Geopolitică și securitate [616803]

1

Geopolitică și securitate
Suport de curs
Vol. I

Lucian -Ștefan Dumitrescu

2

Cuprins

I. Adio geopoliticii?

II. Geopolitica, analiza a ceea ce este în politica mondială. Realism și geopolitică

III. Realism și esența politicului

IV. Apariția geopoliticii. Prea multă economie, prea puțin spațiu

V. Coduri geopolitice

VI. Geopolitică sau geografie politică?

VII. Geopolitica lui Halford Mackinder. Prea multă teorie?

VIII. Fundamentele doctrinare ale geopoliticii mackinderiene

IX. Karl Haushofer. O nouă viziune realistă în geopolitică

X. Nicholas Spykman, George Kennan și geopolitica containmentului

3

I. Adio geopoliticii?

Geopoliticii i s -a cântat prohodul de nenumărate ori după a Doua Conflagrație Mondială.
Unii au zis că ar fi suspectă din punct de vedere ideologic și că ar fi mânjită de asocierea cu
nazismul. Alții au susținut că geopolitica ar sta la baza unei gândiri expansioniste, ce
contravine idealului arborat de liberalism, cel al prosperității, securității colective și al păcii
între națiuni. Alți critici ai geopoliticii au desfiin țat-o pe motiv că globalizarea și liberul
schimb ar fi eliminat nu doar conflictele din politica mondială, dar chiar și spațiul, comprimat
atât de tehnologiile și mijloacele moderne de transport, cât și de ,,paradigm ele’’ post -moderne
din câmpul științelor sociale, în a căror viziune spațiul nu mai condiționează fenomenele
politice, ci, exact pe dos, politica este cea care configurează spațiul. În fine, investigația
geopolitică a fost aspostrofată pentru că -i lipsește neutralitatea axiologică și, implicit, o
metodologie proprie. Sau că e revolută și nu renunță la viziunea lui Halford Mackinder. Unele
dintre aceste acuze, observații și critici sunt întemeiate. Altele sunt de -a dreptul ridicole.
Ascendentul acestora din urmă a fost asigurat și de strategia aleasă de anumiți practicieni ai
științelor sociale preocupați (și) de geopolitică pentru a răspunde observațiilor serioase, care
au scos la iveală diferitele carențe teoretico -metodologice ale disciplinei ce constituie obiectul
acestei lucrări. În esență, critica geopoliticii a fost repudiată de geopoliticieni din considerente
ideologice. Contestatarii geopoliticii au fost socotiți ca fiind de fapt contestatarii unui fir
ideologic care ar alimenta analiza geopolitică. D in acest conflict, șifonată a ieșit geopolitica.
Și mai puțin geopoliticienii, care s -au rebrănduit ca geografi politici, filosofi, sociologi,
politologi etc.
Cursul nu vizează o apologie a geopoliticii. Dimpotrivă. Își propune să decripteze o bună
parte d in criticile aduse geopoliticii. Pe cele întemeiate, firește. Înainte de orice însă, cursul
este preocupat de definirea geopoliticii, de livrarea argumentelor legate de actualitatea
geopoliticii, de discutarea paradigmei din sfera relațiilor internațional e în care geopolitica se
simte mai în largul ei, de descrierea modului în care centrele de putere din politica mondială
sprijină producția intelectuală de tip geopolitic și cum, prin urmare, un centru de putere
(militară, politică, economică, ideologică) e ste și un centru de cunoaștere geopolitică.
Canavaua pe care e brodat acest curs e una realistă. Realismul nu este o opțiune discursivă
conflictuală, ci mai curând una care caută să evalueze cu cât mai multă acuratețe resorturile
competiției și conflictulu i din politica mondială, feluritele modalități de soluționare a acestuia,
repercusiunile conflictului asupra securității statului și, foarte important, capacitatea statului

4
de a gestiona conflictul în virtutea puterii sale relative. Realiștii deci, în bună măsură
conservatori, nu sunt în mod necesar ostili față de mediul internațional, pe care să -l respingă
în mod visceral, și nici nu venerează statul -națiune ori statul național1per se . Desigur, sunt și
astfel de realiști. Îndeosebi cei mișcați de valorile conservatorismului radical, linie ideologică
pe care am s -o prezint în finalul acestui curs. Consider deci că realiștii veritabili sunt
preocupați de modul în care securitatea statului se transferă, prin intermediul politicilor
publice și al bunurilor col ective, asupra cetățenilor, și manifestă deschidere inclusiv față de
formațiunile supra -statale, atâta vreme cât acestea furnizează siguranță pentru stat și pentru
cetățenii acestuia. Dar mai mult și mai multe despre realism în avalul materialului.
Mai con tează, deci, geopolitica? Răspunsul este afirmativ atâta vreme cât interacțiunile
dintre state sunt privite așa cum sunt, iar nu așa cum am dori să fie. Adică atâta vreme cât e
limpede că zona politicii mondiale este un teren în care statele își dispută, î n acord cu puterea
relativă pe care o dețin, resursele sistemului internațional, al căror corolar este securitatea
statului. Mai multă securitate pentru un stat ar însemna, teoretic cel puțin, un surplus de
securitate pentru cetățenii acelui stat. Pe scurt , cine pleacă de la premisa că în relațiile
internaționale se practică power politics , admite că analiza geopolitică contează. Dacă pornim
de la premisa inexistenței relațiilor de putere între state, atunci cercetarea geopolitică devine
caducă și astfel in utilă. Dar mai e ceva important după ce admitem că geopolitica are obiect.
Contează cum se face geopolitică, cum se construiește analiza geopolitică.
E lesne de observat frecvența mare cu care apare termenul stat în paragraful anterior.
Statul și teritori ul au fost principalele teme abordate de geopolitica statistă a perioadei
interbelice. Statul a reprezentat de altfel și principalul obiect de referință al securității
moderne. Cât de importantă mai este instituția statului la începutul secolului XXI, într -un
climat global în care transnaționalul e deja o doxă? Mai puțin sau deloc important ar susține
gânditorii refractari, în general, față de instituțiile care ventilează meta -narațiuni. Pentru
gânditorii realiști, statul continuă să fie instituția pivot a politicului. Michael Mann bunăoară,
remarcă că cele mai importante instituții ale secolului XX au fost capitalismul și statul –
națiune. Și că vor continua să fie cele mai importante manifestări ale puterii economice,
respectiv politice inclusiv în debutului secolului XXI, e adevărat cu o schimbare de profil
ideologic (Mann, 2011). De la liberalismul social la neoliberalism, în cazul capitalismului, și
de la un stat -națiune monolitic, ce dirija chestiunea diversității în zona privată, la un stat –
națiune multi cultural, ce aduce chestiunea diversității pe agenda publică și o concretizează în

1 Diferența dintre statul -națiune și statul național o face, printre alții, și Craig Calhoun. În viziunea acestuia,
statul național ar fi construit mai degrabă de jos în sus, de o națiune culturală preexistentă statului.

5
diferite politici publice de ,,cetățenizare’’ (Kymlicka , 2013 ) a minorităților. După Michael
Mann deci, statul continuă să fie axul central al politicului. Din acest motiv, esența
globalizării nu este transnaționalitatea, ci internaționalitatea. ,,Când capitaliștii caută ajutor
sau legiferare se orientează către stat ’’ (Mann, 2011, p. 71). Ca atare, tranșarea conflictelor de
mediu, dar și a celor economice, politice, militare etc., adică lămurirea raporturilor
geoeconomice și geopolitice, se face prin negocieri directe între state2 și mai puțin în cadrul
instituțiilor internaționale, aflate cu un pas în urma crizelor geopolitice majore ale secolului
XX. Există și alte puncte de vedere în legătură cu anduranța statului -națiune. Gregory Copley
e mai puțin convins că în secolul XXI statul -națiune va rămâne forma preeminen tă de putere
politică. Pentru geopoliticianul australian, debutul secolului XXI a marcat intrarea umanității
într-o perioadă de interregn, răstimp în care se produce o crato -metamorfoză, adică o
regândire a politicului înțeles în manieră clasică ca stat, t eritoriu, populație, granițe. Rezultatul
acestui proces ar fi permanenta fragmentare a fostelor state -națiuni în orașe -stat și în regiunile
din jurul acestora, configurație teritorial -politică ce amintește de orașele Greciei antice ori de
cele din Peninsul a Intaliană în secolul XVI. Crato -metamorfoza va impune și o regândire a
geopoliticii, care se va concentra mai puțin asupra statului -națiune și mai mult asupra
orașului -stat. Potrivit lui Copley deci, geopolitica va fi mai ales o geopolitică urbană (Cople y,
2012).
Perspectiva geopolitică încapsulată în acest curs are un fundament sociologic. Macro –
sociologic, ca să fiu mai exact. Sociologia investighează cu instrumentarul metodologic
specific felurite probleme sau riscuri sociale. În esență, geopolitica de pune un travaliu analitic
similar. Fiind însă vorba despre o abordare macro -sociologică, sunt cercetate mai ales
riscurile sau vulnerabilitățile cu impact global, riscuri provocate de fricțiunile dintre puterea
politică, economică, ideologică și militară. ,,Puterea, nu eficiența, conduce lumea’’ (Mann,
2011, p. 171). Iată câteva exemple în acest sens. John Maynard Keynes propunea după al
Doilea Război Mondial sancționarea atât a țărilor masiv îndatorate, precum și a celor
creditoare. Criza finaciară declanș ată în 2008 a fost un semn că ideea lui Keynes a rămas doar
un deziderat. Excesul de lichidități al Chinei a fost orientat spre achiziționarea de titluri de stat
emise de Federal Reserve. Afluența capitalului chinez a permis menținerea ratei dobânzii la
un nivel scăzut, așa explicându -se proliferarea creditelor imobiliare ieftine în Statele Unite și
criza economică subecventă. Un model de dezechilibru de putere între un creditor și un
debitor, ce poate arunca în aer un întreg continent, întâlnim în Uniunea Europeană. Datoria

2Când vorbesc despre state, mă refer îndeosebi la statele puternice.

6
publică imensă a statului grec se datorează și faptului că surplusul de lichidități generate de
firmele germane și de cetățenii germani, orientați spre economisire, avea nevoie de un
debușeu. Grecia, dar și alte țări mediteraneene, au c onstituit debușeele în care a fost deșărtat
surplusul de lichidități al Germaniei, cu consecințele bine -cunoscute. Mediul înconjurător
constituie o urgență pe agenda internațională și un alt exemplu al primatului puterii în mediul
internațional. Tocmai din aceasta pricină, chestiunea pare insolubilă deocamdată. Pe de o
parte, pentru că necesită un acord internațional, greu de realizat atâta vreme cât China și SUA
sunt responsabile de aproximativ 50% din poluarea globală. Dezindustrializarea masivă din
China și din SUA nu doar că ar afecta populația locală, dar totodată s -ar repercuta negativ și
asupra numeroșilor parteneri comerciali ai celor două state. Pe de altă parte, ideea că ,,voi,
țările în curs de dezvoltarea, poluați mai mult decât noi, țările dezvo ltate’’ a creat deja o
fractură între aceste două grupuri de state. Soluția ar fi ca țările în curs de dezvoltare să
renunțe la consolidarea propriei lor baze industriale și să importe în continuare bunuri produse
în afara economiei locale cu costuri relat iv mici pentru mediul înconjurător. Țările în curs de
dezvoltare ar polua astfel mai puțin, dar ar continua să aibă o bază industrială străvezie. Dar
cine mai crede astăzi în teoria ricardiană a avantajului comparativ? Greu de spus. E mai ușor
de închipuit ce sa va întâmpla cu mediul înconjurător când covârșitoare majoritate a populației
Chinei va conduce propria mașină.
Una dintre acuzele deja învederate la adresa geopoliticii este că spațiul nu mai contează.
Că, altfel spus, transportul aerian și tehnolog iile militare de ultimă generație au câștigat
competiția atât cu timpul, cât și cu spațiul. În principiu observația este corectă. Paradoxul însă
provine din faptul că cu cât spațiul este mai comprimat, cu atât valoarea lui simbolică devine
mai mare. Analiz a geopolitică este o analiză macro, care ia în calcul spațiul mare
(Grossraum ). Cum am afirmat deja, chiar și într -o lume globalizată, unitatea principală de
analiză în relațiile internaționale, cel puțin pentru realiști, este statul -națiune. E o întreagă
dezbatere aici legată de cratima care unește statul cu națiunea. Dacă pentru geopolitica
interbelică statul -națiune era o axiomă atât conceptuală, cât și socială, pentru geografia
politică ancorată în viziunile postmoderne statul -națiune e o exagerare atât conceptuală, cât și
socială. Ce e cert însă, e că statele au făcut și probabil că vor face tot posibilul ca să tempereze
mișcările separatiste, astfel încât să fie evitată fragmentarea teritorială. Așa cum a demonstrat
prima jumătate a secolului XX și, ma i recent, cazul Kosovo, demersul nu a fost întotdeauna
unul eficient. Ernest Gellner, unul dintre teoreticienii care a deținut prim planul dezbaterii
despre națiune și naționalism, afirma la un moment dat că insul modern consideră identitatea
națională un habitus. E, cu alte cuvinte, la fel de firesc să fii cetățean al unui stat, cum e să ai

7
nas și urechi. Teritoriul, continuă Gellner, face parte din imaginarul național, adică din acel
habitus, din obișnuința de a fi cetățean al unui stat. În aceste condiți i, pierderea teritoriului (ori
a unei părți din teritoriul național) poate provoca o adevărată traumă emoțională. E cam și
cum ai pierde o ureche și, mai mult decât atât, ai descoperi -o atașată la celălalt. ,,Ceva ce are
semnificație dincolo de utilitate – o parte a casei ,,noastre’’ , ,,a noastră’’ – a fost luată în mod
nelegitim de altul’’ (Billig, 2002, p. 75). Analiza geopolitică, axată pe evaluarea puterii
relative a statului dincolo de aspectele pur cantitative, este sensibilă (sau ar trebui să fie) l a
importanța simbolică a teritoriului și la potențiala influență pe care pierderea unei părți din
teritoriu ar avea -o asupra moralului național, una dintre dimensiunile calitative ale puterii
statului. Prin urmare, dacă teritoriul contează mai puțin din pu nct de vedere cantitativ pentru
geopoliticianul care face proiecții macro, la nivel micro, teritoriul va conta în permanență
pentru un grup social. Dar dincolo de valoarea simbolică, importanța teritoritoriului este
recunoscută formal, de dreptul internați onal. Saul Bernard Cohen oferă exemplul negocierilor
în care Washingtonul a fost implicat pentru desfășurarea războiului din Afganistan. Utilizarea
spațiului aerian, a bazelor aeriene și a teritoriului unor state precum Pakistan, Uzbekistan,
Kirghistan și Tadjikistan s -a dovedit vitală pentru operațiunile începute în 2001 (Cohen,
2009). Concluzia lui Cohen este deci că geografia, și implicit spațiul, contează. Contează din
punct de vedere al strategiei și al tacticii militare, din punct de vedere politic, d ar și din
perspectiva definirii culturale a teritoriului. Cohen oferă aici exemplul distribuției etnice în
teritoriul afgan și irakian și modul în care comunitățile respective percep spațiul și, foarte
important, cum percep armata americană în spațiul defi nit de ele.
Prea multă teorie și prea puțină metodologie e un alt motiv pentru care geopolitica a fost
urecheată. Critica e în bună măsură întemeiată, în sensul că geografii, istoricii, sociologii sau
politologii implicați în cercetardea geopolitică și -au pierdut uneori calmul analitic. Bunăoară
când au definit geopolitica drept ,,știința’’ statului, echivalența dintre stat și națiune fiind în
afara oricărui dubiu în anumite cercuri intelectule interbelice. Despre acești autori și despre
cum au înțeles să f acă geopolitică, găsiți amănunte în faldurile materialului. Găsesc că o teorie
corectă din zona geopoliticii ar trebui să descrie, să explice, să prezică și să prescrie . Atât de
uzitata teorie a lui Halford Mackinder, îndeosebi cea afirmată în 1919, și cor ecturile aduse
acesteia de Nicholas Spykman în perioada celui de -al Doilea Război Mondial, nu doar că
descrie și explică, dar totodată prezice și prescrie. Dincolo de faptul că evadarea (măcar
parțială) Europei Centrale și Răsăritene din lagărul socialist a condus, în 1991, la
demantelarea Uniunii Sovietice, scrierile lui Halford Mackinder, repet, polizate de Nicholas
Spykman, au constituit fundamentul teoretic (și realist) al strategiei containmentului atât în

