înaintea lui, ba chiar și în
timpul scurtelor luni de domnie a tatălui lui Jaehaerys,
Aegon cel Norocos, cel de-al Cincilea după Numele Său, am
văzut mai multă boală decât mi-aș putea aminti, lordul
meu. Vă voi spune așa: fiecare caz este diferit, și toate j
sunt la fel. Moartea Lordului Jon nu a fost mai ciudată decât
oricare alta.
– Soția lui credea altceva.
Marele Maester dădu din cap.
– Îmi amintesc că văduva este sora nobilei
dumneavoastră soții. Dacă un bătrân poate fi iertat pentru
vorba sa directă, lăsați-mă să spun că durerea poate
tulbura chiar și cele mai puternice și disciplinate minți, iar
Lady Lysa nu a fost niciodată una dintre acestea. De la
ultimul ei copil născut mort, vedea dușmani în orice umbră,
iar moartea soțului ei, lordul, a lăsat-o zdruncinată și
pierdută.
– Deci, sunteți sigur că Jon Arryn a murit de boală
năprasnică?
– Sunt, răspunse Pycelle cu gravitate. Dacă nu a fost
boală, bunul meu lord, ce altceva ar fi putut fi?
– Otravă, sugeră Ned calm.
Ochii adormiți ai lui Pycelle se deschiseră brusc. Bătrânul
maester se foi neliniștit în scaun.
– Un gând tulburător. Nu suntem în Orașele Libere, unde
astfel de lucruri se întâmplă adesea. Marele Maester
Aethelmure scria că toți bărbații poartă crima în sufletul
lor, dar chiar și așa, otrăvitorul este dincolo de dispreț.
Căzu un moment pe gânduri, cu ochii pierduți în visare.
Ceea ce sugerați este posibil, lordul meu, dar nu cred că
așa a fost. Chiar și un maestru grădinar cunoaște otrăvurile
comune, iar Lord Arryn nu a dovedit nici un semn de
otrăvire. Iar Mâna era iubită de toți. Ce fel de monstru în
piele de om ar fi îndrăznit să ucidă un astfel de nobil lord?
– Am tot auzit că otrava este arma femeii. Pycelle își
mângâie gânditor barba.
– Așa se spune. A femeilor, a lașilor… chiar și a
eunucilor, își drese glasul și scuipă grăbit un ghemotoc de
flegmă. Deasupra lor, un corb croncăni tare. Lordul Varys s-
260

a născut sclav la Lys, știați asta? Să nu aveți încredere în
păianjeni, lordul meu.
Asta nu trebuia să i-o spună nimeni lui Ned; era ceva
legat de Varys care-i făcea pielea de găină.
– Îmi voi aminti de asta, Maester. Și vă mulțumesc
pentru ajutorul dumneavoastră. V-am răpit destul timp.
Ned se ridică. Marele Maester Pycelle se sculă în cei de
pe scaun și-l conduse pe Ned până la ușă.
– Nădăjduiesc că v-am ajutat cât de puțin să vă ușurați
sufletul. Dacă mai pot face orice altceva pentru
dumneavoastră, nu trebuie decât să-mi spuneți.
– Încă un lucru, rosti Ned. Aș fi curios să examinez cartea
pe care i-ați împrumutat-o lui Jon cu o zi înainte de a cădea
la pat.
– Mă tem că o veți găsi prea puțin interesantă, zise
Pycelle. Era un tom plicticos, scris de Marele Maester
Malleon, despre genealogia marilor case.
– Totuși, aș dori să-l văd.
Bătrânul deschise ușa.
– După cum doriți. Îl am pe aici, pe undeva. Când îl voi
găsi, voi face să vă fie trimis imediat.
– Ați fost foarte îndatoritor, îi spuse Ned. Apoi, ca și cum
și-ar fi amintit dintr-odată, adăugă: O ultimă întrebare,
dacă ați fi atât de bun. Mi-ați spus că regele era la patul
Lordului Arryn când acesta a murit. Mă întreb dacă era și
regina cu el.
– Ah, nu, spuse Pycelle. Ea și copii călătoreau spre J
Casterly Rock, în compania tatălui ei. Lordul Tywin venise
cu o suită pentru turnirul din oraș, de ziua Prințului Jeffrey,
fără îndoială sperând că-l va vedea pe fiul său, Jaime, luând
coroana campionului. Cu asta a fost întristător de
dezamăgit. A căzut asupra mea sarcina de a-i trimite
reginei vestea morții subite a Lordului Arryn.
Nu am trimis niciodată vreo pasăre cu inima atât de
îndurerată.
– Aripi întunecate, cuvinte întunecate, murmură Ned. Era
un proverb pe care Bătrâna Nan i-l spusese pe când era
băietan.
– Așa zic nevestele de pescar, se învoi Marele Maester
Pycelle, însă știm că nu este întotdeauna așa. Când
pasărea Maesterului Luwin a adus vestea despre Bran al
261

dumneavoastră, mesajul a zdruncinat inima fiecăruia din
castel, nu?
– Precum spuneți, Maester.
– Zeii sunt îndurători. Pycelle își plecă fruntea. Veniți la
mine de câte ori poftiți, Lord Eddard. Sunt aici să vă
slujesc.
Da, se gândi Ned pe când ușa se închidea în urma lui,
dar pe cine?
Pe drumul spre apartamentele sale, se întâlni cu fiica sa
pe treptele spiralate ale Turnului Mâinii; Arya flutura din
brațe în timp ce se străduia să-și păstreze echilibrul într-un
singur picior. Piatra zgrunțuroasă îi zgâriase tălpile
dezgolite. Ned se opri și o privi.
– Arya, ce faci?
– Syrio spune că dansatorii pe apă pot sta pe vârful
degetelor ore întregi. Mâinile ei bătură aerul pentru a-i
menține echilibrul. Ned trebui să zâmbească.
– Pe care deget? o tachina el.
– Pe orice deget, spuse Arya, exasperată de întrebare.
Sări de pe piciorul drept pe cel stâng, clătinându-se
periculos înainte de a-și recăpăta echilibrul.
– Chiar trebuie s-o faci aici? o întrebă el. Ar fi o căzătură
cam urâtă, pe trepte.
– Syrio spune că un dansator nu cade niciodată. Își
coborî piciorul stâng pentru a se sprijini pe amândouă.
Tată, vine Bran să stea și să locuiască acum cu noi?
– Nu pentru multă vreme, scumpa mea, îi spuse el.
Trebuie să-și recapete puterea.
Arya își mușcă buza.
– Ce va face când va crește mare?
Ned îngenunche lângă ea.
– Va avea ani de zile ca să afle răspunsul, Arya.
Deocamdată, este destul să știm că va trăi. În noaptea
când pasărea venise de la Winterfell, Eddard Stark le luase
pe fete la castelul grădinii zeilor, un teren plantat cu ulmi și
arini și plopi, care dominau râul. Copacul inimii de acolo era
un stejar falnic, cu crengile bătrâne năpădite de iederă;
îngenuncheaseră în fața lui pentru a-și oferi ofrandele, de
parcă ar fi fost lemnul stăvilarului. Sansa alunecase în
brațele somnului când se ridicase luna, iar Arya câteva ore
mai târziu, ghemuindu-se în iarbă, sub mantia lui Ned. În
262

toate acele ore întunecate, el rămăsese de veghe singur.
Când zorii se iviseră deasupra orașului, florile de un roșu-
închis ale răsuflării dragonului le înconjurau pe fete acolo
unde se găseau.
– L-am visat pe Bran, îi șoptise Sansa. L-am văzut
zâmbind.
– Avea de gând să devină cavaler, spuse acum Arya. Un
cavaler în Garda Regelui. Mai poate fi cavaler?
– Nu, răspunse Ned. Nu vedea la ce bun s-o mai mintă.
Totuși, într-o bună zi, s-ar putea să fie lordul unui mare
avanpost și să șadă în consiliul regelui. Ar putea ridica și el
un castel, la fel ca Brandon Constructorul, sau să plece cu
vreo corabie pe întinsul Mării de Apus, sau să intre în
credința mamei tale și să devină un Mare Septon.
Însa nu va mai alerga niciodată pe lângă lupul său, se
gândi, cu o tristețe prea adâncă pentru a putea fi cuprinsă
în cuvinte, sau să se așeze cu o femeie, să-și țină propriul
fiu în brațe.
Arya își înclină capul într-o parte.
– Aș putea să fiu și eu consilier al regelui sau să
construiesc castele și să devin Mare Septon?
– Tu, spuse Ned sărutând-o ușor pe sprâncene, te vei
mărita cu un rege și vei domni în castelul său, iar fiii tăi vor
deveni cavaleri și prinți și lorzi și, desigur, unul dintre ei
poate chiar Mare Septon.
Arya își șterse fața.
– Nu, spuse ea, asta-i pentru Sansa.
Își ridică piciorul drept și-și reluă echilibristica. Ned oftă
și o lăsă acolo. Ajuns în apartamentele sale, își scoase
mătăsurile pătate de transpirație și-și, turnă apă rece pe
cap din oala de lângă pat. Alyn intră pe când tocmai își
usca fața.
– Stăpânul meu, spuse el, Lordul Baelish este afară și vă
roagă să intre în audiență.
– Condu-l în sera mea, spuse Ned întinzându-se după o
tunică nouă, cel mai ușor veșmânt pe care-l putea găsi. Am
să-l primesc îndată.
Degețel era tolănit pe scaunul de lângă fereastră când
intră Ned, urmărind cum se antrenau cu săbiile, în curtea
de jos, cavalerii din Garda Regelui.
– Dacă mintea lui Selmy ar fi la fel de ageră precum îi e
263

spada, spuse el nostalgic, întrunirile noastre de consiliu ar
fi mult mai pline de viață.
– Ser Barristan este la fel de vrednic și de onorabil ca
oricare altul de la Debarcaderul Regelui.
Ned ajunsese să nutrească un profund respect pentru
bătrânul cărunt, Lordul Comandant al Gărzii Regelui.
– Și la fel de plicticos, adăugă Degețel, deși aș îndrăzni
să spun că ar trebui să se descurce bine în turniruri. Anul
trecut l-a aruncat de pe cal pe Câine, iar acum patru ani a
fost campion.
Chestiunea învingătorului nu-l interesa câtuși de pu-țin
pe Eddard Stark.
– Ai vreun motiv pentru această vizită, Lord Petyr, sau
ești aici doar pentru a te bucura de priveliștea de la
fereastra mea?
Degețel zâmbi..
– I-am promis lui Cat că am să te ajut cu cercetările tale,
așa că, iată-mă.
Asta îl luă pe Ned prin surprindere. Nu putea găsi în el
nici un imbold ca să se încreadă în Lord Petyr Baelish, care
i se părea prea isteț și viclean.
– Ai ceva pentru mine?
– Am pe cineva, îl corectă Degețel. Ca să o spun pe-a
dreaptă, am patru inși. Te-ai gândit să-i iei la întrebări pe
servitorii Mâinii?
Ned se încruntă.
– Mă întreb dacă aș putea. Lady Arryn și-a luat întreaga
suită înapoi la Eyrie.
Lysa nu-i făcuse nici un favor în această privință. Toți cei
care stătuseră în preajma soțului ei plecaseră cu ea când
fugise: Maesterul lui Jon, administratorul său, căpitanul
gărzii sale, cavalerii și slugile.
– Mare parte din suita sa, zise Degețel, nu toți. Câțiva au
rămas. O fată de la bucătărie, însărcinată, măritată în
grabă cu unul dintre grăjdarii Lordului Renly, un flăcău care
s-a alăturat Gărzii Orașului, un ajutor de chelar dat afară
din slujbă pentru furt, și cavalerul Lordului Arryn.
– Cavalerul său? Ned era plăcut surprins. Cavalerul unui
lord știa, adesea, multe despre afacerile acestuia.
– Ser Hugh de Vale, îi spuse Degețel numele. Regele l-a
făcut cavaler după moartea Lordului Arryn.
264

– Voi trimite după el, zise Ned, și după ceilalți. Degețel
tresări.
– Domnul meu, vino aici lângă fereastră, dacă ești bun.
– De ce?
– Vino și am să-ți arăt, lordul meu.
Încruntându-se, Ned se apropie de fereastră. Petyr
Baelish făcu un gest ușor.
– Iată, acolo în curte, la ușa armurăriei, îl vezi pe băiatul
acela așezat pe trepte, frecând o sabie cu tocila?
– Ce-i cu el?
– Îi spune tot lui Varys. Păianjenul este foarte interesat
de tine și de ceea ce faci. Acum uită-te la zid. Mai departe,
spre apus, deasupra grajdurilor. Străjerul care se apleacă
peste metereze…
Ned îl văzu.
– Încă unul dintre șoptitorii eunucului?
– Nu, acela îi aparține reginei. Observi că se bucură de o
priveliște vastă până la ușa acestui turn, pentru a urmări
mai bine cine te caută. Mai sunt și alții, mulți necunoscuți
chiar și mie. Fortăreața Roșie e plină de ochi. Dece crezi
am ascuns-o pe Cat într-un bordel?
Eddard Stark nu avea chef de astfel de intrigi.
– Șapte iaduri, înjură el. Chiar că părea că bărbatul d pe
metereze privea spre el. Simțindu-se, dintr-odată, nu prea
bine, Ned plecă de la fereastră. Toți spionează pentru
cineva în orașul ăsta blestemat?
– N-aș spune chiar așa, răspunse Degețel. Numără pe
degetele mâinii. Păi, suntem eu, tu, regele, deși, dacă stau
să mă gândesc, regele îi toarnă reginei mult prea multe, și
sunt mai puțin sigur de tine. Se ridică. Există vreun om în
serviciul tău în care ai putea avea încredere totală?
– Da, spuse Ned.
– În acest caz, am un palat încântător în Valyria pe care
mi-ar face mare plăcere să ți-l vând, spuse Degețel cu un
surâs batjocoritor. Răspunsul mai isteț ar fi fost nu, domnul
meu, dar fie și așa. Trimite-l pe omul tău la Ser Hugh și la
ceilalți. Propriile tale deplasări vor fi notate, însă nici măcar
Varys Păianjenul nu poate pune sub supraveghere toți
oamenii din serviciul tău, oră de oră.
O luă spre ușă.
– Lord Petyr, îl strigă Ned. Îți sunt… recunoscător pentru
265

ajutor. Poate că am greșit neavând încredere în tine.
Degețel își trecu degetele printre firele bărbuței sale.
– Înveți încet, Lord Eddard. Suspiciunile, în ceea ce mă
privește, au fost cel mai deștept lucru pe care l-ai făcut de
când ai coborât de pe cal.
266

JON
Jon îi arăta lui Dareon cum era mai bine să admini strezi
o lovitură laterală, când noul recrut își făcu intrarea în
curtea de antrenament.
– Ar trebui să ții picioarele mai depărtate, îl îndemnă el.
Nu vrei să-ți pierzi echilibrul. Așa e bine. Acum răsucește-te
în timp ce lovești, pune-ți toată greutatea în sabie.
Dareon se opri și-și ridică viziera.
– Pe cei șapte zei, murmură el. Vrei să te uiți la asta,
Jon?
Jon se întoarse. Prin fanta vizierei sale dădu cu ochii de
cel mai gras băiat pe care-l văzuse vreodată, stând în ușa
armurăriei. După felul în care arăta, părea că are cel puțin
două sute de ocale. Gulerul de blană al tunicii sale brodate
era acoperit de gușă. Ochi spălăciți se mișcau nervoși în
rotunjimea vastă, lunară, a feței, iar degetele grăsulii,
transpirate, se ștergeau pe catifeaua pieptarului.
– Mi s-a spus că trebuie să vin aici pentru…
antrenament, spuse el, fără să se adreseze cuiva anume.
– Un boiernaș, îi spuse Pyp lui Jon. Sudist, mai mult ca
sigur din Highgarden. Pyp călătorise prin cele Șapte Regate
cu o trupă de pantomimă și se lăuda că putea spune unde
te-ai născut doar după cum vorbeai.
Pe blazonul stacojiu de pe pieptul tunicii tivite cu blană a
băiatului fusese țesut un vânător în acțiune. Jon nu
recunoscu blazonul. Ser Alliser Thorne privi spre noua sa
pradă și spuse:
– Se pare că nu mai sunt braconieri și hoți pe acolo, prin
sud. Acum ne trimit porci să păzească Zidul. Ideea ta
despre armuri înseamnă blănuri și catifele, Lordul meu de
Șuncă?
Foarte repede ieși la iveală că noul recrut își adusese cu
el propria sa armură; un pieptar căptușit , piele tare,
platoșă, cămașă de zale și coif, ba chiar și un scut mare,
din lemn și piele, cu același blazon pe el, cu vânătorul în
mișcare, prezent și pe tunică. Cum nimic nu era negru, Ser
Alliser insistă ca el să se echipeze de la armurărie. Asta-i
luă jumătate din dimineață. Pentru chingi, fu necesar ca
Donai Noye să desfacă o cămașă de zale și să-i atașeze
fâșii de piele pe lateral. Pentru a putea pune un coif pe
267

capul său, armurierul trebui să scoată viziera. Curelele de
piele erau atât de strânse pe picioarele sale și sub braț, că
abia se mai putea mișca. Echipat pentru luptă, băiatul cel
nou arăta ca un cârnat prea expus la foc, gata să
plesnească în pielea sa.
– Să sperăm că nu ești chiar așa de prost precum pari,
zise Ser Alliser. Halder, vezi ce poate Ser Purcel.
Jon Snow tresări. Halder se născuse într-o carieră de
piatră și își făcuse ucenicia ca cioplitor în piatră. Avea
aproape doi metri înălțime și era musculos, iar loviturile
sale erau cele mai năprasnice pe care le simțise Jon
vreodată.
– Va fi mai urât decât dosul unei curve, murmură Pyp, și
chiar era.
Lupta dură mai puțin de un minut până ce băiatul gras
ajunse la pământ, cu trupul tremurând și sângele
scurgându-i-se prin coiful zdrobit și dintre degetele lui
grăsulii.
– Mă dau bătut, țipă el. Nu mai vreau, mă dau bătut, nu
mă mai lovi.
Rast și alți câțiva dintre băieți râdeau. Nici chiar atunci
Ser Alliser nu puse capăt confruntării.
– Ridică-te în picioare, Ser Purcel, strigă el. Ia-ți sabia.
Când băiatul continuă să îmbrățișeze pământul, Thorne
făcu un gest către Halder. Lovește-l cu latul sabiei până ce
se ridică în picioare. Halder administra o lovitură prudentă
pe obrajii adversarului său. Îl poți lovi mai tare de atât, îl
întărâtă Thorne.
Halder își apucă sabia lungă cu ambele mâini și o coborî
într-o lovitură atât de năprasnică, încât rupse pielea, chiar
și cu latul. Băiatul cel nou țipă de durere.
Jon Snow făcu un pas înainte. Pyp puse o mână înzăuată
pe brațul său.
– Jon, nu, șopti băiatul pirpiriu, privind speriat spre Ser
Alliser Thorne.
– Ridică-te în picioare, repetă Thorne.
Băiatul cel gras se chinui să se ridice, alunecă și căzu iar
cu zgomot.
– Ser Porcușor începe să priceapă, remarcă Ser Alliser.
Încă o dată.
Halder își înălță sabia pentru încă o lovitură.
268

– Taie o felie de șuncă! îl stârni Rast, râzând. Jon înlătură
mâna lui Pyp.
– Halder, e destul!
Halder privi către Ser Alliser.
– Bastardul vorbește, iar țăranii tremură, spuse acesta
cu vocea lui ascuțită și rece. Îți reamintesc, Lord Snow, că
eu sunt maestrul de arme.
– Uită-te la el, Halder, îi ceru Jon, ignorându-l pe Thorne.
Nu există nici urmă de onoare în a lovi un adversar căzut.
S-a dat bătut.
Îngenunche lângă băiatul cel gras. Halder își cobori
sabia.
– S-a dat bătut, repetă.
Ochii de onix ai lui Ser Alliser se opriră asupra lui Jon
Snow.
– Se pare că bastardul nostru s-a îndrăgostit, spuse el pe
când Jon îl ajuta pe băiatul gras să se ridice în picioare.
Arată-mi oțelul tău, Lord Snow.
Jon își trase sabia. Îndrăznea să-l înfrunte pe Ser Alliser
numai până la un punct și se temea că depășise deja acest
punct cu mult. Thorne zâmbi.
– Bastardul dorește să-și apere draga lui domniță, așa că
vom face un exercițiu din asta. Șobolan, Coș, ajutați-l pe
Căpățână de Piatră. Rast și Albert se puseră în mișcare
pentru a-l ajuta pe Halder. Trei dintre voi ar trebuis-o poată
face pe Lady Purcea să guițe. Tot ce trebuie este să treceți
de Bastard.
– Rămâi în spatele meu, îi spuse Jon băiatului gras.
Ser Alliser trimisese adesea câte doi adversari împotriva
sa, dar niciodată trei. Știa că avea mari șanse să plece la
culcare însângerat. Se pregăti pentru asalt. Deodată, Pyp i
se alătură.
– Trei contra doi ar cădea mai bine în competiție, spuse
cu veselie băiatul pirpiriu. Își coborî viziera și trase sabia.
Înainte ca Jon să fi putut măcar să protesteze, Grenn păși
înainte, așa că acum erau trei. Peste curte se lăsase o
liniște mormântală. Jon putea simți privirile lui Ser Alliser.
– Ce mai așteptați? îi întrebă el pe Rast și pe ceilalți cu
un glas care devenise înșelător de moale.
Jon fu primul care acționa. Halder abia dacă avu timp să-
și ridice sabia. Jon îl împinse în spate, atacând cu fiecare
269

lovitură, ținându-l pe băiat în defensivă. Cunoaște-ți
dușmanul, îl povățuise odată Ser Rodrik; Jon îl cunoștea pe
Halder, puternic ca o brută, însă lipsit de răbdare, fără nici
o aplecare spre apărare. Odată înfuriat, se va lăsa
descoperit, acesta fiind un lucru la fel de sigur ca apusul
soarelui.
Zăngănitul oțelului răsuna în toată curtea, pe când și
ceilalți intraseră în luptă. Jon opri o lovitură cruntă spre
capul său, șocul impactului străbătându-i brațul. Plasă o
lovitură din flanc în coastele lui Halder și fu răsplătit printr-
un mârâit de durere. Lovitura de răspuns căzu peste
umărul lui. Cămașa de zale scrâșni, iar durerea i se aprinse
la gât, însă pentru o clipă Halder se dezechilibra. Jon îi cosi
picioarele de sub el, iar Halder căzu înjurând si bufnind.
Grenn își păstra poziția, așa cum îl învățase Jon, dându-i
lui Albert mai mult decât i-ar fi trebuit, însă Pyp era atacat
din greu. Rast era cu doi ani mai mare și mult mai greu
decât el. Jon se așeză în spatele lui și lovi coiful violatorului
ca pe un clopot. Când Rast se duse învârtindu-se, Pyp se
strecură sub garda lui și-l doborî la pământ, coborându-și
lama sabiei pe gâtul lui. În acel moment, Jon se și mișcase.
Confruntându-se cu două săbii, Albert bătu în retragere.
– Mă dau bătut, strigă el. Ser Alliser Thorne privi scena
dezgustat.
– Farsa mimului a durat mult prea mult astăzi.
O luă din loc. Lupta ajunsese la final. Dareon îl ajută pe
Halder să se ridice în picioare. Fiul pietrarului își smulse
coiful și-l aruncă la capătul celălalt al curții.
– Pentru o clipă, am crezut că în sfârșit te-am dovedit,
Snow.
– Pentru o clipă ai și reușit, răspunse Jon.
Sub cămașa sa de zale și piele , umărul îi pulsa de
durere. Își băgă sabia în teacă și încercă să-și scoată coiful,
dar când își ridică brațele, durerea îl făcu să-și încleșteze
dinții.
Lasă-mă pe mine , se auzi o voce. Mâini cu degete
grăsulii îi desfăcură chingile coifului și pe cele de la
apărătoarea pentru gât, și-l ridicară ușor. Te-a rănit?
– Am mai fost eu zdrelit și înainte.
Își atinse umărul și tresări. Curtea se golea în jurul lor.
Părul băiatului gras era năclăit de sânge, acolo unde
270

lovitura lui Halder îi despicase coiful.
– Numele meu este Samwell Tarly, din Horn… Se opri și-
și umezi buzele. Vreau să spun că eram din Horn Hill, până
ce… am plecat. Am venit aici ca să iau hainele negre. Tatăl
meu este Lordul Randyll, stegarul lui Tyrell de Highgarden.
Eu eram moștenitorul său, până când… Vocea i se stinse.
– Eu sunt Jon Snow, bastardul lui Ned Stark de Winterfell.
Samwell Tarly dădu din cap.
– Eu… dacă vrei, poți să-mi spui Sam. Mama îmi spune
Sam.
– Lui poți să-i spui Lord Snow, zise Pyp, venind să li se
alăture. Nu cred că vrei să știi cum îi spune maică-sa.
– Ei doi sunt Grenn și Pypar, îi prezentă Jon.
– Grenn e cel urât, făcu Pyp.
Grenn se încruntă.
– Tu ești mai urât decât mine. Cel puțin, eu nu am urechi
ca de liliac.
– Vă mulțumesc tuturor, spuse cu gravitate băiatul cel
gras.
– De ce nu te-ai ridicat să lupți? îl întrebă Grenn.
– Chiar am vrut, cu adevărat. Numai că… n-am puiuț. Nu
mai voiam să mă mai lovească atât. Își plecă privirile în
pământ. Mă… mă tem că sunt un laș. Tatăl meu, lordul,
spună întotdeauna asta.
Grenn se uită la el ca trăsnit. Nici chiar Pyp nu găsi ce să
spună la asta, iar el avea cuvinte pentru orice. Ce fel de om
s-ar fi putut proclama laș?
Samwell Tarly trebuie să le fi citit gândurile. Ochii săi se
opriră într-ai lui Jon și se uitară apoi în altă parte, repede,
ca două animale speriate.
– Îmi… Îmi pare rău, spuse el. Nu am vrut să… să fiu așa
cum sunt.
Se duse greoi spre armurărie. Jon îl strigă.
– Erai rănit, îi spuse el. Mâine ai să te descurci mai bine.
Sam privi îndurerat peste umăr.
– Nu, n-am să mă descurc, spuse el încercând să-și
rețină lacrimile. Niciodată nu mă descurc.
După ce plecă, Grenn se încruntă.
– Nimănui nu-i plac lașii, zise el stânjenit. Aș fi vrut să
nu-l ajutăm. Ce-ar fi dacă vor crede că și noi suntem lași?
– Ești prea prost ca să fii laș, îl lămuri Pyp.
271

– Nu sunt.
– Ba ești. Dacă te-ar ataca un urs în pădure, ai fi prea
prostănac s-o iei la fugă.
– N-aș fi, insistă Grenn. Aș fugi mai repede decât tine.
Se opri brusc, îmbufnat, când îl văzu pe Pyp rânjind și-și
dădu seama ce spusese. Pe gât îi apăru o pată de un roșu-
închis. Jon îi lăsă să se certe și se întoarse la armurărie, își
atârnă sabia și-și dădu jos armura lovită.
Viața la Castelul Negru urmărea anumite reguli:
diminețile erau pentru antrenamentul cu sabia, după-
amiezile pentru muncă. Frații în negru le dădeau noilor
recruți numeroase sarcini, tocmai pentru a le vedea
priceperile. Jon aprecia puținele după-amiezi când era
trimis afară, împreună cu Nălucă, să aducă vânat pentru
masa Lordului Comandant, însă pentru fiecare zi petrecută
la vânătoare, trebuia să facă douăsprezece alături de Donai
Noye, la armurărie, învârtind roata tocilei în vreme ce
fierarul cu un singur braț ascuțea securi, sau trăgea la foaie
în timp ce Noye meșterea o sabie nouă. Alteori ducea
mesaje, stătea de gardă, curăța grajdurile, fixa pene pe
săgeți, îl ajuta pe Maester Aemon cu păsările lui, ori pe
Bowen Marsh cu socotelile și inventarul său.
În după-amiaza aceasta, comandantul gărzii îl trimise să
tragă sus cușca în care se aflau patru butoaie cu piatră
proaspăt măcinată, să o împrăștie pe cărarea înghețată de
pe Zid. Era o muncă plicticoasă și singuratică, chiar dacă
Nălucă îi ținea de urât, însă Jon descoperi că nu-i păsa. Aici
se putea gândi, și se pomeni amintindu-și de Samwell
Tarly… și, ciudat, de Tyrion Lannister. Se întrebă ce-ar fi
făcut Tyrion pentru băiatul cel gras. Majoritatea bărbaților
ar nega, mai degrabă, un adevăr dur decât să se confrunte
cu el, îi spusese piticul, rânjind. Lumea era plină de lași
care pretindeau că sunt eroi; îți trebuia un soi de curaj
nebun ca să recunoști că ești laș, așa cum făcuse Samwell
Tarly.
Umărul dureros făcea ca munca să se desfășoare mai
încet. Era târziu când Jon sfârși de împrăștiat pietrișul pe
cărăruie. Mai zăbovi pe metereze ca să privească soarele
asfințind, transformând cerul dinspre apus în culoarea
sângelui. În cele din urmă, amurgul se lăsă peste cerul
nordului, iar Jon rostogoli butoaiele goale înapoi în cușcă și
272

semnaliza celor de la vinciuri să le coboare.
Masa de seară aproape că se terminase când el și
Nălucă ajunseră în sala de mese. Câțiva frați în negru jucau
zaruri și beau vin fiert, lângă foc. Prietenii săi erau pe
banca aflată cel mai aproape de peretele vestic, râzând.
Pyp tocmai depăna o poveste. Fiul de mim, cu urechile sale
mari, era un mincinos înnăscut, cu sute de glasuri diferite,
dar nu-și povestea născocirile pe cât de mult le trăia,
interpretând toate rolurile, fiind rege pentru o clipă și
porcar în următoarea… Când se transforma într-o fată de
berărie sau prințesă virgină, se folosea de o voce înaltă
stridentă, care-i aducea pe toți în situația de a nu mai
putea face altceva decât să râdă până la lacrimi, iar
eunucii erau întotdeauna caricaturi înfiorător de precise ale
lui Ser Alliser. Lui Jon îi plăceau la fel de mult scenetele lui
Pyp ca și celorlalți… Totuși, în seara asta se răzgândi și se
așeză la capătul celălalt al băncii, acolo unde Samwell
Tarly stătea de unul singur, ținându-se cât mai departe de
ceilalți. Tocmai își termina ultima bucată de plăcintă cu
carne de porc pe care bucătarii le-o oferiseră la cină, când
Jon se așeză vizavi de el. Ochii băiatului gras se măriră la
vederea Nălucii.
– Ăsta-i un lup?
– Un lup străvechi, zise Jon. u cheamă Nălucă. Lupii
străvechi sunt pe blazonul Casei tatălui meu.
– Pe blazonul nostru se află un vânător în mișcare, j zise
Samwell Tarly.
– Îți place să vânezi?
Băiatul cel gras se înfiora.
– Urăsc asta.
Părea că este pe cale să plângă din nou.
– Ce s-a mai întâmplat acum? îl întrebă Jon. De ce ești
mereu așa de speriat?
Sam se uită la ultima bucată de plăcintă și clătină încet
din cap, prea înspăimântat ca să mai poată vorbi. Un hohot
de râs umplu sala de mese. Jon îl auzi pe Pyp chelălăind cu
vocea lui pițigăiată. Se ridică.
– Hai să mergem afară.
Fața rotundă și lată se ridică suspicio asă spre el.
– De ce? Ce facem afară?
– Vorbim, zise Jon. Ai văzut Zidul?
273

– Sunt gras, dar nu și orb, zise Samwell Tarly. Bineînțeles
că l-am văzut, are vreo două sute de metri înălțime.
Se ridică în picioare, cu o pelerină tivită cu blană
învelindu-i umerii, și-l urmă pe Jon afară din sala de mese,
încă îngrijorat, de parcă ar fi bănuit că o farsă plină de
cruzime îl aștepta afară, în noapte. Nălucă mergea neauzit
pe lângă ei.
– N-aș fi crezut niciodată că va fi așa, zise Sam, vorbele
ieșindu-i printre aburi în aerul rece. Deja pufnea și pufăia
pe când încerca să țină pasul. Toate construcțiile se
prăbușesc și este așa de… de…
– Rece?
Peste castel se așezase o pojghiță tare de gheață , iar Jon
auzi trosnetul discret al ierburilor cenușii, strivite sub pașii
săi.
Sam dădu nefericit din cap.
– Urăsc frigul, spuse el. Noaptea trecută m-am trezit în
întuneric, iar focul se stinsese și am fost sigur că voi muri
înghețat până dimineață.
– Cred că era mai cald acolo, de unde ai venit tu.
– Nu am văzut niciodată zăpadă, până luna trecută.
Traversam teritoriul gorganelor, eu și oamenii pe care tata
i-a trimis să mă aducă în nord, iar o materie albă a început
să cadă din cer, ca o ploaie moale. Prima dată m-am gândit
că era așa de frumos, ca penele plutind în văzduh, însă au
tot continuat să cadă peste noi până ce am înghețat bocnă.
Bărbații aveau cruste de gheață pe bărbi și zăpadă pe
umeri, și tot continua să cadă. M-am temut că nu se va mai
opri niciodată.
Jon zâmbi. Zidul se înălța înaintea lor, lucind palid în
lumina lunii. Pe cerul de deasupra lor, stelele ardeau
limpezi și reci.
– Au de gând să mă facă să urc până acolo? întrebă
Sam. Fața lui se încreți precum laptele brânzit când se uită
spre marile scări din lemn. Aș muri dacă ar trebui să urc
până acolo.
– Există un vinci, îi zise Jon, arătându-i. Te pot urca într-o
cușcă.
Samwell Tarly pufni pe nas.
– Nu-mi plac locurile aflate la înălțime. Asta era deja
prea mult. Jon se încruntă.
274

– Ție ți-e frică de toate? îl întrebă el. Nu înțeleg. Dacă
ești cu adevărat așa de laș, de ce te afli aici? De ce ar vrea
un laș să se alăture Rondului de Noapte?
Samwell Tarly îl privi îndelung, iar fața sa rotundă părea
că se scufundă în ea însăși. Se așeză jos, pe pământul
acoperit cu chiciură, și începu să plângă în hohote
puternice, întretăiate, care-i zguduiau trupul masiv. Jon
Snow putea doar să stea și să privească. Și la fel ca fulgii
de zăpadă de pe tărâmul gorganelor, lacrimile sale păreau
că nu se vor mai sfârși.
Însă Nălucă știa ce are de făcut. Tăcut ca o umbră, lupul
străvechi, albicios, se apropie și începu să lingă lacrimile
calde de pe fața lui Samwell Tarly. Băiatul cel gras țipă,
luat prin surprindere și, cumva, într-o clipită, smiorcăielile
sale se transformară în hohote de râs.
Jon Snow râse împreună cu el. După aceea, statură pe
pământul înghețat, înfofoliți în pelerine, cu Nălucă între ei.
Jon povesti cum el și Robb găsiseră puii nou-născuți în
zăpezile sfârșitului de vară. Astă părea să se fi petrecut cu
o mie de ani în urmă. Nu după multă vreme, se pomeni
vorbind despre Winterfell.
– Uneori, am vise despre el, spuse. Umblu prin sala
lungă și goală. Vocea mea reverberează peste tot, însă nu-
mi răspunde nimeni, așa că merg mai repede, deschid uși,
strig nume. Nu știu nici măcar pe cine caut, de fapt. În
majoritatea nopților, este tatăl meu cel pe care-l caut, dar
uneori îi ia Robb locul, sau surioara mea cea mică, Arya,
sau unchiul meu. Gândul la Benjen Stark îl întrista; unchiul
său era tot dispărut. Bătrânul Urs trimisese cercetași în
căutarea lui. Ser Jaremy Rykker condusese două incursiuni,
iar Quorin Halfhand se dusese mai departe de Turnul
Umbrei, însă nu găsiseră nimic, în afară de câteva semne
săpate pe copaci, lăsate de unchiul său ca să-și marcheze
drumul. Pe înălțimile pietroase din nord-vest, semnele se
opriseră dintr-odată, iar orice urmă a lui Ben Stark
dispăruse.
– Găsești, vreodată, pe cineva în visele tale? întrebă
Sam.
Jon clătină din cap.
– Pe nimeni. Castelul este întotdeauna gol. Nu mai
vorbise nimănui despre acest vis și nu înțelegea de ce îi
275

spunea acum tocmai lui Sam; totuși, într-un fel, îi făcea
bine că vorbea. Nici chiar corbii nu mai sunt în cuiburi, iar
grajdurile sunt pline de oase. Asta mă sperie întotdeauna.
Atunci încep să fug, deschizând ușile, urcând treptele
turnului, câte trei o dată, urlând după cineva, oricine. Iar
apoi mă pomenesc în fața ușii spre criptă. Înăuntru este
întuneric, iar eu pot vedea treptele coborând în spirală.
Cumva, știu că trebuie să cobor acolo, dar nu vreau. Mi-e
teamă de ce m-ar putea aștepta. Bătrânii Regi ai Iernii sunt
toți acolo, șezând pe tronurile lor, cu lupi de piatră la
picioare și săbii de fier în poală, însă nu de ei mă tem. Strig
că nu sunt un Stark, că acela nu-i locul meu, dar nu-i a
bine, trebuie să cobor oricum, așa că încep să pășesc pe
trepte, pipăind pereții în timp ce merg, fără nici o torță
care să-mi arate drumul. Se face din ce în ce mai întuneric,
până ce ajung să-mi doresc să urlu.
Se opri, încruntat, stânjenit.
– Atunci mă trezesc întotdeauna.
Cu pielea rece și lipicioasă , tremurând în întunericul
chiliei sale. Nălucă sărea lângă el, căldura sa fiind la fel de
salvatoare precum apariția zorilor. Se culca din nou cu fața
adânc îngropată în blana lățoasă și albă a lupului.
– Tu visezi despre Horn Hill? îl întrebă Jon.
– Nu. Gura lui Sam se strânse mai tare. Am urât locul
acela.
Îl scarpină pe Nălucă în dosul urechilor, pierdut în
gândurile lui întunecate, iar Jon lăsă tăcerea să se așeze.
După o vreme, Samwell Tarly începu să vorbească, iar Jon
Snow ascultă în liniște și află cum acest laș autointitulat
ajunsese la Zid.
Familia Tarly era una veche și onorabilă , stegari ai lui
Mace Tyrell, Lord de Highgarden și Păzitor al Sudului. Fiul
cel mai mare al Lordului Randyll Tarly, Samwell, avea să
moștenească pământurile, o fortăreață puternică și o sabie
legendară, numită Nenorocirea Inimii, confecționată din
oțel Valyrian și transmisă din tată-n fiu timp de aproape
cinci sute de ani.
Indiferent câtă mândrie simțise tatăl său la ivirea pe
lume a lui Samwell, aceasta dispăru când băiatul crescu
durduliu, moale și neîndemânatic. Lui Sam îi plăcea să
asculte muzică și compunea cântece, îi plăceau catifelele
276

moi, să se joace în bucătăria castelului, pe lângă bucătari,
adăpându-se cu mirosurile îmbătătoare pe când șterpelea
prăjituri cu lămâie și tarte cu mure. Pasiunile sale erau
cărțile și pisoii, dansul, deși era neîndemânatic. Însă numai
la vederea sângelui i se făcea rău și-l apuca plânsul chiar și
când erau tăiați puii de găină. Pe la Horn Hill se
perindaseră zeci de maeștri de arme, încercând să-l
transforme pe Samwell în cavalerul pe care-l voia tatăl lui.
Băiatul era înjurat și lovit, pălmuit și pus la regim. Unul
dintre instructori îl pusese să doarmă în cămașa de zale,
pentru a-l fortifica. Altul îl îmbrăcase în veșmintele mamei
sale și-l pusese să defileze prin curte ca să-l facă să se
rușineze. El nu reușea însă decât să se îngrașe tot mai mult
și devenea din ce în ce mai fricos, până ce dezamăgirea
Lordului Randyll se transformase în furie și apoi în ură.
– Odată, mărturisi Sam cu o voce coborând la nivelul
unei șoapte, au venit doi oameni la castel, briganzi din
Qarth, cu pielea albă și buzele albastre. Au tăiat un bizon și
m-au făcut să mă scald în sângele lui fierbinte, însă nici
asta nu m-a făcut mai curajos, așa cum promiseseră ei. Mi
s-a făcut rău și am vomitat. Tata a pus să fie biciuiți.
În cele din urmă, după trei fete în toți atâția ani, Lady
Tarly îi dărui soțului ei un al doilea fiu. Din acea zi, Lordul
Randyll îl ignoră pe Sam, dedicându-și întregul timp
băiatului mai mic, un copil aprig, robust, pe placul lui.
Samwell avusese parte de mai mulți ani de pace
îngerească, alături de muzica și de cărțile sale.
Asta până în ajunul celei de-a cincisprezecea zi de nume,
când se trezise în fața calului său, înșeuat și pregătit. Trei
maeștri de arme îl conduseseră în pădurea de lângă Horn
Hill, unde tatăl său jupuia o căprioară.
– Acum ești aproape un bărbat în toată firea, dar și
moștenitorul meu, îi spuse Lordul Randyll Tarly fiului său
cel mare, în vreme ce cu cuțitul înlătura pielea de pe
animal. Nu mi-ai dat nici un motiv de a te dezmoșteni, însă
nici nu voi permite ca tu să stăpânești pământurile și titlul
care i s-ar cuveni lui Dickon. Iar Nenorocirea Inimii trebuie
să aparțină unui bărbat suficient de puternic ca să o
poarte, iar tu nu meriți nici să-i atingi mânerul. Așa că am
decis să anunți, în această zi, că te-ai hotărât să te îmbraci
în negru. Vei abandona orice pretenții la moștenirea
277

fratelui tău și vei pleca spre nord înainte de lăsarea serii.
Iar dacă refuzi, mâine vom pleca la vânătoare și, undeva
prin pădure, calul tău se va împiedica și te va azvârli din
șa, omorându-te. Sau așa-i voi povesti mamei tale că s-a
întâmplat. Are o inimă de femeie și a găsit forța de a te
îndrăgi chiar și pe tine, iar eu nu doresc să-i provoc nici o
durere. Te rog să nu-ți imaginezi că va fi ușor, dacă te
gândești să mi te împotrivești. Nimic nu mi-ar face mai
mare plăcere decât să te vânez ca pe un porc ce ești.
Brațele lui erau înroșite până la cot când pusese deoparte
cuțitul de jupuit. Așa că, ai de ales. Rondul de Noapte, sau
asta, adăugă după ce își băgă mâna în trupul căprioarei și-i
smulse inima, ținând-o în pumn, roșie și picurând sânge.
Sam spuse povestea calm, cu o voce neutră, de parcă ar
fi fost ceva ce i se întâmplase altcuiva, nu lui. Și, ciudat, se
gândi Jon, nu mai plânsese nici măcar o singură dată. Când
sfârși, statură împreună și ascultară vântul o vreme. Nu se
mai auzea nici un alt zgomot pe lume. În cele din urmă, Jon
spuse:
– Ar trebui să ne întoarcem în sala de mese.
– De ce? întrebă Sam.
Jon dădu din umeri.
– Mai este cidru cald de băut sau, dacă preferi, vin fiert.
În unele seri, Dareon cântă pentru noi, dacă are stare. Era
cântăreț înainte de… Ei bine, nu chiar, dar era un cântăreț
în devenire.
– Cum a ajuns aici?
– Lordul Rowan de Goldengrove l-a găsit în pat cu fiica
sa. Fata era cu doi ani mai în vârstă decât el și Dareon a
jurat că ea l-a ajutat să intre pe fereastră, însă în ochii
tatălui ei asta se numea viol, așa că a ajuns aici. Când
Maester Aemon l-a auzit cântând, a spus că vocea lui era
ca mierea turnată peste un tunet. Jon zâmbi. Și Broscoiul
mai cântă uneori, dacă poți să numești asta cântat. În
cârciuma tatălui său a învățat cântece de petrecere. Pyp
spune că vocea lui este ca udul bășicii turnat peste un
vânt.
Râseră împreună la asta.
– Mi-ar plăcea să-i aud pe amândoi, recunoscu Sam, însă
nu mă vor acolo. Figura sa era îngândurată. Are de gând să
mă facă să mă bat din nou mâine, nu-i așa?
278

– Da, răspunse Jon.
Sam se ridică nesigur în picioare.
– Mai bine aș încerca să dorm.
Își strânse mantia și o luă din loc.
Ceilalți mai erau încă în sala de mese când Jon se
întoarse singur, doar cu Năluca.
– Unde ai fost? întrebă Pyp.
– Am stat de vorbă cu Sam.
– E cu adevărat un laș, făcu Grenn. La cină erau destule
locuri pe bancă atunci când și-a primit plăcinta, dar era
prea speriat ca să ni se alăture.
– Lordul de Șuncă crede că e prea bun pentru alde noi,
sugeră Jeren.
– L-am văzut înfulecând plăcintă cu carne de porc, făcu
Broscoiul zâmbind cu tâlc. Credeți că era frate-său? întrebă
și începu să facă zgomote ca de guițat.
– Ajunge! se răsti Jon furios.
Ceilalți băieți tăcură , uluiți de furia sa subită.
– Ascultați-mă, zise Jon în tăcerea din jur, și le povesti
cum avea să fie.
Pyp îl susținu, așa cum știa că va face, însă când Halder
vorbi, fu o surpriză plăcută. La început, Grenn se arătă
nemulțumit, însă Jon știa cuvintele potrivite pentru a-l
impresiona. Unul câte unul căzură de acord. Jon îi convinse
pe unii, îi linguși pe alții, îi făcu de râs pe ceilalți, lansă
amenințări acolo unde acestea erau necesare. În final,
toată lumea se declară de acord… toți, cu excepția lui Rast.
– Voi, fetelor, nu aveți decât să faceți cum vreți, zise el,
însă dacă Thorne mă trimite împotriva Doamnei Purcea, am
de gând să-mi tai o felie de șuncă.
Îi râse lui Jon în față și plecă.
Câteva ore mai târziu, când întregul castel era adormit,
trei dintre ei se duseră la chilia lui. Grenn îl ținu de mâini,
în vreme ce Pyp se așeză pe picioarele lui. Jon putea auzi
respirația precipitată a lui Rast când Nălucă îi sări pe piept.
Ochii lupului străvechi ardeau roșietici, precum tăciunii, iar
colții lui sfâșiară cu repeziciune pielea moale a gâtului,
suficient cât să-i dea sângele.
– Bagă la cap că știm unde dormi, zise Jon moale.
În dimineața următoare, Jon îl auzi pe Rast spunându-le
lui Albert și Broscoiului că lama îi alunecase pe când se
279

bărbierea.
Din aceea zi, nici Rast și nici unul dintre ceilalți nu-l mai
răniră pe Samwell Tarly. Când Ser Alliser îi punea să lupte
cu el, își mențineau poziția și parau loviturile lui încete și
stângace. Dacă maestrul de arme urla cerând un atac,
începeau să dănțuiască și-l loveau pe Sam ușor pe platoșă,
pe coif sau pe picior. Ser Alliser se înfuria și amenința și îi
făcea pe toți lași și muieri sau chiar mai rău, însă Sam
rămânea neatins. Peste alte câteva zile, la îndemnul lui Jon,
el li se alătură la masa de seară, așezându-se pe bancă
lângă Halder. Abia peste două săptămâni găsi însă curajul
de a participa la discuții, iar cu vremea putu să râdă la
mutrele făcute de Pyp și să-l tachineze pe Grenn cu cele
mai meșteșugite vorbe.
Cât era el de gras, de neîndemânatic și de speriat,
Samwell Tarly nu era însă prost. Într-o seară îl vizită pe Jon
în chilia lui.
– Nu știu ce ai făcut, zise el, dar știu că tu ai făcut-o. Se
uită stânjenit într-o parte. Nu am mai avut niciodată un
prieten.
– Nu suntem prieteni, spuse Jon. Își puse o mână pe
umerii largi ai lui Sam. Suntem frați.
Și așa erau, se gândi după ce Sam plecă. Robb și Bran și
Rickon erau fiii tatălui său, și încă îi iubea, dar el nu fusese
niciodată, cu adevărat, unul dintre ei. Catelyn Stark
avusese grijă să simtă asta. Pereții cenușii de la Winterfell
îi mai bântuiau visele, însă Castelul Negru era acum viața
sa, iar frații lui erau Sam și Grenn și Halder și Pyp și ceilalți
respinși ai societății, care purtau negrul Rondului de
Noapte.
– Unchiul meu a spus adevărul, șopti el spre Nălucă.
Se întrebă dacă îl va mai vedea vreodată pe Benjen
Stark să i-o spună.
280

EDDARD
– Turnirul Mâinii este cel care ne provoacă toate
necazurile, lorzii mei, se plânse comandantul Gărzii
Orășenești.
– Turnirul regelui, îl corectă Ned, tresărind. Vă asigur că
Mâna nu dorește nimic din toate acestea.
– Spuneți-i cum vreți, domnul meu. Cavalerii au început
să sosească din tot regatul, iar pentru fiecare cavaler avem
doi călăreți liberi, trei meșteșugari, șase oameni de arme și
zeci de negustori, zeci de târfe și mai mulți hoți decât
îndrăznesc să ghicesc. Căldura aceasta blestemată a trimis
în boală jumătate din oraș, iar acum, cu acești oaspeți…
Noaptea trecută am avut un înec, o încăierare la o tavernă,
trei bătăi cu cuțitele, un viol, două incendii, jafuri fără
număr și curse de cai între bețivi pe Strada Surorilor. Cu o
noapte înainte, în Marele Sept a fost găsit capul unei femei,
plutind în bazinul curcubeului. Nimeni nu pare să știe cum
a ajuns acolo sau al cui e.
– Ce îngrozitor, făcu Varys înfiorându-se.
Lordul Renly Baratheon era chiar mai puțin înț elegător.
– Dacă nu poți menține liniștea regelui, Janos, poate că
Garda Orașului ar trebui comandată de cineva care poate.
Solid și fălcos, Janos Slynt țâșni în sus ca o broască
furioasă, tigva sa pleșuvă colorându-se în roșu.
– Însuși Aegon Dragonul n-ar putea păzi liniștea regelui,
Lord Renly. Am nevoie de mai mulți oameni.
– Cât de mulți? întrebă Ned, aplecându-se înainte. Ca
întotdeauna, Robert nu se obosise să participe la ședința
consiliului, așa că trebuia ca Mâna să vorbească în numele
său.
– Cât de mulți posibil, Lord Mână.
– Angajează încă cincizeci de oameni noi, îi spuse Ned.
Lord Baelish va avea grijă să primești banii.
– Chiar așa? făcu Degețel.
– Chiar așa. Ai găsit patruzeci de mii de dragoni din aur
pentru campionul turnirului, deci în mod sigur poți aduna
câteva parale pentru a păzi liniștea regelui. Ned se întoarse
din nou spre Janos Slynt. De asemenea, am să-ți dau
douăzeci de oameni buni din propria mea gardă, să vă
ajute până ce pleacă mulțimea.
281

– Toate mulțumirile, Lord Mână, spuse Slynt înclinându-
se. Vă promit că vor fi folosiți cum trebuie.
Când comandantul primi permisiunea să plece, Eddard
Stark se întoarse spre ceilalți membri ai consiliului.
– Cu cât mai repede se va termina această nebunie, cu
atât îmi va plăcea mai mult.
Ca și cum cheltuielile și problemele nu erau suficient de
agasante, cu toții insistară să pună degetul pe rana lui Ned,
numind competiția „turnirul Mâinii”, de parcă el ar fi fost
cauza lui. Iar Robert chiar părea convins că ar trebui să se
simtă onorat.
– Regatul prosperă din astfel de evenimente, lordul meu,
spuse Marele Maester Pycelle. Ele aduc marea șansă a
gloriei, iar pentru prostime constituie o pauză de la grijile
ei.
– Și pune bani în multe buzunare, adăugă Degețel.
Fiecare han din acest oraș este plin, iar târfele umblă deja
crăcănate la fiecare pas.
Lord Renly râse.
– Avem noroc că fratele meu Stannis nu este acum cu
noi. Vă amintiți de vremea când a propus interzicerea
bordelurilor? Regele l-a întrebat dacă n-ar vrea să
interzicem și mâncatul, ușuratul și respiratul. Dacă e s-o
spunem pe-a dreaptă, uneori chiar și eu mă întreb cum s-o
fi ales Stannis cu o fiica aceea a lui atât de urâtă. El se
duce în patul nupțial ca un om care pleacă la război, cu o
privire mohorâtă și hotărârea de a-și face datoria.
Ned nu se alăturase hohotelor de râs.
– Și eu mă îngrijorez pentru fratele tău. Mă întreb când
intenționează să-și încheie vizita la Piatra Dragonului și să-
și reia locul în acest consiliu.
– Fără îndoială că îndată ce vom fi aruncat toate târfele
în mare, răspunse Degețel, provocând alte hohote de râs.
– Am auzit destule despre târfe pe ziua de astăzi, spuse
Ned ridicându-se. Ne vedem mâine.
Harwin era la ușă când Ned se întoarse la Turnul Mâinii.
– Adu-l pe Jory în apartamentele mele și spune-i tatălui
tău să pună șaua pe calul meu, îi ceru Ned, poate puțin
prea brusc.
– Cum spuneți, lordul meu.
Fortăreața Roșie și „turnirul Mâinii” îl mâncau de viu, se
282

gândi Ned pe când urca. Tânjea după alinarea din brațele
lui Catelyn, după zgomotele iscate când Robb și Jon își
încrucișau săbiile pe terenul de antrenament» după zilele
răcoroase și nopțile reci din nord. Ajuns în apartamentele
lui, își scoase mătăsurile de consiliu și rămase, o clipă, cu o
carte în mână, așteptând să vină Jory.
Genealogiile și Istoriile Marilor Case din cele Șapte Re*
gate, Cu descrieri ale Multor înalți Lorzi și Nobile Doamne și
ale Copiilor Lor, de Marele Maester Malleon. Pycelle
spusese adevărul, era plicticoasă la citit. Totuși, Jon Arryn o
ceruse, iar Ned era sigur că avusese motive. Era ceva
acolo, un adevăr îngropat în aceste pagini îngălbenite și
sfărâmicioase, pe care numai el l-ar fi putut vedea» Dar
ce? Tomul era vechi de mai bine de un secol. Abia dacă
mai trăia vreun om care să se fi născut când Malleon
alcătuise aceste liste prăfuite de nunți, nașteri și decese.
Deschise încă o dată la secțiunea Casei Lannister și
răsfoi paginile încet, sperând, împotriva oricărei speranțe,
că îi va sări ceva în ochi. Lannisterii erau o familie veche,
cu strămoși care se trăgeau din Lann cel Isteț, un pungaș
din Era Eroilor, care era, fără îndoială, legendar precum
Bran Constructorul, deși mult mai îndrăgit de trubaduri și
de povestitori. În cântece, Lann era cel care scosese familia
Casterly afară din Casterly Rock fără să fi folosit nici o
armă, doar istețimea sa, și furase aur din soare ca să-și
lumineze părul buclat. Ned își dorea ca el să fie aici, să
scoată adevărul din această carte blestemată.
O bătaie scurtă în ușă îl anunță pe Jory Cassel. Ned
închise tomul lui Malleon și-l pofti să intre.
– Am promis Gărzii Orașului douăzeci de oameni din
propria mea gardă până la terminarea turnirului, îi spuse
el. Mă bazez pe tine ca să alegi oamenii. Încredințează-i
comanda lui Alyn și asigură-te că oamenii vor pricepe că
sunt chemați să oprească încăierările, nu să le stârnească.
Ridicându-se, Ned deschise cufărul din lemn de cedru și
scoase o tunică ușoară din lână. L-ai găsit pe. băiatul de la
grajd?
– Paznicul, lordul meu, spuse Jory. Jură că nu va mai
pune mâna pe alt cal niciodată.
– Ce a avut de spus?
– Susține că îl cunoștea pe Lordul Arryn foarte bine. Erau
283

prieteni de o vreme. Jory pufni. Mâna oferă întotdeauna
băieților o para de ziua numelui lor, spune el. Are un talent
cu caii. Niciodată nu-și călărește armăsarii prea aprig, le
cumpără morcovi și mere, așa că ei se bucură întotdeauna
să-l vadă.
– Morcovi și mere, repetă Ned. I se părea că acest flăcău
îi va fi chiar de mai puțin folos decât ceilalți. Iar el era
ultimul dintre cei patru trimiși de Degețel. Jory vorbise cu
fiecare în parte. Ser Hugh fusese repezit și necomunicativ,
arogant, așa cum numai un cavaler proaspăt învestit putea
fi. Dacă Mâna dorea să vorbească cu el, ar fi bucuros să-l
primească, însă nu accepta să fie interogat de un biet
căpitan al gărzii… chiar dacă numitul căpitan era cu zece
ani mai vârstnic decât el și un spadasin de o sută de ori
mai bun. Cel puțin, slujnica fusese plăcută. Ea spusese că
Lordul Jon citise mai mult decât era bine pentru el, că era
necăjit și gânditor din pricina slăbiciunii tânărului său fiu,
dar aspru cu doamna sa. Olarul, acum cizmar, nu
schimbase nici măcar un cuvânt cu Lordul Jon, însă era plin
de ciudățenii auzite la bârfele din bucătărie: că lordul se
certase cu regele, că lordul doar ciugulea din mâncare, că
lordul îl trimite pe fiul său să fie crescut la Piatra
Dragonului, că lordul vădise un mare interes în creșterea
câinilor de vânătoare, că lordul vizitase un maestru
armurier pentru a comanda o nouă armură turnată toată în
argint alb, cu un șoim de jasp și o luni din sidef. Fratele
regelui plecase cu el să-l ajute să-și aleagă modelul,
spunea olarul. Nu, nu Lord Renly, celălalt, Lord Stannis.
– Își mai amintește paznicul nostru ceva important?
– Băiatul jură că Lordul Jon era puternic ca un om având
pe jumătate anii săi. Adesea, mergea călare împreună cu
Lordul Stannis, zice el.
Din nou Stannis, se gândi Ned. Era ceva curios. Și el și
Jon Arryn fuseseră cordiali, dar niciodată prieteni. Iar în
vreme ce Robert călătorise în nord, spre Winterfell, Stannis
se dusese de unul singur la Piatra Dragonului, insula
fortificată Targaryană pe care o cucerise în numele fratelui
său. Nu lăsase vorbă despre când s-ar fi putut întoarce.
– Încotro s-au dus? întrebă Ned.
– Băiatul susține că au vizitat un bordel.
– Un bordel? Lordul Eyrie și Mâna Regelui au vizitat un
284

bordel împreună cu Stannis Baratheon?
Scutură din cap neîncrezător, întrebându-se ce ar face
Lordul Renly cu această informație delicată. Poftele lui
Robert erau subiectul cântecelor de petrecere deocheate
de pe tot cuprinsul domeniului, însă Stannis era un altfel de
om; cu doar un an mai tânăr decât regele, însă total
deosebit, rigid, lipsit de umor, neiertător, cu un simț
mohorât al datoriei.
– Băiatul insistă că este adevărat. Mâna a luat cu el trei
oameni din gardă, iar băiatul spune că glumeau pe tema
asta când i-au dat caii, după aceea.
– Care bordel? întrebă Ned.
– Băiatul nu știe. Dar cei din gardă știu.
– Ce păcat că Lysa i-a luat cu ea în Vale, zise Ned cu
năduf. Zeii își dau toată silința pentru a ne pune bețe în
roate. Lady Lysa, Maester Colemon, Lordul Stannis… toți
cei care știu, de fapt, adevărul asupra a ceea ce s-a
petrecut cu Jon Arryn se află la o mie cinci sute de kilometri
distanță de aici.
– Îl veți chema pe Lordul Stannis de la Piatra Dragonului?
– Nu încă, spuse Ned. Numai după ce îmi fac o idee mai
clară despre toate astea și despre locul lui.
Chestiunea nu-i dădea pace. De ce plecase Stannis?
Jucase el vreun rol în moartea lui Jon Arryn? Sau se temea?
Lui Ned îi venea greu să-și imagineze ce anume l-ar putea
înspăimânta pe Stannis Baratheon, cel care rezistase la
Capătul Furtunii unui asediu de un an de zile, supraviețuind
după ce mâncase șobolani și pielea cizmelor, în vreme ce
Lorzii Tyrell și Redwyne stăteau în afara zidurilor,
benchetuind sub ochii lui.
– Adu-mi pieptarul, dacă nu te superi. Cel cenușiu, cu
blazonul lupului străvechi. Vreau ca armurierul si știe cine
sunt. S-ar putea să-l facă mai cooperant.
Jon se duse la garderobă.
– Lordul Renly este fratele Lordului Stannis și al regelui.
– Totuși, se pare că nu a fost invitat la aceste raiduri.
Ned nu era sigur ce să creadă despre Renly, cu
manierele lui prietenoase și zâmbetele dăruite cu
generozitate. Cu câteva zile în urmă, îl luase pe Ned
deoparte să-i arate un medalion din aur, fin, de forma unui
trandafir, înăuntrul lui era o miniatură pictată în stilul
285

Myrishian, viu colorată, a unei fete tinere și drăguțe, cu
ochi ca de căprioară și o cascadă de păr castaniu, moale.
Renly păruse nerăbdător să afle dacă fata îi amintea lui de
cineva, iar când Ned nu avusese nici un răspuns la asta, în
afară de o ridicare din umeri, păruse dezamăgit. Fata era
sora lui Loras Tyrell, Margaery, mărturisise el, însă erau
destui care spuneau că semăna cu Lyanna. „Nu”, îi
răspunsese Ned, amuzat. Era oare posibil ca Lordul Renly,
care semăna atât de bine cu Robert în tinerețe, să fi făcut o
pasiune pentru fată pentru că o vedea ca pe o Lyanna mai
tânără? Asta sugera mai mult decât un simplu capriciu.
Jory îi ținu pieptarul, iar Ned își strecură mâinile prin
găurile pentru brațe.
– Poate că Lordul Stannis se va întoarce pentru turnirul
lui Robert, zise el, în timp ce Jory îi închidea pieptarul la
spate.
– Asta ar fi un noroc chior, lordul meu. Ned se încinse cu
o sabie lungă.
– Cu alte cuvinte, nici vorbă de așa ceva. Zâmbetul său
era mohorât. Jory îi așeză mantia pe umeri și i-o închise la
gât cu insigna Mâinii.
– Armurierul locuiește deasupra atelierului său, o casă
mare, la capătul Străzii de Oțel. Alyn știe drumul, lordul
meu.
Ned dădu din cap.
– Zeii să-l ajute pe acest olar, dacă m-a trimis să vânez
umbre.
Erau destul de puține lucruri pe care putea conta, însă
Jon Arryn cel pe care-l cunoscuse Ned Stark nu era genul
care să poarte bijuterii și pieptare argintate. Oțelul era oțel;
era făcut pentru protecție, nu pentru ornamente. Se putea
să-și fi schimbat părerile, asta era sigur. N-ar fi fost primul
bărbat care ajunsese să privească lucrurile altfel după
câțiva ani petrecuți la curte… Însă schimbarea era destul
de mare ca să-l determine pe Ned să-și pună întrebări.
– Mai este ceva ce doriți să fac?
– Cred că ar fi bine să începi să vizitezi lupanarele.
– O însărcinare dificilă, lordul meu, rânji Jory. Băieții vor
fi încântați să dea o mână de ajutor. Porther a și început
deja.
Calul preferat al lui Ned era înșeuat și-l aștepta în curte.
286

Varyl și Jacks i se alăturară când traversa curtea. Coifurile
lor de oțel și cămășile de zale trebuie că ardeau ca un
cuptor, dar nu se plângeau. În vreme ce Lordul Eddard
trecu de Poarta Regelui avântându-se în duhorile orașului,
mantia sa albă-cenușie atrăgea privirile tuturor. Garda sa îl
urmă.
Privea destul de des în urmă pe când străbăteau străzile
aglomerate ale orașului. Tomard și Desmond plecaseră mai
devreme de la castel în dimineața aceea, ca să ia poziție
pe drumul pe care trebuia să-l urmeze, să-i depisteze pe
cei care i-ar fi putut urmări, însă chiar și așa Ned nu era
sigur de nimic. Umbra Păianjenului Regelui și păsărelele
sale îi provocau un neastâmpăr ca de fată mare în noaptea
nunții.
Strada de Oțel începea din piața de lângă Poarta Râului,
așa cum era însemnată pe hărți, ori Poarta Noroiului, cum
era numită de obicei. Un mim pe catalige se deplasa ca o
insectă uriașă, cu o hoardă de copii desculți pe urmele
sale, strigând. În altă parte, doi băieți zdrențăroși, nu mai
mari decât Bran, se duelau cu bețe, încurajați zgomotos de
unii și înjurați copios de alții. O femeie bătrână puse capăt
confruntării aplecându-se pe fereastră și golind peste
capetele combatanților o găleată cu zoaie. La umbra
zidurilor, neguțătorii stăteau pe lângă căruțele lor,
lăudându-și marfa:
– Mere, cele mai bune mere, mai ieftine nu se poate,
pepeni sângerii, dulci ca mierea, gulii, ceapă, rădăcini, vino
aici, gulii, ceapă, rădăcini, vino să le iei!
Poarta Noroiului era deschisă și un escadron de gardieni
stăteau sub grătarul metalic al porții învăluiți în mantiile lor
aurii, sprijiniți în sulițe. Când apăru dinspre vest coloana de
călăreți, soldații se îndreptară pentru salut, strigând ordine
și împingând deoparte căruțele și oamenii pentru a-l lăsa
pe cavaler să intre împreună cu escorta sa. Primul călăreț
care trecu de poartă purta o flamură mare, neagră.
Mătasea flutura în vânt ca și când ar fi avut viață; pe ea era
brodat un cer de noapte, străbătut de fulgere purpurii.
– Faceți loc pentru Lodul Beric! strigă călărețul. Faceți
loc pentru Lordul Beric!
Iar foarte aproape în urma lui venea însuși tânărul lord,
un personaj vioi, călare pe un trăpaș negru cu păr roșcat-
287

auriu și o mantie din mătase neagră, î mpestrițată cu stele.
– Ați venit pentru turnirul Mâinii, lordul meu? întrebă
unul dintre soldații de gardă.
– Am venit să câștig turnirul, strigă Lordul Beric, iar
mulțimea ovaționa.
Ned coti spre piața din care începea Strada Oțelului și-i
urmă traseul sinuos în sus, pe deal, trecând de atelierele
unde fierarii lucrau la forjele deschise, călăreții liberi
tocmindu-se pentru cămășile de zale, iar negustorii de
fiare, cărunți, vindeau din căruțele lor săbii vechi și brice.
Pe măsură ce înaintau, clădirile erau din ce în ce mai mari.
Omul pentru care veniseră se afla la capătul drumului, pe
creasta dealului, în casa uriașă de lemn și lut ale cărei
etaje de sus se întindeau peste strada îngustă. Ușile duble
înfățișau o scenă de vânătoare, sculptată în abanos și
mahon. Doi cavaleri din piatră păzeau intrarea, îmbrăcați în
armuri elegante de oțel roșu, lustruit, care-i transformase
într-un grifon și un inorog. Ned își lăsă calul cu Jacks și-și
făcu drum înăuntru.
O slujnică zveltă remarcă imediat insigna lui Ned și
blazonul de pe pieptar, iar stăpânul ieși în fugă, numai
zâmbete și plecăciuni.
– Adu vin pentru Mâna Regelui, îi comandă el fetei,
invitându-l pe Ned pe o canapea. Eu sunt Tobho Mott,
lordul meu, vă rog, simțiți-vă ca acasă.
Purta o haină din catifea neagră, țesută la mâneci cu fir
de argint. La gât avea un colier greu de argint, cu safire
mari cât ouăle de porumbel.
– Dacă sunteți în căutarea de arme noi pentru turnir, nu
vă faceți nici un fel de probleme pentru asta, lordul meu,
zise el umplând două cupe arătoase din argint. Nu veți mai
găsi în altă parte pe tot cuprinsul celor Șapte Regate un
meseriaș mai priceput ca mine, vă asigur. Vizitați orice
fierărie din Debarcaderul Regelui dacă vreți, și faceți
comparații. Orice fierar de la sat poate meșteri o cămașă
de zale, însă ale mele sunt obiecte de artă.
Ned sorbi din vin și-l lăsă să continue. Cavalerul Florilor
își cumpărase de aici toate armurile, se lăuda Tobho, și
mulți dintre înalții lorzi, cei care se pricepeau la oțelul fin,
ba chiar și Lordul Renly, însuși fratele regelui. Poate că
Mâna văzuse noua armură a lui Renly, platoșa verde cu
288

cerbi aurii? Nici un alt armurier din oraș nu putuse obține
acel verde-închis; el cunoștea secretul imprimării culorii
chiar în oțel, vopselurile și emailul erau pentru el' precum
toiagul unui drumeț. Ori poate că Mâna dorea o sabie?
Tobho învățase să lucreze oțelul Valyrian la atelierele din
Qohor, de pe vremea când era flăcău. Numai un om care
știa vrăjile putea face arme noi din cele vechi.
– Lupul străvechi este blazonul Casei Stark, nu-i așa? Aș
putea modela un coif cu un lup străvechi atât de real, încât
copiii o vor rupe la fugă pe stradă, promise el.
Ned zâmbi.
– Ai făcut un coif cu șoim pentru Lordul Arryn? Tobho
Mott tăcu o vreme, apoi puse vinul deoparte.
– Mâna m-a chemat, împreună cu Lordul Stannis, fratele
regelui. Îmi pare rău că trebuie să spun, dar nu m-au
onorat cu comenzile lor.
Ned îl privi cu prudență, fără să spună nimic, așteptând.
Cu trecerea anilor, descoperise că tăcerea era, uneori,
răsplătită mai bine decât întrebările. Așa era și acum.
– Au vrut să-l vadă pe băiat, spuse armurierul, așa că i-
am condus în spate, la forjă.
– Pe băiat, repetă Ned; nu avea nici o idee cine ar fi
putut fi acel băiat. Aș vrea să-l văd și eu pe băiat.
Tobho Mott îl măsură cu o privire rece și prudentă.
– Cum doriți, lordul meu, spuse el fără nici o urmă din
căldura de dinainte.
Îl conduse spre o ușă din spate și, printr-o curte îngustă,
în atelierul din piatră în care se făceau toate lucrările. Când
armurierul deschise ușa, valul de aer fierbinte care îi lovi îl
făcu pe Ned să se simtă ca și cum ar fi pășit în botul unui
dragon. Înăuntru, la fiecare colț ardea câte o forjă, iar aerul
duhnea a sulf și fum. Meșterii armurieri ridicară privirile de
la ciocanele și cleștii lor doar cât le trebui să-și șteargă
transpirația de pe frunte, în vreme ce ucenicii cu pieptul
dezgolit trăgeau la foaie.
Maestrul armurier îl strigă pe un băiat înalt, cam de
vârsta lui Robb, cu mușchi vizibili pe brațe și pe piept.
– Acesta este Lordul Stark, noua Mână a Regelui, îi spuse
el, în vreme băiatul îl privi pe Ned cu ochii lui albaștri,
posomorâți, și-și dădu pe spate părul negru, năclăit de
transpirație – păr des, lățos și nepieptănat, negru precum
289

cerneala. O umbră de barbă abia mijită îi întuneca falca, El
este Gendry. Puternic pentru vârsta lui, și lucrează din
greu. Arată-i Mâinii coiful pe care l-ai făcut, băiete.
Aproape cu sfiiciune, băiatul îi conduse la banca lui și le
arătă un coif de oțel, modelat în forma unui cap de taur, cu
două coarne mari, curbate.
Ned răsuci coiful în mâini. Era oțel neprelucrat, neșlefuit,
însă foarte bine modelat.
– E o lucrare foarte bună. Aș fi încântat dacă mi l-ai
vinde mie.
Băiatul i-l smulse din mâini.
– Nu-i de vânzare.
Tobho Mott privi copleșit de groază.
– Băiete, acesta este Mâna Regelui. Dacă înălțimea sa
dorește coiful, dăruiește-i-l. Te onorează cerându-l.
– L-am făcut pentru mine, spuse băiatul cu îndârjire,
– Mii de scuze, lordul meu, îi spuse maestrul cu grabă,
Băiatul e neșlefuit, precum oțelul brut, iar la fel ca oțelul
brut, va câștiga dacă va fi bătut puțin. Coiful este lucrarea
cea mai bună a unui meșteșugar. Iertați-l și vă promit că
am să vă fac eu un coif așa cum nu ați mai văzut.
– Nu am pentru ce să-l iert. Gendry, când Lordul Arryn a
venit să te vadă, despre ce ați vorbit?
– Nu a făcut decât să-mi pună întrebări, stăpâne.
– Ce fel de întrebări?
Băiatul dădu din umeri.
– Cum îmi merge, dacă sunt bine tratat și dacă-mi place
munca aici, și lucruri despre mama mea. Cine a fost ea și
cum arăta, din astea.
– Ce i-ai spus? întrebă Ned.
Băiatul înlătură un smoc de păr căzut pe frunte.
– Că a murit când eram mic. Avea păr blond și, uneori,
obișnuia să-mi cânte, îmi amintesc. Lucra într-o berărie.
– Ți-a pus și Lordul Stannis întrebări?
– Ăla chel? Nu, el nu. Nu a spus nici un cuvânt, doar se
uita la mine, de parcă aș fi fost vreun violator care-i făcuse
nu știu ce fiicei sale.
– Ai grijă la limba aia a ta spurcată, spuse maestrul.
Acesta este Mâna Regelui. Băiatul își plecă privirile. Un
băiat isteț, dar încăpățânat.
Ned atinse fruntea băiatului, răsfirând cu degetul părul
290

des și negru.
– Uită-te la mine, Gendry. Ucenicul își ridică fața. Ned
studie forma maxilarului său, ochii precum gheața albastră.
Da, se gândi el, înțeleg. Du-te înapoi la lucru, băiete. Îmi
pare rău că te-am necăjit.
Se întoarse înapoi în casă, împreună cu maestrul.
– Cine a plătit pentru ucenicia băiatului? îl întrebă el într-
o doară.
Mott păru iritat.
– L-ați văzut pe băiat. Un flăcău atât de solid! Mâinile
alea ale lui, mâinile alea sunt făcute pentru ciocane. Este
atât de promițător, încât l-am luat fără nici o plată.
– Vreau adevărul, îl grăbi Ned. Străzile sunt pline de
băieți puternici. În ziua în care ai să iei un ucenic fără plată
are să cadă Zidul. Cine a plătit pentru el?
– Un lord, spuse maestrul fără tragere de inimă. Nu și-a
dat numele, nu purta blazon pe haine. A plătit în aur, dublul
sumei obișnuite, și a zis că plătește o dată pentru băiat și
încă o dată pentru tăcerea mea.
– Descrie-mi-l.
– Era solid, cu umeri rotunzi, nu atât de înalt ca
dumneavoastră. Barbă castanie, dar cu fire roșietice în ea,
jur asta. Purta o mantie bogată, asta îmi amintesc, de un
purpuriu-intens, catifea țesută cu fire de argint, însă gluga
îi umbrea fața și nu l-am văzut nici o clipă clar. Ezită un
moment. Stăpânul meu, nu vreau să am necazuri.
– Nimeni nu vrea necazuri, dar mă tem că sunt vremuri
tulburi, meștere Mott, spuse Ned. Știi cine-i băiatul.
– Eu nu sunt decât un armurier, lordul meu. Știu numai
ce mi se spune.
– Știi cine-i băiatul, repetă Ned răbdător. Asta nu-i o
întrebare.
, – Băiatul este ucenicul meu, spuse maestrul. Îl privi pe
Ned în ochi, încăpățânat ca fierul bătrân. Cine a fost el
înainte să vină la mine – asta nu mă mai privește.
Ned dădu din cap. Se decise că-i plăcea de Tobho Mott,
maestrul armurier.
– Dacă va veni ziua când Gendry va ridica sabia în loc să
confecționeze una, să-l trimiți la mine. Are aspectul unui
războinic. Până atunci, ai mulțumirile mele, meștere Mott,
și promisiunea mea. Dacă voi dori un coif cu care să sperii
291

copiii, acesta va fi primul loc în care* voi veni.
Garda îl aștepta afară, cu caii.
– Ați aflat ceva, lordul meu? întrebă Jacks când Ned'
încalecă.
– Da, îi spuse el gânditor. Ce voise Jon Arryn de la
bastardul regelui și de ce îl costase asta viața?
292