8
perioada Războiului Rece, cât și astăzi, când continuă competiția geopolitică pentru
Rimlandul Răsăritean, dar și pentru cel Occidental. Iată deci că cercetarea geopolitică are un
model teoretic major utilizat nu doar de geopolitica formală în dezbaterile academice și în
producția intelectuală de prof il, ci și, sau mai ales, de geopolitica practică, angajată de
instituțiile statelor în construirea strategiilor de securitate.
Dar revin la ideile lui Mackinder, bine -cunoscutul teoretician al Heartlandului. Cred că
dincolo de idiosincraziile pe care le p rovoacă scrierile sale feluriților practicieni ai relațiilor
internaționale, importantă este moștenirea sa și, fără să exagerez prea mult, tradiția geopolitică
inaugurată de geograful englez în 1904. Sunt geopoliticieni americani, Brzezinski de pildă,
care susțin că ideea pivot a proiecției geopolitice americane în perioada Războiului Rece, dar
și ulterior, a fost aceea de a destructura Eurasia din punct de vedere politic, astfel încât să nu
existe un unic centru de putere care să domine acest areal, întruc ât cine stăpânește Eurasia, ar
amenința supremația Americii în politica mondială (Brzezinski, 2000). Alți autori afirmă
altceva. Că din 1917 și până în 1991, Washingtonul a căutat să controleze îndeosebi Eurasia
industrială, respectiv Europa și Japonia, da torită faptului, evident pentru toată lumea, că
puterea militară era alimentată de o industrie modernă competitivă (Leffler, 2008). De aici
încheierea că cine ar fi controlat Eurasia industrială, ar fi putut articula o mașină de război
capabilă să anihilez e încă din fașă (mă refer la momentul 1917) veleitățile hegemonice ale
Washingtonului. Stephen Van Evera demonstrează că analiza geopolitică continuă să subziste.
El explică de ce China nu este încă o amenințare geopolitică pentru Statele Unite ale
Americi i, în sensul că Beijingul nu va deveni prea curând un centru de putere care să
remorcheze întregul spațiu eurasiatic la viziunea sa. Van Evera oferă patru motive în acest
sens. În primul rând, politologul american constată că spre deosebire de Germania ani lor 1917
și 1941 ori Uniunea Sovietică a anului 1947, China este situată departe de centrele industriale
puternice pe care să le poată anexa printr -o expansiune pe uscat. Japonia, cel mai important
centru industrial din vecinătatea Chinei, e peste ocean și dificil de subjugat. În al doilea rând,
dacă China va domina regiuni industriale din proximitatea sa, Van Evera se referă la Coreea
de Sud și Taiwan, câștigurile nu vor fi semnificative. Interesant e motivul. Comparativ cu
greoaiele sectoare industriale d in prima jumătate a secolului XX (producția de oțel și
cărbune), care erau cvasi -autarhice, economiile post -industriale sunt puternic dependente,
pentru a fi competitive, de noile tehnologii. Care, evident, nu se fabrică nici la Seul și nici la
Taipei, ci în Statele Unite. Al treilea motiv pentru care China nu va domina Eurasia ține de
mozaicul etnic pe care Beijingul îl va administra din ce în ce mai greu și cu costuri sociale și
instituționale din ce în ce mai mare într -o epocă a multinaționalismului. Ult imul motiv, cinic

9
dar și ingirjorător în același timp, este că puterile nucleare pot anihila orice entitate
amenințătoare, indiferent de statura economică a acesteia (Leffler, 2008).
Animată de paradigma realistă, rezemându -se de un model teoretic care des crie, explică,
prezice și prescrie, interesată de evaluarea puterii relative a statelor pentru a evalua
vulnerabililtățile de securitate ale acestora, toate acestea în condițiile în care spațiul (încă)
contează, geopolitica înțeleasă (și) ca geografie a re lațiilor internaționale e departe de a fi o
disciplină socială pe cale de extincție. Important e cum se face geopolitică, respectiv dacă
analiza geopolitică și practicienii acestui domeniu reușesc să -și mențină calmul analitic.

II. Geopolitica, analiza a ceea ce este în politica mondială. Realism și geopolitică

,,Ca să înveți antropologie, trebuie să vezi ce fac antropologii’’, spunea Clifford
Geertz în a doua jumătate a secolului trecut. Parafrazându -l, aș zice că pentru a învăța
geopolitică, trebuie să citești ce -au scris geopoliticienii, cunoscând însă în detaliu contextul
care le -a amprentat lucrările. Altfel spus, modul în care agenda națională și internațională s -a
repercutat asupra agendei personale și felul în care producția intelectuală din zona geopoliticii
a înrâurit strategiile de securitate ale anumitor state. Ca să înveți geopolitică e nevoie să știi ce
e geopolitica și cum să te detașezi de felul în care s -a făcut geopolitică la un moment dat.
Cursul va încerca să scoată la iveală fundament ele realiste ale geopoliticii. Adică faptul că
interesul de stat, interpretat în termenii puterii relative, poate fi decelat relativ facil dacă se
studiază distribuția puterii în timp și în spațiu, adică schimbările survenite în forma și natura
puterii la nivel internațional, cât și factorii răspunzători de fluctuația puterii. Pornesc deci de
la o premisă realistă, potrivit căreia geopolitică studiază ceea ce este în politica mondială,
respectiv distribuția puterii la nivel internațional și modul în care ac eastă distribuție afectează
comportamentul statelor și se răsfrânge, totodată, asupra populațiilor acestor state, astfel
profilându -se tronsonul macro -sociologic din analiza geopolitică.
Secțiunea nu -și propune să dea o definiție a geopoliticii, chestiune ingrată, mai ales în
contextul nenumăratelor definiții pe care le -a primit geopolitica de -a lungul timpului. Dar
dincolul de cum s-a făcut geopolitica, ne interesează în primul rând ce este geopolitica,
chestiunea paradoxală întrucât identitatea unei discipline este influențată în mod covârșitor de
practica și practicienii disciplinei. E motivul pentru care figurile centrale ale disciplinei,
precum și viziunea lor teoretică, vor fi citi te, în măsura spațiului și timpului disponibil, în
contextul lor social. Definițiile vor veni mai târziu, chiar dacă, probabil încă de la bun început,

10
se vor strecura capete sau începuturi de definiție. Am constatat că unii autori care s -au
aventurat în do meniul geopoliticii s -au ferit să o definească, ontologizând practic geopolitica.
Alții își încep lucrările cu definiții relativ sofisticate, de natură să bulverseze cititorul care nu
are o minimă îndemînare în utiliza conceptele geopoliticii. Prima preleg ere caută deci să arate
despre ce este vorba în geopolitică.
Într-un interviu relativ recent, Pierre Manent, probabil cel mai proeminent discipol al
lui Raymond Aron, si unul dintre cei mai cunoscuți exgeți europeni ai lui Leo Strauss, arăta că
ținta trava liului său intelectual era să înțeleaga ceea ce este . Acest ceea ce este , cel puțin
pentru Manent, este condiționat de politică, văzută de filosoful francez drept cauză a ordinii
sau a dezordinii omenești (Manent, 2013). Caracterul conflictual al vieții po litice, istorisește
Manent, l -a descoperit în urma unei discuții cu tatăl său, purtată undeva spre finele deceniului
șapte al secolului trecut. Constata atunci nu doar pasiunile și conflictele nutrite de viața
politică, dar și faptul că în spatele disputel or politice se aflau americanii3 (Manent, 2013).
Observația lui Manent are relevanță geopolitică din măcar două puncte de vedere. În primul
rând, pentru că ceea ce afla Manent la finele deceniului șapte dovedea influența majoră pe
care agenda politicii int ernaționale o avea asupra politicii naționale, iar în al doilea rând că
scena relațiilor internaționale era configurată în proporție covârșitoare de centrele de putere,
de, altfel spus, cei mai importanți actori statali ai momentului. Prima idee desprinsă din
această introducere e aceea că analiza geopolitică se pretează situațiilor conflictuale generate
de asimetria de putere dintre entitățile aflate în interacțiune. Cu alte cuvinte, că atunci când
vorbim despre geopolitică vorbim realist despre politică, adică despre ceea ce este în câmpul
relațiilor internaționale.
La douăzeci de ani de la Pacea de la Versailles, o Pace care crease orice mai puțin
securitate în Europa, Edward Carr declanșa o critică violentă atât împotriva liberalismului, cât
și împotriva felului în care disciplina relațiilor internaționale evoluase vreme de două decenii.
Dar ce legătură e între geopolitică și relațiile internaționale, vă puteți întreba. Una simpla, aș
zice, încâlcându -mi astfel promisiunea de a nu oferi definiții geopoliticii încă din prima
prelegere. Potrivit unor autori, geopolitic a este geografia relațiilor internaționale. Nu se poate
nega deci legătura dintre geopolitică și relațiile internaționale, oricât ar încerca unii autori să
primenească domeniul relațiilor internaționale de influența nefastă a geopoliticii germane.
Revenind la Edward Carr, acesta constata că, sub influența liberalismului, relațiile

3O viziune interesantă, care expunea relațiile de putere în lumea fotbalului din anii ’90, a fost cea aparținând lui
Gary Lineker, celebrul atacant englez socotind la vremea respectivă c ă ,,Fotbalul este un joc care se joacă în 11
și pe care îl câștigă întotdeauna nemții’’.

11
internaționale se raportaseră la realitățile politicii mondiale mai degrabă normativ, scoțând în
relief felul în care ar trebui să stea lucrurile în politica mondială, iar nu cum stau în realitate.
Prin urmare, liberalismul și relațiile internaționale, cel puțin în perioada interbelică, rataseră
ceea ce este -ul timpului. Mai precis, distribuția puterii în lume și, în particular, în Europa.
Realismul lui Edward Carr este rafinat la finele celui de -al Doilea Război Mondial de Hans
Morgethau, veritabilul arhitect al paradigmei realiste în relațiile internaționale. E nimerit,
cred, să amintesc în acest moment al expunerii și perspectiva împărtășită de Morgenthau
asupra geopoliticii, una deloc favorabilă disciplinei. În Politica între națiuni , carte care apare
în 1948, Morgenthau era cât se poate de tranșant în ceea ce privește geopolitica, pe care o
consideră o pseudoștiință (Morgenthau, 2007). Motivul: supraestimarea importanței
geograf iei și a spațiului în determinarea proceselor politice și a puterii naționale, pentru a
sfârși lamentabil ,,într -o metafizică politică, deghizată într -un jargon pseudoștiințific’’
(Morgenthau, 2007, p. 196). Morgenthau se asocia producțiilor intelectuale c are repudiau
geopolitica din cauza asocierii acesteia cu nazismul și cu perorațiile hitleriste care conexau
destinul Germaniei cu spațiul vital și cu purificarea rasială, aspecte de care orice analiză
geopolitică responsabilă, care caută ceea ce este -le din relațiile internaționale, ar trebui să se
detașeze răspicat. Geopolitica hitleristă nu a fost geopolitică. A fost un discurs criminal care a
generat politicile genocidale din al Doilea Război Mondial. Dar care a preluat însă ideea de
spațiu vital (Lebens raum) de la Friedrich Ratzel și de la Karl Haushofer, ultimul fiind cel mai
de seamă reprezentant al Școlii Germane de geopolitică. De aici, stigmatul etern asupra
geopoliticii. Morgenthau respingea însă geopolitica statistă și din pricina caracterului ei
rudimentar, derivat, cum spuneam, din supralicitarea importanței teritoriului în formula puterii
statului, dar și din viziunea organicistă, ce prezenta statul ca un organism ce se hrănește cu
spațiu. Cel puțin două aspecte cu relevanță geopolitică sunt int eresante la Hans Morgenthau.
Pe de o parte, el consideră că relațiile internaționale, și astfel și geopolitica, au drept
fundament legi obiective care se pretează unei abordări științifice, iar pe de altă parte aduce în
discuție ideea de putere a statului, cu teritoriul ca unic factor constant în algoritmul puterii
statului. Nu voi insista acum asupra puterii ca element general al analizei geopolitice, după
cum nu voi intra în detaliile puterii statului în viziunea lui Morgenthau. Sunt elemente ce vor
apăre a în prelegerile viitoare. Merită însă evidențiate principiile obiective ale relațiilor
internaționale în paradigmă realistă, principii în temeiul cărora se poate constitui o disciplină,
cea a relațiilor internaționale. Sunt însă, cel puțin din punctul meu de vedere, tot atâtea
principii care pot susține și analiza geopolitică.

12
Potrivit lui Morgenthau, șase sunt principiile4 care fundamentează atât paradigma realistă, cât
și disciplina relațiilor internaționale.
1. ,,Politica este guvernată de legi obiectiv e care își au rădăcina în natura umană’’
(Burchill, 2001, p. 79). Morgenthau preia aici ideea de natură umană utilizată de
Thomas Hobbes, care considera că esența insului este voința de putere. E viziunea care
a stat la baza filosofiei politice moderne, a lui homo oeconomicus , preluată mot a mot
de Nietzsche, și care se află la antipodul viziunii aristotelice, precum și a celei creștine
în privința naturii insului, care este binele. Nu adâncesc incursiunea în filosofia
politică modernă, dar starea de natură din Leviathanul lui Hobbes, în care insul -fiară
ucidea ca să -și asigure supraviețuirea, este preluată integral de paradigma realistă, care
consideră că sfera relațiilor internaționale este aidoma stării de natură hobbesiene, că
altfel spus mediul politici i internaționale este unul anarhic în care statele fac orice ca
să supraviețuiască. Locul în care se separă realiștii de Hobbes, e momentul invocării
Leviathanului. Realiștii nu cred că este posibil un Leviathan în politica mondială care
să pună capăt anar hiei. Prin urmare, realismul nu proiectează integral o viziune
filosofică în câmpul relațiilor internaționale, așa cum face liberalismului cu viziunea
kantiană asupra păcii eterne. După Morgenthau, o viziune rațională asupra a ceea ce
este în relațiile int ernaționale (starea de natură ori anarhia) permite, pe de o parte,
separarea adevărului de fapte, iar, pe de alta, distingerea faptelor de opinii.
2. ,,Cheia pentru înțelegerea politicii internaționale este conceptul de interes definit în
termeni de putere’’ (ibidem). Cu această aserțiune, Morgenthau vrea să arate că statele
nu au comportamente ghidate de principii morale, ci comportamente ce pot fi
descifrate pornind de la principalul interes al statului, care este supraviețuirea într -un
mediu ostil.
3. ,,Formel e și natura puterii statului se vor modifica în timp, spațiu și context, dar
interesul rămâne constant’’ (ibidem).
4. ,,Principiile morale universale nu guvernează comportamentul statelor, deși conduita
statelor va avea cu siguranță implicații etice și morale ’’ (ibidem). Probabil că aici
rezidă și marea diferență dintre realism și liberalism, cea din urmă perspectivă
transferând relațiile contractuale dintre cetățenii morali la nivel internațional. Cu alte
cuvinte, liberalismul pleacă de la premisa că statele, ca agenți morali, vor avea o
conduită cetățeanească în politica mondială, sub supravegherea/costrângerea

4Pentru o expunere pe larg a acestor principii, recomand cititorului lucrarea Theories of International Relations ,
Palgrave, 2001, ed a II -a, scrisă de Scott Burchill, Richard Devetak, Andrew Linklater ș.a.

13
instituțiilor internaționale. Realismul socotește că mediul internațional este unul
amoral.
5. ,,Din punct de vedere intelectual, sfera politică este aut onomă de orice altă sferă
umană de interes, fie ea legală, morală, economică’’ (op. cit., p. 80). Realiștii susțin cu
alte cuvinte că viața politică, ca viață care stârnește pasiuni și conflicte, este, la nivel
intelectual cel puțin, separată de rațiunile morale, legale sau economice, de natură a o
îmblânzi.
În pofida faptului că realiștii se raportează la stat ca la elementul primordial al politicii
internaționale, perceput deci ca principală unitate de analiză, ei nu resping viziunile post –
statale. Realiș tii sunt de părere, cu alte cuvinte, că în anumite circumstanțe se pot constitui
blocuri de putere post -statale, în care statul are însă un anumit grad de autonomie, în sensul
păstrării opțiunii de a se retrage dintr -o astfel de organizație politică în caz ul în care existența
îi este periclitată. Probabil că lectorul înspăimântat de cinismul viziunii realiste ar trebui să
știe că există cel puțin trei perspective în privința interesului statului. Prima, de tip
machiavelic, afirmă că orice trebuie făcut pent ru supraviețuirea statului. Un realism edulcorat
este cel afișat, bunăoară, de Richelieu, un umil supus al statului, ,,căsătorit’’ practic cu
interesul statului, și care vedea în stat nu doar instituția ca atare, ci și pe cei dependenți de
instituție. Real ismul lui Richelieu era ambivalent, în sensul că pentru satisfacerea interesului
statului nu era nevoie doar de acțiuni violente, ci și de moderație și de diplomație. În fine, a
treia perspectivă, a fost oferită de teoriile absolutiste care puneau semnul e gal între stat și
monarh, acesta din urmă uns al lui Dumnezeu. Supraviețuirea statului se traducea prin
prezervarea regatului, adică a gloriei divine și a gloriei monarhului. E aici o instrumentalizare
interesantă a religiei, care oferă însă realismului o aură morală (Vincent, 1987).

III. Realism și esența politicului

Abordările geopolitice moderne, de tipul geopoliticii statiste, accentuau importanța
statului, prezentat drept cel mai important instrument al politicului, care, în esență, făcea
distincția prieten -adversar. O viziune, evident, realistă. Concepția comunitaristă clamează că
grupul social este principalul instrument politic. Comunitatea este principalul obiect al
afecțiunii insului și principala entitate socială cu sens pentru acesta. Perspect iva liberală
consideră că cea mai importantă entitate politică este individul, care se implică în politică
pentru îndeplinirea propriilor scopuri economice. Accentuând dezideratul autonomiei insului,
perspectivele postmoderne se învecinează cu cele liberal e, în sensul că înțeleg prin politică

14
independența insului de a -și afirma identitatea și interesele, de a respinge constrângerile care
îi limitează drepturile, de a coopera și de a -și împlini scopurile.
Încercăm să deslușesc acum esența politicului și expr esia instituțională a acestuia. Prin
esență a politicului înțeleg idea pivot a acestui domeniu, așa cum este de pildă distincția
profitabil -neprofitabil din economie. Sau antinomia urât -frumos din estetică ori opoziția bun –
rău din domeniul moralei. În dome niul politicului, distincția fundamentală este cea dintre
prieten și adversar, viziunea schmittiană fiind extrem de contestată astăzi. Magnitudinea și
expresiile concrete ale conflictului din zona politică pot fi percepute corect doar de către
participanți i nemijlociți – indivizi, colectivități, instituții -, singurii care pot aprecia dacă
opoziția prieten -adversar se poate tranforma într -o amenințare vitală. Conflictul (și
amenințarile produse de acesta) este, iată, o construcție intersubiectivă.
Ordinea democratică, prin intermediul instituției sale pivot – statul de drept -, a
edulcorat întrucâtva opoziția prieten -adversar pe plan intern. Ideologia liberală a prelucrat, în
acord cu valorile sale fundamentale, esența politicului. Din punct de vedere econo mic,
adversarul a devenit competitor, iar din punct de vedere intelectual doar un participant la
dezbatere. La fel a procedat paradigma liberală și în domeniul relațiilor internationale, atunci
când a pus bazele feluritelor organizații interguvernamentale. S-a pornit de la ideea bunei
înțelegeri dintre statele -națiune și a dorinței de pace a popoarelor, premisă fundamentală
pentru asigurarea stabilității sociale necesare expansiunii schimbului internațional. Paradigma
realistă însă, care încă guvernează rel ațiile dintre state la nivel informal, are drept premisă
opoziția prieten -adversar, motiv pentru care teoreticienii care decriptează politica mondială
prin intermediul acesteia socotesc ordinea internațională drept o ordine anarhică, în care
raporturile di ntre state sunt decise de puterea acestora. Și deloc, sau foarte puțin, de tratatele și
acordurile care stabilesc un cadru formal pentru schimburile dintre acestea. Atrag atenția
asupra unei confuzii făcute fie din ignoranță, fie din rea -voință. Chiar dac ă reprezintă premisa
politicului, conflictul nu este scopul politicului și nici măcar conținutul acestuia. Teoreticienii
care nu pricep această distincție apreciază că războiul este singura încheiere firească a
politicului. Și îl citează în acest sens pe v on Clausewitz, în viziunea căruia ,,războiul este
continuarea politicii cu alte mijloace” . Într -adevăr, războiul are la bază o decizie politică, dar
manifestarea războiului – strategia, tacticile, modul de abordare – este distinctă de expresiile
politiculu i.
Cea mai proeminentă ipostaziere instituțională a politicului este statul. Definiția
clasică a statului este cea formulată de Max Weber, potrivit căruia acesta este organizația
politică ce deține monopolul asupra exercitării legitime a violenței într -un teritoriu dat.

15
,,Exercitarea legitimă a violenței ” este elementul cheie din definiția weberiană. E vorba aici
despre jus belli , despre dreptul statului de a declara război atât inamicilor interni, cât și celor
externi, cu precizarea că abilitatea statului de a exercita jus belli trebuie să fie legitimă,
recunoscută deci și de societate. Altminteri, dacă utilizarea violenței pentru reprimarea
inamicilor interni și externi nu are girul societății, înseamnă că statul este unul totalitar, un
stat-societate. Jac ques Maritain, filosoful neo -tomist, proiectează o perspectivă weberiană
asupra statului, cu o notă personală în privința finalității sociale a statului. Potrivit lui
Maritain, statul este organizația birocratică administrată de specialiști în ordine publi că și
bunăstare, care utilizează puterea și coerciția în folosul omului. Nu insist asupra liniei de
demarcație, una specifică teologiei politice, trasată de Maritain între om și cetățean.
Modernității i -a fost specific statul -național care s -a individualiz at prin proiectarea culturii și
istoriei etniei majoritare asupra teritoriului național. Rezultatul a fost înfiriparea ethosului
național și închegarea identitară a etniei dominante. Și, simultan, înrâurirea masivă a
reproducerii culturale specifică pentru grupurile etnice minoritare. Grupurile etnice fără stat
sunt în mod cert mult mai multe decât cele care au reușit, într -un anumit context istoric, să -și
făurească un stat. Numai în India sunt peste 1500 astfel de grupuri etnice, fiecare dintre
acestea vor bind o limbă specifică.
Funcția socială a statului este aceea de a asigura ordinea socială. Dacă ordinea socială
de pe teritoriul unui stat este amenințată direct sau indirect de un alt stat, atunci statul atacat
sau amenințat poate să declare război statu lui agresor. Întrucât deține jus belli , dreptul de a
declara război unui alt stat, în temeiul unei decizii politice care identifică statul respectiv ca
inamic (adversar), se poate spune că statul este entitatea politică per se . Jus belli este apanajul
exclusiv al statului și nu poate fi exercitat de o organizație religioasă, culturală, economică
sau cu alt profil. Dacă s -ar întâmpla astfel, suveranitatea statului ar fi anihilată.
O altă chestiune de interes este alonja politicului, mai exact spus cât de mul t
penetrează politicul socialul. Filosofii libertarieni au operat cu o distincție clară între stat și
societate. În concepția acestora, statul este un concept și o instituție prin definiție politică, câtă
vreme societatea este o realitate mai ales economic ă, a cărei principală formă de interacțiune
socială este schimbul. Câtă vreme politicul este prin definiție belicos, să ne amintim distincția
prieten -adversar, socialul este pașnic prin natura sa. Dar relația de schimb, una dintre
interacțiunile sociale ma jore în viziunea lui Simmel, are și o dimensiune conflictuală,
domesticită prin prevederile contractuale a căror nerespectare este sancționată de instituțiile
abilitate ale statului. Dacă instituțiile statului nu girează principiul pacta sunt servanda
(contractul este legea părților), atunci una dintre părțile contractante poate să abuzeze de

16
poziția sa privilegiată. Menirea cadrului instituțional care garantează executarea contractelor
este tocmai aceea de a nivela diferențele de statut social (de putere) dintre părțile contractante,
astfel încât să fie asigurată obiectivitatea schimbului, adică echivalența prestațiilor.
Altminteri, în situația în care cadrul instituțional este ineficient, obiectivitatea este înlocuită de
subiectivitatea și apare astfel abuzul concretizat în incongruența prestațiilor. Schimbul devine
în acest caz sinonim cu jaful. Reiese de aici componenta politică a vieții economice, adică
dimensiunea conflictuală a unei realități ce are caracter pașnic doar în concepția filosofilor
libertarieni.
În societățile democratice, statul se inserează în societate, după cum societatea are
priză la stat, în sensul supravegherii și sancționării politicilor acestuia, cel mai elocvent
exemplu în acest sens fiind sectorul ONG, în jur ul căruia pivotează societatea civilă. Statele
totalitare au inundat practic societatea în încercarea de a elimina orice sursă alternativă de
putere. Nu e de mirare că în anumite state -societate, ne referim aici mai ales la țările din fostul
lagăr socialis t, societatea civilă nu se putea închega, iar opoziția politică lipsea cu desăvârșire,
România comunistă fiind una dintre țările cu cea mai slab organizată disidență. Regimurile
totalitare sau statele -societate se individualizează prin acapararea statului de către un grup de
interese, situație în care finalitatea socială a statului nu este nici ordinea socială, nici
cetățeanul, ci ranforsarea poziției de putere a unei coterii. Avem de -a face în acest caz cu
raționalizarea tehnică a politicului . Prințul lui Machiavelli este un veritabil manual pentru de
raționalizare tehnică a politicului, respectiv de atingere a scopului politic prin orice mijloace,
fără nici un fel de preocupare pentru repercusiunile sociale. Amoralitatea vieții politice și
succesul politic , adică accesul la putere și menținerea la putere, sunt reperele centrale ale
raționalizării tehnice a politicului, viziune a cărei principală carență este pragmatismul
exacerbat, adică succesul major, obținut imediat, si cu anvergură socială restrânsă. Ce ea ce
înseamnă că, în logica raționalizării tehnice a politicului, benficiarul succesului imediat este
un ins sau un grup de interese, dar nu un stat sau o națiune. Pe termen lung, raționalizarea
tehnică a politicului obnubilează atât statul, cât și națiun ea, astfel încât conținutul și
amploarea succesului imediat vor fi din ce în ce mai reduse. Raționalizarea morală a
politicului presupune instrumentalizarea statului în folosul cetățeanului, în sensul respectării
demnității acestuia. Libertatea (domnia leg ii), prosperitatea (viață economică înfloritoare) și
identitatea cetățenească sunt câteva elemente ale demnității, asigurate de politica orientată de
repere morale. Democrația este o condiție necesară, dar nu și suficientă, pentru raționalizarea
morală a p oliticului.

17
IV. Apariția geopoliticii. Prea multă economie, prea puțin spațiu

Inventatorul conceptului de geopolitică este politologul suedez Rudolf Kjellen, care
propunea acest termen încă din 1899. Dar o detaliere a semnificației geopoliticii apare abia în
1917, când Kjellen își publică cea mai cunoscută lucrare, Der Staat als Leb ensform (Statul ca
organism viu). Așa cum reiese din chiar titlul lucării, influența lui Ratzel e evidentă.
Repertoriul teoretic propus de Kjellen preia elemente din filosofia politică hegeliană, care
interpreta statul prusac drept obiectivarea istorică a spiritului universal, de unde și însușirile
metafizice atribuite de Kjellen statului. Perceput ca ființă, statul avea cinci dimensiuni după
Kjellen, abordate de cinci discipline distincte. Prima fațetă a statului era țara, studiată de către
geopolitică. La Kjellen, țara era echivalentă cu poporul, care urma să de organizeze politic
într-un cadru geografic atunci când își căpăta conștiința identității de sine. Obiectul
geopoliticii devenea astfel poporul înzestrat cu conștiință de sine, adică statul -națiune.
Celelalte fațete ale statului erau gospodăria țării , studiată de economia politică, poporul ,
studiat de demografie, societatea , cercetată de sociologie, și, în fine, guvernământul , abordat
de kratopolitică (știința puterii). În scrierile geopolitice ale l ui Kjellen își fac loc și viziunile
organiciste ale statului, în acord cu trendul discursiv al timpului. Pentru Kjellen, care plasa
geopolitica la joncțiunea geografiei cu politica5, statul nu plutea în văzduh, ci, aidoma pădurii,
era legat de un anumit so l din care -și trăgea seva. Statul era zugrăvit astfel ca o,,formă vie”,
legătura inexpugnabilă dintre țară, neam, și economie, studiate din punct de vedere geografic,
demografic și economic.
Ce ne interesează însă în acest capitol e mai degrabă contextul în care își face apariția
geopolitica, ca disciplină care transfera principiile paradigmei evoluționiste din antropologie
asupra statului și care, într -o epocă a determinismelor de tot felul, exagera condiționarea
spațială a politicii. Autor al unei foarte scurte introduceri în geopolitică, Klaus Dodds
identifică factorii care au înlesnit apariția geopoliticii ca disciplină de sine stătătoare:
1. tarifele comerciale protecționiste și naționalizarea economiilor (încercările
Americii de a se afirma ca mare p utere nemulțumesc Europa occidentală,
îndeosebi Marea Britanie și Germania);
2. strategiile belicoase ale puterilor imperialiste înfometate de spațiu începând cu
a doua jumătate a secolului XIX (Marea Britanie și Franța în Africa de Nord,
Rusia Țaristă și Anglia în Asia Centrală – ,, Marele Joc”);

5Spre deosebire de geografia politică, în bună măsură statică, geopolitica este socotită în măsură ofere o
perspectivă dinamică asupra desfășurării în spațiu a unor forțe și puteri.

18
3. dobândirea de către geografie a statului de disciplină academică.

1.Diviziunea internațională a muncii, dincolo de relațiile de putere din terenul politicii
mondiale, s -a bazat și pe discrepanțe de cunoașter e sau, mai precis, de viziune teoretică. Cu
alte cuvinte, bazele comerțului liber s -au pus nu doar cu tunul și cu ajutorul marinei militare,
dar și cu teoriile dominante din economie, care, în contextul hegemoniei Marii Britanii, au
fost articulate mai ale s de britanici. Adam Smith, cel care prin teoriile sale de factură
burgheză pune bazele teoretice ale economiei moderne, consideră că un stat puternic nu este
cel care deține cantități nemăsurate de aur, ci cel care își educă cetățenii, îi îmbracă, le ofer ă
loc de muncă și adăpost. Un ingredient al acestei rețete a statului puternic a fost, în teoria lui
Adam Smith, dezvoltarea capacităților industriale, astfel încât un stat să exporte bunuri
manufacturate și să importe materii prime și materiale. Într -un c uvânt, să exporte bunuri
scumpe și să importe bunuri ieftine. În 1881, Marea Britanie achiziționa aproape jumătate din
exporturile de carne ale lumii și peste jumătate din exporturile de lână și bumbac (Hobsbawm,
2009), trend care se prelungește până în pr eajma Primului Război Mondial, când Marea
Britanie importa 56% din necesarul de cereale, 76% din cel de brânză și 68% din cel de ouă
(Hobsbawm, 2009). Era de la sine înțeles câ în astfel de circumstanțe menținerea comerțului
liber devenise o necesitate str ategică, de care depindea securitatea alimentară a populației.
Viziunea smithiană este rafinată de David Ricardo, care avansează teoria avantajului
comparativ, o abordare ce propunea fiecărui stat să adopte politicile de natură să favorizeze
activitățile economice cu cel mai mare randament și cu cele mai mici costuri. Dacă un stat
avea o economie preponderent agrară, potrivit raționamentului ricardian acesta ar fi trebuit să
caute să obțină cele mai mari randamente din producția agricolă și să nu fie preoc upat de
dezvoltarea capacităților industriale. Se puneau astfel bazele diviziunii internaționale a muncii
care a menținut diferențele economice și, automat, pe cele civilizaționale dintre statele lumii.
Asta în cazul în care admitem noutatea adusă de Revol uția Industrială, care a echivalat gradul
de civilizație cu gradul de dezvoltare economică. Statele care nu au dorit să marcheze deficite
civilizaționale (citește deficite de dezvoltare economică) în raport cu Marea Britanie au
nesocotit teoria ricardiană a avantajului comparativ și și -au creat exploatări industriale sub
protecția tarifului vamal, care (și atunci, ca și astăzi) intra în coliziune directă cu viziunea
laissez -faire . Nu înseamnă că toate statele care au făcut trecerea de la sectorul agrar la c el
industrial, sub forma impozitării însemnate a importurilor, au recuperat deficitele
civilizaționale în raport cu metropola sistemului mondial modern. Statele care au dezvoltat
doar un sector industrial monocolor, de natură să exporte materiile prime și materialele de pe

19
propriul teritoriu, dar care s -au dovedit incapabile să prelucreze aceste resurse primare în
sectoare industriale dezvoltate pe orizontală, astfel încât să le sporească valoare adăugată, au
rămas în continuare în siajul metropolei. Franța , Germania și Statele Unite ale Americii au
dezavuat teoria ricardiană a avantajului comparativ (pentru a o impune însă statelor intrate
ulterior în sfera lor de influență) au dezvoltat politici protecționiste și, în bună măsură, și -au
naționalizat economi ile. Apărea astfel o primă sursă de conflict în politica mondială, un
conflict care a devenit cu atât mai intens la jumătatea secolului XIX, când s -a înregistrat
prima criză economică majoră a capitalismului modern. Mai precis prima criză de supra –
acumular e a capitalismului modern, în termenii lui David Harvey, care argumentează că în
perioada 1846 -1850, în pofida investițiilor masive în infrastructură (căi ferate, drumuri,
poduri, investiții în furnizarea de apă curentă, canalizare, clădiri publice etc.), dar și a cuceririi
de noi piețe de către investitorii din Europa Occidentală în zona Atlanticului, cu piața Statelor
Unite ca principal debușeu, încă erau disponibile sume uriașe de bani pentru investiții
(Harvey, 2005). În acest context, ridicarea de bari ere vamale în fața tentativelor de dislocare
spațială6 a capitalului era de natură să genereze conflicte. Eric Hobsbawm scrie în Era
capitalismului că secolul XIX a dovedit extraordinara putere a țărilor dezvoltate asupra celor
nedezvoltate (Hobsbawm, 2001 ). E o constatare similară cu o axiomă geopolitică.
,,Tehnologia modernă a făcut ca orice guvern care n -o posedă să fie la mila celui care o
posedă’’ (Hobsbawm, 2001, p. 100). Istoricul englez evidențiază astfel rolul extrem de
important deținut de know -how, dezvoltarea tehnologică și de potențialul industrial în apariția
centrelor de putere politică și economică în veacul al XIX -lea. Hobsbawm observă că cele mai
spectaculoase producții ale timpului erau oțelul și aburul, dar mai presus de orice
întrepătrun derea acestora, respectiv calea ferată, drumul de fier fiind considerat de mulți
autori drept simbolul modernizării prin excelență. E de remarcat că în preajma războiului
franco -prusac de la 1870, producția de oțel a Marii Britanii era mai mare decât produ cția
cumulată a Statelor Unite, Germaniei și Franței (Hobsbawm, 2001). În pofida superiorității
nete la producția de oțel, Marea Britanie pierdea teren în ceea ce privește puterea motoarelor
cu aburi, folosite cu precădere pentru modernizarea transportului naval. Cifrele din 1870
dovedeau deja că statutul Marii Britanii de cea mai importantă putere maritimă urma să fie
șarjat în scurt timp de către Statele Unite ale Americii și de către Germania. În 1870, puterea
motoarelor cu aburi a Statele Unite ale Amer icii era de două ori mai mare decât cea a Marii

6Dislocarea spațială se referă la găsirea de noi debușee pentru investirea capitalurilor rămase neutilizate.