CATELYN
– Doamna mea, ar trebui să vă acoperiți capul, îi spuse
Ser Rodrik pe când caii lor se avântau spre nord. Veți răci.
– Este doar apă, Ser Rodrik, răspunse Catelyn. Părul îi
atârna ud și greu, o șuviță răzleață era lipită de frunte și-și
putea imagina cât de rebegită și sălbatică trebuie să fi
arătat, însă acum nu-i mai păsa. Ploaia din sud era blândă
și moale, iar lui Catelyn îi plăcea atingerea ei pe față,
ușoară ca un sărut de mamă. Îi amintea de copilărie, de
zilele lungi și cenușii de la Riverrun. Își amintea de grădina
zeilor, de crengile gârbovite, împovărate de umezeală, și
de râsul fratelui ei pe când o fugărea printre mormanele de
frunze putrede. Își amintea cum făceau plăcinte din noroi
împreună cu Lysa, greutatea lor, noroiul lipicios și maroniu
dintre degetele ei. Îl serveau cu plăcinte pe Degețel,
chicotind, iar el mâncase o dată atât de mult noroi, încât
zăcuse la pat o săptămână întreagă. Cât de tineri erau
atunci cu toții!
Catelyn aproape că uitase asta. În nord, ploaia cădea
rece și necruțătoare, iar uneori, noaptea, se transforma în
gheață. Era mai mult ca sigur că distrugea recoltele mai
degrabă decât să le hrănească, și făcea ca bărbații în
putere să alerge spre adăpostul cel mai apropiat. Aceea nu
era o ploaie în timpul căreia să se poată juca fetițele.
– Sunt ud până la piele, se plânse Ser Rodrik. Chiar și
oasele-mi sunt umede.
Pădurea se strângea în jurul lor, iar răpăitul monoton al
ploii atingând frunzele era acompaniat de zgomotele
mărunte, cleioase, scoase de potcoavele cailor când se
eliberau din mocirlă.
– Ne vom dori un foc la noapte, doamna mea, și o
mâncare fierbinte pentru amândoi.
– Este un han la răscrucea din față, îi spuse Catelyn.
Dormise multe nopți acolo în tinerețe, călătorind
împreună cu tatăl ei. Lordul Hoster Tully era un bărbat
neastâmpărat, în floarea vârstei, călătorind mereu undeva,
își mai amintea de hangiță, o femeie grasă, pe nume
Masha Heddle, care molfăia zi și noapte frunze acrișoare,
dar părea să dispună de o rezervă nesfârșită de zâmbete și
dulciuri pentru copii. Prăjiturile erau scăldate în miere,
293

bogate și pline la gust, însă cum mai urâse Catelyn acele
zâmbete! Frunzele acrișoare îi pătaseră dinții într-un roșu-
închis, dând un aspect sângeros și înspăimântător
zâmbetelor ei.
– Un han, repetă îngândurat Ser Rodrik. Doar dacă… dar
nu îndrăznim să riscăm. Ca să nu fim recunoscuți, cred că
ar fi mai bine să căutăm un mic avanpost…
Se opri când auziră zgomote venind din fața lor, pe
drum; pleoscăit de apă, zăngănit de zale, un nechezat de
cal.
– Călăreți, spuse el, iar mâna îi coborî pe mânerul sabiei.
Nici chiar pe drumul regelui nu strica să fii prudent.
Urmăriră zgomotele până la o cotitură largă a drumului și-i
văzură: o coloană de bărbați înarmați, traversând gălăgioși
un râu umflat. Catelyn își struni calul, lăsându-i să treacă.
Flamura din mâna călărețului din frunte atârna udă și
informă, însă soldații din gardă purtau mantii vineții, iar pe
umerii lor se înălța vulturul argintiu al Casei Seagard.
– Mallisterii, îi șopti Ser Rodrik, de parcă ea n-ar fi știut.
Doamna mea, ar fi mai bine să vă trageți gluga.
Catelyn nu făcu nici o mișcare. Lordul Jason Mallister
însuși călărea împreună cu ei, înconjurat de cavaleri,
alături de fiul său, Patrek, cu scutierii în spate, în
apropierea lui. Se duceau spre Debarcaderul Regelui, la
turnirul Mâinii, știa asta. Toată săptămâna trecută, drumeții
tăbărâseră pe drumul regelui ca roiurile de muște: cavaleri
și călăreți liberi, cântăreți cu harfele și tobele lor, căruțe
grele, încărcate cu hamei sau porumb, butoaie cu miere,
negustori și meșteșugari, târfe – toți mergeau spre sud.
Catelyn îl privi direct pe Lordul Jason. Ultima oară când îl
văzuse, glumea împreună cu unchiul ei, la ospățul de la
nunta ei, Mallisterii fiind stegarii casei Tully, iar darurile
fuseseră bogate. Părul său castaniu era presărat cu alb
acum, iar chipul i se supsese odată cu trecerea vremii;
totuși, anii nu-i afectaseră făloșenia. Călărea ca un bărbat
care nu se teme de nimic. Catelyn îl invidia pentru asta; ea
ajunsese să se teamă de atâtea. Pe când călăreții treceau,
Jason încropi un salut scurt, dar nu era decât un gest de
mare lord care întâlnește niște străini la drum. În acei ochi
aprigi nu exista nici un semn că ar fi recunoscut-o, iar fiul
său nu o învrednici nici măcar cu o privire.
294

– Nu v-a recunoscut, spuse Ser Rodrik după aceea,
mirându-se.
– A văzut doar o pereche de drumeți plini de noroi, uzi și
obosiți, așezați la marginea drumului. N-avea cum să-și
închipuie că unul dintre ei este fiica lordului său. Cred că
suntem în siguranță la han, Ser Rodrik.
Era aproape noapte când ajunseră acolo, la răscrucea de
drumuri aflată la nord de marea afluență de la Trident.
Masha Heddle era acum mai grasă și mai încărunțită decât
și-o amintea Catelyn, încă molfăind frunze acrișoare, însă îi
măsură doar cu o privire superficială, cu doar o umbră a
zâmbetului ei grotesc și însângerat.
– Două camere la capătul scării, asta-i tot ce am, zise ea,
continuând să mestece. Sunt sub turnul clopotului, așa că
nu veți pierde nici o masă, deși unii cred că e cam
zgomotos. Nu vă pot ajuta mai mult. Hanul e plin, sau
aproape, dar nu are importanță. Aveți de ales: ori
camerele, ori vă vedeți de drum.
Luară camerele aflate sub podul de la capătul scării
înguste.
– Lăsați-vă încălțările aici, le spuse Masha după ce-și
primise banul. Le va curăța băiatul. Nu vreau să-mi umpleți
scările de noroi. Luați aminte la clopot. Cei care întârzie la
masă nu mai primesc mâncare.
Nu le zâmbi și nici nu pomeni de prăjituri. Când clopotul
anunță cina, zgomotul era asurzitor. Catelyn se schimbase
în haine uscate. Stătea la fereastră, privind cum ploaia
curgea pe pervaz. Sticla geamului era lăptoasă și plină de
apă, iar afară se lăsase un amurg umed. Catelyn putea
vedea doar până la răscrucea unde se întâlneau cele două
drumuri principale.
Răscrucea o puse pe gânduri. Dacă o luau spre vest de
aici, era floare la ureche să ajungă la Riverrun. Tatăl ei îi
dăduse întotdeauna sfaturi înțelepte atunci când avea mai
mare nevoie, și-și dorea să vorbească cu el, să-l prevină
asupra furtunii care se anunța. Dacă Winterfell trebuia să
se pregătească de război, cu atât mai mult trebuia s-o facă
și Riverrun, aflat atât de aproape de Debarcaderul Regelui,
cu puternicul Casterly Rock înălțându-se spre vest, ca o
umbră. Dacă tatăl ei ar fi fost ceva mai puternic, ar fi putut
încerca asta, însă Hoster Tully era țintuit la pat de doi ani,
295

iar lui Catelyn îi era teamă să-l tulbure acum.
Drumul spre est era mai lat și mai periculos, urcând
printre dealuri stâncoase și păduri dese, până în Munții
Lunii, dincolo de trecătorile înalte și prăpăstiile adânci din
Valea lui Arryn și dincolo de pietrosul Fingers. Deasupra
Văii se înălța Eyrie, mândru și impenetrabil, turnurile sale
ridicându-se spre cer. Acolo ar găsi-o pe sora ei… dar și
câteva răspunsuri dintre cele căutate de Ned. Desigur,
Lysa știa mai mult decât îndrăznise să aștearnă în
scrisoare. S-ar fi putut să aibă și dovada clară care i-ar fi
trebuit lui Ned ca să-i aducă pe Lannisteri la pieire, iar dacă
se ajungea la război, vor avea nevoie de Arryni și de lorzii
din est, care le datorau un serviciu.
Totuși, drumul printre munți era periculos. Pisicile-umbră
bântuiau prin trecători, căderile de stânci erau la ordinea
zilei, iar clanurile de munteni erau compuse din briganzi
care coborau din vârf ca să jefuiască și să ucidă, după care
se topeau precum zăpada, ori de câte ori cavalerii ieșeau
din Vale ca să-i caute. Chiar și Jon Arryn, cel mai viteaz lord
pe care-l avusese vreodată Eyrie, călătorea întotdeauna cu
o escortă puternică, atunci când traversa munții. Singura
forță a lui Catelyn era un cavaler bătrân, împlătoșat doar
cu devotamentul său.
Nu, se gândi ea, Riverrun și Eyrie vor trebui să mai
aștepte. Calea ei ducea spre nord și spre Winterfell, unde o
așteptau fiii ei și îndatoririle. Îndată ce vor trece în
siguranță de Gât, se putea prezenta unuia dintre stegarii
lui Ned, trimițând călăreți înainte, în mare grabă, cu ordin
de a instala o gardă pe drumul regelui.
Ploaia acoperea priveliștea câmpurilor de dincolo de
răscruce, însă Catelyn vedea totul destul de clar cu ochii
minții. Piața era chiar în drum, iar satul cu un kilometru mai
departe – cincizeci de case albe, înconjurând un mic templu
din piatră. Erau mai multe acum, vara fusese lungă și
îngăduitoare. La nord de aici, drumul regelui se scurgea pe
Furca Verde a Tridentului, prin văi mănoase și terenuri
acoperite de păduri verzi, printre orașe fremătătoare,
avanposturi puternice și castelele lorzilor.
Catelyn îi cunoștea pe toți: Blackwoodzii și Brackenii,
dușmani pe veci, ale căror certuri fusese nevoit să le
aplaneze tatăl ei; Lady Whent, ultima din neam, care locuia
296

cu fantomele ei sub bolțile cavernoase de la Harrenhal;
irascibilul Lord Frey, care îngropase șapte neveste și-și
umpluse castelele gemene cu copii, nepoți și strănepoți,
dar și bastarzi. Cu toții erau stegarii casei Tully, cu săbiile
puse sub jurământ în serviciul Riverrunului.
Catelyn se întrebă dacă astea vor fi suficiente, atunci
când va veni războiul. Tatăl ei era cel mai ferm dintre
bărbații care trăiseră vreodată și nu avea nici o îndoială că-
și va chema stegarii… Însă vor veni? Darryșii, Rygerșii și
Mootonii depuseseră jurământ și față de Riverrun; totuși,
luptaseră împreună cu Rhaegar Targaryen la Trident, în
timp ce Lordul Frey sosise cu armata sa mult timp după
bătălie, iscând îndoieli cu privire la tabăra la care
intenționase să se alăture (a lor, dăduse el după aceea
asigurări solemne învingătorilor, însă de atunci tatăl ei îi
spusese întârziatul Lord Frey. Nu trebuie să se ajungă la
război, se gândi Catelyn agitată. Nu trebuia să lase să se
întâmple asta.
Ser Rodrik veni după ea când clopotul încetase să bată.
– Ar fi mai bine să nu părem un cavaler și doamna sa
până ce nu trecem de Gât, îi spuse ea. Drumeții obișnuiți
nu atrag atâta atenție. Să ne dăm drept un tată cu fiica lui,
plecați la drum pentru treburi de familie.
– Cum spuneți, doamna mea, fu de acord Ser Rodrik.
Abia când ea pufni în râs își dădu el seama ce făcuse.
Vechile politețuri mor greu, fata… fata mea.
Încercă să se tragă de favoriții lipsă și oftă cu
exasperare. Catelyn îl luă de braț.
– Vino, tată, zise ea. Vei vedea că Masha Heddle știe să
aștearnă o masă bună, dar încearcă să nu o lauzi. Nu vei
vrea să o vezi zâmbind.
Sala de mese era lungă și rece, cu un șir de butoaie
uriașe la un capăt și un cămin la celălalt. Un băiat de casă
se tot plimba de colo-colo cu frigări cu carne, în vreme ce
Masha scotea bere din butoaie, molfăindu-și frunzele ei.
Băncile erau pline, orășeni și țărani amestecându-se fără
sfială împreună cu drumeți de tot felul. Răscrucile adunau
laolaltă tovărășii ciudate: vopsitori cu mâinile negre și
purpurii împărțeau aceeași masă cu pescari duhnind a
pește, un fierar plin de mușchi se înghesuia lângă un
bătrân septon zbârcit, mercenari hârșâiți și negustori
297

rotofei schimbau vești de parcă ar fi fost tovarăși de când
lumea.
Adunarea conținea mai multe săbii decât i-ar fi plăcut lui
Catelyn. Trei bărbați, așezați lângă foc, purtau insigna cu
armăsarul roșu al Brackenilor, însă erau în număr mare și
cămășile de zale albastre și mantiile cenușii-argintii. Pe
umărul lor se vedea un blazon familiar, turnurile gemene
ale Casei Frey. Le studie chipurile, însă erau cu toții prea
tineri ca s-o recunoască. Cel mai vârstnic dintre ei n-ar fi
putut fi mai mare decât era Bran când plecase ea în nord.
Ser Rodrik găsi un loc gol pe o bancă lângă bucătărie.
Vizavi, la masă, un tânăr chipeș își plimba degetele peste
corzile unei harfe.
– Șapte binecuvântări, oameni buni, zise el când se
așezară.
O cupă goală de vin se afla pe masă în fața lui.
– Și pentru tine, cântărețule, îi întoarse Catelyn urarea.
Ser Rodrik ceru pâine, carne și bere pe un ton care sugera
să-i fie aduse acum. Menestrelul, un tinerel de vreo
optsprezece ani, îi studie fără jenă și îi întrebă unde
mergeau, de unde veniseră și ce vești aveau, trimițând
întrebările în zbor la fel de repede ca săgețile, fără să se
mai obosească să aștepte răspunsul.
– Am plecat de la Debarcaderul Regelui acum două
săptămâni, rosti Catelyn, răspunzând la cea mai
nevinovată dintre întrebări.
– Într-acolo merg eu, spuse tinerelul.
Așa cum bănuise ea, era mult mai interesat în a-și
depăna povestea lui decât s-o afle pe a lor. Menestrelilor
nu le plăcea nimic mai mult decât să-și audă sunetul
propriei lor voci.
– Turnirul Mâinii înseamnă lorzi bogați, cu pungi pline,
continuă el. Ultima dată m-am ales cu mai mulți arginți
decât puteam căra… ori aș fi putut, dacă nu i-aș fi pierdut
pe toți punând rămășag că Regicidul va termina învingător.
– Zeilor nu le plac împătimiții de jocuri, spuse sec Ser
Rodrik.
Era din nord și împărtășea vederile lui Stark asupra
turnirurilor.
– În mod sigur nu le-a plăcut de mine, zise cântărețul.
Zeii voștri cruzi și Cavalerul Florilor mi-au făcut-o
298

împreună.
– Fără îndoială, a fost o lecție pentru tine, făcu Ser
Rodrik.
– A fost. De data asta, banul meu îl va susține pe Ser
Loras.
Ser Rodrik încercă să se tragă de favoriți, însă nu-i găsi,
și înainte să poată lansa o dojana, băiatul de casă veni în
grabă. Le puse pe dinainte felii de pâine și le servi de pe
frigare bucăți de carne mustind de sos fierbinte. Pe o altă
frigare erau înfipte cepe, ardei iuți și ciuperci dolofane. Ser
Rodrik se aruncă pofticios asupra lor, în timp ce băiatul se
duse să le mai aducă bere.
– Mă numesc Marillion, zise menestrelul, ciupind o
coardă a harfei sale. Fără îndoială, m-ați mai auzit cântând
pe undeva, nu?
Purtarea lui o făcu pe Catelyn să zâmbească. Puțini
dintre menestrelii rătăcitori se aventuraseră atât de
departe în nord, până la Winterfell, dar îi știa pe cei
asemenea lui din copilăria sa la Riverrun.
– Mă tem că nu, îi spuse.
El scoase din harfă un sunet plângăreț.
– Ați avut de pierdut. Cine a fost cel mai bun cântăreț pe
care l-ați auzit vreodată?
– Alia din Braavos, răspunse pe nerăsuflate Ser Rodrik.
– Oh, eu sunt mult mai bun decât hodorogul ăla bătrân,
făcu Marillion. Dacă-mi dați un argint pentru un cântec, v-
aș dovedi bucuros.
– S-ar putea să am vreo para, două, dar mai degrabă le-
aș arunca într-o fântână decât să plătesc pentru răgetele
tale, bombăni Ser Rodrik.
Părerea sa despre menestreli era bine cunoscută;
muzica era ceva drăguț, dar numai pentru fete, și nu putea
pricepe de ce un flăcău sănătos și-ar ocupa mâinile cu o
harfă, când putea lua o sabie.
– Bunicul tău este cam înăcrit, îi spuse Marillion lui
Catelyn. Am vrut să vă fac o onoare. Un omagiu pentru
frumusețea ta. De fapt, eu sunt menit să cânt numai
pentru regi și înalții lorzi.
– Oh, pot să văd asta, zise Catelyn. Lordului Tully îi plac
cântecele, după cum am auzit. Fără îndoială că ai fost la
Riverrun.
299

– De sute de ori, spuse menestrelul cu nepăsare.
Păstrează o cameră numai pentru mine, iar tânărul lord îmi
este ca un frate.
Catelyn zâmbi, întrebându-se ce ar crede Edmure de
asta. Un menestrel se vârâse odinioară în patul unei fete
care-i plăcea fratelui ei; de atunci el ura menestrelii.
– Și la Winterfell? îl chestiona ea. Ai călătorit și în nord?
– De ce s-o fi făcut? întrebă Marillion. Acolo sunt numai
viscole și piei de urs, iar în familia Stark nu se cunoaște nici
un fel de muzică în afară de urletul lupilor.
În celălalt capăt al sălii se auzi ușa trântindu-se.
– Hangiță, răsună o voce de slujitor în spatele ei, avem
cai de țesălat, iar lordul meu, Lannister, cere o cameră și o
baie fierbinte.
– Oh, zei, spuse Ser Rodrik înainte să apuce Catelyn să-i
facă semn să tacă, degetele ei strângându-l tare de braț.
Masha Heddle se înclină și-și arătă zâmbetul ei roșiatic,
hidos.
– Îmi pare rău, stăpâne, dar nu mai avem nici un loc,
toate camerele sunt ocupate.
Erau patru, văzu Catelyn. Un bătrân din Rondul de
Noapte, doi servitori și… el, stând acolo, mic și sfidător ca
însăși viața.
– Oamenii mei vor dormi în grajd, iar cât despre mine,
nu-mi trebuie o cameră mare, după cum poți vedea și
singură, spuse rânjind. Atât timp cât focul arde, iar
așternutul nu are prea mulți purici, sunt fericit.
Masha Heddle era copleșită.
– Stăpâne, nu mai am nimic, este turnirul și nu am cum
să… Oh…
Tyrion Lannister scoase un ban din punga sa și-l aruncă
peste cap, îl prinse și-l azvârli din nou. Chiar și din locul
unde se afla Catelyn, sclipirea aurului era de neconfundat.
Un călăreț liber, într-o pelerină albastră spălăcită, se ridică
în picioare.
– Ești binevenit în odaia mea, stăpâne.
– Iată un om isteț, zise Lannister trimițând banul
învârtindu-se prin încăpere. Călărețul îl prinse din zbor. Și
totodată ager. Piticul se întoarse spre Masha Heddle și
întrebă apoi: Crezi că poți face rost de ceva de mâncare?
– Orice vă este pe plac, stăpâne, orice, promise hangița.
300

Sta-i-ar în gât, se gândi Catelyn, însă imediat îl văzu pe
Bran sufocându-se, înecându-se cu propriul său sânge.
Lannister se uită spre cea mai apropiată masă.
– Oamenii mei primesc tot ce le dai și celorlalți. Porții
duble, căci am călătorit mult și din greu. Iar pentru mine,
friptură de pasăre, pui, rață, porumbel, nu contează. Și
trimite o butelcă din cel mai bun vin al tău. Yoren, stai cu
mine?
– Da, stăpâne, răspunse fratele în negru.
Piticul nu se uitase spre capătul sălii, iar Catelyn tocmai
se gândea cât de recunoscătoare era mulțimii care
ocupase băncile dintre ei, când, dintr-odată, Marillion se
ridică în picioare.
– Lord Lannister! strigă el. Voi fi bucuros să vă înveselesc
în timp ce mâncați. Dați-mi voie să vă cânt balada marii
victorii a tatălui dumneavoastră la Debarcaderul Regelui!
– Nimic nu mi-ar strica mai repede pofta de mâncare,
făcu piticul pe un ton sec.
Ochii săi bicolori îl cercetară la repezeală și rătăciră apoi
de la el, găsind-o pe… Catelyn. O clipă rămase uluit,
uitându-se în direcția ei. Ea își întoarse fața în altă parte.
Însă era deja prea târziu. Piticul zâmbea.
– Lady Stark, ce plăcere neașteptată, spuse el. Chiar vă
duceam dorul la Winterfell.
Marillion se holbă la ea, uimirea făcând loc supărării
când Catelyn se ridică în picioare. Îl auzi pe Ser Rodrik
înjurând. Dacă omul ar fi rămas la Zid, se gândi ea, dacă…
– Lady… Stark? făcu Masha Heddle prostește.
– Încă mai eram Catelyn Tully ultima dată când am tras
aici, îi spuse ea hangiței.
Putea auzi șușotelile, simțea privirile tuturor asupra ei.
Se uită în jur, la fețele cavalerilor și lefegiilor, și inspiră
adânc, spre a-și potoli bătăile năvalnice ale inimii. Nu
îndrăznise ea să-și asume riscurile? Nu mai era vreme să
se gândească la asta, iar după o clipă își auzi propria voce.
– Tu, de colo, din colț, îi spuse ea unui bărbat mai
vârstnic, pe care nu-l observase până atunci. Liliacul acela
negru pe care-l văd brodat pe tunica dumitale nu este de la
Harrenhal?
Bărbatul se ridică în picioare.
– Este, doamna mea.
301

– Iar Lady Whent nu este o prietenă sinceră și adevăr
rată a tatălui meu, Lordul Tully de Riverrun?
– Este, răspunse bărbatul cu îndrăzneală.
Ser Rodrik se ridică în tăcere și-și eliberă sabia din teacă.
Piticul privea spre ei, cu o figură inexpresivă, cu uimire în
ochii săi bicolori.
– Armăsarul roșu a fost întotdeauna binevenit la
Riverrun, le spuse ea celor trei de lângă foc. Tatăl meu îl
consideră pe Jonos Bracken printre stegarii săi cei mai
vechi și mai devotați.
Cavalerii înzăuați schimbară între ei priviri nesigure.
– Stăpânul nostru este onorat de această încredere,
spuse, ezitând, unul dintre ei.
– Îl invidiez pe tatăl dumneavoastră pentru toți acești
prieteni de nădejde, ciripi Lannister, însă nu deslușesc prea
bine rostul acestor vorbe, Lady Stark.
Ea nu-l băgă în seamă, întorcându-se spre grupul
numeros de mantii albastre și cenușii. Erau miezul întregii
chestiuni – mai mult de douăzeci de oameni.
– Cunosc și blazonul vostru: cele două turnuri g emene
ale casei Frey. Ce mai face bunul nostru lord, domnilor?
Căpitanul lor se ridică.
– Lordul Walder este bine, doamna mea. Are de gând să-
și ia o soață nouă în cea de-a nouăsprezecea zi de nume și
l-a rugat pe tatăl dumneavoastră, lordul, să-i onoreze
nunta cu prezența sa.
Tyrion Lannister chicoti. Atunci Catelyn știu că era al ei.
– Acest om a venit ca oaspete în casa mea și a uneltit
pentru uciderea fiului meu, un băiat de șapte ani, anunță
ea, arătând spre el. Ser Rodrik veni alături, cu sabia în
mână. În numele Regelui Robert și al bunilor lorzi pe care-i
slujiți, vă cer să-l arestați și să mă ajutați să-l duc înapoi la
Winterfell pentru a aștepta acolo judecata regelui.
Nu știa ce-i aducea o satisfacție mai mare, sunetul
zecilor de săbii trase deodată, sau expresia lui Tyrion
Lannister.
302

SANSA
Sansa călătorea spre turnirul Mâinii împreună cu Septa
Mordane și Jeyne Poole, într-o litieră cu perdele de mătase
galbenă, atât de fină, încât pute a vedea prin ea;
transformau întreaga lume în aur. Dincolo de zidurile
orașului, lângă râu, fuseseră ridicate sute de corturi, iar
oamenii de rând veneau cu miile ca să privească
întrecerile. Toată această splendoare îi tăiase Șansei
răsuflarea, armurile strălucitoare, armăsarii masivi, drapați
în argint și aur, strigătele mulțimii, flamurile care fluturau
în vânt… și mai ales cavalerii.
– E mai bine decât în cântece, șopti ea când găsiră
locurile promise de tatăl ei, printre înalții lorzi și doamnele
lor.
Sansa era înveșmântată minunat în ziua aceea, cu o
rochie verde, care-i scotea în evidență părul roșcat, și știa
că era privită și că i se zâmbea.
Priviră cum călăreau eroii din o sută de balade, fiecare
mai grozav decât celălalt. Cei șapte cavaleri din Garda
Regelui intrară pe teren; toți, în afară de Jaime Lannister,
erau în armuri de culoarea laptelui, mantiile lor fiind albe
precum zăpada proaspăt căzută. Ser Jaime purta tot o
mantie albă, însă dedesubtul ei strălucea aurul, din cap
până-n picioare, și avea un coif de forma unui cap de leu și
o sabie aurită. Ser Gregor Clegane, Muntele Călare, trecu
tunând dincolo de ei, ca o avalanșă. Sansa își aminti de
Lord Yohn Royce, care fusese oaspete la Winterfell cu doi
ani în urmă.
– Armura lui este de bronz, veche de mii și mii de ani,
gravată cu rune magice, care-l feresc de răni, îi șopti ea lui
Jeyne.
Septa Mordane i-l arătă pe Lordul Jason Mallister, în
vinețiu gravat cu argint, cu aripi de vultur pe coif. Pe
Trident, tăiase trei dintre stegarii lui Rhaegar. Fetele
chicotiră văzându-l pe preotul-soldat Thoros din Myr, cu
roba roșie fluturând și cu țeasta rasă, până ce septa le
spuse că, odată, el se urcase pe meterezele de la Pyke
ținând în mână o sabie în flăcări.
Sansa nu-i cunoștea pe ceilalți călăreți, cavaleri
rătăcitori de la Degete și Highgarden și din munții Dorne,
303

călăreți liberi nepomeniți în balade și cavaleri recent
învestiți, fiii mai tineri ai marilor lorzi și moștenitori ai
caselor mai puțin importante. Bărbații mai tineri nu
apucaseră să săvârșească, încă, mari isprăvi, însă Sansa și
Jeyne căzură de acord că, într-o zi, cele Șapte Regate vor
răsuna de numele lor. Ser Balon Swann. Lordul Bryce Caron
din Mlaștini. Moștenitorul lui Bronze Yohn, Ser Andar Royce,
și fratele său mai tânăr, Ser Robar, cu platoșele lor argintii,
filigranate în bronz, cu aceleași vechi rune care-l păzeau și
pe tatăl lor. Gemenii, Ser Horas și Ser Hobber, ale căror
scuturi aveau blazonul cu ciorchinii de strugure al Casei
Redwynes, purpuriu pe albastru. Patrek Mallister, fiul
Lordului Jason. Șase Frey de la Trecătoare: Ser Jared, Ser
Hosteen, Ser Danwell, Ser Em* mon, Ser Theo, Ser Perwyn,
fii și nepoți ai bătrânului Lord Walder Frey, dar și fiul său
bastard, Martyn Rivers.
Jeyne Poole îi mărturisi că era înspăimântată de felul în
care arăta Jalabhar Xho, un prinț exilat din Insulele Verii,
care purta o capă verde și pene stacojii pe pielea
întunecată ca noaptea, însă când dădu cu ochii de tânărul
Lord Beric Dondarrion, cu părul său precum aurul roșu și cu
scutul negru, străbătut de fulger, se declară gata să se
mărite cu el chiar acolo, pe loc.
Câinele era și el pe listă, la fel și fratele regelui,
elegantul Lord Renly de la Capătul Furtunii. Jory, Alyn și
Harwin luptau pentru Winterfell și pentru nord.
– Jory arată ca un cerșetor printre toți ceilalți, pufni
Septa Mordane la vederea lui.
Sansa nu putea fi decât de acord. Armura lui Jory avea
un pieptar albastru-cenușiu, fără ornamente și găteli, iar de
umerii săi atârna o mantie cenușie, subțire, ca o zdreanță
murdară. Totuși, se acomoda repede, doborându-l pe Horas
Redwyne din primul tur și pe unul dintre Frey la al doilea. În
cea de-a treia înfruntare, îl lovi de trei ori pe un călăreț
liber, Lothor Brune pe nume, a cărui armură era la fel de
simplă ca a lui. Nici unul dintre ei nu căzu din șa, însă
lancea lui Brune era mai sigură și loviturile sale mai bine
plasate, iar regele îi oferi lui victoria. Alyn și Harwin se
descurcară și mai slab; Harwin fu doborât din șa în primul
tur de Ser Meryn, din Garda Regelui, iar Alyn căzu în fața
lui Ser Balon Swann.
304

Competiția dură întreaga zi și se prelungi până la amurg,
potcoavele armăsarilor frământând terenul până ce îl
transformară într-o tarla de pământ răscolit. Jeyne și Sansa
țipară de zeci de ori la unison, când călăreții se înfruntau,
lăncile spulberându-se în așchii de lemn în vreme ce
oamenii de rând îi încurajau pe favoriții lor. Jeyne își
acoperea ochii de fiecare dată când cădea câte-un cavaler,
ca o fetiță speriată, dar Sansa era clădită dintr-o fibră mai
tare. O mare doamnă știa cum să se comporte la turniruri.
Chiar și Septa Mordane îi remarcă stăpânirea de sine și
dădu din cap, aprobatoare.
Regicidul călărea minunat. Îi răsturnă pe Ser Andar
Royce și pe Lordul de Hotar, Bryce Caron, la fel de ușor de
parcă ar fi fost la manej, apoi îi smulse victoria, după o
luptă grea, căruntului Barristan Selmy, care câștigase
primele două runde împotriva unor bărbați cu treizeci,
patruzeci de ani mai tineri decât el.
Sandor Clegane și uriașul său frate, Ser Gregor Muntele,
păreau și ei de neoprit, dând peste cap adversar după
adversar într-un stil feroce. Cel mai înspăimântător
moment al zilei veni în timpul celei de-a doua runde a lui
Ser Gregor, când lancea sa se avântă în sus și-l lovi pe un
tânăr cavaler de Vale sub apărătoarea de gât cu o
asemenea forță, încât i-o străpunse, omorându-l pe loc.
Tânărul căzu la nici zece pași de locul unde era așezată
Sansa. Vârful lăncii i se rupsese în gât, iar sângele țâșni în
jeturi repetate, fiecare mai slab decât cel de dinainte.
Armura lui era nouă: un fir strălucitor de foc se lungi pe
brațul său întins, când oțelul reflectă lumina. Apoi soarele
se ascunse în spatele unui nor și totul se termină. Mantia
lui era albastră, culoarea cerului dintr-o zi senină de vară,
tivită cu semiluni, însă sângele i sc prelingea pe ea, iar
stofa se întunecă și semilunile deveniră însângerate, una
câte una.
Jeyne Poole izbucni într-un plâns atât de isteric, încât
Septa Mordane o admonesta, însă Sansa rămase cu mâinile
încrucișate în poală, privind totul cu o fascinație stranie. Nu
mai văzuse niciodată un om murind. Ar fi trebuit să plângă
și ea, se gândi, însă lacrimile refuzau să vină. Poate că le
plânsese pe toate pentru Lady și pentru Bran. Ar fi fost
altceva dacă acolo ar fi zăcut Jory sau Ser Rodrik, ori tata,
305

își spuse ea. Tânărul cavaler în mantie albastră nu însemna
nimic pentru ea, era doar un necunoscut din Valea Arryn, al
cărui nume îl uitase imediat după ce-l auzise. Iar acum și
lumea-l va uita, își dădu ea seama; nu vor fi cântece pentru
el. Asta era întristător.
După ce-i scoaseră trupul de pe teren, un băiat cu o
lopată veni și puse pământ peste locul în care căzuse,
acoperind sângele. Apoi înfruntările se reluară. Și Ser Balon
Swann căzu în fața lui Gregor, iar Lordul Renly înaintea
Câinelui. Renly fu aruncat din șa atât de violent, încât păru
că zboară de pe armăsarul său, cu picioarele în aer. Capul
său lovi pământul cu un pocnet audibil, care făcu mulțimea
să icnească, însă nu fusese decât unul dintre coarnele
aurite de pe coiful său. Una dintre ramificații se rupse sub
el. Când Lordul Renly se ridică în picioare, publicul ovaționa
frenetic, pentru că arătosul frate al Regelui Robert era unul
dintre marii săi favoriți. Îi înmâna învingătorului său cornul
rupt, făcând o plecăciune grațioasă. Câinele pufni și azvârli
trofeul mulțimii, unde oamenii de rând se luară la bătaie
pentru a înșfăca bucățica de aur, până ce Lordul Renly se
duse printre ei și restabili ordinea. Între timp, Septa
Mordane revenise singură la locul ei. Jeyne se simțea rău,
explică ea; o ajutase să se întoarcă la castel. Sansa
aproape că uitase de Jeyne.
Mai târziu, un cavaler rătăcitor într-o mantie cadrilată se
dezonora omorând calul lui Beric Dondarrion, fiind
descalificat. Lordul Beric puse șaua pe un alt cal, numai
pentru a fi aruncat la pământ de Țhoros din Myr. Ser Aron
Santagar și Lothor Brune se ciocniră de trei ori la rând, fără
nici un rezultat; Ser Aron căzu după aceea înaintea Lordului
Jason Mallister, iar Brune fu doborât de fiul mai mic al lui
Yohn Royce, Robar.
În cele din urmă, rămaseră patru: Câinele și fratele său
monstruos, Gregor, Jaime Lannister Regicidul și Ser Loras
Tyrell, tânărul pe care-l numiseră Cavalerul Florilor. Ser
Loras era fiul cel mic al lui Mace Tyrell, Lordul de
Highgarden și Păzitor al Sudului. La șaisprezece ani, era
călărețul cel mai tânăr de pe teren; totuși, doborâse de pe
cai trei cavaleri din Garda Regelui în dimineața aceasta, în
primele trei runde. Sansa nu mai văzuse niciodată pe
cineva atât de frumos. Platoșa sa era modelată delicat, ca
306

un buchet cu mii de flori felurite, iar armăsarul alb ca
neaua era drapat într-o țesătură de trandafiri albi și roșii.
După fiecare victorie, Ser Loras își scotea coiful și călărea
încet în jurul gardului și smulgea un trandafir din țesătură,
aruncându-l unei fete din mulțime.
Ultima sa luptă din zi fu împotriva tânărului Roycc.
Runele străvechi ale lui Ser Robar se dovediră a fi o jalnică
protecție, căci Ser Loras îi spulberă scutul și-l aruncă din șa
pentru a-l trimite la pământ cu un zăngănit înfiorător.
Robar rămase jos gemând, pe când învingătorul său își
executa parada pe teren. În cele din urmă, aduseră o litieră
și-l duseră la cortul său, buimăcit și nemișcat. Sansa nici nu
văzu asta, pentru că ochii ei erau ațintiți asupra lui Ser
Loras. Când calul alb se opri înaintea ei, crezu că inima-i va
țâșni din piept.
Celorlalte fete le dăduse trandafiri albi, dar cel pe care-l
trăsese acum pentru ea era roșu.
– Dulce domniță, spuse el, nici o victorie nu este mai
frumoasă decât tine.
Sansa luă timidă floarea, amețită de gestul său galant.
Părul lui părea o coamă de șuvițe moi, castanii, iar ochii îi
erau precum aurul lichid. Ea inspiră mireasma dulce a
trandafirului și rămase cu el în mână multă vreme după ce
Ser Loras plecase.
Când, în cele din urmă, Sansa privi în sus, un bărbat se
postase în fața ei, zgâindu-se la ea. Era scund, cu o barbă
ascuțită și o șuviță argintie în păr, aproape la fel de bătrân
ca tatăl ei.
– Tu trebuie să fii una dintre fiicele lui, îi spuse el. Avea
ochi verzi-cenușii, care nu zâmbeau odată cu gura. Arăți ca
toți cei din neamul Tully.
– Sunt Sansa Stark, îi răspunse ea stingherită. Bărbatul
purta o mantie grea, cu un guler de blană, prinsă de umăr
cu o mierlă din argint, și avea manierele degajate ale unui
mare lord, însă nu-i era familiar. N-am avut încă onoarea să
vă cunosc, domnul meu. Septa Mordane interveni cu grabă.
– Dulce copilă, el este Lord Petyr Baelish, din consiliul
restrâns al regelui.
– Mama ta a fost cândva regina visurilor mele, spuse el
încet. Respirația-i mirosea a mentă. Ai părul ei.
Degetele sale îi atinseră obrajii și îi mângâiară o șuviță
307

roșcată. Brusc, se răsuci și plecă de lângă ea.
Luna era deja sus pe cer, iar mulțimea obosise, așa că
regele decretă că ultimele trei confruntări vor avea loc în
dimineața următoare, înainte de luptele corp la corp. În
timp ce oamenii de rând începură să o ia spre casele lor,
discutând despre înfruntările de peste zi și despre cele care
urmau a doua zi, întreaga curte se mută pe malul râului
pentru un ospăț. Șase bouri monstruos de mari se frigeau
de câteva ore, răsucindu-se încet pe proțapurile de lemn,
în vreme ce ucenicii îi ungeau cu unt și ierburi până ce
carnea începu să trosnească, rumenită. În afara
pavilioanelor fuseseră puse mese pe care așteptau lămâiță,
căpșuni și pâine proaspăt coaptă.
Șansei și Septei Mordane li se oferiseră locuri de mare
cinste, în dreapta podiumului pe care ședea însuși regele,
lângă regina sa. Când prințul Joffrey se așeză la dreapta ei,
ea simți o strângere de inimă. El nu mai schimbase nici un
cuvânt cu ea, de când se petrecuse lucrul acela îngrozitor,
iar ea nu mai îndrăznise să-i vorbească. Prima dată crezuse
că-l ura pentru ce-i făcuseră lui Lady, însă după ce
plânsese până i se uscaseră ochii, își spusese că nu Joffrey
era vinovat pentru asta. Regina o ceruse, ea era cea
demnă de ură, ea și Arya. Nu s-ar fi întâmplat nimic rău
dacă n-ar fi fost Arya.
Nu-l putea urî pe Joffrey în noaptea asta. Era prea
frumos ca să fie detestat. Purta un pieptar de un albastru-
închis, presărat cu un șir dublu de capete de leu aurite, iar
în jurul sprâncenelor avea o coroniță subțire din aur, cu
safire. Părul lui era la fel de strălucitor ca metalul. Sansa se
uită la el și se înfiora, temându-se că s-ar putea să nici n-o
bage în seamă, ori chiar mai rău, să-și întoarcă din nou ura
asupra ei, trimițând-o de la masă plângând.
În loc de asta, Joffrey îi zâmbi și-i sărută mâna, elegant și
manierat, ca orice prinț din balade, spunându-i:
– Ser Loras apreciază foarte mult frumusețea, dulce
domniță.
– A fost prea drăguț, răspunse ea sfioasă, încercând să
rămână modestă și calmă, deși inima-i sălta în piept. Ser
Loras este un adevărat cavaler. Crezi că va învinge mâine,
lordul meu?
– Nu, spuse Joffrey. Câinele meu îl va răpune, sau poate
308

unchiul Jaime. Și, în câțiva ani, când voi fi destul de mare
ca să mă înscriu la turniruri, am să-i dobor eu pe toți.
Ridică mâna pentru a chema un slujitor cu o butelcă de
vin rece, de vară, și-i turnă și ei o cupă. Ea se uită
neliniștită spre Septa Mordane, până ce el se întoarse și-i
umplu și septei cupa, iar ea dădu din cap și-i mulțumi cu
eleganță, fără să mai spună ceva.
Slujitorii ținură cupele pline toată noaptea; totuși, după
aceea, Sansa nu-și mai aminti să fi gustat măcar din vin.
Nu avea nevoie de vin. Era îmbătată de vraja nopții,
amețită de farmecul ei, furată de frumusețile la care visase
întreaga viață, fără a îndrăzni să spere că le va cunoaște
vreodată. În fața pavilionului regelui ședeau cântăreți,
umplând aerul amurgului cu muzica lor. Un jongler azvârlea
în aer o sumedenie de bețe arzânde. Chiar și bufonul
regelui, nătângul cu fața lată, poreclit Băiatul Lună, dansa
pe catalige în veșmintele-i tărcate, bătându-și joc de toată
lumea cu o cruzime atât de abilă, încât Sansa se întrebă
dacă era cu adevărat un prostănac. Chiar și Septa Mordane
era fără apărare în fața lui; când interpretă un cântecel
despre Marele Septon, ea râse atât de tare, încât își vărsă
vinul în poală.
Iar Joffrey era curtoazia întruchipată. Vorbi cu Sansa
întreaga noapte, copleșind-o cu complimente, făcând-o să
râdă, împărtășindu-i micile bârfe de la curte, descifrându-i
glumele Băiatului Lună. Sansa fu atât de captivată, încât
aproape că uită de bunele sale maniere și o ignoră pe
Septa Mordane, așezată în stânga ei.
Felurile de mâncare soseau necontenit. O supă groasă
de orz și carne de căprioară. Salate de ierburi dulci și
spanac și pere, presărate cu miez de nucă măcinat. Melci
în miere și usturoi. Sansa nu mai mâncase melci înainte;
Joffrey îi arătă cum să extragă animalul din cochilia lui, și-i
puse chiar el în gură prima bucățică dulce. Apoi sosiră
păstrăvi proaspăt pescuiți din râu, copți în lut; prințul o
ajută să deschidă crusta groasă, pentru a scoate la iveală
carnea albă și ușoară din interior. Iar când fură aduse
cărnurile, o servi tot el, tăind dintr-o pulpă o porție
regească, pe care i-o așeză, zâmbind, în farfurie. Ea putea
vedea, după felul în care-și mișca mâna dreaptă, că încă
mai avea dureri; totuși, el nu spuse nici o vorbă despre
309

asta.
Mai târziu urmară aluaturile dulci și plăcinta de porumbel
și merele coapte, mirosind a scorțișoară, prăjiturile cu
lămâie, glasate cu zahăr, dar Sansa era atât de sătulă,
încât nu reuși să înghită mai mult de două prăjituri mici,
deși îi plăceau la nebunie. Tocmai se întreba dacă n-ar
putea încerca să atace o a treia, când suveranul începu să
strige.
Regele Robert devenise tot mai grobian cu fiecare fel de
mâncare. Din când în când, Sansa îl putea auzi râzând sau
urlând vreo poruncă pentru a acoperi muzica și zăngănitul
farfuriilor și al tacâmurilor, însă era prea departe ca să-i
poată înțelege vorbele. Acum îl auziră cu toții.
– Nu, tună el cu un glas care înghiți celelalte conversații.
Sansa fu șocată să-l vadă ridicându-se în picioare, cu fața
congestionată, clătinându-se. Într-o mână ținea un bol cu
vin și era cât se putea de beat.
– Nu-mi spui tu ce să fac, femeie, urlă el la Regina
Cersei. Eu sunt regele aici, pricepi? Eu domnesc aici, iar
dacă spun că voi lupta mâine, voi lupta!
Toată lumea privea. Sansa îi văzu pe Ser Barristan și pe
fratele regelui, Renly, precum și pe bărbatul scund care-i
vorbise atât de ciudat și-i atinsese părul, însă nici unul
dintre ei nu făcu nimic ca să intervină. Chipul reginei era ca
o mască, atât de golit de sânge, încât ai fi putut crede că e
sculptat în zăpadă. Se ridică de la masă, își strânse fustele
și plecă în tăcere, cu servitorii în urma ei.
Jaime Lannister își puse mâna pe umărul regelui, însă
acesta îl îmbrânci cu putere. Lannister se împiedică și căzu.
Regele hohoti.
– Mare cavaler, încă te pot azvârli în noroi. Să-ți
amintești asta, Ucigaș de Regi. Se bătu pe piept cu
prețiosul bol, risipind vin pe tunica sa din satin. Aduceți-mi
ghioaga și nici un bărbat din regat nu va rezista înaintea
mea.
Jaime Lannister se ridică și se scutură.
– După cum spuneți, Maiestatea Voastră.
Glasul său era încordat. Lord Renly păși înainte zâmbind.
– Ți-ai vărsat vinul, Robert, lasă-mă să-ți aduc o altă
cupă.
Sansa tresări când Joffrey puse mâna pe brațul ei.
310

– Se face târziu, spuse prințul. Avea o expresie ciudată
pe față, de parcă ar fi privit prin ea. Ai nevoie de un
însoțitor până la castel?
– Nu, începu Sansa. Se uită după Septa Mordane și fu
surprinsă să o vadă dormind cu capul pe masă, sforăind
încetișor, ca o doamnă. Vreau să spun… Da, mulțumesc,
asta ar fi foarte frumos din partea ta. Sunt obosită și
drumul este întunecos. Aș fi bucuroasă de protecție.
Joffrey strigă:
– Câine!
Sandor Clegane păru să se într upeze înaintea lor din
noapte, atât de repede se înfățișă. Își schimbase armura cu
o tunică din lână roșie, cu un cap de câine cusut pe piept.
Lumina torțelor îi așeza pe față o roșeață puternică.
– Da, Alteța Voastră?
– Condu-o pe logodnica mea la castel și ai grijă să nu
pățească nimic, îi spuse prințul.
Și fără măcar un cuvânt de rămas-bun, Joffrey plecă de
lângă ea. Sansa putea simți cum Câinele o privea.
– Credeai că Joff te va conduce chiar el? Râse. Avea un
râs ca mârâitul câinilor în cușcă. O ridică în picioare, apoi
râse din nou.
Înspăimântată brusc, Sansa trase de umărul Septei
Mordane, sperând să o trezească, însă nu reuși decât s-o
facă să sforăie și mai tare. Regele Robert plecase
împleticindu-se și jumătate din bănci se goliseră dintr-
odată. Ospățul se sfârșise, iar frumosul ei vis se terminase
odată cu el.
Câinele smulse o torță ca să lumineze drumul. Sansa îl
urmă îndeaproape. Terenul era pietros și accidentat;
pâlpâitul torței făcea ca terenul să pară că se frământa și
se mișca sub pașii ei. Își ținea privirile în jos, având grijă
unde pășește. Trecură printre pavilioane, fiecare cu
flamura sa și o armură atârnată afară, iar cu fiece pas
liniștea devenea tot mai grea. Sansa nu suporta să-l
privească, atât de mult o înspăimânta; totuși, fusese
educată după toate regulile manierelor elegante; o
adevărată lady nu dădea atenție chipului său, își spuse ea.
– Ai călărit frumos astăzi, Ser Sandor, începu ea. Sandor
Clegane mârâi.
– Scutește-mă de micile tale complimente găunoase,
311

fetițo… și de serii tăi. Nu sunt cavaler. Scuip pe ei și pe
jurămintele lor. Fratele meu este cavaler. L-ai văzut cum a
călărit astăzi?
– Da, șopti Sansa, tremurând. A fost…
– Galant? sfârși Câinele în locul ei. Își dădu seama că-și
bătea joc de ea.
– Nu i-a putut rezista nimeni, reuși ea în cele din urmă să
bâiguie.
Nu era o minciună. Sandor Clegane se opri brusc în
mijlocul câmpului întunecat și pustiu. Nu avu de ales decât
să se oprească și ea.
– Vreo septă te-a învățat foarte bine. Ești la fel ca
păsările acelea din Insulele Verii, nu-i așa? O păsărică
frumușică și vorbitoare, repetând toate acele cuvinte
drăgălașe pe care te-au învățat să le reciți.
– Asta este o grosolănie. Sansa își simțea inima
zbătându-i-se în piept. Mă sperii. Vreau să plec acum.
– Nu i-a putut rezista nimeni, șuieră Câinele. Asta-i
destul de adevărat. Nimeni nu i-a putut rezista vreodată lui
Gregor. Băiatul acela de astăzi, în a doua rundă… Ooh, a
fost o trebușoară destul de frumoasă. Ai văzut și tu, nu?
Bietul nebun, n-avea nici o treabă să călărească în
compania asta. Fără bani, fără scutier, fără nimeni să-l
ajute cu armura. Apărătoarea de gât nu a fost strânsă bine.
Crezi că Gregor nu a văzut asta? Crezi că lancea lui a ajuns
acolo din întâmplare? Drăgălașă fată flecară, dacă-ți
închipui asta, ai cu adevărat un creier de pasăre. Lancea lui
Gregor se duce acolo unde vrea el. Uită-te la mine. Uită-te
la mine!
Sandor Clegane își puse mâna ur iașă sub bărbia ei,
ridicându-i fața. Se aplecă spre ea și aduse torța mai
aproape. Ia uite câtă frumusețe! Uită-te bine. Știu prea
bine că vrei asta. Te-am privit întorcându-ți fața tot timpul
călătoriei pe drumul regelui. Mă ușurez pe asta. Uită-te
bine!
Degetele lui îi cuprinseseră bărbia cu tăria unei capcane
de fier. Ochii lui îi priveau pe ai ei. Ochi aburiți de beție,
întunecați de furie. Trebuia să privească.
Partea dreaptă a feței era suptă, cu pomeți ascuțiți și
ochi cenușii sub sprâncenele stufoase. Nasul era mare și
coroiat, iar părul rar. Îl purta lung și dat într-o parte, pentru
312

că nu avea deloc păr în cealaltă parte a capului.
Partea stângă a feței era devastată. Urechea îi fusese
arsă; acolo nu mai rămăsese nimic, în afară de o gaură.
Ochiul era bun încă, dar în jurul lui se vedea o masă de
cicatrici – carne lucioasă, neagră ca talpa, găurită de
cratere și fisurată de crăpături adânci, care luceau roșietice
și umede când se mișca. În jos, spre falcă, se putea vedea
o urmă de os, acolo unde carnea fusese hăcuită.
Sansa începu să plângă. El îi dădu drumul și înfipse torța
în noroi.
– N-ai nici un fel de cuvinte drăguțe pentru asta, nu,
fato? Nici un compliment frumușel din cele învățate de la
septă? Când văzu că nu i se răspunde continuă. Majoritatea
cred că-i o rană dintr-o bătălie, vreun asediu, un turn în
flăcări, un dușman cu o torță. Un smintit m-a întrebat dacă
n-a fost răsuflarea unui dragon. De data asta, râsul său fu
mai moale, însă tot atât de amar. Îți spun eu ce a fost, fato,
reluă el ca o umbră care se aplecase atât de mult spre ea,
încât îi putea mirosi duhoarea acră. Eram mai tânăr ca tine,
poate pe la șase, șapte ani. Un sculptor în lemn și-a deschis
atelierul în satul aflat sub protecția tatălui meu și, pentru a
obține niște favoruri, a trimis daruri. Bătrânul făcea niște
jucării minunate. Nu-mi amintesc ce am primit eu, însă
voiam darul lui Gregor. Un cavaler din lemn, vopsit
complet, cu fiecare încheietură mobilă și fixată cu sfori, ca
să-l poți face să lupte. Gregor este cu cinci ani mai mare ca
mine, pentru el jucăria nu însemna nimic, avea aproape doi
metri înălțime și era musculos ca un taur. Așa că i-am luat
cavalerul, însă nu simțeam nici o bucurie, îți spun eu. Eram
speriat tot timpul și, așa cum mă temeam, el a aflat. În
încăpere era un vas cu cărbuni încinși. Gregor nu a spus
nimic, doar m-a luat sub braț și m-a împins cu partea asta
a feței în cărbunii încinși și m-a ținut acolo în timp ce eu
urlam. Ai văzut cât e de puternic. Chiar și atunci, a fost
nevoie de trei bărbați în putere ca să-l dea jos de pe mine.
Septonii predică despre cele șapte iaduri. Ce știu ei? Numai
un om care a fost ars știe cum arată cu adevărat iadul.
Tatăl meu a povestit tuturor că așternuturile mele luaseră
foc, iar maester mi-a pus pomezi. Pomezil Și Gregor a
primit pomezi. Patru ani mai târziu, l-au uns cu cele șapte
uleiuri, el a recitat jurămintele de cavaler și Rhaegar
313

Targaryen l-a atins pe umăr spunând: „Ridică-te, Ser
Gregor.”
Vocea aspră se stinse. Ședea în tăcere înaintea ei, o
formă masivă și întunecată, învăluită în noapte, ascunsă
ochilor ei. Sansa îi putea auzi respirația întretăiată. Își dădu
seama că-i părea rău de el. Cumva, frica dispăruse.
Tăcerea nu se mai sfârșea, așa că ea începu din nou să se
teamă, însă, de data asta se temea pentru el, nu pentru ea.
Mâna ei găsi umărul masiv.
– Nu a fost un cavaler adevărat, îi șopti.
Câinele își dădu capul pe spate și răcni. Sansa se trase
înapoi, departe, însă el o prinse de braț.
– Nu, mormăi el, nu, păsărică, nu a fost un cavaler
adevărat.
Pe tot restul drumului spre oraș, Sandor Clegane nu mai
spuse nici un cuvânt. O conduse la locul în care așteptau
caleștile, îi spuse unui vizitiu să-i ducă înapoi la Fortăreața
Roșie și urcă după ea. Trecură în tăcere de Poarta Regelui,
pe străzile iluminate cu torțe. Îi deschise ușa din spate și o
conduse în castel, strâmbând din fața sa arsă și holbându-
și ochii, iar când urcară treptele în turn, era doar la un pas
în urma ei. O conduse în siguranță prin coridoare până la
intrarea în camera ei de culcare.
– Îți mulțumesc, domnul meu, spuse Sansa cu blândețe.
Câinele o apucă de braț și se aplecă spre ea.
– Ce ți-am spus în astă noapte, zise el cu o voce care
părea chiar mai aspră decât de obicei. Dacă-i spui lui
Joffrey… surorii tale, tatălui tău… oricui…
– Nu, șopti Sansa. Promit. Nu era destul.
– Dacă spui cuiva, te omor.
314

EDDARD
– L-am vegheat eu, pentru ultima dată, spuse Ser
Barristan Selmy, privind amândoi spre trupul din spatele
căruței. Nu mai avea pe nimeni. O mamă în Vale, din câte
mi s-a spus.
În lumina spălăcită a zorilor, tânărul cavaler părea că
doarme. Nu fusese prea frumos, însă moartea îi cizelase
trăsăturile aspre, iar surorile tăcute îl îmbrăcaseră în cea
mai bună tunică a sa de catifea, cu gulerul ridicat, pentru a
acoperi ravagiile făcute de lance. Eddard Stark îi privi
chipul și se întrebă dacă băiatul murise pentru el. Ucis de
un stegar Lannister înainte ca Ned să fi putut vorbi cu el; să
fi fost doar o întâmplare? Bănuia că nu va afla niciodată.
– Hugh a fost scutierul lui Jon Arryn timp de patru ani,
continuă Selmy. Regele l-a înnobilat înainte de a pleca în
nord, în amintirea lui Jon. Băiatul își dorea asta cu
disperare, deși mă tem că nu era pregătit.
Ned dormise prost noaptea trecută și se simțea obosit.
– Nici unul dintre noi nu este pregătit vreodată, zise el.
– Pentru rangul de cavaler?
– Pentru moarte. Cu blândețe, Ned îl acoperi pe băiat cu
mantia, o țesătură albastră, pătată de sânge, tivita cu
semiluni. Când mama sa va întreba de ce murise fiul ei, se
gândi el cu amărăciune, îi vor spune că luptase pentru
Mâna Regelui, Eddard Stark.
– Nu trebuia să se întâmple așa ceva. Luptele nu ar
trebui să devină un joc. Ned se întoarse spre femeia de
lângă căruță, învăluită în cenușiu, cu fața acoperiții până la
ochi. Surorile tăcute pregăteau bărbații pentru mormânt și
aducea ghinion să privești spre fața morții. Trimiteți-i
armura înapoi în Vale. Mama lui va dori să o aibă.
– Valorează ceva arginți, spuse Ser Barristan. Băiatul
pusese să-i fie special confecționată pentru turnir.
Lucrătură simplă, dar bună. Nu știu dacă a reușit să-i
plătească tot fierarului.
– A plătit ieri, lordul meu, și a plătit din greu, răspunse
Ned. Iar surorii tăcute îi spuse: Trimiteți-i mamei armura.
Am să rezolv eu cu fierarul.
Ea făcu o plecăciune. După aceea, Ser Barristan se duse
cu Ned la pavilionul regelui. Tabăra începea să se agite. Pe
315

grătare sfârâiau cârnați grași, risipind în aer miros de
usturoi și ardei. Tinerii scutieri se grăbeau spre treburile
lor, în timp ce stăpânii se trezeau, căscând și întinzându-se
pentru a se pregăti de o nouă zi. Un slujitor cu o gâscă sub
braț se lăsă pe un genunchi când dădu cu ochii de ei.
– Stăpânii mei, murmură el, iar gâscă gâgâi și-l pișcă de
degete. Scuturile expuse lângă fiecare cort arătau cine
doarme înăuntru: vulturul de argint al Casei Seagard, stolul
de privighetori al lui Bryce Caron, un ciorchine de struguri
pentru Redwyne, vierul împestrițat, boul roșiatic, copacul
arzând, berbecul alb, spirala triplă, inorogul purpuriu,
fecioara care dansa, vipera neagră, turnurile gemene,
bufnița cu corn și, ultimele, blazoanele de un alb pur ale
Gărzii Regale, strălucind precum zorii.
– Regele vrea să lupte astăzi corp la corp, zise Ser
Barristan pe când treceau de scutul lui Ser Meryn, cu
vopseaua scorojită de o lovitură adâncă, acolo unde lancea
lui Loras Tyrell zgâriase lemnul când îl doborâse din șa.
– Da, făcu Ned mohorât.
Jory îl trezise noaptea trecută să-i aducă vestea. Nici nu
era de mirare că dormise atât de prost. Privirea lui Ser
Barristan era stânjenită.
– Se spune că frumusețile nopții pălesc în zori, iar copiii
vinului sfârșesc adesea dezmoșteniți sub lumina dimineții.
– Așa se spune, însă nu și în cazul lui Robert. Alți oameni
ar fi putut să-și retragă vorbele spuse în timpul bravadelor
de la beție, însă Robert Baratheon își amintea și nu se
retrăgea niciodată.
Pavilionul regelui era aproape de apă, iar cețurile
dimineții îl învăluiau cu fuioare cenușii. Era tot din mătase
aurită, cea mai mare și mai grandioasă structură din
tabără. Lângă intrare era expus ciocanul de luptă al lui
Robert, lângă un scut imens de fier, cu blazonul cerbului
încoronat al Casei Baratheon.
Ned sperase să-l găsească pe rege cufundat încă în
somnul greu al beției, însă norocul nu era de partea sa. Îl
găsiră pe Robert bând bere dintr-un corn lustruit și
răcnindu-și nemulțumirea la doi tineri scutieri care încercau
să-l îmbrace cu armura.
– Maiestatea Voastră, spunea unul aproape plângând,
este prea mică, nu va ține.
316

Bâjbâi și apărătoarea pe care tot încerca s-o potrivească
pe gâtlejul gros al lui Robert căzu la pământ.
– Pe cele șapte iaduri! înjură Robert. Trebuie să fac tot
eu și asta? Mă ușurez pe voi amândoi. Ridic-o. Nu-mi sta
acolo ca un căscat, Lancel, ridic-o! Băiatul sări și regele
băgă de seamă că avea oaspeți. Uită-te la molâii ăștia,
Ned. Soața mea a insistat să-i iau pe acești doi scutieri, iar
ei sunt mai mult decât nefolositori. Nu pot nici măcar să
pună o armură ca lumea. Scutieri, își zic ei, iar eu spun că
sunt o turmă de porci îmbrăcați în mătăsuri.
Lui Ned nu-i trebui decât o privire ca să înțeleagă
dificultatea.
– Nu-i vina băieților, îi spuse el regelui. Ești prea gras
pentru armura ta, Robert.
Robert Baratheon luă o înghițitură lungă de bere și
azvârli cornul golit între blănurile pentru dormit, își șterse
gura cu mâneca și glăsui pe un ton sumbru:
– Gras? Gras, ai spus? Cum îndrăznești să vorbești așa
cu regele tău? Lăsă să-i scape un hohot de râs brusc, ca o
furtună. Ah, lua-te-ar naiba, Ned, de ce trebuie să ai
întotdeauna dreptate?
Scutierii zâmbiră nervoși până ce regele se întoarse spre
ei.
– Voi. Da, amândoi. Ați auzit ce-a spus Mâna. Regele
este prea gras pentru armura lui. Duceți-vă după Ser Aron
Santagar. Spuneți-i că am nevoie de un întinzător pentru
platoșă. Acum! Ce mai așteptați?
Băieții se împiedicară unul de altul în graba lor de a
pleca din cort. Robert reuși să-și mențină un chip sobru,
până ce ei ieșiră, apoi se lăsă pe spate în scaun,
scuturându-se de râs.
Ser Barristan Selmy chicotea împreună cu el. Chiar și
Eddard Stark încropi un zâmbet. Dar ca întotdeauna,
gândurile cele mai negre i se strecurau în minte. Nu putuse
să nu-i observe pe cei doi scutieri: băieți frumoși, blonzi și
bine făcuți. Unul era de vârsta Șansei, cu plete lungi, aurii;
celălalt poate că avea cincisprezece ani, cu părul de
culoarea nisipului, umbra unei mustăcioare și ochii verzi ca
smaraldul, ai reginei.
– Ah, aș vrea să fiu acolo să văd mutra lui Santagar, zise
Robert. Sper că are înțelepciunea să trimită pe altcineva.
317

Ar trebui să-i fugărim toată ziua!
– Băieții ăștia, îl întrerupse Ned, sunt Lannisteri? Robert
dădu din cap, ștergându-și lacrimile de la ochi.
– Veri. Fiii fratelui Lordului Tywin. Unul dintre cei morți.
Sau poate ai celui în viață, dacă stau să mă gândesc. Nu-mi
amintesc acum. Soața mea provine dintr-o familie foarte
mare, Ned.
O familie foarte ambițioasă, se gândi el. Nu spuse nimic
despre scutieri, însă îl tulbura să-l vadă pe Robert
înconjurat de rubedeniile reginei, la trezire și la culcare.
Apetitul Lannisterilor pentru funcții și onoruri părea să nu
cunoască limite.
– Se vorbește că tu și regina ați schimbat niște vorbe
grele azi-noapte.
Orice urmă de veselie dispăru de pe chipul lui Robert.
– Femeia a încercat să-mi interzică să intru în lupta corp
la corp. Acum zace îmbufnată la castel, lua-o-ar naiba. Sora
ta nu m-ar fi făcut niciodată de rușine în felul ăsta.
– Nu ai cunoscut-o niciodată pe Lyanna așa cum am
cunoscut-o eu, Robert, îi spuse Ned. I-ai văzut frumusețea,
însă nu și fierul de dedesubt. Ți-ar fi spus că nu ai nici o
treabă să te amesteci în luptele corp la corp.
– Și tu? Regele se încruntă. Ești un om acru, Stark. Ai
stat prea mult în nord, toate zemurile au înghețat în tine. Ei
bine, ale mele încă mai clocotesc.
Se bătu în piept ca să dovedească asta.
– Tu ești regele, îi aminti Ned.
– Șed pe blestematul ală de jilț din fier atunci când
trebuie. Asta nu înseamnă însă că nu am și eu aceleași
pofte ca alți bărbați! Un pic de vin din când în când, o fată
care să geamă în pat sau un cal între picioare! Pe cele
șapte iaduri, Ned, vreau să lovesc pe cineva.
Ser Barristan Selmy interveni:
– Maiestatea Voastră, zise el, nu pare potrivit ca un rege
să se bage într-o încăierare. Nu ar fi o competiție cinstită.
Cine ar îndrăzni să vă lovească?
Robert păru cu adevărat surprins.
– Păi, toți ceilalți, fir-ar să fie! Dacă pot! Iar ultimul
rămas în picioare…
– …vei fi tu, încheie Ned.
Văzu imediat că Selmy atinsese coarda sensibilă.
318

Pericolele unei lupte corp la corp erau o dulceață pentru
Robert, însă remarca lovise în mândria lui.
– Ser Barristan are dreptate. Nu-i nici un om în toate cele
Șapte Regate care să riște să-și atragă mânia ta lovindu-te.
Regele se ridică în picioare, cu fața roșie.
– Vreți să spuneți că toți acești lași care fac pe grozavii
m-ar lăsa să înving?
– Cu siguranță, spuse Ned, iar Ser Barristan Selmy își
înclină capul, consimțind pe tăcute.
Pentru o clipă, Robert se înfurie atât de tare încât nici nu
mai putu vorbi. Păși în sus și-n jos prin cort, răvășit, apoi se
întoarse cu fața întunecată de mânie. Înșfacă pieptarul
căzut la pământ și-l aruncă spre Ser Barristan Selmy într-
un acces de furie mută. Selmy se feri.
– Ieși afară, spuse regele cu răceală. Ieși, înainte să te
omor.
Ser Barristan plecă în grabă. Ned era pe cale să-l
urmeze, când regele strigă după el.
– Tu nu, Ned.
El se întoarse. Robert își luă din nou cornul, îl umplu cu
bere din butoiul din colț și-l împinse spre Ned.
– Bea, îi spuse brusc.
– Nu sunt însetat…
– Bea! Ți-o poruncește regele tău.
Ned luă cornul și bău. Berea era neagră și groasă, atât
de tare, încât îl usturau ochii. Robert se așeză din nou.
– Luate-ar naiba, Ned Stark. Pe tine și pe Jon Arryn. V-am
iubit pe amândoi. Ce mi-ai făcut? Tu ești cel care ar fi
trebuit să fie rege, tu sau Jon.
– Ați avut mai mult temei, Maiestate.
– Ți-am spus să bei, nu să te cerți cu mine. Tu m-ai făcut
rege, și cel puțin ai putea avea bunul-simț să mă asculți
când vorbesc, naiba să te ia! Uită-te la mine, Ned. Privește
ce a făcut din mine domnia. Zei, sunt prea gras pentru
armură, cum de s-a întâmplat așa ceva?
– Robert…
– Bea și nu spune nimic când vorbește regele tău. Îți jur,
nu m-ara simțit niciodată mai bine ca atunci când mi-am
câștigat tronul, dar nici atât de nenorocit după aceea. Iar
Cersei… trebuie să-i mulțumesc lui Jon Arryn pentru ea. Nu
am avut nici o intenție de a mă căsători după ce Lyanna
319

mi-a fost luată, însă Jon spunea că regatul are nevoie de
moștenitori. Cersei Lannister ar fi potrivită, mi-a spus, mi l-
ar aduce de partea mea pe Lordul Tywin dacă Viserys
Targaryen ar încerca să recâștige tronul tatălui său. Regele
scutură din cap. L-am iubit pe bătrânul ăsta, jur, însă acum
mă gândesc că am fost un prost chiar mai mare și decât
Băiatul din Lună. Oh, Cersei este încântătoare la privit, cu
adevărat, dar este rece… felul în care-și păzește pântecul…
ai crede că are între picioare tot aurul de la Casterly Rock.
Bine, dă-mi mie berea dacă tot nu vrei s-o bei.
Îi luă cornul, îl dădu peste cap, râgâi și-și șterse gura.
– Îmi pare rău de fiica ta, Ned. Cu adevărat. Și de lup,
vorbesc serios. Fiul meu mințea, pun rămășag pe sufletul
meu. Fiul meu… Îți iubești copiii, nu-i așa?
– Din toată inima.
– Dă-mi voie să-ți spun un secret, Ned. Nu de puține ori
mi-am dorit să renunț la coroană. Să iau o corabie către
Orașele Libere, cu calul meu și cu ghioaga, să-mi petrec
timpul războindu-mă, curvind – pentru asta sunt eu făcut.
Regele-mercenar, ce m-ar mai pomeni toți menestrelii! Știi
ce mă oprește? Numai gândul la Joffrey pe tron, cu Cersei
stând în spatele lui, șoptindu-i vorbe la ureche. Fiul meu.
Cum de am un astfel de fiu, Ned?
– Acum e doar un flăcău, spuse Ned cu prudență. Nu
avea prea mare simpatie pentru Prințul Joffrey, însă putea
auzi durerea din glasul lui Robert. Ai uitat cât de nărăvaș
erai când aveai anii lui?
– Nu m-ar deranja dacă băiatul ar fi nărăvaș, Ned. Nu-l
cunoști cum îl cunosc eu. Oftă și clătină din cap. Ah, poate
că ai dreptate. Jon și-a pierdut speranța în mine de
nenumărate ori, și totuși am devenit un rege bun. Acum s-
ar cuveni să deschizi gura și să fii de acord cu mine, nu?
întrebă apoi, după o pauză.
– Maiestatea Voastră…, începu Ned cu grijă. Robert îl
bătu pe spate.
– Ah, spune-mi că sunt un rege mai bun decât Aerys și
gata. Nu poți să minți niciodată pentru dragoste sau
onoare, Ned Stark. Sunt încă tânăr, și acum, că ești aici cu
mine, lucrurile vor fi altfel. Vom face ca acest regat să
cânte, iar pe Lannisteri îi vom trimite în cele șapte iaduri,
îmi miroase a șuncă. Cine crezi că va fi învingătorul de
320

astăzi? L-ai văzut pe băiatul lui Mace Tyrell? Cavalerul
Florilor, așa i se spune. Uite un fiu de care ar fi mândru
orice bărbat. La ultimul turnir l-a azvârlit pe Regicid de a
căzut direct pe târtița lui aurită, ar fi trebuit să vezi
expresia de pe fața lui Cersei. Am râs până m-au durut
coastele. Renly spunea că are o soră, o fată de paisprezece
ani, frumoasă precum zorii de zi.
Mâncară pâine neagră, ouă de gâscă fierte și pește prăjit
cu ceapă și șuncă, pe o masă pusă pe căpriori, pe malul
râului. Tristețea regelui se topi precum ceața dimineții, iar
curând, Robert desfăcu o portocală, încântat de amintirea
unei dimineți în Eyrie, pe vremea când erau doar niște
băietani.
– …îi dădusem lui Jon un butoi cu portocale, îți mai
amintești? Numai că fructele putreziseră, așa că eu am
aruncat-o pe a mea peste masă și l-am nimerit pe Dacks
drept în nas. Ți-l amintești pe Redfort, scutierul cu fața
ciupită de vărsat? Mi-a aruncat și el una și, înainte ca Jon să
poată slobozi măcar un vânt, prin Sala Mare zburau
portocale în toate direcțiile.
Râse zgomotos, iar Ned zâmbi și el amintindu-și toate
astea.
Acesta era băiatul cu care copilărise, se gândi; acesta
era Robert Baratheon pe care-l cunoscuse și-l iubise. Dacă
ar fi putut dovedi că Lannisterii puseseră la cale uciderea
lui Bran și că-l asasinaseră pe Jon Arryn, acest om îl va
asculta. Atunci Cersei va cădea, iar odată cu ea și
Regicidul, și dacă Lord Tywin îndrăznea să se ridice dinspre
vest, Robert l-ar zdrobi, așa cum îl nimicise pe Rhaegar
Targaryen pe Trident. Putea vedea toate astea foarte clar.
Micul dejun era mai bun decât tot ce mâncase Eddard
Stark în ultima vreme, iar după un timp începu să
zâmbească mai ușor și mai des, până când sosi momentul
ca turnirul să reînceapă.
Ned se duse cu regele pe terenul de luptă. Promisese că
va privi confruntările finale împreună cu Sansa; Septa
Mordane nu se simțea bine astăzi, iar fiica sa era hotărâtă
să nu piardă ultimele runde. Pe când îl conducea pe Robert
la locul său, băgă de seamă că Cersei Lannister hotărâse
să nu-și mai facă apariția; locul de lângă rege era gol. Și
asta-i dădu un motiv de speranță.
321