20
Britanii, în vreme ce, simultan, Germania atingea pragul de 900 000 de CP, adică puterea
totală a motoarelor cu aburi din Marea Britanie (Hobsbawm, 2001).
Scrisă la două decenii de la Unirea Germaniei, carte a amiralului Alfred Mahan, The
Influence of Seapower upon History , constata o realitate geopolitică net favorabilă Statelor
Unite în cursa pentru hegemonie dintre puterile talasocratice. Alfred Mahan, unul dintre
inițiatorii gândirii geopolitice în Statele Unite ale Americii, prezintă în The Influence of
Seapower upon History o istorie a luptelor navale și totodată felul în care puterile navale
(talasocrațiile) au scris istoria. Amiralul Mahan recomanda guvernului american sporirea
investițiilor dedicate at ât marinei comerciale, precum și celei militare, dacă Statele Unite
doreau să se afirme ca cea mai importantă putere navală a lumii. Dezvoltarea industrială a
statelor menționate mai sus a fost rodul unui proces de modernizare cumulativ, care, printre
altele, pusese accent pe educația maselor. Datele din secolul XIX referitoare la nivelul de
alfabetizare, date focalizate doar pe cetățenii de gen masculin, evidențiază realități
surprinzătoare în raport, bunăoară, cu România, care la finele secolului XIX avea o rată de
alfabetizare extrem de scăzută, explicabilă nu doar prin intrarea tardivă în modernitate, cât și
prin faptul că marea majoritate a locuitorilor (peste 95%) viețuiau la sat. În 1875, doar 2%
dintre cetățenii germani de sex masculin erau analfabeț i, 6% dintre cetățenii Elveției, 18%
dintre cei ai Belgiei și 17% dintre cei ai Marii Britanii (Hobsbawm, 2001). În contrapondere,
peste 79% dintre cetățenii de sex masculin ai Rusiei anului 1875 nu învățaseră încă să scrie și
să citească (Hobsbawm, 2001). E important de reținut aici aspectul instituțional din spatele
puterii unui stat, felul în care modernizarea a făcut din componenta demografică (atât în sens
cantitativ, cât și calitativ) o dimensiune importantă a puterii statului, pe lângă spațiu,
consi derat de tradiția geopolitică germană drept cel mai important element în formula puterii
statului.
2. La finele secolului XIX, în contextul unei economii internaționale cu alonjă din ce
în ce mai amplă, atât de amplă încât zonele externe ale sistemului mo ndial modern deveneau
din ce în ce mai puține, imperialismul teritorial devenise deja o prelungire naturală a
imperialismului economic, susține Eric Hobsbawm. Istoricul englez expune o întâmplare
edificatoare în acest sens. Cu ocazia unei întâlniri cu amba sadorul Franței, primul ministru
britanic i -ar fi spus acestuia că expansionismul britanic părea nenatural doar judecat prin
formatul protecționist al politicilor economice inițiate de guvernul francez. Lăsând însă la o
parte impulsul economic, imperialism ul devenise o modă, un simbol de status în politica
mondială. Un stat fără posesiuni externe, indiferent de calitatea geopolitică a acestora, nu era
acceptat ca putere importantă în relațiile internaționale. Italia bunăoară, din dorința de a

21
dobâni, măcar la nivel simbolic, statutul de putere internațională, anexează teritorii lipsite de
orice valoare geopolitică în Africa. Sau, mai bine spus, încearcă să obțină astfel de posesiuni,
eșecul din Etiopia, din 1896, lămurind observatorii scenei mondiale în leg ătură cu puterea
reală a statului italian. De remarcat însă e că în vreme ce mai multe state europene, precum
Franța, Italia, Belgia etc., se orientau spre Africa, în 1871 Germania s -a orientat spre Europa,
anexând Alsacia și Lorena, după ce, în 1866, cu o cazia conflictului cu Austria, dobândise
ținutul Schleswig -Holstein. Pe lângă Africa, un alt areal vizat de practicile imperialiste a fost
Pacificul, care la începutul secolului XX era deja împărțit complet între Marea Britanie,
Franța, Germania, Olanda, S tatele Unite și Japonia. În aceeași perioadă, cu excepția Etiopiei,
Liberiei și a unei porțiuni din Maroc, Africa era de asemenea divizată între puterile europene.
Potrivit lui Eric Hobsbawm, aproximativ un sfert din suprafața globului era deținută înainte de
Primul Război Mondial de aproximativ șase state, aspect care releva, în accepțiunea
istoricului englez, o situație fără precedent: profundele diferențe de putere dintre țările
dezvoltate și țările nedezvoltate (Hobsbawm, 2009). Eclozarea geopoliticii î ntr-un astfel de
ambient internațional a fost firească.
3. Dobândirea de către geografie a statutului de disciplină academică are reverberații
politice, în sensul că geografia propune o condiționare exagerată a politicului de ,,fenomenele
pământului’’. Dac ă adăugăm la aceasta și influența antropologiei rasiale asupra perspectivei
geografice, obținem ideea de spațiu vital (Lebensraum), apărută pentru prima dată în opera lui
Friedrich Ratzel. În Politische Geographie , lucrare apărută în 1897, Ratzel prezenta statul ca
pe un organism viu, a cărui dezvoltare depindea de spațiu. Merită spus, a propos de o scurtă
panoramare a contextului ideatic al timpului, ca la vremea respectivă antropologia rasială era
hegemonică, ideile lui Franz Boas, părintele relativismulu i cultural și al Școlii Americane de
Antropologie Culturală, ori cele ale lui Emile Durkheim, preluate ulterior de Școala Britanică
de Antropologie Socială, fiind puțin cunoscute. Preluând deci masiv principiile evoluționiste,
dar totodată fiind înrâurit și de perspectiva ofensivă a politicii externe germane, cât se poate
de vizibilă cu ocazia conflictului franco -prusac dintre 1870 -1871, Friedrich Ratzel propunea
spațiul drept cea mai importantă componentă a puterii statului, într -un context imperial în
care, în mod paradoxal, congruența dintre stat și națiune era în afara oricărui dubiu, deși la
momentul respectiv majoritare erau popoarele fără stat. Un stat puternic în viziunea lui Ratzel
ar fi trebuit să aibă o suprafață cuprinsă între 2,5 și 3 milioane de kilometri pătrați, viziune
care constrasta frapant cu realitățile spațiale ale Germaniei post -Versailles, redusă la 500 000
de kilometri pătrați. Tradusă în termeni actuali, perspectiva lui Ratzel sugerează că securitatea
unui stat depinde în proporție covârșitoare de întinderea teritoriului, de aici derivând, câteva

22
decenii mai târziu, viziunea haushoferiană potrivit căreia variabila de care depindea destinul
Germaniei era cea spațială. Merită amintit în acest cadru al precursorilor geopoliticii și
Jacques Turgot, aristocrat, om de stat și unul dintre precursorii liberalismului economic, care
scria în 1750 despre funcția geografiei politice. Geografia politică, potrivit savantului francez,
avea rolul de a oferi consultanță acelor guverne interesate de ex pansiunea teritorială, fără ca
Turgot să fi fost adeptul politicilor de expansiune națională (Voegelin, 1975). În viziunea sa,
extinderea teritorială care transgresa cadrele naționale era mai curând nenaturală. Inițiator al
tradiției franceze a geografiei politice, Turgot opera cu distincția dintre stat și putere,
pretinzând că o putere devine stat atunci când se limitează la cadrul geografic trasat de natură,
circumscrisă însă de legile publice ale statului. Turgot nu excludea însă caracterul
expansionist al statului, de vreme ce, susținea acesta, natura se dovedește mai puternică decât
legea pe termen lung (Voegelin, 1975). Nu e limpede la ce natură se referă Turgot, dar pare că
este vorba despre limitele etnice ale unei națiuni, caz în care viziunea sa le gată de frontierele
politice ale statului se află în contradicție cu cea exprimată de Ratzel, în a cărui accepțiune,
animată de ideea de spațiu vital, granițele statului ar trebui să fie cât mai departe de marginile
etnice ale națiunii. În contrast cu pers pectiva ratzeliană, Turgot pleda pentru o echivalență
între granițele politice ale statului cu marginile etnice ale acestuia, o realitate politică extrem
de rară.

V. Coduri geopolitice

Încerc să evidențiez în această secțiune conceptele de bază utilizate în abordarea
geopolitică. Tocmai pentru că mă refer la conceptele de bază recomand cititorului interesat de
o prezentare exhaustivă a codurilor geopolitice să consulta un dicționar geopolitic. Atributul
,,de bază ’’ poate să genereze nelămuriri. Și pe bună dreptate, întrucât unele erau conceptele
de bază ale geopoliticii statiste, perioada 1870 -1945, altele cele specifice viziunii sistemice
din anii ’70, c ând accentul cădea pe teoriile sistemului mondial modern și p e
,,geoeconomizarea ’’ geopoliticii, și cu totul altele sunt codurile tipice perspectivei
postmoderne, succesivă terminării Războiului Rece, când atenția se mută asupra producției
politice a spațiului și a granițelor, identităților, popoarelor fără istorie, problematicii națiunii și
naționalismului etc. Nu mă interesează, prin urmare, o prezentare secvențială a codurilor
geopoliticii, în funcție de paradigma dominantă din câmpul geopoliticii. Desigur că un astfel
de unghi de vedere ar fi foarte interesant. E l transgresează însă limitele acestui suport de curs.

23
Voi insista deci asupra acelor coduri, într -o anumită măsură, comune tuturor perspectivelor
din zona geopoliticii.
În esență, analiza geopolitică ia în colimator teritorii, granițe, resurse, identități , fluxuri
de idei, bunuri și persoane. Vă propun să observăm câteva coduri care apar constant în orice
discuție geopolitică. Apelez în acest sens la doi autori. Unul clasic și unul modern. Primul este
Friedrich Ratzel, a cărui lucrare din 1898, e vorba des pre Politische Geographie , a influențat
semnificativ direcția geopoliticii germane. Al doilea este Saul Bernard Cohen, care definește
geopolitica drept geografia relațiilor internaționale, și care ne oferă o viziune geopolitică cu
înălțime mare, capabilă s ă grupeze cele mai importante coduri geopolitice utilizate mai bine
de un veac în gândirea strategică. Încep cu Ratzel.
Gândirea geopolitică ratzeliană este în bună măsură rudimentară, întrucât propune o
excesivă condiționare geografică a fenomenelor polit ice. De aici importanța teritoriului pentru
viața statului, perceput la finele secolului XIX fie evoluționist, statul ca organism social, fie
metafizic, statul înzestrat cu ființă proprie. Explicația acestei percepții, dincolo de influențele
paradigmei evo luționiste din antropologie ori ale metafizicii hegeliene, ține în bună măsură de
sinonimia dintre stat și națiune, chestiune asupra căreia nu insist. În esență, perspectiva
geopolitică a avansată de Ratzel conține patru coduri: Mittelpunkt, teritoriu, poz iție geografică
și granițe. Dintre acestea, cel mai interesant pare să fie Mittelpunktul, nucleul etnopolitic al
statului, valorificat la finele secolului XX de către viziunea etnosimbolistă a lui Anthony
Smith. Câtă vreme Ratzel atribuie Mittelpunktului m ai ales valoarea geografică (cele șapte
coline pentru Imperiul Roman, Valea Nilului pentru Egipt, Transilvania pentru România),
Anthony Smith accentuează valoarea simbolică a Mittelpunktului, drept locul din care
izvorăsc miturile motoare ale națiunii, ero ii, figurile carismatice, precum și reperele memoriei
colective. Mittelpunktul nu are doar valoare geografică pentru Anthony Smith. Mittelpunktul
este matricea (vatra) unde se formează o națiune. În privința teritoriului, Ratzel este unul
dintre primii geo grafi care insistă asupra spațiului mare (Grossraum), capabil să susțină o
viață națională autarhică, deloc sau foarte puțin dependentă de diviziunea internațională a
muncii. Este în mod evident o perspectivă realistă, aflată la antipodul ideilor de tip la issez –
faire, un unghi de vedere preluat astăzi și de unii neo -eurasianiști, care consideră că doar
spațiile mari, grație caracterului lor cvasi -autarhic, se pot afirma ca centre de putere în politica
mondială. Potrivit lui Ratzel, spațiul este într -adevăr un element major al puterii statului doar
atunci când are o dimensiune de aproximativ cinci milioane de kilometri pătrați. Privirea
geopolitică propusă de Ratzel a fost însă infirmată de istorie, cel puțin de perioada ciclului
columbian, ca să folosesc ter menii lui Mackinder. Olanda și Anglia, primele centre ale

24
sistemului mondial modern în accepțiunea lui Wallerstein, au fost țări mici, propulsate în
centrul lumii de politicile eficiente de modernizare. La polul opus s -a aflat întotdeauna Franța,
greu de m odernizat atât din pricina anvergurii sale teritoriale, dar și din cauza mozaicului
cultural, lingvistic și legislativ pe care Parisul abia dacă îl standardizase la începutul Primului
Război Mondial. Apariția drumului de fier face într -adevăr din spațiu un element important al
puterii statului. Nu insist foarte mult asupra poziției teritoriale, care poate avantaja un stat în
defavoarea altuia. Să luăm bunăoară exemplul Serbiei, lipsită ieșire la mare după destrămarea
fostei Iugoslavii, sau al Armeniei, prin să între Marea Neagră și Marea Caspică, dar fără acces
direct la acestea. Interesantă la Ratzel este problematica granițelor și filosofia granițelor
elaborată de acesta, Ratzel propunând distincția între granițe rele și granițe bune. Bune erau
granițele at unci când frontierele politice ale statului erau dincolo de marginile etnice, o
perspectivă evident expansionistă. Atunci când granițele etnice se suprapuneau cu cele
politice ori granițele politice erau transgresate de cele etnice, atunci frontierele erau rele.
Sabin Manuilă, autorul recensământului din 1930, consideră că granița este bună atunci când
aceasta se suprapune cu marginile etnice ale unei populații, el apreciind ca naturale (și deci
bune) granițele României Mari. Tot cu privire la granițe, Ratz el aprecia că acestea măsoară
vitalitatea Mittelpunktului. Cu cât nucleul etno -politic al statului era mai viguros, cu atât
granițele erau împinse mai departe. Factorii de expansiune ai Mittelpunktului erau războiul,
comerțul și cultura, viziune care anunț a, cu aproape o sută de ani mai devreme, ideea de soft –
power. Modelat de principiile evoluționiste, Ratzel aprecia granițele ca fiind naturale,
neaducând în discuție procesul social de construcție a granițelor și faptul că granițele definesc
și se definesc (și) prin producție intelectuală.
Când abordează problematica codurilor geopolitice, Saul Bernard Cohen începe cu
cadrele geografice , care sunt de două tipuri: maritime și continentale. Influența lui Mackinder
e evidentă. Alături de clima temperată și pr ecipitațiile relativ bogate, cadrele maritime sunt
caracterizate de comerț maritim intens și de fluxuri migratorii constante, care au modelat,
scrie Cohen, un ethos politic liberal. În opoziție cu acestea, cadrele continentale sunt de regulă
dominate de co ndiții climaterice extreme și de distanțe uriașe față de mările deschise. Izolarea
istorică și autarhia economică au dat naștere unor ethosuri autoritariste, de tip conservator,
care au valorizat reperele comunitare, formele politice autocratice și viziuni le sociale de tip
ierarhic. Astfel, pe urmele axiomei geopolitice concepute de Mackinder, interacțiunea
geopolitică dintre cadrele maritime și cele continentale nu poate fi decât tensionată. Printre
trăsăturile geopolitice , al doilea cod geopolitic prezent at de Saul Bernard Cohen, se numără și
elemente ratzeliene. Cohen nu vorbește despre Mittelpunkt, ci despre centre istorice sau

25
nucleare , care se referă la zona geografică în care s -a înfiripat ideea statalității. Urmează
ecumenele , respectiv zonele putern ic industrializate, dense din punct de vedere demografic și
brăzdate de rețele moderne de transport, respectiv cele mai importante arealuri economice ale
unui stat și, simultan, cele mai importante zone din punct de vedere politic pentru un stat. Pe
lângă granițe, o altă trăsătură geopolitică, Cohen amintește zonele goale , cu potențial
demografic scăzut, dar bogate în resurse naturale, precum și sectoarele volatile , adică acele
arii teritoriale locuite de grupuri separatiste, care nu se regăsesc în politici le identitare ale
statului.
Zonele sau blocurile geopolitice , trei la număr, constituie un alt cod geopolitic
identificat de Cohen. Primul bloc geopolitic, blocul maritim, este format din America Centrală
și de Nord, America de Sud, Europa Maritimă și zona Magrebului. Blocul maritim conturat de
Saul Bernard Cohen se identifică în bună măsură cu Midland Ocean propus de către Halford
Mackinder în 1943. Al doilea bloc este cel al Eurasiei continentale și este format din Federația
Rusă, mărginită de Belarus și Moldova. E limpede că, în siajul tezelor geopolitice forjate de
Brzezinski, Saul Bernard Cohen introduce și Ucraina în Europa Maritimă, ca să nu mai
vorbim de Europa Centrală și Răsăriteană. Prin urmare tot ce ține de NATO, dar și de fostele
republici sovi etice ofertate la un moment dat de NATO, intră, după Cohen, în Europa
Maritimă. În fine, ultimul bloc geopolitic este reprezentat de Asia Răsăriteană care include
China și Peninsula Indochina. Nimic sau prea puțin despre India, care ar putea constitui
centrul unui alt bloc geopolitic, dar care este insuficient dezvoltată din punct de vedere
economic, cultural și militar pentru a -și disemina cu succes o ,,pan -idee’’ proprie. Zona
nisipurilor mi șcătoare (Shatterbelts) constituie un cod geopolitic insolit, dar care nu face din
Cohen un geopolitician original. Shatterbelt este un concept studiat la început de secol XX de
Alfred Mahan, James Fairgrieve și Richard Hartshorne, geopoliticieni interesați bunăoară de
instabilitatea politică dintre paralela 30 și paral ela 40 din Asia, un teritoriu disputat la vremea
respectivă de Anglia și Rusia Țaristă. Hartshorne a fost interesat de zona volatilă cuprinsă
între Marea Baltică și Marea Adriatică, mai exact de cordonul sanitar confecționat de Pacea
de la Versailles, și p entru pacificarea căruia Hartshorne a propus eliminarea criteriului
național din logica organizării politice și înlocuirea acestuia cu unul federal (Cohen, 2009).
Zonele volatile (ori zona nisipurilor mișcătoare) sunt zone de mare importanță geostrategică
care apar la joncțiunea dintre blocurile maritime. Din cauza presiunilor exercitate de marile
puteri, zonele volatile sunt divizate din punct de vedere politic și etnic. Exemplele clasice
pentru zonele volatile sunt Balcanii, Orientul Mijlociu, dar și Corn ul Africii sau Libanul ori
Pakistanul. Statul național este ultimul cod geopolitic avansat de Cohen. Deși statul național

26
este erodat din exterior de fluxurile economice ale globalizării, iar din interior de narațiunile
minorităților ale căror drepturi au fost deplin recunoscute abia după terminarea Războiului
Rece, acesta continuă să rămână unitatea principală de analiză în relațiile internaționale,
precum și elementul central al politicii mondiale.

VI. Geopolitică sau geografie politică?

Diferențele dintre geopolitică și geografia politică nu sunt substanțiale. Mai ales dacă
stăm să ne gândim că o serie de gânditori revendicați de geopolitică la un moment dat, precum
Ratzel, Mackinder sau Isaiah Bowman, par astăzi adjudecați de geografia politică. Fri edrich
Ratzel, bunăoară este prezentat de John Agnew drept unul dintre vocile majore ale geografiei
politice7. Și pe bună dreptate, întrucât Ratzel, ca geograf, n -a fost implicat în analiza
geopolitică, măcar și pentru faptul că termenul geopolitică apare la un an după publicarea
faimoasei Politische Geographie , una dintre cele mai cunoscute opere ratzeliene. Cu toate
acestea, apariția geografiei ca disciplină academică, alături de alți factori, grăbește
cristalizarea geopoliticii, ca să nu mai pomenesc aic i numeroasele idei ratzeliene prelucrate de
Karl Haushofer. John Agnew citește interesant perioada interbelică, dominată de standardele
geopoliticii statiste: organiscism, autarhism, naționalism hot8. El remarcă o serie de breșe în
ethosul liberal diseminat de marile puteri ale vremii (se referă la Marea Britanie și la Franța),
care practicau politici protecționiste acasă, dar încurajau dereglementarea pe scară largă în
exterior. Și condamnau toate statele care, prin intermediul tarifului vamal, cău tau să -și
construiască un sector secundar consistent.
Geografia politică este o tentativa încununantă de succes de a salva analiza
geopolitică, care fusese sufocată în perioada interbelică și în vreme celei de -a Doua
Conflagrații Mondiale de reperele rasia le are geopolitcii germane. Sau, ca să fiu mai exact, o
tentativă de a salva geopolitica de ,,viziunea geopolitică ’’ angajată de Hitler și, într -o anumită
măsură, de anumiți reprezentanți ai Școlii Geopolitice Germane. De asemenea, geografia
politică desch ide unghiul de analiză propus de geopolitica statistă, care, pe de o parte,
condiționa masiv fenomenele politice de geografie, iar pe de altă parte, în ton cu paradigma

7Vz. John Agnew, Making Political Geography .
8Cel care propune distincția dintre naționalismul banal și naționalismul hot (exploziv) este Michael Billig. Într -o
analiză incisivă car e evidențiază reproducerea socială a națiunii prin simbolistica naționalismului banal, Billig
remarcă cum naționalismul hot nu este altceva decât o exacerbare a naționalismului banal, în momente în care
identitatea națională, ce are în general valori minim e, este stârnită de discursuri, comemorări, parade militare,
confruntări sportive, pentru a ajunge la valori maximale.

27
dominantă în vreme, punea semnul egal între stat și națiune. Utilizând paradigmele prof ilate la
finele anilor ’70 , paradigme ce -au impus tonul cercetării în perioada post -Război Rece,
geografia politică consideră că laolaltă cu determinațiile geografice ale fenomenelor politice,
acestea din urmă au capacitatea de defini spațiul, viziunea in clusă în cartea Mariei Todorova
Imagining the Balkans stând mărturie în acest sens. În concluzie, geografia politică este tot o
cercetare geopolitică, ghidată însă de paradigmele dominante din zona științelor sociale
începând cu anii ’70. Geopolitica și ge ografia politică au însă un element comun. Este vorba
despre putere, de cercetarea distribuției inegale a puterii în spațiu, precum și a factorilor
răspunzători de discrepanțele de putere. Spre deosebire însă de geopolitică, axată mai ales pe
cercetarea pu terii statului, geografia politică caută să înțeleagă și raporturile de putere dintre
grupurile sociale, dintre stat și anumite minorități etnice sau religioase, ori șansele anumitor
entități din sectorul ONG de a iniția ori de a schimba o politică publică .
Analiza geopolitică debutează abia după ce politologul suedez Rudolf Kjellen născocește
termenul în 1899. Firește că analiza distribuției inegale a puterii în spațiu și a tensiunilor
produse de această inechivalență l -a precedat cu mult pe Kjellen. John Agnew consideră că
primul geograf politic veritabil a fost Tucidide, care prin descrierea confruntării dintre Sparta
și Atena inclusă în Războiul Peloponesiac , a afimat cu mai bine de două milenii înaintea lui
Mackinder axioma geopolitică fundamentală: ten siunea civilizațională perpetuă dintre
talasocrații și telurocrații (Agnew, 2002). În mare, ideile pivot ale geografiei politice sunt
ideile care au propulsat geopolitica statistă în perioada 1870 -1945. Să le trecem în revistă, în
siajul prezentării lui Jo hn Agnew!
1. Excesiva importanță acordată statului și astfel mascarea inechipolentei dintre stat și
națiune. Prin intermediul zugrăvirii unui trecut mitic, populat de zeități și eroi
legendari, națiunea era descrisă ca un grup social compact, lipsit de orice fisură, și care
era menținut în această formă monolitică de către stat. Prin conexarea statului cu
națiunea organică, statul însuși devenea o entitate cu viață proprie, de tip metafizic. De
aici adularea națiunii care se traducea automat în adularea instit uției statului. Situația e
un pic mai complicată, în sensul că ,,rotunjimea perfectă’’ sau caracterul monadic al
națiunii au rădăcini, dincolo ethosul theoretic al romantismului, și în teoriile
absolutiste ale statului, vehiculate pe larg după Reforma prot estantă, ce -l prezentatu pe
monarh ca fiind una cu statul.
2. Granițele politice ale statului trebuie să coincidă sau chiar să depășească granițele
etnice ale statului, astfel încât între granițele etnice și cele politice să se creeze o zonă
tampon de natură să atenueze presiunile transfrontaliere. Este o idee avansată de

28
Friedrich Ratzel, care dincolo de caracterul ei ofensiv și belicos, are și o puternică
încărcătură rasială. În sensul că susține că granițele dintre popoare au conotații etnice,
dar nu și se mnificații social -culturale. Altfel spus, distincția dintre in -group și out –
group e permanentă (în realitate lucrurile stau exact pe dos, în -groupul fuzionând de
cele mai multe ori cu out -groupul), iar frontiera doar semnificații etnice.
3. Apariția pe scară largă a politicilor autarhice, care încurajau economia de război, într –
un context european gata să explodeze, mai ales din cauza prevederilor Păcii de la
Versailles, care, vizând dezindustrializarea Germaniei, confiscarea coloniilor acesteia
și a flotei co merciale, condamna la înfometare o însemnată parte a populației urbane.
Pe deasupra, sfera relațiilor international era percepută ca un cadru închis, dominat de
ideea jocului cu sumă nulă. Mai precis, câștigul unui actor statal se făcea pe spezele
altuia, mai slab. Semnificativ e faptul că cei mai importanți centri de putere ai
momentului, care făceau apologia comerțului liber, își adăposteau o serie de capacități
industriale sub scutul tarifului vamal.
4. Ideea că succesul international al unei națiuni, și i mplicit al unui stat dată fiind
paradigma dominantă a vremii, depindea în mod covârșitor de teritoriu și de mediul
geografic. Așa se explică de ce ideea de spațiu vital (Lebensraum), precum și cea a
statului ca entitate biologică a avut o așa mare audiență atât la nivel academic, cât și la
nivel social.

De regulă, atunci când se întreprinde o periodizare a cercetării geopolitice, se vorbește de
mai multe etape: geopolitica imperialistă (1870 -1914), geopolitica interbelică (1918 -1945),
geopolitica Războiul ui Rece (1947 -1989) și geopolitica post -Război Rece (după 1989). Se mai
adaugă geopolitica post 11 septembrie 2001 , cu accent asupra interven ției americane în
Afganistan și Irak, precum și asupra războiului asimetric. Geografia politică propune trei
segmen te temporale, fiecare dominat de un anumit tip de abordare: analiza spațială – anii ’60,
abordările economice – anii ’70 și perspectivele postmoderne din anii ’80 -’90. Analiza
spațială, întocmai precum geopolitica cvasi -rudimentară a perioadei interbelice, consideră că
există o legătură directă între geografie și politică, în sensul că în explicarea fenomenelor
politice variabila reprezentată de spațiu este una independentă. Abordarea economică
consideră că diferența de putere dintre spații are explicații i nstituționale. Cu alte cuvinte,
gradul de funcționare a instituțiilor și eficiența instituțională poate explica de ce anumite spații
se află în siajul altora. E o abordare care consideră că progresul economic s -a incarnat
instituțional, motiv pentru care ț ările ce -au importat tipare instituționale fără a avea însă un

29
fundal socio -economic pe măsură, mai degrabă au regresat. În ceea ce privește abordarea
postmodernă, aceasta a inițiat câteva direcții de cercetare, precum poststructuralismul
(limbajul nu doar ca mediu, ci și ca mesaj al comunicării), postcolonialismul (depolitizarea
cunoașterii prin apariția narațiunilor făurite de grupurile uitate de istoria occidentală), și
postmodernismul (preferința pentru multiple perspective, fără ca vreuna să conțină ma i mult
adevăr decât cealaltă). Temele noi aduse de abordarea postmodernă în dezbaterea geopolitică
se referă la geografia mișcărilor politice și sociale, politici identitare, manufacturarea politică
a spațiului, geografia naționalismului și a conflictului etnic etc. Sunt tot atâtea teme care au ca
numitor comun ideea de conflict generat de diferențele de putere dintre grupurile sociale,
înțelese ca diferențe (de sex, etnice, religioase) de statut social în atingerea obiectivelor. Prin
urmare, geopolitica re cunoaște multiple abordări, dincolo de cea statistă, aceasta din urmă
rămânând însă centrul de interes al geopoliticii practice.

VII. Geopolitica lui Halford Mackinder. Prea multă teorie?

De regulă, cursurile teoretice sunt greu (sau mai greu) digerabile, în primul rând din cauza
densității informației, dar uneori și din pricina prejudecății că ,,practica e cea care contează ’’.
Nimeni nu tăgăduiește importanța practicii.Dar, așa cum spuneam mai devreme, geopolitica
practic ă nu e apanajul oricui. E o abordare întâlnită preponderent în instituțiile statului
(Ministerul de Externe, Ministerul Apărării Naționale, Serviciile de Informații), aspect care nu
exclude investigații cu relevanță geopolitică întreprinse de anumite centre private de cercetare
ori din sectorul ONG. Unghiul de vedere propus de cursul de față este specific geopoliticii
formale, de tip academic, motiv pentru care dimensiunea lui teoretică va fi mai stridentă decât
cea practică, care nu va lipsi însă. Nu contest importanța practicii (ori a geopoliticii practice),
vreau însă să apăs un pic pe importanța teoriei. Teoria nu este opusul practicii. Dimpotrivă,
teoria este practică concentrată, modelul teoretic distilând o cantitate importantă de fapte
sociale pentru a se profila. Teoria e ste importantă fiindcă propune distincția dintre faptele
(geopolitice) relevante și faptele nerelevante, ușurându -ne cu alte cuvinte cercetarea . Putem
spune deci că teoria urmează realității, după cum, simultan, teoria modelează realitatea.
Clivajul teorie -practică e o falsă dihotomie, întrucât teoria și practica sunt fațetele aceleiași
realități. Asta înseamnă că, în general, orice teorie, și, în particular, orice teorie geopolitică
este bună? Firește că nu. Dar ce înseamnă că o teorie geopolitică este bun ă? Este bună atunci
când teoria descrie, explică, prezice și prescrie. Mai tranșant decât mine, Scott Burchill indică
cele șase trăsături ale unei teorii lămuritoare:

30
,,1. Capacitatea teoriei de a înțelege un proces ori o problematică
2. Forța explicativă a teoriei
3. Succesul teoriei în prezicerea evenimentelor
4. Consistența și coerența intelectuală a teoriei
5. Obiectivul teoriei
6. Capacitatea auto -reflexivă a teoriei și de interacțiune intelectuală cu teoriile
concurente ’’(Burchill, 2001, p. 24).
Impor tant e ce teorie alegeți dintr -un maldăr de paradigme și teorii. Asta pentru că
teoria conține întotdeauna și o experiență istorică, cea a autorului ei, de unde și nevoia unei
contextualizări atente, de natură să lămurească ,,accidentele biografice ’’, respectiv
determinațiile sociale, culturale, politice etc. care au înrâurit agenda autorului. Pe scurt,
condiționările doctrinare ale unei opere ori teorii. Teoreticienii, chiar dacă sunt parte
integrantă a timpului lor, sedimentat într -o anumită configurație instituțională și ideatică, nu
sunt simpli captivi ai unei structuri sociale . Fiindcă, la rându -le, teoreticienii au ranforsat,
contestat sau rescris matricea instituțională tipică pentru vremea lor.
Autor al probabil celui mai important concept geopolit ic9, acela de Heartland, Halford
Mackinder iese în evidență cu un articol publicat în 1904 și intitulat ,,Pivotul geografic al
istoriei ’’, denumirea inițială a Heartlandului . Acesta este textul în care geograful britanic
anunța sfârșitul unui ciclu, al cel ui columbian, început în 1492 când s -a produs o schimbare de
proporții în politica mondială: creșterea importanței geopolitice a puterilor talasocratice
(puterile maritime) care ajung în cele din urmă într -o poziție hegemonică în raport cu cele
telurocrati ce (puterile continentaliste). Terminarea ciclului columbian, provocată de apariția
Germaniei Mari, sub sceptrul Prusiei, în 1871, anunța o nouă schimbare a raporturilor de forță
în politica mondială. Ciclul post -columbian, potrivit lui Mackinder, consacra hegemonia
telurocrațiilor (puterilor continentaliste), grație apariției drumurilor de fier prin intermediul
cărora resursele din interiorul uscatului puteau fi transportate facil spre mare, astfel încât o
putere continentalistă putea dobândi și statură ta lasocratică prin intermediul marinei
comerciale, dar mai ales a celei de război. Drumul de fier devenea mai important decât
drumul pe mare atât ca timp, cât și ca spațiu acoperit. O altă constatare semificativă a lui
Halford Mackinder, dincolo cea legată d e trecerea de la un ciclu talasocratic către unul
telurocratic este, probabil, principala axiomă a geopoliticii statiste. Interpretând istoria într -o
manieră dialectică, pe formulă hegeliană, Mackinder consideră că progresul civilizației este de

9Cel mai important concept pentru primele faze ale gândirii geopolitice, de tip statist și condiționată major de
,,fenomenele pământului ’’.