Își croi drum spre locul unde era așezată fiica sa și o găsi
tocmai când răsunară goarnele, anunțând prima înfruntare
a zilei. Sansa era atât de absorbită, încât abia dacă-i
observă sosirea.
Sandor Clegane era primul călăreț care apăru. Peste
armura sa de un cenușiu murdar purta o mantie de un
verde-oliv. Aceasta și coiful său turnat în forma unui cap de
câine erau singurele concesii făcute ornamentației.
– O sută de dragoni din aur pe Regicid, anunță Degețel
tare, pe când Jaime Lannister își făcu intrarea călărind un
cal de luptă pursânge. Calul era acoperit cu cămașă de
zale, iar Jaime strălucea din cap până-n picioare. Chiar și
lancea sa era confecționată din lemn aurit, din Insulele
Verii.
– S-a făcut, îi răspunse Lord Renly. Câinele pare hămesit
în dimineața asta.
– Chiar și câinii flămânzi știu că-i mai bine să nu muște
mâna care-i hrănește, observă sec Degețel.
Sandor Clegane își coborî viziera cu un zăngănit sonor și-
și ocupă poziția. Ser Jaime trimise o bezea spre o femeie
din rândul gloatei, coborându-și încet viziera, și călări până
la capătul arenei. Amândoi își întinseră lăncile.
Lui Ned Stark nu i-ar fi plăcut nimic mai mult decât să-i
vadă pe amândoi pierzând, dar Sansa privea nerăbdătoare,
cu ochii umeziți. Galeria ridicată în grabă se cutremură
când caii trecură în galop. Câinele se aplecă înainte
șarjând, cu lancea bine cumpănită, dar Jaime își schimbă
poziția cu o clipă înainte de impact. Vârful lăncii lui Clegane
lovi fără nici un efect scutul auriu. Lemnul se spulberă, iar
Câinele se clătină sub impact, străduindu-se să rămână în
șa. Sansa icni. Dinspre mulțime se ridicară urale anemice. •
– Deja mă întreb cum să-mi cheltui banii, comentă
Degețel pentru urechile Lordului Renly.
Câinele reușise să se mențină în șa. Își întoarse brusc
calul și se duse la capătul arenei pentru cea de-a doua
rundă. Jaime Lannister își azvârli lancea ruptă și apucă una
nouă, glumind cu scutierul său. Câinele țâșni înainte,
lansându-se într-un galop crâncen. Lannister goni în
întâmpinarea sa. De această dată, când Jaime își schimbă
poziția, Sandor Clegane făcu la fel. Ambele lănci se
spulberară, iar când așchiile coborâră pe pământ, un cal de
322

luptă fără călăreț alerga la trap, în timp ce Ser Jaime
Lannister se rostogolea în noroi, auriu și lovit.
Sansa spuse:
– Știam că va învinge Câinele. Degețel o auzi.
– Dacă știi cine va câștiga a doua confruntare, vorbește
înainte ca Lordul Renly să mă jumulească de bani, îi spuse
el.
Ned zâmbi.
– Ce păcat că Pezevenghiul nu-i aici cu noi, glăsui Lordul
Renly. Aș fi câștigat de două ori pe atât.
Jaime Lannister se ridicase în picioare, însă coiful lui
ornat cu cap de leu se răsucise și se deformase în cădere și
nu mai putea să și-l scoată. Mulțimea huiduia și gesticula,
iar lorzii și doamnele încercau să-și stăpânească chicotelile
și dezamăgirea, iar pe deasupra tuturor, Ned îl auzi pe
Regele Robert râzând, mai tare decât oricine. În cele din
urmă, fu nevoie ca Lannister să fie condus la un fierar,
orbecăind împleticit.
Însă Ser Gregor Clegane se poziționase deja la capătul
arenei. Era uriaș, cel mai mare bărbat pe care Eddard Stark
îl văzuse vreodată. Robert Baratheon și frații săi erau cu
toții bărbați înalți, la fel și Câinele, iar la Winterfell muncea
la grajduri un băiat simplu, pe nume Hodor, care-i depășea
pe toți, însă cavalerul căruia i se zicea Muntele Călare l-ar fi
dominat chiar și pe Hodor. Era trecut bine de doi metri
înălțime, aproape de doi metri și jumătate, cu umeri masivi
și brațe la fel de groase precum trunchiurile unor copaci
tineri. Armăsarul său părea un ponei între picioarele
înzăuate, iar lancea aducea cu o coadă de mătură.
Spre deosebire de fratele său, Ser Gregor nu trăia la
curte. Era un om singuratic, care-și părăsea foarte rar
domeniul, numai pentru războaie și turniruri. Fusese alături
de Lordul Tywin când căzuse Debarcaderul Regelui,
proaspăt învestit cavaler la șaptesprezece ani, și de pe
atunci se remarcase prin mărimea și ferocitatea sa
implacabilă. Unii spuneau că Gregor fusese cel care
zdrobise de un zid capul micului prinț Aegon Targaryen și
se șoptea că după aceea o siluise pe mamă, prințesa Elia,
înainte de a o străpunge cu sabia. Aceste lucruri nu erau
însă spuse de față cu el.
Ned Stark nu-și amintea să-i fi vorbit vreodată, deși
323

Gregor călărise împreună cu el în timpul rebeliunii lui Balon
Greyjoy, ca unul dintre miile de cavaleri. Îl privi cu
neliniște. Ned acorda arareori atenție șușotelilor, însă cele
spuse despre Ser Gregor erau lucruri mai mult decât
îngrijorătoare. Curând se va căsători pentru a treia oară și
se răspândiseră vorbe sinistre despre moartea primelor
sale soții. Se spunea că fortăreața sa era un loc sumbru,
unde slujitorii dispăreau fără urmă, că până și câinilor le
era frică să intre în sală. Și mai era și o soră care murise de
tânără, în circumstanțe nelămurite, apoi focul care-l
desfigurase pe fratele său și accidentul de vânătoare care-i
răpusese tatăl. Gregor moștenise domeniul, aurul și
acareturile familiei. Fratele său mai mic, Sandor, plecase în
aceeași zi ca să servească drept lefegiu al Lannisterilor și
se spunea că nu se mai întorsese niciodată, nici măcar în
vizită.
Când Cavalerul Florilor își făcu apariția, mulțimea fu
străbătută de un murmur general și Ned o auzi pe Sansa
șoptind cu frenezie:
– Oh, e atât de frumos!
Ser Loras Tyrell era zvelt ca o trestie, îmbrăcat într-o
armură din argint lustruit până la un luciu orbitor și
filigranată cu frunze de viță negre, îngemănate, și flori
albastre de nu-mă-uita. Oamenii de rând realizară în
aceeași clipă cu Ned că albastrul florilor provenea de la
safire; un sunet gâtuit se ridică din mii de gâtlejuri. Pe
umerii băiatului atârna o mantie grea. Era țesută cu flori
adevărate de nu-mă-uita, sute de flori proaspete, cusute pe
o capă de lână grea.
Iapa lui era la fel de zveltă ca el, o iapă cenușie și
frumoasă, făcută pentru viteză. Armăsarul uriaș al lui Ser
Gregor necheză când îi adulmecă mirosul. Băiatul din
Highgarden făcu o mișcare cu picioarele, iar calul se cabra
agil ca un dansator.
– Tată, nu-l lăsa pe Ser Gregor să-l rănească, spuse
Sansa.
Ned văzu că purta trandafirul roșu pe care i-l dăduse ieri
Ser Loras. Jory îi spusese și de asta.
– Astea sunt lănci de turnir. Sunt făcute să se rupă la
impact, așa nu se rănește nimeni.
Totuși, își aminti de băiatul mort din căruță, cu mantia
324

lui cu semiluni, iar cuvintele i se opriră în gât. Ser Gregor
avea de furcă încercând să-și controleze armăsarul. Calul
necheza și lovea pământul cu copitele, scuturând din cap.
Muntele îl lovi cu sălbăticie cu cizma. Animalul se ridică pe
picioarele din spate și aproape că-l aruncă jos.
Cavalerul Florilor îl salută pe rege și călări spre capătul
celălalt al arenei și-și coborî lancea, pregătit. Ser Gregor își
aduse calul la stand, strângând frâul. Și imediat începu.
Armăsarul Muntelui se aruncă într-un galop năprasnic,
gonind sălbatic, în vreme ce iapa șarjă lin ca o fâlfâire de
mătase. Ser Gregor își ridică scutul pe poziție, întinse
lancea și se strădui să-și aducă armăsarul pe o linie
dreaptă, însă dintr-odată Loras Tyrell fu peste el, plasându-
și vârful lăncii acolo și, într-o clipită, Muntele căzu. Era atât
de mare, încât își doborî și calul într-o învălmășeală de oțel
și carne.
Ned auzi aplauze, urale, fluierături și icnete de surpriză,
mormăieli surescitate și, înălțându-se peste toate, hohotele
aspre și batjocoritoare ale Câinelui. Cavalerul Florilor își
struni calul la capătul arenei. Lancea sa nu era nici măcar
ruptă. Safirele luceau în soare și el își ridică vizorul,
zâmbind. Mulțimea era înnebunită după el.
În mijlocul arenei, Ser Gregor Clegane se eliberă singur
și se ridică în picioare fierbând. Își smulse coiful și dădu cu
el de pământ. Fața-i era neagră de furie, iar părul îi căzuse
peste ochi.
– Dă-mi sabia, strigă spre scutierul său, iar băiatul alergă
să i-o aducă.
Armăsarul se ridicase și el.
Gregor Clegane îl omorî cu o singură lovitură de sabie,
dată cu o asemenea ferocitate, încât tăie gâtul animalului.
Uralele se transformară într-o clipită în țipete. Armăsarul
căzu în genunchi, nechezând în clipa morții. Ser Gregor se
îndreptă spre standuri, spre Ser Loras Tyrell, strângând în
pumn mânerul sabiei însângerate.
– Opriți-l! strigă Ned, însă cuvintele sale se pierdură în
vuietul general.
Toți strigau în același timp, iar Sansa plângea.
Totul se petrecu fulgerător. Cavalerul Florilor striga să i
se aducă sabia, când Ser Gregor îi azvârli scutierul într-o
parte și înșfacă dârlogii calului. Iapa mirosi sângele și se
325

trase înapoi. Loras Tyrell abia dacă putu să rămână în șa.
Ser Gregor își răsuci sabia, dând o lovitură sălbatică, cu
ambele mâini, care-l izbi pe celălalt în piept si-l zbură din
șa. Calul o luă la goană înspăimântat, iar Ser Loras rămase
amețit în noroi. Însă când Gregor ridică sabia pentru
lovitura ucigătoare, un glas aspru îl avertiză:
– Lasă-l în pace!
Și o mână înzăuată îl smulse de lângă băiat.
Muntele se răsuci cuprins de o furie oarbă, legănându-și
sabia lungă într-un cerc ucigător, punând întreaga sa forță
la bătaie, însă Câinele pară lovitura și i-o întoarse; preț de
ceea ce păru o veșnicie, cei doi frați se loviră unul pe
celălalt în vreme ce Loras Tyrell, amețit, fu dus la adăpost.
Ned îl văzu de trei ori la rând pe Ser Gregor dând lovituri
sălbatice în coiful cu cap de câine, însă nici măcar o
singură dată Sandor nu atinse fața neprotejată a fratelui
său.
Vocea regelui puse capăt confruntării… vocea regelui și
douăzeci de săbii. Jon Arryn le spusese că un comandant
are nevoie de un glas pe potrivă pentru lupte, iar Robert
dovedise cât de adevărat era acest lucru chiar pe Trident.
– ÎNCETAȚI ACEASTĂ NEBUNIE! bubui el. ÎN NUMELE
REGELUI VOSTRU!
Câinele căzu într-un genunchi. Lovitura lui Ser Gregor
tăie aerul, dar în cele din urmă el își veni în fire. Aruncă
sabia și se uită spre Robert, înconjurat de Garda Regală și
de zeci de cavaleri și de soldați. Fără nici un cuvânt, se
întoarse și plecă, trecând pe lângă Barristan Selmy.
– Lăsați-l să plece, spuse Robert, și atunci se termină
totul.
– Acum campion e Câinele? îl întrebă Sansa pe Ned.
– Nu, îi spuse el. Va mai fi o șarjă finală, între Câine și
Cavalerul Florilor.
Dar Sansa avusese dreptate. Peste câteva clipe, Ser
Loras Tyrell se întoarse în arenă, înveșmântat cu un simplu
pieptar de lână, și-i spuse lui Sandor Clegane:
– Îți datorez viața. Ziua este a ta, ser.
– Nu sunt nici un ser, răspunse Câinele, însă acceptă
victoria și punga campionului și, poate că pentru prima
oară în viața lui, dragostea mulțimii.
Oamenii îl ovaționau când plecă din arenă, spre
326

pavilioane. Când Ned și Sansa se duseră spre terenul de
tragere cu arcul, Degețel și Lordul Renly, precum și alții, se
luară după ei.
– Tyrell știa că iapa lui este în călduri, spunea Degețel.
Jur că băiatul a pus totul la cale. Lui Gregor i-au plăcut
întotdeauna armăsarii uriași, nărăvași, cu mai mult spirit
decât minte. .
Ideea părea că-l amuză. Nu și pe Ser Barristan Selmy.
– Vicleșugurile nu au nici o onoare, spuse sec bătrânul.
– Nici o onoare și douăzeci de mii de galbeni, zâmbi
Lordul Renly.
În acea după-amiază, un băiat pe nume Anguy, un om
de rând, fără blazon, din Mlaștinile Dornish, câștigă
concursul de tragere cu arcul, întrecându-i pe Ser Balon
Swann și Jalabhar Xho cu peste o sută de pași, după ce toți
arcașii fuseseră eliminați la distanțe mult mai mici. Ned îl
trimise pe Alyn să vorbească cu el și să-i ofere un loc în
garda Mâinii, însă băiatul era îmbătat de vin și de victorie și
de o bogăție la care nici nu visase, și refuză oferta.
Lupta corp la corp dură trei ore. Aproape patruzeci de
bărbați luară parte la ea, călăreți liberi și cavaleri rătăcitori,
cavaleri recent învestiți, în căutare de faimă. Se luptară cu
arme tocite într-o învălmășeală de noroi și sânge, grupuri
mici luptându-se unele cu altele, alianțele înjghebându-se
și spulberându-se, până ce în picioare mai rămase un
singur om. Învingătorul era preotul roșu, Thoros din Myr, un
smintit care se răsese în cap și lupta cu o sabie în flăcări.
Mai câștigase alte trei lupte înainte; sabia de foc
înfricoșase caii adversarilor, însă nimic nu-l înfricoșa pe
Thoros. Finalul însemna trei membre rupte, o claviculă
spulberată, zeci de degete strivite, doi cai care trebuiseră
sacrificați și mai multe răni, luxații și contuzii decât ar fi
putut număra cineva. Ned era încântat la nebunie că
Robert nu participase.
La ospățul de seară, Eddard Stark avea speranțe mai
mari decât în ultima vreme. Robert era în vervă, iar
Lannisterii nu se vedeau pe nicăieri și chiar și fiicele sale se
purtau pe potrivă. Jory o adusese pe Arya să stea cu ei, iar
Sansa vorbi frumos cu ea.
– Turnirul a fost magnific, oftă ea. Ar fi trebuit să vii și tu.
Cum a fost la dans?
327

– Sunt plină de bășici, răspunse Arya încântată,
arătându-și mândră rănile purpurii de pe picior.
– Cred că ești o dansatoare îngrozitoare, spuse Sansa cu
îndoială.
Mai târziu, după ce Sansa plecase să asculte o trupă de
menestreli cântând o serie de balade complicate, numite
„Dansul Dragonilor”, Ned examina chiar el rana.
– Sper că Forel nu se poartă prea dur cu tine, spuse el.
Arya se ridică într-un picior. Era mult mai bine decât
ultima dată.
– Syrio spune că fiecare lovitură este o lecție si fiecare
lecție te cizelează mai mult.
Ned se încruntă. Acel Syrio Forel venise cu o reputație
excelentă, iar stilul său fistichiu, din Braavos, era numai
potrivit pentru sabia îngustă a Aryei; totuși, cu câteva zile
mai înainte, ea bâjbâise de colo-colo cu o fâșie de mătase
neagră legată la ochi. Syrio o învăța să vadă cu urechile și
cu nasul și pielea, îi spusese ea. Iar înainte de asta, o
pusese să facă răsuciri și aruncări pe spate.
– Arya, ești sigură că vrei să continui cu asta? Ea
încuviință.
– Mâine o să prindem pisici.
– Pisici. Ned oftă. Poate că am greșit când l-am angajat
pe acest Braavos. Dacă vrei, am să-l rog pe Jory să preia
lecțiile tale. Sau aș putea să-i strecor o vorbuliță lui Ser
Barristan. În tinerețea sa, a fost cel mai bun spadasin din
cele Șapte Regate.
– Nu vreau, spuse Arya. Eu îl vreau pe Syrio.
Ned își trecu degetele prin păr. Orice maestru de arme
decent i-ar putea transmite Aryei noțiuni rudimentare
despre lovituri și eschive, fără acest circ cu legarea la ochi,
și cu sărituri într-un picior, însă o cunoștea suficient de bine
pe fiica sa încât să știe că nu avea rost să se pună cu
încăpățânarea ei.
– Cum dorești, spuse. Dar era sigur că, în curând, se va
sătura și de asta. Încearcă să ai grijă.
– Voi avea, promise ea solemn, sărind cu grație de pe un
picior pe celălalt.
Mult mai târziu, după ce le dusese pe fete înapoi în oraș
și le trimisese la culcare, Sansa cu visele ei, iar Arya cu
rănile, Ned urcă în propriile sale încăperi din Turnul Mâinii.
328

Ziua fusese călduță și încăperea era închisă și neaerisită.
Ned se duse la fereastră și ridică obloanele grele pentru a
lăsa să intre aerul răcoros al nopții. Dincolo de Curtea Mare
observă licărul unei lumânări la ferestrele Degețelului.
Trecuse bine de miezul nopții. În jos, pe râu, petrecerile
începeau abia acum să se stingă.
Scoase pumnalul și-l studie. Lama Degețelului, câștigată
de Tyrion Lannister la un rămășag de turnir, trimisă să-i
curme viața lui Bran în somn. De ce? De ce ar vrea piticul
ca Bran să moară? De ce ar dori cineva ca Bran să moară?
Pumnalul, căderea lui Bran, toate erau legate cumva de
moartea lui Jon Arryn, putea simți asta în toți rărunchii, însă
adevărul despre moartea lui Jon îi rămăsese la fel de
ascuns ca la început. Lordul Stannis nu se întorsese la
Debarcaderul Regelui pentru turnir. Lysa Arryn păstra
tăcerea în spatele zidurilor groase de la Eyrie. Scutierul era
mort, iar Jory încă mai căuta prin lupanare. Ce altceva mai
avea, în afară de bastardul lui Robert?
Că ucenicul mohorât al armurierului era fiul regelui, Ned
nu avea nici o îndoială. Înfățișarea unui Baratheon era
vizibilă la el – aspectul feței, linia mandibulei, ochii și părul
negru. Renly era prea tânăr ca să fi zămislit un băiat de
vârsta lui, Stannis mult prea rece și prea mândru. Gendry
nu putea fi decât al lui Robert.
Dar dacă știa astea, ce altceva mai aflase? Regele mai
avea și alți copii nelegitimi, împrăștiați prin toate cele
Șapte Regate. Îl recunoscuse deschis pe unul dintre
bastarzi, un băiat de vârsta lui Bran, a cărui mamă era de
viță nobilă. Băiatul fusese crescut de castelanul lordului
Renly, la Capătul Furtunii.
Ned și-l amintea pe primul copil al lui Robert, o fată
născută în Vale, când Robert însuși abia dacă era ceva mai
mult decât un flăcău. O fetiță drăgălașă; tânărul lord de la
Capătul Furtunii îi asigurase dota. Obișnuia să facă vizite
zilnice și să se joace cu copila, mult timp după ce-și
pierduse orice interes față de mama sa. Îl lua adesea și pe
Ned să-i țină companie, fie că el voia sau nu. Acum, fata
trebuie să aibă vreo șaptesprezece, optsprezece ani, își
dădu el seama; era mai mare decât fusese Robert când o
zămislise. Un gând ciudat.
Cersei nu putea fi încântată de aventurile soțului ei, dar
329

în cele din urmă nu mai conta aproape deloc dacă regele
avea un bastard sau o sută. Legea și obiceiurile dădeau
copiilor nelegitimi puține drepturi. Gendry, fata din Vale,
băiatul de la Capătul Furtunii, nici unul dintre ei nu i-ar fi
putut amenința pe copiii legitimi ai lui Robert…
Gândurile sale fură întrerupte de o bătaie în ușă.
– Un bărbat vrea să vă vadă, lordul meu, spuse Harwin.
Nu și-a dat numele.
– Lasă-l să intre.
Vizitatorul său era un bărbat solid, încălțat cu cizme
acoperite de noroi uscat, înveșmântat cu o robă grea,
maro, din cea mai aspră țesătură, trăsăturile îi erau
ascunse de o glugă, iar mâinile i se pierdeau în mânecile
largi.
– Cine ești? întrebă Ned.
– Un prieten, răspunse bărbatul cu glugă cu un glas
ciudat și șoptit. Trebuie să vorbim între patru ochi, Lord
Stark.
Curiozitatea-i era mai puternică decât prudența.
– Harwin, lasă-ne singuri, porunci el.
După ce rămaseră numai ei în spatele ușilor închise,
vizitatorul își dădu gluga jos.
– Lord Varys? făcu Ned uimit.
– Lord Stark, răspunse Varys cu politețe, așezându-se.
Mă întreb dacă v-aș putea deranja pentru un pahar de
băutură.
Ned umplu două cupe cu vin de vară și-i întinse una lui
Varys.
– Aș fi putut trece și la un pas de tine fără să te fi
recunoscut, spuse nevenindu-i să creadă.
Nu-l văzuse niciodată pe eunuc îmbrăcat altfel decât în
mătăsuri și catifea, iar acum acest om duhnea a
transpirație în loc să miroasă a liliac.
– Asta mi-a fost și cea mai scumpă nădejde, zise Varys.
Nu s-ar mai putea face nimic dacă anumiți oameni ar afla
că ne-am întâlnit în secret. Regina vă supraveghează
îndeaproape. Vinul este foarte bun. Mulțumesc.
– Cum ai trecut de gărzile mele? întrebă Ned. Porther și
Cayn fuseseră postați la turn, iar Alyn pe scări.
– Fortăreața Roșie are multe căi, cunoscute numai
fantomelor și păianjenilor. Varys zâmbi stânjenit. N-am să
330

vă rețin foarte mult, lordul meu. Sunt anumite lucruri pe
care trebuie să le aflați. Sunteți Mâna Regelui, dar regele
este un smintit. Dulcegăriile din vorba eunucului
dispăruseră: acum glasul lui era ascuțit și subțire ca un
bici. E prietenul dumneavoastră, știu, un smintit, fără nici o
îndoială… și sortit pieirii, dacă nu-l salvați dumneavoastră.
Astăzi era să se întâmple. Speraseră să-l ucidă în timpul
luptelor corp la corp. Pentru o clipă Ned rămase fără grai.
– Cine?
Varys sorbi din vin.
– Dacă chiar trebuie să vă spun și asta, sunteți mai prost
decât Robert, iar eu nu mă adresez cui trebuie.
– Lannisterii, zise Ned. Regina… Nu, nu cred asta, nu
Cersei. Ea i-a cerut să nu lupte!
– I-a interzis să lupte, asta în fața fratelui său, a
cavalerilor și sub ochii curtenilor. Spuneți-mi adevărul, știți
vreo cale mai sigură de a-l trimite pe Robert într-o luptă?
Vă întreb.
Ned avu un simțământ neplăcut. Eunucul avea dreptate;
dacă-i spuneai lui Robert Baratheon că nu putea sau n-ar
trebui să facă un anumit lucru, era ca și săvârșit.
– Dar chiar dacă ar fi luptat, cine ar fi îndrăznit să-l
lovească pe rege?
Varys dădu din umeri.
– În competiție au fost implicați patruzeci de cavaleri.
Lannisterii au mulți prieteni. În miezul acelui haos, cu toți
caii nechezând și atâtea oase rupte, cu Thoros din Myr
agitându-și sabia ridicolă, în flăcări, cine l-ar fi putut ști pe
criminal dacă vreo lovitură întâmplătoare ar fi doborât-o pe
Maiestatea Sa? Se întinse după butelcă și-și umplu din nou
cupa. După ce treaba ar fi fost săvârșită, asasinul ar fi fost
copleșit de durere. Parcă-l și aud plângând. Ce trist! Totuși,
fără nici o îndoială, grațioasei și milostivei văduve i s-ar fi
făcut milă, l-ar fi ridicat în picioare pe bietul nefericit și i-ar
fi dat un sărut delicat în semn de iertare. Iar bunul Rege
Joffrey n-ar fi avut altceva de făcut decât să-l ierte. Eunucul
își mângâie obrazul. Sau poate că Cersei l-ar fi lăsat pe Ser
Ilyn să-i ia capul. În acest fel ar fi apărut mai puține riscuri
pentru Lannisteri, deși pentru micul prieten ar fi fost o
surpriză destul de neplăcută.
Ned simți cum îl cuprinde furia.
331

– Știai de acest complot, dar nu ai făcut nimic.
– Eu îi controlez pe șoptitori, nu pe războinici.
– Ai fi putut veni mai repede la mine.
– Oh, da, mărturisesc că așa este. Iar dumneavoastră v-
ați fi dus fuga-fuguța la rege, nu-i așa? Iar când Robert ar fi
auzit de primejdie, ce-ar fi făcut?
Ned se gândi la asta.
– I-ar fi condamnat pe toți și ar fi luptat oricum, ca să
arate că nu se teme de ei.
Varys își desfăcu mâinile.
– Am să vă mai fac încă o mărturisire, Lord Eddard. Eram
curios să văd ce-ați fi făcut. De ce nu ai venit la mine? m-
ați întrebat, iar eu trebuie să răspund: De ce? Pentru că nu
am avut încredere în dumneavoastră, domnul meu.
– De ce nu ai avut încredere în mine? Ned era cu
adevărat uluit.
– Fortăreața Roșie găzduiește două feluri de oameni,
Lord Eddard, spuse Varys. Cei care sunt devotați
domeniului și cei care nu sunt devotați decât lor înșile.
Până în această dimineață nu am știut de care parte
sunteți… așa că am așteptat să mă dumiresc… Iar acum
știu sigur. Îi oferi un zâmbet scurt, iar pentru o clipă chipul
său real și masca purtată în public se contopiră. Încep să
înțeleg de ce se teme regina atât de mult de
dumneavoastră. Oh, da, înțeleg.
– Tu ești cel de care ar trebui să se teamă, spuse Ned.
– Nu. Eu sunt ceea ce sunt. Regele mă folosește, dar îl
stânjenesc. Robert al nostru este cel mai puternic dintre
războinici, iar un bărbat atât de potent are puțină
compasiune pentru iscoade și spioni și eunuci. Dacă va
veni ziua în care Cersei va șopti: „Ucide-l pe ăsta”, Ilyn
Payne mi-a smulge capul într-o clipită, și cine l-ar plânge pe
bietul Varys? În nord sau în sud, păianjenii nu sunt cântați
în balade. Se întinse și-l atinse pe Ned cu o palmă moale.
Dar pe tine, Lord Stark… cred… Ba nu, știu… nu te va ucide
nici măcar pentru regina lui, și aici este salvarea noastră.
Era prea mult. Pentru o clipă, Eddard Stark simți că nu
mai vrea nimic decât să se întoarcă la Winterfell, la
simplitatea curată a nordului, unde dușmanii erau iarna și
sălbăticia de dincolo de Zid.
– În mod sigur, Robert mai are și alți prieteni credincioși,
332

protestă el. Frații săi, a sa…
– …soție? încheie Varys cu un zâmbet tăios. Frații lui îi
urăsc pe Lannisteri, foarte adevărat, însă ura față de regină
și iubirea pentru rege nu sunt chiar același lucru, nu? Ser
Barristan își iubește onoarea, iar Marele Maester Pycelle,
doar funcția, iar Degețel îl iubește doar pe Degețel.
– Garda Regelui…
– Un scut de hârtie, spuse eunucul. Î ncearcă să nu pari
atât de tulburat, Lord Stark. Jaime Lannister însuși este un
Frate Jurat al Săbiilor Albe și știm cu toții cât valorează un
jurământ. Zilele în care oameni precum Ryam Redwyne și
Prințul Aemon Cavalerul-Dragon purtau mantiile albe s-au
dus, prefăcute în praf și cântec. Dintre cei șapte, numai Ser
Barristan Selmy este din oțel adevărat, dar Selmy e bătrân.
Ser Boros și Ser Meryn sunt creațiile reginei până în
măduva oaselor și am îndoieli mari cu privire la ceilalți. Nu,
lordul meu, când se vor trage săbiile, vei rămâne singurul
prieten adevărat pe care-l va avea Robert Baratheon.
– Robert trebuie prevenit, zise Ned. Dacă este adevărat
ceea ce-ai spus, fie și numai parțial, regele trebuie să afle
asta.
– Și ce dovadă îi vom aduce? Vorbele mele împotriva lor?
Păsărelele mele împotriva reginei și a regicidului, împotriva
fraților lui și a consiliului său, împotriva Păzitorilor Estului și
Vestului, împotriva mărețului Casterly Rock? Rogu-te,
trimite de-a dreptul după Ser Ilyn, ne va scuti pe toți de
pierderea de vreme. Știu când un drum se sfârșește.
– Totuși, dacă este adevărat ceea ce spui, vor încerca să
câștige timp și să facă încă o tentativă.
– Într-adevăr, așa e, spuse Varys, și mă tem că mai
repede decât credem. Le provoci cele mai mari neliniști,
Lord Eddard. Dar păsărelele mele vor asculta și împreună
vom putea să le-o luăm înainte, tu și cu mine. Se ridică și-și
trase gluga pe față, ascunzându-se din nou.
Mulțumesc pentru vin. Vom mai vorbi. Când mă vei
vedea la consiliu, să mă tratezi cu obișnuitul tău dispreț. Ar
trebui să nu-ți fie greu deloc.
Ajunsese deja la ușă când Ned îl chemă.
– Varys! Cum a murit Jon Arryn?
– Chiar mă întrebam când ai să ajungi și aici.
– Spune-mi.
333

– Lacrimi de Lys i se spune. Ceva foarte rar și scump,
clar și dulce ca apa, nu lasă nici un fel de urmă. L-am
implorat pe Lord Arryn să folosească un degustător, chiar
în această încăpere l-am implorat, dar nici nu voia să audă.
Numai cineva care nu-i nici pe departe un bărbat s-ar gândi
la așa ceva, îmi spunea el.
Ned voia să afle și restul.
– Cine i-a dat otrava?
– Unul dintre dragii și scumpii lui prieteni, cu care
împărțea adesea carnea și vinul, fără nici o îndoială. Oh,
dar care din ei? Erau mulți. Lordul Arryn era un om
cumsecade, încrezător. Eunucul oftă, adăugând: Era un
băiat. Tot ceea ce avea, îi datora lui Jon Arryn, însă când
văduva a plecat la Eyrie cu întreaga sa curte, el a rămas la
Debarcaderul Regelui și a prosperat. Întotdeauna mi se
bucură inima când îi văd pe cei tineri cum se ridică în lume.
Biciul i se strecurase din nou în glas, iar fiecare cuvânt era
o lovitură. Trebuie să fi făcut o figură frumoasă la turnir –
el, cu armura lui nouă și strălucitoare, cu acele semiluni pe
mantie. Ce păcat că a murit atât de neașteptat, înainte să
fi apucat să vorbești cu el…
Ned se simți și el aproape otrăvit.
– Cavalerul! exclamă. Ser Hugh! Ițe încurcate în alte ițe.
Lui Ned îi vâjâia capul. De ce? De ce acum? Jon Arryn a fost
Mână timp de paisprezece ani. Ce a, făcut de au trebuit să-l
omoare?
– Punea întrebări, spuse Varys ieșind din încăpere.
334

TYRION
Stând în frigul zorilor și privind cum Chiggen îi măcelărea
calul, Tyrion Lannister mai adăugă ceva la datoriile
neamului Stark. Din trupul calului se ridicară aburi, când
mercenarul îi deschise burta cu cuțitul de jupuit. Mâinile i
se mișcau abile, nici o tăietură nu era în plus; treaba
trebuia făcută repede, înainte ca duhoarea de sânge să
adune de pe înălțimi pisicile-umbre.
– Nu va flămânzi nimeni la noapte, zise Bronn.
El era chiar aproape o umbră; slab până la oase și
întunecat, cu ochi negri și păr așijderea și un smoc de
barbă țepoasă.
– Unii s-ar putea să flămânzească, îi răspunse Tyrion. Nu
sunt prea doritor să mănânc carne de cal. Mai ales din calul
meu.
– Carnea este carne, făcu Bronn cu o înălțare din umeri.
Dothrakilor le place calul mai mult decât vita sau porcul.
– Doar nu mă iei drept Dothtraki! exclamă Tyrion acru.
Era adevărat, Dothrakii mâncau carne de cal; de
asemenea, îi lăsau în urmă pe copiii cu diformități, să fie
devorați de câinii sălbatici care urmau khalasarele lor.
Obiceiurile Dothraki nu-l entuziasmau defel.
Chiggen tăie o felie subțire de carne însângerată și o
ridică pentru a o cerceta.
– Vrei să guști, piticule?
– Fratele meu, Jaime, mi-a dat iapa asta în cea de-a
douăzeci și treia zi de nume a mea, zise Tyrion cu o voce
lipsită de inflexiuni.
– Atunci, mulțumește-i din partea noastră. Dacă-l mai
vezi vreodată. Chiggen rânji, dezvelindu-și dinții
îngălbeniți, și înghiți carnea crudă din două îmbucături.
Aduce a cal de rasă.
– Ar fi mai bine dacă ai încerca s-o prăjești, cu ceapă,
sugeră Bronn.
Fără nici un cuvânt, Tyrion plecă șchiopătând. Frigul îi
pătrunsese bine în oase, iar picioarele sale erau atât de
umflate, încât abia dacă mai putea merge. Poate că iapa
moartă fusese norocoasă. Mai avea ore bune de parcurs,
urmate de câteva îmbucături și un somn scurt și înfrigurat,
pe pământul tare, iar apoi încă o noapte la fel, încă una și
335

încă una, iar numai zeii știau cum se vor termina toate
astea.
– Blestemata, mormăi el pe când se chinuia să meargă
pe drum pentru a se alătura celor care-l prinseseră. S-o ia
naiba, pe ea și pe toți cei din neamul Stark!
Amintirea îi era încă vie și amară în minte. La un
moment dat își comanda cina și, o clipă mai târziu, se
trezise încolțit de toți bărbații înarmați din încăpere,
Jyck întinzându-se spre sabie, iar hangița începând sa
țipe: „Fără săbii, nu aici, vă rog, domnii mei.”
Tyrion îi coborâse repede brațul, înainte să se trezească
amândoi hăcuiți.
– Unde-ți sunt manierele, Jyck? Buna noastră gazdă a zis
fără săbii. Fă cum vrea ea. Afișase un zâmbet care trebuie
să fi părut la fel de grețos precum îl simțise el. Faceți o
mare greșeală, Lady Stark. Nu am nici o legătură cu atacul
asupra fiului dumneavoastră. Pe onoarea mea…
– Onoarea unui Lannister! exclamase ea laconică. Își
ridicase apoi mâinile, ca toată lumea să vadă. Pumnalul lui
mi-a lăsat cicatricile astea. Lama a fost ațintită direct spre
gâtul fiului meu.
Tyrion simțise ura crescând în jurul său, groasă și
cețoasă, alimentată de tăieturile de pe mâinile femeii
Stark.
– Ucideți-l, șuierase din spatele lui una dintre femeile
bete și șleampete, iar alte glasuri se alăturaseră
îndemnului, mai repede decât ar fi putut crede.
Străini cu toții, destul de prietenoși cu o clipă înainte,
acum îi cereau sângele precum câinii adulmecând o urmă.
Tyrion vorbise tare, încercând să-și stăpânească tremurul
vocii:
– Dacă Lady Stark crede că trebuie să răspund pentru
vreo crimă, am să merg cu ea pentru a face asta.
Fusese singura acțiune posibilă. Orice încercare de a ieși
din încercuire ar fi fost o invitație sigură la o moarte
timpurie. Câteva zeci de săbii fuseseră trase, răspunzând
cererii femeii Stark: Harrenhal, cei trei Brackeni, o pereche
de lefegii nespălați care păreau gata să-l ucidă dacă ar fi
scuipat măcar, și niște țărănoi proști care, fără îndoială, nu
aveau nici o idee în ce se băgau. În fața lor, ce-i mai
rămăsese lui Tyrion? Un pumnal la cingătoare și doi
336

oameni. Jyck avea o mână destul de bună pentru sabie,
însă Morrec nici nu conta; era în parte grăjdar, în parte
bucătar, servitor, dar nu și soldat. Cât despre Yoren,
indiferent ce crezuse despre el, frații în negru juraseră să
nu se amestece în ciondănelile de pe domeniu. Yoren n-ar
fi făcut nimic.
Și într-adevăr, fratele în negru se retrăsese în tăcere
când bătrânul cavaler de lângă Lady Stark spusese:
– Luați-le armele!
Iar mercenarul Bronn făcuse un pas înainte pentru a lua
sabia din mâna lui Jyck a-l lăsa pe el fără pumnal. Și astfel,
tensiunea din încăpere se diminuase vizibil.
Tyrion recunoscuse glasul bătrân: maestrul de arme de
la Winterfell, rămas fără favoriți.
Din gura hangiței se împrăștiaseră picături de salivă
purpurie când se rugase de Catelyn Stark:
– Nu-l omorâți aici!
– Nu-l omorâți niciunde, ceruse Tyrion.
– Duceți-l în altă parte, nu vreau sânge aici, doamna
mea, nu vreau certuri între lorzi în casa mea.
– Îl ducem înapoi la Winterfell, spusese ea.
Tyrion se gândise: Ei bine, poate că… Deja avusese timp
să arunce o privire prin încăpere și să-și facă o idee mai
clară asupra situației. Nu era pe de-a-ntregul dezamăgit de
ceea ce văzuse. Oh, femeia Stark fusese isteață, fără nici o
îndoială. Forțează-i să-și afirme public jurământul depus în
fața tatălui ei și îi poți chema în ajutor, iar ea, sigur, era
doar o biată femeie. Totuși, succesul nu fusese atât de
mare cum i-ar fi plăcut ei. În încăpere se aflaseră aproape
cincizeci de oameni, după aprecierea sa. Chemările lui
Catelyn Stark abia dacă ridicaseră o duzină; ceilalți păreau
confuzi, înspăimântați sau plictisiți Numai doi dintre Frey se
ridicaseră, observase Tyrion, și se așezaseră la loc foarte
repede când căpitanul lor nu se clintise. Tyrion ar fi zâmbit,
dacă ar fi îndrăznit.
– Atunci, fie și Winterfell, preferase el să spună. Era o
cale lungă, știa asta foarte bine, pentru că tocmai
străbătuse drumul în sens invers. Și atât de multe se
puteau petrece în acest timp.
– Tatăl meu se va întreba ce s-a ales de mine, adăugase
el, prinzând privirea spadasinului care se oferise să împartă
337

camera cu el. Ar plăti o recompensă bună oricui i-ar aduce
vestea celor întâmplate astăzi. Desigur, Lordul Tywin n-ar
face asta, însă Tyrion da, dacă și-ar recâștiga libertatea.
Ser Rodrik privise spre doamna lui cu îngrijorare, așa
cum se și cuvenea.
– Oamenii lui îl însoțesc, anunțase bătrânul cavaler. Iar
celorlalți le vom mulțumi pentru că păstrează tăcerea
asupra celor văzute.
Tyrion făcuse tot posibilul să nu izbucnească în râs.
Tăcerea? Bietul smintit bătrân! Dacă nu lua tot hanul cu el,
vestea se va răspândi în lume imediat după plecarea lor.
Călărețul liber, cu banul de aur în buzunar, va zbura spre
Casterly Rock precum o săgeată. Dacă nu el, atunci
altcineva. Yoren va spune povestea în sud. Menestrelul
prostănac va face o întreagă istorie din ea. Frații Frey vor
raporta totul lordului lor, iar numai zeii știau ce ar fi putut
face acesta. Lordul Walder Frey putea fi el jurat
Riverrunului, însă era un om prudent, care trăise .uita amar
de vreme numai pentru că se asigurase dintotdeauna că
era de partea învingătorului. Cel puțin, își putea trimite
păsările spre sud, la Debarcaderul Regelui, și poate că va
îndrăzni să facă mai mult decât atât.
Catelyn Stark nu mai pierduse vremea.
– Trebuie să plecăm imediat. Avem nevoie de cai odihniți
și provizii pentru drum. Oameni buni, știți de acum că veți
avea recunoștința veșnică a Casei Stark. Dacă vreunul
dintre voi ne va ajuta să păzim captivii și să-i aducem în
siguranță la Winterfell, vă promit că veți fi bine răsplătiți.
Nici nu-i trebuise mai mult; nebunii se repeziseră înainte.
Tyrion le studiase fețele; într-adevăr, vor fi cu toții bine
răsplătiți, își promisese el, dar nu chiar cum își imaginau ei.
Totuși, chiar și când îl căraseră afară ca pe un balot,
înșeuând caii în ploaie și legându-i încheieturile cu o bucată
de funie aspră, lui Tyrion Lannister nu-i fusese cu adevărat
frică. Nu vor reuși niciodată să-l ducă la Winterfell, ar fi
putut pune rămășag pentru asta. Călăreții le vor lua urma
peste cel mult o zi, păsările își vor lua zborul și, desigur,
unul dintre lorzii de pe râu va dori să-i facă tatălui său un
favor, dând o mână de ajutor. Tyrion se felicitase pentru
subtilitatea sa, chiar și atunci când cineva îi trăsese o glugă
peste cap, ridicându-l în șa.
338

Plecaseră prin ploaie galopând aprig și, nu peste multă
vreme, coapsele lui Tyrion se contractaseră dureros, iar
dosul îi pulsa de durere. Chiar și după ce se îndepărtaseră
destul de mult de han, iar Catelyn Stark încetinise la trap,
pentru el fusese o călătorie mizerabilă și umilitoare, pe un
teren aspru, totul fiind agravat de orbirea sa. Orice răsucire
îl punea în pericolul de a cădea de pe cal Gluga înăbușea
sunetele, așa că nu-și putuse da seama ce se vorbea în
jurul lui, iar ploaia îi înmuiase hainele, gluga lipindu-i-o de
față, astfel că se chinuia până să și respire. Funia îi rodea
încheieturile și părea că se strânge tot mai tare, pe măsură
ce noaptea trecea. Tocmai voiam să mă așez lângă un foc
zdravăn, la o friptură de pasăre, iar nenorocitul ăla de
menestrel a trebuit să deschidă gura, se gândise el cu
amărăciune. Menestrelul li se alăturase.
– Din toate astea va ieși un cântec măreț, iar eu sunt cel
care-l va compune, îi spusese el lui Catelyn Stark, atunci
când își anunțase intenția de a veni cu ei să vadă cum se
va sfârși „această minunată aventură”. Tyrion se întrebase
dacă băiatul va mai găsi aventura atât de minunată după
ce călăreții lui Lannister îi vor fi ajuns din urmă.
Ploaia se oprise în cele din urmă, iar lumina zorilor se
strecurase prin pânza udă de pe ochii lui când Catelyn
Stark dăduse ordinul de oprire. Mâini butucănoase îl
trăseseră de pe cal, îi desfăcuseră legăturile și-i smulseseră
gluga de pe cap. Când dăduse cu ochii de drumul îngust,
pietros, poalele dealurilor înălțându-se abrupte și sălbatice
peste tot în jurul lor, de zimții piscurilor acoperite cu
zăpadă, în depărtare, orice urmă de speranță îi pierise
îndată.
– Ăsta-i drumul mare, icnise el, privind-o acuzator pe
Lady Stark. Drumul de est. Ați spus că mergem spre
Winterfell!
Catelyn Stark îi dăruise un zâmbet ușor.
– Am spus-o tare și de multe ori, căzuse ea de acord.
Fără îndoială, prietenii tăi o vor lua într-acolo când vor veni
după noi. Le doresc călătorie plăcută.
Chiar și acum, după multe zile, amintirea asta îl umplea
de o furie neputincioasă. Întreaga sa viață, Tyrion se
mândrise cu istețimea sa, singurul dar despre care zeii
consideraseră că i se potrivea, și totuși, lupoaica asta de
339

Catelyn Stark, de șapte ori fie ea blestemată, îl păcălise cu
fiecare mișcare. Concluzia i se părea mult mai iritantă
decât însuși faptul că fusese răpit.
Se opriră numai atât cât le trebuia să hrănească și să
adape caii, după care porniră din nou la drum. De data
.ista, Tyrion fu scutit de a mai purta gluga. După cea de-a
doua noapte nu-l mai legară la mâini și, odată ce ajunseră
pe munte, abia dacă se mai învredniceau să-l păzească. Se
părea că nu se temeau că ar fi putut fugi. Și de ce ar fi
făcut-o? Aici, sus, ținuturile erau aspre și sălbatice, iar
drumul de munte era doar ceva mai mult decât o simplă
cărăruie pietroasă. Dacă ar fi fugit, cât de departe ar fi
putut spera să ajungă, singur și fără provizii? Pisicile-umbre
s-ar fi ospătat cu el, iar clanurile care trăiau în fortărețele
din munți erau formate din briganzi și ucigași, care nu se
plecau înaintea nici unei legi, ci doar a sabiei.
Cu toate astea, femeia Stark îi mâna înainte fără
încetare. Știa unde mergeau. O știuse din clipa în care-i
luaseră gluga de pe față. Acești munți făceau parte din
domeniul Casei Arryn, iar văduva ultimei Mâini era o Tully,
sora lui Catelyn Stark… și nicidecum prietenă a
Lannisterilor. Tyrion o cunoscuse puțin pe Lady Lysa în
timpul șederii ei la Debarcaderul Regelui și nu ardea de
nerăbdare să reînnoiască legătura.
Dușmanii lui erau adunați în jurul unui pârâu, la mică
distanță în jos, pe drum. Caii își făcuseră plinul cu apă
înghețată și pășteau smocurile de iarbă maronie care
creșteau între fisurile din stâncă. Jyck și Morrec se
înghesuiau unul în altul, posomorâți și jalnici. Mohor îi
veghea, sprijinit într-o suliță, și purta un coif de fier, rotund,
care-l făcea să arate de parcă ar fi avut un castron pe cap.
În apropiere, Marillion, menestrelul, își ungea harfa de
lemn, văicărindu-se de ce făcea umezeala din corzile ei.
– Trebuie să ne odihnim, doamna mea, îi spunea
cavalerul rătăcitor, Ser Willis Wode, lui Catelyn Stark, când
Tyrion se apropie. Era omul lui Lady Whent, țeapăn și solid,
primul care se ridicase în ajutorul lui Catelyn Stark la han.
– Ser Willis spune adevărul, doamna mea, zise Ser
Rodrik. Este al treilea cal pe care l-am pierdut.
– Vom pierde mai mult decât caii, dacă ne ajung din
urmă Lannisterii, le reaminti ea. Fața sa era suptă și arsă
340

de vânt, dar nu-și pierduse nici o clipă expresia hotărâtă.
– Slabe șanse să se întâmple asta aici, interveni Tyrion.
– Doamna nu ți-a cerut părerea, piticule, se răsti
Kurleket, un grăsan prostănac, cu părul tuns scurt și o
figură porcină. Era unul dintre Brackeni, un maestru de
arme, în serviciul Lordului Janos. Tyrion depusese un efort
special să le rețină numele, ca să poată să le mulțumească
mai târziu pentru tratamentul blând pe care i-l aplicaseră.
Un Lannister își plătea întotdeauna datoriile. Kurleket va
învăța, într-o zi, la fel ca prietenii săi, Lharys și Mohor,
precum și bunul Ser Willis, și lefegiii Bronn și Chiggen.
Plănuia o lecție deosebit de usturătoare pentru Marillion,
cel cu harfa de lemn și vocea dulceagă de tenor, care se
străduia atât de bărbătește să facă să rimeze pezevenghi
cu schilod și șchiop, încât să poată compune un cântec
despre rușinea sa.
– Lăsați-l să vorbească, porunci Lady Stark. Tyrion
Lannister se așeză pe o stâncă.
– Cam pe acum, urmăritorii noștri gonesc peste Gât,
vânând amăgirile pe care le-ați lăsat pe drumul regelui…
presupunând că s-a declanșat o urmărire, fapt care nu este
deloc sigur. Oh, fără îndoială, vestea a ajuns la… tatăl
meu… Doar atât că tatăl meu nu mă iubește din cale-afară
de mult, și nu sunt deloc sigur că s-ar osteni să se pună în
mișcare.
Era doar pe jumătate adevărat; Lordului Tywin Lannister
nu-i păsa nici cât negru sub unghie de fiul său schilod, însă
nu ar tolera nici cea mai mică atingere a onoarei Casei
sale.
– Este un ținut aspru, Lady Stark. Nu veți afla nici un
ajutor până ce nu veți ajunge în Vale și orice cal pe care-l
mai pierdeți îi va împovăra pe ceilalți și mai mult. Mai rău,
riscați să mă pierdeți pe mine. Sunt mic și nu prea puternic
și dacă mor eu, care-i ideea? Asta nu era deloc o minciună.
Tyrion nu știa cât va mai putea îndura acest ritm.
– S-ar putea spune că moartea ta este ideea, Lannister,
răspunse Catelyn Stark.
– Nu cred, zise Tyrion. Dacă m-ați fi vrut mort, nu ar fi
trebuit decât să spuneți un cuvânt, iar unul dintre acești
prieteni credincioși ai dumneavoastră mi-ar fi dat cu multă
bucurie zâmbetul cel roșu. Se uită spre Kurleket, însă
341

bărbatul era mult prea întunecat la minte ca priceapă
ironia.
– Cei din neamul Stark nu ucid oameni în patul lor.
– Nici eu, rosti el. Vă mai spun încă o dată, nu an» avut
nimic de-a face cu încercarea de ucidere a fiului
dumneavoastră.
– Asasinul era înarmat cu pumnalul tău. Tyrion simți cum
îl trec căldurile.
– Nu era pumnalul meu, insistă el. De câte ori trebuie să
vă jur asta? Lady Stark, indiferent ce credeți despre mine,
nu sunt prost. Numai un idiot l-ar înarma pe un mardeiaș
de rând cu propria sa lamă.
I se păru o clipă că vede un licăr de îndoială în ochii ei,
dar ceea ce spuse ea era altceva:
– De ce m-ar minți Petyr?
– De ce se ușurează urșii prin pădure? întrebă el. Pentru
că asta este natura lor. Minciuna este la fel de firească
precum respirația pentru oameni ca Degețel. Ar trebui ca
dumneavoastră să știți asta, mai bine decât oricine.
Ea făcu un pas spre el, cu figura încrâncenată.
– Și ce înseamnă asta, Lannister? Tyrion își înălță capul.
– Toți bărbații de la curte l-au auzit cum povestea că v-a
luat fecioria, doamna mea.
– Asta-i o minciună! zise Catelyn Stark.
– Oh, pitic pervers și împielițat, făcu Marillion șocat,
Kurleket își scoase pumnalul, o bucată amenințătoare de
fier negru.
– Doar un cuvânt, doamna mea, și-i voi azvârli limba aia
mincinoasă la picioarele dumneavoastră. Ochii lui porcini
erau umeziți de bucuria unei astfel de perspective.
Catelyn Stark îl scruta pe Tyrion cu o asemenea răceală
întipărită pe față, cum el nu mai văzuse până atunci.
– Petyr Baelish m-a iubit, cândva. Era doar un băiat.
Pasiunea sa a fost o tragedie pentru noi toți, însă era
adevărată și pură, nu ceva de care să râzi. Îmi voia mâna.
Acesta este adevărul. Ești cu adevărat un nemernic,
Lannister.
– Iar tu ești o proastă, Lady Stark. Degețel nu a iubit
niciodată pe nimeni, ci doar pe el însuși, iar eu îți promit că
nu mâna ta îl extazia, ci acești sâni plini ai tăi, gura asta
dulce și căldura dintre picioarele tale.
342

Kurleket îl apucă de un smoc de păr și-i trase capul
înapoi cu o smucitură bruscă, dezgolindu-i gâtul. Tyrion
simți sub bărbie sărutul rece al oțelului.
– Să-i dau cep, doamna mea?
– Ucide-mă și adevărul va muri cu mine, icni Tyrion.
– Lasă-l să vorbească, porunci Catelyn Stark. Kurleket își
desprinse mâna, în silă, din părul lui Tyrion.
Acesta inspiră adânc.
– Cum ți-a povestit Degețel că am ajuns la pumnalul ăsta
al lui? Răspunde-mi.
– L-ai câștigat la un rămășag, în timpul turnirului de ziua
numelui Prințului Joffrey.
– Când fratele meu, Jaime, a fost doborât de pe cal de
Cavalerul Florilor, nu asta-i povestea?
– Așa este, admise ea. O cută îi străbătu fruntea.
– Călăreți!
Țipătul țâșnise de pe culmea rotunjită de vânt de
deasupra lor. Ser Rodrik îl trimisese pe Lharys să se cațăre
pe stâncă și să supravegheze drumul în timp ce ei se
odihneau. Preț de o clipă, nu mișcă nimeni. Catelyn Stark
re» acționa prima.
– Ser Rodrik, Ser Willis, pe cai, strigă ea. Puneți ceilalți
cai în spatele nostru. Mohor, păzești prizonierii.
– Dați-ne arme! Tyrion țâșni în picioare și o apucă de
braț. Vei avea nevoie de fiecare sabie.
Ea își dădu seama că avea dreptate, Tyrion văzu asta.
Clanurilor de la munte nu le păsa deloc de dușmănia
marilor Case; ar măcelări orice Stark sau Lannister cu
aceeași fervoare, așa cum se măcelăreau și între ei. S-ar fi
putut s-o cruțe pe Catelyn; era încă destul de tânără ca să
aducă pe lume copii. Cu toate astea, ea ezită.
– Îi aud! anunță Ser Rodrik.
Tyrion întoarse capul să asculte, și auzi clar: zgomot de
potcoave. O duzină de cai sau chiar mai mulți, apropiindu-
se. Deodată, se puseră în mișcare cu toții, întinzându-se
după arme și alergând la armăsarii lor. În jurul lor se
împrăștiau pietre când Lharys veni sărind și alunecând în
jos, pe pantă. Ajunse cu respirația tăiată înaintea lui
Catelyn Stark – un bărbat butucănos, cu smocuri de păr
ruginiu ieșind de sub coiful conic de oțel.
– Douăzeci de oameni, poate douăzeci și trei, spuse el
343

trăgându-și respirația. Șerpii Laptelui sau Frații Lunii, după
părerea mea. Au ochi peste tot, doamna mea… iscoade
ascunse… știu că suntem aici.
Ser Rodrik Cassel era deja pe cal, cu o sabie în mâini.
Mohor se pitise după o stâncă, cu ambele mâini strânse pe
sulița sa cu vârf de oțel și un pumnal între dinți.
– Tu, cântărețule, strigă Ser Willis. Ajută-mă aici cu
pieptarul.
Marillion zăcea încremenit, strângându-și harfa de lemn,
cu fața albă ca laptele, însă omul lui Tyrion, Morrec, se
ridică imediat în picioare și alergă să-l ajute pe cavaler cu
armura.
Tyrion continua să o strângă de mână pe Catelyn Stark.
– Nu ai de ales, îi spuse. Suntem trei și un al patrulea om
e pus să ne păzească… patru oameni care ar putea face
aici deosebirea dintre viață și moarte.
– Dă-mi cuvântul tău de onoare că lăsați săbiile jos
imediat ce se termină lupta.
– Cuvântul meu? Tropăitul de copite se auzea mai tare
acum. Tyrion rânji parșiv. Oh, îl aveți, doamna mea… pe
onoarea mea de Lannister.
Preț de o clipă crezu că-l va scuipa, dar în loc de asta ea
se răsti:
– Dați-le arme, și se retrase cât de repede putu.
Ser Rodrik îi aruncă lui Jyck spada sa și teaca, și se puse
în mișcare să iasă în întâmpinarea dușmanilor. Morrec se
servi cu un arc și o tolbă cu săgeți și se așeză într-un
genunchi într-o parte a drumului. Era mai bun ca arcaș
decât ca spadasin. Iar Bronn galopă și-i oferi lui Tyrion o
secure cu două tăișuri.
– N-am luptat niciodată cu securea. Simțea în mână cât
de incomodă și de neobișnuită era arma. Avea un mâner
scurt, o lamă grea și o țepușă urâtă la capăt.
– Fă-te că tai lemne, îi spuse Bronn trăgându-și sabia
lungă din teaca de la spate. Scuipă și galopă pentru a li se
alătura lui Chiggen și Ser Rodrik. Ser Willis se urcă pe cal
venind lângă ei, bâjbâind cu mâinile pe coif, o oală de
metal cu o deschizătură în dreptul ochilor și o fâșie lungă
de mătase neagră.
– Lemnele nu sângerează, rosti Tyrion, fără a se adresa
cuiva anume. Se simțea dezgolit fără armură. Căuta cu
344

privirea o stâncă și alergă spre locul unde se ascundea
Marillion. Mișcă-te!
– Pleacă! îi strigă băiatul. Sunt menestrel, nu vreau să
iau parte la lupta asta!
– Ce-i, ți-ai pierdut gustul pentru aventură? Tyrion îl lovi
până când acesta se rostogoli. O clipă mai târziu, călăreții
căzură asupra lor.
Nu erau nici blazoane, nici flamuri, nici trompete sau
tobe, doar zbârnâitul corzilor de arc, cu care trăgeau
Morrec și Lharys și, dintr-odată, oamenii clanurilor năvăliră
tunând din lumina zorilor, oameni zvelți, întunecați, în piei
tari și armuri descompletate, cu fețele ascunse sub
coifurile fără vizieră. În mâinile lor înmănușate strângeau
tot felul de arme: săbii lungi și lăncii, seceri ascuțite,
ciomege ghintuite, pumnale și măciuci grele, de fier. În
fruntea lor călărea un bărbat uriaș, într-o mantie din blană
tărcată de pisică-umbră, înarmat cu o sabie mare, pentru
ambele mâini.
Ser Rodrik strigă:
– Winterfell!
Și se avântă să-i iasă în cale, cu Bronn și Chiggen alături,
urlând un strigăt de luptă, fără cuvinte. Urmă Ser Willis,
rotind în jurul capului un buzdugan ghintuit.
– Harrenhal! Harrenhal!
Tyrion simți nevoia bruscă de a țâșni în sus, agitându-și
securea, și de a tuna: Casterly Rock! Însă momentul de
nebunie trecu repede și se ghemui și mai mult la pământ.
Auzi nechezatul cailor speriați și zăngănitul metalului
izbindu-se de metal. Sabia lui Chiggen sfârtecă fața
dezgolită a unuia dintre călăreții în cămașă de zale, iar
Bronn intră printre oamenii din clan ca un vârtej, secerând
dușmanii în dreapta și-n stânga. Ser Rodrik îl lovi pe uriașul
cu mantia din blană, caii lor dansând unul în jurul celuilalt,
pe când ei schimbau lovitură după lovitură. Jyck sări pe un
cal și galopă cu spatele descoperit în vârtejul luptei, Tyrion
văzu o pană de săgeată ieșind din gâtul bărbatului cu
mantie de blană. Când deschise gura să strige, afară țâșni
doar sângele. Când căzu, Ser Rodrik se lupta deja cu
altcineva.
Deodată, Marillion țipă, acoperindu-și capul cu harfa lui
de lemn când un cal sări peste stânca lor. Tyrion se repezi
345

în picioare când călărețul se întoarse să vină la ei, agitând
un ciomag cu țepi. Tyrion răsuci securea cu ambele mâini.
Lama nimeri în gâtul calului, scoțând un sunet înfundat, iar
Tyrion aproape că scăpă mânerul securii când animalul
necheză și căzu. Reuși să-și smulgă arma și să se ferească,
neîndemânatic. Marillion fu mai puțin norocos. Cal și
călăreț se prăbușiră înlănțuiți peste menestrel. Tyrion sări
înapoi în vreme ce piciorul brigandului rămase prins sub
armăsarul căzut, și înfipse securea în gâtul omului, puțin
mai sus de omoplați.
Pe când se opintea să smulgă lama, îl auzi pe Marillion
gemând sub cadavre.
– Să mă ajute cineva, icni menestrelul. Zeii aibă milă,
sângerez.
– Cred că-i sângele calului, spuse Tyrion.
Mâna menestrelului se târî afară de sub animalul mort,
tăvălindu-se în noroi ca un păianjen cu cinci picioare.
Tyrion își lăsă călcâiul peste degetele tremurânde și simți
un trosnet reconfortant.
– Închide ochii și prefă-te mort, îl sfătui pe menestrel,
după care-și ridică securea și plecă.
Apoi totul se dezlănțui. Zorii erau plini de strigăte și
urlete și încărcați de mirosul greu de sânge, iar lumea
devenise un haos. Săgeți îi trecură șuierând pe la urechi și
se sparseră de stânci. Îl văzu pe Bronn, în picioare, luptând
cu câte o sabie în fiecare mână. Tyrion se ținu departe de
luptă, strecurându-se din stâncă în stâncă și țâșnind din
umbră pentru a lovi picioarele cailor care treceau. Dădu
peste un brigand rănit și-l omorî, servindu-se cu coiful
omului. Nu i se potrivea prea bine, însă Tyrion era încântat
de orice protecție. Jyck fu lovit pe la spate în timp ce-l tăia
pe cel din fața lui, iar ceva mai târziu Tyrion se împiedică
de cadavrul lui Kurleket. Chipul porcin fusese zdrobit cu o
măciucă, însă Tyrion recunoscu pumnalul, când îl trase
dintre degetele mortului. Tocmai și-l strecura la cingătoare
când auzi un țipăt de femeie.
Catelyn Stark era ca într-o capcană, cu spatele la
peretele de stâncă de pe versantul muntelui, înconjurată
de trei bărbați, unul încă pe cal, iar ceilalți doi pe jos.
Strângea cu stângăcie un pumnal cu mâinile ei rănite, însă
era cu spatele la stâncă și o încolțiseră din trei părți. Lasă-i
346

s-o aibă pe cățeaua asta, se gândi Tyrion, așa-i trebuie.
Totuși, se puse în mișcare. Pe primul bărbat îl lovi în
spatele genunchiului, înainte ca acesta să-și fi dat seama
că era acolo, iar securea grea sfârtecă osul și carnea ca pe
lemnul putred. Lemne care sângerează, se gândi Tyrion
prostește, când al doilea bărbat se repezi după el. Tyrion
se ghemui. Lovit de secure, omul se rostogoli pe spate… iar
Catelyn Stark se duse după el și-i deschise gâtul. Călărețul
își aminti de alte obligații urgente și o luă brusc la galop.
Tyrion privi în jurul său. Dușmanii erau cu toții fie răpuși,
fie fugiseră. Cumva, lupta se terminase tocmai atunci când
nu se uitase el. Cai în agonie și oameni răniți zăceau peste
tot, urlând și gemând. Spre marea sa uimire, el nu se
număra printre ei. Își desfăcu degetele și lăsă securea să
cadă bufnind la pământ. Avea mâinile năclăite de sânge.
Arii putut jura că luptase timp de jumătate de zi, însă
soarele abia dacă se urcase pe cer.
– Prima ta bătălie? îl întrebă Bronn mai târziu,
aplecându-se asupra cadavrului lui Jyck, scoțându-i
cizmele. Erau cizme bune, cum putea avea numai unul
dintre oamenii Lordului Tywin; piele groasă, unse și suple,
mult mai fine decât ceea ce purta el. Tyrion dădu din cap.
– Tatăl meu va fi atât de mândru, zise el. Cârceii de la
picioare îl dureau atât de tare, încât abia mai putea sta.
Ciudat, în timpul luptei nu băgase nici o clipă de seamă
durerea.
– Acum îți trebuie o muiere, spuse Bronn cu o scânteiere
în ochii săi negri. Înghesui cizmele în coburii de la șa. Nimic
nu-i ca o femeie, după ce un bărbat a trecut prin botezul
sângelui, crede-mă.
Chiggen jefuia cadavrele briganzilor de suficient timp
încât să ajungă să gâfâie și să-și lingă buzele. Tyrion se
uită spre locul unde Lady Stark oblojea rănile lui Ser Rodrik.
– Eu sunt dispus, dacă și ea este, zise el. Călăreții liberi
izbucniră în râs, iar Tyrion rânji la acest gând: Ar fi un
început.
După aceea, îngenunche lângă pârâu și-și spălă sângele
de pe față în apa rece ca gheața. Pe când șonticăia înapoi
spre ceilalți, se uită din nou spre masacru. Bărbații de clan
erau sfrijiți, zdrențăroși, caii lor erau costelivi și piperniciți,
de li se vedeau toate coastele. Armele pe care le lăsaseră
347

Bronn și Chiggen nu erau prea impresionante. Măciuci,
bâte, o seceră… Își aminti de bărbatul uriaș, cu mantie de
blană, care se bătuse cu Ser Rodrik cu o sabie mare,
pentru ambele mâini, dar când îi găsi cadavrul pe solul
pietros, bărbatul nu i se mai păru deloc uriaș, mantia
dispăruse, iar Tyrion văzu că sabia era știrbită, oțelul ei
ieftin fiind pătat de rugină. Nu era de mirare că oamenii
clanului lăsaseră nouă cadavre pe teren.
Ei aveau numai trei morți; doi dintre maeștrii de arme ai
Lordului Bracken, Kurleket și Mohor, și propriul său om,
Jyck, care se avântase cu spatele descoperit. Un prost în
cele din urmă, se gândi Tyrion.
– Lady Stark, vă cer să continuăm drumul, fără zăbavă,
spuse Ser Willis Wode, privind îngrijorat prin despicătura
coifului spre vârfurile crestelor. I-am respins pentru
moment, dar nu au fugit prea departe.
– Trebuie să ne îngropăm morții, Ser Willis, îi răspunse
ea. Au fost oameni curajoși. Nu-i voi lăsa pradă ciorilor și
pisicilor-umbră.
– Acest pământ este prea pietros ca să poată fi săpat,
spuse Ser Willis.
– Atunci vom aduna bolovani pentru movile.
– Adunați câte pietre vreți, îi spuse Bronn, dar faceți-o
fără mine sau Chiggen. Am lucruri mai bune de făcut decât
să adun bolovani peste oameni morți… Să respir, de pildă.
Privi spre restul supraviețuitorilor. Acei dintre voi care
sperați să mai fiți în viață până la căderea nopții, veniți cu
noi.
– Doamna mea, mă tem că are dreptate, spuse vlăguit
Ser Rodrik. Bătrânul cavaler fusese rănit în luptă o tăietură
adâncă în brațul stâng și o înțepătură de suliță care-i
zgâriase gâtul – iar vârsta-și spunea cuvântul. Dacă mai
zăbovim aici, vor veni din nou, fără doar și poate, și s-ar
putea să nu mai supraviețuim unui al doilea atac.
Tyrion putea citi supărarea pe fața lui Catelyn, însă ea
știa că nu are de ales.
– Fie ca zeii să ne ierte, atunci. Plecăm imediat. Acum,
caii nu mai lipseau. Tyrion își mută șaua pe armăsarul
castrat, bălțat, al lui Jyck, care părea destul de puternic să
reziste cel puțin trei sau patru zile. Se pregătea să
încalece, când Lharys se ridică și spuse:
348

– Am să iau acum pumnalul ăla, piticule.
– Lasă-l să-l păstreze, zise Catelyn Stark, privind în jos de
pe calul ei. Și ai grijă să-și primească înapoi și securea. S-ar
putea să avem nevoie de ea, dacă suntem atacați din nou.
– Primește mulțumirile mele, doamnă, spuse Tyrion
încălecând.
– Păstrează-ți-le, i -o tăie ea. Nu am mai multă încredere
în tine decât aveam înainte.
Ea o luase din loc înainte de a mai apuca el să ticluiască
o replică. Tyrion își ajusta coiful capturat și luă securea de
la Bronn. Își aminti cum începuse călătoria, cu încheieturile
legate și cu o glugă trasă pe cap, și hotărî că era, în mod
sigur, o îmbunătățire substanțială. Lady Stark își putea
înghiți încrederea; atât timp cât își păstra securea, se va
considera încă în joc.
Ser Willis conducea coloana. Bronn o încheia, cu Lady
Stark în siguranță, la mijloc, iar Ser Rodrik ca o umbră pe
lângă ea. Marîllion continua să se uite în spate, spre Tyrion,
aruncându-i priviri posomorâte în timp ce călăreau.
Menestrelul avea câteva coaste rupte, harfa și toate cele
patru degete ale mâinii cu care cânta erau zdrobite, dar
ziua nu fusese pe de-a-ntregul pierdută pentru el; de
undeva, nu se știa de unde, șe alesese cu o splendidă
mantie din blană groasă și neagră, străbătută de dungi
albe. Se zgribulea tăcut sub faldurile ei și, măcar pentru
moment, nu mai avea nimic de spus.
Auziră în urma lor mormăitul gros al pisicilor-umbră,
înainte să fi putut străbate măcar o jumătate de kilometru,
iar mai târziu mârâitul furios al animalelor care se luptau
pentru cadavrele lăsate de ei. Marillion păli în mod vizibil.
Tyrion o luă la trap lângă el.
– Fricos, îi spuse, rimează bine cu ros până la os.
Își îmboldi calul și trecu de menestrel, până la Ser Rodrik
și Catelyn Stark.
Ea-l privi cu buzele strânse.
– Și cum spuneam înainte de a fi întrerupți atât de
brutal, începu Tyrion, în povestea Degețelului există o
nepotrivire serioasă. Indiferent ce credeți despre mine,
Lady Stark, vă spun ceva: eu nu pun rămășag niciodată
împotriva familiei mele.
349