31
fapt istor ia unei permanente confruntări între puterile talasocratice (ori agenți ai puterilor
maritime) și puterile continentaliste (sau vectori telurocratici). Chiar civilizația europeană (se
referă, evident, la arealul occidental) este urmarea unei astfel de înfr untări civilizaționale.
Mackinder pretinde că fermentul Europei Occidentale îl constituie marile mișcări migratorii,
pe de o parte ale popoarelor din stepele Asiei (vector continentalist), iar pe de altă parte ale
vikingilor (vector maritim), sub a cărora presiune iau naștere Anglia și Franța, în timp ce Italia
se fărâmițează. Mai ales ca urmare a valului migrator mongol eclozează Europa Occidentală,
pretinde Mackinder, așa explicîndu -se și atribuirea denumirii de ,,pivot geografic al istoriei’’
zonei dinsp re care triburile lui Ginghis Han s -au prăvălit asupra Europei. Arealul la care face
referire geograful britanic, cel puțin în scrierea din 1904, era străjuit la N de Oceanul Înghețat,
la Est de Yangtze, la Sud de Munții Himalaya, iar la Vest de către Volg a. E de altfel zona pe
care o și recomandă strategilor britanici, care la vremea respectivă se străduiau să găsească
resursele necesare pentru conservarea statului hegemonic al Marii Britanii. Așa că cine vroia
să scrie istoria lumii trebuia să controleze zona din care pornise istoria lumii10. Dincolo însă
de dimensiunea ușor metaforică, ,,pivotul geografic al istoriei ’’ îi era necesar Marii Britanii
din câteva rațiuni cât se poate de practice: vastele resurse de care dispunea și poziția
geografică care perm itea Angliei să țină în șah Imperiul Țarist în zona Peninsulei Arabe,
Oceanul Indian și în zona Asiei de Sud -Est. Mackinder e, iată, un geopolitician realist care
utilizează, la nivel teoretic, formula balanței de putere în folosul Marii Britanii. Alături de
zona pivot a istoriei, Mackinder prezintă crescentul interior sau marginal, respectiv
civilizațiile de țărm care, aidoma unei semiluni, înconjoară Heartlandul. Fac parte din această
zonă Europa Occidentală, Italia, Turcia, Penisula Arabă, India, China, Peninsula Korea etc.
Crescentul interior este la rândul său înconjurat de Crescentul exterior, așa numita Europă
Maritimă, formată din Anglia, Africa de Sud, Noua Zeelandă, Australia, Japonia, Statele
Unite ale Americii.

10Istoria lumii se confunda la vreme respectivă cu istoria Europei Occidentale și, mai precis, cu cea a Marii
Britanii. În generale, istoria lumii s -a confundat, în diferite momente, cu istoria scrisă de cel mai important
centru de putere.

32

Mackinder considera încă din 1904 , iar aceasta e o viziunea geopolitică pe care a
împrumutat -o atât geopolitica germană și americană, cât și cea sovietică, că dominația
britanică asupra Heartlandului va fi posibilă numai în cazul în care Londra reușește să
împiedice constituirea axei Mosc ova-Berlin. Este, în mod evident, o perspectivă realistă, de
tipul balanței de putere, care vizează descurajarea apariției unui hegemon la nivel european.
Nu a fost însă o perspectivă rămasă la stadiul de teorie. Viziunea realistă articulată de
Mackinder a avut și o dimensiune parctică, concretizată în ,,cordonul sanitar ’’ apărut în urma
Păcii de la Versailles din 1919, când dizolvarea imperiilor cândva membre ale Sfintei Alianțe,
anihilarea Heartlandului german în Europa și reorganizarea bătrânului contine nt pe principiul
națiunilor au avut evidentul obiectiv de a separa Germania de Uniunea Sovietică și de disloca
astfel un potențial centru de putere. Un plan realist, escamotat însă de reperele liberale ale
păcii, prosperității și securității colective într upate instituțional în Liga Națiunilor. Iată deci că
teoria geopolitică a lui Mackinder n -a fost monopolizată doar de geopolitica formală, de tip
academic, ci a fost preluată și de geopolitica practică. Care o va revalorifica din plin atât la
constituirea NATO, cât și la formularea strategiei americane a containmentului în perioada
Războiului Rece, dar și după căderea Zidului Berlinului. Saul Bernard Cohen remarcă că
ideea de Heartland nu -i aparține lui Mackinder, ci unui alt geograf britanic, James Fairgri eve
(Cohen, 2009). La unsprezece ani de la apariția ,,pivotului geografic al istoriei ’’, Fairgrieve
include conceptul de Heartland în dezbaterea geopolitică și constată că în ceea ce privește
potentiala dominație asupra Eurasiei, China era favorită compara tiv cu Uniunea Sovietică ori
Germania. Democratic Ideals and Realities , apărută în 1919, este lucrarea în care Mackinder
preia ideea de Heartland, areal pe care îl extinde spre est, învecinându -l cu Pacificul de Nord,

33
dar și spre Vest, atașându -i Europa Răsăriteană pănă la Marea Baltică. În Democratic Ideals
and Realities , Mackinder afirmă răspicat că pentru dominația asupra Heartlandului este
nevoie de controlul asupra Europei Centrale și Răsăritene, spații aflate în r aza geopolitică a
Uniunii Sovietice și a Germaniei. Așa se explică de altfel și forjarea cordonului sanitar la
Versailles, spațiu aflat în perioada interbelică sub influență franco -anglo -americană și pe care
Statele Unite ale Americii, prin rollback policy sau doctrina Reagan, au încercat în anii ’80 să
și-l aproprie din punct de vedere geopolitic. De remarcat c ă doctrina Reagan a fost inspirată
de la perspectiva lui Nicholas Spykman, care prelucrase ideile lui Mackinder și mai ales
celebrul dicton al acest uia: ,,Cine stăpânește Europa de Est domină Heartlandul. Cine domină
Heartlandul, controlează Insula Lumii.Cine controlează Insula Lumii, stăpânește lumea’’. De
remarcat c ă Insula Lumii includea Europa, Asia și Africa, dar nu și America de Nord, arie
geogr afică căreia Mackinder se ferește să -i atribuie o prea mare importanță geopolitică
probabil și din cauza faptului că Statele Unite se numărau, după terminarea Primului Război
Mondial, printre competitorii majori ai Marii Britanii pentru supremație mondială .
Situația se schimbă radical un sfert de veac mai târziu, când, în aproape de finalul
celei de a Doua Conflagrații Mondiale, Mackinder este obligat să includă Statele Unite ale
Americii în singura construcție geopolitică capabilă să contrabalanseze o Eur asie controlată
integral de Uniunea Sovietică, și pe care o denumește Midland Ocean. În vreme ce
configurația Heartlandului din textele apărute în 1904 și 1919 a reprezentat fundamentul
strategiei americane a containmentului pe toată perioada Războiului Re ce, noile contururi
geopolitice ale lumii trasate de Mackinder în 1943, cu ocazia publicării articolului The Round
World and the Winning of Peace , au stat atât la baza NATO, cât și la baza strategiei îndiguirii
utilizată de SUA în perioada post -Război Rece . E un articol din care dispare postulatul
geopolitic consacrat de materialul din 1919: ,,Cine stăpânește Europa de Est domină
Heartlandul. Cine domină Heartlandul, controlează Insula Lumii.Cine controlează Insula
Lumii, stăpânește lumea’’.Motivul e cât se poate de evident. După terminarea bătăliei de la
Stalingrad, Mackinder înțelesese că Europa de Est va fi dominată de Uniunea Sovietică.

34

A căutat în aceste condiții, în acord cu reperele paradigmei realiste, o formula geopolitică
capabilă să reechili breze raporturile de forță la nivel global. El propune formula Midland
Ocean care includea Europa Occidentală, Nordul Africii, Nordul Americii de Sud, America
Centrală și aproape complet America de Nord, cu excepția Californiei, Alaskăi și unei părți
consi stente a Canadei. Midland Ocean era o structură geopolitică hegemonică în Atlanticul de
Nord, așa explicându -se și apariția, în 1949, a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord
(NATO). Alături de Heartland și de Midland Ocean , Mackinder mai propunea, î n articolul
din 1943, alte câteva zone geopolitice interesante. Centura liberă (Mantle of Vacancies) este
una dintre ele. Concepută ca o barieră naturală între zonele dens populate, Centura liberă era
formată din zona Amazonului, Sahara, Peninsula Arabă, bu căți din Iran, Afganistan, India,
China și Mongolia, și avea rolul de a produce energie, îndeosebi energie solară. Situată însă
între Heartland și Rimland, centura liberă era totodată un element suplimentar de antifonare
geopolitică a ,,pivotului geografic al istoriei’’. Ținuturile musonice din Asia , care includeau
India și China, precum și Bazinul Atlanticului de Sud , cu cea mai importantă parte a Americii
de Sud, dar și cu Africa Subsahariană, reprezentau alte piese majore în dominoul geopolitic
mondial. Iese în evidență, pe de o parte, importanța majoră pe care Mackinder continua să o
acorde Heartlandului, iar pe de altă parte, efortul intelectual de complicare a hărții geopolitice

35
a lumii, cu scopul găsirii unei contraponderi pentru dominația politică ex ercitată de Uniunea
Sovietică asupra Eurasiei.
De ce este important Heartlandul pentru o putere maritimă, precum Marea Britanie?
Pentru că însemna ,,un coș de resurse ’’ foarte ofertant, greu de controlat de o talasocra ție și,
totodată, un spațiu care asig ură stăpânirea uriașei mase continentale a Eurasiei. Halford
Mackinder a fost activ implicat în politica britanică, fiind membru al Parlamentului între
1910 -1922. A fost totodată Înalt Comisar Britanic pentru sudul Rusiei între 1919 -1920
(Cohen, 2009).Fără niciun dubiu, fundamentul doctrinar al teoriilor sale geopolitice a fost
realismul. Spuneam ceva mai devreme că Mackinder a susținut deschiderea, comerțul liber și
teoria ricardiană a avantajului comparativ. Dar în concordanță cu viziunea realistă pentru care
morala are patina sau niciun fel de valoare atunci când vine vorba de interesul principal al
statului, respectiv supraviețuirea sa, Mackinder a sprijinit și un sistem preferențial de tarife
pentru menținerea unității Imperiului Britanic (Cohen, 2009).

VIII. Fundamentele doctrinare ale unei geopoliticii mackinderiene

Deși Rudolf Kjellen este creditat cu inventarea conceptului de geopolitică în 1899,
adevăratul star al geopoliticii este Halford Mackinder, geograf britanic care introducea în
ecuația dominației mondiale, în 1904, variabila Heartlandului, areal de care ar fi trebuit să țină
seamă perspectivele de securitate ale Marii Britanii, dacă aceasta dorea să -și mențină
dominația geopolitică la începutul ciclului columbian, când hegemonia maritimă nu mai era
suficientă pentru o poziție preeminentă în politica mondială . Am observat din prelegerile
anterioare că puterea Marii Britanii, măsurată în numărul de cai putere furnizat de motoarele
pe aburi, fusese deja surclasată la finele secolului XIX atât de Statele Unite, cât și de
Germania. E un factor cantitativ care, lua t separat, nu spune foarte multe. Delinul imperiului
britanic devine însă mai clar dacă ne ne uităm la competitorii acestuia, la datele legate de
productivitatea muncii, de gradul de industrializare, precum și de nivelul de alfabetizare
provenite din alte state europene. Intens șarjată la nivel internațional, Marea Britanie avea
nevoie să controleze un spațiu bogat în resurse, pentru a -și menține statura imperială și,
implicit, stăpânirea mondială. Zbigniew Brzezinski, care reia teoriile lui Mackinder atât în
perioada Războiului Rece, cât și după căderea Zidului Berlinului, consideră că regiunea
Heartlandului ar adăposti 80% din populația lumii, precum și 75% din resursele planetei.
Aflată deci într -o evidentă pierdere de turație în competiția inter -state, M area Britanie trebuia
să controleze ținutul mărginit de Oceanul Înghețat la Nord, de fluviul Yangtze la Est, de

36
munții Hymalaia la Sud și de fluviul Volga la Est. Ecuația dominației Heartlandului
presupunea însă controlul asupra Europei Centrale, așa cum v om vedea în cele ce urmează,
chestiune rezolvată de Tratatul de la Versailles din 1919.

Mackinder a fost un realist de calibrul cardinalului Richelieu și al cancelarului
Bismarck, fără să dețină funcțiile politice ale acestora. Mediul internațional este dominat de
forță, potrivit lui Mackinder, iar supraviețuirea unui stat depinde de capacita tea acestuia de a –
și proiecta puterea în așa fel încât să -și satisfacă acest interes vital. Considera idealiste atât
legile internaționale, cât și instituțiile internaționale înființate pentru a le pune în practică.
Mackinder n -a afirmat niciodată direct r ealitatea anarhică a politicii mondiale, așa cum a
făcut -o paradigma realistă în secolul XX. A susținut însă întotdeauna că războiul și competiția
dintre state sunt realitățile ultime ale relațiilor internaționale. Încă din debutul secolului XX,
geograful britanic considera că lumea era suficient de interconectată încât sursele de
insecuritate să fi prezente oriunde pe mapamond. E de altfel motivul pentru care a respins
izolaționismul. Firește că erau și altele motivele pentru care un geopolitician britanic
respingea izolaționismului. Un stat care promovase nebosit doctrina laissez -faire și a cărui
securitate alimentară depindea de liberul schimb nu -și permitea să încurajeze politicile
economice protecționiste ori viziunile autarhice afirmate de anumite stat e.
Gerry Kearns, autorul unei lucrări interesante11 ce vădește fluxul de idei care a șlefuit
gândirea strategică britanică, consideră conservatoare abordarea geopolitică a lui Mackinder.
Interesantă după Kearns este însă recurența temelor abordate de Macki nder în geopolitica

11Lucrarea la c are mă refer se numește Geopolitics and Empire. The Legacy of Halford Mackinder .

37
americană post -Război Rece, precum și fundamentul conservator al acestora, camuflat de o
manieră stângace printr -un discurs cu alură liberală. Pe scurt, dacă geopolitica lui Mackinder
era conservatoare, cea americană, articulată de un B rzezinski sau un Paul Wolfowitz, este
liberală. Care sunt argumentele în virtutea cărora geopolitica lui Mackinder poate fi socotită
conservatoare? În primul rând viziunea realistă, care, pornind de la principiul balanței de
putere, statua importanța geopo litică a Heartlandului eurasiatic, drept cel mai valoros teritoriu
pentru hegemonia globală, și, simultan, vital Angliei pentru contrabalansarea Rusiei țariste. În
al doilea rând, viziunea că lumea este formată din civilizații incompatibile, state ostile,
anarhie și conflict perpetuu (Kearns, 2009). Toate elementele care -l determină pe Kearns să
evalueze drept conservatoare gândirea geopolitică forjată de Mackinder s -au regăsit disparat
(sau la unison) în toate strategiile de securitate elaborate de președi nții republicani ai Statelor
Unite, dar îndeosebi în unilateralismul angajat de America în relațiile internaționale din
timpul celui de -al doilea mandat al lui George W. Bush. Sunt factori prezenți nu numai în
geopolitica practică, cea concretizată prin po liticile și acțiunile diferitelor instituții ale statului,
dar și în cea formală, în geopolitica practicată la nivel academic. Probabil că cel mai elocvent
exemplu este reprezentat de lucrarea lui Samuel Huntington, Ciocnirea civilizațiilor , dar și de
perspectiva Școlii de la Copenhaga, care, chiar dacă își propun să estompeze proeminența
statului în strategiile de securitate și să scoată în evidență ,,conflictele religioase’’ ori
,,populațiile fără istorie’’, elaborează o viziune de tip statal, lipsită de breșe. Astfel,
civilizațiile sunt compacte, lipsite de orice fel de tensiuni inter -civilizaționale, iar etniile fără
stat, în pofida diferențelor culturale importante, au o viziune rotundă asupra securității
societale. Mai exact, toți reprezentanții unei e tnii intră fără rest în formula ,,we, the people’’,
în pofida diferențelor intra -etnice.
Nu zăbovesc acum asupra nervului conservator din geopolitica americană post -Război
Rece. Important e să stabilim de ce e socotită aceasta ca fiind liberală. Pentru că , și acesta este
principalul argument, geopolitica americană a arborat libertatea comerțului drept valoare
stindard a relațiilor internaționale. Pulsează aici crezul viziunii neo -liberale, care eticheta
drept comuniste orice strategii economice protecționi ste. De altfel, potrivit lui George W.
Bush condiția fundamentală a libertății insului era libertatea comerțului. Prin urmare, tentativa
unui stat, cu detentă mai scăzută în jocurile internaționale de putere, de a -și proteja resursele
în fața unui stat mai răsărit ori a unei corporații transnaționale era interpretată ca un atentat la
libertatea insului. Nu insist asupra chestiunii. Important e altceva. Important este că valoarea
comerțului internațional și idiosincrazia manifestată față de izolaționism fuse seră și constante
ale geopoliticii mackinderiene, așa cum am arătat mai devreme. Prin urmare, de ce o strategie