ARYA
Motanul negru, cu o singură ureche, își cabra spatele și
sâsâi spre ea.
Arya o luă în jos pe alee, balansându-se ușor pe tălpile
picioarelor desculțe, ascultând bătăile propriei sale inimi,
respirând încet și adânc. Tăcută ca o umbră, își spuse,
ușoară ca pana. Motanul o privi venind, cu ochi neliniștiți.
Prinderea pisicilor era dificilă. Mâinile ei erau pline de
zgârieturi pe cale de vindecare și ambii genunchi erau juliți
până la sânge, din cauza căzăturilor. La început, chiar și
pisica uriașă și grasă a bucătarului reușise să-i scape, însă
Syrio se ținuse de capul ei zi și noapte. Când alergase la el
cu mâinile însângerate, el îi spusese:
– Atât de încet? Fii mai rapidă, fato. Dușmanii tăi îți vor
provoca ceva mai mult decât simple zgârieturi. Îi
tamponase rănile cu foc din Myr, care o arsese atât de
tare, încât trebuise să-și muște buzele ca să nu țipe de
durere. Apoi o trimisese după alte pisici.
Fortăreața Roșie era plină de pisici: pisici bătrâne și
leneșe, dormitând la soare, vânători de șoareci cu ochii
reci, pisoi mici și agili, cu ghearele ca niște ace, pisicile
doamnelor, pieptănate și încrezătoare, altele ca niște
umbre zdrențuite, scotocind mormanele de gunoaie. Arya
le fugărise una câte una și le capturase, aducându-le,
mândră, la Syrio Forel… pe toate în afară de asta cu o
singură ureche, acest drac negru de motan.
– Ăsta-i adevăratul rege la castel, îi spusese una dintre
mantiile aurii. Mai bătrân ca păcatul și de două ori mai rău.
O dată, regele îl așezase la ospăț pe tatăl reginei, iar
ticălosul ăsta întunecat a sărit pe masă și a înșfăcat
prepelița friptă chiar dintre degetele Lordului Tywin. Robert
a râs atât de tare, încât aproape că a plesnit. Să te ții
departe de el, copilă.
O alergase prin jumătate de castel: de două ori în jurul
Turnului Mâinii, de-a lungul curții interioare, prin grajduri în
jos, pe treptele în spirală, dincolo de bucătăria mică, de
curtea porcilor și cazarma mantiilor aurii, de-a lungul
zidului de la râu și chiar pe trepte și în sus și-n jos pe Calea
Trădătorului, din nou jos și dincolo de porți și în jurul
fântânii, înăuntru și-n afara unor clădiri ciudate, până ce
350

Arya ajunsese să nu mai știe unde se afla.
În cele din urmă îl încolțise. Ziduri înalte se ridicau din
toate părțile, iar în față era doar o suprafață de piatră, fără
nici o deschizătură.
Tăcută ca o umbră, repetă ea, alunecând înainte, ușoară
ca pana.
Când ajunse la trei pași de el, m otanul țâșni. Întâi la
stânga, apoi la dreapta; și tot așa făcu și Arya, tăindu-i
orice cale de scăpare. El sâsâi din nou și încercă s-o
zbughească printre picioarele ei. Iute ca șarpele, se gândi
ea.
Mâinile ei se încleștară în jurul lui. Îl strânse la piept,
dansând și râzând tare, pe când ghearele lui zgâriau
pieptul vestei sale de piele. Fulgerător, îl sărută chiar între
ochi și-și trase capul înapoi cu o clipă înainte ca ghearele
lui să-și fi găsit drumul spre fața ei. Motanul scheună și
scuipă.
– Ce faci cu pisica asta?
Surprinsă, Arya lăsă motanul să-i scape și se răsuci spre
locul de unde se auzise vocea. Motanul dispăru în» tr-o
clipită. La capătul aleii stătea o fetiță cu o claie de bucle
aurii, îmbrăcată frumos, ca o păpușă în satin albastru.
Lângă ea era un băiețel rotofei și blond, cu un cerb cabrat,
țesut cu perle pe pieptar, și cu o sabie în miniatură la
centură. Prințesa Myrcella și Prințul Tommen, se gândi ea.
O septă, la fel de masivă ca un cal de povară, veghea
asupra lor, iar în urma ei erau doi bărbați cu mantii
purpurii, gărzile Casei Lannister.
– Ce făceai cu pisica aceea, băiatule? întrebă Myrcella
din nou. Apoi spuse spre fratele ei: E un băiat zdrențăros,
nu? Uită-te la el. Și chicoti.
– Un băiat zdrențăros, care pute, fu de acord Tommen.
Nu mă cunosc, își dădu Arya seama. Nici măcar nu știu că
sunt fată. Nici nu era de mirare; era desculță și murdară,
părul îi era încâlcit de la alergătura îndelungată prin castel,
era îmbrăcată cu o vestă zgâriată de ghearele pisicii și
pantaloni maro, din pânză aspră, tăiați deasupra
genunchilor juliți. Nu te duceai în fuste și mătăsuri la
vânătoare de pisici. Își plecă repede capul și căzu într-un
genunchi. Poate că nici n-o vor recunoaște. Iar dacă o vor
recunoaște, nu va afla niciodată sfârșitul poveștii. Septa
351

Mordane ar fi îngrozită, iar de rușine, Sansa nu ar mai vorbi
niciodată cu ea.
Bătrâna septă grasă avansa.
– Băiete, cum ai ajuns aici? Nu ai ce căuta în această
parte a castelului.
– Nu-i puteți opri pe alde ăștia, spuse una dintre mantiile
purpurii, după cum nu poți scăpa de șobolani.
– De unde ești, băiete? îl înghesui septa. Răspunde-mi.
Ce-i cu tine, ești mut?
Aryei i se oprise vocea în gât. Dacă răspundea, Tommen
și Myrcella o vor recunoaște cu siguranță.
– Godwyn, adu-l aici, zise septa.
Străjerul mai înalt o luă pe alee. Panica îi cuprinse gâtul
ca o mână de uriaș. Nu ar fi putut scoate nici un cuvânt,
nici dacă viața ei ar fi atârnat de asta. Liniștita precum apa
lină, zise ea fără cuvinte.
Când Godwyn se întinse spre ea, Arya îl evită. Iute ca un
șarpe. Se aplecă spre stânga, astfel că degetele lui îi
atinseră doar brațul, și se învârti în jurul lui. Lină ca
mătasea verii. Când el reuși să se întoarcă, ea gonea deja
în jos pe alee. Rapidă ca o căprioară. Septa țipa la ea. Arya
i se strecură printre picioarele groase și albe ca niște
coloane de marmură, se ridică, îl trânti pe Prințul Tommen
și sări peste el când acesta căzu destul de rău, scoțând un
ooof, fugi și de cel de-al doilea străjer și apoi trecu de toți,
gonind cât o țineau picioarele.
Auzi strigăte, apoi zgomote grele de pași apropiindu-se
în urma sa. Se aruncă la pământ și se rostogoli. Mantiile
roșii o depășiră înclinându-se într-o parte, împleticindu-se.
Arya țâșni din nou în picioare. Văzu o fereastră deasupra
ei, înaltă și îngustă; abia dacă era mai mare decât o
ambrazură pentru arcași. Sări, se prinse dc pervaz și se
trase în sus. Își ținu respirația când se strecură prin
fereastră. Alunecoasă ca un tipar. Căzu la podea înaintea
unei spălătorese uluite, sări în picioare, își înlătură mizeria
de pe haine și o luă din nou la goană, ieșind pe ușă,
străbătând un coridor lung, jos pe scări, și traversând o
curte ascunsă, dădu un colț, sări un zid și se strecură
printr-o fereastră lungă și îngustă într-o pivniță, unde era o
beznă desăvârșită. Zgomotele se auzeau tot mai slab în
urma ei.
352

Arya era istovită și se rătăcise de-a binelea. O pățise,
dacă o recunoscuseră, însă nu credea asta. Se mișcase
prea repede. Rapidă ca o căprioară.
Se așeză pe vine în întuneric, cu spatele sprijinit de
peretele umed, din piatră, și așteptă să-și audă urmăritorii,
însă singurele sunete erau bătaia inimii ei și clipocitul
îndepărtat al apei. Tăcută ca umbra, își spuse. Se întrebă
unde ajunsese. În primele zile după ce sosiseră la
Debarcaderul Regelui, avusese niște vise urâte, cum că se
rătăcea prin castel. Tatăl sau îi spusese că Fortăreața Roșie
era mai mică decât Winterfell, însă în visele ei era imens,
un labirint nesfârșit din piatră, cu pereți care păreau că se
răsucesc și se transformă în spatele ei. Se pomenea
rătăcind prin săli întunecoase, cu tapiserii spălăcite,
coborând nesfârșite scări circulare, gonind prin curți sau
peste poduri, strigătele ei rostogolindu-se fără nici un
răspuns. În unele încăperi, de pe pereții roșii părea că
picură sânge și nu putea găsi niciunde o fereastră. Uneori,
putea auzi vocea tatălui ei, dar întotdeauna de la mare
distanță, și, indiferent cât de mult alerga în întâmpinarea
ei, o auzea din ce în ce mai slab și mai slab, până ce
dispărea cu totul, iar Arya rămânea singură în întuneric.
Era foarte întuneric și acum, își dădu ea seama. Își
strânse genunchii la piept și se înfiora. Va aștepta în
tăcere, cât va număra până la zece mii. După aceea, va fi
în siguranță dacă se va strecura afară și o va lua spre casă.
Cam pe când ajunsese cu număratul la optzeci și șase,
încăperea începuse să se mai lumineze, ochii obișnuindu-i-
se cu bezna. Încet, contururile din jurul ei își dezvăluiră
aspectul. Ochi uriași, goi, se holbau hămesiți la ea prin
întuneric și văzu umbrele ascuțite și șterse ale unor dinți
lungi. Uitase de numărătoare. Închise ochii și-și mușcă
buza, destrămând frica. Când privi din nou, monștrii
dispăruseră. Nu-i văzuse niciodată. Își închipui că Syrio era
lângă ea, în întuneric, șoptindu-i în urechi. Liniștită ca apa
lină, își spuse. Puternică precum un urs, cumplită ca o
pumă. Deschise ochii din nou.
Monștrii erau tot acolo, însă frica ei dispăruse.
Arya se ridică în picioare, mișcându-se prudentă.
Capetele erau în jurul ei. Atinse unul, curioasă, întrebându-
se dacă era real. Vârfurile degetelor ei mângâiară un
353

maxilar masiv. Îl simțea ca și cum era destul de real. Osul
era neted sub palma ei, rece și tare la atingere. Își plimbă
degetele în jos, pe un dinte negru și ascuțit, un pumnal
făcut din beznă. Se înfiora.
– E mort, spuse ea cu voce tare. E doar o hârcă, nu-mi
poate face rău. Totuși, cumva, monstrul părea să știe că
era acolo. Putea simți cum ochii goi o priveau prin beznă, și
mai era ceva în acea încăpere întunecoasă, cavernoasă,
ceva ce nu o iubea deloc. Se trase de lângă craniu și se lovi
de următorul, mai mare decât primul. Pentru o clipă, îi putu
simți colții înfigându-i-se în umăr, de parcă ar fi vrut să-i
smulgă carnea. Arya se răsuci și simți pielea agățându-se și
sfâșiindu-se când colțul uriaș mușcă din vesta ei, apoi o luă
la fugă. Un alt craniu se înălța înainte, cel mai mare
monstru dintre toți, însă Arya nu încetini. Sări peste o
creastă de colți negri, mari ca niște săbii, țâșni printre
fălcile flămânde și se aruncă spre ușă.
Mâinile ei găsiră inelul unui zăvor greu, de fier, prins pe
ușă, și-l trase. Ușa râmase o clipă înțepenită, refuzând să
se deschidă, dar începu să se crape încet, spre interior» cu
un scârțâit atât de sonor, încât Arya era sigură că putea fi
auzit în întregul oraș. Deschise ușa doar atât cât să se
strecoare afară, în holul de dincolo de ea.
Dacă încăperea cu monștri fusese întunecată, holul
părea cel mai negru hău din cele șapte iaduri. Liniștită ca
apa lină, își spuse Arya, dar chiar și după ce așteptă o clipă
să-și obișnuiască din nou ochii cu bezna, nu găsi nimic de
văzut, în afară de conturul cenușiu al ușii de care trecuse.
Își mișcă degetele în fața ochilor, simți aerul dislocându-se,
însă nu văzu nimic. Era oarbă. O dansatoare a apei vede cu
toate simțurile ei, își reaminti. Închise ochii și-și regla
respirația, se adapă din tăcere și-și întinse mâinile.
Degetele ei atinseră piatră aspră și nefinisată în stânga.
Urmă peretele, mâna îi alunecă pe suprafața lui, iar ea făcu
pași mici și târșiți prin beznă. Toate holurile duc undeva.
Acolo unde este o cale spre înăuntru, se deschide și o cale
spre ieșire. Frica taie mai adânc decât săbiile. Aryei nu-i va
mai fi teamă. I se părea că mersese foarte mult când zidul
se termină brusc și un val de aer rece îi trecu peste obraji.
Fire din părul despletit îi mângâiară ușor pielea.
Undeva departe, în jos, auzi zgomote. Scrâșnetul unor
354

cizme, zarvă de glasuri îndepărtate. O lumină pâlpâitoare
atinse slab zidul, iar ea văzu că stătea chiar la buza unui
puț mare și negru, un tunel lat de șapte metri, care se
avânta adânc în pământ. În loc de trepte, lângă peretele
curbat fuseseră așezate pietroaie uriașe, coborând în cerc
tot mai jos, întunecate precum treptele spre iadul despre
care le povestea Bătrâna Nan. Dar ceva ieșea din beznă,
din măruntaiele pământului…
Arya se uită peste margine și simți pe față respirația
rece și neagră. Departe, în jos, văzu licărirea unei singure
torțe, firavă ca flacăra unei lumânări. Desluși că era vorba
despre doi oameni. Umbrele lor alunecau strâmbate pe
laturile puțului, alungite ca niște giganți. Le putea auzi
glasurile, reverberându-se în tunel.
– …găsit unul dintre ticăloși, spunea unul. Ceilalți vor
urma curând. O zi, două, trei, două săptămâni…
– Și când va afla adevărul, ce va face? răsună cea de-a
doua voce, scăldată în accentele lichide ale Orașelor
Libere.
– Numai zeii singuri știu asta, spuse prima voce. Arya
putea vedea fuiorul de fum cenușiu desprinzându-se din
torță, ridicându-se răsucit ca un șarpe. Nebunii au încercat
să-i omoare fiul și, ce-i mai rău, au transformat totul într-o
farsă caraghioasă. El nu-i un om care să treacă peste așa
ceva cu vederea. Te previn, lupul și leul își vor sări, curând,
la gât, indiferent dacă vrem asta sau nu.
– Prea repede, mult prea repede, se plânse vocea cu
accent. La ce ar servi un război acum? Nu. suntem
pregătiți. Amână totul.
– Aș putea la fel de bine să încerc să opresc timpul. Mă
crezi vreun vrăjitor?
Celălalt chicoti.
– Nici mai mult, nici mai puțin.
Flăcările linseră aerul rece. Umbrele înalte aproape că
ajunseseră la ea. O clipă mai târziu, bărbatul care ținea
torța intră în câmpul ei vizual, cu tovarășul lui lângă el,
Arya se trase înapoi de lângă puț, cu burta lipită de
pământ, își ținu răsuflarea când bărbații ajunseră la capătul
scărilor.
– Ce vrei să fac? întrebă purtătorul torței, un bărbat
solid, cu o capă la jumătate, din piele.
355

Chiar și în cizmele grele, picioarele sale păreau că
alunecă pe pământ, fără nici un sunet. O față rotundă,
plină de cicatrici, și un smoc de barbă se ițeau de sub coiful
de oțel, iar peste hainele de piele groasă purta cămașă de
zale; la cingătoare, avea un pumnal și o sabie scurtă. Aryei
i se păru că era ceva ciudat de familiar în aspectul lui.
– Dacă o Mână poate muri, de ce nu și alta? replică
bărbatul cu accent și barbă galbenă, despicată. Ai mai
dănțuit pe muzica asta și înainte, prietene.
Nu era cineva pe care Arya să-l mai fi văzut vreodată,
era sigură de asta. Exagerat de gras, și cu toate astea
părea că pășește atât de ușor, punându-și greutatea pe
pernițele tălpilor așa cum ar fi făcut un dansator pe apă.
Inelele sale licăreau în lumina torței, aur roșu și argint alb,
incrustate cu rubine, safire, ochi de tigru. Avea câte un inel
pe fiecare deget; pe unele chiar două.
– Înainte nu a fost ca acum, iar Mâna asta nu-i precum
cealaltă, spuse bărbatul cu cicatrici, intrând amândoi în
hol.
Nemișcată ca piatra, își spuse Arya, tăcută ca o umbră.
Orbiți de strălucirea torței lor, nici nu o văzură lipită de
piatră, la numai câțiva pași distanță.
– Poate că ai dreptate, răspunse barba despicată,
oprindu-se să-și tragă respirația după ce urcase atât. Fără
îndoială, trebuie să câștigăm timp. Prințesa este
însărcinată. Khal-ul nu se va pune în mișcare decât după ce
i se naște fiul. Știi cum sunt ei, acești sălbatici.
Bărbatul cu torța apăsă pe ceva. Arya auzi un huruit
profund. O lespede uriașă de piatră, roșie în lumina torței,
alunecă în jos din tavan, cu o bufnitură răsunătoare care
aproape că o făcu să țipe. Acolo unde fusese intrarea în
puț, nu mai era decât piatră masivă, solidă și intactă.
– Dacă nu se pune singur în mișcare cât de curând, s-ar
putea să fie prea târziu, zise bărbatul solid, cu coiful de
oțel. Ăsta nu mai este un joc pentru doi, dacă o fi fost
vreodată. Stannis Baratheon și Lysa Arryn au fugit acolo
unde nu mai pot să-i ajung, iar gurile rele spun că adună
oameni în jurul lor. Cavalerul Florilor scrie la Highgarden,
grăbindu-l pe tatăl său, lordul, să o trimită pe sora lui la
curte. Fata este o fecioară de paisprezece ani, dulce și
frumoasă și atrăgătoare, iar Lordul Renly și Ser Loras
356

intenționează să i-o vâre în pat lui Robert, s-o mărite cu el
și s-o facă noua regină. Degețel… numai zeii știu ce jocuri
face Degețelul. Totuși, Lordul Stark este cel care-mi tulbură
somnul. Îl are pe bastard, are cartea și, foarte curând, va
avea și adevărul. Iar acum soața lut l-a răpit pe Tyrion
Lannister, mulțumită uneltirilor Degețelului. Lordul Tywin
va considera asta o ofensă, iar Jaime are o afecțiune
ciudată pentru acest Pezevenghi. Dacă Lannisterii se mișcă
spre nord, asta-i va aduce și pe Tully. Tu spui: Amână, iar
eu răspund: Grăbește-te. Nici chiar cei mai buni jongleri nu
pot să țină în aer, pe veci, o sută de bile.
– Tu ești mai mult decât un jongler, prieten drag. Ești un
adevărat vrăjitor. Tot ce-ți cer este să-ți folosești farmecele
ceva mai mult.
O luară în jos pe coridor în direcția de unde venise Arya,
trecând de încăperea cu monștri.
– Voi face tot ce pot, spuse moale cel cu torța. Îmi
trebuie aur și încă cincizeci de păsări.
Îi lăsă să o ia înainte, apoi începu să se furișeze pe
urmele lor. Tăcută ca umbra.
– Atât de multe? Vocile se auzeau mai slab acum, iar
lumina se diminua înaintea ei. Cei de care ai nevoie sunt
greu de găsit… așa tineri, să-și cunoască hrisoavele…
poate mai bătrâni… nu mor așa de ușor…
– Nu. Cei tineri sunt mai siguri… tratează-i cu blândețe…
– …dacă-și țin gurile…
– …riscul…
Multă vreme după ce vocile lor se risipiseră, Arya încă
mai putea vedea lumina torței, o stea fumegândă care o
invita s-o urmeze. De două ori i se păru că o pierduse, însă
continuă să meargă și de fiecare dată se pomeni la capătul
unei scări înguste și abrupte, iar torța licărea slab departe,
sub ea. Se grăbi după ea, coborând și tot coborând. O dată,
se împiedică de o piatră și căzu lovindu-se de perete, iar
mâna ei atinse pământul gol, susținut de bârne, în vreme
ce înainte, tunelul fusese placat cu piatră.
Trebuie că se furișase în urma lor câțiva kilometri. În
cele din urmă dispărură, însă nu ar fi putut merge decât
înainte. Găsi din nou peretele și-l urmă, oarbă și pierdută,
prefăcându-se că Nymeria pășea neauzită lângă ea, în
beznă. La sfârșit, ajunse într-o apă puturoasă, care-i venea
357

până la genunchi, dorindu-și să poată dansa deasupra ei
așa cum ar fi reușit Syrio și întrebându-se dacă va mai
vedea vreodată lumina zilei. Era întuneric bine când Arya
ieși în noapte.
Se pomeni la gura unui canal care se golea în râu.
Mirosea atât de rău, încât se dezbrăcă acolo, pe loc,
lăsându-și hainele murdare pe malul râului, și se aruncă în
apa neagră. Înotă până ce se simți curățată și ieși la mal
tremurând. Câțiva călăreți trecură pe drumul de lângă râu
pe când Arya își spăla hainele, însă dacă văzură fata goală
și slăbănoagă frecându-și zdrențele sub lumina lunii, nici n-
o băgară în seamă.
Era la câțiva kilometri distanță de castel, dar oriunde te-
ai fi aflat la Debarcaderul Regelui, nu trebuia decât să ridici
privirile pentru a vedea Fortăreața Roșie înălțată pe Dealul
lui Aegon, așa că nu era nici un pericol să se rătăcească.
Hainele aproape că i se uscaseră când ajunse la postul de
pază de la poartă. Grilajul de fier fusese coborât, iar porțile
zăvorâte, așa că se întoarse spre ușa din spate. Mantiile
aurii care erau de pază mârâiră când le spuse s-o lase să
intre.
– Vezi-ți de drum, zise una. Nu mai sunt resturi de la
masă, iar după lăsarea serii nu se mai cerșește.
– Nu sunt cerșetoare, zise ea. Locuiesc aici.
– Am spus vezi~ți de drum. Ai nevoie de una peste
urechi ca să auzi mai bine?
– Vreau să-l văd pe tatăl meu. Străjerii schimbară priviri
între ei.
– Iar eu vreau s-o mârlesc chiar pe regină, pentru tot
binele pe care mi-l face, spuse cel mai tânăr.
Cel vârstnic se încruntă.
– Și cine-i tatăl ăsta al tău, băiete, vânătorul de șobolani
al orașului?
– Mâna Regelui, îi spuse Arya.
Ambii bărbați izbucniră în râs, însă apoi cel mai în vârstă
își flutură pumnul spre ea nepăsător, ca un om care ar
alunga un câine. Arya văzu lovitura înainte încă să înceapă.
Se trase ca într-un dans din calea ei, rămânând neatinsă.
– Nu sunt băiat, scuipă ea cuvintele, sunt Arya Stark de
Winterfell, iar dacă mă atingeți, tatăl meu, lordul, o să vă
înfigă capetele în vârful țepușelor. Dacă nu mă credeți,
358

aduceți-l aici pe Jory Cassel sau Vayon Poole, de la Turnul
Mâinii. Își înfipse degetele în șold. Acum aveți de gând să
deschideți poarta, sau trebuie să vă dau una peste urechi
ca să auziți mai bine?
Tatăl ei era singur în seră când Harwin și Tom Grasul o
aduseră înăuntru, o lampă cu ulei strălucind blând la cotul
său. Era aplecat asupra celei mai mari cărți pe care o
văzuse vreodată Arya, un tom imens, gros, cu pagini
scorojite și îngălbenite, acoperite de litere ilizibile, legate
între coperte de piele decolorată; el însă o închise ca să
asculte raportul lui Harwin. Chipul său era imobil când îi
trimise pe oameni afară, mulțumindu-le.
– Îți dai seama că am trimis jumătate din garda mea ca
să te caute? zise Eddard Stark când rămaseră singuri.
Septa Mordane și-a ieșit din minți de groază. Acum este în
templu, rugându-se pentru întoarcerea ta cu bine. Arya, știi
doar că nu ai voie să treci niciodată de porțile castelului
fără învoirea mea.
– Dar nu am trecut de porți, spuse ea fără să se
gândească. Ei bine, nu am vrut asta. M-am dus doar prin
pivnițe, numai că am dat peste un tunel. Era foarte
întunecos și nu am avut o torță sau o lumânare să văd pe
unde merg, așa că m-am tot dus prin tunel. Nu am putut să
mă întorc pe unde am venit, din cauza monștrilor. Tată,
vorbeau despre cum să te omoare! Nu monștrii, ci doi
oameni. Nu m-au văzut, eram nemișcată ca piatra și tăcută
ca umbra, dar eu i-am auzit. Spuneau că ai o carte și un
bastard și că dacă o Mână a putut să moară, de ce n-ar mai
putea încă una? Asta-i cartea? Pun rămășag că Jon este
bastardul.
– Jon? Arya, despre ce tot vorbești? Cine a spus asta?
– Ei au spus, îi răspunse ea. Era unul gras, plin de inele
pe degete și cu o barbă galbenă, despicată, și un altul în
cămașă de zale și coif de oțel, iar cel gras spunea că
trebuie să amâne tot, însă celălalt i-a spus că nu poate să
tot facă jonglerii și că lupul și leul își vor sări unul la gâtul
altuia și că era o farsă caraghioasă, de mim. Încercă să-și
amintească și restul. Nu prea înțelesese tot ce discutaseră
cei doi și acum totul i se amestecase în minte. Cel grjN mai
spunea că prințesa are un copil. Cel cu coiful de oțel, care
avea torța, a spus că trebuie să se grăbească. Cred ca era
359

un vrăjitor.
– Un vrăjitor! făcu Ned fără nici o urmă de zâmbet Avea,
cumva, o barbă lungă și albă și o pălărie ascuțita» cu stele
presărate pe ea?
– Nu! Nu era ca în poveștile Bătrânei Nan. Nu arăta deloc
a vrăjitor, însă cel gras da.
– Te previn, Arya, dacă încerci să îmi torni tot felul de
născociri…
– Nu. Ți-am spus că asta a fost în pivnițe, lângă locul cu
peretele secret. Vânam pisici și, ei bine… Făcu o
strâmbătură. Dacă recunoștea că-l lovise pe Prințul
Tommen, chiar că se va supăra foarte tare pe ea… Ei bine,
am intrat printr-o fereastră. Acolo am găsit monștrii…
– Monștri și vrăjitori, spuse tatăl ei. Se pare că ai cam
trecut prin ceva peripeții. Acești oameni pe care i-ai auzit,
spui că vorbeau despre jonglerii și pantomime?
– Da, admise Arya, numai că…
– Arya, erau mimi, îi spuse tatăl ei. Trebuie să fie acum
zeci de trupe prin Debarcaderul Regelui, venite să facă și
ele un ban de pe urma mulțimilor adunate la turnir. Nu
sunt sigur ce făceau ăștia doi la castel, dar poate că regele
le-a cerut un spectacol.
– Nu. Scutură încăpățânată din cap. Nu erau…
– În orice caz, nu ar trebui să urmărești oamenii și să-i
spionezi. Nici eu nu sunt încântat de ideea că fiica mea se
cațără prin ferestre străine în căutarea pisicilor. Uită-te la
tine, scumpo. Mâinile tale sunt pline de zgârieturi. Toate
astea durează deja de prea mult timp. Spune-i lui Syrio că
vreau să vorbesc cu el…
Fu întrerupt de o bătaie în ușă, scurtă și bruscă.
– Lord Eddard, iertăciune, strigă Desmond, dar a venit un
frate în negru și vă cere o audiență. Spune că sunt lucruri
urgente. Am crezut că vreți să știți.
– Ușa mea este întotdeauna deschisă pentru Rondul de
Noapte, spuse tatăl ei.
Desmond îl lăsă pe om înăuntru. Era gârbovit și pocit, cu
o barbă dezordonată și haine murdare; cu toate astea,
Eddard îl salută cu bucurie și-l întrebă cum îl cheamă.
– Yoren, după voia dumneavoastră, lordul meu. Iertare
pentru oră. Se înclină spre Arya. Iar acesta trebuie să fie
fiul dumneavoastră. Vă seamănă.
360

– Sunt fată! făcu Arya exasperată. Dacă bătrânul
coborâse de pe Zid, probabil că trecuse prin Winterfell. Îi
cunoști pe frații mei? întrebă ea agitată. Robb și Bran sunt
la Winterfell, iar Jon este pe Zid. Jon Snow este și el tot în
Rondul de Noapte, trebuie să-l cunoști, are un lup
străvechi, unul alb cu ochii roșii. Jon n-a ajuns încă
cercetaș? Eu sunt Arya Stark.
Bătrânul în hainele lui negre, puturoase, o privea ciudat,
însă Arya părea că nu se mai putea opri din vorbit.
– Când te întorci înapoi la Zid, nu vrei să-i duci lui Jon o
scrisoare dacă-i scriu eu una?
Dorea ca Jon să fie bine acum. El ar crede-o dacă i-ar
povesti despre pivnițe și despre bărbatul gras, cu barba
despicată, și vrăjitorul cu coiful de oțel.
– Fiica mea uită, adesea, bunele maniere, spuse Eddard
Stark cu un zâmbet ușor, care-i înmuie cuvintele. Îți cer
iertare, Yoren. Te-a trimis fratele meu, Benjen?
– Nu m-a trimis nimeni, lordul meu, în afară de bătrânul
Mormont. Mă aflu aici ca să găsesc oameni pentru Zid, iar
când Robert va convoca întreaga curte, îmi voi pune
genunchiul jos și voi striga ce trebuințe avem, să văd dacă
Regele și Mâna mai au pleavă prin temnițele lor, de care s-
ar lipsi cu dragă inimă. Ați putea spune însă că și despre
Benjen Stark ar putea fi vorba aici. Sângele lui s-a făcut
negru. Îmi este la fel de frate precum vă este și
dumneavoastră. Am venit pentru el. Călărit-am din greu,
aproape că mi-am omorât iapa după cum am muncit-o
până aici, însă i-am lăsat pe ceilalți mult în urmă.
– Ceilalți? Yoren pufni.
– Mercenari și călăreți liberi și tot astfel de gunoaie.
Hanul era plin de ei, iar eu i-am văzut cum adulmecau.
Mirosul sângelui și al aurului sunt la fel, până la urmă. Dar
nu toți au luat-o spre Debarcaderul Regelui. Unii galopau
spre Casterly Rock, iar Stânca este și mai aproape. Lordul
Tywin trebuie că a aflat deja vorba, puteți conta pe asta.
Tatăl se încruntă.
– Ce fel de vorbă? Yoren se uită la Arya.
– Una care este mai bine să fie rostită între patru ochi,
lordul meu, vă cer iertăciune.
– După cum dorești. Desmond, du-o pe fata mea în
camerele ei. O sărută pe frunte. Vom termina discuția
361

mâine.
Arya parcă prinsese rădăcini pe loc.
– Nu s-a întâmplat nimic rău cu Jon, nu? îl întrebă ea pe
Yoren. Sau cu unchiul Benjen?
– Păi, cât îl privește pe Stark, n-aș putea spune. Băiatul
Snow era destul de bine când am plecat eu de la Zid. Dar
nu ei mă preocupă pe mine.
Desmond o luă de mână.
– Vino cu mine, domniță. L-ai auzit pe tatăl tău, lordul.
Arya nu avea de ales decât să meargă cu el, dorindu-și să fi
fost Tom Grasul în locul lui. Cu Tom ar mai fi putut zăbovi
la ușă cu vreun pretext, ca să asculte ce avea de spus
Yoren, însă Desmond era mult prea încăpățânat pentru un
astfel de truc.
– Câți străjeri are tatăl meu? îl întrebă pe când coborau
spre camera ei de culcare.
– Aici, la Debarcaderul Regelui? Cincizeci.
– N-ai lăsa pe nimeni să-l ucidă, nu-i așa? îl iscodi ea.
Desmond râse.
– Fii fără teamă, micuță domniță. Lordul Eddard este
păzit zi și noapte. Nu i se poate întâmpla nimic.
– Lannisterii au mai mult de cincizeci de oameni, îi
aminti Arya.
– N-au decât, însă orice om din nord face cât zece dintre
mercenarii din sud, așa că poți dormi liniștită.
– Ce-ar fi dacă ar fi trimis un vrăjitor să-l ucidă?
– Păi, în acest caz, răspunse Desmond trăgându-și sabia
lungă, și vrăjitorii mor la fel ca toți oamenii, odată ce le tai
capul.
362

EDDARD
– Robert, te implor, se rugă Ned, bagă de seamă ce spui.
Vorbești despre uciderea unui copil.
– Târfa este borțoasă! Pumnul regelui izbi masa
consiliului, tare ca o bubuitură de tunet. Ți-am spus că asta
se va întâmpla, Ned. Încă de acolo, din ținutul gorganelor,
te-am avertizat, dar n-ai vrut să asculți. Ei bine, ascultă
acum. Îi vreau morți, mamă și copil, pe amândoi, și pe
prostul ăla de Viserys. E destul de limpede? Îi vreau morți.
Ceilalți consilieri se străduiau din răsputeri să pară că
erau în cu totul altă parte. Fără îndoială, erau mai înțelepți
decât el. Eddard Stark se mai simțise doar foarte rar atât
de singur.
– Te vei dezonora pe veci dacă faci asta.
– Atunci lasă să cadă totul pe capul meu, atât timp cât
se rezolvă. Nu sunt atât de orb încât să nu văd umbra
securii când atârnă deasupra gâtului meu.
– Nu-i nici o secure, îi spuse Ned regelui. Numai umbra
unei umbre, ștearsă de douăzeci de ani… Și asta, dacă
există cu adevărat.
– Dacă? întrebă Varys moale, frecându-și palmele
pudrate. Lordul meu, mă judecați greșit. Credeți că aș
aduce sminteli pe masa regelui și a consiliului?
Ned îl privi pe eunuc cu răceală.
– Ne-ai aduce șoaptele unui trădător aflat la celălalt
capăt de lume, lordul meu. Sau poate că Mormont
greșește. Sau poate că minte.
– Ser Jorah nu ar îndrăzni să mă înșele, spuse Varys cu
un surâs viclean. Contați pe asta, lordul meu. Prințesa are
un copil.
– Așa spui tu. Dacă greșești, nu trebuie să ne temem.
Dacă fata naște un copil mort, nu trebuie să ne temem.
Dacă dă naștere unei fete în locul unui fiu, nici atunci nu
trebuie să ne temem. Dacă sugarul moare de timpuriu, nu
trebuie să ne temem.
– Dar dacă este băiat? insistă Robert. Și dacă
supraviețuiește?
– Marea îngustă va rămâne, totuși, între noi. Am să mă
tem de Dothraki doar în ziua în care caii lor vor goni pe
apă.
363

Regele luă o înghițitură de vin și îi aruncă lui Ned o
privire incendiatoare, peste masă.
– Deci mă sfătuiești să nu fac nimic, până ce odrasla
dragonului pune piciorul, cu armata sa, pe țărmurile mele,
așa este?
– „Odrasla dragonului” este în pântecul mamei ei, spuse
Ned. Nici chiar Aegon nu s-a apucat de cuceriri decât după
ce l-au înțărcat.
– Zei! Ești încăpățânat ca un bizon, Stark. Regele se uită
în jurul mesei de consiliu. Restul… v-ați înghițit cu toții
limbile? Nu vrea nimeni să-i bage mințile în cap acestui
smintit cu fața împietrită?
Varys îi oferi regelui un zâmbet onctuos și puse o mână
moale pe mâneca lui Ned.
– Îți înțeleg remușcările, Lord Eddard, cu adevărat le
înțeleg. Nu am avut nici o bucurie să aduc consiliului astfel
de vești dureroase. Este un lucru îngrozitor că trebuie să
ne gândim la asta, un lucru josnic. Totuși, noi, cei care
conducem, trebuie să facem și astfel de lucruri pentru
binele regatului, indiferent cât este de dureros pentru noi.
Lordul Renly dădu din umeri.
– Mie lucrurile mi se par destul de simple. Ar fi trebuit să
punem ca Viserys și sora lui să fie uciși cu ani de zile în
urmă, însă Maiestatea Sa, fratele meu, a făcut greșeala de
a-l asculta pe Jon Arryn.
– Mila nu este niciodată o greșeală, Lord Renly, răspunse
Ned. Pe Trident, Ser Barristan, aici de față, a secerat o
duzină de bărbați destoinici, prieteni ai lui Robert și ai mei.
Când l-au adus la noi, rănit cumplit și aproape mort, Roose
Bolton ne-a îndemnat să-i tăiem gâtul, însă fratele
dumneavoastră a spus: „Nu voi ucide un om pentru
devotamentul lui, nici pentru că a luptat bine.” Și l-a trimis
pe propriul său maester să se îngrijească de rănile lui Ser
Barristan. Îi adresă regelui o privire lungă și înghețată. Ce-
ar fi fost acum omul ăsta?
Robert avea încă destulă rușine în el încât să roșească.
– Nu-i același lucru, se plânse el. Ser Barristan era
cavaler din Garda Regelui.
– Iar Daenerys, o fată de paisprezece ani. Ned știa prea
bine că împinge lucrurile dincolo de limita dictată de
înțelepciune, însă nu putea să tacă. Robert, te întreb, de ce
364

ne-am ridicat noi împotriva lui Aerys Targaryen, dacă nu ca
să punem capăt uciderii copiilor?
– Ca să punem capăt Targaryenilor, mormăi regele.
– Maiestatea Voastră, nu am știut niciodată ca
dumneavoastră să vă temeți de Rhaegar. Ned lupta din
răsputeri să alunge disprețul din propriul său glas. Să vă fi
zăpăcit atât de mult trecerea anilor încât să tremurați din
cauza umbrei unui copil nenăscut?
Robert se împurpura la chip.
– Ajunge, Ned, îl avertiză el împungând aerul cu degetul.
Nici un alt cuvânt. Ai uitat cine-i regele aici?
– Nu, Maiestatea Voastră, răspunse Ned. Dar
dumneavoastră?
– Ajunge! răcni regele. M-am săturat de vorbărie. Am să
termin cu asta, ori voi fi blestemat. Ce spuneți voi, ceilalți?
– Trebuie ucisă, declară Lordul Renly.
– Nu avem de ales, murmură Varys. Trist, foarte trist…
Ser Barristan Selmy își ridică de la masă ochii de un
albastru-deschis și spuse:
– Maiestatea Voastră, există o onoare în a-ți înfrunta
dușmanul pe câmpul de luptă, dar nici una în a-l ucide în
pântecul mamei sale. Iertați-mă, însă trebuie să fiu de
partea Lordului Eddard.
Marele Maester Pycelle își drese glasul, proces care păru
să-i ia câteva minute.
– Ordinele mele sunt să servesc regatul, nu pe cel care
domnește. Cândva, l-am sfătuit pe Regele Aerys cu același
devotament cu care îl sfătuiesc și pe Regele Robert acum,
așa că nu-i doresc nici un rău acestei fete a lui, Totuși, vă
întreb: dacă vine din nou războiul, cât de mulți oșteni vor
muri? Câte orașe vor arde? Câți copii vor fi smulși de lângă
mamele lor pentru a pieri în vârful vreunei sulițe? își
mângâie barba albă și stufoasă cu o tristețe infinită, părând
istovit. Nu este mai înțelept, ba chiar mai blând, ca
Daenerys Targaryen să moară acum și astfel să trăiască
alți zeci de mii de oameni?
– Mai blând, făcu Varys. Oh, cât de bine și adevărat au
fost spuse acestea, Mare Maester. Este atât de adevărat!
Dacă zeii, în capriciul lor, îi dăruiesc lui Daenerys
Targaryen un fiu, acest regat va sângera.
Degețel fu ultimul. Pe când Ned îl privea, Lordul Petyr își
365

înăbuși un căscat.
– Când te trezești în pat cu o femeie urâtă, cel mai bun
lucru pe care poți să-l faci este să închizi ochii și să continui
așa, declamă el. Așteptarea n-o va face mai frumoasă.
Sărut-o și termină cu ea.
– Sărut-o? repetă Ser Barristan uluit.
– Un sărut de oțel, spuse Degețel.
Robert se întoarse să se confrunte cu Mâna sa.
– Ei bine, asta e, Ned. Tu și cu Selmy sunteți singuri.
Unica problemă care rămâne este să găsim pe cineva s-o
ucidă.
– Mormont tânjește după iertarea regală, le reaminti
Lordul Renly.
– Cu disperare, făcu Varys. Totuși, tânjește și mai mult
după viață. Acum, prințesa trebuie să fie aproape de Vaes
Dothrak, unde ridicarea unei săbii înseamnă moarte. Dacă
v-aș spune ce i-ar face Dothraki celui care ar îndrăzni să
folosească una împotriva unei khaleesi, nici unul dintre voi
nu ar mai dormi la noapte. Își mângâie obrazul pudrat. Dar
otrava… lacrimile din Lys, să zicem. Khal Drogo nu trebuie
să afle niciodată că n-a fost o moarte naturală.
Ochii adormiți ai Marelui Maester Pycelle se deschiseră.
Îi aruncă eunucului o ocheadă bănuitoare.
– Otrava este arma lașului, se plânse regele. Lui Ned îi
era de ajuns.
– Trimiți asasini plătiți împotriva unei fete de paisprezece
ani și-ți mai bați capul cu onoarea? își împinse scaunul în
spate și se ridică. Fă-o chiar tu, Robert. Cel care dă
sentința ar trebui să mânuiască și sabia. Privește-o direct
în ochi înainte de a o ucide. Privește-i lacrimile, ascultă-i
ultimele cuvinte. Îi datorezi măcar asta.
– Zei, răbufni regele, cuvântul explodând din el de parcă
abia își mai putea stăpâni furia. Tu chiar vorbești serios,
lua-te-ar naiba! Se întinse după butelca de vin de lângă
cotul său, o găsi golită și o aruncă spărgând-o de un
perete. Mi s-a terminat și vinul, dar și răbdarea. Ajunge!
Faceți ce v-am spus.
– Eu nu voi lua parte la această crimă, Robert. Fă cum
vrei tu, dar nu-mi cere să-mi pun pecetea pe așa ceva.
Preț de o clipă, Robert nu păru să înțeleagă ce spunea
Ned. Sfidarea nu era o îmbucătură pe care s-o fi gustat
366

foarte des. Încet, expresia feței sale se schimbă, pe măsură
ce înțelegea. Ochii i se îngustară și o roșeață i se urcă pe
gât, trecând de gulerul de catifea. Aținti asupra lui Ned un
deget acuzator.
– Ești Mâna Regelui, Lord Stark. Vei face cum îți
poruncesc eu, ori am să-mi găsesc o Mână care o va face.
– Îi doresc numai succes. Ned deschise catarama care-i
ținea faldurile mantiei, mâna ornamentală din argint care
servea și ca însemn al funcției sale. O puse pe masă în fața
regelui, întristat de amintirea celui care i-o prinsese, un
prieten pe care-l iubise. Credeam că ești un om mai bun
decât ești, Robert. Credeam că am făcut un rege nobil.
Fața lui Robert era purpurie.
– Afară, croncăni el, sufocându-se de furie. Ieși afară, al
naibii să fii, am terminat-o cu tine. Ce mai aștepți? Pleacă,
aleargă înapoi la Winterfell. Și asigură-te că n-am să-ți mai
văd fața niciodată, ori jur că am să-ți așez capul în vârful
unui par!
Ned făcu o plecăciune și se răsuci pe călcâie fără nici un
alt cuvânt. Simțea privirile lui Robert ațintite pe spatele
său. Pe când ieșea din camerele de consiliu, discuția se
reluă de parcă nici nu s-ar fi întrerupt.
– În Braavos există o societate numită Oamenii Fără
Chip, explică Marele Maester Pycelle.
– Aveți vreo idee cât de scumpi sunt? se plânse Degețel.
Poți năimi o armată întreagă de mercenari pentru jumătate
din prețul lor, iar atât cer pentru un negustor. Nici nu
îndrăznesc să mă gândesc cât ar cere pentru o prințesă.
Ned închise ușa după el și glasurile amuțiră. Ser Boros
Blount stătea în afara camerei, purtând mantia lungă și
albă și armura Gărzii Regelui. Îi aruncă o privire scurtă și
curioasă, din colțul ochilor, însă nu-i puse nici o întrebare.
Pe când traversa curtea, înapoi spre Turnul Mâinii, ziua îl
întâmpină grea și agresivă. Putea simți în aer amenințarea
ploii. Lui Ned i-ar fi plăcut. L-ar fi putut face să se simtă cu
o idee mai puțin mânjit. Când ajunse la seră, îl convocă pe
Vayon Poole. Administratorul veni imediat.
– Ați trimis după mine, Lord Mână?
– Nu mai sunt Mână, îi spuse Ned. Regele și cu mine ne-
am certat. Ne vom întoarce la Winterfell.
– Voi face imediat aranjamentele necesare, lordul meu.
367

Vom avea nevoie de două săptămâni pentru a pregăti totul
pentru călătorie.
– S-ar putea să nu avem două săptămâni la dispoziție.
Nici măcar o zi. Regele a menționat ceva despre înfigerea
capului meu într-un par. Ned se încruntă. Nu credea, cu
adevărat, că regele i-ar face ceva, nu Robert. Acum era
furios, însă odată ce Ned nu i se va mai arăta în cale, furia i
se va stinge, cum se întâmpla întotdeauna.
Întotdeauna? Dintr-odată, neliniștit, își aminti de
Rhaegar Targaryen. Mort de cincisprezece ani, și totuși
Robert îl urăște la fel de mult. Era o idee tulburătoare… și
mai era și cealaltă problemă, incidentul dintre Catelyn și
pitic, de care-l prevenise Yoren noaptea trecută. Asta va
ieși cât de curând la lumină, la fel de sigur precum faptul
că soarele va răsări, iar regele fiind cuprins de o asemenea
furie întunecată… lui Robert s-ar putea să nu-i pese nici cât
negru sub unghie de Tyrion Lannister, însă i-ar leza
mândria și nu era greu de prevăzut ce ar putea face regina.
– Ar fi mai bine să plec eu înainte, îi spuse lui Poole. Îmi
iau fiicele cu mine și câțiva oameni din gardă. Voi, ceilalți,
mă puteți urma când sunteți gata. Informează-l pe Jory, dar
nu mai spune nimănui și nu face nimic decât după ce fetele
și cu mine am plecat deja. Castelul este plin de ochi și de
urechi și mai degrabă aș vrea ca planurile mele să nu fie
cunoscute.
– După cum porunciți, lordul meu.
După ce plecă, Eddard Stark se duse la fereastră și se
așeză copleșit de gânduri. Robert nu-i lăsase nici o alegere
pe care s-o fi putut accepta. Ar trebui să-i mulțumească.
Era bine că se întorcea la Winterfell. Nici n-ar fi trebuit să
plece de acolo vreodată. Fiii lui așteptau acolo. Poate că el
și Catelyn vor zămisli împreună încă un fiu, când se va
întoarce, nu erau încă atât de bătrâni. Și în plus, în ultima
vreme se trezise visând la zăpezi, la tăcerea adâncă din
noapte, din codrii lupului.
Și totuși, gândul că pleca îl irita. Rămâneau atâtea
lucruri neterminate. Robert și consiliul lui de lași și
lingușitori vor aduce regatul la sapă de lemn dacă erau
lăsați de capul lor, sau mai rău, îl vor vinde Lannisterilor ca
să-și acopere datoriile. Iar adevărul despre moartea lui Jon
Arryn îi era tot ascuns. Oh, găsise câteva piese, destule cât
368

să fie convins că Jon fusese, într-adevăr, asasinat, dar nu
erau mai mult decât urma unui animal prin covorul de
frunze din pădure. Încă nu dăduse cu ochii de fiară, deși o
simțea prin împrejurimi, pândind, ascunzându-se,
înșelătoare.
Îi veni brusc în minte ideea de a se întoarce la Winterfell
pe mare. Ned nu era marinar, și, în mod normal, ar fi
preferat drumul regelui, însă dacă lua o corabie s-ar fi
putut opri la Piatra Dragonului și ca să vorbească cu
Stannis Baratheon. Pycelle trimisese un corb peste apă, cu
o scrisoare politicoasă din partea lui Ned prin care îi cerea
Lordului Stannis să-și reia locul în micul consiliu. Până
acum, nu venise nici un răspuns, însă tăcerea îi adâncise și
mai mult bănuielile. Lordul Stannis cunoștea secretul din
cauza căruia murise Jon Arryn, era sigur de asta. Se putea
ca adevărul pe care-l căuta să-l aștepte în vechea insulă
fortificată a Casei Targaryen.
Iar după ce-l afli, ce mai urmează? Unele secrete este
mai bine să rămână ascunse. Unele secrete sunt prea
periculoase pentru a fi împărtăș ite, chiar și celor pe care-i
iubești și în care te încrezi. Ned trase din teaca de la
centură pumnalul pe care i-l adusese Catelyn. Arma
Pezevenghiului. De ce să-l fi vrut piticul mort pe Bran? Să-l
reducă la tăcere, desigur. Încă un secret, sau doar un fir
din aceeași urzeală?
Ar putea Robert să fie părtaș la asta? Nu s-ar fi gândit la
așa ceva, dar nici nu i-ar fi trecut prin minte vreodată că
Robert ar putea cere moartea unui copil. Catelyn încercase
să-l avertizeze. Îl cunoșteai ca om, îi spusese ea. Regele
este un străin pentru tine. Cu cât pleca mai repede de la
Debarcaderul Regelui, cu atât era mai bine. Dacă exista
vreo corabie care să plece mâine spre nord, era bine să fie
pe puntea ei.
Îl chemă din nou pe Vayon Poole și-l trimise la docuri să
se intereseze discret, dar în grabă.
– Găsește-mi o navă rapidă cu un căpitan priceput, îi
spuse el administratorului. Nu-mi pasă de mărimea
cabinelor sau de calitatea lor, atâta vreme cât este rapidă
și sigură. Vreau să plec numaidecât.
Nici nu plecase bine Poole, când Tomard anunță un
oaspete.
369

– Lord Baelish vrea să vă vadă, stăp'ne.
Ned era tentat să-l refuze, însă se gândi mai bine. Încă
nu era cu totul liber; până atunci, trebuia să joace după
muzica lor.
– Poftește-l înăuntru, Tom.
Lordul Petyr intră agale în seră, de parcă nu s-ar fi
petrecut nimic dimineață. Purta un pieptar de catifea
decupată, crem și argintiu, o mantie din mătase cenușie
tivită cu blană de vulpe neagră și obișnuitul său zâmbet
batjocoritor.
Ned îl întâmpină cu răceală.
– Aș putea să vă întreb de motivul acestei vizite, Lord
Baelish?
– N-am să te rețin prea mult, sunt în drum spre un prânz
cu Lady Tanda. Plăcintă de mreană și purcel de lapte fript.
Se gândește s-o mărite cu mine pe fiica ei, așa că mesele
pe care le oferă sunt întotdeauna uluitoare. Ca s-o spunem
însă pe-a dreaptă, mai curând m-aș însura cu un porc, dar
nu-i spune asta. Mă dau în vânt după plăcinta de mreană.
– Nu mă lăsa să te rețin din treburile tale, domnul meu,
spuse Ned cu un dispreț rece. În acest moment nici nu mă
pot gândi la o companie pe care să mi-o doresc mai puțin
decât a dumitale.
– Oh, sunt sigur că, dacă-ți pui mintea la contribuție, mai
poți găsi câteva nume. Varys, să spunem. Cersei. Sau
Robert. Maiestatea Sa este foarte furioasă pe tine. A tot
continuat să vorbească de tine după ce ai plecat, în
această dimineață. Cuvintele insolență și ingratitudine erau
pomenite foarte des, din câte-mi amintesc.
Ned nu onoră spusele cu nici un răspuns. Nici nu-l
invitase să stea jos, însă Degețel își trase, oricum, un
scaun.
– După ce-ai zbughit-o afară, a rămas în sarcina mea să-i
conving să nu-i tocmească pe Oamenii Fără Chip, continuă
el nepăsător. În loc de asta, Varys va răspândi discret
vorba că-l vom face Lord pe oricine va avea grijă de fata
aia Targaryen.
Ned era dezgustat.
– Deci acum îi înnobilăm și pe asasini. Degețel dădu din
umeri.
– Titlurile sunt ieftine. Oamenii Fără Chip sunt scumpi.
370

Dacă este să spunem adevărul, i-am făcut fetei Targaryen
mai mult bine decât i-ai făcut tu, prin pălăvrăgeala ta
despre onoare. Lasă un mercenar să se îmbete cu viziunea
titlului și să încerce s-o ucidă. Mai mult ca sigur că va rata,
iar după asta Dothrakii vor fi puși în gardă. Dacă i-am
trimite pe Oamenii Fără Chip după ea, ar însemna că e
aproape în groapă.
Ned se încruntă.
– Șezi în consiliu și vorbești de femei urâte și săruturi de
oțel, iar acum te aștepți să te cred când îmi spui că ai
încercat să o protejezi pe fată? Cât de prost mă crezi?
– Ei bine, de fapt te cred unul mare de tot, spuse Degețel
râzând.
– Găsești întotdeauna crimele atât de amuzante, Lord
Baelish?
– Nu crima o găsesc amuzantă, Lord Stark, ci pe tine.
Domnești ca un bărbat care dansează pe gheață crăpată.
Îndrăznesc să spun că vei scoate un pleoscăit distins.
Cred că am auzit în această dimineață producându-se
prima crăpătură.
– Prima și ultima, spuse Ned. Mi-a ajuns.
– Când dorești să te întorci la Winterfell, domnul meu?
– Cât de repede pot. Dar ce-ți pasă ție de asta?
– Nu-mi pasă deloc, dar în caz că mai ești, cumva, pe aici
la lăsarea serii, mi-ar plăcea să te duc la bordelul unde
omul tău, Jory, a tot căutat cu atâta nepricepere. Degețel
zâmbi. Nici măcar n-am să-i spun lui Lady Catelyn.
371

CATELYN
– Doamna mea, ar fi trebuit să trim iteți vorbă ca să vă
anunțați sosirea, îi spuse Ser Donnel Waynwood pe când
urcau cu caii în trecătoare. V-am fi întâmpinat cu o escortă.
Drumul de munte nu-i deloc sigur, așa cum era odată,
pentru un grup atât de mic precum al dumneavoastră.
– Am aflat asta, spre necazul nostru, Ser Donnel,
răspunse Catelyn. Uneori se simțea de parcă inima i s-ar fi
împietrit; șase oameni curajoși muriseră pentru ca ea să
ajungă până aici, iar ea nu putea găsi înlăuntrul ei dorința
de a-i plânge; până și numele lor îi dispăreau din minte.
Oamenii clanurilor ne-au hărțuit zi și noapte. Am pierdut
trei oameni în primul atac, alți doi în următorul, iar
servitorul lui Lannister a pierit de febră când rănile i-au
copt. Când i-am auzit pe oamenii dumneavoastră
apropiindu-se, am crezut că ne venise sfârșitul.
Se pregătiseră pentru ultima luptă disperată, cu săbiile
în mână și spatele lipit de peretele de stâncă. Piticul își
ascuțise tăișurile securii sale, schimbând câteva glume
morbide când Bronner zărise flamura pe care o purtau
călăreții din fața lor, luna și șoimul Casei Arryn, azuriul
cerului și albul. Catelyn nu mai văzuse niciodată o
priveliște atât de îmbucurătoare.
– Clanurile au devenit tot mai îndrăznețe de la moartea
Lordului Jon, spuse Ser Donnel. Era un tânăr solid, de
douăzeci de ani, cinstit și urât, cu un nas mare și un ciuf de
păr des, castaniu. Dacă ar fi după mine, aș lua o sută de
oameni în munți și i-aș izgoni din bârlogurile lor și i-aș
învăța câteva lecții tăioase, însă sora dumneavoastră a
interzis asta. Nu a permis nici măcar cavalerilor săi să
participe la turnirul Mâinii. Vrea ca toți oamenii noștri să
stea în apropierea castelului, să apere Valea… Împotriva
cui nimeni nu este sigur. Umbre, spun unii, O privi
neliniștit, de parcă și-ar fi amintit dintr-odată cine era.
Nădăjduiesc că nu am vorbit fără socoteală, doamna mea.
Nu am vrut să vă jignesc.
– Discuțiile directe nu mă jignesc, Ser Donnel. Catelyn
știa de ce se temea sora ei. Nu de umbre, ci de Lannisteri,
se gândi uitându-se în spate, unde piticul călărea alături de
Bronn. Cei doi se înhăitaseră ca niște hoți, de când murise
372

Chiggen. Omulețul era mult prea viclean decât îi plăcea ei.
Când intraseră între munți, fusese prizonierul ei, legat
fedeleș și neajutorat. Ce era acum? încă prizonierul ei, dar
călărea cu un pumnal la cingătoare și o secure legată de
șa, purtând blana pe care o câștigase jucând zaruri cu
menestrelul și o cămașă de zale pe care o luase pe pe
cadavrul lui Chiggen. Patruzeci de oameni îl flancau pe
pitic, plus restul grupului ei, cavaleri și maeștrii de arme
aflați în serviciul surorii sale, Lysa, și al fiului mai mic al lui
Jon Arryn, dar, cu toate astea, Tyrion nu arăta nici cel mai
mic semn de teamă. Oare mă înșel eu? se întrebă Catelyn
nu pentru prima dată. Să fie el nevinovat de cele petrecute
cu Bran și Jon Arryn și toți ceilalți? Iar dacă era, ce însemna
asta? Ca să ajungă ea aici, muriseră șase oameni.
Lăsă, hotărâtă, toate îndoielile deoparte.
– Când vom ajunge la fortăreața dumneavoastră, v-aș fi
foarte îndatorată dacă veți putea trimite imediat după
Maester Colemon. Ser Rodrik are febră din cauza rănilor. Se
temuse nu o dată că bătrânul cavaler nu va supraviețui
drumului. Spre sfârșit, abia dacă se mai putea ține pe cal,
iar Bronn o îndemnase să-l lase în voia sorții, însă Catelyn
nici nu voise să audă de așa ceva. În loc de asta, îl legaseră
de șa și-i poruncise lui Marillion, menestrelul, să vegheze
asupra lui.
Ser Donnel răspunse după o ezitare:
– Lady Lysa a poruncit ca Maester să rămână la Eyrie tot
timpul, pentru a se îngriji de Lord Robert. Avem un septon
la porți, care se îngrijește de răniții noștri. Se poate ocupa
și de rănile omului dumneavoastră.
Catelyn avea mai multă încredere în priceperea unui
maester decât în rugăciunile unui septon. Era pe cale să
spună asta, când văzu înainte fortificațiile – parapeți lungi,
construiți chiar din piatră de munte, pe fiecare latură. Acolo
trecătoarea se îngusta, devenind un defileu lat cât să
permită trecerea a patru oameni călare, iar turnuri gemene
se ridicau pe crestele stâncoase, unite printr-un pod
acoperit, din piatră cenușie șlefuită, care se boltea peste
drum. Fețe tăcute îi priveau din turnuri prin deschizăturile
arcașilor, de pe metereze și pod. Când ajunseră aproape de
vârf, un cavaler le ieși în întâmpinare. Armura și calul său
erau cenușii, însă mantia avea albastrul-roșu unduios al
373

Casei Riverrun, iar un pește negru, strălucitor, lucrat în aur
și obsidian, îi prindea faldurile pe umăr.
– Cine vrea să treacă prin Poarta însângerată? strigă el.
– Ser Donnel Waynwood, cu Lady Catelyn Stark și
însoțitorii ei, răspunse tânărul cavaler.
Cavalerul Porții își ridică viziera.
– Mă gândeam eu că doamna îmi pare cunoscută. Ești
departe de casă, micuță Cat.
– Și tu, unchiule, spuse ea zâmbind, în pofida tuturor
celor prin care trecuse. Auzind din nou acel glas răgușit, se
întoarse cu douăzeci de ani în urmă, la zilele copilăriei ei.
– Casa mea este în spatele meu, rosti el morocănos.
– Casa ta este în inima mea, îi spuse Catelyn. Scoate-ți
coiful. Vreau să-ți văd din nou chipul.
– Mă tem că anii nu l-au făcut mai frumos, zise Brynden
Tully, însă când își scoase coiful, Catelyn văzu că mințise.
Trăsăturile sale erau brăzdate de cute și bătute de vreme,
iar timpul furase din roșeața părului său, lăsându-i numai
cenușiul, însă zâmbetul îi era același, la fel și sprâncenele
stufoase, groase ca niște omizi, și râsul din ochii de un
albastru-închis. Lysa știe că vii?
– Nu am avut timp să trimit vorbă, îi spuse Catelyn. Mă
tem că am plecat înaintea furtunii, unchiule.
– Putem intra în Vale? întrebă Ser Donnel.
Cei din neamul Waynwood țineau întotdeauna la
ceremonial.
– În numele lui Robert Arryn, Lord peste Eyrie, Apărător
al Văii, Adevărat Păzitor al Estului, vă permit intrarea
slobodă și vă cer să-i respectați pacea, răspunse Ser
Brynden. Intrați.
Și așa călări ea în urma lui, pe sub umbra Porții
însângerate, pe unde zeci de oști se avântaseră spre pieire
în Era Eroilor. Pe partea îndepărtată a fortificațiilor din
piatră, muntele se deschidea brusc lăsând să se vadă
priveliștea câmpiilor verzi, a cerului albastru și piscurilor
acoperite cu zăpadă, iar asta-i tăie respirația. Valea lui
Arryn era scăldată în lumina dimineții. Se întindea sub ochii
lor acoperită de cețuri, un tărâm liniștit, cu pământ negru
și bogat, râuri late și molcome și sute de lacuri care
străluceau în soare ca niște oglinzi, protejate din toate
părțile de creste ca niște paravane. Lanurile de grâu și orz
374

creșteau înalte pe câmpiile sale, și nici chiar în Highgarden
nu erau dovlecii mai mari și fructele mai dulci ca aici. Se
aflau la capătul dinspre vest al văii, acolo unde drumul de
munte urca spre ultima trecătoare și-și începea coborâșul
șerpuit spre șes, cu trei kilometri mai jos. Valea era îngustă
aici, nu mai mult de o jumătate de zi de drum călare ca să-i
străbați lățimea, iar munții din nord păreau atât de
aproape, încât Catelyn avea impresia că s-ar fi putut
întinde ca să-i atingă. Înălțându-se deasupra lor era piscul
zimțat numit Lancea Uriașului, spre care chiar și ceilalți
munți priveau în sus, vârful său fiind pierdut între cețurile
înghețate la cinci kilometri mai sus de platoul văii.
Deasupra versantului său vestic curgea torentul fantomatic
Lacrimile Alyssei. Chiar și de la distanța asta, Catelyn putea
zări firul argintiu de apă, strălucind puternic pe fundalul
pietrei întunecate.
Când unchiul ei văzu că se oprise, își apropie calul de ea
și-i arătă.
– E acolo, lângă Lacrimile Alyssei. Tot ce poți vedea de
aici, din când în când, este doar străfulgerarea albă, dar
asta numai dacă privești intens și soarele lovește cum
trebuie pereții. “ '
Șapte turnuri, îi spusese Ned, aidoma unor pumnale
albe, împlântate în pântecul cerului, atât de înalte, încât ai
putea sta pe parapeți și să te uiți în jos la nori.
– Cât durează să călărești până ac olo? întrebă ea.
– Am putea ajunge la munte cam pe la căderea serii,
spuse unchiul Brynden, însă ascensiunea ar mai lua încă o
zi.
Ser Rodrik Cassel glăsui din spatele lor:
– Doamna mea, mă tem că nu pot merge mai departe
astăzi.
Fața i se pleoști sub noii săi favoriți zdrențăroși, proaspăt
crescuți, și arăta atât de dărâmat, încât lui Catelyn îi fu
teamă că va cădea de pe cal.
– Nici nu ar trebui, spuse ea. Ai făcut tot ce ți-am cerut
să faci, și încă de o sută de ori pe atât. Unchiul meu mă va
însoți în restul drumului până la Eyrie. Lannister trebuie să
vină cu mine, însă nu există nici un motiv pentru care tu și
ceilalți să nu rămâneți aici să vă odihniți și să prindeți
puteri.
375

– Vom fi onorați să-i avem ca oaspeți, rosti Ser Donnel cu
curtoazia gravă a tinereții.
În afară de Ser Rodrik, numai Bronn, Ser Willis și
Marillion, menestrelul, mai rămăseseră din grupul care o
escortase de la han și trecători.
– Doamna mea, spuse Marillion înaintând. Vă implor să-
mi permiteți să vă însoțesc la Eyrie, să văd sfârșitul
poveștii, pentru că am văzut începutul ei.
Băiatul vorbise cu o voce vlăguită, însă ciudat de
hotărâtă; în ochi îi sticlea o strălucire febrilă. Catelyn nu-i
ceruse niciodată menestrelului să vină cu ei; făcuse singur
alegerea asta, dar cum reușise să supraviețuiască întregii
călătorii, când atâția oameni curajoși zăceau morți și
neîngropați în urma lor, nu ar fi putut ghici. Și totuși, iată-l,
cu un smoc de barbă care-l făcea să arate aproape ca un
bărbat. Poate că-i datora ceva pentru că venise atât de
departe.
– Foarte bine, îi spuse.
– Vin și eu, anunță Bronn.
Nici că se putea mai bine. Fără Bronn, nici n-ar fi ajuns în
Vale, știa asta, mercenarul era un luptător cumplit, așa
cum nu mai văzuse niciodată, iar sabia lui îi ajutase să
răzbată în siguranță. Cu toate astea, lui Catelyn nu-i plăcea
omul. Avea curaj și forță, însă nu exista nici o urmă de
bunătate în el și doar puțin devotament. Îl văzuse călărind
pe lângă Lannister mult prea des, vorbind cu glas scăzut și
râzând la niște glume schimbate între ei. Ar fi preferat să-l
despartă de pitic aici și acum, însă dacă se învoise că
Marillion putea continua spre Eyrie, nu vedea nici o cale
elegantă de a-l lipsi pe Bronn de același drept.
– Cum dorești, spuse ea, deși observase că, de fapt, nu-i
ceruse permisiunea.
Ser Willis Wode rămase cu Ser Rodrik, iar un septon cu
vorba moale se agita pe lângă rănile lor. Caii lor rămaseră
tot în spate, biete ființe vlăguite. Ser Donnel promise că va
trimite păsări înainte, la Eyrie și Porțile Lunii, cu vestea
venirii lor. De la grajduri fură aduși cai odihniți, animale de
munte, cu pasul sigur, și pături păroase, iar în răstimp de o
oră porniră din nou la drum. Catelyn călărea lângă unchiul
ei, pe când își începură coborârea spre fundul văii. În urmă
erau Bronn, Tyrion Lannister, Marillion și șase dintre
376

oamenii lui Brynden.
Numai după ce ajunseră la un sfert de drum în jos, pe
cărarea de munte, departe de urechile celorlalți, Brynden
Tully se întoarse spre ea și spuse:
– Așadar, copilă. Povestește-mi de furtuna asta a ta.
– Nu mai sunt copilă de ani buni, unchiule, spuse
Catelyn, dar îi povesti tot.
Îi luă mai mult decât i-ar fi venit să creadă, scrisoarea
Lysei, căderea lui Bran, pumnalul asasinului, Degețel și
norocul ei de a se fi întâlnit cu Tyrion Lannister în hanul de
la răscruce.
Unchiul ei ascultă în tăcere, sprâncenele grele umbrindu-
i ochii pe măsură ce se încrunta tot mai tare. Brynden Tully
știuse întotdeauna cum să asculte… de toată lumea în
afară de tatăl ei. Era fratele Lordului Hoster, mai tânăr cu
cinci ani, însă ei doi erau la cuțite de când își amintea ea.
În timpul uneia dintre certurile lor zgomotoase, când
Catelyn avea opt ani, Lordul Hoster îi spusese lui Brynden
„capra neagră din turma Tully”.
Râzând, Brynden îi atrăsese atenția că pe sigiliul casei
lor se afla un păstrăv avântându-se în aer, așa că el ar
trebui să fie, mai degrabă, un pește negru decât o capră
neagră, iar de atunci încolo luase asta drept simbol
personal.
Războielile dintre ei nu se terminaseră decât în ziua în
care ea și Lysa se măritaseră. La ospățul nunții, Brynden îi
spusese fratelui său că va pleca din Riverrun pentru a o
servi pe Lysa și pe soțul ei, Lordul de Eyrie. Lordul Hoster
nu mai pronunțase numele fratelui său de atunci, din câte-i
spunea Edmure în rarele lui scrisori.
Oricum, în toți acei ani ai copilăriei lui Catelyn, Brynden
Peștele Negru fusese cel la care alergau copiii Lordului
Hoster cu lacrimile și poveștile lor, când tatăl lor era prea
ocupat, iar mama prea bolnavă. Catelyn, Lysa, Edmure…
da, chiar și Petyr Baelish, străjerul tatălui lor… Îi asculta pe
toți cu răbdare, așa cum asculta și acum, râzând la
triumfurile lor și simpatizând cu ei în nenorocirile lor
copilărești.
Când termină de povestit, unchiul ei rămase tăcut multă
vreme, calul său urcând pe cărarea pietroasă și abruptă.
– Trebuie să i se spună asta tatălui tău, zise el în cele din
377

urmă. Dacă Lannisterii se pun în mișcare, Winterfell se află
la mare distanță, iar Valea este baric adată în spatele
acestor munți, însă Riverrun este în calea lor.
– Am aceleași temeri, admise Catelyn. Am să-l rog pe
Maester Colemon să trimită o pasăre când ajungem la
Eyrie.
Mai avea și alte me saje de trimis: ordinele pe care i le
dăduse Ned pentru stegarii săi, să pregătească apărarea în
nord.
– Care este atmosfera în Vale? întrebă ea.
– Una de supărare, recunoscu Brynden Tully. Lordul Jon a
fost iubit foarte mult, iar ofensa a fost resimțită puternic
când regele l-a numit pe Jaime Lannister într-o funcție pe
care Arrynii au deținut-o timp de aproape trei sute de ani.
Lysa ne-a poruncit tuturor să-i spunem fiului ei Adevăratul
Păzitor al Estului, însă nimeni nu s-a lăsat prostit. Sora ta
nu este singura care se întreabă cu privire la adevărata
cauză a morții Mâinii. Nimeni nu îndrăznește să spună că
Jon a fost ucis, nu deschis, însă bănuielile aruncă o umbră
lungă. Privi încrâncenat spre Catelyn. Și mai e și băiatul.
– Băiatul? Dar ce-i cu el?
Își feri capul când trecură pe sub o stâncă joasă, la o
cotitură strânsă. Glasul unchiului sau vădea tulburare.
– Lordul Robert, oftă el. Are șase ani, e bolnăvicios, și
gata să plângă dacă-i iei păpușile. Moștenitorul de drept al
lui Jon Arryn, prin voia tuturor zeilor, dar sunt destui care
spun că este prea nevolnic pentru a ocupa tronul tatălui
său. Nestor Royce a fost înalt administrator în acești ultimi
paisprezece ani, în vreme ce Lordul Jon a servit la
Debarcaderul Regelui și mulți șușotesc că el ar fi trebuit să
domnească până ce băiatul ajunge la vârsta potrivită. Alții
cred că Lysa ar trebui să se recăsătorească, cât de curând.
Deodată, pețitorii se înghesuie precum ciorile pe un câmp
de bătălie. Eyrie este plin de ei.
– M-aș fi putut aștepta la asta, zise Catelyn. Nici nu-i de
mirare; Lysa este încă tânără, iar Regatul Muntelui și Văii
ar fi un dar de nuntă foarte elegant. Își ia Lysa un alt soț?
– Ea zice că da, cu condiția să găsească bărbatul potrivit,
spuse Brynden Tully, însă deja l-a refuzat pe Lordul Nestor
și pe încă o duzină de bărbați potriviți. Lysa jură că, de
data asta, ea îl va alege pe cel care să-i fie soț.
378

– Dintre toți, tu ești cel mai puțin îndreptățit s-o
învinovățești pentru asta.
Ser Brynden pufni.
– Nici nu o fac, dar… mie mi se pare că Lysa doar se
joacă de-a măritișul. Îi place această distracție, însă cred că
sora ta intenționează să domnească singură, până ce
băiatul ei va fi destul de mare ca să fie Lord de Eyrie, cu
toate drepturile titlului.
– O femeie poate domni cu tot atâta înțelepciune ca și
un bărbat, zise Catelyn.
– Femeia potrivita poate, spuse unchiul ei cu o privire
piezișă. Să nu greșești aici, Cat. Lysa nu este ca tine. Ezită
un moment. Dacă e să spunem adevărul, mă tem că nu o
consider pe sora ta la fel de eficientă precum ai vrea tu.
Era nedumerită.
– Ce vrei să spui?
– Acea Lysa care a venit înapoi de la Debarcaderul
Regelui nu este aceeași care a plecat în sud cu soțul ei,
numit Mână. Acei doi ani au fost grei pentru ea. Trebuie să
știi asta. Lordul Arryn a fost un soț foarte îndatoritor, însă
mariajul lor a fost încheiat din motive politice, nu din iubire.
– Cum a fost și al meu.
– Au început la fel, însă la tine urmarea a fost mai
fericită decât în cazul surorii tale. Doi copii născuți morți,
de două ori pe atâtea avorturi, moartea Lordului Arryn…
Catelyn, zeii i-au dăruit Lysei un singur copil, iar el este
singurul motiv pentru care mai trăiește sora ta acum, bietul
băiat. Nici nu-i de mirare că a fugit, decât să-l vadă predat
Lannisterilor. Surorii tale îi este teamă, copilă, și de
Lannisteri se teme ea cel mai mult. A fugit în Vale,
strecurându-se afară din Fortăreața Roșie ca un fur,
noaptea, numai ca să-l smulgă pe fiul ei din gura leului…
iar acum i-ai adus leul la ușă.
– În lanțuri, spuse Catelyn.
La dreapta ei se căsca o crevasă, adâncindu-se în beznă.
Își struni armăsarul și-și continuă drumul prudentă, pas cu
pas.
– Da? Unchiul ei privi înapoi, spre locul unde Tyrion
Lannister își continua coborârea lentă în spatele lor. Văd o
secure la șaua lui, un pumnal la centură și un mercenar
care-l urmează precum o umbră credincioasă. Unde sunt
379

lanțurile, scumpa mea?
Catelyn se foi stânjenită în șa.
– Piticul este aici nu fiindcă așa vrea el. În lanțuri sau nu,
este tot prizonierul meu. Lysa va voi să dea socoteală
pentru crimele lui, așa cum vreau și eu. Chiar propriul ei
soț, lordul, a fost ucis de Lannisteri, iar scrisoarea ei a fost
cea care ne-a avertizat.
Brynden Pește Negru îi oferi un zâmbet obosit.
– Nădăjduiesc că ai dreptate, copilă, oftă el într-o
manieră care-i spunea că greșește.
Soarele se dusese bine de tot spre apus când panta
începu să se așeze sub copitele cailor. Drumul se lățise și
devenise tot mai drept și, pentru prima dată, Catelyn
observă florile sălbatice și ierburile care creșteau în jur.
Odată ce ajunseră pe fundul văii, deplasarea deveni mai
grăbită și câștigară timp, galopând printre păduri înverzite
și mici cătune adormite, printre livezi și lanuri de grâu
aurite, întinse de-a lungul a zeci de pâraie luminate de
soare. Unchiul ei trimise înaintea lor un stegar de luptă, cu
o flamură dublă; sus, luna și șoimul Casei Arryn, iar jos,
propriul său pește negru. Căruțele țăranilor și trăsurile
negustorilor, călăreții caselor mai mici, toți se trăgeau la o
parte, lăsându-i să treacă.
Chiar și așa, întunericul se lăsase de-a binelea când
ajunseră la castelul care se înălța la poalele muntelui
Lancea Uriașului. Pe meterezele lui licăreau torțe, iar cornul
lunii dansa deasupra apelor întunecate ale șanțului de
protecție. Podul mobil era ridicat, iar grilajul de fier
coborât, însă Catelyn zări lumini la postul de pază de la
poartă și la ferestrele turnurilor din spate.
– Porțile Lunii, spuse unchiul ei pe când își struneau caii.
Stegarul său de luptă se deplasă până la marginea șanțului
cu apă pentru a-i chema pe oamenii din postul de pază.
Cetatea Lordului Nestor. Ar trebui să ne aștepte. Uită-te în
sus.
Catelyn își ridică privirile sus, tot mai sus. Ceea ce vedea
erau numai piatră și copaci, masa dominantă a muntelui
învăluită în întuneric, la fel de negru precum cerul lipsit de
stele. Apoi, în depărtare, remarcă licărirea focurilor, mult
deasupra lor, și un turn de fortăreață construit pe versantul
abrupt al muntelui, luminile sale sclipind ca niște ochi
380

portocalii care îi scrutau. Deasupra lui era altul, mult mai
sus și mai îndepărtat, iar și mai sus se zărea un al treilea,
trădat de nu mai mult de o licărire pe cer. Și în cele din
urmă, acolo unde se avântau doar șoimii, o străfulgerare
albă în lumina lunii. O luă amețeala pe când se uita spre
turnurile albe, atât erau de sus.
– Eyrie, îl auzi pe Marillion murmurând copleșit. Vocea
ascuțită a lui Tyrion Lannister interveni:
– Arrynii nu par să se dea în vânt după oaspeți. Dacă
aveți de gând să ne faceți să urcăm pe muntele ăla pe
întuneric, mai bine ucideți-mă aici.
– Vom petrece noaptea aici și vom urca mâine, îi spuse
Brynden.
– De-abia aștept, răspunse piticul. Cum ajungem acolo,
sus? Nu mă pricep deloc la călărit capre.
– Catâri, zise Brynden zâmbind.
– Există trepte săpate în munte, adăugă Catelyn. Ned îi
spusese despre ele, atunci când vorbiseră despre copilăria
lui, petrecută aici cu Robert Baratheon și Jon Arryn.
Unchiul ei dădu din cap.
– E prea întuneric acum ca să le vedeți, însă treptele
sunt acolo. Prea abrupte și înguste pentru cai, dar catârii se
descurcă aproape până sus. Cărarea este păzită de trei
castele, Piatră, Zăpadă și Cer. Catârii ne vor duce până la
ultimul.
Tyrion Lannister se uită neîncrezător în sus.
– Și dincolo de el? Brynden zâmbi.
– Dincolo cărarea este prea abruptă chiar și pentru
catâri. Vom urca pe jos restul drumului. Afară doar dacă nu
vrei să călătorești într-un coș. Eyrie se află chiar pe
muntele de deasupra Cerului, iar în pivnițele sale sunt șase
vinciuri mari, cu lanțuri lungi de fier, care aduc proviziile de
jos. Dacă dorești, Lord Lannister, pot aranja să urci laolaltă
cu pâinea, berea și merele. Piticul slobozi un hohot de râs.
ș – Aș face-o dacă aș fi un dovleac, spuse el. Din păcate,
tatăl meu, lordul, ar fi profund îndurerat dacă fiul său, un
Lannister, și-ar vedea de drum ca o încărcătură de gulii.
Dacă urcați pe jos, mă tem că va trebui să fac și eu la fel.
Noi, Lannisterii, avem o oarecare mândrie.
– Mândrie? se răsti Catelyn. Tonul lui batjocoritor și
frivolitatea lui o înfuriau. Unii i-ar putea spune aroganță.
381

Aroganță și avariție și sete de putere.
– Fără îndoială, fratele meu este arogant, răspunse
Tyrion Lannister. Tatăl meu este sufletul avariției, iar draga
mea soră, Cersei, tânjește după putere în fiecare clipă, însă
eu sunt nevinovat ca un mielușel. Vreți să behăi?
Podul mobil coborî scârțâind înainte ca ea să fi putut să-i
răspundă și auziră zgomotul lanțurilor date cu unsoare
când grilajul fu ridicat. Bărbați înarmați aduseră lemne
aprinse pentru a le lumina calea, iar unchiul ei îi conduse
peste șanț. Lordul Nestor Royce, înalt Administrator al Văii
și Paznic al Porților Lunii, îi aștepta în curte pentru a-i
saluta, înconjurat de cavalerii săi.
– Lady Stark, zise el cu o plecăciune.
Era un bărbat masiv, cu pieptul lat, iar plecăciunea sa
era neîndemânatică. Catelyn descăleca, oprindu-se
înaintea lui.
– Lord Nestor, spuse ea. Îl cunoștea numai din auzite;
verișorul lui Yohn Bronze, dintr-o ramură mai neimportantă
a Casei Royce, era un lord formidabil în sine. Am avut o
călătorie îndelungată și obositoare. Aș îndrăzni să vă rog să
ne primiți sub ospitalierul dumneavoastră acoperiș în
noaptea asta.
– Acoperișul meu este al dumneavoastră, doamnă,
răspunse Lordul Nestor morocănos, însă sora
dumneavoastră, Lady Lysa, a trimis vorbă de la Eyrie.
Dorește să vă vadă imediat. Ceilalți din grupul
dumneavoastră vor fi găzduiți aici și trimiși sus în zori.
Unchiul ei își struni calul.
– Ce-i cu nebunia asta? zise el brutal. Brynden Tully nu
fusese niciodată omul care să-și șlefuiască duritatea
cuvintelor. O ascensiune noaptea, fără lună plină? Chiar și
Lysa ar trebui să știe că asta-i o invitație la ruperea gâtului.
– Catârii cunosc drumul, Ser Brynden. O fată zveltă și
musculoasă, de șaptesprezece sau optsprezece ani, se opri
lângă Lordul Nestor. Părul ei închis la culoare era tuns scurt
și-i stătea drept pe cap, purta cizme de călărie și o cămașă
scurtă, de zale argintii. Făcu o plecăciune spre Catelyn, cu
mai multă grație decât lordul ei. Vă promit, doamna mea,
că nu vi se va întâmpla nimic. Aș fi onorată să vă duc până
sus. Am urcat pe întuneric de sute de ori. Mychel spune că
tatăl meu trebuie să fi fost o capră.
382

Vorbise cu atâta siguranță de sine, încât Catelyn trebui
să zâmbească.
– Cum te numești, copilă?
– Mya Stone, dacă nu vă este cu supărare, doamna mea,
spuse fata.
Îi era; Catelyn făcu un efort să-și păstreze zâmbetul pe
față. Stone era nume de bastard în Vale, tot așa cum era
Snow în nord și Flower în Highgarden; în fiecare dintre cele
Șapte Regate, datinile precizau câte un nume pentru copiii
născuți fără un nume al lor. Catelyn nu avea nimic
împotriva fetei, însă nu se putu împiedica să nu se
gândească la bastardul lui Ned, aflat pe Zid, iar acest gând
o făcea mai nervoasă și o umplea de vinovăție, deodată. Se
chinui să-și găsească vorbele pentru un răspuns. Lordul
Nestor sparse liniștea.
– Mya este o fată deșteaptă, iar dacă promite că vă duce
în siguranță la Lady Lysa, eu o cred. Până acum nu m-a
dezamăgit niciodată.
– Atunci mă încredințez ție, Mya Stone, spuse Catelyn.
Lord Nestor, vă însărcinez să-l țineți sub pază severă pe
prizonierul meu.
– Iar eu vă însărcinez să aduceți prizonierului o cupă cu
vin și un clapon fript înainte să moară de foame, zise
Lannister. O fată ar fi și ea binevenită, dar presupun că
deja vă cer prea mult.
Mercenarul Bronn hohoti zgomotos. Lordul Nestor ignoră
obrăznicia.
– După cum spuneți, doamna mea, așa va fi. Abia apoi
privi spre pitic. Duceți-l pe Lordul Lannister într-o celulă din
turn și aduceți-i carne și mied.
Catelyn își luă rămas-bun de la unchiul ei și de la ceilalți
pe când Tyrion Lannister era condus de acolo, apoi se luă
după fata bastardă, spre castel. În curtea superioară
așteptau doi catâri, înșeuați și pregătiți. Mya o ajută să
încalece unul, în timp ce un străjer cu o mantie azurie
deschise poarta îngustă din spate. Dincolo se întindea o
pădure deasă de pini și molizi, iar muntele părea un perete
negru, însă treptele erau acolo, săpate adânc în stâncă,
urcând spre cer.
– Unii oameni cred că le este mai ușor dacă închid ochii,
spuse Mya conducând catârii pe poartă, spre pădurea
383

întunecată. Gând se sperie sau amețesc, uneori se țin prea
tare de catâr. Și nu le place asta.
– M-am născut o Tully și m-am măritat cu un Stark, rosti
Catelyn. Nu mă sperii ușor. Ai intenția să aprinzi vreo torță?
Treptele erau negre ca iadul. Fata se strâmbă.
– Torțele v-ar orbi. Într-o noapte senină ca asta, luna și
stelele sunt suficiente. Mychel spune că am ochi de bufniță.
Încalecă și-și îmboldi catârul spre prima treaptă.
Animalul lui Catelyn îl urmă singur.
– L-ai mai pomenit pe Mychel și înainte, zise Catelyn.
Catârii înaintau în ritmul lor, încet, dar sigur. Era foarte
mulțumită de asta.
– Mychel este dragostea mea, explică Myra. Mychel
Redfort. Este scutierul lui Ser Lyn Corbray. Ne vom căsători
imediat ce va deveni cavaler, anul viitor, sau anul celălalt.
Semăna cu Sansa, atât de fericită și de inocentă în visele
ei. Catelyn zâmbi, însă zâmbetul îi era atins de tristețe.
Redfort era un nume vechi în Vale, știa asta, cu sângele
Primilor Oameni în vene. S-ar fi putut să fie dragostea ei,
însă nici un Redfort nu s-ar căsători vreodată cu o
bastardă. Familia lui va aranja o partidă mult mai potrivită
pentru el, cu o Corbray, o Waynwood sau o Royce, sau
chiar cu fiica vreunei Case mari de dincolo de Vale. Dacă
Mychel Redfort se culca cu fata asta, viitorul nu-i era roz.
Urcușul era mult mai ușor decât ar fi îndrăznit Catelyn să
spere. Copacii se înghesuiau îndeaproape, lăsând doar o
cărare acoperită de o boltă verde și foșnitoare, care
ascundea chiar și luna, așa că părea că urcau printr-un
tunel negru. Însă catârii erau siguri pe ei și neobosiți, iar
Mya Stone părea, într-adevăr, binecuvântată cu ochi pentru
noapte. Continuară să meargă în sus, găsindu-și calea
înainte și înapoi pe versantul muntelui, după cum se
răsuceau și se întorceau treptele. Un strat gros de ace
căzute acoperea cărarea, așa ca potcoavele catârilor
atingeau stânca scoțând doar un sunet slab. Liniștea o
calmă și legănatul ușor al deplasării o făcea să se
balanseze în șa. Nu peste mult timp, se forța să nu
adoarmă.
Poate că și ațipise pentru o clipă, fiindcă dintr-odată, o
poartă uriașă de fier se deschise în fața lor.
– Piatră, anunță Mya cu veselie, descălecând.
384

Țepușe de fier f useseră ridicate pe culmea zidurilor
uriașe de piatră, iar două turnuri rotunde și pântecoase
dominau fortăreața. Poarta se deschise la strigătul Myei.
Înăuntru, cavalerul impunător care comanda castelul o
salută pe Mya, spunându-i pe nume, și le oferi frigărui cu
carne friptă și ceapă, încă acoperite de sosul fierbinte.
Catelyn nu-și dăduse seama cât era de flămândă. Mancă în
curte, pe când oamenii de la grajduri le mutară șeile pe
catâri odihniți. Zeama fierbinte îi aluneca pe bărbie și
picura pe mantia ei, însă era mult prea hămesită ca să-i
mai pese.
Apoi se aburcă pe un alt catâr și ieșiră din nou sub
lumina stelelor. Cea de-a doua parte a urcușului i se părea
mai înșelătoare. Cărarea era mai abruptă și treptele mai
uzate, iar din loc în loc, erau acoperite cu pietriș și bucăți
de stâncă. Mya trebui să descalece de vreo șase ori pentru
a înlătura bucățile de piatră din calea lor.
– Nu v-ați dori ca animalul dumneavoastră să-și rupă un
picior aici, spuse ea. Catelyn era de acord. Acum simțea
mai puternic altitudinea. Copacii erau mai rari aici, iar
vântul bătea mai tare, rafalele scurte îi învolburau
veșmintele și-i aduceau părul în ochi. Din când în când,
treptele se întorceau brusc și putea vedea Piatra sub ele și
Porțile Lunii mai jos, torțele sale licărind ca niște lumânări.
Zăpadă era mai mic decât Piatră, cu un singur turn
fortificat, o fortăreață din lemn și un grajd ascunse în
spatele unui zid jos, din pietre netencuite. Totuși, era
așezat în așa fel lângă Lancea Uriașului încât să controleze
întreaga înșiruire de trepte de-deasupra castelului anterior.
Un dușman care ar fi intenționat să cucerească Eyrie ar fi
trebuit să-și croiască drum de la Piatră pas cu pas, în
vreme ce asupra lui ploua cu bolovani și săgeți, aruncate
de pe Zăpadă. Comandantul, un tânăr cavaler nervos, cu o
fața ciupită de vărsat, le oferi pâine și brânză și
posibilitatea de a se încălzi la focul său, însă Mya refuză.
– Ar trebui să nu ne oprim din mers, doamna mea, zise
ea. Dacă nu va supără.
Catelyn dădu din cap. Primiră din nou catâri odihniți. Al
ei era alb. Mya zâmbi când dădu cu ochii de el.
– Albul este unul bun, doamna mea. Sigur la mers chiar
și pe gheață, dar trebuie să fiți atentă. Vă lovește dacă nu-i
385

place de dumneavoastră.
Catârului alb păru să-i placă de Catelyn; slavă zeilor, n-o
lovi. Nu era nici gheață și fu recunoscătoare și pentru asta.
– Mama mea spune că acum o sută de ani, de aici a
început zăpada, îi povesti Mya. Aici, sus, a fost
dintotdeauna alb, iar gheața nu se topea niciodată. Dădu
din umeri. Nu-mi amintesc nici măcar să fi văzut zăpadă
mai jos de munte, dar poate că așa a fost în vremurile
străvechi.
Atât de tânără, își spuse Catelyn, încercând să-și
amintească dacă și ea fusese vreodată așa. Fata trăise
jumătate din viața ei numai vara și asta era tot ce știa.
Sosește iarna, copilă, ar fi vrut să-i spună. Cuvintele erau
pe buzele ei; aproape că le rosti. Poate că devenise și ea o
Stark, în cele din urmă.
Deasupra Zăpezii, vântul era ca o ființă vie, urlând în
apropierea lor ca un lup în pustie, apoi dispărea cu totul, ca
și cum le-ar fi momit spre autoliniștire. Stelele păreau mai
strălucitoare aici, atât de aproape, încât Catelyn crezu că
le-ar fi putut atinge, iar cornul lunii era uriaș și limpede pe
cerul negru. Tot urcând, descoperi că era mai bine să
privească în sus decât în jos. Treptele erau crăpate și
sparte, după secole de îngheț și dezgheț și după șirul
nenumăraților catâri, dar chiar și în beznă, înălțimea o
făcea să-și simtă inima cât un purice. Când ajunseră pe o
șa înaltă, între două stânci ascuțite, Mya descăleca.
– E mai bine să conducem noi catârii, spuse ea. Vântul
poate fi puțin cam înfricoșător aici, doamna mea.
Catelyn urcă țeapănă, printre umbre, și privi spre calea
din fața lor; douăzeci de pași lungime și aproape trei în
lățime, însă cu hăuri pe ambele părți. Putea auzi vântul
țipând. Mya păși ușor înainte, catârul ei luându-se după ea,
calm, de parcă ar fi traversat o curte. Era rândul ei. Dar nici
nu făcuse încă primul pas, când frica o strânse de gât.
Putea simți golul, oceanele de aer negru care miorlăiau în
jurul ei. Se opri, tremurând, temându-se să mai miște.
Vântul urlă la ea și-i răscoli mantia, încercând s-o azvârle
peste margine. Catelyn își mută piciorul în spate, cu pașii
cei mai timizi, însă catârul era în urma ei și nu se mai putea
retrage. Voi muri aici, se gândi ea. Putea simți transpirația
rece picurându-i în jos, pe gât.
386

– Lady Stark, strigă Mya dincolo de gol. Fata părea că se
află la mii de kilometri depărtare. Vă simțiți bine?
Catelyn Tully Stark își înghiți ce-i mai rămăsese din
mândrie.
– Nu… nu pot să fac asta, copilă, strigă ea.
– Ba, puteți. Știu că puteți. Uitați-vă cât e de lată calea.
– Nu vreau să privesc.
Lumea părea că se învârte în jurul ei, munte, cer și
catâri, rotindu-se precum titirezul unui copil. Catelyn
închise ochii pentru a-și potoli respirația întretăiată.
– Mă întorc după dumneavoastră, spuse Mya. Nu mișcați,
doamna mea.
Să se miște era ultimul lucru pe care intenționa să-l facă.
Ascultă urletele vântului și zgomotul înfundat al pieii pe
piatră. Apoi, Mya fu lângă ea, apucând-o încet de braț.
– Țineți ochii închiși, dacă vreți. Acum lăsați funia.
Albiciosul se va îngriji singur de el. Foarte bine, doamna
mea. Vă conduc eu, este ușor, veți vedea. Faceți un pas
acum, Asta-i, mișcați-vă piciorul, împingeți-l doar în față.
Vedeți? Acum celălalt. Ușor. Ați putea trece alergând, încă
unul, continuați. Da.
Și așa, picior după picior, pas cu pas, fata o conduse
dincolo, oarbă și înfricoșată, în vreme ce catârul alb le
urma placid în spate.
Castelul numit Cer nu era mai mult decât un zid înalt,
zimțat, din piatră netencuită, ridicat pe o latură a muntelui,
însă chiar și turnurile fără acoperiș din Valyria nu i s-ar fi
părut mai frumoase lui Catelyn Stark. În sfârșit, de aici
începea cupola de zăpadă; pietrele tocite de vreme ale
Cerului erau acoperite cu promoroacă, iar sulițe lungi de
gheață atârnau de înălțimile de deasupra.
Se crăpa de ziuă înspre răsărit când Mya strigă după
gărzi și porțile se deschiseră înaintea lor. După ziduri nu
erau decât o serie de rampe și un mare morman de stânci
și pietroaie de toate mărimile. Nu era de mirare că era
lucrul cel mai ușor de pe lume să pornești o avalanșă de
aici. O gură se căsca în stânca din fața lor.
– Grajdurile și cazărmile sunt aici, zise Mya. Ultimele
sunt în interiorul muntelui. S-ar putea să fie puțin cam
întuneric, dar cel puțin sunteți ferită de vânt. Catârii pot
veni numai până aici. Dincolo de acest loc este un fel de
387

horn, mai degrabă o pantă de piatră decât trepte, dar nu-i
prea rău. Încă o oră și vom fi sus.
Catelyn privi în sus. Direct deasupra, albe în lumina
zorilor, vedea fundațiile de la Eyrie. Nu puteau fi mai mult
de șase sute de pași până acolo. Privit de jos, părea ca un
mic un fagure alb. Își aminti ce spunea unchiul ei despre
coșuri și vinciuri.
– Poate că Lannisterii au mândria lor, îi spuse ea Myei,
dar noi, Tully, suntem născuți cu mai mult bun-simț. Am
călărit toată ziua și o mare parte a nopții. Spune-le să
coboare un coș. Voi urca cu guliile.
Soarele era deja sus, deasupra munților, când Catelyn
Stark ajunse, în sfârșit, la Eyrie. Un bărbat vânjos, cu părul
cărunt, mantie azurie și o platoșă cu luna și șoimul o ajută
să iasă din coș; Ser Vardis Egen, căpitanul gărzii Casei lui
Jon Arryn. Lângă el stătea Maester Colemon, slab și agitat,
cu prea puțin păr și un gât prea lung.
– Lady Stark, începu Ser Vardis, plăcerea este pe atât de
mare, pe cât este de neașteptată.
Maester Colemon scutură din cap în semn că era de
acord.
– Așa este, doamna mea, într-adevăr. I-am trimis vorbă
surorii dumneavoastră. A lăsat poruncă să fie trezită
imediat ce sosiți.
– Nădăjduiesc că a avut parte de un somn bun noaptea
asta, spuse Catelyn, strecurând o anumită nuanță în tonul
ei, care păru însă să treacă neobservată.
Bărbații o însoțiră din camera vinciurilor spre o scară în
spirală. Eyrie era un castel mic, după standardele marilor
Case; șapte turnuri albe și subțiri, grupate la fel de strâns
ca săgețile în tolbă. Nu avea nevoie de grajduri, nici de
ateliere de fierărie sau de cotețe, însă Ned spunea că
grânarul era la fel de mare ca acela de la Winterfell, iar
turnurile sale puteau adăposti cinci sute de oameni.
Totuși, lui Catelyn i se părea ciudat de pustiu când îl
traversă, sălile din piatră albă răsunând de ecouri, pustii.
Lysa o aștepta singură în sera ei, încă înveșmântată de
noapte. Părul ei lung, roșcat, cădea liber pe umerii albi și
pe spate. O slujnică stătea în urma ei, pieptănându-i
încâlcelile de peste noapte, însă când intră Catelyn, sora ei
se ridică în picioare, zâmbind.
388

– Cat, zise ea. Oh, Cat, ce bine-mi pare că te văd! Draga
mea soră! Traversă încăperea în fugă și o îmbrățișa. Ce
mult a trecut, murmură Lysa lipită de ea. Oh, foarte, foarte
mult.
De fapt, trecuseră cinci ani; cinci ani cruzi pentru Lysa.
Își puseseră amprenta. Sora ei era cu doi ani mai tânără,
însă arăta mai bătrână acum. Mai scundă decât Catelyn, se
îngrășase la trup și fața ei era palidă și umflată. Avea ochii
albaștri ai unei Tully, însă ai ei erau spălăciți și apoși,
niciodată liniștiți. Gura mică trăda irascibilitate. Cum o
ținea în brațe, Catelyn își aminti de fata zveltă, cu sâni
ridicați, care așteptase lângă ea în ziua aceea în septul de
la Riverrun. Cât de drăgălașă și plină de speranțe fusese!
Tot ce mai rămăsese din frumusețea ei era cascada
măreață de păr roșcat, des, care-i cădea până la șold.
– Arăți bine, minți Catelyn, dar cam… obosită. Sora ei se
desprinse din îmbrățișare.
– Obosită. Da. Oh, da. Apoi păru să-i bage de seamă* și
pe ceilalți; slujnica ei, Maester Colemon, Ser Vardis. Lăsați-
ne singure, le spuse ea. Doresc să vorbesc cu sora mea
între patru ochi. O luă pe Catelyn de mână pe când ei se
retrăgeau…
…dându-r drumul în clipa în care se închise ușa. Catelyn
remarcă imediat schimbarea pe fața ei. Era ca și cum
soarele s-ar fi retras, brusc, în spatele unui nor.
– Ți-ai pierdut mințile? se răsti Lysa la ea. Să-l aduci aici,
fără să ceri permisiunea nimănui, fără măcar să fi prevenit
pe cineva și să ne amesteci în certurile tale cu Lannisterii…
– Certurile mele? Lui Catelyn abia dacă-i venea să
creadă ce-i auzeau urechile. În vatră ardea un foc zdravăn,
însă în glasul Lysei nu se simțea nici o urmă de căldură. În
primul rând, au fost certurile tale, surioară. Tu ai fost cea
care mi-a trimis scrisoarea aceea blestemată, tu ai scris că
Lannisterii ți-au ucis soțul.
– Ca să te previn să te ții departe de ei! N-am vrut
niciodată să mă lupt cu ei! Zeilor, Cat, știi ce ai făcut?
– Mamă? se auzi un glăscior.
Lysa se răsuci, roba grea învârtindu-se în jurul ei. Robert
Arryn, Lord de Eyrie, stătea în pragul ușii, strângând în
mâini o păpușă din cârpe zdrențuite și privindu-le cu ochii
mari. Era un copil dureros de slab, mic pentru vârsta lui și
389

bolnav mai tot timpul, iar din când în când, îl cuprindeau
tremurăturile. Boala scuturăturilor, o numea Maester.
– Am auzit glasuri.
Nici nu era de mirare, se gândi Catelyn; Lysa aproape că
țipase la ea. Totuși, sora ei păru că suferă.
– Asta-i mătușa ta, Catelyn, puiule. Sora mea, Lady
Stark. Ți-o amintești?
Băiatul privi spre ea fără nici o expresie.
– Cred că da, zise el clipind, deși nu avea mai mult de un
an când îl văzuse Catelyn ultima dată.
Lysa se așeză lângă foc și spuse:
– Vino la mama, dulcele meu. Îi netezi hainele de noapte
și-i ciufuli părul fin, castaniu. Nu-i frumos? Și puternic, pe
deasupra, să nu crezi ce se vorbește. Jon știa. Sămânța
este puternică, mi-a spus. Ultimele lui cuvinte. Tot repeta
numele lui Robert și m-a apucat de braț atât de tare, că mi-
a lăsat urme. Spune-le, sămânța este puternică. Sămânța
lui. Voia ca toată lumea să știe ce băiat puternic va fi
copilul meu.
– Lysa, zise Catelyn, dacă ai dreptate cu Lannisterii,
avem cu atât mai multe motive să acționăm repede. Noi…
– Nu în fața copilului, făcu Lysa. Are o fire delicată, nu-i
așa, dragul meu?
– Acest băiat este Lord de Eyrie și Apărător al Văii, îi
reaminti Catelyn, iar acum nu avem timp pentru
delicatețuri. Ned crede că s-ar putea să fie război.
– Taci! o repezi Lysa. Îmi sperii băiatul. Micuțul Robert
aruncă o căutătură rapidă peste umăr, la Catelyn, începând
să tremure. Păpușa-i căzu degrabă, iar el își lipi fața de
mama sa. Nu te teme, scumpul meu copil, șopti Lysa.
Mama e aici, nimeni nu-ți face nimic. Își deschise roba și
scoase afară un sân alb, greu, cu sfârcul roșu. Băiatul îl
apucă nerăbdător, își îngropa fața în pieptul ei și începu să
sugă. Lysa îi mângâia părul.
Catelyn rămăsese fără grai. Fiul lui Jon Arryn, se gândi
ea nevenindu-i să creadă. Își aminti de propriul ei copil,
Rickon, cel de trei ani, pe jumătate din vârsta acestui băiat
și de cinci ori mai zdravăn. Nici nu era de mirare că lorzii
din Vale erau atât de retrași. Pentru prima dată ea înțelese
de ce regele încercase să ia copilul de la mama lui, pentru
a fi crescut de Lannisteri…
390

– Suntem în siguranță aici, spunea Lysa – pentru ea sau
pentru băiat, Catelyn nu mai era sigură.
– Nu fii proastă, replică, iar furia creștea în ea. Nimeni
nu-i în siguranță. Dacă-ți închipui că ascunzându-te aici îi
faci pe Lannisteri să uite de tine, greșești îngrozitor.
Lysa acoperi cu palmele urechile băiatului.
– Chiar dacă ar putea aduce o armată întreagă printre
munți și ar trece de Poarta însângerată, Eyrie este
inexpugnabil. Ai văzut și singură. Nici un dușman nu ne
poate ajunge aici.
Catelyn ar fi vrut s-o plesnească. Unchiul Brynden
încercase s-o prevină, își dădu ea seama.
– Nici un castel nu este inexpugnabil.
– Acesta este, insistă Lysa. Toată lum ea spune asta.
Singurul lucru este că nu știu ce am să mă fac cu acest
Pezevenghi pe care mi l-ai adus.
– Este un om rău? întrebă Lordul de Eyrie, cu sânul
mamei sale scăpându-i din gură, cu sfârcul umezit și roșu.
– E un om foarte rău, îi spuse Lysa acoperindu-se, însă
mama nu-l va lăsa să-i facă nimic copilașului ei.
– Fă-l să zboare, zise Robert nerăbdător. Lysa mângâie
părul fiului ei.
– Poate că am să-l fac, murmură ea. Poate că asta este
exact ce am să fac.
391

EDDARD
Îl găsi pe Degețel în sala mare a b ordelului, sporovăind
prietenește cu o femeie înaltă, elegantă, care purta o robă
cu pene pe pielea ei neagră precum cerneala. Lângă foc,
Heward și o fetișcană durdulie jucau gajuri. Din câte se
părea, își pierduse deja cingătoarea, mantia, cămașa de
zale, iar fata fusese obligată să-și desfacă până la șold
nasturii de la bluză. Jory Cassel stătea lângă fereastra
bătută de ploaie, cu un zâmbet viclean pe față, privind
mutarea lui Heward și bucurându-se de priveliște.
Ned se opri la piciorul scării și-și scoase mănușile.
– Este vremea să plecăm. Treburile mele aici s-au
terminat.
Heward se ridică în picioare, aducându-și grăbit lucrurile.
– După cum doriți, lordul meu, zise Jory. Îl ajut pe Wyl să
aducă bidiviii. O luă spre ușă.
Degețel își făcu vreme să-și ia rămas-bun. Sărut mâna
femeii negre și-i șopti o glumă care o făcu să izbucnească
în hohote de râs, apoi o luă agale spre Ned.
– Treburile tale, zise el nepăsător, sau ale lui Robert? Se
zice că Mâna visează ce visează și regele, vorbește cu
glasul lui și domnește cu spada regelui. Să mai însemne și
că te mârlești cu…
– Lord Baelish, îl întrerupse Ned, faci prea multe
presupuneri. Nu sunt nerecunoscător pentru ajutorul tău.
Fără tine, s-ar fi putut să ne trebuiască ani de zile să găsim
bordelul. Dar asta nu înseamnă că intenționez să-ți suport
mojiciile. Și nu mai sunt Mâna Regelui.
– Lupul străvechi trebuie să fie o fiară vicleană, făcu
Degețel cu o strâmbătură scurtă.
Ploaia caldă răpăia peste ei din cerul negru, lipsit de
stele, în timp ce mergeau spre grajduri. Ned își trase gluga
mantiei. Jory îi aduse calul. Tânărul Wyl veni din spatele lui,
conducând iapa Degețelului cu o mână, în vreme ce cu
cealaltă își încingea cureaua și-și strângea nădragii. O
prostituată în picioarele goale se aplecă peste ușa
grajdului, chicotind spre el.
– Ne întoarcem înapoi la castel, lordul meu? întrebă Jory.
Ned dădu din cap și se săltă în șa. Degețel încalecă
lângă el. Jory și ceilalți îi urmară.
392

– Chataya conduce un stabiliment de clasă, zise Degețel
în timp ce galopau. Mă tot gândesc să-l cumpăr. Bordelurile
sunt o investiție mult mai solidă decât corăbiile, din câte
am descoperit. Târfele se scufundă arareori, iar când sunt
abordate de pirați, ăștia plătesc la fel de bine ca toată
lumea. Lordul Petyr chicoti la propria sa glumă.
Ned îl lăsă să trăncănească în continuare. După un timp,
tăcu și călăriră în liniște. Străzile Debarcaderului Regelui
erau întunecate și pustii. Ploaia îi gonise pe toți. Cădea
peste capul lui Ned caldă ca sângele și neobosită ca vechile
remușcări. Pe fața sa alunecau șiroaie de apă.
– Robert nu va rămâne niciodată într-un singur pat, îi
spusese Lyanna la Winterfell, într-o noapte, cu mult timp în
urmă, când tatăl lor îi promisese mâna ei tânărului Lord de
la Capătul Furtunii. Am auzit că ar avea un copil cu o fată
din Vale.
Ned ținuse fetița în propriile sale mâini; nici nu ar fi putut
s-o ignore și nici nu ar fi putut s-o mintă pe sora sa, însă o
asigurase că tot ce făcuse Robert înainte de logodnă nu
avea importanță, că era un bărbat bun și că o iubea cu
adevărat, din toată inima. Lyanna îi zâmbise doar.
– Dragostea este dulce, scumpul meu Ned, însă nu poate
schimba firea bărbatului.
Fata era atât de tânără, încât Ned nici nu îndrăznise să
întrebe de vârsta ei. Fără îndoială, fusese fecioară;
bordelurile bune reușeau întotdeauna să găsească o
fecioară, dacă punga era suficient de pântecoasă. Avea un
păr de un roșu-deschis și o puzderie de pistrui adunați pe
șaua nasului, iar când își scosese un sân, să-i dea copilei ei
să sugă, văzuse că și pieptul îi era acoperit de pistrui.
– I-am dat numele Barra, spusese ea pe când copilul
sugea. Îi seamănă atât de mult, nu-i așa lordul meu? Are
nasul lui și părul…
– Seamănă.
Eddard Stark atinsese părul fin și închis al copilei. Îi
curgea printre degete ca o mătase neagră. Și primul născut
al lui Robert avea același păr fin, i se păru lui că-și
amintește.
– Spuneți-i, când îl vedeți, lordul meu, ce… ce vreți.
Spune-i cât e de frumoasă.
– Am să-i spun, îi promisese Ned.
393

Acesta era blestemul său. Robert jura dragoste veșnică,
după care uita totul până la lăsarea nopții, însă Ned Stark
își ținea cuvântul. Se gândi la promisiunile făcute Lyannei
pe când era pe moarte, și la prețul pe care-l plătea să le
respecte.
– Și mai spuneți-i că nu am mai fost cu nimeni altcineva.
Jur, lordul meu, pe toți zeii cei vechi și cei noi. Chataya a
spus că aș putea fi liberă jumătate de an să mă îngrijesc de
copil și să sper că el se va întoarce. Deci o să-i spuneți că
aștept, nu-i așa? Nu vreau bijuterii sau găteli, îl vreau doar
pe el. A fost întotdeauna atât de bun cu mine.
Bun cu tine, se gândi Ned mohorât.
– Am să-i spun, copilă, și-ți promit că Barra nu va
rămâne fără zestre.
Atunci îi zâmbise, un zâmbet atât de timid și de dulce,
încât îi copleșise inima. Călărind prin noaptea ploioasă, Ned
văzu chipul lui Jon Snow înaintea sa, ca o versiune a sa,
mai tânără. Dacă zeii erau atât de răi cu bastarzii, se gândi
el întristat, de ce-i umpleau pe bărbați de asemenea pofte?
– Lord Baelish, ce știi despre bastarzii lui Robert?
– Păi, în primul rând, are mai mulți decât tine.
– Cât de mulți?
Degețel înălță din umeri. Firișoare de umezeală se
scurgeau pe spatele mantiei sale.
– Ce mai contează? Dacă te culci cu multe femei, unele
îți vor lăsa daruri, iar Maiestatea Sa nu a fost niciodată
timid. Știu că l-a recunoscut pe băiatul acela de la Capătul
Furtunii, cel zămislit în noaptea în care s-a căsătorit Lordul
Stannis. Nici n-ar fi putut face altceva. Mama a fost o
Florent, nepoata lui Lady Selyse, una dintre cameristele
sale. Renly spune că Robert a dus-o sus în brațe, în timpul
ospățului, și a năvălit în patul nupțial în timp ce Stannis și
mireasa lui dansau încă. Se pare că Lordul Stannis a crezut
că a fost o pată pe onoarea Casei soției sale, astfel că
atunci când s-a născut băiatul, i l-a trimis lui Renly. Îi
aruncă lui Ned o privire piezișă. Am mai auzit și șoapte
cum că Robert s-a ales cu o pereche de gemene de la una
dintre servitoarele de la Casterly Rock, acum trei ani, când
s-a dus la turnirul Lordului Tywin. Cersei a pus ca fetele să
fie ucise, iar pe mamă a vândut-o unui negustor de sclavi,
aflat în trecere. Era un afront prea mare pentru mândria
394

Lannisterilor, prea aproape de casă.
Ned Stark se strâmbă. Astfel de povești urâte se
spuneau despre fiecare lord din regat. Pe cea despre Cersei
Lannister era cât se poate de dispus s-o creadă… dar va
sta regele deoparte și va lăsa să se întâmple asta? Robert
cel pe care-l cunoscuse nu ar fi permis, însă el nu fusese
niciodată atât de priceput în a închide ochii în fața
lucrurilor pe care n-ar fi vrut să le vadă.
– De ce să-l fi interesat, dintr-odată, pe Jon Arryn copiii
nelegitimi ai regelui?
Bărbatul scund înălță din umerii uzi.
– Era Mâna Regelui. Fără îndoială că Robert i-a cerut să
se ocupe de asta.
Ned era ud până la piele, iar sufletul îi înghețase.
– Trebuie să fi fost mai mult decât atât, altfel de ce a fost
ucis?
Degețel își scutură ploaia din păr și râse.
– Acum înțeleg. Lordul Arryn a aflat că Maiestatea Sa a
umflat pântecul unor târfe și neveste de pescari, iar pentru
asta a fost nevoie să fie redus la tăcere. Nici nu-i de mirare.
Lasă un astfel de om să trăiască și va spune tot.
La asta Ned Stark nu putu răspunde decât încruntându-
se. Pentru prima dată în ultimii ani își aminti de Rhaegar
Targaryen. Se întreba dacă Rhaegar frecventase
bordelurile; avea motive să creadă că nu.
Ploaia se întețise, împungând ochii și răpăind pe
pământ. Râuri de apă neagră curgeau în jos, pe deal, când
Jory strigă:
– Lordul meu!
Glasul îi era gâtuit de spaimă. Dintr-odată, strada se
umplu de soldați. Ned văzu cămășile de zale peste pielea
tare, mănuși de protecție, apărătoarele pentru picioare,
coifurile de oțel cu lei auriți în vârf. Mantiile le atârnau pe
spate, înmuiate de ploaie. Nu avu timp să numere, dar erau
cel puțin zece în linie, pedeștri, barând strada, cu săbii
lungi și sulițe cu vârf de fier.
– În spate! îl auzi pe Wyl strigând, iar când își întoarse
calul, văzu că în spate erau și mai mulți, tăindu-le
retragerea. Sabia lui Jory ieși cântând, parcă, din teacă.
Dați-vă la o parte sau muriți!
– Cum mai urlă lupii, spuse comandantul lor. Ned putea
395

vedea ploaia curgându-i pe față. Dar e o haită mică.
Degețel își mână calul înainte, pas cu pas, prudent.
– Ce înseamnă asta? El este Mâna Regelui.
– A fost Mâna Regelui. Mocirla amortiza zgomotul
potcoavelor armăsarului pursânge. Șirul se despărți
înaintea lui. Pe platoșa aurită, leul Casei Lannister își răgea
disprețul. Acum, ca s-o spunem pe-a dreaptă, nici nu mai
sunt sigur ce este.
– Lannister, asta-i o nebunie, zise Degețel. Lasă-ne să
trecem. Suntem așteptați la castel. Ce crezi că faci?
– Știe foarte bine ce face, zise Ned calm. Jaime Lannister
zâmbi.
– Foarte adevărat. Îl caut pe fratele meu. Ți-l amintești
pe fratele meu, Lord Stark? Era cu noi la Winterfell. Păr
cânepiu, ochi bicolori, limbă ascuțită. Scund.
– Mi-l amintesc foarte bine, răspunse Ned.
– Se pare că a avut necazuri pe drum. Tatăl meu, lordul,
este destul de furios. Nu ai cumva, din întâmplare, idee
cine i-ar fi vrut fratelui meu răul?
– Fratele tău a fost capturat la ordinele mele, pentru a
răspunde pentru crima sa, zise Ned. Degețel gemu
neîncrezător.
– Domnii mei…
Ser Jaime își smulse sabia din teacă și-și îmboldi
armăsarul înainte.
– Arată-mi oțelul, Lord Eddard. Te voi măcelări la fel ca și
pe Aerys, dacă trebuie, dar ar fi mai bine să mori cu sabia
în mână. Lui Degețel îi adresă o privire rece și
disprețuitoare. Lord Baelish, eu aș pleca de aici cu grabă
dacă n-aș vrea să-mi pătez veșmintele scumpe.
Lui Degețel nu mai trebuia să i se spună asta a doua
oară.
– Voi aduce Garda Orașului, îi promise lui Ned. Șirul se
despărți spre a-i face loc, apoi se închise în urma lui.
Degețel își înghionti iapa și dispăru după colț.
Oamenii lui Ned își trăseseră săbiile, însă erau trei
împotriva a douăzeci. Scena era privită de la ferestrele și
ușile apropiate, însă nimeni nu avea de gând să intervină.
Ai lui erau călare, Lannisterii erau pe jos, în afară de Jaime.
O șarjă i-ar fi eliberat, însă lui Eddard Stark i se părea că
aveau la dispoziție o altă tactică, mai sigură.
396

– Omoară-mă, îi șuieră el lui Jaime, și poți fii sigur că pe
Tyrion îl măcelărește Catelyn.
Jaime Lannister împunse pieptul lui Ned cu sabia sa
aurită, care se adăpase din sângele regilor Dragoni.
– Chiar așa? Să omoare nobila Catelyn Tully de Riverrun
un ostatic? Cred că… nu. Oftă. Însă nu sunt dispus să risc
viața fratelui meu bazându-mă pe onoarea unei femei.
Jaime își puse sabia aurită înapoi în teacă. Așa că bănuiesc
că va trebui să te las să alergi înapoi la Robert și să-i spui
cum am băgat eu groaza în tine. Mă întreb dacă o să-i
pese.
Jaime își trase pe spate părul ud și își întoarse armăsarul.
Când fu destul de departe în spatele cordonului de
spadasini, se uită înapoi, spre căpitanul lui.
– Tregar, ai grijă să nu i se întâmple nimic Lordului Stark.
– După cum porunciți, lordul meu.
– Totuși, n-am vrea să-l lăsăm să plece cu totul
nevătămat, așa că… zâmbetul alb al lui Jaime răzbătu prin
noapte. Ucideți-i pe oamenii lui.
– Nul strigă Ned Stark, apucându-și sabia. Jaime gonea
deja în josul străzii când îl auzi pe Wyl țipând. Soldații se
apropiară din ambele părți. Ned doborî unul, lovind
fantomele în mantii roșii, care se trăgeau la o parte
dinaintea lui. Jory Cassel dădu pinteni armăsarului său și
șarjă. O potcoavă placată îl lovi drept în față pe un soldat
din garda lui Lannister cu un pocnet sec. Un al doilea om se
retrase în fugă și, într-o clipă, Jory fu liber. Wyl blestemă
când îl traseră de pe calul său în agonie, iar săbiile se izbiră
în noapte. Ned galopă spre el, abătându-și sabia lungă spre
coiful lui Tregar. Șocul izbiturii îl făcu să-i clănțăne dinții.
Tregar alunecă în genunchi, coiful său cu leu în creștet era
despicat în două, iar pe față îi curgeau șiroaie de sânge.
Heward reteza mâinile care se întinseseră după căpăstrul
calului său, când o suliță îi străpunse burta. Dintr-odată,
Jory năvăli peste ei, iar din sabia sa curgea o ploaie roșie.
– Nul strigă Ned. Jory, fugi! Calul lui Ned alunecă sub el și
se prăbuși în noroi. O clipă, durerea îl orbi, iar în gură simți
gustul sângelui.
Îi văzu cum taie picioarele de sub armăsarul lui Jory și-l
trag la pământ, săbiile ridicându-se și coborând când îl
încercuiră. Când calul lui Ned dădu să se ridice, încercă
397

numai pentru a cădea din nou, înecându-și strigătul. Putea
vedea osul rupt ieșindu-i prin piele. O vreme, nu mai văzu
nimic altceva. Ploaia cădea și cădea, mereu.
Când deschise din nou ochii, Lordul Eddard Stark era
singur cu morții lui. Calul se trase mai aproape de el,
adulmecă mirosul sângelui și o rupse la goană. Ned începu
să se ridice din mocirlă, strângând din dinți la durerea
agonizantă din picior. I se păru că durase ani de zile. De la
ferestrele luminate de lumânări îl priveau tot felul de
chipuri, iar oamenii începură să iasă de pe alei și pe la uși,
însă nimeni nu încercă să-l ajute.
Degețel și Garda Orașului îl găsiră zăcând în stradă,
ținându-l pe Jory în brațe.
Mantiile aurii găsiseră pe undeva o litieră, însă drumul
înapoi până la castel se dovedi o agonie încețoșată, iar Ned
își pierdu cunoștința de mai multe ori. Își aminti că văzuse
Fortăreața Roșie înălțându-se în față, în lumina cenușie a
zorilor. Ploaia întunecase piatra de un roz-deschis,
transformând-o într-o masă masivă de culoarea sângelui.
Marele Maester Pycelle se apleca deasupra lui, cu o cupă
în mână, șoptind:
– Bea asta, lordul meu. Lapte de mac, pentru dureri.
Își amintea că înghițise, iar Pycelle spunea cuiva să
încălzească vinul până ce dădea în clocot și să-i aducă
mătase curată, iar asta era tot ce-și mai amintea.
398

DAENERYS
Poarta Calului de la Vaes Dothrak consta di n doi
armăsari gigantici din bronz, cabrați, copitele lor
întâlnindu-se la treizeci de metri deasupra intrării, pentru a
forma un arc ascuțit.
Dany nu ar fi putut spune de ce avea orașul nevoie de o
poartă, din moment ce nu avea ziduri… și nici vreo clădire
care să poată fi văzută. Totuși, era acolo, imensă și
frumoasă, caii uriași încadrând muntele purpuriu,
îndepărtat, de dincolo de ele. Armăsarii de bronz aruncau
umbre lungi peste iarba unduitoare când Khal Drogo
conduse khalasar-ul pe sub copitele lor, pe calea zeilor,
avându-i lângă el pe călăreții săi de sânge.
Dany îl urma călare pe Argint, escortată de Ser Jorah
Mormont și de fratele ei, Viserys, din nou pe cal. După ziua
din câmp, când îl lăsase să meargă pe jos în urma
khalasar-ului, Dothrakii îi spuseseră, în batjocură, Khal
Rhae Mhar, Regele cu Bătături. Khal Drogo îi oferise un loc
într-o căruță în ziua următoare, iar Viserys acceptase. În
ignoranța sa încăpățânată, nu știa că își băteau joc de el;
căruțele erau pentru eunuci, ologi, femei care nășteau, cei
foarte tineri, ori cei foarte bătrâni. Asta-i mai aduse o
poreclă: Khal Rbaggat, Regele Căruță. Fratele ei crezuse că
termenul khal i se atribuise ca o compensație pentru răul
făcut de Dany. Ea-l implorase pe Ser Jorah să nu-i spună
adevărul, care l-ar fi umplut de rușine. Cavalerul îi
răspunsese că regele putea înghiți puțină rușine pentru
ceea ce făcuse. Totuși, se conformase. Îi trebuiseră multe
rugăminți și trucurile de alcov pe care i le arătase Doreah
înainte de a-l convinge pe Drogo să dea înapoi și să-i
permită lui Viserys să li se alăture în fruntea coloanei.
– Unde-i orașul? întrebă ea pe când trecură pe sub arcul
de bronz. Nu se vedeau nici un fel de clădiri, nici oameni,
doar iarbă și un drum străjuit de monumente străvechi, din
toate teritoriile asupra cărora năvăliseră Dothrakii de-a
lungul veacurilor.
– În față, răspunse Ser Jorah. La poalele muntelui.
Dincolo de poarta cu cai, zei decăzuți și eroi furați se
Înălțau de ambele părți. Zeitățile uitate ale orașelor moarte
își înălțau fulgerele lor frânte spre cer, pe când Dany
399

călărea pe Argintul ei la picioarele lor. Regi de piatră
priveau în jos, de pe tronurile lor, iar chipurile le erau
ciobite și pătate, chiar și numele li se pierduse în negura
vremurilor. Tinere fecioare mlădioase dansau pe soclurile
de marmură, drapate doar în flori, sau turnau aer din
urcioarele sfărâmate. Prin iarbă, lângă drum, zăceau
monștri: dragoni din metal negru, cu pietre prețioase în loc
de ochi, grifoni urlând, manticori cu cozile țepoase înălțate
spre a lovi și alte fiare ale căror nume nu le cunoștea.
Unele dintre statui erau atât de frumoase, încât îi tăiau
respirația, altele atât de hidoase și de înspăimântătoare,
încât Dany nici nu se putea uita la ele. Acelea, spusese Ser
Jorah, mai mult ca sigur că fuseseră aduse de pe
Tărâmurile Umbrelor, de dincolo de Asshai.
– Atât de multe, răspunse ea, pe când Argint pășea încet
înainte, și din atâtea ținuturi!
Viserys era mai puțin impresionat.
– Gunoaiele orașelor moarte, mârâi el. Avea grijă când
vorbea în limba comună, pe care numai câțiva Dothraki o
puteau înțelege; cu toate astea, Dany se trezise uitându-se
în spate, la oamenii din khas-ul ei, pentru a se asigura că
nu fusese auzit. El continuă fără griji: Tot ce știu să facă
sălbaticii ăștia este să fure lucrurile pe care le-au construit
alții mai buni decât ei… și să ucidă. Râse. Știu cum să
ucidă, altfel nici unul nu mi-ar fi de nici un folos.
– Acum sunt poporul meu, zise Dany. N-ar trebui să-i
numești sălbatici, frate.
– Dragonul vorbește după cum îi e voia, răspunse
Viserys… În limba comună. Aruncă o privire peste umăr
spre Aggo și Rakharo, care călăreau în urma lor, și le dărui
un zâmbet batjocoritor. Știi, sălbaticilor le lipsește
înțelepciunea de a pricepe vorbirea oamenilor civilizați.
Un monolit acoperit de mușchi se înălța deasupra
drumului, înalt de peste o sută de metri. Viserys îl privi cu
ochi plictisiți.
– Cât timp mai trebuie să ne târâm printre ruinele astea
înainte ca Drogo să-mi dea armata? Am început să obosesc
așteptând.
– Prințesa trebuie să fie prezentată dosh khaleen-ulm…
– Babornițelor, da, interveni el, și mai este și un
spectacol de pantomimă pentru prevestirea plodului care-i
400

zace în burtă, mi-ai spus. Dar ce-mi pasă mie? M-am
săturat să tot mănânc carne de cal și mi se întoarce
stomacul pe dos de mirosul acestor sălbatici.
Adulmecă în mâneca largă a tunicii sale, unde obișnuia
să țină o punguță parfumată. Nu-l putea ajuta prea mult.
Tunica era murdară. Toate mătăsurile și lâna grea pe care
Viserys le purtase de la plecarea din Pentos erau murdărite
de pe drum și jilave din cauza transpirației.
Ser Jorah Mormont glăsui:
– Piața Apuseană va avea hrană mai pe gustul
dumneavoastră, înălțimea Voastră. Negustorii din Orașele
Libere vin aici și-și vând mărfurile. Khal-ul își va onora
promisiunea la timpul hotărât de el.
– Ar fi bine s-o facă, zise Viserys mohorât. Mi s-a promis
o coroană și intenționez s-o obțin. De dragon nu-ți poți bate
joc.
Trăgând cu ochii la o femeie dezgolită, cu șase sâni și
cap de nevăstuică, Viserys o luă din loc, să o examineze
mai îndeaproape. Dany era ușurată, dar neliniștea nu-i
trecuse.
– Mă rog ca soarele și stelele să nu-l lase să aștepte prea
mult, îi spuse ea lui Ser Jorah, când fratele ei se
îndepărtase suficient de mult încât să n-o mai audă.
Cavalerul se uită neîncrezător spre Viserys.
– Fratele dumneavoastră ar fi trebuit să aștepte în
Pentos. Nu are nici un loc în khalasar. Illyrio a încercat să-l
avertizeze.
– Va pleca imediat ce are zece mii de oameni. Soțul
meu, lordul, i-a promis o coroană de aur.
Ser Jorah mormăi.
– Da, khaleesi, dar… Dothrakii privesc aceste lucruri
altfel decât noi, în Apus. I-am tot spus asta, și Illyrio la fel,
însă fratele dumneavoastră nu ascultă. Stăpânii cailor nu
sunt negustori. Viserys crede că v-a vândut, iar acum
așteaptă plata. Totuși, Khal Drogo va pretinde că v-a primit
în dar. Îi va oferi lui Viserys un dar la schimb, da… Însă la
vremea potrivită. Unui khal nu-i pretinzi cadoul. Unui khal
nu-i ceri nimic.
– Nu-i cinstit să fie lăsat să aștepte. Dany nu știa de ce-l
apăra pe fratele ei, dar o făcea. Viserys spune că ar putea
mătura cele Șapte Regate cu zece mii de luptători
401

Dothraki.
Ser Jorah pufni.
– Viserys n-ar putea mătura nici măcar un grajd cu zece
mii de mături.
Dany nu se putea preface surprinsă de disprețul din
glasul lui.
– Dar… dar dacă n-ar fi Viserys? întrebă ea. Dacă ar fi
altcineva care i-ar conduce? Cineva mai puternic. Ar putea,
cu adevărat, Dothrakii să cucerească cele Șapte Regate?
Expresia de pe fața lui Ser Jorah deveni meditativă, pe
când caii lor mergeau la trap împreună, pe calea zeilor.
– Când am plecat în exil, m-am uitat la Dothraki și n-am
văzut decât niște barbari pe jumătate goi, la fel de sălbatici
precum caii lor. Dacă m-ați fi întrebat atunci, prințesă, v-aș
fi spus că o mie de cavaleri de nădejde nu ar avea
probleme să pună pe fugă de o sută de ori mai mulți
Dothraki.
– Dar dacă te-aș întreba acum?
– Acum, zise cavalerul, sunt mai puțin sigur. Sunt
călăreți mult mai buni decât orice cavaler, sunt neînfricați,
iar arcurile lor trag mai departe decât ale noastre. În cele
Șapte Regate, majoritatea arcașilor luptă ca pedestrași, din
spatele unui zid de apărare sau al unei baricade de țepușe
ascuțite. Dothrakii trag de pe cal, atacând sau retrăgându-
se, nu contează, și sunt mortali… și atât de mulți, doamna
mea. Numai soțul dumneavoastră, lordul, poate aduna
patruzeci de mii de luptători călare din khalasar-ul său.
– Este adevărat că sunt așa de mulți?
– Fratele dumneavoastră, Rhaegar, a venit cu tot atâția
oameni la Trident, admise Ser Jorah, însă dintre toți, numai
o zecime erau cavaleri. Restul erau arcași, călăreți și
pedestrași, înarmați cu lănci și sulițe. Când a căzut
Rhaegar, mulți dintre ei și-au aruncat armele și au fugit de
pe câmpul de bătălie. Cât timp vă închipuiți că ar rezista o
asemenea pleavă împotriva unei armate de patruzeci de
mii de luptători urlând că vor sânge? Cât de bine te pot
proteja vestele de piele tare și cămășile de zale când
săgețile cad ca o ploaie?
– Nu prea mult, zise ea. Nu-i bine. El dădu din cap.
– Vă spun, prințesă, dacă lorzii din cele Șapte Regate au
istețimea pe care zeii o dăruiesc unei gâște, nu se va
402

ajunge niciodată la asta. Călăreții nu au nici un talent
pentru asedii. Mă îndoiesc că ar putea cuceri fie și cel mai
nenorocit castel din cele Șapte Regate, dar dacă Robert
Baratheon ar fi suficient de prost încât să le ofere o
bătălie…
– Dar este? întrebă Dany. Vreau să spun, prost? Ser
Jorah chibzui o clipă.
– Robert ar fi trebuit să se fi născut Dothraki, spuse el în
cele din urmă. Khal-ul dumneavoastră v-ar putea spune că
numai un laș se ascunde în spatele zidurilor de piatră, în
loc să se confrunte cu dușmanul cu sabia în mână.
Uzurpatorul ar fi de acord cu asta. Este un bărbat puternic,
curajos… și destul de repezit încât să lupte cu o hoardă de
Dothraki în câmp deschis. Însă cei din jurul lui, ei bine,
cimpoierii lor cântă o altă melodie. Fratele lui, Stannis,
Lordul Tywin Lannister, Eddard Stark… Scuipă.
– Îl urăști pe acest Eddard Stark?
– Mi-a luat tot ce am iubit, numai de dragul braconierilor
păduchioși și al onoarei sale prețioase, spuse Ser Jorah cu
amăreală. Din tonul său, Dany putea vedea că pierderea
încă îl mai durea. El schimbă repede subiectul. Uitați,
anunță el. Vaes Dothrak. Cetatea stăpânilor de cai.
Khal Drogo și călăreții săi de sânge deschideau drumul
prin marele bazar al Pieței Apusului, pe cărările late de
dincolo de el. Dany se ținea aproape pe Argintul ei,
uitându-se la ciudățenia din jur. Vaes Dothrak era unul
dintre cele mai mari orașe, dar și cel mai mic pe care-l
văzuse vreodată. Credea că era de zece ori mai mare decât
Pentos, o întindere fără ziduri sau limite, străzile sale largi
și bătute de vânt erau acoperite cu iarbă și noroi, pline de
flori sălbatice. În Orașele Libere ale Apusului erau turle și
palate, colibe și poduri și prăvălii înghesuite una în alta,
însă Vaes Dothrak se întindea languros, încălzindu-se sub
soarele blând, străvechi, arogant și pustiu.
Chiar și clădirile i se păreau ciudate. Văzu pavilioane din
piatră cioplită, palate din ierburi împletite, la fel de mari
precum castelele, turnuri hodorogite din lemn, piramide în
trepte, placate cu marmură, săli lungi, deschise către cer.
În locul zidurilor, unele palate erau înconjurate de garduri
vii, țepoase.
– Nu sunt două la fel, zise ea.
403

– Fratele dumneavoastră a avut, cumva, dreptate,
admise Ser Jorah. Dothrakii nu construiesc. Acum o mie de
ani, pentru a face o casă, ei săpau o gaură în pământ și o
acopereau cu o împletitură de ierburi. Clădirile pe care le
vedeți au fost construite de sclavii aduși din ținuturile
jefuite, în stilul obișnuit printre ai lor.
Majoritatea clădirilor, chiar și cele mai vaste, păreau
pustii.
– Unde sunt cei care locuiesc aici? întrebă Dany. Bazarul
fusese plin de copii care alergau și de bărbați care strigau,
însă prin alte părți nu văzuse decât câțiva eunuci care-și
vedeau de treburile lor.
– Numai bătrânii din dosh khaleen locuiesc permanent în
orașul sacru, ei și sclavii și servitorii lor, o lămuri Ser Jorah.
Totuși, Vaes Dothrak este destul de mare încât să-i
primească pe toți oamenii din fiecare khalasar, dacă toți
khalii se întorc deodată la Mama. Bătrânii au profețit că,
într-o zi, asta se va întâmpla, și de aceea Vaes Dothrak
trebuie să fie gata să-și îmbrățișeze toți copiii.
În cele din urmă, Khal Drogo ceru o oprire lângă Piața
Răsăritului, unde caravanele din Yi Ti, Asshai și Tărâmurile
Umbrelor veneau să facă negoț, cu Mama Munților
înălțându-se deasupra lor. Dany zâmbi când își aminti de
sclava lui Magister Illyrio și de poveștile ei despre un palat
cu două sute de încăperi și uși din aur masiv. „Palatul” era
doar o sală cavernoasă, din lemn, pentru ospețe, pereții săi
din bușteni negeluiți înălțându-se la doar zece metri, cu un
acoperiș de mătase împletită, un vast cort tălăzuit care
putea fi ridicat pentru a oferi adăpost împotriva ploilor rare,
ori putea fi îndepărtat pentru a se vedea cerul nesfârșit. În
jurul sălii erau curți mari, pline de iarbă, pentru cai,
împrejmuite de garduri vii, înalte, de vetre și sute de case
rotunde, din pământ, care se ridicau de la sol ca niște
dealuri în miniatură, acoperite cu iarbă.
O mică armată de sclavi le ieșise în întâmpinare pentru a
pregăti sosirea lui Khal Drogo. Pe când fiecare călăreț
cobora din șa, el își desfăcu arakh-ul și i-l dădu unui sclav
care aștepta, împreună cu celelalte arme pe care le avea.
Nici chiar Khal Drogo nu era scutit de așa ceva. Ser Jorah îi
explicase că era interzis să intri înarmat în Vaes Dothrak
sau să verși sângele unui om liber. Chiar și khalasarele
404

aflate în război lăsau deoparte orice zâzanie și împărțeau
carnea și miedul când se aflau sub ochii Mamei Munților. În
acest loc, bătrânii din dosh khaleen hotărâseră că toți
Dothrakii erau de un sânge, un khalasar, o singură turmă.
Cohollo se apropie de Dany, iar Irri și Jhiqui o ajutară să
descalece de pe Argint. El era cel mai bătrân dintre
călăreții de sânge ai lui Drogo, un bărbat pleșuv și vânjos,
cu un nas strâmb și o gură plină de dinți rupți, sfărâmați de
o măciucă în urmă cu douăzeci de ani, când îl salvase pe
tânărul khalakka din mâinile mercenarilor care speraseră
să-l vândă dușmanilor tatălui său. Viața lui fusese jurată lui
Drogo în ziua când se născuse lordul care-i era acum soț.
Fiecare khal avea călăreții lui de sânge. Prima dată,
Dany crezuse despre ei că erau un fel de Gardă Regală,
aflați sub jurământul de a-și proteja stăpânul, însă erau mai
mult decât atât. Jhiqui îi spusese că un călăreț de sânge
era mai mult decât un străjer; ei erau frații khal-ului,
umbrele sale, cei mai devotați prieteni. „Sânge din sângele
meu”, le spunea Drogo, și chiar așa era; trăiau ca unul
singur.
Vechile datini ale stăpânilor de cai cereau ca atunci când
un khal murea, toți călăreții săi de sânge să moară odată
cu el, pentru a-l însoți în călătoria lui prin ținuturile nopții.
Dacă un khal murea de mâna dușmanilor, îi spusese Jhiqui,
călăreții de sânge împărțeau vinul khal-ului, cortul, ba chiar
și soțiile lui, dar niciodată caii. Armăsarul unui bărbat era
numai al lui.
Daenerys era bucuroasă că Drogo nu se ținea după
vechile obiceiuri. Nu i-ar fi plăcut să fie împărțită cu nimeni.
În vreme ce bătrânul Cohollo o trata cu destulă blândețe,
ceilalți o înspăimântau; Haggo era uriaș și tăcut, adesea
uitându-se urât, de parcă uita cine era ea, iar Qotho avea
ochii cruzi și mâini agile, cărora le plăcea să rănească. Pe
pielea albă și moale a lui Doreah lăsa urme de fiecare dată
când o atingea, iar uneori o făcea pe Irri să se smiorcăie în
noapte. Chiar și caii săi păreau că se tem de el.
Totuși, erau legați pe viață și pe moarte de Drogo, așa
că Daenerys nu avu de ales decât să-i accepte. Și uneori se
trezea dorindu-și ca tatăl ei să fi fost apărat de astfel de
oameni. În balade, cavalerii albi din Garda Regelui erau cei
mai nobili, cei mai viteji și cei mai cinstiți, dar Regele Aerys
405

fusese ucis de unul dintre ei, băiatul frumos căruia acum i
se zicea Regicidul, iar un al doilea, Ser Barristan cel
îndrăzneț, se pusese în slujba Uzurpatorului. Se întreba
dacă toți bărbații erau la fel de falși pe cuprinsul celor
Șapte Regate. Când fiul ei va ședea pe Tronul de Fier, va
avea grijă ca el să aibă propriii săi călăreți de sânge, care
să-l protejeze împotriva trădării Gărzii Regelui.
– Khaleesi, îi spuse Cohollo în Dothraki, Drogo, care este
sânge din sângele meu, mi-a poruncit să vă spun că
trebuie să urce pe Mama Munților în această noapte, ca să
aducă sacrificii zeilor pentru întoarcerea în siguranță.
Pe Mamă nu li se permitea să pună piciorul decât
bărbaților, Dany știa asta. Călăreții de sânge ai khal-ului îl
vor însoți și vor reveni în zori.
– Spune-i soarelui și stelei mele că-l voi visa și-i voi
aștepta nerăbdătoare întoarcerea, răspunse ea
îndatoritoare.
Dany obosea ușor, copilul crescând în ea, iar o noapte
de odihnă va fi bine-venită. Sarcina părea însă să fi aprins
și mai tare dorința lui Drogo pentru ea, iar îmbrățișările
sale din noapte o zdrobeau.
Doreah o conduse spre colina găunoasă pregătită pentru
ea și pentru khal. Înăuntru era răcoare și întuneric, ca într-
un cort făcut din pământ.
– Jhiqui, baia, te rog, porunci ea, vrând să-și spele pielea
de praful adunat pe drum și să-și ude picioarele obosite.
Era plăcut de știut că vor mai zăbovi aici o vreme, că nu va
fi nevoită să se urce mâine pe spatele Argintului.
Apa era aproape opărită, așa cum îi plăcea ei.
– Am să-i dau fratelui meu darul în astă noapte, hotărî
ea, în timp ce Jhiqui îi spăla părul. Ar trebui să arate ca un
rege în orașul sacru. Doreah, aleargă și găsește-l și invită-l
să cineze cu mine.
Viserys se purta mai bine cu fata ei Lyseniană decât cu
slujnicele Dothraki, poate pentru ca Magister Illyrio îl lăsase
să se culce cu ea în Pentos. Irri, du-te la bazar și cumpără
fructe și carne. Orice, dar nu carne de cal.
– Carnea de cal e cea mai bună, zise Irri. Calul îl face pe
bărbat puternic.
– Viserys urăște carnea de cal.
– După cum spuneți, khaleesi.
406

Veni înapoi cu o halcă de carne de capră și un coș cu
fructe și legume. Jhiqui fripse carnea, împreună cu ierburi
dulci și păstăi, ungând-o cu miere în timp ce o gătea, și mai
aduse pepeni și rodii, prune și un fruct ciudat de la răsărit,
pe care Dany nu îl cunoștea. În vreme ce slujnicele
pregăteau mâncarea, Dany așternu veșmintele pe care le
făcuse după măsura fratelui său: o tunică și pantaloni de
pânză de in albă, sandale din piele care se legau cu șnururi
până la genunchi, o centură din medalioane de bronz, o
vestă din piele pictată cu dragoni care azvârleau foc pe
nări. Dothrakii îl vor respecta mai mult dacă arăta altfel
decât un milog, spera ea, și poate o va ierta pentru că-l
făcuse de rușine în ziua aceea, pe câmp. Pentru ea, era tot
regele ei, în definitiv, și tot fratele ei. Amândoi erau sânge
din sânge de dragon,
Tocmai aranja ultimele daruri, o mantie de mătase fină,
verde precum iarba, cu o bordură de un cenușiu-deschis,
care i-ar pune în evidență argintul din păr, când sosi
Viserys, trăgând-o pe Doreah de mână. Unul dintre ochii ei
era înroșit, acolo unde o lovise.
– Cum îndrăznești să mi-o trimiți pe târfa asta să-mi dea
mie ordine? zise el.
Pe slujnică o îmbrânci brutal, trântind-o pe covor. Furia
lui o luă pe Dany prin surprindere.
– Nu voiam decât… Doreah, ce i-ai spus?
– Khaleesi, ai milă, iartă-mă. M-am dus la el, așa cum mi-
ați cerut, și i-am spus că îi porunciți să vi se alăture la cină.
– Nimeni nu poruncește unui dragon, șuieră Viserys. Eu
sunt regele tău! Ar fi trebuit să-ți trimit înapoi capul ei.
Fata Lyseniană începu să se smiorcăie, însă Dany o
liniști cu o atingere.
– Nu te teme, nu se va atinge de tine. Scumpul meu
frate, te rog, iart-o, fata ți-a grăit greșit, i-am spus să te
roage să cinezi cu mine, dacă înălțimea Ta dorești asta. Îl
luă de braț și-l conduse în încăpere. Uite! Astea sunt pentru
tine.
Viserys se încruntă bănuitor.
– Ce-i cu astea?
– Ținută nouă. Am făcut-o pentru tine. Dany zâmbi cu
timiditate.
El îi aruncă o privire și rânji.
407