38
geopolitică ar fi conservatoare, iar cealaltă liberală? Fiindcă, practic, nu există nicio diferență
în ceea ce privește suportul doctrinar. Și t otuși ar fi una. Geopolitica lui Halford Mackinder
avea accente rasiale. În viziunea sa, doar rasa britanică și urmașii acesteia din dominioanele
britanice, precum și din fostele colonii din Statele Unite ale Americii, puteau susține o ordine
politică de t ip democratic (Kearns, 2009). E întotdeauna spectaculos când un realist vorbește
despre democrație. Dar în cazul lui Mackinder altceva iese în evidență. Faptul că democrația
are condiționări rasiale (Kearns, 2009). E o constatare abjectă, aflată însă în to n cu paradigma
vremii, dominată, repet, de ideile evoluționiste preluate din antropologia … britanică.
Paradoxal e că această constatare nu apare în gândirea geopolitică dezvoltată de Karl
Haushofer, dar este ideea pivot în perorațiile hitleriste, care n -au nici o legătură cu
geopolitica, dar cu care geopolitica a fost mai mereu asociată. Dar Gerry Kearns constată că
accentele rasiale se mențin și în gândirea strategică americană și oferă drept exemplu lucrarea
An End to Evil. How to Win the War on Terror , scrisă în 2004 de Richard Perle, membru al
Defense Advisory Board în cadrul Pentagonului, și de David Frum, acesta din urmă autor al
discursurilor președintelui George W. Bush. ,,Rasismul ambiental al lui Mackinder pălește în
comparație cu descrierea ace stora despre Orientul Mijlociu: ,,acest mediu fetid hrănește cei
mai veninoși viermi din mlaștina Orientului Mijlociu’’12. Fără comentarii. Etajul doctrinar al
viziunii geopolitice este întotdeauna important, mai ales că geopolitica a fost acuzată, printre
altele, și de lipsa unei aplecări minimale pentru neutralitate axiologică. Pentru corectarea
acestui neajuns, e important să se observe atât ,,accidentele biografice’’ cărora autorul le -a
căzut victimă fără voie (condiționări social -structurale: clasă, tip ul de educație dobândit,
cultura vremii etc.), precum și doctrina politică din spatele textelor. E un aspect extrem de
important mai ales pentru constructivismul social și geopolitica postmodernă.
Gerry Kearns observă că geopolitica a susținut viziuni imp erialiste. Jacques Turgot
scria încă din 1750 că menirea geografiei politice constă în oferirea de consultanță politică
pentru guvernul care vrea să transgreseze limitele politice ale statului. E motivul pentru care
Aleksandr Dughin, un geopolitician rus mai degrabă invizibil pe plan intern, dar destul de
proeminent în dezbatarea geopolitică din România, consideră că statele mici, printre care și
România, nu pot face geopolitică. De ce? Pentru că nu pot articula strategii imperiale. Dar
asta nu înseamnă că statele mici nu sunt supuse presiunilor (economice, culturale, politice,
instituționale etc.) de tip imperial, într -un mediu internațional caracterizat de raporturi de forță
inegale între statele lumii. Analiza geopolitică poate evidenția vulnerabilitățil e unui stat și

12Gerry Kearns, Geopolitics and Empire. The Legacy of Halford Mackinder , New York, Oxford University
Press, 2009, p. 243 apud David Frum, Richard Perle, An End to Evil. How to Win the War on Terror.

39
modul în care acestea se estompează ori, dimpotrivă, se transformă în amenințări de securitate
în funcție de evoluția raporturilor de putere din politica mondială. Geopolitica este un must
pentru orice stat, indiferent de putere relativă a a cestuia.
Kearns observă existența unei distincții între imperialismul colonial al lui Mackinder
și imperialismul colonial al lui Lloyd George, prim -ministrul britanic care a reprezentat
Imperiul cu ocazia Conferinței de Pace de la Paris din 1919. Proptel ele doctrinare ale
imperialismul colonial avansat de Mackinder au fost preluate și de Churchill și se referă la
controlul asupra teritoriilor străine care dețin resurse importante, atenția acordată dimensiunii
geostrategice a securității naționale legată d e proiectarea dominației britanice asupra
arealurilor importante în jocul mondial de putere și, foarte important, concentrarea asupra
ideologiilor adverse, precum și asupra guvernelor care le adoptă în încercarea de a demonstra
și demonta spiritul dominato r al ideologiei imperiale britanice care, la prima vedere, nu viza
altceva decât creșterea bunăstării la scară planetară. Imperialismul liberal al lui Lloyd George
menține ideile axiale trasate de Mackinder, dar aduce și o noutate. Intervenția în zonele
controlate de guverne cu predispoziție autarhică și astfel cu aplecare distinctă de cea a Marii
Britanii se justifica în termeni democratici, în sensul că intervenția se făcea întotdeauna în
folosul localnicilor. Afară de cazul în care erau respectate trei c ondiții: guvernare legitimă,
desemnată prin alegeri libere, și mediate de o presă neaservită (Kearns, 2007).
Axioma geopolitică fundamentală avansată de Mackinder se referă la tensiunea
perpetuă între puterile mării (talasocrații) și puterile uscatului (te lurocrații). Un conflict care
avantaja puterile continentaliste în viziunea geografului britanic, întrucât telurocrațiilor le era
mai facil să -și extindă influența asupra vecinilor, comparativ cu o putere navală, pentru care
era extrem de costisitoare menț inerea dominației asupra unui teritoriu aflat peste mări și țări.
Din acest motiv, talasocrațiile ar fi natural defensive. Ce nu ne spune Mackinder, e cum a
ajuns o putere maritimă să aibă posesiuni la distanțe uriașe de propriul spațiu. Evident,
natural.

IX. Karl Haushofer. O nouă viziune realistă în geopolitică

Erich von Drygalski, mentorul lui Karl Haushofer, îi transmitea acestuia că celelalte
națiuni trebuie privite așa cum sunt, iar nu cum am dori noi să fie (O ’Tuathail, 2003), aspect
care dovedește că încă de la bun început Haushofer a fost conectat la o viziune realistă asupra
relațiilor internaționale. La finele Primului Război Mondial, Haushofer s -a retras în lumea
academică germană din postura de ofițer comb atant. Devenit profesor de geografie politică la

40
Universitatea din München, Haushofer a reluat legăturile cu Rudolf Hess, pe care îl cunoscuse
în timpul războiului, și pe care îl adăpostește în casa sa după puciul ratat din 1923. Hess se
predă în cele din urmă și este întemnițat în închisoare Landsburg, unde este vizitat regulat de
Haushofer. În timpul acestor vizite, prin mijlocirea lui Hess, Haushofer îl cunoaște pe Adolf
Hitler, închis la rându -i la Landsburg, care este impresionat de perspectiva geopoli tică
propusă de Haushofer. Hitler preia în ,,gândirea sa geopolitică ’’ câteva dintre ideile lui
Haushofer, acesta fiind de altfel și unul dintre motivele pentru care geopolitica a fost ștearsă
de pe harta preocupărilor științifice vreme îndelungată. Un alt ul a fost absența unei minime
neutralități axiologice. Așa cum afirmam însă în altă parte, ,,geopolitica ’’ lui Hitler nu este
geopolitică, ci un discurs criminal aflat la baza politicilor genocidale puse în practică de cel
de-al Treilea Reich.
Ideile geop olitice afirmate de Haushofer, cu câteva mici excepții, nu -i aparțin.
Gândirea geopolitică haushoferiană se cristalizează în bună măsură la joncțiunea viziunii lui
Friedrich Ratzel cu cea avansată de Halford Mackinder. În zorii secolului XX, statul era
considerat un organism viu cu o teribilă foame de spațiu. În lupta dintre state, tot atâtea
organisme vii, va supraviețui (se simt aici influențele darwiniste) cel mai bine înzestrat, adică
posesorul celui mai vast teritoriu, factor hotărâtor pentru destinul național. Apărea astfel
geopolitica spațiului vital (Lebensraum) care stabilea că datoria unui stat cu o prea mare ,,
desime a populației” (număr de locuitori pe kilometrul pătrat) este aceea de a -și extinde
necontenit teritoriul. Artizanul perspectivei sp ațiului vital în sfera geopoliticii este Karl
Haushofer. Numai că ideile care formează postamentul acestei perspective provin de la
Friedrich Ratzel, care le inclusese în lucrarea sa din 1898, Politische Geographie . Haushofer
nu face altceva decât să le tr anspună în contextul geopolitic creat de Pacea de la Versailles,
care emasculase Germania. Prin pierderea Alasciei și a Lorenei (dobândite în 1871), a
ținutului Schleswig -Holstein (căștigat în 1866 ca urmare a războiului cu Austria) și a Prusiei
Orientale, Germania era redusă la o suprafață de 500 000 km2. Un stat viguros, declama
Friedrich Ratzel, ar trebui să aibă cel puțin 5 000 000 km2. Dincolo însă de recomandările lui
Ratzel, Germania post -Versailles era, alături de Japonia, una dintre țările cu cea m ai mare
densitate de locuitori pe km pătrat, aproximativ 130 de locuitori pe km2. Acesta este
contextul în care Haushofer scrie că destinul național al Germaniei depinde de spațiul vital.
Geopolitica lui Halford Mackinder este a doua influență majoră asu pra gândirii
haushoferiene. Îndeosebi aspectul legat de controlul asupra Europei Centrale și Răsăritene,
drept condiție a stăpânirii Heartlandului, reține atenția lui Haushofer, precum și ideea
mackinderiană care recomanda Londrei descurajarea formării axe i Moscova -Berlin în vederea

41
conservării hegemoniei britanice. Tocmai în vederea contrabalansării dominației mondiale a
Marii Britanii, Haushofer propune semnarea pactului Ribbentrop -Molotov din 1939, dar și a
pactului AntiComintern din 1936, care așeza fun damentele alianței maritime dintre Germania
și Japonia. Dacă pactul AntiComintern contrabalansa Marea Britanie pe mare, pactul
Ribbentrop -Molotov contracara influența britanică pe uscat.
Sunt câteva diferențe majore între gândirea geopolitică a lui Haush ofer și ,,viziunea
geopolitică ’’ împărtășită de Hitler. Pentru Haushofer, resortul vital al destinului național a fost
spațiul, iar nu rasa. Marea Britanie era, după Haushofer, principalul adversar al Germaniei, iar
nu Uniunea Sovietică. Anglofil și dispre țuindu -i pe sovietici, pe care îi considera sub -oameni,
ca de altfel pe toți slavii (Davies, 2006), Hitler n -a respectat directivele geopolitice trasate de
Haushofer, atacând Uniunea Sovietică în 1941 și compromițând astfel axa Moscova -Berlin. În
fine, naț ionalismul lui Haushofer era mai degrabă conservator și aristocratic, în timp ce
naționalismul lui Hitler abunda în accente naziste (O ’Tuathail, 2003). Cu toate acestea,
Haushofer a fost unul dintre artizanii geopoliticii revanșarde a Germaniei naziste și unul
dintre consilierii apropiați ai lui Hitler, care îl închide la Dachau după misteriosul zbor al lui
Rudolf Hess în Anglia, în 1941. Sunt elemente de care posteritatea va ține întotdeauna seamă
atunci când va evalua geopolitica germană, dar și pe Karl H aushofer. Mai mult decât atât,
geopolitica haushoferiană, socotită ,,știință exactă ’’, n-avea nici o leg ătură cu știința.
Perspectiva geopolitică imaginată de Karl Haushofer, dincolo de influențele masive
degajate de Ratzel și Mackinder, are și câteva el emente originale, printre acestea figurând
pan-regiunile. Trei la număr, pan -regiunile imaginate de Haushofer erau dominate de
Germania, Statele Unite și Japonia. Prima pan -regiune, cea Pan -Euro -Africană, includea
Europa de Est (pe formula mackinderiană) ș i Nordul Africii, fiind organizată de Germania.
Celelalte două regiuni, Pan -Americană și Pan -Asiatică, pivotau în jurul Statelor Unite și al
Japoniei. Interesant era caracterul autarhic imprimat acestor regiuni de către Karl Haushofer,
viziune adoptată, ju mătate de veac mai târziu, și de către Huntington care constată aglutinarea
civilizațiilor în blocuri economice. Ca și Mackinder, Haushofer era interesat de configurații
geopolitice de natură să domine Eurasia. Regiunea Pan -Euro -Africană, cu Germania în ce ntru,
țintea la echilibrarea raporturilor de forță dintre Germania și Uniunea Sovietică, în vreme ce
alianța Germania -Uniunea Sovietică -Japonia viza formarea unei pan -regiuni Eurasiatice
capabilă să domine Insula Lumii. Remarcăm totodată condițiile care t ransformă un stat în
putere mondială după Haushofer. E vorba de localizarea geografică și teritoriul, resursele,
forma (morfologia) și populația. Inițiatorul Școlii germane de geopolitică a reflectat serios la
posibilitatea înființării pan -regiunii Berlin -Bagdad. De altfel, cele două orașe urmau să fie

42
conectate prin intermediul unei căi ferate, care ar fi apropiat Germania de rezervele de petrol
din Orientul Mijlociu și Asia Centrală. Alături de pan -regiuni, pan -ideile sunt un alt aspect
definitoriu pentru gândirea geopolitică a lui Karl Haushofer. Înțelese ca hărți mentale, pan –
ideile legitimează pretențiile expansioniste ale unei etnii, în baza istoriei, culturii, legăturilor
de sânge etc. Toate ideologiile naționaliste (și mă refer aici inclusiv la națio nalismul civic) pot
fi înțelese ca pan -idei, dacă acceptăm că internaționalismul este o prelungire firească a
naționalismului, iar nu un vector cu semn contrar. Pătruns de tradiția juridică germană, a
comunitarismului, dar, evident, și de atât de proeminen ta direcție Kultur13, Haushofer scrie
despre o comunitate a popoarelor unite de legături naturale, iar nu formale. Realistul
Haushofer înțelege însă că o astfel de perspectiva idealistă nu va avea sorți de izbândă atâta
vreme cât principalul centru de puter e din politica mondială își va impune propria pan -idee.
Lumea va deveni astfel o ,,comunitate formală’’, cimentată din punct de vedere instituțional
fie de valorile Pax Americana , fie de reperele Pax Sovietica (Sava, 1997). Haushofer insistă
asupra caracte rului extrem de agresiv al pan -ideilor, care ,,străpung în mod silențios
frontierele’’, și care pot fi contracarate doar de către culturile naționale. Dar mai ales de către
intelectuali, ca exponenți ai acestora.

X. Nicholas Spykman, George Kennan și ge opolitica containmentului

Discut în cele ce urmează despre metamorfozele teoriei mackinderiene a
Heartlandului. Mai precis, despre felul în care o strategie geopolitică articulată pentru
menținerea supremației mondiale a Marii Britanii a fost preluată ma siv, după al Doilea Război
Mondial, de către Statele Unite ale Americii. Reiau pe scurt câteva dintre ideile lui
Mackinder. Rusia este substitutul geopolitic al Imperiului Mongol, vectorul telurocratic care
în secolul XIII generase apariția Angliei și a Fr anței, dar și fărâmițarea Italiei, potrivit
constatărilor incluse în articolul din 1904 dedicat ,,pivotului geografic al istoriei’’. La nivel
mondial, Uniunea Sovietică deține poziția pe care o are Germania la scara Europei. Poate
ataca din toate părțile, după cum poate fi lovită din toate părțile, cu excepția Nordului.
Vulnerabilitatea puterilor maritime în raport cu cele ale uscatului constă în dependența
primelor de b azele terestre. Procesul de modernizare augmentează statura geopolitică a
puterilor continentaliste, ca urmare a faptului că drumurile de fier, pe lângă faptul că devin

13Kultur este o direcție culturală alimentată și consolidată în cultura germană de reperele romantismului anti –
iluminist.

43
mai rapide și mai eficiente decât căile maritime, permit transportarea resurselor din i nteriorul
uscatului către zonele de coastă. Telurocrațiile pot deveni astfel și talasocrații. În fine, în
Democratic Ideals and Realities , text publicat în 1919, Mackinder scrie că stăpânirea
Eurasiei, și astfel hegemonia mondială, depinde ce controlul exe rcitat asupra Europei de Est.
,,Cine stăpânește Europa de Est domină Heartlandul. Cine domină Heartlandul, controlează
Insula Lumii.Cine controlează Insula Lumii, stăpânește lumea’’.