– Zdrențe Dothraki. Acum vrei să mă îmbraci tu?
– Te rog… te vor răcori și-ți va fi mai bine în ele și m-am
gândit… Poate dacă te îmbraci ca ei, ca Dothrakii… Dany
nu știa cum s-o spună fără să trezească balaurul din el.
– În curând o să vrei să-mi împletești părul.
– Niciodată n-aș… De ce era întotdeauna atât de brutal?
Nu voia decât să-l ajute. Nu ai dreptul la împletituri, încă nu
ai câștigat nici o victorie.
N-ar fi trebuit să spună asta. Furia erupse în ochii săi
liliachii, dar nu îndrăzni s-o lovească, nu cu slujnicele ei de
față și cu războinicii khas-ului afară. Viserys ridică mantia și
o mirosi.
– Asta pute a bălegar. Poate că ar trebui s-o folosesc
drept pătură pentru cal.
– Am pus-o pe Doreah s-o coasă special pentru tine, îi
spuse ea, rănită. Aceste veșminte sunt potrivite și pentru
un khal.
– Eu sunt Lordul celor Șapte Regate, nu un sălbatic
tăvălit prin iarbă, cu clopoței prin păr, scuipă Viserys. O
înșfacă de braț. Uiți cine ești, curvă! Crezi că burtosul ăla
te va proteja dacă trezești balaurul?
Degetele sale se înfipseseră dureros în brațul ei și,
pentru o clipă, Dany se simți din nou copilă, smiorcăindu-se
înaintea furiei lui. Căută cu cealaltă mână și apucă primul
lucru pe care-l găsi, centura pe care sperase să i-o
dăruiască, un lanț greu de medalioane ornate, din bronz. O
răsuci cu toată forța ei. Lovitura îl prinse în plină față.
Viserys îi dădu drumul. Pe obrajii săi începu să curgă
sânge, acolo unde muchia unuia dintre medalioane îi
despicase pielea.
– Tu ești cel care uită cine e, îi spuse Dany. Nu ai învățat
nimic din ziua aceea pe câmp? Pleacă acum, înainte să-mi
chem khas-ul să te azvârle afară. Și roagă-te ca Drogo să
nu afle de asta, pentru că-ți va deschide pântecul și-și va
băga mațele pe gât.
Viserys sări în picioare.
– Când voi avea regatul meu, vei regreta această zi,
curvă.
Ieși ținându-se de fața sfâșiată, lăsând darurile neatinse.
Picături de sânge pătaseră frumoasa mantie de mătase.
Dany strânse țesătura moale la obraz și se așeză cu
408

picioarele încrucișate, pe una dintre saltelele sale de
dormit.
– Cina este gata, khaleesi, anunță Jhiqui.
– Nu mi-e foame, spuse Dany întristată. Se simți, dintr-
odată, foarte obosită. Împărțiți mâncarea între voi și
trimiteți-i ceva și lui Ser Jorah, dacă vreți. După o clipă
adăugă: Vă rog, aduceți-mi ouăle de dragon.
Irri îi aduse oul cu cochilia de un verde-închis; picături de
bronz luciră printre solzii săi când îl întoarse în mâinile ei
mici. Dany se ghemui pe saltea, trăgându-și mantia de
mătase fină peste ea și ținând oul în golul dintre pântecul
umflat și sânii ei mici și fragezi. Îi plăcea să țină ouăle. Erau
atât de frumoase, iar uneori, fiind atât de aproape de ele, o
făceau să se simtă mai puternică, mai curajoasă cumva, de
parcă și-ar fi tras puterea din acei dragoni pietrificați închiși
înăuntru.
Stătea acolo, ținând oul, când simți copilul mișcându-se
în ea… de parcă s-ar fi întins afară, frate spre frate, sânge
către sânge.
– Tu ești dragonul, îi șopti Dany, adevăratul dragon. Știu
asta. O știu. Și zâmbi, adormind și visându-se acasă.
409

BRAN
Cădea o ninsoare ușoară. Bran putea simți fulgii pe fața
sa, topindu-se când îi atingeau pielea precum cea mai fină
ploaie. Se înălță pe spinarea calului său, pr ivind cum
grilajul de fier era ridicat. Încerca să rămână calm, deși
inima i se zbătea în piept.
– Ești gata? îl întrebă Robb.
Bran dădu din cap, încercând să nu-și arate frica. Nu mai
ieșise din Winterfell de când căzuse, însă era hotărât să
călărească acum la fel de mândru ca orice cavaler.
– Atunci, să-i dăm drumul. Robb dădu pinteni
armăsarului său alb-cenușiu, iar calul trecu pe sub grilajul
de fier.
– Du-te, îi șopti Bran iepei sale.
O atinse ușor pe gât, iar mica mânză castanie o luă
înainte. Bran îi dăduse numele Dansatoarea. Avea doi ani și
Joseth spunea că era mai deșteaptă decât orice alt cal. O
dresaseră special, să răspundă la frâu, la voce și atingere.
Până acum, Bran nu călărise cu ea decât prin curte. Prima
dată, Joseth și Hodor o conduseseră de dârlogi, în vreme ce
Bran stătea pe spinarea ei, în șaua mare, pe care i-o
concepuse Pezevenghiul, dar în ultimele două săptămâni o
călărise singur, mergând la trap în cerc și tot în cerc,
prinzând curaj cu fiecare tur făcut.
Trecură pe sub postul de gardă de la poartă, dincolo de
zidurile exterioare. Vară și Vântul Cenușiu veneau sărind
pe lângă ei, adulmecând. Foarte aproape călărea Theon
Greyjoy, cu arcul său lung și cu o tolbă de săgeți cu vârful
lat; avea de gând să doboare o căprioară, le spusese. Era
urmat de patru oameni din gardă, cu cămăși de zale și
coifuri, și de Joseth, un grăjdar slab ca un țâr, pe care Robb
îl numise îngrijitor peste cai câtă vreme ce Hodor lipsea.
Maester Luwin încheia coloana, călărind pe un măgar. Lui
Bran i-ar fi plăcut mai mult dacă el și Robb ar fi plecat
singuri, numai ei doi, însă Hal Mollen nici nu voise să audă
de așa ceva, iar Maester Luwin îl susținuse. Dacă Bran
cădea de pe cal sau se rănea, maesterul era hotărât să fie
pe aproape.
Dincolo de castel se întindea o piață, dar tarabele sale
de lemn erau goale acum. Trecură pe străzile mocirloase
410

ale satului, dincolo de șirurile de case mici, din bârne și
piatră neșlefuită. Mai puțin de una din cinci era locuită,
fuioare subțiri de fum se învârtejeau din coșurile lor. Restul
caselor se umpleau una câte una, pe măsură ce se făcea
mai frig. Când cădea zăpada și vânturile înghețate se
rostogoleau urlând dinspre nord, zicea Bătrâna Nan, țăranii
își părăseau câmpurile lor înghețate și avanposturile
îndepărtate, își încărcau căruțele, și cătunul de iarnă
revenea la viață. Bran nu mai văzuse asta niciodată, însă
Maester Luwin spunea că ziua se apropia tot mai mult.
Sfârșitul verii îndelungate bătea la ușă. Venea iarna.
Câțiva săteni se uitară neliniștiți spre lupii străvechi când
trecură călăreții, iar unul di ntre bărbați lăsă lemnele pe
care le căra și dispăru în grabă, cu teamă, însă majoritatea
oamenilor din cătun se obișnuiseră cu prezența lor. Se
lăsară într-un genunchi când dădură cu ochii de băieți, iar
Robb îl salută pe fiecare cu o înclinare regească din cap.
Cum picioarele sale nu puteau să se strângă, mișcarea
legănată a calului îl făcu pe Bran să stea nesigur în primele
momente, însă șaua sa uriașă, cu capătul gros și speteaza
ridicată, îl ținea confortabil, iar curelele de pe piept și
coapse nu-l lăsau să cadă. După o vreme, ritmul mișcării
începu să i se pară aproape natural. Teama i se risipi, iar
pe fața sa se deschise un zâmbet neîncrezător.
Două fete care serveau la mese stăteau sub firma
Bușteanului Fumegând, berăria locală. Când Theon Greyjoy
le strigă, cea mai tânără se înroși și-și acoperi fața. Theon
își îmboldi calul ca să ajungă lângă Robb.
– Scumpă Kyra, zise el râzând. Se foiește ca o nevăstuică
în pat, dar spune-i un cuvânt pe stradă și se înroșește
toată, ca o fată mare. Ți-am povestit vreodată de noaptea
în care ea și Bessa…
– Nu acum, când poate auzi și fratele meu, Theon, îl
preveni Robb, aruncând o privire spre Bran.
Bran se uită în altă parte, prefăcându-se că nu auzise
nimic, însă putea simți ochii lui Greyjoy ațintiți asupra sa.
Fără îndoială că zâmbea. Zâmbea foarte mult, de parcă
lumea ar fi fost o glumă secretă, pe care numai el era
destul de isteț ca s-o priceapă. Robb părea să-l admire pe
Theon și-i plăcea compania lui, însă Bran nu fusese
niciodată încântat de păzitorul tatălui său. Robb se apropie.
411

– Te descurci bine, Bran.
– Vreau să merg mai repede, răspunse el. Robb zâmbi.
– După cum ți-e voia.
Își îmboldi armăsarul la trap. Lupii goniră după el. Bran
pocni tare din frâie, iar Dansatoarea mări pasul. Auzi
strigătul lui Greyjoy și tropotul de copite din urma sa.
Mantia i se ridică pe lângă el, fluturând în vânt, iar zăpada
părea că e azvârlită în față. Robb era la o distanță bună
înaintea lui, uitându-se din când în când peste umăr, să fie
sigur că Bran și ceilalți îl urmau. Plesni din nou din frâie.
Ușoară ca mătasea, Dansatoarea intră în galop. Distanța se
micșoră. Când îl ajunse pe Robb, la marginea pădurii, la
trei kilometri depărtare de cătunul de iarnă, îi lăsaseră pe
ceilalți mult în urmă.
– Pot să călăresc! strigă Bran, râzând. Se simțise
aproape la fel de bine ca în zbor.
– M-aș lua la întrecere cu tine, dar mă tem că ai să
câștigi.
Tonul lui Robb era destins și glumeț; totuși Bran putea
spune că era ceva ce-l tulbura pe fratele său, dincolo de
zâmbetul lui.
– Nu vreau să mă iau la întrecere. Bran se uită în jurul
lui, căutând lupii străvechi. Amândoi dispăruseră în pădure.
L-ai auzit pe Vară urlând noaptea trecută?
– Și Vântul Cenușiu a fost neliniștit, zise Robb. Părul său
roșcat crescuse lățos și ciufulit, iar o șuviță roșiatică îi
atârna până la falcă, făcându-l să arate mai bătrân decât
cei cincisprezece ani ai lui. Uneori, cred că știu anumite
lucruri… simt anumite lucruri… Nici nu știu cât pot să-ți
spun, Bran. Aș vrea să fii mai mare.
– Am opt ani acum! zise el. Opt nu este cu mult mai
puțin decât cincisprezece, și sunt moștenitor al
Winterfellului, după tine.
– Așa este. Robb părea întristat, ba chiar și puțin speriat.
Bran, trebuie să-ți spun ceva. A venit o pasăre noaptea
trecută. De la Debarcaderul Regelui. Maester Luwin m-a
trezit.
Bran simți o sfârșeală bruscă. Aripi negre, cuvinte
întunecate, spunea întotdeauna Bătrâna Nan, iar în ceea ce
privea cuvintele, corbii dovediseră adevărul proverbului.
După ce Robb îi răspunsese Lordului Comandant al
412

Rondului de Noapte, pasărea venită înapoi adusese vestea
că unchiul Benjen tot nu era de găsit. Apoi sosise un mesaj
din Eyrie, de la mama, însă nici acesta nu adusese vești
bune. Nu spunea când avea de gând să revină acasă, ci
numai că îl luase prizonier pe Pezevenghi. Lui Bran îi
plăcuse puțin de omuleț, totuși numele Lannister îi trimitea
fiori reci pe șira spinării. Era ceva cu Lannisterii, ceva ce ar
fi trebuit să-și amintească, însă când încerca să se
gândească la asta, îl lua amețeala și stomacul i se
strângea, devenind tare ca piatra. Robb petrecuse mare
parte din ziua aceea încuiat în spatele ușilor, împreună cu
Maester Luwin, Theon Greyjoy și Hallis Mollen. După aceea,
fuseseră trimiși călăreți, pe armăsari iuți, cu poruncile lui
Robb spre nord. Bran auzise vorbindu-se de Șanțul Cailin,
vechiul avanpost pe care-l construiseră Primii Oameni, pe
vârful Gâtului. Nimeni nu-i spunea ce se întâmplă, dar știa
că nu era bine.
Iar acum, un alt corb, un nou mesaj. Bran se agăță de o
speranță.
– Pasărea era de la mama? Vine acasă?
– Mesajul era de la Alyn, de la Debarcaderul Regelui. Jory
Cassel e mort. La fel și Wyl și Heward. Uciși de Regicid.
Robb își ridică fața spre ninsoare, iar fulgii i se topiră pe
obraji. Zeii să-i odihnească.
Bran nu știa ce să spună. Se simțea de parcă ar fi fost
lovit. Jory fusese căpitanul gărzii la Winterfell încă dinainte
de a se fi născut el.
– L-au ucis pe Jory? își amintea momentele când Jory îl
fugărise peste tot, pe acoperișuri. Îl putea vedea mergând
prin curte în cămașa de zale și platoșă, sau stând la locul
său obișnuit, pe banca din Sala Mare, glumind în timp ce
mânca. De ce ar fi vrut cineva să-l ucidă pe Jory?
Robb clătină din cap, cu durerea clar oglindită în ochi.
– Nu știu și… Bran, ăsta nu-i lucrul cel mai rău. Tata a
fost prins sub calul lui căzut în timpul luptei. Alyn spune că
piciorul i-a fost zdrobit și… Maester Pycelle i-a dat lapte de
mac, dar nu sunt singuri când… când… Tropotul cailor îl
făcu să privească pe drum, spre locul în care goneau Theon
și ceilalți. Ei, își va reveni, încheie el. Își puse mâna pe
mânerul sabiei și aborda un ton solemn: Bran, îți promit,
indiferent ce se va întâmpla, nu voi lăsa fapta asta
413

nepedepsită.
Ceva din tonul său îl făcu pe Bran și mai temător.
– Ce o să faci? întrebă el, când Theon își struni calul
lângă ei.
– Theon crede că ar trebui să ridic flamurile, zise Robb.
– Sânge pentru sânge.
Pentru prima dată, Greyjoy nu mai zâmbea. Fața sa
suptă, întunecată, avea o expresie flămândă, iar peste ochi
îi căzuse părul negru.
– Numai lorzii pot ridica flamurile, zise Bran, în timp ce
ninsoarea cădea peste tot în jur.
– Dacă tatăl tău moare, rosti Theon, Robb va fi Lord de
Winterfell.
– Nu va muri! strigă Bran. Robb îi luă mâna.
– Nu va muri, spuse el calm. Totuși… onoarea întregului
nord se află în mâinile mele acum. Când tatăl nostru și-a
luat rămas-bun de la noi, mi-a spus să fiu tare, pentru tine
și pentru Rickon. Sunt aproape un bărbat în putere, Bran.
El se înfiora.
– Aș vrea să se fi întors mama, spuse el pe un ton jalnic.
Se uită împrejur după Maester Luwin; măgarul lui era vizibil
la mare distanță, urcând la trap o creastă. Și Maester Luwin
zice să ridici flamurile?
– Maester este un bătrân sfios, făcu Theon.
– Tata îi asculta întotdeauna sfaturile, îi aminti Bran
fratelui său. Și mama.
– Le ascult și eu, insistă Robb. Ascult pe toată lumea.
Bucuria pe care o simțise Bran călărind dispăruse, topită
precum fulgii de zăpadă pe fața lui. Nu cu mult timp în
urmă, gândul că Robb ar putea ridica flamurile și că s-ar fi
putut duce la război l-ar fi umplut de entuziasm, dar acum
simțea doar oroare.
– Ne putem întoarce acum? întrebă el. Mi-e frig. Robb
aruncă o privire în jur.
– Trebuie să găsim lupii. Mai poți să rabzi puțin?
– Pot să merg la fel de mult ca tine.
Maester Luwin îl avertizase să nu lungească deplasarea,
de teama rosăturilor provocate de șa, însă Bran n-ar fi
recunoscut o slăbiciune în fața fratelui său. Era deja sătul
de modul în care se agitau toți în jurul lui și-l întrebau
mereu cum se simțea.
414

– Atunci, să-i vânăm pe vânători, zise Robb.
Unul lângă celălalt, își îmboldiră caii dincolo de drumul
regelui și se avântară în Pădurea Lupului. Theon li se așeză
în spate și-i urmă, vorbind și glumind cu soldații din gardă.
Era bine sub copaci. Bran o strunea pe Dansatoare la
mers, ținându-i frâiele ușor și privind de jur împrejur pe
măsură ce înaintau. Cunoștea pădurea, dar zăcuse atât
timp țintuit la Winterfell, încât i se părea că o vedea pentru
prima dată. Nările i se umplură de mirosuri; mireasma tare
și proaspătă a acelor de pin, mirosul reavăn al frunzelor
putrede, aromele de mosc sălbatic și izul focurilor
îndepărtate… Surprinse cu privirea o veveriță neagră,
mișcându-se pe crengile acoperite cu zăpadă ale unui
stejar, și se opri să studieze plasa argintie țesută de o
împărăteasă a păianjenilor.
Theon și ceilalți rămaseră tot mai în urmă, până ce Bran
nu le mai putu auzi glasurile. Din față răzbătea un clipocit
vag de apă vijelioasă. Se auzi din ce în ce mai tare, până
când ajunseră la pârâu. Ochii începură să-l usture de
lacrimi.
– Bran? întrebă Robb. Ce-i cu tine? El scutură din cap.
– Mi-am amintit ceva. Jory ne-a adus o dată aici, să
pescuim păstrăvi. Tu, eu și Jon. Îți amintești?
– Îmi amintesc, zise Robb cu voce slabă, încărcată de
tristețe.
– N-am prins nimic atunci, făcu Bran, dar Jon mi-a dat
mie peștii lui, pe drumul înapoi spre Winterfell. O să-l mai
vedem vreodată pe Jon?
– L-am văzut pe unchiul Benjen când a venit regele în
vizită, îi aminti Robb. Și Jon ne va vizita, ai să vezi.
Pârâul curgea de la înălțime, cu apele repezi. Robb
descăleca și-și conduse calul prin vad. În părțile cele mai
adânci, apa-i ajungea până la șold. Își priponi calul de un
copac, pe partea cealaltă, și se aventură înapoi după Bran
și Dansatoare. Curentul făcea spume în jurul rocilor și
rădăcinilor, iar Bran putea simți stropii de apă pe față în
vreme ce Robb îl conducea. Asta-l făcu să zâmbească.
Pentru o clipă, se simți din nou puternic și întreg. Se uită în
sus, spre copaci, și se visă cățărându-se pe ei, chiar în vârf,
cu întreaga pădure întinzându-se sub el.
Înaintaseră mult în partea cealaltă când auziră un urlet,
415

un vaiet prelung și crescător, care răzbătea printre copaci
ca un vânt rece. Bran își ridică fruntea să asculte.
– Vară, spuse el.
Nici nu vorbise bine, că un al doilea urlet se alătură
primului.
– Au ucis ceva, zise Robb încălecând din nou. Mai bine
mă duc și-i aduc înapoi. Așteaptă aici, Theon și ceilalți
trebuie să sosească imediat.
– Vreau să merg cu tine, zise Bran.
– Îi găsesc mai repede dacă merg singur.
Robb dădu pinteni armăsarului său și dispăru printre
copaci. Odată ce plecă, pădurea păru că se strânge în jurul
lui Bran. Ninsoarea cădea și mai tare acum. Acolo unde
atingea pământul se topea, însă peste tot în jurul lui, pe
pietre și rădăcini și crengi, era o pătură subțire de alb. Pe
când aștepta, își dădu seama cât de incomod stătea. Nu-și
mai putea simți picioarele, care atârnau inutile în scări,
însă cureaua din jurul pieptului era strânsă și-l rodea, iar
ninsoarea topită îi udase mănușile și-i înghețaseră mâinile.
Se întrebă ce-i întârzia atât pe Theon și Maester Luwin, pe
Joseth și pe ceilalți.
Când auzi foșnetul frunzelor, trase de frâu ca să o facă
pe Dansatoare să se întoarcă, așteptându-se să-și vadă
prietenii, însă bărbații care ieșiră pe malul pârâului îi erau
necunoscuți.
– Ziua bună, spuse el speriat. Dintr-o privire, Bran
observă că nu erau nici pădurari, nici țărani. Își dădu brusc
seama cât de bogat era îmbrăcat. Tunica sa era nouă, din
lână de un cenușiu-închis, cu nasturi argintii, iar un ac
masiv, din argint, îi ținea pe umeri mantia tivită cu blană.
Cizmele și mănușile erau căptușite cu blană.
– Ești singur, da? zise cel mai înalt dintre ei, un bărbat
pleșuv, cu o față tăbăcită de vânt. Pierdut prin Pădurea
Lupului, bietul băiat.
– Nu m-am pierdut. Lui Bran nu-i plăcea felul tn < * re-l
priveau străinii aceștia. Numără patru, dar câini ¡11 toarse
capul, mai văzu doi în spatele său. Fratele meu .i plecat de
lângă mine doar acum o clipă, iar garda mea va fi aici
imediat.
– Garda ta, zici? glăsui un al doilea bărbat. O barba rară
și cenușie îi acoperea fața suptă. Și ce păzesc ei,
416

domnișorule? Acul de argint pe care-l văd pe mantia ta?
– Drăguț, se auzi o voce de femeie.
Abia dacă arăta ca o femeie; înaltă și subțire, cu același
chip aspru ca al celorlalți, cu părul ascuns într-un coif
deschis, de forma unui castron. Sulița pe care o ducea era
din stejar negru, cu un vârf din oțel ruginit.
– Ia hai să ne uităm, zise insul masiv și chel.
Bran îl privi neliniștit. Hainele bărbatului erau murdare,
roase până ce aproape că se rupseseră în bucăți, peticite
ici și colo cu stofă maro și albastră sau verde-închis,
decolorate până la cenușiu, în afară de mantia care trebuie
că fusese, cândva, neagră. Cel cu barba rară și cenușie
purta și el zdrențe negre. Dintr-odată, Bran își aminti de
fugarul pe care-l decapitase tatăl său în ziua în care
găsiseră puii de lup; și bărbatul acela era îmbrăcat tot în
negru, iar tatăl său spusese că era un dezertor din Rondul
de Noapte. Nici un bărbat nu este mai periculos, și-l aminti
pe Lordul Eddard spunând. Dezertorul știe că viața sa nu
mai valorează nimic dacă este prins, așa că nu se va da în
lături de la nici o crimă, indiferent cât de ticăloasă ori
crudă ar fi.
– Acul, băiete, ceru uriașul și înti nse mâna.
– Vom lua și calul, spuse altcineva, o femeie mai scundă
decât Robb, cu o față lată și plată și părul galben, lins.
Descăleca, și încă repede. Un cuțit îi alunecă din mânecă
direct în mâna ei, iar tăișul era zimțat ca un fierăstrău. ș
– Nu, replică Bran. Nu pot să…
Bărbatul masiv înșfacă frâul înainte ca Bran să se fi
putut gândi să o întoarcă pe Dansatoare și să pornească în
galop.
– Ba poți, domnișorule… și o vei face, dacă știi ce-i bine
pentru tine.
– Stiv, uită-te, e legat de șa. Femeia înaltă arătă cu
vârful suliței. Poate că grăiește adevărat.
– Curele, zici? întrebă Stiv. Trase un pumnal dintr-o
teacă de la cingătoare. Există o cale de a rezolva și cu
curelele.
– Ești olog? întrebă femeia scundă. , '| Bran se apri nse.
– Sunt Brandon Stark de Winterfell și ar fi mai bine să dai
drumul calului, ori o să muriți cu toții.
Bărbatul sfrijit, cu fața năpădită de bărbuța cenușie,
417

izbucni în râs.
– Băiatul e un Stark, într-adevăr. Numai un Stark este
suficient de prost încât să amenințe atunci când cineva mai
isteț s-ar milogi.
– Taie-i cocoșelul și îndeasă-i-l în gură, sugeră scundaca.
Asta ar trebui să-l facă să tacă.
– Ești la fel de proastă pe cât ești de urâtă, Hali, zise
femeia înaltă. Băiatul nu valorează nimic mort, dar viu…
Zeii fie blestemați, ia gândiți-vă cât ar da Mance pentru a-l
avea prins pe vreunul din sângele lui Benjen Stark!
– Mance fie blestemat, înjură bărbatul uriaș. Vrei să te
întorci acolo, Osha? Ești și mai proastă. Crezi că arătărilor
în alb le-ar păsa dacă ai avea un prizonier? Se întoarse
înapoi spre Bran și-i tăie cureaua din jurul coapselor. Pielea
se desprinse cu un oftat.
Lovitura fusese iute și abilă, tăind adânc. Privind în jos,
Bran văzu carnea dezgolită, acolo unde lâna jambierelor
fusese tăiată. Începu să-i curgă sânge. Privea cum se lățea
pata roșie, începând să se simtă amețit, curios de detașat,
fără nici o durere, nici măcar cea mai mică senzație.
Uriașul mormăi surprins.
– Lasă fierul jos acum, și-ți promit o moarte rapidă și fără
dureri, strigă Robb.
Bran se uită în sus, animat de o speranță disperată, și
avea toate motivele. Puterea cuvintelor era însă diminuată
de felul în care glasul său ceda sub presiune. Era călare, iar
hoitul însângerat al unui elan atârna în spatele calului.
Ținea sabia în mâna înmănușată.
– Fratele, spuse bărbatul cu fața cenușie, țepoasă.
– E unul tare aprig, zise batjocoritoare scundaca. Vrei să
lupți cu noi, băiete?
– Nu fii prost, flăcăule. Ești singur contra șase. Femeia
înaltă, Osha, își coborî sulița. Coboară de pe cal și aruncă
sabia. Îți vom mulțumi din suflet pentru armăsar și pentru
carne, iar tu și fratele tău veți putea pleca.
Robb fluieră. Se auzi un zgomot slab, de pași ușori și
frunze ude. Tufele căzură în lături, crengile joase ale
copacilor își cedară zăpada acumulată, iar Vântul Cenușiu
și Vara țâșniră din verdeață. Vara adulmecă în aer și mârâi.
– Lupi, icni Hali.
– Lupi străvechi, adăugă Bran. Deși încă nu crescuseră
418

de-a binelea, erau la fel de mari ca oricare alt lup văzut de
el până acum, însă diferențele erau ușor de observat, dacă
știai la ce să te uiți. Maester Luwin și Farlen, dresorul de
câini, îl învățaseră. Un lup străvechi avea capul mai mare și
picioarele mai lungi, proporțional cu trupul, iar nasul și
maxilarul erau mai pronunțate și mai subțiri. Aveau ceva
sumbru și înspăimântător, cum stăteau acolo, printre fulgii
de zăpadă. Urme de sânge proaspăt pătau botul Vântului
Cenușiu.
– Câini, făcu disprețuitor uriașul pleșuv. Totuși, am auzit
că nimic nu-i mai potrivit decât o mantie din blană de lup
când e vorba să te încălzești noaptea. Făcu un gest scurt.
Omorâți-i!
Robb strigă: Winterfell! Și dădu pinteni calului.
Armăsarul se aruncă în jos spre mal, iar zdrențăroșii îi
tăiară calea. Un bărbat cu o secure se repezi înainte,
nepăsător» Sabia lui Robb îl izbi în față cu un clănțănit
oribil și iscă un jet de sânge de un roșu-deschis. Bărbatul
cu fața suptă și țepoasă se întinse spre dârlogi, apucându-i
pentru o clipită… dar Vântul Cenușiu sări pe el, trântindu-l
la pământ. Căzu cu spatele în pârâu, cu un pleoscăit și un
urlet, bătând disperat apa cu cuțitul, în timp ce capul i se
scufundă. Lupul străvechi sări după el, iar apa albicioasă se
coloră în roșu, acolo unde dispăruseră amândoi.
Robb și Osha schimbau lovituri la mijlocul apei. Sulița ei
lungă era ca un șarpe cu cap de oțel, țâșnind spre pieptul
lui o dată, de două ori, de trei ori, însă Robb para fiecare
lovitură cu sabia sa lungă, azvârlind vârful într-o parte. La a
patra lovitură sau a cincea, femeia înaltă se întinse prea
mult și-și pierdu echilibrul, doar pentru o clipă. Robb șarjă,
doborând-o.
La câțiva pași distanță. Vară țâșni și se repezi la Hali.
Cuțitul se avântă spre coaste. Vară alunecă, mârâind, și se
lansă din nou. De data asta, fălcile se închiseră în jurul
gleznei ei. Ținând cuțitul cu ambele mâini, femeia pirpirie
lovi în jos, însă lupul nu părea să simtă lama. Se desprinse
o clipă, cu botul plin de piele, pânză și carne însângerată.
Când Hali se împiedică și căzu, se repezi din nou la ea,
aruncând-o pe spate, iar colții îi sfâșiară burta.
Cel de-al șaselea om fugi de la locul carnagiului… dar nu
ajunse departe. Pe când alerga în sus pe partea
419

îndepărtată a malului, Vântul, Cenușiu ieși din pârâu,
leoarcă de apă. Se scutură și se avântă în urma celui care
alerga, retezându-i tendoanele dintr-o singură mușcătură,
și aruncându-i-se spre gât, când bărbatul care urla alunecă
înapoi, spre apă.
Și atunci nu mai rămase nimeni, în afară de uriașul Stiv.
Prinse curelele de pe pieptul lui Bran, îl apucă de braț și-l
trase. Bran căzu. Se prăbuși pe pământ, cu picioarele
chircite sub el, cu unul în apă. Nu putea simți răceala
pârâului, dar simți oțelul când Stiv îi apăsă pumnalul pe
gât.
– Înapoi, avertiză bărbatul, sau îi tai băiatului beregata,
jur.
Robb își struni calul, răsuflând din greu. Furia îi dispăru
din ochi, iar brațul cu care ținea sabia căzu moale.
În acel moment, Bran văzu totul. Vară o sfârteca pe Hali,
trăgând șerpi lucioși și albaștri din burta ei. Ochii ei erau
mari și holbați. Bran nu putea spune dacă mai trăia sau nu.
Bărbatul cu barba cenușie și cel cu securea zăceau
nemișcați, însă Osha era în genunchi, târându-se spre
sulița ei căzută. Vântul Cenușiu lipăi spre ea, cu apa
picurând de pe el.
– Cheamă-l, strigă uriașul. Cheamă-i pe amândoi, ori
băiatul olog va muri acum!
– Vânt Cenușiu, Vară, la mine! zise Robb.
Lupii străvechi se opriră și își întoarseră capetele. Vântul
Cenușiu alergă înapoi spre Robb. Vară rămase pe loc, cu
ochii pe Bran și pe omul de lângă el. Mârâi. Nasul îi era
umed și roșu, iar ochii-i ardeau.
Osha se folosi de capătul suliței pentru a se ridica în
picioare. Sângele-i curgea din rana de pe partea de sus a
brațului, acolo unde o tăiase Robb. Bran putea vedea
transpirația curgând pe fața uriașului. Își dădu seama că
Stiv era la fel de speriat ca el.
– Starkii, mormăi bărbatul, ticăloșii de Stark. Apoi ridică
glasul. Osha, omoară lupii și ia sabia.
– Omoară-i singur, răspunse ea. Eu nu mă apropii de
monștrii ăștia. ^'
Preț de o clipă, Stiv rămase descumpănit. Mâna-i
tremura; Bran simți un fir de sânge acolo unde cuțitul îi
apăsa gâtul. Duhoarea bărbatului îi umplea nările; duhnea
420

a frică.
– Tu, i se adresă el lui Robb. Ai vreun nume?
– Sunt Robb Stark, moștenitorul Winterfellului.
– Ăsta-i fratele tău?
– Da.
– Dacă vrei să mai trăiască, să faci ce-ți spun eu.
Descălecă.
Robb ezită un moment. Apoi încet, deliberat, descă lecă
ținând sabia în mână.
– Acum, ucide lupii. Robb nu se clinti.
– Fă-o. Lupii, sau băiatul.
– Nu! țipă Bran.
Dacă Robb ar fi făcut ce i se cerea, Stiv i-ar fi ucis,
oricum, pe amândoi, odată ce lupii străvechi ar fi fost
morți. Bărbatul pleșuv îl apucă de păr cu mâna liberă și-l
răsuci cu cruzime, până ce Bran începu să scâncească de
durere.
– Ține-ți gura, ologule, auzi? Îi răsuci părul și mai tare.
Mă auzi?
Din pădurea din spatele lor se auzi un sunet surd. Stiv
scoase un icnet scurt când un băț de jumătate de cot, cu
țepi, îi explodă dintr-odată în piept. Săgeata era de un roșu
strălucitor și fusese vopsită cu sânge.
Pumnalul căzu de lângă gâtul lui Bran. Uriașul se clătină
și se prăbuși cu fața în jos, în apele pârâului. Săgeata se
frânse sub el. Bran privi cum viața i se scurgea în unde.
Osha se uită în jur când soldații din garda lordului Stark
se iviră de sub copaci, cu armele în mâini. Aruncă sulița.
– Milă, stăpâne, se rugă ea de Robb.
Soldații aveau o expresie ciudată pe față, pe când
cercetară scena măcelului. Priviră lupii nesiguri, iar când
Vară reveni la hoitul lui Hali, să înfulece, Joseth scăpă
cuțitul și alergă în tufișuri, vomitând. Chiar și Maester
Luwin părea șocat când ieși de după un copac, dar numai
pentru o clipă. Apoi scutură din cap și traversă apele,
venind lângă Bran.
– Ești rănit?
– M-a tăiat la picior, zise el, dar nu am simțit nimic. Când
Maester Luwin îngenunche ca să-i examineze rana, Bran
întoarse capul. Theon Greyjoy stătea lângă un copac, cu
arcul în mână. Zâmbea. Întotdeauna zâmbea. Pe pământul
421

moale de la picioarele sale erau înfipte șase săgeți, dar nu
fusese nevoie decât de una.
– Un dușman mort are frumusețea lui, anunță el.
– Jon spunea întotdeauna că ești un dobitoc, Greyjoy,
făcu Robb ridicând glasul. Ar trebui să te leg în fiare, în
curte, și să-l las pe Bran să exerseze pe tine tragerea cu
arcul.
– Ar trebui să-mi mulțumești pentru că i-am salvat viața
fratelui tău.
– Ce-ar fi fost dacă ratai ținta? zise Robb. Ce s-ar fi
întâmplat dacă îl răneai doar? Dacă-i făceai mâna să
zvâcnească sau dacă l-ai fi lovit pe Bran? Nu știai dacă
purta sau nu pieptar, nu i-ai putut vedea decât mantia. Ce
s-ar fi întâmplat atunci cu fratele meu? Te-ai gândit vreo
clipă la asta, Greyjoy?
Zâmbetul lui Theon pieri. Înălță mohorât din umeri și
începu să-și adune săgețile de jos, una câte una. Robb se
uită spre străjerii săi.
– Voi unde ați fost? îi întrebă. Eram sigur că sunteți
foarte aproape, în spatele nostru.
Oamenii schimbară priviri nefericite.
– Vă urmam, stăpâne, zise Quent, cel mai tânăr dintre ei,
cu o barbă ca un puf moale, castaniu. Dar l-am așteptat pe
Maester Luwin, să vină din urmă pe catârul său, vă cerem
iertare, iar apoi, ei bine, după cum s-a nimerit…
Aruncă o ocheadă spre Theon și apoi se uită în altă
parte, tulburat.
– Luasem urma unui curcan, explică Theon, iritat de
întrebare. De unde era să știu că l-ai lăsat pe băiat singur?
Robb întoarse capul să-l privească încă o dată pe Theon.
Bran nu-l mai văzuse niciodată atât de furios; totuși, nu
spuse nimic. În cele din urmă, îngenunche lângă Maester
Luwin.
– Cât rănit de fratele meu?
– N-are decât o zgârietură. Doi dintre ei sunt
înveșmântați în negru, îi spuse lui Robb în timp ce curăța
rana cu o pânză umezită.
Robb privi în locul unde Stiv era lățit în apele pârâului,
zdrențele lui negre legănându-se spasmodic, după cum le
mișcau apele vijelioase.
– Dezertori din Rondul de Noapte, spuse el mohorât.
422

Trebuie să fi fost niște smintiți, să vină atât de aproape de
Winterfell.
– Sminteala și disperarea sunt, uneori, greu de deosebit,
făcu Maester Luwin.
– Îi îngropăm, stăpâne? întrebă Quent.
– Ei nu ne-ar fi îngropat pe noi, răspunse Robb. Taie-le
capetele, le trimitem la Winterfell. Lasă restul pentru corbii
hoitari.
– Și asta? Quent arătă cu degetul spre Osha.
Robb se duse la ea. Femeia era cu un cap mai înaltă
decât el, dar căzu în genunchi la apropierea lui.
– Lăsați-mi viața, lordul meu, și sunt a dumneavoastră.
– A mea? Ce să fac eu cu o sperjură?
– Nu am încălcat nici un jurământ. Stiv și Wallen au fugit
de pe Zid, nu eu. Corbii negri nu au loc pentru femei.
Theon Greyjoy se apropie agale de ei.
– Las-o lupilor, îl îndemnă el pe Robb. Ochii femeii cătară
spre ceea ce mai rămăsese din Hali și-și mută repede
privirea. Se înfiora. Chiar și soldații din gardă păreau
îngrețoșați.
– E doar o femeie, zise Robb.
– O sălbatică, îi spuse Bran. Zicea că ar trebui să mă țină
în viață ca să mă ducă plocon lui Mance Rayder.
– Cum te numești? o întrebă Robb.
– Osha, dacă nu vă e cu supărare, stăpâne, murmură ea
cu acreală.
Maester Luwin se ridică.
– Am putea s-o interogăm.
Bran putu vedea ușurarea oglindită pe fața fratelui său.
– Că bine spui, Maester. Wayn, leagă-i mâinile. Vine cu
noi la Winterfell și va muri sau va trăi – depinde cât adevăr
va grăi.
423

TYRION
– Vrei să mănânci? întrebă Mord cu o căutătură
încruntată. În mâna cu degete scurte și butucănoase ducea
o farfurie cu fasole unsuroasă.
Tyrion Lannister era înfometat, dar se feri să lase bruta
să-l vadă hămesit.
– O pulpă de miel ar fi numai bună, zise el de pe
maldărul de paie murdare din colțul celulei sale. Poate și cu
o garnitură de mazăre cu ceapă, ceva pâine proaspăt
coaptă, unt și o butelcă de vin fiert, să meargă bine pe gât.
Sau bere, dacă e mai mic deranjul. Nu încerc să fac pe
năzurosul.
– E fasole, spuse Mord. Uite.
Întinse farfuria. Tyrion oftă. Temnicerul era un
monument de prostie, cu dinți maronii, putrezi, și ochi mici,
întunecați. Partea stângă a feței sale era stâlcită de o
cicatrice, acolo unde o secure îi tăiase urechea și o parte
din obraz. Pe cât era de urât, pe atât era de previzibil, însă
Tyrion era cu adevărat flămând. Se întinse spre farfurie.
Mord o trase înapoi, rânjind.
– E aici, zise, ținând-o departe de atingerea lui Tyrion.
Piticul se ridică țeapăn în picioare; îl dureau toate
încheieturile.
– Trebuie să jucăm această prostie la fiecare masă? Făcu
o nouă încercare de a ajunge la fasole.
Mord sări îndărăt, rânjind cu dinții lui putrezi.
– Aici, piticanie. Întinse farfuria la o lungime de braț,
afară, acolo unde se termina celula și începea văzduhul. Nu
vrei să mănânci? Aici. Vino aici.
Mâinile lui Tyrion erau prea scurte ca să ajungă la
farfurie și nu avea de gând să se apropie de margine. N-ar
fi trebuit decât ca Mord să-l îmbrâncească ușor cu
burdihanul lui alb și Tyrion ar fi sfârșit ca o împroșcătură
roșiatică pe pietrele de la Cer, așa cum pățiseră și alți
prizonieri la Eyrie de-a lungul secolelor.
– Dacă stau să mă gândesc bine, nu mi-e deloc foame,
declară el, retrăgându-se într-un colț al celulei.
Mord mârâi și-și desfăcu degetele groase. Vântul înșfacă
farfuria întorcând-o pe dos, în cădere. Câteva boabe de
fasole fură aruncate înapoi spre ei în timp ce restul dispăru.
424

Temnicerul începu să râdă, burdihanul cutremurându-i-se
ca un castron cu budincă. Tyrion simți un val de furie.
– Fiu de fund plin de vărsat, îl repezi el, sper să crapi de
cufureală cu sânge.
Pentru asta, Mord îi dădu un șut zdravăn, înfigându-și
cizma cu vârf oțelit între coastele lui Tyrion.
– Îmi retrag cuvintele! icni el, încovrigându-se peste
paie.
– Te omor cu mana mea, jur! Ușa grea, prinsă în benzi
de oțel, se trânti închizându-se. Tyrion auzi zdrăngănitul
cheilor.
Pentru un om de statura lui, fusese pedepsit cu o gură
periculos de afurisită, se gândi el, târându-se înapoi în
colțul a ceea ce Arrynii numeau, în bătaie de joc, temnița
lor. Se încovrigă sub pătura subțire care constituia singurul
lui așternut, holbându-se la strălucirea cerului albastru, gol,
și la munții îndepărtați care păreau că nu se mai termină,
dorindu-și să aibă cu el mantia din blană pe care o
câștigase de la Marillion, la zaruri, după ce menestrelul o
furase de pe cadavrul șefului briganzilor. Blana mirosea a
sânge și a mucegai, dar era groasă, călduroasă. Mord i-o
luase în clipa în care dăduse cu ochii de ea.
Vântul trăgea de pătura lui în rafale, ca niște gheare
ascuțite. Celula era jalnic de mică, chiar și pentru un pitic.
Nici doi metri lungime, iar acolo unde ar fi trebuit să fie un
perete, acolo unde ar fi fost un perete într-o temniță
adevărată, podeaua se termina brusc și începea cerul.
Avea aer curat și lumină din belșug, iar noaptea vedea
stelele și luna, însă Tyrion ar fi dat toate astea, într-o clipă,
pe cea mai rece și mai întunecată gaură din măruntaiele
fortăreței Casterly Rock.
– Ai să zbori, îi promisese Mord când îl azvârlise în celulă.
Douăzeci de zile, poate treizeci. Apoi ai să zbori.
Arrynii aveau singura temniță din regat din care
prizonierii puteau scăpa după voia lor. În prima zi, după ce-
și făcuse curaj timp de câteva ore, Tyrion se așezase pe
burtă la marginea celulei, scoțându-și capul cât putea de
mult, și privise în jos. Cerul era la două sute de metri mai
jos, iar intre ei nu exista decât văzduhul. Dacă-și lungea
gâtul, putea vedea celelalte celule la dreapta și la stânga și
deasupra. Era ca o albină într-un fagure, iar cineva-i
425

smulsese aripile.
În celulă era rece, iar vântul urla zi și noapte, și ce era
mai rău, podeaua era înclinată. Chiar dacă foarte ușor, era
destul. Se temea să închidă ochii, de frică să nu se
rostogolească în somn și să se trezească, în plină teroare,
în timp ce aluneca dincolo de margine. Nici nu era de
mirare că această celulă îi înnebunea pe oameni.
Să mă salveze zeii, scrisese pe zid unul dintre locatarii
dinaintea lui folosind ceea ce suspecta că fusese sânge,
albastrul mă cheamă. Prima dată,. Tyrion se întrebase cine
fusese și ce se întâmplase cu el; mai târziu, decisese că ar
fi mai bine să nici nu știe.
Dacă și-ar fi ținut gura…
Mizerabilul acela de băiat începuse totul, privind de sus
la el, de pe un tron din lemn sculptat, sub flamurile cu luna
și șoimul Casei Arryn. Tyrion Lannister fusese privit de sus
întreaga sa viață, dar foarte rar de un băiat de șase ani cu
ochi urduroși, care avea nevoie de perne mari sub el ca să
se ajungă la înălțimea unui bărbat.
– El este omul cel rău? întrebase băiatul strângându-și
păpușa.
– El este, spusese Lady Lysa de pe tronul mai mic de
lângă al lui. Era toată în albastru, pudrată și parfumată
pentru pețitorii care-i umpleau curtea.
– E atât de mic, zise Lordul de Eyrie chicotind.
– Acesta-i Tyrion Pezevenghiul, din Casa Lannister, care
ți-a ucis tatăl. Își ridicase vocea ca să fie auzită pe întreaga
lungime a Marii Sălii Eyrie, reverberând în pereții albi ca
laptele și în coloanele zvelte, astfel încât să o audă fiecare
om. El a ucis Mâna Regelui!
– Oh, tot eu l-am omorât și pe el? spusese Tyrion, ca un
smintit.
Acel moment ar fi fost foarte potrivit ca să-și țină gura
închisă și capul plecat. Acum își dădea seama; pe cele
șapte iaduri, știuse asta și atunci. Marea Sală a Arrynilor
era lungă și austeră, cu o răceală respingătoare
impregnată în pereții de marmură albă cu vinișoare
albastre, însă fețele din jurul lui fuseseră de departe mai
reci. Puterea lui Casterly Rock era departe, iar aici, în Valea
lui Arryn, Lannisterii nu aveau nici un prieten. Supușenia și
tăcerea ar fi fost cele mai bune paveze ale sale.
426

Însă starea lui Tyrion fusese prea jalnică pentru a simți
asta. Spre rușinea sa, se împleticise în ultima parte a
ascensiunii de o zi spre Eyrie, picioarele sale pricăjite
fuseseră incapabile să-l ducă mai departe. Bronn îl purtase
în spate tot restul drumului, iar umilința turnase gaz peste
focul furiei sale.
– Pare-se că am fost un omuleț cam ocupat, spusese el
cu un sarcasm amar. Mă întreb când am găsit timp să
săvârșesc toate aceste omoruri și ticăloșii.
Ar fi trebuit să-și fi amintit cu cine avea de-a face. Lysa
Arryn și fiul ei slăbănog și aproape prostănac nu erau
cunoscuți pentru bunătatea sau înțelepciunea lor.
– Pezevenghiule, spusese Lysa cu răceală, îți vei păzi
limba aia afurisită și-i vei vorbi politicos fiului meu, altfel îți
promit că vei avea motive să regreți. Amintește-ți unde te
afli. Aici este Eyrie, iar cei pe care-i vezi în jurul tău sunt
cavalerii din Vale, bărbați adevărați, care l-au iubit pe Jon
Arryn. Oricare dintre ei ar muri pentru mine.
– Lady Arryn, dacă mi se întâmplă ceva, fratele meu
Jaime, va fi bucuros să-i vadă murind chiar.
Chiar în clipa în care scuipase aceste cuvinte, Tyrion le
simțise sminteala.
– Poți zbura, Lord Lannister? întrebase Lady Lysa. Au
piticii aripi? Dacă nu, ar fi mai înțelept din partea ta să ții
pentru tine următoarele amenințări care-ți vin în minte.
– Nu am rostit nici un fel de amenințări, spusese Tyrion,
ci o promisiune.
Micul Lord Robert sărise în picioare^ atât de furios, încât
scăpase păpușa.
– Nu ne poți face nimic, uriașe el. Nimeni nu ne poate
atinge aici. Spune-i, mamă, spune-i că nu ne poate face
nimic aici.
Obrazul băiatului începuse să se zbată.
– Eyrie este inexpugnabil, declară calmă Lysa Arryn. Îl
trase lângă ea pe fiul său, ținându-l în îmbrățișarea
protectoare a brațelor ei albe și grăsulii. Pezevenghiul
încearcă să ne sperie, scumpul meu. Lannisterii sunt toți
niște mincinoși. Nimeni nu se atinge de dragul meu băiat.
Era cât se poate de adevărat; avea, fără îndoială,
dreptate. Când văzuse cât îi trebuise ca să ajungă până
aici, Tyrion își putuse imagina foarte bine ce-ar fi fost
427

pentru un cavaler să facă drumul până sus, luptând în
armură, în vreme ce de deasupra curgeau valuri de săgeți
și bolovani, iar dușmanul i se împotrivea la fiecare pas. Nici
măcar coșmar nu era un cuvânt potrivit pentru a descrie
asta. Nu era de mirare că Eyrie nu fusese cucerit niciodată.
Cu toate acestea, Tyrion nu izbutise să-ți țină gura.
– Nu e inexpugnabil, făcuse el, ci mai degrabă incomod.
Tânărul Robert arătase în jos, cu mâna tremurândă.
– Ești un mincinos! Mamă, vreau să-l văd zburând. Doi
străjeri cu mantii azurii îl apucaseră pe Tyrion de mâini,
ridicându-l de la podea. Numai zeii știau ce s-ar fi putut
întâmpla dacă nu ar fi fost Catelyn Stark de față.
– Soră, strigase ea de unde stătea, la picioarele
tronurilor. Te implor să-ți amintești că acest om este
prizonierul meu. Iar eu nu vreau să i se facă nici un rău.
Lysa Arryn privise o clipă cu răceală spre sora ei, apoi se
ridicase și coborâse spre Tyrion, robele ei lungi unduindu-i-
se în urmă. Pentru o clipă, el se temuse că-l va lovi, dar în
loc de asta, ea ordonase străjerilor să-i dea drumul.
Oamenii ei îl lăsaseră brusc la podea, iar picioarele i se
tăiaseră sub el. Căzu.
Fără îndoială că oferise un spectacol de pomină pe când
se chinuise să se ridice în genunchi, doar pentru a simți
cum piciorul drept îi era cuprins de spasme, lucru care-l
făcuse să cadă din nou. În Sala Mare a Arrynilor bubuiră
hohote de râs.
– Micul oaspete al surorii mele este prea obosit ca să
stea în picioare, anunțase Lady Lysa. Ser Vardis, duceți-l
jos, în temniță. O perioadă de odihnă într-una dintre
celulele noastre cerești îi va face foarte bine.
Străjerii îl smuciseră în sus, ridicându-l. Tyrion Lannister
se clătinase între ei, pășind nesigur, cu fața roșie de rușine.
– Nu voi uita toate astea, le spusese el tuturor pe când îl
duceau afară.
Și nu uitase, nicidecum. La început se consolase cu
gândul că prizonieratul său nu putea dura mult. Lysa Arryn
voia să-l umilească, asta era tot. Va trimite după el din nou,
cât de curând. Dacă nu ea, atunci Catelyn Stark va vrea să-
l interogheze. De data asta, avea intenția de a-și păzi limba
mai cu grijă. Nu ar fi îndrăznit să-l ucidă pe loc; era, totuși,
un Lannister de Casterly Rock, iar dacă-i vărsau sângele, ar
428

fi însemnat război. Sau cel puțin așa își spunea el.
Acum nu mai era chiar sigur. Poate că dușmanii lui voiau
să-l lase să putrezească aici, dar se temea că nu ar fi avut
puterea de a putrezi multă vreme. Era tot mai slăbit, cu
fiecare zi, și era doar o chestiune de timp până ce
îmbrâncelile și loviturile lui Mord i-ar fi provocat răni
serioase, asta dacă nu cumva temnicerul l-ar fi lăsat să
moară de foame mai întâi. Încă vreo câteva nopți de foame
și frig și albastrul va începe să-l cheme și pe el.
Se întrebase ce se întâmpla dincolo de zidurile celulei
sale, așa cum erau ele. Lordul Tywin trimisese, fără
îndoială, călăreți imediat ce vestea ajunsese la el. Jaime s-
ar putea să conducă o armată întreagă prin defileele
Munților Lunii, chiar în clipa asta… dacă nu cumva o luase
spre nord, împotriva castelului Winterfell. Dar oare bănuia
cineva din afara Văii unde-l dusese Catelyn Stark? Se
întreba ce va face Cersei când îi va ajunge vestea la urechi.
Regele ar fi putut ordona eliberarea lui, dar asculta Robert
de regina lui și de Mână? Tyrion nu-și făcea nici un fel de
iluzii în privința dragostei regelui pentru sora lui.
Dacă Cersei își păstrase același spirit, ar insista ca
regele însuși să-l judece pe Tyrion. Nici chiar Ned Stark nu
ar putea obiecta la asta, nu fără a terfeli onoarea unui
rege. Iar Tyrion ar fi chiar încântat să-și încerce norocul la o
judecată. Indiferent ce crime i s-ar fi pus în seamă, Casa
Stark nu avea nici o dovadă pentru ceva, din câte-și putuse
el da seama. Să-i lase să-și prezinte plângerile înaintea
Tronului de Fier și a lorzilor domeniului. Va fi sfârșitul lor.
Dacă Cersei era destul de isteață ca să priceapă asta…
Tyrion Lannister oftă. Surorii sale nu-i lipsea o anume
viclenie, însă mândria o orbea. Va vedea insulta în asta,
dar nu și posibilitățile. Iar Jaime era chiar și mai rău,
repezit, încăpățânat și iute la mânie. Fratele lui nu
desfăcea niciodată un nod când îl putea tăia în două cu
sabia.
Se întrebă care dintre ei trimisese unealta ucigașă să-l
amuțească pe veci pe băiatul Stark și dacă puseseră la cale
moartea Lordului Arryn. Dacă bătrâna Mână fusese ucisă,
fusese ceva foarte dibaci și subtil. Bărbații de vârsta lui
mureau adesea de pe urma vreunei boli năprasnice. Spre
deosebire de asta, trimiterea la Brandon Stark a unui
429

prostănac înarmat cu un pumnal furat i se păru de o
stângăcie incredibilă. Și nici nu era atât de ciudat, dacă se
gândea la asta…
Tyrion se înfiora. Deci plutea o bănuială groaznică
asupra sa. Poate că lupul străvechi și leul nu erau singurele
fiare din pădure, iar dacă era adevărat, cineva se folosea
de el ca de o simplă unealtă. Tyrion Lanniser detesta să fie
folosit.
Trebuia să plece de aici și încă repede. Șansele sale de
a-l doborî pe Mord erau minime, și nimeni nu-l va scoate
din celulă pe o frânghie de șase sute de pași lungime, așa
că va trebui să-și negocieze singur eliberarea. Gura sa îl
adusese în celulă, așa că tot ea trebuia să-l scoată de aici.
Tyrion se ridică în picioare, făcând tot ce putea ca să
ignore înclinarea podelei, cu mereu subtila sa atracție spre
margine. Bătu cu pumnul în ușă.
– Mord! Temnicer! Mord, vino aici! Se văzu nevoit să
strige vreme de zece minute până ce auzi pașii grei. Făcu
un pas în spate cu o clipă înainte ca ușa să se deschidă cu
o bubuitură.
– Faci zgomot, mormăi Mord cu ochii injectați. Atârnată
de mâna lui grăsulie, era o curea de piele lată și groasă, cu
un capăt înfășurat pe pumn.
Nu le arăta niciodată că-ți este teamă, își aminti Tyrion.
– Cum ți-ar plăcea să fii bogat? întrebă el. Mord îl lovi.
Răsucise cureaua înapoi, molatic, însă pielea îl atinsese pe
Tyrion în sus, pe braț. Forța loviturii îl făcu să se clatine, iar
de durere scrâșni din dinți.
– Gura, piticule, îl avertiză Mord.
– Aur, zise Tyrion, cu un zâmbet prefăcut. Casterly Rock
e plin de aur… Ahhhh… De astă dată lovitura fu una
directă, iar Mord puse mai multă forță în răsucirea curelei,
făcând-o să pocnească și să zvâcnească. Îl izbi pe Tyrion în
coaste, iar el căzu în genunchi, strângând din ochi. Se forță
să privească în sus, spre temnicerul său.
– La fel de bogat precum Lannisterii, zise el cu o
respirație hârâită. Așa se spune…
Mord mârâi. Cureaua fluieră prin aer și-l lovi pe Tyrion
direct peste față. Durerea fu atât de atroce, încât nici nu-și
aminti când căzuse, însă când deschise ochii din nou, era
pe podeaua celulei. Urechea-i tiuia, iar gura-i era plină de
430

sânge. Se forță să se agate de ceva, pentru a se ridica, iar
degetele sale se crispară în aer. Tyrion își retrase mâna cât
de repede putu, de parcă i-ar fi fost opărită, și încercă să-și
oprească respirația. Căzuse chiar la marginea celulei, la o
palmă de albastru.
– Mai spui?
Mord ținea cureaua între pumni și trase brusc de ea.
Pocnitura îl făcu pe Tyrion să tresară. Temnicerul râse.
Nu mă va împinge, își zise Tyrion cu disperare, pe când
se târa de lângă margine. Catelyn Stark mă vrea viu, nu
îndrăznește să mă ucidă. Î și șterse sângele de pe buze cu
dosul palmei, rânji și spuse:
– Asta a fost una țeapănă de tot, Mord. Temnicerul îi
aruncă o privire piezișă, însă, de data asta, Tyrion fu în
stare să se ferească. Luă lovitura ștearsă, peste umăr,
nimic mai mult.
– Aur, repetă el mergând îndărăt, ca un rac, mai mult aur
decât ai putea vedea în toată viața ta. Destul cât să-ți
cumperi pământ, femei, cai… Ai putea ajunge și lord. Lord
Mord. Tyrion fu podidit de. un val de sânge și flegmă, pe
care-l scuipă spre cer.
– Nu aur, făcu Mord.
Mă ascultă! se gândi Tyrion.
– M-au ușurat de pungă atunci când m-au prins, dar
aurul este tot al meu. Catelyn Stark poate lua pe cineva în
captivitate, dar nu se va repezi să-l jefuiască. Asta n-ar fi
deloc onorabil. Ajută-mă și tot aurul va fi al tău.
Cureaua lui Mord plesni, dar fu o lovitură lipsită de vlagă,
leșinată, lentă și disprețuitoare. Tyrion prinse pielea cu
mâna și o ținu așa.
– Nu există nici un risc pentru tine. Tot ce trebuie să faci
este să trimiți un mesaj.
Temnicerul smuci cureaua din strânsoarea lui Tyrion.
– Mesaj, zise el, de parcă nu ar mai fi auzit niciodată
acest cuvânt. Încruntarea îi săpa șanțuri pe frunte.
– M-ai auzit, stăpâne. Doar atât, du cuvintele mele la
urechea doamnei. Spune-i… Ce? Ce ar putea-o îmbuna pe
Lysa Arryn? Lui Tyrion îi veni brusc inspirația… Spune-i că
vreau să-mi mărturisesc crimele.
Mord ridică brațul și Tyrion se chirci în așteptarea unei
noi lovituri, însă temnicerul ezită. Suspiciunea și lăcomia se
431

războiau în ochii lui. Voia aurul, dar se temea de un
vicleșug; avea aerul cuiva care fusese înșelat de
nenumărate ori.
– E o minciună, mormăi el sumbru. Piticul mă viclenește.
– Am să-ți las promisiunea în scris, făgădui el.
Unii dintre analfabeți disprețuiau meșteșugul scrisului;
alții păreau să nutrească un respect aproape religios
pentru cuvântul scris, de parcă ar fi fost vreun soi de vrajă.
Din fericire, Mord făcea parte din ultima categorie.
Temnicerul coborî cureaua.
– Să scrii de aur. Mult aur.
– Oh, mult aur, îl asigură Tyrion. Punga a fost o nimica
toată, prietene. Fratele meu poartă o armură din aur.
De fapt, armura lui Jaime era placată cu oțel, însă acest
prostănac nu și-ar fi putut da seama de diferență. Mord
răsucea cureaua pe degete cu un aer gânditor, dar în cele
din urmă cedă și plecă după hârtie și cerneală. După ce
scrisoarea fu așternută, temnicerul se încruntă bănuitor
spre ea.
– Acum trimite mesajul, îl îndemnă Tyrion. Dormea,
scuturat de frisoane, când veniră să-l ia,
târziu, în aceeași noapte. Mord deschise ușa, dar păstră
tăcerea. Ser Vardis Egen îl trezi pe Tyrion cu vârful cizmei.
– Ridică-te, Pezevenghiule. Stăpâna mea vrea să te
vadă.
Tyrion se frecă la ochi și afișă o grimasă pe care n-o
simțea.
– Nici nu-i de mirare că vrea, dar ce te face să crezi că și
eu vreau asta?
Ser Vardis se încruntă. Tyrion și-l amintea foarte bine din
anii pe care-i petrecuse la Debarcaderul Regelui, în calitate
de comandant al gărzii. O față pătrată, păr argintiu, bine
făcut și fără nici un pic de umor.
– Nu-mi pasă de dorințele tale. Ridică-te, ori pun eu să te
ia de jos.
Tyrion se ridică nesigur în picioare.
– E o noapte rece, făcu el într-o doară, iar în înalta Sală
este atât de mult curent! N-aș vrea să răcesc. Mord, dacă
ești atât de bun, adu-mi mantia.
Temnicerul se strâmbă la el, cu o expresie bănuitoare.
– Mantia mea, repetă Tyrion. Blana pe care mi-ai luat-o
432

ca s-o pui la păstrare. Îți amintești, doar.
– Adu-i blestemata aia de mantie, zise Ser Vardis. Mord
nu îndrăznea să vocifereze. Îi aruncă lui Tyrion o privire
încărcată de promisiunea unei viitoare răzbunări, dar se
duse după mantie. Când i-o aranja la gât, Tyrion zâmbi.
– Mulțumirile mele. Mă voi gândi la tine ori de câte ori o
voi purta. Trase pe umărul drept faldurile lungi și simți
căldură pentru prima oară după atâtea zile. Condu-mă, Ser
Vardis.
Înalta Sală a Arrynilor era luminată de strălucirea a
cincizeci de torțe, arzând în suporturile de pe pereți. Lady
Lysa era înveșmântată în mătăsuri negre, cu blazonul lunii
și șoimului țesut pe piept din șiraguri de perle. Din moment
ce nu părea gata să se alăture Rondului de Noapte, Tyrion
nu-și putu imagina altceva decât că decisese că hainele de
doliu erau cele mai potrivite pentru a asculta o mărturisire.
Părul ei lung, roșcat, împletit cu dichis, îi cădea pe umărul
stâng. Tronul mai înalt de lângă ea era gol; fără îndoială,
micul Lord de Eyrie se culcase, tremurând în somn. Tyrion
era bucuros măcar pentru asta.
Făcu o plecăciune adâncă și-și îngădui să arunce o
privire prin sală. Lady Arryn își convocase cavalerii și suita
pentru a-i asculta mărturisirea, exact cum nădăjduise el.
Văzu chipul brăzdat al lui Ser Brynden Tully și cel rotofei al
lui Ser Nestor Royce. Lângă Nestor stătea un bărbat mai
tânăr, cu favoriți negri, aspri, care nu putea fi altul decât
moștenitorul său, Ser Albar. Erau reprezentate majoritatea
Caselor importante din Vale. Tyrion îi remarcă și pe Ser Lyn
Corbray, subțire ca o sabie, pe Lord Hunter cu picioarele lui
gutoase, pe văduva Waynwood, înconjurată de fiii ei. Alții
aveau blazoane pe care nu le cunoștea: lancea frântă,
vipera verde, turnul arzând, potirul înaripat.
Printre lorzii din Vale erau și câțiva dintre însoțitorii săi
de drum; Ser Rodrik Cassel, palid și suferind de pe urma
rănilor doar pe jumătate vindecate, stătea alături de Ser
Willis Wode. Marillion, menestrelul, își găsise o nouă harfă.
Tyrion zâmbi; indiferent ce avea să se întâmple în această
noapte aici, el nu-și dorea să se petreacă în secret, și
nimeni nu era mai potrivit ca un menestrel să
răspândească povestea.
În spatele sălii, Bronn se sprijinea de o coloană. Ochii
433

negri ai călărețului liber erau fixați asupra lui Tyrion, iar
mâna lui se odihnea nepăsătoare pe mânerul sabiei. Tyrion
îi adresă o privire lungă și întrebătoare…
Catelyn Stark vorbi prima.
– Dorești să-ți mărturisești crimele, ni s-a spus.
– Da, doamna mea, răspunse Tyrion. Lysa Arryn îi zâmbi
surorii sale.
– Celulele cerului îi înmoaie întotdeauna. Zeii îi pot
vedea acolo, și nu există nici un petic de întuneric unde să
se ascundă.
– Mie nu mi se pare deloc înmuiat, răspunse Lady
Catelyn.
Lady Lysa nu-i acordă nici o atenție.
– Spune ce ai de spus, îi porunci lui Tyrion. Rostogolește
zarurile, se gândi el, aruncând încă o ocheadă spre Bronn.
– De unde să încep? Sunt un mic ticălos, mărturisesc
asta. Crimele și păcatele mele sunt nenumărate, domnii și
doamnele mele. M-am culcat cu tot felul de târfe, nu o
dată, ci de sute de ori. Am dorit moartea tatălui meu,
lordul, și a surorii mele, grațioasa noastră regină
deopotrivă. În spatele lui, cineva chicoti. Nu mi-am tratat
întotdeauna servitorii cu blândețe. Am jucat. Ba chiar am și
trișat, roșesc mărturisind și asta. Am spus multe lucruri
crude și rele despre nobilii lorzi și despre doamnele de la
curte. Asta smulse un hohot general. O dată, am…
– Liniște! Chipul rotund și palid al Lysei Arryn se făcuse
stacojiu. Ce crezi că faci aici, piticule?
Tyrion își lăsă capul pe o parte.
– Cum ce? îmi mărturisesc crimele, doamna mea…
Catelyn Stark făcu un pas înainte.
– Ești acuzat de a fi trimis un ucigaș năimit să-mi omoare
fiul, Bran, în patul său, precum și de plănuirea uciderii
Lordului Jon Arryn, Mâna Regelui.
Tyrion ridică neajutorat din umeri.
– Mă tem că nu pot mărturisi crimele acestea. Nu știu
nimic de nici un fel de omoruri.
Lady Lysa se ridică de pe tronul ei din lemn sculptat.
– Nu admit să fiu bătaia de joc a nimănui. Ți-ai făcut
micul tău număr, Pezevenghiule. Bănuiesc că te-a încălzit
asta. Ser Vardis, du-l înapoi în temniță… Dar de data asta,
găsește-i o celulă mai mică, cu podeaua înclinată mai mult.
434

– Așa se face dreptate în Vale? tună Tyrion, atât de tare
încât și Ser Vardis îngheță o clipă. Onoarea se oprește la
Poarta însângerată? Mă acuzați de crime, iar eu le neg, așa
că mă azvârliți într-o celulă deschisă, să îngheț și să
flămânzesc.
Își înălță capul, oferindu-le tuturor o priveliște măreață a
urmelor pe care i le lăsase Mord pe față.
– Unde-i dreptatea regelui? Sau nu face Eyrie parte din
cele Șapte Regate? Sunt acuzat, spuneți voi. Foarte bine.
Cer un proces! Lăsați-mă să vorbesc și lăsați ca adevărul
sau minciunile mele să fie judecate deschis, în fața zeilor și
a oamenilor.
Un murmur surd umplu înalta Sală. Tyrion știu că le
venise de hac. Era nobil ereditar, fiul celui mai puternic
dintre lorzii de pe domeniu, fratele reginei. Nu i se putea
refuza un proces. Străjerii în mantii azurii începuseră să se
îndrepte spre Tyrion, însă Ser Vardis îi opri și privi spre
Lady Lysa. Gura ei mică se rotunji într-un zâmbet
nerăbdător.
– Dacă te judecăm și vei fi găsit vinovat pentru crimele
de care ești acuzat, atunci, prin propriile legi ale regelui, va
trebui să plătești cu sânge. Nu avem nici un călău în Eyrie,
lord Lannister. Deschideți Ușa Lunii.
Șirurile privitorilor se despărțiră. Între două coloane
subțiri din marmură se vedea o ușă îngustă din lemn, cu o
semilună sculptată în lemnul alb. Cei care se aflau mai
aproape se traseră îndărăt când doi dintre străjeri
mărșăluiră spre ea. Unul dintre ei ridică zăvoarele grele din
bronz; cel de-al doilea deschise ușa spre interior. Mantiile
albastre se ridicară fâlfâind pe umerii lor, umflate de o
rafală de vânt care pătrunse mugind prin ușa deschisă.
Dincolo de ea, se întindea vastitatea cerului nopții,
presărat cu stele reci și nepăsătoare.
– Iată dreptatea regelui, zise Lysa Arryn. Flăcările
torțelor tremurară ca niște flamuri de-a lungul pereților, iar
ici și colo, cele istovite se stinseră.
– Lysa, cred că nu este înțelept, spuse Catelyn Stark
când vântul negru vâjâi prin sală.
Sora ei nu o băgă în seamă.
– Vrei un proces, Lord Lannister. Prea bine, vei avea
unul. Fiul meu va asculta orice vrei să spui și-i vei asculta
435

judecata. Apoi, vei putea pleca… pe o ușă sau pe alta.
Arăta atât de încântată de sine, se gândi Tyrion, și nici
nu era de mirare. Cum ar fi putut un proces să-i strice
planurile când molâul de fiu-său era judecătorul? Tyrion
privi spre Ușa Lunii. Mamă, vreau să-l văd zburând!
spusese băiatul. Oare pe câți îi mai trimisese pe ușă, până
acum, micul mucos mizerabil?
– Vă mulțumesc, buna mea doamnă, dar nu văd de ce l-
am deranja pe Lordul Robert, spuse Tyrion politicos. Zeii
cunosc adevărul nevinovăției mele. Prefer verdictul lor, nu
judecata oamenilor. Cer o judecată prin luptă.
– O furtună de hohote de râs erupse în înalta Sală a
Arrynilor. Lordul Nestor Royce pufni, Ser Willis chicotea, Ser
Lyn Corbray hohotea, iar ceilalți își dădură capul pe spate
și râseră până ce lacrimile li se prelinseră pe față. Marillion
scoase o notă șuie din harfa de lemn, mângâindu-i corzile
cu degetele lui betegite. Chiar și vântul părea că fluieră
batjocoritor când se repezi cu un vaiet ascuțit prin Ușa
Lunii.
Ochii apoși, albaștri, ai Lysei Arryn îi oglindeau
descumpănirea. O luase prin surprindere.
– Ai acest drept, asta-i sigur.
Tânărul cavaler cu vipera verde brodată pe pieptarul
tunicii păși înainte și puse un genunchi pe podea.
– Doamna mea, vă implor să mă lăsați să vă reprezint
cauza.
– Onoarea ar trebui să fie a mea, zise bătrânul Lord
Hunter. Pentru dragostea pe care i-am purtat-o soțului
dumneavoastră, lordul, lăsați-mă să-i răzbun moartea.
– Tatăl meu l-a slujit cu credință pe Lordul Jon, în calitate
de înalt Administrator al Văii, bubui Ser Albar Royce. Lăsați-
mă să-l reprezint acum pe fiul său.
– Zeii sunt de partea celui curat, spuse Ser Lyn Corbray;
totuși, adesea soarta este în favoarea celui cu sabia cea
mai sigură. Cu toții știm cine este acesta.
Zâmbi cu modestie.
Alți bărbați vorbiră deodată, luptându-se să se facă
auziți. Tyrion găsi că era descurajant să vadă câți
necunoscuți se înghesuiau să-l omoare. Poate că, la urma
urmei, nu fusese deloc un plan prea isteț.
Lady Lysa ridică mâna, cerând liniște.
436

– Vă mulțumesc, lorzii mei, precum știu că și fiul meu v-
ar mulțumi dacă ar fi acum cu noi. Nici un bărbat de pe
cuprinsul celor Șapte Regate nu este atât de curajos și de
credincios precum cavalerii din Vale. Dacă mi-ar sta în
putere, v-aș oferi tuturor această onoare. Cu toate astea,
nu pot decât să-l aleg pe unul dintre voi. Făcu un gest. Ser
Vardis Egen, ai fost mâna dreaptă a soțului meu, lordul. Vei
fi reprezentantul nostru.
Ser Vardis fusese singurul care tăcuse.
– Doamna mea, zise el grav, lăsându-se într-un
genunchi, rogu-vă, dați această sarcină altcuiva, eu nu am
nici o aplecare pentru asta. Omul nici măcar nu-i luptător.
Uitați-vă la el. Un pitic, pe jumătate cât mine, și cu picioare
de stârpitură. Ar fi o rușine măcelărirea lui, și să mai
spunem că s-a făcut dreptate.
Oh, excelent, se gândi Tyrion.
– Sunt de acord.
Lysa-i aruncă o privire.
– Ai cerut judecată prin luptă.
– Iar acum cer un reprezentant, așa cum ați ales și
dumneavoastră. Fratele meu, Jaime, va fi bucuros să facă
asta, știu.
– Scumpul tău de Regicid se află la sute de leghe de aici,
i-o tăie Lysa Arryn.
– Trimiteți o pasăre cu un mesaj pentru el. Voi aștepta
bucuros sosirea sa.
– Îl vei înfrunta pe Ser Vardis, mâine.
– Menestrelule, zise Tyrion întorcându-se spre Marillion,
când vei compune o baladă despre asta, ai grijă să spui și
cum Lady Arryn i-a refuzat piticului dreptul de a fi
reprezentat și cum l-a trimis ca vai de el, rănit și
șchiopătând, să se confrunte cu cel mai bun dintre cavalerii
săi.
– Nu-ți refuz nimic! zise Lysa Arryn cu o voce iritată și
ascuțită, tremurând de furie. Alege-ți reprezentantul,
Pezevenghiule… dacă crezi că vei găsi un om gata să
moară pentru tine.
– Dacă vă este indiferent, mai degrabă am să găsesc pe
cineva gata să ucidă pentru mine.
Tyrion se uită în lungul sălii. Nu mișcă nimeni. Pentru un
moment interminabil se întrebă dacă nu cumva făcuse o
437

greșeală colosală. Apoi, în spatele încăperii se produse o
foiala.
– Lupt eu pentru pitic, strigă Bronn.
438

EDDARD
Visă un vis vechi, cu trei cavaleri în mantii albe, un turn
surpat de mult, și pe Lyanna în patul ei însângerat.
În vis, prietenii lui călăreau alături de el, așa cum
făcuseră și în viață. Mândrul Martyn Cassel, tatăl lui Jory;
credinciosul Theo Wulf; Ethan Glover, care fusese scutierul
lui Brandon; Ser Mark Ryswell, cu vorba moale și inima
mare; omul lacurilor, Howland Reed; Lordul Dustin, pe
mărețul său armăsar roșcat. Ned le știuse chipurile, tot așa
cum și-l știuse, cândva, pe al lui, însă anii se adăpau din
amintirile omului, chiar și ale celor pe care jurase că nu-i va
uita niciodată. În vis, erau, doar ca niște umbre, arătări
cenușii, călare pe cai întrupați din cețuri.
Erau șapte contra trei. În vis, precum fusese și în
realitate. Însă cei trei nu erau ca oricine. Așteptau în fața
turnului rotund, cu munții Dorne, roșii, în spatele lor, și
mantiile albe fâlfâind în vânt. Iar acum nu mai erau umbre;
chipurile lor străluceau clar, chiar și acum. Ser Arthur
Dayne, Sabia Dimineții, avea un zâmbet pe buze. Mânerul
marii săbii a Zorilor se ițea peste umărul lui drept. Ser
Oswell Whent era într-un genunchi, ascuțindu-și sabia pe o
tocilă. Pe coiful său alb își întinsese aripile liliacul negru al
Casei sale. Între ei stătea aprigul și bătrânul Ser Gerold
Hightower, Taurul Alb, Lordul Comandant al Gărzii Regelui.
– V-am căutat pe Trident, le spuse Ned.
– Nu eram acolo, răspunse Ser Gerold.
– Pentru Uzurpator ar fi fost o nenorocire, dacă am fi fost
acolo, făcu Ser Oswell.
– Când a căzut Debarcaderul Regelui, Ser Jaime l-a ucis
pe regele vostru cu o sabie aurită, iar eu m-am întrebat
unde erați.
– Departe, spuse Ser Gerold, altfel Aerys ar sta acum pe
Tronul de Fier, iar fățarnicul nostru frate ar arde în cele
șapte iaduri.
– Am venit la Capătul Furtunii să ridic asediul, le spuse
Ned, iar Lorzii Tyrell și Redwyne și-au coborât steagurile, și
toți cavalerii lor au îngenuncheat pentru a ne jura credință.
Eram sigur că veți fi printre ei.
– Genunchii noștri nu se îndoaie chiar așa ușor, zise Ser
Arthur Dayne.
439

– Ser Willem Darry a fugit la Piatra Dragonului, cu regina
ta și cu prințul Viserys. Credeam că v-ați îmbarcat cu ei.
– Ser Willem este un om bun și cinstit, zise Ser Oswell.
– Dar nu-i în Garda Regelui, remarcă Ser Gerold.
Garda Regelui nu o ia la fugă.
– Niciodată, nici acum, făcu Ser Arthur. Își puse coiful.
– Vom depune un jurământ, explică bătrânul Ser Gerold.
Duhurile i se alăturară, ținând în mâini săbiile de umbră.
Erau șapte contra trei.
– Și acum începe, zise Ser Arthur Dayne, Sabia Dimineții.
Scoase sabia Zorilor din teacă și o ținu cu ambele mâini.
Lama era alburie, ca sticla translucidă, înviorată de lumină.
– Nu, rosti Ned cu tristețe în glas. Acum se termină. Pe
când se ciocniră într-un vălmășag de oțel și umbre, o auzi
pe Lyanna strigând: Eddard! Un iureș de petale de
trandafiri se împrăștie pe cerul însângerat, albastru precum
ochii morții.
– Lord Eddard, strigă din nou Lyanna.
– Îți promit, șopti el, Lya, îți promit…
– Lord Eddard, repetă un bărbat în întuneric. Gemând,
Eddard Stark deschise ochii. Lumina lunii pătrundea prin
ferestrele înalte ale Turnului Mâinii.
– Lord Eddard?
La capătul patului ședea o umbră.
– Cât… cât a trecut? Așternuturile erau răvășite,
picioarele-i erau sfărâmate și încorsetate în ghips. Un val
de durere surdă îl săgeta prin coaste.
– Șase zile și șapte nopți. Era glasul lui Vayon Poole.
Administratorul lui îi duse la buze o cupă. Beți, stăpânul
meu.
– Ce?…
– E doar apă. Maester Pycelle a spus că veți fi însetat.
Ned bău. Buzele lui erau uscate și crăpate. Apa era dulce
ca mierea.
– Regele a dat porunci, îi spuse Vayon Poole după ce goli
cupa. Vrea să vă vorbească, stăpâne.
– Mâine, zise Ned. Când mă mai întremez.
Nu se putea arăta acum înaintea lui Robert. Visul îl
lăsase nevolnic ca un pisoi.
– Stăpâne, spuse Poole, ne-a poruncit să vă trimitem la
el în clipa în care deschideți ochii.
440

Administratorul își făcu de lucru încercând să aprindă o
lumânare de lângă pat. Ned înjură în surdină. Robert nu era
cunoscut pentru răbdarea sa.
– Spune-i că sunt prea slăbit să vin la el. Dacă dorește
să-mi vorbească, aș fi bucuros să-l primesc aici. Sper să-l
trezești dintr-un somn zdravăn. Și adu-l pe… Fusese cât pe
ce să spună Jory, însă își aminti. Adu-l pe comandantul
gărzii mele.
Alyn intră în camera de culcare la câteva momente după
ce administratorul primise permisiunea să plece.
– Stăpâne?
– Poole mi-a spus că au trecut șase zile, zise Ned.
Trebuie să știu cum stăm.
– Regicidul a fugit din oraș, îl lămuri Alyn. Umblă vorba
că s-a dus înapoi la Casterly Rock, pentru a i se alătura
tatălui său. Povestea despre felul în care Lady Catelyn l-a
prins pe Pezevenghi este acum pe toate buzele. Am pus
străji suplimentare, dacă asta vă liniștește.
– Mă liniștește, îl asigură Ned. Fiicele mele?
– Au fost alături de dumneavoastră în fiecare zi, stăpâne.
Sansa se roagă în tăcere, însă Arya… Ezită. Nu a mai spus
un singur cuvânt de când v-au adus. Este o micuță foarte
aprigă, stăpâne. Nu am mai văzut o asemenea furie la vreo
fată.
– Indiferent ce se întâmplă, spuse Ned, vreau ca fiicele
mele să fie în siguranță. Mă tem că ăsta este numai
începutul.
– Nu li se va întâmpla nimic rău, Lord Eddard, zise Alyn.
Îmi pun viața chezășie pentru asta.
– Jory și ceilalți…
– I-am încredințat surorilor tăcute, să fie trimiși în nord,
la Winterfell. Jory ar fi vrut să se odihnească lângă bunicul
său.
Numai așa se putea, pentru că tatăl lui Jory era îngropat
departe, în sud. Martyn Cassel pierise împreună cu toți
ceilalți. Ned dărâmase turnul după aceea și folosise
pietrele sângerii pentru a ridica opt gorgane pe colină. Se
spunea că Rhaegar numise locul „turnul bucuriei”, însă
pentru Ned era o amintire amară. Fuseseră șapte contra
trei, și cu toate astea, numai doi trăiseră ca să poată pleca
de acolo, Eddard Stark însuși și omul lacurilor, Howland
441

Reed. Nu credea că era un semn bun, să viseze asta ani și
ani la rând.
– Te-ai descurcat bine, Alyn, îi spuse Ned când Vayon
Poole reveni.
Administratorul făcu o plecăciune adâncă.
– Înălțimea Sa a venit, stăpâne, cu regina alături de el.
Ned se ridică mai sus, strâmbându-se când piciorul îi fu
străpuns de durere. Nu se așteptase să vină și Cersei. Nu
era bine că venise.
– Spune-le să intre. Ceea ce avem de vorbit nu trebuie
să iasă dintre zidurile astea.
Poole se retrase în grabă.
Robert își făcuse timp să se înveșmânteze ales. Purta o
tunică din catifea neagră, cu cerbul încoronat al Casei
Baratheon lucrat pe piept în fir de aur, și o mantie aurie, cu
carouri negre. În mână ținea o butelcă cu vin, iar fața-i era
deja învăpăiată de băutură. Cersei Lanister întră în urma
lui, cu o tiară încărcată de pietre prețioase prinsă în păr.
– Maiestatea Voastră, spuse Ned. Iertăciune, nu mă pot
ridica.
– Nu contează, spuse regele morocănos. Vrei niște vin?
De la Arnor. Un buchet bun.
– O cupă mică, răspunse Ned. Capul mi-e încă greu de la
laptele de mac.
– Un bărbat în situația ta trebuie să se socotească
norocos că are capul încă pe umeri, recită regina.
– Tăcere, femeie, i-o tăie Robert. Îi întinse lui Ned o cupă
cu vin. Te mai doare piciorul?
– Oarecum, zise Ned.
Îi vâjâia capul, însă nu-și putea recunoaște slăbiciunea în
fața reginei.
– Pycelle jură că se va vindeca bine. Robert se încruntă.
Bănuiesc că știi ce-a făcut Catelyn?
– Da. Ned luă o înghițitură mică de vin. Doamna mea
este fără vină, Maiestatea Voastră. Tot ce a făcut a făcut la
porunca mea.
– Nu sunt deloc încântat, Ned, mormăi Robert.
– Cu ce drept îndrăznești să ridici mâna asupra celor de
un sânge cu mine? îl apostrofă regina. Cine crezi că ești?
– Mâna Regelui, îi spuse Ned cu o politețe înghețată,
însărcinat de însuși soțul dumneavoastră, stăpânul, să
442

veghez asupra liniștii regelui și asupra dreptății sale.
– Ai fost Mâna, începu Cersei, însă acum…
– Tăcere! tună regele. L-ai întrebat ceva și ți-a răspuns.
Cersei se supuse, clocotind de furie, iar Robert se întoarse
din nou spre Ned. Vegheai asupra liniștii regelui, spui tu.
Așa-mi păzești tu liniștea, Ned? Șapte oameni morți…
– Opt, interveni regina. Tregar a murit în dimineața asta,
de la rana pe care i-a făcut-o Lord Stark.
– Răpiri pe drumul regelui și măcel de bețivi pe străzile
mele, spuse regele. Nu tolerez asta, Ned.
– Catelyn a avut un motiv întemeiat pentru capturarea
Pezevenghiului…
– Am spus că nu tolerez asta! La naiba cu motivele ei. Îi
vei porunci să-l elibereze imediat pe pitic, iar tu vei cădea
la pace cu Jaime.
– Trei dintre oamenii mei au fost hăcuiți pentru că Jaime
Lannister a vrut să mă pedepsească. Pot să uit, oare, așa
ceva?
– Nu fratele meu a fost pricina încăierării, îi spuse Cersei
regelui. Lordul Stark se întorcea beat de la un bordel.
Oamenii lui i-au atacat pe Jaime și pe gărzile lui, tocmai pe
când soața lui îl ataca pe Tyrion pe drumul regelui.
– Robert, știi că nu fac așa ceva, zise Ned. Întreabă-l pe
Lord Baelish, dacă te îndoiești de mine. A fost și el acolo.
– Am vorbit cu Degețel, spuse Robert. El susține că a
alergat să aducă mantiile aurii înainte să izbucnească lupta
și a recunoscut că te întorceai de la un bordel.
– Un bordel? Blestemați să-ți fie ochii, Robert, m-am dus
acolo ca să o văd pe fiica ta! Mama ei i-a dat numele Barra.
Arată ca prima fată pe care ai zămislit-o când eram flăcăi în
Vale.
O privi pe regină în timp ce spunea toate astea; chipul ei
era ca o mască, neclintit și palid, netrădând absolut nimic.
Robert se înroși.
– Barra, mormăi el. Iar asta ar trebui să-mi facă plăcere?
Afurisita de fată! Credeam că are mai mult bun-simț.
– Nu poate avea mai mult de cincisprezece ani și e deja
o târfă, iar tu credeai că are și bun-simț? zise Ned
nevenindu-i să creadă. Piciorul începea să-l doară tare. Era
greu să se înfrâneze. Copila aia nebună este îndrăgostită
de tine, Robert.
443

Regele privi spre Cersei.
– Acesta nu este un subiect potrivit pentru urechile
reginei.
– Maiestății Sale nu-i va plăcea nimic din ce am eu de
zis. Mi s-a spus că Regicidul a fugit din oraș. Dă-mi
permisiunea să-l aduc în fața justiției.
Regele își legăna cupa cu vin, căzut pe gânduri. Luă o
înghițitură.
– Nu, zise el. Nu mai vreau să aud de asta. Jaime ți-a
hăcuit trei oameni, iar tu cinci dintre ai lui. Povestea se
termină aici.
Asta-i noțiunea ta de dreptate? se aprinse Ned. Dacă da,
atunci sunt bucuros că nu mai sunt Mâna ta. Regina privi
spre soțul ei.
– Dacă vrea un alt bărbat ar fi îndrăznit să vorbească
unui Targaryen așa cum ți-a vorbit el ție…
– Mă iei drept Aerys? o întrerupse Robert.
– Te-am luat drept rege. Jaime și Tyrion sunt propriii tăi
frați, prin toate legiuirile căsătoriei și jurămintelor care ne
unesc. Starkii l-au gonit pe unul și l-au răpit pe celălalt.
Omul ăsta te dezonorează cu fiecare respirație, iar tu zaci
aici docil, întrebându-l dacă-l doare piciorul și dacă n-ar
vrea puțin vin.
Fața lui Robert se întunecase de furie.
– De câte ori trebuie să-ți spun să-ți ții gura, femeie?
Chipul lui Cersei era o întruchipare a disprețului.
– Ce mai haz au făcut zeii pe seama noastră, spuse ea.
După toate regulile, tu ar trebui să fii în fuste, iar eu în
cămașă de zale.
Purpuriu la față de furie, regele izbucni, dându-i o
lovitură grea, cu lațul palmei, peste tâmplă. Ea se lovi de
masă și căzu cu zgomot; totuși, Cersei Lannister nu scoase
nici măcar un icnet. Degetele ei subțiri atinseră obrazul, în
vreme ce pielea-i albă și moale prinsese deja să se
înroșească. Până a doua zi, urma îi va acoperi jumătate din
față.
– Voi purta această decorație de onoare, anunță ea.
– Poart-o în tăcere, altfel te onorez din nou, promise
Robert.
Strigă după un străjer, Ser Meryn Trant intră în încăpere,
înalt și sumbru în armura sa albă.
444

– Regina e obosită, spuse regele. Condu-o în iatacul ei.
Cavalerul o ajută pe Cersei să se ridice și o conduse afară
fără nici un cuvânt. Robert se întinse după butelcă și-și
umplu cupa.
– Vezi ce-mi face, Ned! Regele se așeză ținând cupa în
palme. Nevasta mea iubitoare. Mama copiilor mei. Furia îi
dispăruse, iar în ochii lui se întrezărea o nălucire de triste țe
și spaimă. N-ar fi trebuit s-o lovesc. Asta nu a fost… nu a
fost ceva regesc. Privi spre palmele sale, de parcă n-ar fi
știut ce erau. Am fost întotdeauna puternic… nimeni nu-mi
putea sta în cale, nimeni. Cum să lupți cu cineva, dacă nu
poți să lovești? Năucit, regele clătină din cap. Rhaegar…
Rhaegar a învins, blestemat să fie. L-am ucis, Ned, i-am
înfipt sulița prin armura aceea neagră, direct în inima lui
întunecată, și a murit la picioarele mele. S-au compus și
cântece despre asta. Totuși, într-un fel, el a învins. O are
pe Lyanna acum, iar eu o am pe ea. Regele își goli cupa.
– Maiestatea Voastră, spuse Ned Stark, trebuie să
vorbim.
Robert își apăsă tâmplele cu degetele.
– Sunt sătul de discuții despre moarte. Mâine mă duc în
pădurea regelui să vânez. Orice ai avea de spus poate
aștepta până mă întorc.
– Dacă zeii sunt îngăduitori, nu voi mai fi aici la
întoarcerea ta. Mi-ai poruncit să mă întorc la Winterfell, îți
amintești?
Robert se ridică, apucându-se de unul dintre stâlpii
patului ca să-și mențină echilibrul.
– Zeii sunt arareori îngăduitori, Ned. Poftim, e a ta.
Scoase din căptușeala mantiei clema grea, de argint, și o
aruncă pe pat. Fie că-ți place, fie că nu, ești încă Mâna
mea, blestematule. Îți interzic să pleci.
Ned luă clema de argint. Nu i se dădea de ales, din câte
se părea. Piciorul îi pulsa de durere și se simțea neajutorat
ca un copil.
– Fata targaryeană… Regele gemu.
– Pe cele șapte iaduri, nu mai începe din nou cu ea. S-a
hotărât deja. Nu mai vreau să aud nimic.
– De ce m-ai dori ca Mână dacă refuzi să-mi asculți
sfaturile?
– De ce? Robert izbucni în râs. De ce nu? Cineva trebuie
445

să conducă acest regat blestemat. Pune-ți clema, Ned. Ți
se potrivește. Iar dacă mi-o mai arunci vreodată în față, îți
jur că am s-o înfig direct în pieptul lui Jaime Lannister.
446

CATELYN
Cerul de la răsărit era rozaliu și auriu când soarele se
ridică peste Valea lui Arryn. Catelyn Stark privea cum se
răspândea lumina, iar mâinile ei se odihneau pe piatra
sculptată meșteșugit a balustradei de la fereastră.
Dedesubt, lumea se colora din negru în vinețiu și verde, pe
măsură ce zorii traversau câmpii și păduri. Cețuri alburii se
ridicau deasupra Lacrimilor Alyssei, acolo unde apele
fantomatice cădeau peste umerii munților, pentru a-și
începe lunga scurgere spre platoul Lăncii Uriașului. Catelyn
putea simți pe față atingerea fină a stropilor de apei!
Alyssa Arryn își văzuse soțul, frații și copiii măcelăriți;
totuși, cât timp trăise, nu vărsase nici o lacrimă. Așa că,
după moarte, zeii hotărâseră că nu-și va afla odihna până
ce lacrimile sale nu vor uda pământul negru al Văii, acolo
unde erau îngropați bărbații pe care-i iubise. Alyssa era
moartă de șase mii de ani, și totuși nici o picătură din
torentul de apă nu atinsese vreodată valea aflată departe,
jos. Catelyn sk întreba cât de mare va, fi cascada lacrimilor
sale când ea va muri.
– Povestește-mi și restul, zise ea.
– Regicidul adună trupe la Casterly Rock, răspunse Ser
Rodrik Cassel din camera din spatele ei. Fratele
dumneavoastră scrie că a trimis călăreți la Rock, cerându-i
Lordului Tywin să-și declare intențiile, însă nu a primit nici
un răspuns. Edmure le-a poruncit Lordului Vance și Lordului
Piper să păzească trecătoarea de sub Dintele de Aur. Vă
jură că nu va ceda nici o palmă din pământul Casei Tully
fără să-l ude mai întâi cu sângele Lannisterilor.
Catelyn se întoarse cu spatele spre răsăritul de soare.
Frumusețea lui nu reușea s-o însenineze; părea o cruzime
ca o zi să înceapă așa de frumos și să se termine atât de
rău precum se părea.
– Edmure a trimis călăreți și a făcut promisiuni, spuse
ea, însă el nu este Lord de Riverrun. Ce-i cu tatăl meu,
lordul?
– Mesajul nu pomenește nimic despre Lord Hoster,
doamna mea. Ser Rodrik se trase de favoriți. Crescuseră
albi ca neaua și aspri ca o perie în timp ce el se refăcuse de
pe urma rănilor; părea din nou el însuși.
447

– Tatăl meu nu i-ar încredința lui Edmure apărarea
Riverrunului decât dacă ar fi foarte bolnav, spuse ea
îngrijorată. Ar fi trebuit să fiu trezită imediat după sosirea
păsării.
– Sora dumneavoastră a considerat că e mai bine să fiți
lăsată să dormiți, mi-a spus Maester Colemon.
– Ar fi trebuit să fiu trezită imediat, insistă ea.
– Maester mi-a spus că sora dumneavoastră intenționa
să vă vorbească după luptă.
– Deci tot vrea să săvârșească farsa aceea? Catelyn făcu
o grimasă. Piticul a folosit-o ca pe un set de fluiere, iar ea
este prea surdă ca să audă melodia. Indiferent ce se va
întâmpla în această dimineață, Ser Rodrik, se va întâmpla
după ce noi vom fi plecat. Locul meu este la Winterfell, cu
fiii mei. Dacă ești destul de întremat ca să călătorești, am
să-i cer Lysei o escortă care să ne însoțească până la
Gulltown. De acolo putem lua o corabie.
– O altă corabie? Ser Rodrik căpătase o paloare verzuie,
dar izbuti să, nu se înfioare. După cum spuneți, doamna
mea.
Bătrânul cavaler așteptă în fața ușii ei când Catelyn își
chemă servitorii oferiți de Lysa. Dacă ar vorbi cu sora ei
înaintea duelului, poate că ar face -o să se răzgândească,
chibzui ea pe când o îmbrăcau. Deciziile Lysei se modificau
în funcție de stările ei, iar acestea se schimbau cu fiecare
oră. Fata timidă pe care o cunoscuse la Riverrun devenise
o femeie care era când trufașă, când temătoare, când
crudă, nepăsătoare, timidă, încăpățânată, încrezută și, mai
presus de toate, nestatornică.
Când temnicerul acela îngrozitor al ei venise târându-se
ca să le anunțe că Tyrion Lannister hotărâse să
mărturisească tot, Catelyn o îndemnase pe Lysa să-l aducă
pe pitic să discute între patru ochi, însă nu, ea trebuise să
facă un spectacol, plimbându-l prin fața tuturor din Vale.
Iar acum, asta…
– Lannister este prizonierul meu, îi spuse ea lui Ser
Rodrik pe când coborau treptele turnului, străbătând sălile
reci și albe de la Eyrie. Catelyn purta o haină de lână gri, cu
o centură argintie. Surorii mele trebuie să i se
reamintească asta.
La ușile apartamentelor Lysei se loviră de unchiul ei,
448

care tocmai ieșea.
– Mergeți la circul nebunilor? izbucni Ser Brynden. Te-aș
sfătui să-i bagi mințile în cap surorii tale, dacă aș crede că
ar servi la ceva, dar mă tem că n-ai face decât să-ți
zdrelești mâinile.
– A sosit o pasăre de la Riverrun, începu Catelyn, cu o
scrisoare de la Edmure…
– Știu, copilă. Peștele negru care i se vedea pe mantie
era singura concesie făcută de Brynden ornamentelor. A
trebuit să aflu asta de la Maester Colemon. I-am cerut
surorii tale permisiunea să iau o mie de oameni și să plec
spre Riverrun cu toată graba. Știi ce mi-a răspuns? Valea
nu~și poate permite să se lipsească de o mie de săbii, nici
măcar de una singură, unchiule. Ești Cavalerul Porții. Locul
tău este aici. Ecourile unui râs de copil se strecurară pe
ușile din spatele lor, iar unchiul ei privi întunecat peste
umăr. Ei, atunci i-am spus că n-are decât să-și găsească un
alt Cavaler al Porții. Pește negru sau nu, eu sunt tot un
Tully. Plec spre Riverrun la lăsarea serii.
Catelyn nu se putu preface surprinsă.
– Singur? Știi la fel de bine ca mine că nu vei supraviețui
pe drumul de munte. Ser Rodrik și cu mine ne întoarcem la
Winterfell. Vino cu noi, unchiule. Îți dau eu o mie de
oameni. Riverrun nu va lupta singur.
Brynden chibzui câteva clipe, apoi dădu din cap,
încuviințând dintr-o dată.
– Fie cum spui tu. Până acasă e cale lungă, dar așa am
mai multe șanse să ajung acolo. Te aștept jos. Plecă cu pas
întins, cu mantia fluturând în urma lui.
Catelyn schimbă o privire cu Ser Rodrik. Trecură de uși,
mergând spre locul de unde se auzea sunetul ascuțit al
chicotelilor de copil.
Apartamentul Lysei dădea într-o mică grădină, un cerc
de pământ și iarbă pe care fuseseră plantate flori albastre,
străjuit din toate părțile de turnuri înalte și albe.
Constructorii intenționaseră ca asta să fie grădina zeilor,
însă Eyrie se ridica pe piatra dură a muntelui, așa că nu
conta cât de mult pământ era adus de jos, din vale, tot nu
puteau face să prindă rădăcini aici copacul inimii. Așa că
Lorzii de Eyrie plantaseră iarbă și risipiseră statui printre
arbuștii pitici, înfloriți. Aici era locul unde se vor întâlni cei
449

doi cavaleri pentru a-și pune viața, și pe cea a lui Tyrion
Lannister, în mâinile zeilor.
Lysa, proaspăt îmbăiată și înveșmântată în catifea crem,
cu un șirag de safire și alte pietre prețioase în jurul gâtului
ei alb ca laptele, reunise curtea pe terasa care domina
terenul de luptă, fiind înconjurată de cavalerii ei, de slujitori
și lorzi mai mari sau mai mici. Majoritatea sperau, încă, să
se căsătorească cu ea și să domnească în Valea lui Arryn.
Din câte văzuse Catelyn în decursul șederii ei la Eyrie, era
o speranță deșartă.
Fusese construit și un podium de lemn, pentru înălțarea
scaunului lui Robert; acolo stătea Lordul de Eyrie, chicotind
și bătând din palme, iar un păpușar cocoșat, îmbrăcat în
haine tărcate, făcea doi cavaleri din lemn să se lovească și
să se tot împungă. Vase cu frișca și coșuri cu mure
fuseseră așezate pe masă, iar oaspeții sorbeau din cupele
de argint gravat un vin dulce, portocaliu, aromat. Circul
nebunilor, îi spusese Brynden și nu era de mirare.
Pe partea cealaltă a terasei, Lysa râse înveselită de
vreuna dintre glumele Lordului Hunter și culese o mură de
pe vârful pumnalului lui Ser Lyn Corbray. Erau pretendenți
la mâna ei care se aflau destul de mult în grațiile Lysei…
cel puțin pe ziua de azi. Catelyn n-ar fi putut spune care
dintre ei era mai puțin potrivit. Eon Hunter era chiar mai
bătrân decât fusese Jon Arryn, pe jumătate ologit de gută și
năpăstuit cu trei fiii certăreți, unul mai hrăpăreț decât
celălalt. Ser Lyn era un caraghios de alt fel: subțire și
arătos, moștenitor al unei Case vechi, dar scăpătate, însă
încrezut, nepăsător, aprig la fire și, se mai șoptea, deloc
interesat de farmecele intime ale femeilor.
Când Lysa dădu cu ochii de Catelyn, o întâmpină cu o
îmbrățișare de soră și un sărut umed pe obraz.
– E o dimineață minunată, nu-i așa? Zeii ne zâmbesc,
încearcă o cupă cu vin, scumpă surioară. Lordul Hunter a
fost destul de amabil să ne trimită licoarea din propriile
sale pivnițe.
– Mulțumesc, nu. Lysa, trebuie să vorbim.
– După, îi promise sora ei și deja se întoarse în altă
parte.
– Acum. Catelyn vorbise ceva mai tare decât ar fi dorit.
Bărbații se răsuciră spre ea, să privească. Lysa, nu poți
450

continua cu această sminteală. Pezevenghiul are valoare
doar în viață. Mort nu-i decât hrană pentru ciori. Iar dacă
concurentul lui învinge aici…
– Slabe șanse să se întâmple așa ceva, doamna mea, o
asigură Lordul Hunter, bătând-o pe umăr cu mâna lui
năpădită de pete de la ficat. Ser Vardis este un luptător
aprig. Îl va termina repede pe lefegiu.
– Chiar așa, domnul meu? zise Catelyn cu răceală. Mă
întreb. Îl mai văzuse pe Bronn luptând pe drumul de
munte; nu fusese un accident faptul că supraviețuise
călătoriei în timp ce alți bărbați muriseră. Se mișca precum
o panteră, iar sabia aceea urâtă a lui părea că este o
prelungire a brațului.
Pretendenții Lysei se înghesuiau în jurul lor precum
albinele la o floare.
– Femeile înțeleg foarte puțin din toate astea, zise Ser
Morton Waynwood. Ser Vardis este cavaler, scumpă
doamnă. Cât despre celălalt, ei bine, cei ca el sunt niște
lași în adâncul inimii lor. Sunt destul de folositori în bătălii,
cu mii de alții ca ei în jur, dar pune-i să lupte singuri și
întreaga bărbăție li se scurge în pământ.
– Adevărat grăiți, spuse Catelyn cu o politețe care o făcu
s-o doară gura. Ce vom câștiga, oare, prin moartea
piticului? Doar nu vă închipuiți că lui Jaime o să-i pese
câtuși de puțin că i-am oferit fratelui său un proces înainte
de a-l azvârli de pe munte?
– Decapitați-l, sugeră Ser Lyn Corbray. Când Regicidul va
primi capul piticului, va fi ca un avertisment pentru el.
Lysa scutură nerăbdătoare din părul ei roșcat, lung până
la șold.
– Lordul Robert vrea să-l vadă zburând, spuse ea, de
parcă asta ar fi rezolvat problemele. Iar Pezevenghiul nu
poate da vina pe altcineva. Chiar el a fost cel care a cerut
judecata prin luptă.
– Lady Lysa nu a avut o cale onorabilă de a-l refuza,
chiar dacă ar fi vrut, spuse Lord Hunter, plicticos ca
întotdeauna.
Ignorându-i pe toți, Catelyn se întoarse cu toată
hotărârea spre sora ei.
– Îți reamintesc că Tyrion Lannister este prizonierul meu.
– Iar eu îți reamintesc ție că piticul mi-a omorât soțul !
451

Vorbea cu glas ridicat. A otrăvit Mâna Regelui și l-a lăsat pe
scumpul meu copil orfan de tată, iar acum vreau să-l văd
plătind.
Răsucindu-se, cu rochia fâlfâind în jurul ei, Lysa străbătu
terasa. Ser Lyn, Ser Morton și ceilalți pretendenți se
scuzară dând scurt din cap și o luară pe urmele ei.
– Credeți că a făcut toate astea? întrebă Ser Rodrik cu
voce scăzută, după ce rămaseră din nou singuri. L-a ucis
pe Lordul Jon, după cum se spune? Pezevenghiul neagă
asta tot timpul, și încă foarte aprig.
– Cred că Lannisterii l-au ucis pe Lord Arryn, răspunse
Catelyn, dar dacă a fost Tyrion, Ser Jaime sau regina, ori
toți laolaltă, nu aș putea spune.
Lysa o menționase și pe Cersei în scrisoarea pe care o
trimisese la Winterfell, dar acum părea sigură că Tyrion
fusese ucigașul… poate și pentru că piticul era aici, în
vreme ce regina se afla în siguranță, în spatele zidurilor
Fortăreței Roșii, la sute de leghe spre sud. Catelyn aproape
că ar fi vrut să fi ars scrisoarea surorii sale înainte de a o fi
citit.
Ser Rodrik se trase de perciuni.
– Otravă, ei bine… asta ar putea fi lucrătura piticului,
destul de posibil. Ori a lui Cersei. Se spune că otrava este
arma femeii, îmi cer iertare, doamna mea. Regicidul…
Acum, nu că aș avea eu prea mare prețuire pentru el, însă
nu-i genul. Prea îi place să vadă sânge pe sabia aia a lui
aurită. Otravă a fost, doamna mea?
Catelyn se încruntă, ușor nesigură.
– Cum altcumva ar fi putut face să pară moarte
naturală? în spatele ei, Lordul Robert țipă de încântare
când unul dintre cavalerii de lemn îl tăie în două pe
celălalt, risipind pe terasă o avalanșă de rumeguș roșu.
Privi spre nepotul ei și oftă. Băiatul ăsta este total
indisciplinat. Nu va fi niciodată suficient de puternic ca să
domnească, dacă nu e luat de lângă maică-sa pentru o
vreme.
– Tatăl său, lordul, ar fi fost de acord cu tine, se auzi o
voce lângă ea. Se întoarse pentru a-l privi pe Maester
Colemon, cu o cupă de vin în mână. Avea de gând să-l
trimită pe băiat la Piatra Dragonului pentru a fi crescut,
știți… Oh, dar vorbesc fără să gândesc. Mărul lui Adam îi
452

juca nervos sub colierul de Maester. Mă tem că am băut
prea mult din vinul excelent al Lordului Hunter.
Perspectivele unei vărsări de sânge mi-au întins nervii la
maximum.
– Greșiți, Maester, spuse Catelyn. Era vorba de Casterly
Rock, nu de Piatra Dragonului, iar aceste aranjamente au
fost făcute după moartea Mâinii, fără consimțământul
surorii mele.
Capul lui se scutură atât de viguros la capătul gâtului
nefiresc de lung, încât păru că el însuși este o marionetă.
– Nu, vă cer iertare, doamna mea, însă Lordul Jon a fost
cel care…
Un clopot răsună cu zgomot mare sub ei. Înalții lorzi și
fetele care serveau întrerupseră ceea ce făceau și se
duseră la balustradă. Jos, doi străjeri cu mantii azurii îl
conduceau pe Tyrion Lannister. Septonul rotofei din Eyrie îl
escortă până la statuia din centrul grădinii – o femeie
plângând, sculptată în marmură albă cu vinișoare, care,
fără nici o îndoială, trebuia să fie Alyssa.
– Omulețul rău, făcu Lordul Robert, chicotind. Mamă, pot
să-l fac să zboare? Vreau să-l văd cum zboară.
– Mai târziu, scumpul meu copil, îi promise Lysa.
– Întâi judecata, făcu Ser Lyn Corbray, apoi execuția.
O clipă mai târziu, cei doi adversari își făcură apariția din
părți opuse ale grădinii. Cavalerul era asistat de doi tineri
scutieri, iar mercenarul de maestrul de arme de la Eyrie.
Ser Vardis Egen era acoperit de oțel din cap până-n
picioare, încastrat în armura grea, îmbrăcată peste cămașa
de zale și o tunică vătuită. Rondele mari, emailate în crem
și albastru, cu blazonul cu luna și șoimul al Casei Arryn, îi
protejau îmbinările vulnerabile de la brațe și piept. O
fustanelă de metal călit îl acoperea de la șold până la
jumătatea coapselor, iar o apărătoare solidă îi înconjura
gâtul. De pe laturile coifului se întindeau aripi de șoim, iar
viziera era ca un cioc ascuțit de metal, cu o deschidere
subțire care-i permitea să vadă.
Bronn era atât de puțin protejat de armură, încât părea
dezgolit pe lângă cavaler. Purta doar o cămașă de zale
neagră, unsă, așezată peste pieptarul din piele tare, un coif
rotund, deschis, și o glugă de zale. Cizmele sale de piele,
cu apărătoare de oțel pentru fluierul piciorului, ofereau o
453

oarecare protecție, iar pe degetele mănușilor erau cusute
discuri din fier negru. Totuși, Catelyn observă că
mercenarul era cu jumătate de palmă mai înalt decât
adversarul său, având deci o alonjă mai mare… iar Bronn
era cu cincisprezece ani mai tânăr decât el, dacă era s-o
spună pe a dreaptă.
Îngenuncheară în iarbă, lângă femeia care plângea, față
în față, avându-l pe Lannister între ei. Septonul scoase o
sferă de cristal, fațetată, din sacul de stofă moale, atârnat
la șold. O ridică deasupra capului, iar lumina se sparse în
țăndări. Pe chipul Pezevenghiului dansau curcubee. Cu o
voce înaltă, solemnă, cântată, septonul ceru zeilor să
privească în jos și să fie martori, să afle adevărul din
sufletul acestui om, să-i dăruiască viața și libertatea dacă
era nevinovat, sau moartea dacă era vinovat. Vocea lui se
reverberă în turnurile din jur.
Când și ultimul ecou se stinse, septonul coborî globul de
cristal și părăsi în grabă scena. Tyrion se aplecă și șopti
ceva la urechea lui Bronn înainte ca străjerii să-l ducă de
acolo. Mercenarul se ridică râzând și îndepărtă un fir de
iarbă de pe genunchiul său.
Robert Arryn, Lord de Eyrie și Apărător al Văii, se foia
nerăbdător în scaunul său înălțat.
– Când au de gând să lupte? întrebă el nemulțumit.
Ser Vardis era ajutat să se ridice în picioare de unul
dintre scutierii săi. Celălalt îi aduse un scut triunghiular de
aproape patru picioare înălțime, din lemn greu, de stejar,
punctat cu ținte de fier. I-l legară de antebrațul stâng. Când
maestrul de arme al Lysei îi oferi și lui Bronn unul
asemănător, mercenarul scuipă și făcu semn că nu avea
nevoie. O barbă aspră, de trei zile, îi acoperea falca și
obrajii, iar dacă nu se bărbierise, nu era pentru că ducea
lipsa unei lame; tăișul sabiei sale arunca strălucirea
periculoasă a oțelului care fusese ascuțit în fiecare zi, ore
în șir, până ce devenise prea tăios pentru a putea fi atins.
Ser Vardis întinse o mână înmănușată, iar scutierul îi
puse în pumn o frumoasă sabie cu două tăișuri. Lama era
gravată cu motive decorative din argint, delicate,
înfățișând un cer de munte; mânerul era un cap de șoim,
iar garda era fasonată ca o pereche de aripi.
– Am comandat sabia asta pentru Jon, la Debarcaderul
454

Regelui, le povesti Lysa cu mândrie oaspeților ei, în vreme
ce-l priveau pe Ser Vardis încercând o lovitură de
antrenament. O purta cu el ori de câte ori ședea pe Tronul
de Fier, în locul Regelui Robert. Nu-i un lucru frumos? Mi s-
a părut cel mai potrivit ca reprezentantul nostru să-l
răzbune pe Jon cu propria sa armă.
Sabia gravată cu argint era, fără nici o îndoială,
minunată, dar lui Catelyn i se părea că Ser Vardis s-ar fi
simțit mai bine cu propria sa sabie. Totuși, nu spuse nimic;
era sătulă de certurile inutile cu sora sa.
– Faceți-i să se lupte! țipă Lordul Robert.
Ser Vardis se întoarse spre Lordul de Eyrie și-și ridică
sabia în semn de salut.
– Pentru Eyrie și pentru Vale!
Tyrion Lannister fusese așezat la balconul aflat de partea
cealaltă a grădinii, flancat de străjeri. Bronn îi adresă un
salut scurt.
– Așteaptă porunca ta, îi spuse Lady Lysa fiului ei, lordul.
– Luptați! strigă băiatul, cu mâinile tremurând în timp ce
se prindeau de scaun.
Ser Vardis se răsuci, ridicându-și scutul greu. Bronn se
întoarse ca să-l înfrunte. Săbiile lor zăngăniră în același
timp, o dată, de două ori, încercându-se. Mercenarul se
trase un pas înapoi. Cavalerul veni după el, ținându-și
scutul în față. Încercă o lovitură, însă Bronn sări îndărăt,
ținându-se în afara razei lui de acțiune, iar sabia de argint
nu tăie decât aerul. Bronn îl ocoli dinspre dreapta, iar Ser
Vardis se răsuci spre a-l urmări, ținând scutul între ei.
Cavalerul înainta, pășind cu prudență pe solul denivelat.
Mercenarul cedă, iar un zâmbet ușor i se desenă pe buze.
Ser Vardis atacă, lovind, însă Bronn sări, distanțându-se de
el, săltându-se ușor peste piatra joasă acoperită cu mușchi.
Acum mercenarul făcu un ocol spre stânga, departe de
scut, spre partea neprotejată a cavalerului. Ser Vardis
încercă să-i lovească picioarele, însă nu ajungea până
acolo. Bronn dansă, retrăgându-se și mai mult spre stânga.
Ser Vardis se răsuci pe loc.
– Omul e un las, decretă Lordul Hunter. Stai și luptă,
lașule!
Alte voci i se alăturară, cu aceleași îndemnuri. Catelyn
privi spre Ser Rodrik. Maestrul ei de arme scutură scurt din
455

cap.
– Vrea să-l facă pe Ser Vardis să-l alerge. Greutatea
armurii și a scutului l-ar obosi chiar și pe cel mai puternic
dintre bărbați.
Ea mai văzuse bărbați antrenându-se în lupta cu sabia,
aproape în fiecare zi din viața ei, urmărise cincizeci de
turniruri, însă aici se petrecea ceva diferit și mult mai
periculos: un dans în care cel mai mic pas greșit însemna
moartea. Pe când privea, amintirea unui alt duel, din alte
vremuri, îi reveni în minte, de parcă s-ar fi întâmplat ieri.
Se întâlniseră în curtea inferioară de la Riverrun. Când
Brandon văzu că Petyr purta numai un coif, pieptar și
cămașă de zale, își dădu și el jos mare parte din armură.
Petyr o implorase să-i dea o eșarfă pe care s-o poarte, însă
ea îl refuzase. Tatăl său, lordul, o promisese lui Brandon
Stark, așa că i-o dăduse lui, o eșarfă de un albastru-palid,
pe care brodase păstrăvul săltăreț de Riverrun. Pe când îi
îndesa eșarfa în mână, îl rugase:
– E doar un flăcău smintit, însă l-am iubit ca pe un frate.
M-ar mâhni foarte tare să-l văd murind.
Iar logodnicul ei o privise cu ochi cenușii, reci, de Stark,
și-i promisese că va cruța viața băiatului care o iubea.
Lupta aceea se terminase aproape imediat ce începuse.
Brandon era un bărbat în toată firea și-l mânase pe Degețel
prin toată curtea și în jos, pe treptele dând spre apă,
azvârlind asupra lui o ploaie de oțel la fiecare pas, până ce
băiatul ajunsese să se clatine și să sângereze din zeci de
răni.
– Abandonează! îi strigase el de mai multe ori, însă Petyr
scutura doar din cap și continua să lupte mohorât.
Când râul le ajunsese la glezne, Brandon pusese capăt
luptei, cu o lovitură brutală care trecuse prin cămașa de
zale a lui Petyr și prin pielea tare, înfigându-se în carnea
moale de sub coaste, atât de adânc, încât Catelyn fusese
sigură că rana era mortală. O privise pe când își dăduse
drumul în jos și murmurase „Cat” în timp ce sângele
țâșnise printre degetele lui înzăuate. Crezuse că uitase de
toate astea.
Atunci fusese ultima dată când îi văzuse chipul… până în
ziua când fusese adusă înaintea lui, la Debarcaderul
Regelui.
456

Trecuseră două săptămâni până când Degețel se
întremase suficient ca să poată pleca de la Riverrun, însă
tatăl ei, lordul, îi interzisese să-l viziteze în turnul unde
bolea în pat. Lysa îl ajutase pe Maesterul lor să-l
îngrijească; în zilele acelea, ea era mai blândă și mai
timidă. Edmure îl căutase și el, însă Petyr îl gonise. Fratele
ei fusese scutierul lui Brandon la acel duel, iar Degețel nu
putea ierta așa ceva. Îndată ce se înzdrăvenise cât să
poată fi deplasat, Lordul Hoster Tully îl trimisese pe Petyr
Baelish departe, într-o litieră închisă, să-și petreacă
convalescența la Degete, pe vârful ras de vânturi al stâncii
pe care se născuse.
Zăngănitul oțelului care lovea oțelul o readuse pe
Catelyn din nou în prezent. Ser Vardis se năpustea din greu
asupra lui Bronn, împingându-l cu scutul și sabia.
Mercenarul se retrăgea, parând fiecare lovitură, pășind cu
dexteritate peste pietre și rădăcini, fără să-și ia niciodată
ochii de la adversarul său. Era mai rapid, observă Catelyn:
sabia argintată a cavalerului nu reușea să-l atingă, însă
sabia lui cenușie, urâtă, smulse o așchie din pieptarul lui
Ser Vardis.
Scurta furie a încleștării se termină pe cât de repede
începuse când Bronn făcu un pas lateral și se strecură în
spatele statuii. Ser Vardis se repezi după el, tăind o bucată
de marmură albă din coapsa Alyssei.
– Nu se luptă bine, mamă, se plânse Lordul de Eyrie.
Vreau să-i văd cum luptă,
– Vor lupta, copile scump, îl liniști mama sa. Mercenarul
nu poate fugi toată ziua.
Unii dintre lorzii de pe terasa Lysei schimbară câteva
glume batjocoritoare pe când își reumplură cupele cu vin,
însă pe partea cealaltă a grădinii, Tyrion Lannister, cu ochii
lui bicolori, privea dansul celor doi adversari de parcă nu ar
mai fi existat nimic altceva pe lume.
Bronn ieși din spatele statuii aprig și cu viteză,
deplasându-se tot spre stânga și ațintind o lovitură dată cu
ambele mâini spre partea dreaptă a cavalerului,
neprotejată. Ser Vardis o bloca, dar neîndemânatic, iar
sabia mercenarului fulgeră în sus, spre capul său. Metalul
răsună și aripile de șoim se rupseră cu un pocnet. Ser
Vardis făcu o jumătate de pas înapoi, pentru a se pregăti,
457

și își ridică scutul. Așchii de stejar zburară din scut când
sabia lui Bronn tăie din peretele de lemn. Mercenarul sări la
stânga din nou, dincolo de scut, și-l prinse pe Ser Vardis cu
o lovitură peste burtă, tăișul ca de brici al sabiei sale
lăsând o urmă strălucitoare acolo unde mușcase din
platoșa cavalerului.
Ser Vardis împinse înainte piciorul din spate, propria sa
sabie argintie pogorându-se într-o lovitură sălbatică. Bronn
o pară, deviind-o într-o parte, și se desprinse din nou.
Cavalerul izbi femeia plângând, lovindu-i soclul. Clătinându-
se, se retrase, mișcându-și capul într-o parte și-n alta,
căutându-și adversarul. Deschizătura îngustă a vizierei sale
îi reducea câmpul vizual.
– În spatele dumneavoastră, ser! strigă Lordul Hunter,
însă prea târziu.
Bronn își coborî sabia cu întreaga forță a ambelor mâini,
lovindu-l pe Ser Vardis în cotul brațului cu care ținea arma.
Metalul subțire, călit, care-i proteja încheietura plesni.
Cavalerul gemu întorcându-se, ridicându-și arma. De data
asta, Bronn rămase pe loc. Săbiile se încrucișară, iar
cântecul oțelului umplu grădina și reverbă în turnurile albe
de la Eyrie.
– Ser Vardis e rănit, anunță Ser Rodrik, cu vocea sa
gravă.
Lui Catelyn nu mai trebuia să i se spună asta; avea ochi
să vadă și singură, putea zări firișorul de sânge curgând
de-a lungul antebrațului cavalerului, umezeala de la
încheietura cotului. Fiecare dintre eschivele lui era mai
lentă și mai joasă decât precedenta. Ser Vardis se răsuci
spre adversar, încercând să-și folosească scutul ca să
blocheze loviturile, însă Bronn dănțuia în jurul său, agil ca o
pisică. Mercenarul părea să devină tot mai puternic.
Loviturile lui lăsau acum urme. Tăieturi adânci și
strălucitoare luceau peste tot pe armura cavalerului, pe
partea de sus a coapselor, pe viziera lui ascuțită,
traversându-i platoșa de pe piept, una lungă se întindea în
laiul apărătorii de gât. Rondela cu luna și șoimul de pe
luatul drept al lui Ser Vardis era tăiată în două, atârnând
numai de legătura ei. Îi puteau auzi respirația obosită,
hârâind printre găurile vizierei.
Orbi în trufia lor, lorzii și cavalerii din Vale puteau vedea
458

totuși ce se petrecea jos, sub privirile lor, numai sora ei nu
vedea nimic.
– Ajunge, Ser Vardis! strigă Lady Lysa. Termină-l acum,
copilul meu începe să se plictisească.
Și trebuie spus că Ser Vardis Egen ascultă cu adevărat
porunca doamnei sale, până la ultima suflare. Într-o clipă
se retrase pe jumătate ghemuit sub scutul său hăcuit, iar în
clipa următoare șarjă. Atacul năvalnic îl prinse pe Bronn pe
picior greșit. Ser Vardis îl lovi peste față cu muchia
scutului. Bronn aproape, aproape că-și pierdu echilibrul…
se împletici îndărăt, se împiedică de un bolovan și se prinse
de femeia care plângea, pentru a rămâne în picioare.
Aruncându-și scutul, Ser Vardis se întinse spre el,
ridicându-și sabia cu ambele mâini. Brațul său drept era
plin de sânge de la cot până la degete, dar lovitura lui
disperată l-ar fi spintecat pe Bronn de la gât până la buric…
dacă mercenarul ar fi rămas pe loc ca s-o încaseze.
Însă Bronn se smuci înapoi. Frumoasa sabie gravată cu
argint a lui Jon Arryn ricoșa din cotul de marmură al femeii
plânse și se frânse la o treime spre vârf. Bronn își repezi
umărul în spatele statuii. Copia decolorată a Alyssei Arryn
se clătină și căzu cu un zgomot puternic, iar Ser Vardis fu
prins sub ea.
Într-o clipă, Bronn se repezi asupra lui, înlăturând ce mai
rămăsese din rondela spulberată, expunând punctul slab
dintre braț și platoșa de la piept. Ser Vardis zăcea într-o
parte, prins sub torsul spart al femeii plânse. Catelyn îl auzi
pe cavaler gemând când mercenarul își ridică sabia cu
ambele mâini și o lăsă în jos cu toată greutatea lui, lovind
sub braț și prin coaste. Ser Vardis se cutremură și rămase
nemișcat.
Tăcerea se pogorî peste Eyrie. Bronn își smulse coiful
descoperit și-l lăsă să cadă în iarbă. Buza-i era spartă și
însângerată, acolo unde-l lovise scutul, iar părul său negru
ca tăciunii era năclăit de transpirație. Scuipă un dinte
spart.
– S-a terminat, mamă? întrebă Lordul de Eyrie. Nu, ar fi
vrut Catelyn să-i spună, este doar începutul.
– Da, făcu Lysa mohorâtă, cu vocea la fel de rece și de
moartă cum era comandantul gărzii sale.
– Pot acum să-l fac să zboare pe omuleț?
459

În partea cealaltă a grădinii, Tyrion Lannister se ridică în
picioare.
– Nu pe acest omuleț, spuse el. Acest omuleț coboară
acum cu coșul cu napi, mulțumesc foarte mult.
– Crezi că…, începu Lysa.
– Cred că măreața Casă Arryn își respectă cuvântul dat,
spuse Pezevenghiul. La fel de Prețios precum Onoarea.
– Mi-ai promis că-l faci să zboare, țipă Lordul de Kyrie la
mama sa, începând să tremure.
Chipul lui Lady Lysa se aprinse de furie.
– Zeii au găsit potrivit să-l proclame nevinovat, copilul
meu. Nu avem de ales, trebuie să-l eliberăm. Ridică glasul.
Gărzi, luați-i din fața mea pe Lordul Lannister și pe…
creatura lui. Escortați-i la Poarta însângerată și lăsați-i
liberi. Îngrijiți-vă să le dați cai și provizii suficiente ca să
ajungă la Trident și asigurați-vă că toate bunurile și armele
le sunt înapoiate. Vor avea nevoie de ele pe drumul de
munte.
– Drumul de munte, zise Tyrion Lannister.
Lysa își permise un mic zâmbet de satisfacție. Era o altă
condamnare la moarte, își dădu seama Catelyn. Tyrion
Lannister știa prea bine și el. Totuși, piticul făcu spre Lady
Lysa o plecăciune batjocoritoare.
– După cum porunciți, doamna mea, spuse el. Cred că
știm drumul.
460

JON
– Sunteți la fel de nevolnici ca oricare dintre băieții pe
care i-am antrenat, anunță Ser Alliser Thorne când se
adunară cu toții în curte. Mâinile voastre au fost făcute
pentru lopețile de bălegar, nu pentru săbii, iar dacă ar fi
fost după mine, toată gașca voastră ar fi fost trimisă la
păscut porcii. Însă noaptea trecută mi s-a spus că Gueren
vine pe drumul regelui cu încă cinci băieți noi. Unul sau doi
dintre ei s-ar putea să valoreze cam cât udul bășicii. Pentru
a le face loc, am decis să trimit opt dintre voi Lordului
Comandant, să facă el ce-o ști cu voi. Strigă numele, unul
după altul. Broască, Bizon, Cap de Piatră, Buboi, Maimuță,
Ser Scrânteală. Ultimul la care se uită fu Jon. Și Bastardul.
Pyp slobozi un uuuuf și-și înălță sabia în aer, iar Ser
Alliser îl fixă cu privirea sa de reptilă.
– De acum toți vă vor spune „bărbați din Rondul de
Noapte”, dar sunteți mai proști decât Maimuța Păpușarului
dacă puteți să credeți asta. Sunteți încă flăcăi, cu caș la
gură și duhnind a vară, iar când va veni iarna, veți muri ca
muștele.
Și cu asta, Ser Alliser Thorne îi lăsă baltă. Ceilalți băieți
se adunară în jurul celor opt care fuseseră stri cați, râzând
și înjurând, felicitându-i. Halder îl lovi pe Broască peste dos
cu latul sabiei și strigă:
– Broască, din Rondul de Noapte!
Urlând că un frate în negru avea nevoie de un cal, Pyp
sări pe umerii lui Grenn și căzură amândoi la pământ,
rostogolindu-se și înghiontindu-se și huiduind. Dareon se
repezi în armurărie și se întoarse cu un burduf cu vin roșu,
aspru. Pe când își treceau vinul din mână în mână, rânjind
ca niște smintiți, Jon îl observă pe Samwell Tarly stând
singur lângă un copac vestejit, într-un colt al curții. Î i oferi
și lui burduful.
– Vrei o înghițitură de vin? Sam scutură din cap.
– Nu mulțumesc, Jon.
– Te simți bine?
– Foarte bine, într-adevăr, minți băiatul cel gras. . Sunt
atât de fericit pentru voi toți! Chipul său rotofei tremură
într-un zâmbet forțat. Vei fi Prim-Cercetaș într-o bună zi,
așa cum a fost și unchiul tău.
461

– Cum este, îl corectă Jon.
Nu putea accepta că Benjen Stark era mort. Înainte să
poată spune altceva, Halder răcni:
– Ia te uită, plănuiați să beți singuri tot vinul?
Pyp îi smulse burduful din mână și se îndepărtă dansând
și râzând. Când Grenn îl apucă de braț, Pyp strânse
burduful și un jet de vin îl udă pe Jon pe față. Halder grohăi
în semn de protest la vederea risipei de vin ales. Jon se
scutură și se zbătu. Matthar și Jeren se cățărară pe zid și
începură să arunce în ei cu bulgări de zăpadă.
Când reuși să se elibereze, cu zăpadă în păr și Urme de
vin pe tunică, Samwell Tarly dispăruse.
În noaptea aceea, Hobb Trei-Degete le găti ceva
deosebit pentru a marca evenimentul. Când Jon își făcu
apariția în sala de mese, Lordul Administrator însuși îl
conduse la banca de lângă foc. Bărbații mai vârstnici îl
bătură pe braț în trecere. Cei opt frați în devenire se
ospătară cu coaste de miel, coapte într-o crustă de usturoi
și ierburi, garnisite cu firișoare de mentă și napi galbeni,
înotând în unt.
– De la masa Lordului Comandant, le spuse Bowen
Marsh.
Mai aveau și salată de spanac și boabe de năut și cartofi
noi, iar după aceea, castroane cu mure la gheață și frișcă.
– Crezi că ne vor ține împreună? se întrebă Pyp, pe când
înfulecau fericiți.
Broscoiul se strâmbă.
– Sper că nu. Eu unul, m-am săturat să-ți tot văd
urechile.
– Ho, făcu Pyp. Ia ascultați, râde ciob de oală spartă. Tu
ai să ajungi sigur cercetaș, Broscoiule. Vor să te țină cât
mai departe de castel. Iar dacă atacă Mance Rayder, ridică-
ți viziera și arată-ți fața, că o să fugă mâncând pământul.
Toată lumea râse, cu excepția lui Grenn.
– Eu chiar sper că sunt cercetaș.
– Tu și toți ceilalți, spuse Matthar. Orice bărbat care s-a
îmbrăcat în negru a pășit pe Zid, toți cei care s-au
împlătoșat l-au apărat, așa cum era de așteptat, însă
numai cercetașii au fost luptători adevărați din inima
Rondului de Noapte. Ei au fost cei care îndrăzneau să sc
avânte dincolo de Zid, să năvălească prin pădurea bântuită
462

și să urce pe culmile înghețate ale muntelui, la vest de
Turnul Umbrei, luptând cu sălbăticiunile și uriașii, cu
monstruoșii urși de zăpadă.
– Nu toți, zise Halder. Pentru mine, constructorii
contează. La ce sunt buni cercetașii dacă Zidul cade?
Breasla constructorilor trimisese zidari și tâmplari pentru
repararea fortărețelor și turnurilor, mineri să sape tunele și
să sfarme piatră pentru drumuri, tăietori tic lemne să
curețe vegetația, ori de câte ori pădurea se apropia prea
mult de Zid. Se spunea că, o dată, tăiaseră blocuri imense
de gheață din lacurile înghețate, aflate în inima pădurii
bântuite, trăgându-le spre sud pe sănii, astfel ca Zidul să
fie înălțat și mai mult. Acele zile fuseseră cu secole în
urmă, iar acum, tot ce mai puteau face era să străbată
zidul de la Rondul de Est spre Turnul Umbrei, căutând
crăpături sau semne de topire și să facă ce reparații
reușeau.
– Bătrânul Urs nu-i prost, remarcă Dareon. Ești clar un
constructor, iar Jon este cu siguranță un cerce taș. E cel mai
bun spadasin dintre noi și cel mai bun călăreț, iar unchiul
său a fost Primul înainte de…
Vocea-i pieri intimidată, când își dădu seama că aproape
că-l luase gura pe dinainte.
– Benjen Stark este încă Primul Cercetaș, îi spuse Jon
Snow, jucându-se cu un castron cu mure.
Ceilalți poate că abandonaseră orice speranță că unchiul
său s-ar mai putea întoarce teafăr, însă nu și el împinse
murele la o parte, deși abia se atinsese de ele, ridicându-se
de pe bancă.
– Nu le mai mănânci? întrebă Broscoiul. Sunt ale tale. Jon
aproape că nici nu se atinsese de ospățul măreț oferit de
Hobb. N-aș mai putea înghiți nici o îmbucătură.
Își luă mantia din cârligul de lângă ușă și-și căută de
drum afară. Pyp îl urmă.
– Jon, ce-i cu tine?
– Sam, replică el. Nu a fost la masă în seara asta.
– Nu-i stă în obicei să rateze o cină, făcu Pyp gânditor.
Crezi că bolește pe undeva?
– E speriat. Îl părăsim. Își aminti de ziua când plecase de
la Winterfell, despărțirea dulce-amară, Bran zăcând zdrobit,
Robb cu zăpadă în păr, Arya potopindu-l cu sărutări, după
463

ce-i dăduse Acul. Odată ce ne-am rostit jurământul, avem
datorii de îndeplinit. Dar unii dintre noi ar putea fi trimiși
departe, la Rondul de Est sau la Turnul Umbrei. Sam va
rămâne mai departe pentru antrenament, cu Rast și Cuger
și băieții ăștia noi, care vin pe drumul regelui. Numai zeii
știu cum va fi pentru ei, dar poți pune rămășag că Ser
Alliser îi va asmuți împotriva lui cu prima ocazie.
Pyp se strâmbă.
– Ai făcut tot ce ai putut.
– Tot ce am putut n-a fost destul, răspunse Jon.
Pe când se întorceau la Turnul lui Hardin, după Nălucă,
în el se cuibări o neliniște profundă. Lupul străvechi
mergea lângă el spre grajduri. Unii dintre caii mai nărăvași
loviră cu copitele și-și ciuliră urechile când intrară. Jon puse
șaua pe iapa sa, încalecă și ieși din Castelul Negru, pornind
spre sud, prin noaptea neagră. Nălucă gonea înaintea lui,
zburând parcă pe deasupra pământului, și dispăru într-o
clipită. Jon îl lăsă. Un lup mai trebuia să și vâneze.
Nu se gândise să meargă într-un loc anume. Voia doar
să călărească. Pentru o vreme, urmă cursul pârâului,
ascultând clipocitul înghețat al apei pe pietre, apoi o tăie
peste câmpuri, spre drumul regelui. Se întindea înaintea
sa, îngust și pietros, năpădit de ierburi, un drum care nu
promitea nimic deosebit; totuși, vederea lui îi provocă un
dor nespus. Winterfell era în josul acestui drum, iar dincolo
de el se aflau Riverrun, Debarcaderul Regelui și Eyrie, și
multe, multe alte locuri Casterly Rock, Insula Chipurilor,
munții roșii din Dorne, sutele de insule din marea Braavos,
ruinele fumegânde ale vechii Valyria. Toate acele locuri pe
care Jon nu le va vedea niciodată. Lumea era acolo, la
capătul acelui drum, iar el… era aici.
Odată ce va fi rostit jurământul, Zidul va fi casa sa până
când va ajunge la fel de bătrân ca Maester Aemon.
– Încă nu am jurat, murmură el. Nu era un nelegiuit,
forțat să poarte negru sau să plătească astfel pentru vreo
crimă. Venise aici de bună voie și ar fi putut pleca la fel, tot
de bună voie… până ce nu va rosti cuvintele. Trebuia doar
să continue să călărească și ar fi putut lăsa totul în urma
lui. Când luna ar fi din nou plină, ar ajunge la Winterfell, la
frații săi.
La frații tăi vitregi, îi reaminti o voce din lăuntrul său. Și
464

Lady Stark, care nu te-ar primi cu bucurie. La Winterfell nu
era loc pentru el, dar nici la Debarcaderul Regelui. Nici
chiar propria sa mamă nu avea loc pentru el. Gândul la ea
îl întrista. Se întrebă cine fusese, cum arătase, de ce o
părăsise tatăl său. Pentru că a fost o târfă sau o adulteră,
prostule. Cineva întunecat și fără onoare, fiindcă de ce
altceva ar fi Lordul Eddard atât de rușinat încât să nu
vorbească despre ea?
Jon Snow se întoarse pe drumul regelui ca să privească
în urmă. Focurile de la Castelul Negru erau ascunse după
deal, însă Zidul era acolo, palid sub lumina lunii, imens și
rece, ocupând tot orizontul, i struni calul și se întoarse spre
casă. Nălucă veni lângă el pe când urca o pantă și văzu
sclipirea îndepărtată a lămpii din Turnul Lordului
Comandant. Botul lupului străvechi era înroșit de sânge. Pe
drumul înapoi, Jon se pomeni gândindu-se, din nou, la
Samwell Tarly. Când ajunse la grajduri, știa ce are de făcut.
Apartamentele lui Maester Aemon erau situate într-o
fortăreață de lemn jos, sub nivelul curții. Îmbătrânit și firav,
acesta împărțea încăperile cu doi slujitori mai tineri, care
se îngrijeau de nevoile lui și-l ajutau la treburi. Frații
glumeau că i se dăduseră cei mai pociți dintre bărbații din
Rondul de Noapte; fiind orb, era scutit de vederea lor.
Clydas era scund, pleșuv și parcă fără bărbie, cu ochii mici
și roz ai unei cârtițe. Chett avea un buboi pe gât, de
mărimea unui ou de porumbel, și o față roșie, plină de
coșuri. Probabil că de asta părea mai întotdeauna furios. La
bătăile în ușă ale lui Jon răspunse Chett.
– Trebuie să vorbesc cu Maester Aemon, îi spuse Jon.
– Maester este în pat, așa cum ar trebui să fii și tu. Vino
mâine din nou și s-ar putea să te primească.
Începuse să închidă ușa. Jon o bloca băgându-și cizma.
– Trebuie să vorbesc cu el acum. Mâine va fi prea târziu.
Chett îi aruncă o privire furioasă.
– Maester nu este obișnuit să fie trezit noaptea. Nu știi
cât e de bătrân?
– Destul de bătrân încât să-și trateze oaspeții cu mai
multă politețe decât tine, zise Jon. Spune-i că-l rog să mă
ierte. Nu i-aș deranja odihna dacă nu ar fi ceva important.
– Și dacă nu vreau?
Jon își pusese cu nădejde cizma în pragul ușii.
465

– Pot să rămân aici toată noaptea, dacă trebuie. Fratele
în negru scoase un sunet dizgrațios și deschise ușa,
făcându-i loc.
– Așteaptă în bibliotecă. Ai lemne acolo. Fă focul. N-aș
vrea ca Maester să răcească din cauza ta.
Când Chett îl conduse înăuntru pe Maester Aemon,
lemnele trosneau cu veselie în foc. Bătrânul era
înveșmântat în roba roșie, de noapte, însă în jurul gâtului
purta salba de medalioane a ordinului său. Un Maester nu-
și dădea jos colanul nici măcar în somn.
– Locul de lângă foc ar fi numai bun, spuse el când simți
căldura atingându-i fața. După ce se așeză confortabil,
Chett îi acoperi picioarele cu o blană și se postă lângă ușă.
– Îmi pare rău că v-am trezit, Maester, spuse Jon Snow.
– Nu m-ai trezit, răspunse Maester Aemon. Pe măsură ce
îmbătrânesc, dorm din ce în ce mai puțin, și am îmbătrânit
foarte mult. Adesea, petrec jumătate de noapte vorbind cu
nălucile, amintindu-mi de vremurile de acum cincizeci de
ani, de parcă ar fi fost ieri. Misterul unui oaspete din miez
de noapte este o divagație bine-venită. Deci spune-mi, Jon
Snow, de ce ai venit la această oră ciudată?
– Să vă rog ca Samwell Tarly să fie mutat de la
antrenamente și acceptat ca frate în Rondul de Noapte.
– Aceasta nu-l privește pe Maester Aemon, protestă
Chett.
– Lordul Comandant a cedat antrenarea recruților în
mâinile lui Ser Alliser Thorne, spuse Maester cu blândețe.
Numai el poate spune când un băiat este gata să-și asume
jurământul, după cum bine știi. Deci, de ce ai venit la
mine?
– Lordul Comandant vă ascultă, îi spuse Jon. Iar răniții și
bolnavii Rondului de Noapte sunt în îngrijirea
dumneavoastră.
– Iar prietenul tău, Samwell, e rănit sau bolnav?
– Va fi, prevesti Jon, dacă nu-l ajutați.
Îi spuse totul, chiar și cum îl asmuțise pe Nălucă să sară
la gâtul lui Rast.
Maester Aemon ascultă în tăcere, cu ochii orbi fixați
asupra focului, însă fața lui Chett se întuneca la fiecare
cuvânt.
– Fără ajutorul nostru, dacă nu-l punem la adăpost, Sam
466

nu va avea nici o șansă, sfârși Jon. N-are nici o speranță în
lupta cu sabia. Sora mea, Arya, l-ar putea face bucăți, și ea
nu are decât zece ani. Dacă Ser Alliser îl pune să lupte, e
doar o chestiune de timp până ce va fi rănit sau ucis.
Chett nu mai putea suporta.
– L-am văzut pe băiatul ăsta gras în sala de mese, zise
el. Chiar este un porc și un laș fără lecuire, dacă spusele
tale sunt adevărate.
– Poate că-i așa, făcu Maester Aemon. Spune-mi, Chett,
ce ne-ai sfătui să facem cu băiatul ăsta?
Lăsați-l acolo unde e. Zidul nu este un loc pentru
nevolnici. Lăsați-l să se antreneze până ce va fi pregătit,
indiferent câți ani vor trece. Ser Alliser va face bărbat din cl
sau îl va ucide, după cum e voia zeilor.
– Asta-i o prostie, comentă Jon. Inspiră adânc, adunând u-
și gândurile. Îmi amintesc că, o dată, l-am întrebat pe
Maester Luwin de ce purta colierul în jurul gâtului.
Maester Aemon și-l atinse ușor pe al său, degetele «ale
osoase și zbârcite mângâind verigile grele de metal.
– Continuă.
– Mi-a spus că un colier de Maester este făcut din lanțuri
ca să-i amintească de faptul că a jurat să slujească. L-am
întrebat de ce fiecare verigă este dintr-un alt metal. Un lanț
de argint ar arăta mai bine pe robele lui cenușii, i-am spus
eu. Maester Luwin a râs. Un Maester iși confecționează
lanțul învățând, mi-a spus el. Felurile de metale sunt
fiecare câte un alt fel de învățătură, aur pentru studiul
banilor și socotelilor, argint pentru vindecări, fier pentru
război. Și a mai spus că mai sunt și alic înțelesuri. Se
obișnuiește ca un colan să-i amintească de regatul pe care
îl slujește, nu-i așa? Lorzii sunt cu aurul, iar cavalerii cu
oțelul, însă două verigi nu pot forma un lanț. Mai ai nevoie
și de argint și fier și plumb, zinc și cupru, bronz și toate
celelalte, iar acestea sunt fermierii, fierarii, negustorii și
toți ceilalți. Un colan are nevoie de tot felul de metale,
precum și pământul are nevoie de tot soiul de oameni.
Maester Aemon zâmbi.
– Si deci?
– Rondul de Noapte are și el nevoie de feluriți oameni.
De ce avem cercetași și slujitori și constructori?
Lordul Randyll nu l-a putut face pe Sam un războinic, și
467

nici Ser Alliser nu va reuși. Nu poți bate zincul cum bați
fierul, indiferent cât de tare-l lucrezi, dar asta nu înseamnă
că zincul este nefolositor. De ce n-ar fi Sam un slujitor?
Chett ridică o privire furioasă.
– Slujitorul sunt eu. Crezi că este o muncă ușoară,
potrivită pentru lași? Ordinul slujitorilor menține Rondul în
viață. Noi suntem cei care vânează și cultivă pământul,
avem grijă de cai, mulgem vacile, adunăm lemne de foc și
gătim. Cine crezi că-ți face ție hainele? Cine aduce
proviziile din sud? Slujitorii.
Maester Aemon fu mai blând.
– Prietenul tău e vânător?
– Urăște vânătoarea, trebui Jon să recunoască.
– Poate ara un ogor? Poate conduce o căruță sau naviga
cu o corabie? Ar putea tranșa o vacă?
– Nu.
Chett scoase un hohot perfid.
– Am văzut eu ce se întâmplă cu conașii molatici când
sunt puși la muncă. Pune-i să frământe untul și mâinile li se
bășică și sângerează. Dă-le un topor să taie surcele și-și
vor reteza piciorul.
– Știu un lucru pe care Sam l-ar putea face mai bine
decât oricine.
– Da? sări Maester Aemon.
Jon privi bănuitor spre Chett, care stătea lângă ușă, cu
fața congestionată și furioasă.
– V-ar putea ajuta aici, spuse el repede. Poate face
socoteli, știe să citească și să scrie. Chett nu știe să
citească, iar Clydas are ochii slabi. Sam a citit toate cărțile
din biblioteca tatălui său. Ar putea fi bun și la îngrijirea
corbilor. Animalelor pare că le place de el. Nălucă s-a
atașat imediat de el. Sunt multe lucruri pe care le-ar putea
face, fără să mai fie nevoie să lupte. Rondul de Noapte are
nevoie de fiecare om. De ce să omori unul dintre ei, ce rost
ar avea? În loc de asta, folosiți-l.
Maester Aemon închise ochii, iar pentru o clipă Jon se
temu că îl furase somnul. În cele din urmă spuse:
– Maester Luwin te-a învățat foarte bine, Jon Snow.
Mintea ți-e la fel de ascuțită ca spada, din câte se pare.
– Asta înseamnă că…
– Înseamnă că mă voi gândi la ceea ce ai spus, îi
468

răspunse bătrânul cu fermitate. Iar acum cred că mă voi
duce la culcare. Chett, condu-l până la ușă pe tânărul
nostru frate.
469