Viziunea geopolitică mackinderiană suferă corecții în 1942, când Nicholas Spykman
constata, referindu -se la politica externă a Statelor Unite ale Americii, că singurul instrument
capabil să împlinească obiectivele politicii externe era puterea. Împărtășin d formația realistă a
lui Mackinder, Spykman atrăgea atenția asupra presiunii uriașe degajate de masa eurasiatică
asupra restului lumii și propunea, modificând ideile lui Mackinder, hegemonia americană
asupra Rimlandului drept soluție de contrabalansare a preeminenței geopolitice a Uniunii
Sovietice. Prin urmare, spre deosebire de Mackinder, care punctase importanța Europei de Est
și Centrale pentru dominația asupra Heartlandului, Spykman avansează ideea controlului
american asupra Europei de Vest și asupra Asiei non -sovietice. Ceea ce înseamnă că diferența
majoră dintre Mackinder și Spykman nu este una calitativă, ci mai degrabă una cantitativă. În
vreme ce Mackinder considera că dominația mondială depindea de stăpânirea unei petic din

44
Rimlandul Occidental (Europa Răsăriteană), Spykman condiționează controlul asupra
Heartlandului de exercitarea hegemoniei americane asupra întregului Rimland. Astfel,
Spykman atribuie Europei Occidentale rolul de primă linie de apărare a Statelor Unite, de
unde și pragmatismu l Planului Marshall pus în practică începând cu 1947. Interesantă este
axioma geopolitică propusă de Nicholas Spykman. Dar mai întâi să ne -o reamintim pe cea
propusă de Mackinder. Tensiunea permanentă dintre puterile maritime și cele continentaliste
stă la baza civilizației moderne, pretindea geograful britanic. Spykman preia prima jumătate
din axioma mackinderiană și îi adaugă un obiectiv strategic. Politica mondială este o
permanentă competiție între puterile maritime și cele continentaliste al cărei câș tigător va
domina Rimlandul Eurasiatic .
Radiografia geopolitică făcută de Kennan spațiului sovietic la începutul Războiului
Rece, vădește contrastul dintre agenda Moscovei și resursele de care aceasta dispune pentru a –
și materializa aspirațiile. Lipsa au tostrăzilor, primitivismul rețelei de căi ferate, moralul scăzut
al unei populații bântuită de spectrul deportării în Siberia, costurile sociale uriașe ale
programului de industrializare extensivă și etica muncii slab dezvoltată a țăranilor
dezrădăcinați ș i transformați peste noapte în muncitori sunt tot atâtea carențe care, contrar
așteptărilor nutrite de Halford Mackinder la început de secol XX, întârziau să transforme
Uniunea Sovietică într -o putere cu capabilități atât telurocratice, cât și talasocratic e.
În temeiul concluziile desprinse din The Long Telegram , George Kennan recomandă
administrației americane ruperea relațiilor diplomatice cu Uniunea Sovietică, simultan cu
elaborarea unei strategii de îngrădire a adversarului, ce viza contracararea oricărei tentative de
expansiune teritorială. În lumina teoriilor evoluționiste, aplicate acum relațiilor internaționale,
Uniunea Sovietică era văzută ca un stat înfometat în permanență de spațiu. Subminarea
satisfacer ii acestei nevoi, printr -o strategie de împresurare hotărât implementată de guvernul
american, urma să se soldeze cu prăbușirea Uniunii Sovietice din interior. Iese astfel la iveală
canavaua pe care Kennan își țese propria perspectivă asupra relațiilor int ernaționale, cea a
unui străvechi vis american care presupunea convertirea pașnică a adversarului sedus de
superioritatea modului de viață american. Din această perspectivă, ce idealiza ethosul
american, scuturarea hainelor marxist leniniste și trecerea la cele croite de ideologia liberală
era doar o chestiune de timp, foarte scurt timp, pentru o Uniune Sovietică pe cale de a fi
cucerită de mirajul american. Dând dovadă de îndrăzneală în chestiunile ideologice și
culturale, geopolitica containmentului se do vedea extrem de circumspectă în privința
vitalității economice și militare a Americii post -belice, pe care le evaluează incorect.
,,Îngrădirea era o teorie extraordinară – lipsită de sentimentalism și idealistă totodată,

45
profundă în evaluarea făcută motiva țiilor sovietice și cu toate acestea curios de abastractă în
prescripții. În întregime americană în utopia sa, ea pleca de la premisa că prăbușirea unui
adversar totalitarist se putea realiza într -un mod esențialmente benign. Deși această doctrină a
fost f ormulată la apogeul puterii absolute a Americii, ea propovăduia slăbiciunea relativă a
Americii’’ (op, cit., p. 413).
Incarnarea politică a geopoliticii containmentului este doctrina Truman, primul
răspuns organizat al Statelor Unite, după terminarea celei de a Doua Conflagrații Mondiale, la
acțiunile subversive întreprinse de Uniunea Sovietică în Turcia, Grecia și Coreea de Sud. De
respirație wilsoniană, geopolitica containmentului a pivotat în perioada Războiului Rece în
jurul câtorva constante ideologice , precum statul națiune, principiul autodeterminării,
democrația susținută de organizarea muncii pe principiul eficienței, asigurarea libertății și
respectarea demnității cetățeanului. Țintind la menținerea Uniunii Sovietice înlăuntrul
granițelor trasate î n 1945, geopolitica containmentului are la bază două experiențe americane
specifice începutului de secol XX. În primul rând, politica New Deal -ului care a vădit că
ruptura survenită între expectanțele socio -economice și realitatea abrazivă primejduiește
stabilitatea politică, aspect ce explică aplicarea planului Marshall în Europa occidentală
postbelică. A două experiență ce inspiră geopolitica containmentului se referă la învățăturile
trase de America din implicarea în cel de -al Doilea Război Mondial. S -a dovedit atunci că cea
mai bună pavăză împotriva amenințării este căpătarea și menținerea statului de mare putere în
sfera relațiilor internaționale, dublată de voința de a exploata aceast statut în interes propriu,
așa explicându -se și apariția Alianței At lanticului de Nord.
Criticile aduse geopoliticii containmentului, pusă în practică de administrația Truman,
n-au lipsit. Animat de Walter Lippmann, curentul realist din diplomația americană susținea
grabnica epuizare psihică și materială a națiunii, în co ndițiile în care strategia îndiguirii
stimula angajarea Americii în orice punct fierbinte de pe glob. Filipica realiștilor era susținută
de argumente importante. Insinuarea Americii în zonele periferiale ale Uniunii Sovietice
pentru negocieri cu regiuni af late pe granița dintre pre -modernitate și modernitate, care nu
cunoscuseră încă statalitatea, reprezenta o extraordinară risipă de resurse. În lipsa unor criterii
clare, susțineau realiștii, în temeiul cărora să se definească zonele pilon ale strategiei
îngrădirii, America se va trezi înconjurată de sateliți care, fără să priceapă năzuințele
americane, își vor urma propriul interes. De această situație va beneficia Uniunea Sovietică,
care, exploatând scăderile geopoliticii containmentului, obținea prim plan ul în sfera
diplomatică, cu posibilitatea extinderii supremației și în zona militară. Un alt realist american,
James Burnham, socotea că principalul neajuns al strategiei îngrădirii îl constituia

46
supraevaluarea dimensiunii militare a Războiului Rece, simul tan cu desconsiderarea
factorului ideologic. De aceea, continuă Burnham, contracararea și distrugerea mașinii
sovietice de propagandă ar trebui să constituie principalul obiectiv al oricărui proiect
geopolitic american, dimpreună cu penetrarea scutului ide ologic din zona Rimlandului.
Gânditor realist, Burnham nu putea aprecia decât ca impotentă o strategie de securitate care
nu-și propunea distrugerea adversarului. De altfel, Walter Lippmann, care evoluează pe
același făgaș valoric, evidențiază, la rându -i, carența punctată de Burnham. ,,Îngrădirea
implica divizarea pe timp nedefinit a Europei, în vreme ce adevăratul interes al Americii
trebuia să fie alungarea puterii sovietice din centrul continentului european (…)’’ (op. cit., p.
407).
Henry Wallace găs ea strategia îngrădirii ca fiind împănată cu interesele Angliei pe
bătrânul continent. Demarând de la premisa jeffersoniană, conform căreia principiile care
călăuzesc viața morală ar trebui să opereze ca repere și în sfera relațiilor internaționale,
rațion amentul lui Wallace, vicepreședinte în vremea celui de al treilea mandat al lui
Roosevelt, reliefa pătrundere masivă a principiilor machiavelice în strategia diplomației
americane, pe care o cataloga ca amorală. Wallace nu punea preț pe fundamentarea ideol ogică
a politicii de containment. După el, rușii aveau mai multe drepturi decât avuseseră vreodată,
libertatea religioasă era respectată în Uniunea Sovietică, iar între cele două puteri ale
momentului nu se putea vorbi de existența vreunui conflict. Conser vatorul John Dulles
aprecia că principalul neajuns al geopoliticii containmentului rezida în complacerea Americii,
aflată în culmea puterii la acel moment, într -o diplomație pasivă. Susținătorii lui Dulles
clamau că, chiar dacă perspectiva administrației T ruman asupra relațiilor internaționale avea
să dea roade, Uniunea Sovietică năruindu -se sub povare imenselor dificultăți cu care se
confrunta acasă, strategia avea să se dovedească contraproductivă, datorită faptului că era una
mult prea lentă.

47

Bibliografie selectivă

Arendt, Hannah. (1968). Imperialism , Harcourt Brace Janovich, New York.

Arrighi, Giovanni; Silver, Beverly J. (1999). Chaos and Governance in the Modern
World System , University of Minessota Press, Minessota.

Arrighi, Giovanni (2006). The Long Twentieth Century , Verso, New York.

Bell, Daniel. (1999). The Coming of Post -Industrial Society. A Venture in Social
Forecasting , Basic Books, New York.

Berend, Ivan T. (2009). From the Soviet Bloc to the European Union . The Economic
and Social Transformation of Central and Eastern Europe since 1973 , Cambridge University
Press, New York.

Blokker, Paul (2004). Varieties of Modernity: The Romanian Post -Communist
Experience as a Renewed Attempt at Modernisation , Routledge.

Böröcz, József; Sarkar, Mahua. (2005). ,,What Is the EU?’’ în International Sociology ,
Vol 20(2): 153 –173, SAGE, London.

Braudel, Fernand (1989). Timpul lumii , Ed. Meridiane, București, II volume.

Braudel, Fernand (1994), Gramatica civilizațiilor , Ed. Meridiane, București, II
volume.

Brătianu, Gheorghe (1995). Basarabia, drepturi naționale și istorice , Ed. Semne,
București.

Brătianu, Gheorghe (1999). Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană ,
Ed. Polirom, Iași.

48
Brzezinski, Zbigniew (2000). Marea tablă de șah. Supremația americană și
imperativele sale strategice , Ed. Univers Enciclopedic, București.

Brzezinski, Zbigniew (2006). Triada geostrategică.Conviețuirea cu China, Europa și
Rusia , Ed. Historia, București, 2006.

Bugajski, Janusz. (2005). Pacea Rece.Noul imperialism al Rusiei , Ed. Casa Radio,
București.

Bukowski, Vladimir. (2006). Uniunea Europeană … o nouă URSS? , Ed. Vremea,
București.

Buzan, Barry; Waever, Ole; de Wilde, Jaap (1998). Security. A New Fram ework of
Analysis , Lynne Rienner Publishers, Colorado.

Buzan, Barry; Hansen, Lene (2009). The Evolution of International Security Studies ,
Cambridge University Press, New York.

Cini, Michelle; Borragán, Nieves Pérez -Solórzano (2010). European Union Politics ,
Oxford University Press, ed. a III -a.

Cioroianu, Adrian. (2009). Geopolitica Matrioșkăi. Rusia postsovietică în noua ordine
mondială , Curtea Veche Publishing, București.

Cristea, Darie. (2005). Balcanii: memorie și geopolitică , Ed. Economică, B ucurești.

Cohen, Saul Bernard. (2009). Geopolitics.The Geography of International Relations ,
Rowman&Littlefield Publishers, Inc.

Copulus, Milton R. (2003). America’s Achilles Heel, the Hidden Costs of Imported
Oil: A Strategy for Energy Independence , National Defense Council Foundation, Washington
DC.

49
Dodds, Klaus. (2007). Geopolitics.A Very Short Introduction . Oxford University
Press, New York.

Dungaciu, Dan (2004). Națiunea și provocările (post)modernității , Ed. Tritonic,
București.

Dungaciu, Dan (2009), Cine suntem noi? Cronici de la Est la Vest , Ed. Cartier,
Chișinău.

Easterly, William (2006). The White Man’s Burden.Why the West’s Efforts to Aid the
Rest Have Done So Much Ill and So Little Good , Penguin Books, New York.

Fox, Justi n. (2009). The Myth of the Rational Market , HarperCollins Publishers, New
York.

Frank, Andre Frank. (2009). Dependent Accumulation and Underdevelopment ,
Monthly Review Press, New York.

Frieden, Jeffrey A.; Lake, David A. (2000). International Political E conomy.
Perspectives on Global Power and Wealth , Routledge, New York.

Friedman, Thomas L. (2008). Lexus și măslinul , Ed. Polirom, Iași.

Fukuyama, Francis. (1992). Sfârșitul istoriei și ultimul om , Ed. Paideia, București.

Gowan, Peter; Anderson, Perry. (2000). The Question of Europe , Verso, London.

Greenspan, Allan. (2008). Era turbulențelor. Aventuri într -o lume nouă , Ed. Publica,
București.

Hardt, Michael; Negri, Antoni.(2001). Empire , Harvard University Press.

Harvey, David (2005). A Brief History of Neoliberalism , Oxford University Press,
New York.

50

Harvey, David. (2005). The New Imperialism , Oxford University Press, New York.

Iorga, Nicolae (1998). Chestiunea Dunării , Ed. Institutul European, Iași.

Isakova, Irina. (2005). Russian Governance in the Twenty -First Century. Geo –
strategy, geopolitics and governance , Frank Cass, London&New York.

Kearns, Gerry. (2009). Geopolitics and Empire.The Legacy of Halford Mackinder ,
Oxford University Press, New York.

Kissinger, Henry. (2003). Diplomația , Ed. Bic ALL, București.

Klare, Michael. (2001). Resource Wars.The New Landscape of Global Conflict , Henry
Holt, New York.

Klare, Michael T. (2008). Rising Powers, Shrinking Planet.The New Geopolitics of
Energy , Holt Paperbacks, New York.

Klein, Naomi. (200 7). Doctrina șocului. Nașterea capitalismului dezastrelor , Ed.
Vellant, București.

Kloby, Jerry (2004). Inequality, Power, and Development.Issues in Political
Sociology , Humanity Books, New York.

Lenin, Vladimir Ilici (1987). Essential Works of Lenin , Dover Publications, New
York.

Leonard, Dick (2010). Guide to the European Union. The definitive guide to all
aspects of the EU , The Economist&Profile Books, ed. a X -a.

Linz, Juan J. ; Stepan, Alfred. (1996). Problems of Democratic Transition. Southern
Europe, South America, and Post -Communist Europe , The John Hopkins University Press,
London.

51

McCormick, John (2007). The European Superpower , PALGRAVE MACMILLAN,
New York.

Morgenthau, Hans (2007). Politica între națiuni , Ed. Polirom, Iași.

Nairn, Tom; Ja mes, Paul.(2005). Global Matrix.Nationalism, Globalism and State –
Terrorism , Pluto Press, London.

Noica, Constantin. (1993). Modelul cultural european , Ed. Humanitas, București.

Overholt, William H. (2008). Asia, America, and the Transformation of Geopolitics ,
Cambridge University Press, New York.

Pasti, Vladimir (1995). România în tranziție.Căderea în viitor , Ed. Nemira, București.

Pasti, Vladimir (2006). Noul capitalism românesc . Ed. Polirom, Iași.

Phillips, Kevin. (2006). American Theocracy: T he Perils and Politics of Radical
Religion, Oil, and Borrowed Money in the Twenty -First Century , Penguin, London.

Pinder, John (2008). Uniunea Europeană. Foarte scurtă introducere , Editura All,
București.

Pop, Ioan -Aurel (2002). Istoria, adevărul și miturile. Note de lectură , Ed.
Enciclopedică, București.

Pop, Liliana (2006), Democratising Capitalism? The political economy of post –
communist transformations in Romania, 1989 -2001 , Manchester University Press,
Manchester.

Reich, Robert. (1992). The Wor k of Nations. Preparing Ourselves for 21 st Century
Capitalism , Vintage Books, New York.

52
Schmitt, Carl. (2006). The Nomos of the Earth in the International Law of the Jus
Publicum Europaeum , Telos Press Publishing.

Schumpeter, !ospeh Alois. (1991). The Economics and Sociology of Capitalism ,
Princeton University Press, New Jersey.

Secrieru, Stanislav. (2008). Rusiadupă imperiu: între putere regională și custode
global , Ed. Institutul European, Iași.

Sempa, Francis P. (2007). Geopolitics: from the Cold War to the 21st Century ,
Transaction Publishers, New Brunswick&New Jersey.

Skousen, Mark. (2007). The Big Three in Economics: Adam Smith, Karl Marx and
John Maynard Keynes , M. E. Sharpe, New York.

Stiglitz, Joseph. (2003). Globalizarea. Speranțe și deziluzii , Ed. Economică,
București.

Stiglitz, Joseph. (2008). Mecanismele globalizării , Ed. Polirom, Iași.

Tismăneanu, Vladimir (2009), Despre 1989. Naufragiul utopiei , Ed. Humanitas,
București.

Trenin, Dmitri. (2001). The End of EURASIA. Russia on the Border Between
Geopolitics and Globalization , Carnegie Center, Moscow.

Wallerstein, Immanuel (1992, 1993). Sistemul mondial modern , IV volume, Ed.
Meridiane, București.