TYRION
Se adăpostiseră în spatele unui pâlc de plopi
tremurători, chiar la marginea drumului de munte. Tyrion
aduna vreascuri în timp ce caii lor se adăpau de la un izvor.
Se opri să culeagă o creangă ruptă și o examina
nemulțumit.
– Astea ajung? Nu sunt obișnuit să fac focul. Morrec se
ocupa de asta în locul meu.
– Foc? întrebă Bronn scuipând. Ești nerăbdător să mori,
piticule? Ori ți-ai pierdut mințile? Un foc va aduce aici toate
clanurile aflate pe o rază de un kilometru. Eu am de gând
să supraviețuiesc călătoriei, Lannister.
– Și cum nădăjduiești să reușești? întrebă Tyrion. Puse
creanga sub braț și cercetă de jur împrejur vegetația rară și
scundă, în căutarea altora. Îl durea spatele de cât se tot
aplecase; călăriseră continuu de când se crăpase de ziuă,
când Ser Lyn Corbray, cu o figură împietrită, îi condusese
prin Poarta însângerată și le poruncise să nu mai vină acolo
niciodată.
– Nu avem nici o șansă să ne croim drum prin luptă, zise
Bronn, însă doi se pot mișca mai bine decât zece și atrag
mai puțină atenție. Cu cât petrecem mai puține zile între
munți, cu atât avem șanse mai mari să ajungem la câmpie.
Să călărim repede și mult, aș zice eu. Ne deplasăm
noaptea și ne ascundem ziua, evităm drumul când putem,
nu facem gălăgie și nu aprindem nici un foc.
Tyrion Lannister oftă.
– Un plan minunat, Bronn. Încearcă-l tu, dacă vrei… și pe
mine să mă ierți dacă n-am să mă obosesc «A te îngrop.
– Îți închipui că mi-ai putea supraviețui, piticule?
Mercenarul rânji. În zâmbetul său apăruse o negreală,
acolo unde scutul lui Ser Vardis Egen îi spărsese un dinte
de la jumătate. Tyrion dădu din umeri.
– Călărind repede și din greu, noaptea, este o cale sigură
să te prăbușești într-o râpă și să-ți spargi țeasta. Eu prefer
să fac călătoria încet și lejer. Știu că-ți place să gonești cu
caii, Bronn, dar dacă bidiviii noștri crapă sub noi, după asta
ar trebui să încercăm să punem șaua pe pisicile-umbră…
iar dacă e s-o spunem pe a dreaptă, cred că vom fi găsiți
de clanuri indiferent ce facem. Au ochi peste tot în jurul
470

nostru.
Ridică o mână înmănușată spre stâncile înalte, bătute de
vânt, care-i înconjurau. Bronn se strâmbă.
– Atunci suntem morți, Lannister.
– Dacă-i așa, prefer să mor confortabil, răspunse Tyrion.
Avem nevoie de foc. Nopțile sunt reci aici, iar mâncarea
caldă ne-ar face bine la stomac și ne-ar ridica moralul.
Crezi că s-ar putea vâna ceva pe aici? în bunătatea ei, Lady
Lysa ne-a oferit un adevărat festin de carne .sărată, brânză
tare și pâine veche, iar mie mi-ar displăcea foarte tare să-
mi rup vreun dinte la o distanță atât de mare de orice
Maester.
– Pot găsi carne. Pe după șuvițele de păr negru, ochii lui
Bronn îl priveau bănuitori. Ar trebui să te las aici, cu focul
tău de smintit. Dacă ti-as lua calul, as avea de două ori mai
multe șanse de a răzbi până la capăt. Ce-ai mai face
atunci, piticule?
– Mai mult ca sigur că aș muri. Tyrion se opri să mai
culeagă un vreasc.
– Nu crezi că as face-o?
– Ai face-o într-o clipă, dacă prin asta ți-ai salva pielea. Ai
fost foarte grăbit în a-l amuți pe prietenul tău, Chiggen,
când a primit o săgeată în burtă.
Bronn îi trăsese capul spre spate, apucându-l de păr, și-i
înfipsese vârful pumnalului sub ureche, iar apoi îi spusese
lui Catelyn Stark că celălalt mercenar murise din cauza
rănilor.
– Era, oricum, ca și mort, spuse Bronn. Iar gemetele sale
îi aduceau peste noi. Chiggen ar fi făcut la fel cu mine… Și
nu-mi era prieten, ci doar unul cu care mă însoțisem. Să nu
faci nici o greșeală, piticule. Am luptat pentru tine, dar nu
te prețuiesc.
– Am avut nevoie numai de sabia ta, spuse Tyrion, nu de
prețuirea ta.
Aruncă la pământ legătura de vreascuri. Bronn rânji.
– Ești la fel de rău ca orice mercenar, admit asta. De
unde ai știut că am să-ți iau partea?
– De unde am știut? Tyrion se lăsă greoi pe vine, cu
picioarele lui strâmbe, pentru a face focul. Am dat cu zarul.
Tu și Chiggen ați dat o mână de ajutor, la han, pentr u u a fi
luat în captivitate. De ce? Alții au consider at asta drept
471

datoria lor, pentru a apăra onoarea lorzilor pe care-i
slujeau, însă nu și voi doi. Voi nu aveați nici un lord, nici o
îndatorire, și foarte, foarte puțină onoar e, așa că de ce v-ați
obosit implicându-vă? Își scoase pumnalul și tăie câteva
fâșii de scoarță de copac din lemnele pe care le adunase,
pentru a aprinde focul. Ei bine, de ce faceți voi, mercenarii,
ceea ce faceți? Pentru bani. Vă gândeați că Lady Catelyn
vă va răsplăti pentru ajutor, poate chiar că vă lua în
serviciul ei. Uite, ast a ar trebui să meargă, sper. Ai
cremene?
Bronn își strecură două degete la cingătoare și-i arunca
niște cremene. Tyrion o prinse din zbor.
– Mulțumirile mele, spuse el. Problema este că voi doi
nu-i cunoașteți pe cei din familia Stark. Lordul Eddard este
un bărbat mândru, onorabil și cinstit, însă nevastă-sa e rea
de tot. Oh, n-am nici o îndoială că ar fi găsit ea o para,
două pentru voi când totul s-ar fi terminat, și vi le-ar fi
înfundat în palmă cu vreo vorbă aleasă ș i o privire
disprețuitoare, dar asta ar fi fost tot ce ați fi putut spera să
primiți. Familia Stark caută curajul și devotamentul și
onoarea la oamenii pe care și-i aleg să-i servească, iar dacă
e s-o spunem pe a dreaptă, tu și Chiggen nu erați decât
două căzături de joasă speță.
Tyrion frecă cremenea de pumnal, încercând să scoată
scântei. Nu se întâmplă nimic. Bronn pufni.
– Ai o limbă ascuțită, piticule. Într-o bună zi cineva ți-o
va tăia și te va face s-o mănânci.
– Toată lumea-mi spune la fel. Tyrion se uită în sus spre
mercenar. Te-am jignit? Iertare… Însă ești o căzătură,
Bronn, nu te amăgi. Datorie, onoare, prietenie, ce
înseamnă astea pentru tine? Nu, nu te mai osteni, știm
amândoi răspunsul. Totuși, nu ești prost. Odată ce am
ajuns în Vale, Lady Stark n-a mai avut nevoie de tine… Însă
eu da, iar ceea ce Lannisterilor nu le-a lipsit niciodată este
aurul. Când a venit vremea aruncării zarurilor, am contat
pe faptul că ești destul de isteț ca să știi care-ți sunt
interesele. Din fericire pentru mine, știai. Lovi din nou
piatra de oțel, fără nici un rezultat.
– Lasă, replică Bronn ghemuindu-se, fac eu asta. Luă
pumnalul și cremenea din mâinile lui Tyrion și scoase
scântei din prima încercare. O bucată de scoarță începu să
472

fumege pe dată.
– Bine făcut, zise Tyrion. Cât ești tu de căzătură, dar,
fără nici o discuție, ești folositor, iar cu sabia în mână ești
aproape la fel de bun ca fratele meu, Jaime. Ce vrei, Bronn?
Aur? Pământ? Femei? Ai grijă să rămân în viață și le vei
avea.
Bronn suflă cu grijă spre foc, iar flăcările se înălțară mai
mult.
– Și dacă mori?
– Păi, atunci o să mă jelească cineva ale cărui păreri de
rău vor fi cât se poate de sincere, spuse Tyrion rânjind.
Aurul se termină odată cu mine.
Focul ardea vioi. Bronn se ridică, își băgă cremenea
înapoi la brâu și-i azvârli lui Tyrion pumnalul.
– Mi se pare destul de cinstit așa, rosti el. Atunci, sabia
mea este a ta… Însă să nu te aștepți să mă las într-un
genunchi și să te domnesc de fiecare dată când ți se
năzare ție. Eu nu sunt lingușitorul nimănui.
– Dar nici prietenul nimănui, spuse Tyrion. Nu am nici o
îndoială că m-ai trăda la fel de repede ca pe Lady Stark ,
dacă ai obține un câștig din asta. Dacă va veni turn când
vei fi tentat să mă vinzi, amintește-ți asta, Bronn: pot să
fac oricând o contraofertă, indiferent cât de mare. Î mi
place să trăiesc. Iar acum, crezi că ai putea ceva pentru
cină? Ai grijă de cai, făcu Bronn, scoțând din teacă
pumnalul lung pe care-l purta la șold.
O luă printre copaci. O oră mai târziu, caii erau triplați și
hrăniți, focul ardea vesel, iar deasupra flăcărilor se
perpelea o halcă de carne de căpriță, sfârâind.
– Tot ce ne-ar mai trebui acum ar fi un vin bun, ca ledul
ăsta să alunece pe gât, zise Tyrion.
– Asta, o femeie și încă vreo duzină de săbii, răspunse
Bronn. Ședea lângă foc cu picioarele încrucișate, frecând
tăișul sabiei sale cu o tocilă unsă. Scrâșnetul de oțel scos la
fiecare mișcare avea ciudata calitate de a oferi siguranță.
În curând se va face beznă, aminti mercenarul. Eu iau
primul schimb de gardă… spre binele nostru. Ar putea fi
chiar mai bine dacă i-am lăsa să ne gâtuie în somn.
– Oh, îmi închipui că vor fi aici înainte să ne apuce
somnul.
Mirosul cărnii fripte îl făcea să-i lase gura apă. Bronn îl
473

privi peste foc.
– Cred că ai tu un plan, spuse el sec.
– Nădăjduiesc și eu, făcu Tyrion. Încă o aruncare de
zaruri.
– Miza fiind viețile noastre? Tyrion dădu din umeri.
– Ce altă alegere mai avem? Se aplecă spre foc și tăie o
felie de carne de ied. Ahhhh, oftă el încântat, pe când
mesteca. Unsoarea i se scurgea pe bărbie. E puțin mai tare
decât aș fi vrut, și-i lipsesc mirodeniile, dar nu mă plâng.
Dacă aș fi acum tot la Eyrie, aș dansa la marginea
prăpastiei în speranța că aș primi niște fasole fiartă.
– Și totuși, i-ai dat temnicerului o pungă cu aur, comentă
Bronn.
– Un Lannister își plătește întotdeauna datoriile.
Lui Mord abia dacă-i venise să creadă când Tyrion îi
aruncase punga de piele. Ochii temnicerului se măriseră
devenind ca niște ouă fierte când trăsese de șnurul care
strângea punga și dăduse cu ochii de strălucirea aurului.
– Am păstrat argintul, îi spusese Tyrion cu un zâmbet
parșiv, însă ți-am promis aurul, și iată-l. Era mai mult decât
putea spera unul de teapa lui Mord să agonisească într-o
viață întreagă de chinuire a prizonierilor. Și amintește-ți ce
am spus, ăsta-i numai începutul. Dacă te plictisești
vreodată s-o slujești pe Lady Arryn, prezintă-te la Casterly
Rock și-ți plătesc și restul datoriei.
În timp ce dragonii de aur i se risipeau printre degete,
Mord căzuse în genunchi și promisese că va face întocmai.
Bronn își trase pumnalul și scoase carnea din foc. Începu
să taie de pe os bucăți mari de carne friptă în timp ce
Tyrion scobi doi codri de pâine uscată, pregătindu-i în loc
de farfurii.
– Iar dacă ajungem la râu, ce ai să faci apoi? întrebă
mercenarul tăind carnea.
– Oh, o târfă, un pat cu saltele de puf și o butelcă de vin,
pentru început. Tyrion ridică pâinea sa, iar Bronn i-o umplu
cu carne. Apoi mă duc la Casterly Rock sau la Debarcaderul
Regelui și cred că voi vrea să primesc niște răspunsuri în
legătură cu un anumit pumnal. Mercenarul muscă și înghiți
carnea.
– Deci ce mi-ai spus era adevărat? N-a fost acela
pumnalul tău?
474

Tyrion zâmbi subțire.
– Ți se pare că sunt mincinos?
Cam pe când pântecele li se umpluseră, stelele urcaseră
pe cer și luna se ridicase deasupra munților, Tyrion își
întinse pe pământ mantia de blană și se culcă, punându-și
șaua în loc de pernă.
– Amicii noștri se lasă așteptați.
– Dacă aș fi în locul lor, m-aș teme de o capcană, zise
Bronn. De ce ar fi totul așa de la îndemână, decât ca să-i
momească?
Tyrion chicoti.
– Atunci ar trebui să ne punem pe cântat și vor fugi
îngroziți. Începu să fluiere o melodie.
– Ești nebun, piticule, spuse Bronn pe când își curăța cu
pumnalul murdăria de sub unghii.
– Unde-i pasiunea ta pentru muzică, Bronn?
– Dacă muzică ai vrut, ar fi trebuit să-l pui pe menestrel
să lupte pentru tine.
Tyrion rânji.
– Asta ar fi fost amuzant. Parcă-l și văd parând loviturile
lui Ser Vardis cu harfa lui de lemn. Își reluă fluieratul. Știi
cântecul ăsta?
– Îl tot auzi ici-colo, prin hanuri și lupanare.
– Myrish. Anotimpurile dragostei mele. Dulce și
întristător, dacă-i pricepi cuvintele. Prima fată cu care m-
am culcat obișnuia să-l cânte și de atunci n-am mai putut
să mi-l scot din minte. Tyrion privi în sus, spre cer. Era o
noapte rece și senină, iar stelele luceau deasupra munților,
strălucitoare și necruțătoare precum adevărul. Am întâlnit-
o într-o noapte ca asta, se pomeni spunând. Jaime și cu
mine călăream înapoi de la Lannisport, când am auzit un
strigăt, iar ea a venit în fugă pe drum, cu doi bărbați pe
urmele ei, strigându-și amenințările. Fratele meu și-a tras
sabia din teacă și s-a dus după ei, în timp ce eu am
descălecat pentru a proteja fata. Abia dacă avea un an mai
mult decât mine, cur părul negru, subțire, și un chip care ți-
ar fi frânt inima. Pe a mea mi-a frânt-o cu siguranță. Din
popor, aproape moartă de foame, nespălată… Cu toate
astea, încântătoare, îi rupseseră, la spate, gioarsele cu
care era îmbrăcată, așa că am acoperit-o cu mantia mea,
în vreme ce Jaime îi fugărea prin pădure pe bărbații aceia.
475

Când a revenit, mergând la trap, îi aflasem deja numele și
povestea. Era fiică de arendaș, rămasă orfană când tatăl ei
a murit de fierbințeală, și se ducea spre… ei bine, spre
nicăieri, cu adevărat. Jaime spumega, voia să-i vâneze pe
nenorociții aceia. Nu se întâmpla prea des ca nelegiuiții să
îndrăznească să atace călătorii atât de aproape de Casterly
Rock, iar el considera asta drept o insultă. Fata era prea
înspăimântată ca să fie lăsată să-și vadă de drum singură,
așa că m-am oferit să o conduc la cel mai apropiat han și
să-i dau să mănânce, în timp ce fratele meu s-a întors la
Rock pentru a aduce ajutoare. Era mai flămândă decât aș fi
crezut. Am terminat doi pui întregi și ceva dintr-un al
treilea, am băut și o butelcă de vin și am stat de vorbă.
Avea numai treisprezece ani, iar mie mă tem că mi se
urcase vinul la cap. Următorul lucru pe care mi-l amintesc a
fost că împărțeam același pat. Dacă ea era timidă, eu eram
și mai rău. N-am putut să-mi dau seama niciodată unde am
găsit atât curaj. Când i-am luat fecioria, a plâns, dar mai
apoi m-a sărutat și mi-a cântat cântecelul acela, iar până
dimineața eram deja îndrăgostit.
– Tu? Glasul lui Bronn suna amuzat.
– E;. absurd, nu-i așa? Tyrion începu să fluiere din nou.
M-am căsătorit cu ea, recunoscu el în cele din urmă.
– Un Lannister din Casterly Rock s-a căsătorit cu fiica
unui arendaș, făcu Bronn. Cum ai reușit asta?
– Oh, ai fi uimit să afli ce poate face un băiat cu câteva
minciuni, cincizeci de arginți și un septon beat. Însă nu am
îndrăznit să-mi aduc mireasa acasă, la Casterly Rock, așa
că am instalat-o într-un conac al ei, iar timp de două
săptămâni ne-am jucat de-a soțul și soția. Iar apoi septonul
și-a revenit din beție și a mărturisit totul tatălui meu,
lordul. Tyrion fu surprins cât de jalnic se simțea spunând
asta, chiar și după atâția ani; poate că era doar obosit.
Atunci căsătoria mea a luat sfârșit. Se ridică și-și pironi
privirea în foc, clipind la lumină.
– A trimis-o pe fată de acolo?
– A făcut mai mult de atât, zise Tyrion. Prima dată l a
pus pe fratele meu să-mi spună adevărul. Vezi tu, fata era
o curviștină. Jaime aranjase întreaga poveste, drumul,
nelegiuiții, totul. Crezuse că sosise vremea să am și eu o
femeie. A plătit dublu pentru o fecioară, știind că asta era
476

prima dată pentru mine. După ce Jaime a făcut aceste
mărturisiri, Lordul Tywin a cumpărat-o pe soția mea și a
dat-o gărzilor sale. Au plătit-o destul de bine. Un argint de
fiecare om – câte curve prețuiesc atât de mult? M-a pus
într-un colț al cazărmii și m-a obligat să mă uit, iar la sfârșit
fata avea atâtea monede de argint care îi alunecau printre
degete, rostogolindu-se pe jos, încât…. Fumul îi intra în
ochi usturându-l. Tyrion își drese glasul și se întoarse de la
foc, pentru a privi în beznă. Lordul Tywin m-a trimis și pe
mine la urmă, spuse el cu un glas scăzut. Și mi-a dat o
monedă de aur ca s-o plătesc, pentru că eram un Lannister
și prețuiam mai mult.
După o vreme, auzi din nou zgomotul acela, scrâșnetul
oțelului pe piatră, pe când Bronn își ascuțea sabia.
– Că ar fi avut treisprezece ani sau treizeci, ori numai
trei, eu l-aș fi ucis pe cel care mi-ar fi făcut asta.
Tyrion se întoarse pentru a-l privi în ochi.
– S-ar putea să ai norocul ăsta într-o bună zi. Amintește-
ți ce ți-am spus. Un Lannister își plătește întotdeauna
datoriile. Căscă. Am impresia că am să încerc să dorm.
Trezește-mă dacă ne paște moartea.
Se înveli în mantia de blană și închise ochii. Pământul
era pietros și rece, dar după un timp, Tyrion Lannister chiar
adormi. Visă despre celula de la Cer. De astă dată, el era
temnicerul, nu prizonierul, era uriaș, cu un bici în mâini, și-
și lovea tatăl, împingându-l tot mult spre abis…
– Tyrion!
Chemarea lui Bronn era șoptită și grăbită. Tyrion se trezi
într-o clipă. Din foc nu mai rămăseseră decât tăciunii, iar
de jur împrejurul lor se adunau umbrele, Bronn se ridicase
într-un genunchi, cu sabia într-o mână, și pumnalul în
cealaltă. Tyrion ridică un braț: rămâi nemișcat, spunea
mesajul său.
– Veniți la focul nostru, noaptea-i rece, se adresă el
umbrelor târâtoare. Mă tem că nu avem vin să vă dăm, dar
sunteți bine-veniți la niște carne de capră.
Toate mișcările încetară. Tyrion ghici licărirea luminii
lunii pe metal.
– Muntele nostru, răsună un glas dintre copaci, adânc și
neprietenos. Capra noastră.
– Capra-i a voastră, se învoi Tyrion. Cine sunteți?
477

– Când vă veți întâlni cu zeii voștri, răspunse o altă voce,
spuneți-le că Gunthor, fiul lui Gurn al Ciorilor de Piatră, a
fost cel care v-a trimis la ei.
O creangă i se rupse sub talpă când păși la lumină, cu un
coif cu coarne, înarmat cu un cuțit lung.
– Și Shagga, fiul lui Dolf.
Era prima voce, adâncă și mortală. O stâncă se mișcă în
stânga lor, se ridică și deveni om. Părea masiv fi lent,
puternic, îmbrăcat numai în piei, cu o măciucă în mâna
dreaptă și o secure în stânga. Le lovi una de alta pe când
se apropia greoi. Alte voci rostiră alte nume, Conn și Torrek
și Jaggot, o avalanșă de nume pe care Tyrion le uită
imediat după ce le auzise; cel puțin zece. Câțiva aveau
săbii și cuțite; alții agitau furci și sulițe de lemn. Așteptă
până terminară de strigat numele și le răspunse:
– Eu sunt Tyrion, fiul lui Tywin, din Clanul Lannister, Leii
Stâncii. Vă vom plăti bucuroși capra pe care am mâncat-o.
– Ce ai să ne dai tu, Tyrion, fiul lui Tywin? întrebă cel
care își spunea Gunthor și părea să le fie căpetenie.
– Am argint în pungă, le răspunse Tyrion. Cămașa de
zale pe care o port e prea mare pentru mine, dar lui Conn i
s-ar potrivi de minune, iar securea mea de lupta ar sta de
minune în mâna lui Shagga, mult mai bine de>cât securea
pentru lemne pe care o are.
– Jumătatea de om ne va plăti în moneda noastră, spuse
Conn.
– Conn grăiește adevărul, făcu Gunthor. Argintul tău e al
nostru. Caii voștri sunt ai noștri. Zalele și securea ta de
luptă și cuțitul de la cingătoare sunt tot ale noastre. Nu ai
nimic să ne dai, în afară de viețile voastre. Cum ți-ar plăcea
să mori, Tyrion, fiul lui Tywin?
– În patul meu, cu pântecul plin de vin și cu buzele unei
fecioare pe mădularul meu, la vârsta de optzeci de; ani,
răspunse el.
Uriașul, Shagga, râse primul și cel mai tare. Ceilalți
păreau mai puțin amuzați.
– Conn, ia-le caii, porunci Gunthor. Ucide-l pe celălalt și
pune mâna pe jumătatea de om. Poate să mulgă caprele și
să le facă pe mame să râdă.
Bronn țâșni în picioare.
– Cine vrea să moară primul?
478

– Nu! făcu Tyrion cu asprime. Gunthor, fiul lui Gurn,
ascultă-mă. Casa mea e bogată și puternică. Dacă Ciorile
de Piatră ne duc în siguranță printre acești munți, tatăl
meu vă va acoperi cu aur.
– Aurul unui lord de câmpie este la fel de nefolositor
precum promisiunile jumătății de om, spuse Gunthor.
– Poate că sunt jumătate de om, zise Tyrion, dar am
curajul de a-mi înfrunta dușmanii. Ce fac Ciorile de ; Piatră,
în afară de a se piti pe după stânci și a tremura de frică
atunci când vin cavalerii din Vale?
Shagga scoase un muget de furie și-și lovi măciuca de
secure. Jaggot împinse spre fața lui vârful de metal călit al
suliței de lemn. Făcu tot posibilul să nici nu clipească.
– Astea-s cele mai bune arme pe care le-ați putut fura
făcu el. Sunt destul de bune pentru omorârea oilor, poate…
dar oile nu luptă. Fierarii tatălui meu fac oțel mai bun când
se ușurează.
Micule băiat-bărbat, mugi Shagga, o să-ți bați joc de
securea mea și când am să-ți retez bărbăția și am s-o dau
la capre?
Însă Gunthor ridică o mână.
– Nu. Vreau să-i ascult vorbele. Mamele încep să
flămânzească, iar oțelul umple mai multe guri decât aurul.
Ce ne dai pentru viețile voastre, Tyrion, fiul lui Tywin?
Săbii? Sulițe? Zale?
– Toate astea și încă și mai multe, Gunthor, fiul lui Gurn,
răspunse Tyrion Lannister cu un zâmbet. Am să va dau
Valea lui Arryn.
479

EDDARD
Lumina apusului se împrăștia pe podea pătrunzând prin
ferestrele înalte și înguste ale Fortăreței Roșii, lăsând dungi
de un sângeriu întunecat pe pereții de care atârnaseră,
cândva, capetele de dragon. Acum, piatra era acoperită cu
tapiserii pe teme de vânătoare, în culori! de un verde viu,
maro și albastru, dar lui Ned Stark i se părea că singura
culoare din sală era roșul sângelui.
Ședea pe tronul imens și străvechi al lui Aegon
Cuceritorul, o monstruozitate cu vârfuri și margini zimțate
de metal îndoit grotesc. Era, așa cum îl prevenise Robert,
un jilț drăcesc de incomod, iar acum chiar mai mult, când
piciorul zdrobit îi era săgetat de dureri ascuțite în fiecare
minut. Metalul de sub el i se părea tot mai tare, cu fiecare
oră, iar colții de oțel din spatele lui îl împiedicau să se
sprijine. Un rege nu trebuie să șadă comod niciodată,
spusese Aegon Cuceritorul, când le”' poruncise armurierilor
săi să-i confecționeze mărețul tron din săbiile lăsate de
dușmani. Blestemat fie Aegon pentru aroganța lui, se gândi
Ned mohorât, iar Robert și partida lui de vânătoare, la fel.
– Sunteți sigur că aceștia au fost mai mult decât niște
briganzi? întrebă Varys moale de la masa consiliului,
plasată în fața tronului Marele Maester Pycelle se foi
neliniștit lângă el, tu vreme ce Degețel se juca cu un toc.
Erau singurii consilieri participanți. În pădurea regelui
fusese zărit un cerb alb, iar Lordul Renly și Ser Barristan i
se alăturaseră regelui la vânătoare, împreună cu Prințul
Jolfrey, Sandor Clegane, Balon Swann și jumătate din turte.
Așa că Ned trebuia să șadă pe Tronul de Fier în absența lui.
Cel puțin, el putea să șadă. Cu excepția celor din
consiliu, ceilalți trebuia să stea respectuoși în picioare sau
să îngenuncheze. Jălbarii se înghesuiau pe lângă ușile
înalte, cavalerii și înalții lorzi și doamnele pe lângă tapiserii,
poporul prin galerii, iar gărzile înzăuate, cu mantiile lor
cenușii sau aurii, stăteau țepene.
Sătenii erau în genunchi: bărbați, femei și copii, cu toții
zdrențăroși și însângerați, cu fețele năpădite de teamă. Cei
trei cavaleri care îi aduseseră aici pentru a fi martori
stăteau în spatele lor.
– Briganzi, Lord Varys? Din glasul lui Ser Raymun Darry
480

picura disprețul. Oh, au fost briganzi, fără nici o îndoială.
Bandiții lui Lannister.
Ned putea simți încordarea din sală, pe când înalții lorzi
și slugile deopotrivă se pregăteau să asculte. Nu se putea
preface surprins. Apusul devenise un viespar de când
Catelyn îl prinsese pe Tyrion Lannister. Atât Kiverrun, cât și
Casterly Rock își chemaseră stegarii, iar oștirile se adunau
în trecătoarea de sub Dintele Aurit. Era doar o chestiune de
timp până ce sângele va începe să curgă. Singura întrebare
care se mai punea era cum să faci mai bine ca să oprești
sângerarea.
Ser Karyl Vance, cu privirile triste, care ar fi fost u bărbat
arătos dacă nu ar fi avut pe față un semn din naștere care-l
pocea, arătă spre sătenii îngenuncheați.
– Ei sunt singurii rămași în viață din avanpostul Sherrer,
Lord Eddard. Ceilalți sunt morți, la fel și locuitorii din Orașul
Wendish și din Vadul Păpușarului.
– Ridicați-vă, le porunci Ned sătenilor. Nu avea niciodată
încredere în ce-i spunea un om îngenuncheat. Ridicați-vă
toți.
Câte unul sau câte doi, cei din avanpostul Sherrer se
străduiră să se ridice în picioare. Un bătrân trebui să fie
ajutat, iar o tânără, cu rochia murdară de sânge, rămase în
genunchi, uitându-se cu o privire dusă spre Ser Arys
Oakheart, care stătea la picioarele tronului în armura-i albă
a Gărzii Regelui, gata să-l apere și să-l protejeze pe rege…
sau, presupunea Ned, pe Mâna Regelui.
– Joss, spuse Ser Raymun Darry adresându-se unui
bărbat rotofei, cu șorțul berarilor pe el. Spune-i Mâinii ce s-
a întâmplat la Sherrer.
Joss dădu din cap.
– Dacă-i face plăcere înălțimii Sale…
– Înălțimea Sa vânează prin Blackwater, spuse Ned,
întrebându-se cum putea un bărbat să trăiască întreaga sa
viață la câteva zile de călărit până la Fortăreața Roșie și să
nu aibă habar de cum arăta regele.
Ned era înveșmântat într-o tunică din pânză albă, cu
lupul străvechi al Casei Stark pe piept; mantia sa din lână
neagră era închisă la gât cu mâna argintie a rangului său.
Negru și alb și cenușiu, toate nuanțele adevărului.
– Sunt Lordul Eddard Stark, Mâna Regelui. Spune-mi cine
481

ești și ce știi despre acești năvălitori.
– Țin… țineam… țineam o berărie, stăp'ne, în Sherrer.
chiar lângă podul de piatră. Cea mai bună bere la sud de
Gât, toată lumea spunea asta, vă cer iertare, stăp'ne. Am
pierdut acum totul, la fel ca ceilalți, stăp'ne. Au venit și au
băut cât au putut, iar restul l-au risipit pe jos, înainte de a-
mi da foc la acoperiș. Și mi-ar fi risipit și sângele, dacă m-ar
fi prins.
– Ne-au ars tot, spuse un țăran de lângă el. Au venit
călare, la lăsarea întunericului, dinspre sud, și au pus foc
lanurilor și caselor, omorând pe cine a încercat să-i
oprească. Nu erau briganzi, stăpâne. Nu aveau de gând să
ne fure animalele, mi-au hăcuit vaca de lapte acolo unde
stătea și au lăsat-o pradă muștelor și ciorilor.
– Mie mi-au doborât calfa, spuse un bărbat îndesat, cu
mușchi de fierar și un bandaj în jurul capului. Îmbrăcase
cele mai bune haine ale lui ca să vină la curte, însă
pantalonii îi erau peticiți, iar mantia era murdară de pe
drum și prăfuită. L-au hăituit încoace și-ncolo peste
câmpuri, împungându-l cu lăncile de parcă era vânat, iar ei
râdeau și băiatul se împiedica și urla, până când unul l-a
străpuns direct.
Fata în genunchi își ridica privirile spre Ned, aflat
deasupra ei, pe tron.
– Iar mie mi-au omorât mama, înălțimea Voastră. Si au…
au…
Vocea-i pieri, de parcă ar fi uitat ce voia să spună.
Începu să plângă.
Ser Raymun Darry continuă el relatarea.
– În Orașul Wendish, oamenii au căutat să se
adăpostească în avanpost, însă fortificațiile erau din
bușteni. Năvălitorii au pus paie pe lemn și i-au ars de vii.
Când oamenii din Wendish au deschis porțile, să fugă de
foc, i-au doborât cu săgețile, pe măsură ce ieșeau, chiar și
pe femeile cu copii de țâță.
– Oh, înspăimântător, murmură Varys. Cât de cruzi pot fi
oamenii?
– Și nouă ne-ar fi făcut la fel, însă avanpostul de la
Sherrer era din piatră, spuse Joss. Unii voiau să ne afume,
însă cel mare a spus că fructul pârguit se află sus, pe râu,
și au luat-o spre Vadul Păpușarului.
482

Ned simțea oțelul rece atingându-i degetele când se
aplecă în față. Între ele se afla câte o lamă, vârfurile
răsucite ale săbiilor ițindu-se ca niște gheare din brațele
tronului. Chiar și după trei secole, unele dintre ele erau
încă suficient de ascuțite ca să taie. Tronul de Fier era plin
de capcane pentru neștiutori. Cântecele menestrelilor
pretindeau că fusese făcut dintr-o mie de săbii, încinse
până la alb sub răsuflarea ca de cuptor a lui Balerion,
Spaima Neagră. Numai modelarea lor luase cincizeci și
nouă de zile. Finalul întregii tevaturi fusese această
monstruozitate neagră, imensă, confecționată din tăișuri
de brici și zimți și lame de metal ascuțit; un tron care putea
ucide un om, și chiar ucisese, dacă legendele puteau fi
crezute.
Ce făcea Eddard Stark aici, șezând pe el, nu ar fi putut
pricepe niciodată; totuși, iată-l așezat acolo, iar acești
oameni îl priveau căutându-și dreptatea.
– Ce dovezi aveți că erau Lannisteri? întrebă el,
încercând să-și stăpânească furia. Purtau mantii stacojii
sau flamurile cu leu?
– Nici chiar Lannisterii nu sunt atât de proști, protesta
Ser Marq Piper.
Era un tinerel țanțoș ca un cocoș, prea tânăr și cu
sângele prea năvalnic pentru a fi pe placul lui Ned, deși era
prieten cu fratele lui Catelyn, Edmure Tully.
– Toți oamenii lor erau călare și în cămăși de zale, lordul
meu, răspunse calm Ser Karyl. Erau înarmați cu lănci cu
vârf de oțel și săbii lungi, aveau securi de luptă pentru
măcel. Arătă spre unul dintre supraviețuitorii zdren țăroși.
Tu. Da, tu, nu-ți face nimeni nici un rău. Spune-i Mâinii ce
mi-ai povestit și mie.
Bătrânul scutură din cap. E vorba de cai, începu el,
călăreau cai de luptă. Cu mulți ani în urmă, am lucrat la
grajdurile bătrânului Ser Willum, așa că mă pricep. Nici
unul dintre armăsarii lor nu a tras la jug, zeii îmi sunt
martori că nu mă înșel.
– Niște bandiți pe cai mari, remarcă Degețel. Poate că au
furat caii din ultimul loc pe care l-au jefuit.
– Câți oameni erau în grupul de atac? întrebă Ned.
– Cel puțin o sută, răspunse Joss, în clipa în care lin arul
bandajat spusese „cincizeci”, iar bunicuța din spatele lui
483

șușotise „sute și sute, stăp'ne, era o oaste întreagă”.
– Ai mai multă dreptate decât crezi tu, bună femeie, îi
răspunse Lord Eddard. Spuneți că nu aveau flamuri. Ce fel
de armuri purtau? A observat vreunul dintre voi ornamente
ori decorațiuni pe scuturi sau coifuri?
Berarul Joss clătină din cap.
– Mă îndurerează, stăpâne, dar nu, armurile lor erau
simple, doar că… Acela care-i conducea avea aceeași
armură ca restul, însă nu te puteai înșela. Statura lui,
stăpâne. Cei care spun că toți uriașii sunt morți de mut nu
l-au văzut pe acesta, pot să jur. Era mare ca un taur, iar
vocea-i răsuna precum piatra în sfărâmare.
– Muntele! spuse Ser Marq tare. Mai putem avea
îndoieli? Asta a fost lucrătura lui Gregor Clegane.
Ned auzi murmure de sub ferestre și în capătul depărtat
al sălii. Chiar și de la galerie se ridicau șușoteli
înspăimântate. Înalții lorzi și oamenii din popor știau prea
bine ce însemna asta, dacă se dovedea că Ser Marq avea
dreptate. Ser Gregor Clegane era stegarul Lordului Tywin
Lannister.
Studie chipurile înspăimântate ale sătenilor. Nu era de
mirare că fuseseră atât de îngroziți; crezuseră că fuseseră
aduși aici pentru a-l dovedi pe Lordul Tywin, un măcelar cu
mâinile înroșite de sânge, înaintea unui rege care-i era
ginere prin căsătorie. Se întrebă dacă în fața cavalerilor
avuseseră de ales.
Marele Maester Pycelle se ridică greoi de la masa
consiliului, în zăngănitul colanului.
– Ser Marq, cu tot respectul, nu puteți ști dacă acest
nelegiuit era chiar Ser Gregor. În acest regat sunt mulți
bărbați uriași.
– La fel de mari ca Muntele Călare? zise Ser Karyl. Eu nu
am întâlnit nici unul până acum.
– Și nimeni de aici, adăugă stârnit Ser Raymun.; Chiar și
fratele lui pare un cățelandru pe lângă el. Lorzii mei,
deschideți ochii. Mai trebuie să-i vedeți pecetea pe hoituri?
A fost Gregor.
– De ce s-ar preface brigand Ser Gregor? întrebă Pycelle.
Prin grația lordului său suzeran, el stăpânește o fortăreață
și are pământul lui. E cavaler jurat.
– Un fals cavaler! făcu Ser Marq. Câinele turbat al
484

Lordului Tywin.
– Lord Mână, zise Pycelle cu o voce înțepată, vă cer să-i
reamintiți acestui brav cavaler că Lordul Tywin Lannister
este tatăl grațioasei noastre regine.
Vă mulțumesc, Mare Maester Pycelle, răspunse Ned. Mă
tem că s-ar fi putut să uităm asta, dacă nu ne-ați fi atras
atenția.
Din înaltul tronului său putea vedea bărbați strecurându-
se pe ușa de la capătul sălii. Iepurii care se piteau în iarbă,
presupunea el… ori șobolani care alergau să înșface bucara
de brânză a reginei. O văzu, în treacăt, pe Septa Mordane
la galerie, împreună cu fiica sa, Sansa, lângă ea. Ned simți
un val de furie; acesta nu era un loc pentru o copilă. Însă
septa nu avusese de unde ști că înfățișarea de azi avea să
fie altceva decât vorbăria plicticoasă a prezentării jalbelor,
aplanarea disputelor dintre avanposturile rivale și
hotărârea privind amplasarea pietrelor de hotar.
La masa de consiliu, Petyr Baelish își pierdu interesul în
mătăsurile sale și se aplecă înainte.
– Ser Marq, Ser Karyl, Ser Raymun, aș putea să vă pun o
întrebare? Aceste avanposturi erau sub protecția
dumneavoastră. Unde erați când s-au petrecut aceste
măceluri și pârjoluri?
Ser Karyl Vance răspunse pe dată:
– Îl sprijineam pe tatăl meu, la trecătoarea de sub
Dintele Aurit, la fel ca Ser Marq. Când vestea acestor
nelegiuiri a ajuns la Ser Edmure Tully, el a trimis vorbă că
ar trebui să adunăm un grup mic de luptători și să-i găsim
pe eventualii supraviețuitori, ca să-i aducem în fața regelui.
Ser Raymun Darry luă cuvântul:
– Ser Edmure m-a chemat la Riverrun cu întreaga mea
oștire. Eram în bivuac peste râu, în fața zidurilor,
așteptându-i poruncile, atunci când vestea a ajuns la mine.
Când am putut să mă reîntorc pe propriile mele pământuri,
Clegane și blestemații lui se aflau deja la Furca Roșie,
călărind spre dealurile lui Lannister.
Degețel își mângâia gânditor vârful bărbii.
– Și dacă se reîntorc, ser?
– Dacă se întorc, le vom folosi sângele ca să udăm
lanurile pe care le-au pârjolit, spuse Ser Marq Piper stârnit.
– Ser Edmure a trimis oameni în fiecare sat și avan post
485

aflat la o zi de călărit de la hotar, explică Ser KaryL
Următorul năvălitor nu va mai scăpa așa de ușor.
Iar asta-i exact ceea ce dorește și Lordul Tywin, se gândi
Ned pentru el, sa atragă toată puterea de la Riverrun, să-l
facă pe băiat să-și împrăștie forțele. Fratele soției sale era
tânăr și mai degrabă galant decât înțelept. Va încerca să
apere fiecare palmă din pământul său, să apere fiecare
bărbat, femeie sau copil care i-a spus vreodată „lord”, iar
Tywin Lannister era destul de viclean să știe asta.
– Dacă pământurile voastre și avanposturile sunt destul
de sigure, începu Lordul Petyr, atunci ce anume; cereți
tronului?
– Lorzii de pe Trident apără pacea regelui, răspunse Ser
Raymun Darry. Lannisterii au încălcat jurământul. Cerem
permisiunea de a pleca pentru a răspunde cum; se cuvine,
oțel pentru oțel. Cerem dreptate pentru oamenii de rând de
la Sherrer, din Orașul Wendish și de la Vadul Păpușarului.
– Edmure este de acord că trebuie să-i plătim lui Gregor
Clegane cu aceeași monedă de sânge, declară Ser Marq
însă bătrânul lord Hoster ne-a poruncit să venim aici să
cerem permisiunea regelui înainte de a lovi.
Atunci mulțumesc zeilor pentru bătrânul Lord Hoster.
Tywin Lannister era și vulpoi și leu în egală măsură. Dacă îl
trimisese, într-adevăr, pe Ser Gregor să pârjolească și să
ucidă, iar Ned nu avea nici o îndoială că o făcuse, avusese
grijă să călărească numai la adăpostul nopții, fără flamuri,
dându-se drept bandit la drumul mare. Dacă Riverrun va
riposta, Cersei și tatăl ei vo r insista că Tully au fost cei care
au încălcat pacea regelui, nu Lannisterii. Numai zeii știau
ce ar fi putut crede Robert.
Marele Maester Pycelle se ridicase din nou în picioare.
– Lord Mână, dacă acești oameni de nădejde cred că Ser
Gregor și-a încălcat jurământul cel sfânt pentru a distruge
și viola, lăsați-i să meargă la domeniul său și să-și
rostească plângerile. Aceste crime nu intră în preocupările
tronului. Lăsați-i să afle dreptatea Lordului Tywin.
– Peste tot este numai dreptatea regelui, îi spuse Ned. În
nord, sud, est sau vest, tot ceea ce facem facem în numele
lui Robert.
– Dreptatea regelui, zise Marele Maester Pycelle. Așa
este și ar trebui să amânăm această chestiune până ce
486

regele…
– Regele este la vânătoare, peste râu, și s-ar putea să nu
se întoarcă decât peste câteva zile, zise Lordul Eddard.
Robert m-a însărcinat pe mine să stau în locul său și să
ascult cu urechile lui și să vorbesc cu glasul său. Iar eu am
de gând să fac exact asta… deși, sunt de acord, trebuie să
fi anunțat. Sub tapiserii zări o figură familiară. Ser Robar!
Ser Robar Royce făcu un pas înainte și se înclină.
– Lordul meu.
– Tatăl tău vânează împreună cu regele, zise Ned. Le
duci vestea despre ce s-a vorbit și s-a făcut acum, aici?
– Îndată, lordul meu.
– Atunci, avem permisiunea dumneavoastră de a
răzbuna pe Ser Gregor? întrebă tronul Marq Piper.
– Răzbunare? spuse Ned. Eu credeam că vorbiți d
dreptate. Pârjolirea lanurilor lui Clegane și măcelărirea
oamenilor săi nu vor reinstaura pacea regelui, ci do vor
ostoi mândria voastră rănită. Își mută privirea în altă parte,
înainte ca tânărul cavaler să poată vocifera nervos, și se
adresă sătenilor: Oameni din Sherrer, m vă pot da înapoi
casele sau grânele, nici nu-i pot readu la viață pe morții
voștri. Dar vă pot oferi o mică dovadă de dreptate, în
numele regelui nostru, Robert.
Toți ochii din sală erau fixați asupra sa, în așteptare,
încet, Ned se ridică în picioare, trăgându-se de pe tron. prin
puterea brațelor, piciorul zdrobit protestând. Făcu tot
posibilul ca să ignore durerea; nu era momentul să-i lase
să-i citească slăbiciunea. Primii Oameni credeau că
judecătorul care cere condamnarea la moarte trebuie sa
ridice săbia, iar nouă, în nord, încă ni se mai spune asta. Nu
mi-ar plăcea să trimit pe altcineva să săvârșească uciderile
în locul meu… Totuși, se pare că nu am de ales Arătă spre
piciorul zdrobit.
– Lord Eddard!
Strigătul răsunase din partea de vest a sălii, când un
tinerel fercheș păși înainte cu hotărâre. Fără armură, Ser
Loras Tyrell părea chiar mai tânăr decât cei șaisprezece ani
ai săi. Purta o tunică de mătase de un albastru-deschis, cu
o centură de trandafiri din aur, sigiliul Casei sale. Vă rog să-
mi lăsați mie onoarea de a acționa în locul dumneavoastră.
Dați-mi mie această însărcinare, lordul meu, și jur că nu am
487

să vă dezamăgesc. Degețel chicoti.
– Ser Loras, dacă vă trimitem singur, Ser Gregor ne
expedia înapoi capul dumneavoastră cu o prună îndesată
în gura aia frumoasă. Muntele nu este genul care se
apleacă în fața dreptății cuiva.
– Nu mă tem de Gregor Clegane, spuse Ser Loras semeț.
Ned se așeză încet pe fierul tronului deformat al lui
Aegon. Ochii săi cătară spre fețele de lângă perete.
– Lord Beric, spuse el tare. Thoros din Myr, Ser Gladden,
Lord Lothar. Bărbații făcură un pas înainte, unul câte unul.
Fiecare dintre voi trebuie să adune câte douăzeci de
oameni, să duceți cuvântul meu la fortăreața lui Gregor.
Douăzeci de oameni din propria mea gardă vă vor însoți.
Lord Beric Dondarrion, veți prelua comanda, conform
rangului dumneavoastră.
Tânărul lord cu părul roșcat-auriu se înclină.
– Precum porunciți, Lord Eddard.
Ned înălță vocea, în așa fel încât să ajungă până în
capătul celălalt al sălii tronului:
– În numele lui Robert din Casa Baratheon, Primul din
Neamul său, Rege al Andalilor și Rhonyarilor și al Primilor
Oameni, Stăpân al celor Șapte Regate și Protector al
Domeniului, prin cuvântul lui Eddard al Casei Stark, Mâna
sa, vă poruncesc să vă duceți cu toată graba spre tărâmul
de la Apus, să traversați Furca Roșie de pe Trident, sub
flamura regelui, și să pogorâți dreptatea regelui asupra
falsului cavaler Gregor Clegane și asupra tuturor celor care
au participat la crimei lui. Îl dau în vileag, îl condamn și-l
deposedez de toate rangurile și titlurile sale, de toate
pământurile și câștigurile și bunurile deținute, și-l condamn
la moarte. Zeii să aibă milă de sufletul său.
Când ecoul cuvintelor sale dispăru, Cavalerul Florilor
rămăsese perplex.
– Lord Eddard, dar cum rămâne cu mine?
Ned privi în jos spre el. De la înălțime, Loras Tyrell părea
aproape la fel de tânăr ca Robb.
– Nimeni nu se îndoiește de valoarea dumneavoastră,
Ser Loras, însă noi aici vorbim despre dreptate, pe când
ceea ce căutați dumneavoastră pare să fie răzbunarea. Se
uită din nou spre Lord Beric. Plecați la ivirea zorilor. Este
cel mai bine ca toate astea să se facă repede. Ridică mâna.
488

Tronul nu va mai asculta și alte plângeri astăzi.
Alyn și Porther urcară treptele abrupte, din fier, pentru a-
l ajuta să coboare. Pe când îl duceau jos, putea simți
privirea îmbufnată a lui Loras Tyrell, însă băiatul plecase
înainte ca Ned să ajungă pe podeaua sălii tronului.
Varys aduna hârtiile de pe masa consiliului, aflată la
picioarele tronului de fier. Degețel și Marele Maester
Pycelle plecaseră deja.
– Sunteți un om mai aprig decât mine, lordul meu, spuse
eunucul cu glas moale.
– Cum așa, Lord Varys? întrebă Ned repezit. Piciorul îi
pulsa de durere și nu avea stare pentru jocuri de cuvinte.
– Dacă aș fi fost eu acolo, sus, l-aș fi trimis pe Ser Loras.
Atât de mult și-a dorit să meargă… Iar un bărbat care-i are
pe Lannisteri ca dușmani ar face bine dacă s-ar împrieteni
cu Tyrell.
– Ser Loras e tânăr, zise Ned. Aș îndrăzni să spun că va
depăși dezamăgirile.
– Dar Ser Ilyn? Eunucul își mângâia unul dintre obrajii
rotunjiți și pudrați. În fond, el reprezintă Dreptatea Regelui.
Trimiterea altora să-i facă treaba… ar putea fi considerată
de unii o ofensă gravă.
– Nu am intenționat să aduc vreo jignire. Într-adevăr,
Ned nu se încredea în cavalerul mut. Dar asta poate pentru
că nu-i plăceau execuțiile. Îți reamintesc că cei din neamul
Payne sunt stegarii Casei Lannister. Am crezut că este cel
mai bine să aleg oameni care nu sunt datori cu nimic
Lordului Tywin.
Foarte prudent ați procedat, fără nici o îndoială, făcu
Varys. Totuși, am avut ocazia să-l văd pe Ser Ilyn, aflat în
spatele sălii, holbându-se la noi cu ochii aceia ai lui,
spălăciți, și trebuie să spun că nu părea prea încântat , deși
e greu de știut ce-i cu cavalerul nostru tăcut. Sper să-și
depășească și el dezamăgirile. Î i place atât de mult munca
sa…
489

SANSA
– Nu-l va trimite pe Ser Loras, îi spuse Sansa lui Jeyne
Poole în noaptea aceea, pe când cinau împreună la lumina
lămpii. Cred că din cauza piciorului.
Lordul Eddard luase cina în camera lui de dormi
împreună cu Alyn, Harwin și Vayon Poole, preferând să-și
odihnească piciorul zdrobit, iar Septa Mordane se plânsese
că o dureau picioarele, după ce stătuse întreaga zi la
galerie. S-ar fi cuvenit ca Arya să li se alăture însă ea
venea târziu de la lecțiile ei de dans.
– Piciorul său? făcu Jeyne nesigură. Era o fată drăguță,
cu părul negru, de vârsta Sansei. Ser Loras s-a rănit la
picior?
– Nu piciorul lui, zise Sansa, ciugulind delicat dintr-un
copan de pui. Piciorul tatei, prostuțo. Îl doare atât de tare,
că-l enervează. Altfel, sunt sigură că l-ar fi trimis pe Ser
Loras.
Decizia luată de tatăl ei continua s-o uimească. Când
Cavalerul Florilor luase cuvântul, ea fusese sigură că era pe
cale să vadă cum una dintre poveștile Bătrânei Nan devine
realitate. Ser Gregor era balaurul, iar Ser Loras adevăratul
erou, care-l va ucide. El chiar arăta ca un adevărat erou,
atât de zvelt și de frumos, cu trandafiri de aur în jurul
șoldurilor sale subțiri, iar părul castaniu, bogat, îi cădea
peste ochi. Apoi, tatăl ei refuzase! Asta o amărâse mai tare
decât ar fi putut recunoaște vreodată. Îi spusese destule
Septei Mordane pe când coborau scările de la galerie, însă
femeia îi replicase că nu se cădea să pună la îndoială
deciziile tatălui ei.
Atunci intervenise Lordul Baelish, care spusese:
– Oh, nu știu, septă. Unele dintre deciziile tatălui ei,
lordul, ar putea fi puse puțin în discuție. Tânăra
domnișoară este pe atât de deșteaptă, pe cât este de
încântătoare. Apoi îi adresă o plecăciune îndatoritoare, atât
de adâncă încât ea nu știu cu siguranță dacă îi făcea un
compliment sau își bătea joc de ea.
Septa Mordane fusese foarte nervoasă când își dăduse
seama că Lordul Baelish le auzise.
– Fata sporovăia și ea, lordul meu, spusese ea. O
smintită. Nu a vrut să spună nimic cu acest comentariu.
490

Lordul Baelish își mângâiase bărbuța ascuțită și
răspunsese:
– Chiar nimic? Spune-mi, copilă, de ce l-ai fi trimis tu pe
Ser Loras?
Sansa nu avusese de ales decât să-i explice cum era cu
eroii și balaurii. Consilierul regelui zâmbise.
– Ei bine, nu astea ar fi fost motivele pentru care eu l-aș
fi trimis, însă… Îi atinsese obrazul, degetul său urmărind
ușor linia pomeților. Viața nu-i o baladă, dulceațo. S-ar
putea ca, spre necazul tău, să fie nevoie să înveți lecția
asta într-o bună zi.
Sansa nu se simțea pregătită să-i povestească lui Jeyne
toate astea, nu se simțea prea bine nici când se gândea la
cele întâmplate.
– Ser Ilyn este Judecătorul Regelui, nu Ser Loras, spusese
Jeyne. Lordul Eddard ar fi trebuit să-l trimit pe el.
Sansa se înfiora. De fiecare dată când se uita spre Ser
Ilyn Payne se cutremura. O făcea să se simtă ca și cum
ceva mort i-ar fi fost strecurat pe sub piele.
– Ser Ilyn este aproape ca un al doilea monstru. Mă
bucur că tata nu l-a ales pe el.
– Lordul Beric este tot atât de erou cât Ser Loras. Este
curajos și galant întotdeauna.
– Presupun că da, făcu Sansa cu îndoială. Beric
Dondarrion era destul de arătos, însă îngrozitor de bătrân,
avea aproape douăzeci și doi de ani; Cavalerul Florilor ar fi
fost mult mai potrivit. Desigur, Jeyne sa îndrăgostise de
Lordul Beric încă de când dăduse cu : ochii de el. Sansa
credea că era o prostie, Jeyne nu era decât o fiică de
administrator, la urma urmei, și, indiferent cât de mult îi
sclipeau ei ochii după el, Lordul Beric nu se va uita
niciodată la cineva situat atât de jos sub rangul său, chiar
dacă nu ar fi avut jumătate din anii lui.
Dar ar fi fost o grosolănie să-i spună așa ceva, așa că
Sansa luă o înghițitură de lapte și schimbă subiectul.
– Am visat că Joffrey va fi cel care va lua cerbul alb zise
ea. De fapt, fusese mai mult o dorință a ei, însă suna mai
bine dacă-l numea vis. Toată lumea știa că visele erau
profetice. Cerbii albi erau foarte rari și avea proprietăți
magice, iar în sufletul ei știa că prințul ei galant era mai
prețios decât tatăl lui bețiv.
491

– Un vis? Adevărat? Prințul Joffrey s-a dus așa după el și
l-a luat cu mâinile goale, fără să pățească nimic?
– Nu, răspunse Sansa. L-a doborât cu o săgeată aurită și
mi l-a adus mie.
În toate baladele, cavalerii nu omorau niciodată
animalele mitice, doar se duceau la ele, le atingeau și nu le
făceau nici un rău; Sansa știa că lui Joffrey îi plăcea să
vâneze, îi plăcea în special partea în care curma viața
vânatului. Totuși, erau doar niște animale. Sansa era
convinsă că prințul ei nu avea nici un amestec în uciderea
lui Jory și a celorlalți bieți oameni; fusese vina unchiului său
cel rău, Regicidul. Știa că tatăl ei era încă supărat din
cauza asta, însă nu era cinstit să fie Joff învinuit. Asta era
ca și cum cineva ar fi dat vina pe ea pentru ceva ce făcuse
Arya.
– Am văzut-o pe sora ta în această după-amiază, îi scăpă
lui Jeyne, de parcă ar fi citit gândurile Sansei. Mergea în
mâini prin grajduri. De ce făcea așa ceva?
– Sunt sigură că nu aș putea ști de ce face Arya mai
toate lucrurile astea. Sansa detesta grajdurile, erau locuri
puturoase, pline de bălegar și muște. Chiar și când mergea
la călărie, prefera ca băiatul de la grajduri să-i pună șaua
pe cal și să i-l aducă. Vrei să auzi ce s-a petrecut la curte,
sau nu?
– Vreau, spuse Jeyne.
– Era unul dintre frații în negru, începu Sansa, care
cerșea oameni pentru Zid, dar era cam bătrân și duhnea.
Asta nu-i plăcuse deloc. Își imaginase întotdeauna că
Rondul de Noapte era alcătuit din bărbați precum unchiul
Benjen. În balade, erau numiți cavalerii negri ai Zidului.
Însă bărbatul acela era aplecat de spate și hidos, și arăta
de parcă ar fi avut păduchi. Dacă așa arătau cei din Rondul
de Noapte, îi părea rău pentru bastardul de frate-său, Jon.
– Tata a întrebat dacă în sală se aflau cavaleri care și-ar
onora casa oferind un frate în negru, însă nici unul nu a
făcut vreun pas, așa că i-a zis acestui Yoren să ia pe cine
vrea dintre cei aflați în temnițele regelui și l-a trimis de
acolo. Mai târziu au venit doi frați, călăreți liberi din
Mlaștinile Dornish, care si-au oferit săbiile în serviciul
regelui. Tata le-a acceptat jurămintele…
Jeyne căscă.
492

– Nu ai niște prăjituri cu lămâie? Sansei nu-i plăcea să fie
întreruptă, dar trebui să admită că prăjiturile cu lămâie
erau mult mai interesante decât tot ce se petrecuse în sala
tronului.
– Să vedem, zise ea.
Bucătăria nu pregătise nici un fel de prăjituri cu lămâie,
dar se găsi o jumătate de plăcintă cu căpșuni, rece, și fu
aproape la fel de bună. O mâncară amândouă pe treptele
turnului, chicotind și tăifăsuind și împărtășindu-și tainele,
iar Sansa se duse în seara aceea la culcare simțindu-se
aproape la fel de răutăcioasă ca Arya.
În dimineața următoare se trezi înainte de prima geană a
zorilor și se strecură adormită încă spre fereastră, pentru a-
l privi pe Lordul Beric adunându-și oamenii. Plecară călare
când se crăpase de ziuă, cu trei stegari galopând înaintea
lor; cerbul încoronat al regelui flutura pe catargul cel mai
înalt, iar lupul străvechi al Casei Stark și fulgerul întretăiat
al Lordului Beric pe cel mai scurte. Totul era atât de
impresionant, un cântec care se adeverea; zăngănitul
săbiilor, licărirea torțelor, flamurile dansând în bătaia
vântului, caii fornăind și nechezând, strălucirea aurită a
răsăritului de soare strecurându-se printre barele grilajului
de la poartă, pe când se înălța. Bărbații din Winterfell
arătau splendid, cu zalele lor argintate și mantiile lungi,
cenușii.
Alyn purta flamura Casei Stark. Când îl văzu călărind
lângă Lordul Beric pentru a schimba câteva cuvinte, Sansa
se simți mai mândră ca niciodată. Alyn era un fercheș, la
fel cum fusese și Jory; iar într-o bună zi va fi cavaler.
Turnul Mâinii părea atât de pustiu după ce plecaseră cu
toții, încât Sansa fu aproape bucuroasă să dea cu ochii de
Arya, atunci când coborî să mănânce.
– Unde-s ceilalți? vru să știe sora ei pe când îndepărta
coaja unei portocale sângerii. I-a trimis tata să-l vâneze pe
Jaime Lannister?
Sansa oftă.
– Au plecat cu Lordul Beric, să-l scurteze de cap pe Ser
Gregor Clegane. Se întoarse spre Septa Mordane, care
mânca budincă ajutându-se de o lingură de lemn. Septa, îi
va așeza Lordul Beric capul lui Ser Gregor chiar la poarta
sa, ori îl va aduce aici, pentru rege?
493

Ea și Jeyne Poole se contraziseseră asupra acestui
detaliu noaptea trecută. Septa se arătă cutremurată de
oroare.
– O lady nu discută despre astfel de lucruri la masă.
Unde-ți sunt manierele alese, Sansa? Pot să jur că în ultima
vreme te-ai comportat la fel de rău ca sora ta.
– Dar ce a făcut Gregor? întrebă Arya.
– A pârjolit un avanpost și a omorât o mulțime de
bărbați, femei și copii deopotrivă.
Fața Aryei se schimonosi într-o strâmbătură.
– Jaime Lannister i-a omorât pe Jory și Heward și Wyl, iar
Câinele l-a ucis pe Mycah. Cineva ar trebui să-i
descăpățâneze și pe ei.
– Nu-i același lucru, făcu Sansa. Câinele este păzitorul
jurat al lui Joffrey. Băiatul măcelarului l-a atacat pe prinț.
– Mincinoaso, spuse Arya. Pumnul ei strânse portocala
sângerie atât de tare, încât sucul roșu îi țâșni printre
degete.
– Continuă, spune-mi cum vrei tu, replică Sansa
nepăsătoare. Nu vei mai îndrăzni însă după ce o să mă
căsătoresc cu Joffrey. Va trebui să te pleci înaintea mea și
să-mi spui Maiestatea Voastră.
Țipă când Arya azvârli portocala peste masă. O lovi în
mijlocul frunții cu un plesnet umed și-i căzu în poală.
– Aveți suc pe față, Maiestatea Voastră, zise Arya.
Îi curgea pe nas și pe ochi, usturând-o. Sansa îl șterse cu
un șervet. Când văzu însă ce făcuse în poala ei fructul, cu
minunata sa rochie din mătase sidefie, țipă din nou.
– Ești oribilă, strigă la sora ei.
– Pe tine ar fi trebuit să te ucidă, Lady!
Septa Mordane se ridică în picioare, împleticindu-se.
– Tatăl vostru, Lordul, va auzi despre toate astea! Plecați
imediat în camerele voastre, acum. Acum!
– Și eu? în ochii Sansei se adunară șiroaie de lacrimi.
Asta nu-i corect!
– Chestiunea nu se discută. Pleacă!
Sansa se plecă mergând țanțoșă, cu capul sus. Urma să
fie regină, iar reginele nu plângeau. Cel puțin, nu în locuri
unde puteau fi văzute de cei din jur. Când ajunse în
dormitorul ei, zăvorî ușa și-și scoase rochia. Portocala
sângerie îi lăsase o pată roșiatică pe mătase.
494

– O urase! strigă ea. Făcu rochia ghem și o aruncă în
căminul rece, peste cenușa focului aprins peste noapte.
Când văzu pata care îi însângerase și lenjeria, începu să
plângă fără nici un control. Își sfâșie cu sălbăticie restul
hainelor, se aruncă pe pat și plânse până când o apucă
somnul.
Era amiază când Septa Mordane îi bătu la ușă.
– Sansa! Tatăl tău, lordul, vrea să te vadă, acum.
Sansa se ridică.
– Lady, șopti ea. Pentru o clipă, i se păru că lupul
străvechi era acolo, în încăpere, privind-o cu ochii lui aurii ,
trist și înțelegător. Își dădu seama că visase. Lady era cu
ea și alergau împreună și… și… Încercând să-și amintească,
era ca și cum s-ar fi străduit să prindă ploaia cu degetele.
Visul pieri, iar Lady muri din nou.
– Sansa! Bătaia în ușă se auzi din nou, mai tare. Mă
auzi?
– Da, septă, strigă ea. Ați putea să mă lăsați o clipă să
mă îmbrac, vă rog? Avea ochii roșii de atâta plâns, însă se
strădui să se aranjeze.
Lordul Eddard era aplecat asupra unei cărți uriașe,
legate în piele, când Septa Mordane o conduse în seră, iar
piciorul său învelit în ghips era lungit țeapăn sub masă.
– Vino aici, Sansa, spuse el fără asprime când septa
plecă după sora ei. Șezi lângă mine. Închise cartea.
Septa Mordane reveni cu Arya, care i se zbătea în
strânsoare. Sansa îmbrăcase o rochie frumoasă, din
damasc de un verde-deschis, și afișase o privire spășită,
însă sora ei purta tot pieile de șobolan și pânza grosolană
cu care venise îmbrăcată de dimineață.
– Uitați-o și pe cealaltă, anunță septa.
– Mulțumirile mele, Septa Mordane. Aș vrea să vorbesc
singur cu fetele mele, dacă nu vă este cu supărare. Septa
făcu o reverență și plecă.
– Arya a început, spuse Sansa repede, nerăbdătoare să
ia prima cuvântul. M-a făcut mincinoasă și a aruncat cu o
portocală în mine și mi-a murdărit rochia, cea din mătase
sidefie pe care mi-a dăruit-o Regina Cersei când am fost
făgăduită Prințului Joffrey. Îi e ciudă că am să mă mărit cu
prințul. Încearcă să strice totul, tată, nu suportă nimic din
ce-i frumos, drăguț ori minunat.
495

– Ajunge, Sansa!
Glasul Lordului Eddard era aspru din cauza iritării. Arya
își ridică privirile.
– Îmi pare rău, tată. Am greșit și-i cer iertare surorii
mele.
Sansa era atât de uluită, încât, pentru o clipă, rămase
fără grai. În cele din urmă își regăsi glasul.
– Iar rochia mea?
– Poate că… aș putea să ți-o spăl, spuse Arya cu îndoială.
– Spălatul nu mai ajută la nimic, zise Sansa. Nici dacă o
freci zi și noapte. Mătasea e distrusă.
– Atunci am să… să-ți fac alta nouă, se oferi Arya. Sansa
își dădu capul pe spate, în semn de dispreț.
– Tu? Tu n-ai putea coase nici măcar o zdreanță pentru
curățatul cocinilor.
Tatăl lor scoase un oftat.
– Nu v-am chemat aici ca să vorbiți despre rochii. Vă
trimit pe amândouă înapoi la Winterfell.
Pentru a doua oară, Sansa se pomeni prea uluită pentru
a putea spune ceva. Simțea cum ochii i se umezeau din
nou din cauza lacrimilor.
– Nu se poate, făcu Arya.
– Te rog, tată, izbuti Sansa să rostească, în cele din
urmă. Te rog, nu!
Eddard Stark îi dărui fiicei sale un zâmbet obosit.
– Cel puțin, am găsit ceva cu care sunteți amândouă de
acord.
– Eu n-am făcut nimic rău, se rugă Sansa. Nu vreau să
mă întorc acolo.
Îi plăcea la Debarcader; fastul de la curte, înalții lorzi și
doamnele, curtenii îmbrăcați în catifele și mătăsuri cu
pietre prețioase, orașul măreț, cu oamenii lui. Turnirul
fusese momentul cel mai frumos din întreaga ei viață și
mai erau atâtea de văzut, sărbătorile recoltei și balurile
mascate și spectacolele mimilor. Nu putea suporta gândul
că le-ar pierde pe toate.
– Trimite-o pe Arya, ea a început totul, tată, jur! Am să
fiu cuminte, ai să vezi, lasă-mă să stau aici și promit că voi
fi blândă și la fel de nobilă și manierată ca regina.
Buzele tatălui său se strâmbară ciudat.
– Sansa, nu vă trimit acasă din cauza certei, deși numai
496

zeii știu cât sunt de sătul de ciorovăielile voastre. Vreau să
vă întoarceți la Winterfell pentru propria voastră siguranță.
Trei dintre oamenii mei au fost măcelăriți ca niște câini, la
mai puțin de o leghe distanță de locul unde stăm acum, iar
Robert ce face? Se duce la vânătoare.
Arya își mușca buzele în felul acela al ei, dezgustător.
– Îl putem lua pe Syrio cu noi?
– Cui îi pasă de prostănacul ăla de maestru de dans?
izbucni Sansa. Tată, acum îmi amintesc, nu pot să plec,
trebuie să mă mărit cu Prințul Joffrey. Încercă să
zâmbească curajoasă. Îl iubesc, tată, îl iubesc cu adevărat,
la fel de mult pe cât Regina Naerys îl iubea pe Prințul
Aemon Cavalerul-Dragon, la fel cum Jonquil îl iubea pe Ser
Florian. Vreau să-i fiu regină și să-i fac copii.
– Scumpa mea, spuse tatăl ei cu blândețe, ascultă-mă.
Când ai să fii destul de mare, am să fac în așa fel încât să
te măriți cu un înalt lord care să fie vrednic de tine, cineva
curajos, bun și puternic. Această stăruință cu Joffrey a fost
o greșeală îngrozitoare. Băiatul acesta nu-i Prințul Aemon,
trebuie să mă crezi.
– Este, insistă Sansa. Nu vreau pe altcineva curajos și
bun, îl vreau pe el. Vom fi atât de fericiți, ca în balade, ai să
vezi. Îi voi dărui un fiu cu părul auriu care într-o zi va fi
regele acestui tărâm, cel mai mare rege care a existat
vreodată, la fel de curajos ca un lup și mândru ca leul.
Arya se strâmbă.
– Nu și dacă Joffrey îi va fi tată, spuse ea. Este un
mincinos și un laș și, oricum, este un mototol, nu un leu.
Sansa își simți ochii scăldați în lacrimi.
– Nu-i așa! Nu-i câtuși de puțin ca boșorogul ăl de rege
bețiv, strigă ea spre sora ei, uitându-și manierele de necaz.
Tatăl ei o privi cu un aer uluit.
– Zei, făcu el încet, ce poate ieși din gura fetelor…,
Strigă după Septa Mordane, apoi le spuse fetelor: Caut o
galeră comercială rapidă să vă ducă acasă. În aceste zile
marea este mai sigură decât drumul regelui. Veți pleca
imediat ce găsesc o navă potrivită, împreună cu Septa
Mordane și un contingent de gardă, și da, împreună cu
Syrio Forel, dacă se învoiește să intre în serviciul meu. Dar
să nu spuneți nimănui de asta. Este mai bine să nu știe
nimeni de planurile noastre. Vorbim din nou mâine.
497

Sansa plângea când Septa Mordane le conduse în jos pe
scări. Îi luau totul: turnirurile și curtea, prințul ei, totul, o
vor trimite înapoi între zidurile mohorâte și cenușii de la
Winterfell și o vor închide acolo pe vecie. Viața ei se
sfârșise înainte de a începe.
– Încetează cu plânsul, copilă, spuse Septa Mordane cu
asprime. Sunt sigură că tatăl tău știe ce-i mai bine pentru
tine.
– N-o să fie chiar atât de rău, Sansa, rosti Arya. Vom
pleca cu galera. Va fi și asta o aventură și ne vom reîntâlni
cu Bran și Robb, cu Bătrâna Nan și Hodor și tu toți ceilalți.
O prinse de braț.
– Hodor! strigă Sansa. Ar trebui să te măriți tu cu Hodor,
ești la fel ca el, proastă, păroasă și urâtă!
Înlătură mâna surorii sale și se repezi în camera de
dormit, zăvorând ușa după ea.
498

EDDARD
– Durerea este un dar al zeilor, Lord Eddard, îi spuse
Marele Maester Pycelle. Înseamnă că osul se lipește,
carnea se vindecă. Fiți recunoscător.
– Voi fi recunoscător când picioarele nu mă vot mai
durea.
Pycelle așeză pe masa de lângă pat o butelcă închisă.
– Lapte de mac, dacă durerea devine de nesuportat.
– Dorm prea mult, deja.
– Somnul este un mare vindecător.
– Eu speram să fiți dumneavoastră acela.
Pycelle zâmbi nefericit.
– E bine că vă văd glumind așa, lordul meu. Se aplecă
mai aproape de el și-și coborî vocea: A sosit un corb în
această dimineață, cu o scrisoare pentru regină, de la tatăl
ei. Am considerat că ar fi cel mai bine să aflați de ea.
– Aripi negre, cuvinte întunecate, spuse Ned sumbru
Despre ce-i vorba?
– Lordul Tywin este foarte supărat pentru că ați trimis
oameni după Ser Gregor Clegane. Mă temeam că așa va fi.
Vă amintiți că am și spus-o în consiliu.
– Să-l lăsăm să se supere, zise Ned. De fiecare dată când
îl împungea durerea de la picior, își amintea de zâmbetul
de pe fața lui Jaime Lannister și de Jory, mort în luatele
sale. N-are decât să-i scrie reginei câte scrisori dorește.
Lordul Beric luptă sub flamurile regelui. Dacă Lordul Tywin
încearcă să împiedice dreptatea regelui, va trebui să-i dea
socoteală lui Robert. Singurul lucru care-i place Maiestății
Sale mai mult decât vânătoarea este să se războiască cu
lorzii care-l sfidează.
Pycelle se ridică, iar colierul său de Maester zdrăngăni.
– Cum spuneți. Am să vă vizitez din nou mâine.
Bătrânul își adună grăbit lucrurile și se retrase. Ned nu
se îndoia că se îndrepta direct spre apartamentele regale,
să șușotească la urechile reginei. Am crezut că ar fi cel mai
bine să aflați, într-adevăr… De parcă Cersei nu-l instruise
să-i strecoare și amenințările tatălui ei. Spera ca răspunsul
lui să-l facă să-i clănțăne dinții aceia impecabili. Ned nu
avea nici pe departe atâta încredere în Robert pe cât
pretindea, însă nu exista nici un motiv pent ru care Cersei
499

să știe asta.
Când Pycelle plecă, Ned ceru să i se aducă o cupă de vin
îndulcit cu miere. Și licoarea asta îi încețoșa mintea, dar nu
chiar atât de mult. Trebuia să fie capabil să gândească.
Pentru a o mia oară se întrebă ce ar fi făcut Jon Arryn, dacă
ar fi trăit destul să poată acționa, după ce ar fi aflat de
toate acestea. Sau poate că acționase și murise din cauza
asta.
Era ciudat, uneori, cum ochii nevinovați ai unui copil
puteau vedea lucruri în fața cărora bărbații în putere er au
orbi. Într-o bună zi, când Sansa va fi mare, va trebui să-i
spună cum reușise ea să-l facă să vadă totul atât de clar.
Nu-i câtuși de puțin ca boșorogul ăla de rege bețiv,
glăsuise ea, supărată și neștiutoare, iar adevărul simplu al
acestor spuse se zvârcolise înlăuntrul său, rece precum
moartea. Aceasta a fost sabia care l-a răpui pe Jon Arryn,
se gândise Ned, și-l va ucide și pe Robert, o moarte mai
lentă, însă la fel sigură. Picioarele zdrobite se puteau
vindeca cu timpul, însă unele trădări ardeau și otrăveau
spiritul.
Degețel se arătă la o oră după ce plecase Marel Maester,
înveșmântat într-o tunică vineție, cu o mierlă țesută pe
piept în fir negru și o mantie în dungi, cu negru și alb.
– Nu pot zăbovi prea mult, lordul meu, anunță el. Lady
Tanda mă așteaptă la prânz. Fără nici o îndoială că va frige
pentru mine un vițel gras. Dacă este la fel d gras precum
fiica ei, voi plesni și voi muri. Cum mai stai cu piciorul?
– Mi-e inflamat și dureros, îmi provoacă o mâncărime
care mă scoate din minți.
Degețel ridică o sprânceană.
– Pe viitor, evită să mai lași vreun cal să cadă pe el. Te
îndemn să te vindeci cât mai repede. Regatul devine tot
mai frământat. Varys a auzit tot felul de zvonuri
amenințătoare dinspre Apus. Călăreți liberi și mercenari s-
au adunat la Casterly Rock, iar asta nu din plăcerea goală
de a face conversație cu Lordul Tywin.
– Sunt vești de la rege? întrebă Ned. Cât de mult
intenționează Robert să mai stea la vânătoare?
– Ținând cont de preferințele sale, cred că va sta în
pădure până când tu și regina o să muriți de bătrânețe
răspunse Lordul Petyr cu un zâmbet vag. Dar cum asta nu
500